Tema 10.

Opoziţia în statul democratic

Planul:

1. Esența opoziției politice.

2. Opoziţia ca subiect al procesului democratic şi politic.
3. Tipuri și forme de opoziţie politică.
4. Problemele opoziţiei.

1. Esența opoziției politice.

În domeniul ştiinţelor politice, studiul opoziţiei este inclus în studiul puterii, al guvernului,
parlamentelor sau partidelor, în sociologie, în cadrul tematicii conflictului şi integrării, iar în acela al
istoriei ea este cercetată o dată cu instituţiile politice şi cu rebeliunile,răscoalele sau revoluţiile.
Pe bună dreptate, guvernul şi opoziţia împreună constituie în mod normal totalitatea puterii
politice dintr-o naţiune..
Începând cu Niccolo Machiavelli şi cu Thomas Hobbes toţi teoreticienii politici au încercat să se
concentreze asupra studiului puterii. Atât Machiavelli cât şi Hobbes au abordat şi mijloacele de apărare
şi control pe care societăţile omeneşti le pot pune să acţioneze împotriva puterii. Alţi autori precum John
Locke, Montesquieu sau Benjamin Constant au fost preocupaţi de căile de frânare şi corectare a
puterii decât de exaltarea acesteia. În secolul al XX­lea sfera puterii s­a amplificat pe măsură ce rolul
opoziţiei era în descreştere căci în cadrul ONU există numeroase ţări în care se guvernează fără opoziţie
politică. Opoziţia a pierdut teren mai ales datorită impactului mijloacelor de comunicare în masă
şi al partidelor politice de masă precum şi creşterii consensului.
Dacă în secolul al XIX-lea, studiile politice se concentrau în special asupra statului şi a instituţiilor
sale, ca şi asupra teoriilor care îi explicau originile, funcţiile şi metodele, astăzi,atenţia politologilor se
orientează spre studierea relaţiilor dintre stat şi societate, dintre guvernanţi şi guvernaţi.
Opoziţia reprezintă un instinct adânc înrădăcinat în natura omenească şi mai mult sau mai
puţin controlat sau reprimat, potrivit măsurii în care societatea în care trăim tolerează manifestarea sa
deschisă.
Dacă instinctul de ostilitate este unul dintre izvoarele opoziţiei, cealaltă faţă a monedei este
instinctul libertăţii. Ostilitatea omului faţă de tot ceea ce este străin provine şi din faptul că necunoscutul
poate reprezenta o ameninţare pentru propria sa libertate.
Acest dublu impuls, de ostilitate şi de libertate se izbeşte în mod inevitabil de două dintre
trăsăturile fundamentale ale oricărei societăţi organizate: necesitatea existenţei autorităţii pe de o parte
şi aceea a supunerii pe de altă parte.
Diferitele grupuri sociale capătă conştiinţa intereselor lor comune în cadrul comunităţii şi încearcă
să le dea expresie, ceea ce le pune în situaţia de a intra în conflicte cu alte grupuri,conştiente şi acestea
de propriile lor interese.
Între conflictele omeneşti, conflictul politic are două surse:
1) ciocnirea de interese dintre diversele forţe ale unei societăţi;
2) conflictul de valori (credinţe, idei, atitudini, obiceiuri) dintre diferitele categorii de persoane,
ca şi dintre aceste categorii şi cei care deţin puterea politică.
Opoziţia politică este forma cea mai avansată şi mai instituţionalizată a conflictului politic.
Această denumire se potriveşte pentru acele situaţii în care opoziţiei nu numai că i se îngăduie să
funcţioneze ci, în fapt, i se şi încredinţează o anumită funcţie. Opoziţia politică devine astfel instituţia
care încununează o societate politică pe deplin dezvoltată instituţional şi trăsătura distinctivă a acelor

1
societăţi politice care sunt cunoscute sub denumiri ca: societate democratică, liberală, parlamentară,
constituţională, pluralist constituţională sau chiar societate deschisă sau liberă.

Prezenţa sau absenţa opoziţiei politice instituţionalizate poate astfel deveni criteriul de clasificare
a societăţilor în liberale sau dictatoriale, democratice sau autoritare, constituţional pluraliste sau
monolitice.
Societăţile moderne încep să apară în Europa în secolul al XVII­lea, prin transformarea treptată
a instituţiilor care mai supravieţuiesc Evului Mediu (parlamente şi monarhii), sub impulsul schimbărilor
economice şi sociale, şi avansează pas cu pas şi cu rezultate diferite în Anglia, Franţa şi Olanda.
Procesul lent de instituţionalizare a conflictului politic a ajuns la deplina sa dezvoltare în secolul
al XIX­lea. Apariţia regimurilor parlamentare care includeau printre principalele lor instituţii o opoziţie
politică pe deplin dezvoltată a coincis, mai ales în Franţa, cu procesul de separare a puterilor în stat.
Instituţiile ce condiţionează existenţa unei opoziţii politice reprezintă momente din evoluţia politică a
societăţilor omeneşti. Uneori, aceste instituţii iau naştere în acelaşi timp, alteori succesiv; ele pot să
dispară sau să supravieţuiască; unele societăţi, de fapt, majoritatea, nu ajung niciodată la nivelul de
dezvoltare instituţională ce permite libera funcţionare a unei opoziţii politice.
Ceea ce cunoaştem astăzi sub denumirea de sistem parlamentar, având printre elementele sale
fundamentale opoziţia politică, nu este altceva decât rezultatul, pe de o parte, al evoluţiei istorice a
propriilor instituţii, iar pe de alta, al realizării unei combinaţii specifice între acestea.
Sistemul modern înmănunchează laolaltă trei dintre principalele funcţii politice:
1) aceea de a crea dreptul şi de a controla aducerea la îndeplinire a legilor către guvern;
2) aceea de a exprima în mod organizat opiniile societăţii, atât ale minorităţii cât şi a le
majorităţii;
3) aceea de a numi sau de a destitui guvernul.
Instituţiile însărcinate cu una sau alta dintre aceste funcţii au existat şi mai înainte, nu neapărat
împreună; contopirea lor într-un ansamblu coerent este rezultatul procesului de instituţionalizare politică
din Europa occidentală şi America de Nord, proces care a avut loc spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
începuturile secolului al XIX-lea. Ca instituţie, opoziţia politică s-a dezvoltat ca reacţie faţă de guvern şi
în consecinţă reflectă într-o oarecare măsură caracterul acestuia, chiar dacă este lipsită de puteri şi are
funcţii mai limitate. Opoziţia nu are acces la maşinăria guvernamentală şi nu poate opera numiri în
posturi. Arma sa principală a fost opinia publică, căreia i-a şi datorat, în mare măsură, existenţa.
Regimurile parlamentare moderne au început să se stabilească în Europa şi în America de Nord
acum vreo două sute de ani şi, de atunci încoace, ele au supravieţuit revoluţiilor,restauraţiilor şi
războaielor. Esenţială pentru funcţionarea statului pluralist constituţional rămân: parlamentul şi
opoziţia.

2. Opoziţia ca subiect al procesului democratic şi politic.

Opoziția politica este orice rezistenta, împotrivire a unui grup politic dominant din partea altui
grup politic privind puterea politica. Existenţa opoziţiei politice este una dintre cele mai importante
caracteristici ale regimului politic, criteriul de evaluare al caracterului său democratic și defineşte
competitivitatea procesului politic, legat direct de nivelul alternativităţii în procesul de adoptare al
deciziilor politice.
Opoziţia - una dintre cele mai fericite invenţii în inventarul destul de sărac al instituţiilor politice
- veghează ca cei ce conduc statul să reprezinte interesele celor conduși, critică programul acestora şi
încearcă să explice că ar fi aplicat un program diferit. Opoziţia formulează aşadar o

2
alternativă la programul actual de guvernare în speranţa că aceasta va plăcea mai mult majorităţii
electoratului şi că la următoarele alegeri acesta va vota împotriva guvernului actual şi în favoarea ei.
Faptul că într-un stat democratic partidul de guvernământ este cel care ia toate deciziile din
politica internă şi externă justifică existenţa opoziţiei parlamentare care ocupă în Parlament o poziţie
opusă celei adoptate de majoritatea guvernamentală. Guvernul şi opoziţia împreună constituie în mod
normal totalitatea puterii politice dintr-o societate. S-a spus, pe bună dreptate, că opoziţia este, după
guvern, cea de-a doua forţă politică. Prezenţa opoziţiei împiedică partidul de guvernământ să se
identifice cu statul, să devină partid de stat şi să-şi ridice propria interpretare a binelui comunitar la
rangul de adevăr absolut şi singur valabil.
Opoziţia ca contragreutate. Cea mai importantă şi eficientă contragreutate la puterea statală
a fost dintotdeauna opoziţia parlamentară. Pentru că în sistemul bipartidist, interacţiunea dintre guvern
şi partidul de guvernământ, pe de o parte, şi partidul de opoziţie, pe de cealaltă, funcţionează într-un mod
direct şi eficient. În opinia teoreticienilor anglo-saxoni ai secolului XVIII, "inventatorii" opoziţiei
parlamentare, guvernul şi opoziţia se deosebeau între ele şi la nivel moral în ceea ce priveau tensiunile
dintre putere şi lipsa ei. Demonismul puterii nu ameninţă decât guvernul care posedă puterea si este
ameninţat de corupţie. Sarcina opoziţiei este aşadar de a preveni corupţia. Prin instituţionalizarea
opoziţiei se garantează libertatea, punând o barieră în calea naturii umane şi mai ales a celor puternici,
puţin rezistenţi în faţa ispitelor. Această barieră îi va împiedica pe aceştia să transforme libertatea în
anarhie sau despotism.
Ideea opoziţiei parlamentare constituie prin urmare o încercare de depăşire a carenţelor
naturale ale omului şi de a permite societăţii să înfăptuiască şi să critice, să acţioneze şi să cumpănească
în acelaşi timp. Opoziţia devine astfel o funcţie a conducerii politice, fapt care se exprimă în Anglia prin
finanţarea de către stat a liderului opoziţiei şi prin numele acordat acesteia, "Her Majesty's Opposition".
Opoziţia ca alternativă. Cu siguranţă că nu este o coincidenţă faptul că ideea opoziţiei
parlamentare a apărut în Anglia, o ţară cu un sistem bipartidist clasic. Pentru că în sistemul bipartidist,
interacţiunea dintre guvern şi partidul de guvernământ, pe de o parte, şi partidul de opoziţie, pe de cealaltă,
funcţionează într-un mod direct şi eficient. Într-un asemenea sistem, opoziţia nu are de regulă şansa să
răstoarne guvernul în perioada de legislatură, atâta vreme cât acesta este sigur de sprijinul majorităţii
constituite de propriul partid. Acest lucru nu limitează posibilităţile politice ale opoziţiei. Ea îşi exercită
puterea de influenţă asupra guvernului prin simplul fapt că există ca alternativă electorală la un guvern
slab. Opoziţia critică de aceea în parlament măsurile luate de guvern şi oferă spre comparaţie un program
mai bun, pentru a-i convinge astfel pe alegători că trebuie să schimbe guvernul.
Perspectiva dobândirii puterii la următoarele alegeri motivează opoziţia să adopte o atitudine
critică moderată, aceeaşi moderaţie fiind folosită şi la exprimarea propriilor contraoferte. Guvernul, la
rândul lui, trebuie să lupte pentru a câştiga încrederea alegătorilor. Critica exercitată de opoziţie în
parlament îl obligă să riposteze şi să-şi expună mai bine propriul punct de vedere. De multe ori, guvernul
şi-a schimbat poziţia sub influenţa argumentelor opoziţiei. Un guvern cu vederi largi îşi va însuşit ideile
şi planurile bune ale opoziţiei, bineînţeles spre supărarea adversarilor săi, dar spre binele comunităţii.
Toate astea se petrec în faţa ochilor alegătorilor care au aici un rol de arbitru care îşi dă verdictul o dată
la patru sau cinci ani în competiţia dintre guvern şi opoziţie.
Funcţia de control a opoziţiei. Activitatea cotidiană a opoziţiei în parlament are o relevanţă
deosebită. Pentru că partidul majoritar sau coaliţia de partide care formează guvernul nu prea se simte
motivat să controleze cu rigurozitate activităţile executivului, opoziţia trebuie să preia şi această funcţie
de control.
Opoziţia parlamentară exercită o influenţă directă asupra procesului legislativ. Modificările aduse
Constituţiei au nevoie de regulă de aprobarea ei. Dar şi în ceea ce priveşte legile obişnuite ea poate
modifica deseori împreună cu partidul de guvernământ sau cu o aripă a acestuia proiectele guvernului.
Opoziţia are astfel rolul de a veghea la respectarea intereselor neluate suficient în considerare de guvern,
garantând dezbaterea liberă şi cuprinzătoare a tuturor problemelor ce intervin în procesul legislativ.

3
 Bineînţeles că posibilităţile de control ale opoziţiei nu trebuie supraestimate. Opoziţia va reuşi
doar în cazuri excepţionale să adune în jurul ei majorităţile necesare din parlament pentru a veni împotriva
deciziilor guvernului. Dar chiar şi numai critica publică a neregulilor constatate poate face minuni.
Pentru a funcţiona cu adevărat, opoziţia trebuie să aibă anumite drepturi parlamentare. Ea
trebuie să aibă suficient loc de manevră, nefiind "înghesuită" de majoritatea din parlament. Astfel ea va
putea ajuta la formarea guvernului, va putea cere să i se dea socoteală şi îşi va putea exprima criticile.
Mai presus de orice, opoziţia trebuie să dispună de aceleaşi şanse în lupta electorală ca şi partidul de
guvernământ, să aibă acelaşi acces la presa scrisă, la radio şi la posturile de televiziune şi să-şi poată
prezenta în mod liber obiective sale.

3. Tipuri și forme de opoziţie politică.

Tipurile de opoziție politica. În funcție de atitudinea față de sistemul politic existent:
a) constructivă, care este direcționata spre susținerea sistemului politic existent
b) distructivă, este orientată la distrugerea sistemului politic existent sau la substituirea
regimului politic existent.
Raportată la puterea legislativă:
a) parlamentară, care apare in mijlocul puterii legislative.
b) extraparlamentară,
După tipul societății:
 Democratice
 Totalitare
 Tranzitorii
Pornind de la sursa de proveniență:
 Din aceiași sursa
 Din diferite partide sau asociații politice
Forme de opoziție politică. Dacă excludem problema opoziţiei extraparlamentare — grupările
nereprezentate în parlament, care prin intermediul demonstraţiilor, blocadelor sau unor strategii similare
încearcă să-şi demonstreze poziţia opusă celei reprezentate de majoritatea aflată la putere, opoziţia
cunoaște diferite forme.
Opoziţia competitivă are în primul rând misiunea de a adopta o poziţie care să contrazică în mod
clar deciziile luate de guvern. Ea va critica permanent activităţile guvernamentale, reproşându-i de
exemplu acestuia că nu aduce îmbunătăţiri cadrului legislativ. Interesul de bază al opoziţiei competitive
se concentrează pe alegerile următoare. Ea trebuie să demonstreze electoratului carenţele politicii
guvernului, motivându-l astfel ca la următoarele alegeri să se decidă în favoarea ei. Alternativele
materiale sunt deseori însoţite de alternative reprezentate de persoane. În Marea Britanie, de exemplu,
primului ministru i se opune, în funcţia de conducător al "cabinetului din umbră", liderul opoziţiei
(Leader of the Opposition). În acest cabinet din umbră există diferite "ministere" care se ocupă cu diverse
domenii politice şi care au rolul să demonstreze că specialiştii din opoziţie sunt competenţi, fiind
îndreptăţiţi să devină miniştri.
Opoziţia cooperantă, în schimb, nu se gândeşte în primul rând la următoarele alegeri. Ea este
interesată să-şi promoveze propriile proiecte, şi nu doar ca alternative la deciziile guvernului, ci pe cât
se poate sub forma unor decizii legale concrete. Acest tip de opoziţie nu poate înregistra un asemenea
succes decât în momentul în care declară că renunţă să critice în mod public incapacităţile guvernului.
Ea este nevoită să încerce prin negocierile purtate în cadrul comisiilor şi comitetelor, să obţină cât mai
multe concesii din partea guvernului şi majorităţii parlamentare.
Dacă această formă de opoziţie se practică în mod excesiv, activităţile parlamentare cele mai importante
rămân să se desfăşoare aproape numai în cadrul comitetelor şi comisiilor, plenul, în schimb, în care
transpar diferitele poziţii adoptate de majoritate şi minoritate, îşi pierde funcţia. Alegătorul nu-şi

4
mai poate lua răspunderea deciziei, pentru că, în ceea ce îl priveşte, compromisurile sunt foarte greu de
înţeles.
Această diferenţiere între cele două forme de opoziţie poate părea foarte clară la o primă vedere, ea
este însă destul de problematică. Apar câteva probleme:
 Există într-adevăr partide de opoziţie strict competitive, ele au însă o importanţă minoră în
sistemele politice. În cazul în care există un partid mare care îşi permite să adopte un curs
opoziţional strict, sistemul politic în care apare acesta este caracterizat de instabilitate. O opoziţie
pur cooperantă este, în schimb, greu de imaginat. Ea nu ar face altceva decât să îşi ignore sarcinile
care îi revin în mod prioritar, ratând şansa de a se prezenta electoratului ca viitor partid de
guvernământ.
 O opoziţie pur competitivă poate exista numai atunci când ea nu reprezintă doar o alternativă la
majoritatea aflată la guvernare, ci doreşte să se afirme şi ca o alternativă la sistemul politic
actual. Ea va trebui să constate însă la preluarea puterii că sfera de influenţă a guvernului se
supune, în democraţiile occidentale, unor limitări considerabile. Ea va vedea că este mai uşor să
propui alternative decât să le pui în practică. Dacă nu reuşeşte să-şi materializeze concepţiile
expuse pe vremea când se afla de partea adversă, opoziţia ajunsă la guvernare îşi va pierde
credibilitatea .
Opoziţia este obligată în mod normal, atunci când doreşte să preia puterea, să funcţioneze atât
competitiv cât şi cooperant. Ea trebuie să-şi păstreze credibilitatea şi să dovedească că este o
alternativă reală. Ea nu trebuie să spună nu din principiu proiectelor guvernamentale, mai ales atunci
când guvernul îi propune să colaboreze cu el. Opoziţia nu poate însă nici să colaboreze la nesfârşit cu
guvernul.
Un alt argument care vine în favoarea unei atitudini care combină competitivitatea cu cooperarea este
consecvenţa cu care sunt îndeplinite sarcinile opoziţiei în sistemul parlamentar. "Triada clasică: critică,
control, alternativă" este fundamentul pe care se sprijină atribuţiile opoziţiei parlamentare. Prin termenul
"alternativă" trebuie să înţelegem atât alternativele materiale cât şi cele reprezentate de persoane. Funcţia
de control presupune ca opoziţia să vegheze ca politicile guvernamentale să corespundă prevederilor
constituţionale şi legale. Funcţia critică nu trebuie interpretată ca o ceartă cu privire la detalii, ea trebuind
să includă disponibilitatea opoziţiei de a coopera în mod concret în vederea îmbunătăţirii proiectelor
propuse de guvern. Opoziţia trebuie să îşi îndeplinească aceste atribuţii în cadrul parlamentului, în acelaşi
timp trebuie să se adreseze în mod direct şi electoratului.

4. Problemele opoziţiei.

Înainte se spunea că guvernul are tendinţa să se uzeze. Cine se afla în opoziţie, era ferit de acest
proces natural de uzură. Astăzi, asumarea răspunderii guvernamentale pare să aibă cu totul alte
consecinţe. Perspectivele pe care le are opoziţia să ajungă rapid la putere s-au diminuat considerabil.
Motivul pentru acest lucru este posibilitatea rezervată partidului aflat la guvernare să realizeze rapid
interesele înainte de venirea alegerilor (...). Nu programul electoral, ci satisfacerea dorinţelor
electoratului prin luarea unor măsuri potrivite şi până la aşa numitele "cadouri" electorale pot
constitui premise decisive pentru afirmarea în alegeri. Acesta este unul dintre punctele slabe ale
sistemului parlamentar. Criticii acestui sistem sunt de părere că ordinea curentă nu mai are suficientă
dinamică internă, ne mai dând şansa succesiunii la putere. Ei cer o schimbare fundamentală a premiselor
sociale ale ordinii politice pentru ca toţi să beneficieze de şanse egale. Exemple din spaţiu anglo-saxon
(...) certifică însă în mod clar faptul că alternanţa guvern - opoziţie în cadrul raporturilor sociale şi de
conducere existente mai este încă posibilă. Trebuie să deschidem însă bine ochii: societatea democratică
este ameninţată dacă închistarea statului partinic nu poate să mai facă faţă unei opinii publice dinamice.
În jocul liber al puterilor, şi grupurile de interese se pot adresa în anumite ocazii partidului de
opoziţie, mai ales atunci când guvernul neglijează tendinţele cele mai importante din rândurile

5
grupărilor sociale şi ale opiniei publice. Când partidul aflat la putere are o dinamică redusă şi nu se arată
disponibil să accepte unele schimbări, opoziţia poate căpăta o şansă reală chiar şi în cadrul ordinii
existente.
Pe de altă parte, pentru a respecta interesele de grup pe care le susţine, şi opoziţia este obligată
să coopereze cu guvernul, pentru a putea realiza ceva concret pentru clientela sa. Consecinţa acestei
atitudini este de multe ori faptul că opoziţia tinde să sublinieze mai degrabă interesele comune,
neglijându-şi funcţia de control. Într-o societate în care cetăţeanul se interesează în mod primar de propria
sa securitate socială, această atitudine este aproape irezistibilă. Şansa de a putea participa la procesul de
decizie devine pentru opoziţie decât orice altceva.
La toate acestea se mai adaugă un lucru. Conţinuturile legislative sunt extrem de complicate, iar
manevrarea lor necesită cunoştinţe vaste în domeniu şi informaţii de prima mână. Partidul de
guvernământ le are asigurate pe amândouă datorită birocraţiei statale. Opoziţia însă nu are acces la ele.
De aceea, ea nu reuşeşte decât foarte greu să elaboreze proiecte de lege proprii sau să dezvolte alternative
la proiectele propuse de guvern (...).
Opoziţia în statul democratic. Activitatea politică dintr-un stat social-liberal modern are nevoie
de un climat politic moderat, iar capacitatea inepuizabilă de soluţionare a controverselor politice
plasează consensul în rândul valorilor fundamentale ale democraţiei - ajungerea la un consens asupra
lucrurilor disputate. În ciuda constrângerilor obiective pe care le presupune lumea tehnologizată,
democraţia modernă poate lua multe forme, iar gradul de urgenţă pe care îl presupune luarea unor anumite
măsuri politice va fi întotdeauna diferit, la fel cum şi căile de atingere a unui obiectiv politic acceptat de
toată lumea vor fi mereu diferite. Opoziţiei nu îi rămâne astfel suficient spaţiu de a se profila în cadrul
ordinii prestabilite, chiar şi atunci când criticile sale sunt mai principiale. Democraţia are nevoie de o
opoziţie legală în interiorul şi înafara parlamentului, a cărei forţă şi disciplină este un criteriu decisiv de
evaluare a libertății şi toleranţei existente într-o societate. Doar raporturile tensionate dintre guvern şi
opoziţie fac posibilă desfăşurarea unei politici democratice.
Opoziţia are nevoie de curaj şi de fantezie, dar şi de un climat social care să aprobe disputa
politică şi care să nu vadă în acest lucru un fapt negativ. Opoziţia are nevoie de o atmosferă politică în
care guvernul să nu considere orice critică ca afront adus autorităţii. Opoziţia trebuie să fie deschisă
la adoptarea unor noi perspective şi să încuviinţeze transformările sociale. În plus, ea trebuie să
considere schimbările de personal la nivelul conducerii o şansă de afirmare a unor noi impulsuri sociale
şi statale. În acest sens, opoziţia depinde întru totul de opinia publică. O opinie publică critică, care se
încrede în propriile forţe, este cel mai mare aliat al opoziţiei, care va puncta, la rândul ei, în sfera politică
acele accente prin care poate deveni o putere creatoare în cadrul democraţiei moderne.
Influenţa opoziţiei asupra procesului politic poate fi pozitivă şi să contribuie la dezvoltarea
sistemului politic prin sporirea constructivităţii şi deschiderii sale, dar şi să servească drept sursă de
destabilizare a situaţiei politice. Cu toate acestea, lipsa unor mecanisme eficiente de includere a
opoziţiei în procesul politic o plasează în zona comportamentului politic convenţional, ceea ce poate
genera instabilitatea dezvoltării politice, iar în condiţiile agravării maxime a situaţiei poate duce la
prăbuşirea întregului sistem.
Având în vedere, că opoziţia este una dintre instituţiile-cheie ale dezvoltării democratice, trebuie
luate următoarele măsuri pentru a restabili rolul său în contextul general al proceselor democratice:
1. Conştientizarea de către cele mai importante partide parlamentare a faptului că opoziţia
constructivă şi activă politic este o condiţie necesară pentru dezvoltarea echilibrată a sistemului politic
al Republicii Moldova, pentru asigurarea eficientă a conducerii publice şi politice a statului, una dintre
sursele de idei;
2. Instituţionalizarea opoziţiei ca o modalitate şi un mijloc de stabilizare al sistemului politic
şi de partide din Republica Moldova;
3. Elaborarea modelului optim formal-juridic, normativ al relaţiilor dintre partidele şi
organizaţiile politice, luând în consideraţie experienţa Republicii Moldova;

6
 4. Menţinerea instrumentelor şi metodelor de interacţiune constructivă cu instituţiile puterii în
scopul creşterii efectului pozitiv al acestei interacţiuni şi minimizarea efectelor negative.

Iniţiativele civile şi noile mişcări sociale. Odată cu constituirea iniţiativelor civile şi a noilor
mişcări sociale, (...) activitatea opoziţională din democraţiile occidentale s-a intensificat apreciabil.
Aceste mişcări au apărut ca forme de protest la adresa guvernului şi a opoziţiei parlamentare, pentru că
interesele lor nu şi-au găsit ascultare în sistemul de partide. Flexibilitatea formei parlamentare de
guvernare se caracterizează însă prin faptul că aceasta a fost capabilă să integreze aceste mişcări în moduri
specifice în sistemul politic (...).
Mişcarea feministă a obligat partidele politice — fie ele guvernamentale sau opoziţionale — să
aducă modificări considerabile programului şi politicii de personal, pentru că numărul crescut al femeilor
active politic începuse să îl concureze serios pe cel al bărbaţilor din arena politică; greutatea voturilor
date de femei trebuia luată astfel în considerare conform principiilor democraţiei.
Iniţiativele civile regionale şi locale îşi desfăşoară activităţile de multe ori sub semnul opoziţiei
faţă de îndeplinirea la nivel regional şi local a unor planuri supraregionale - vezi infrastructură,
aeroporturi, gropi de gunoi. Reprezentanţii locali ai diverselor interese îşi organizează acţiunile de protest
împotriva acestor planificări consimţite de cele mai multe ori de parlament. Ei declanşează astfel
conflicte de proporţii, care implică toate fronturile politice; prin ei se constituie un nou element
opoziţional, foarte dificil de integrat la nivelul partidelor politice.
Opoziţia "pre-parlamentară" exercitată de iniţiativele locale, cu interese atât de diferite de la o
regiune la alta, îndeplineşte din acest motiv o funcţie importantă în contextele din ce în ce mai complicate
ale politicii moderne. Ea obligă autorităţile locale şi regionale să-şi plece urechea la revendicările lor.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru mişcările sociale, cu totul altfel organizate decât grupurile de interese
obişnuite.
În iniţiativele civile şi noile mişcări sociale se articulează deseori şi năzuinţa democratică
fundamentală spre o implicare mai crescută şi mai eficientă a cetăţenilor în viaţa politică. Acest lucru
a însemnat o provocare importantă la adresa guvernului şi a opoziţiei parlamentare. Dacă guvernul şi
opoziţia parlamentară reuşesc să facă faţă cu succes acestor provocări, stabilitatea societăţii nu mai este
deloc ameninţată, mai mult, ea va profita, chiar dacă anumite decizii şi planificări s-au întins mai mult
în timp. Dacă democraţia parlamentară nu reuşeşte să satisfacă dorinţa justificată a societăţii de a formula
obiective relevante şi o participare sporită, ea se va dovedi periculos de slabă, fapt care se va manifesta
mai ales în lipsa susţinerii formei democratice de stat.
Opoziţia constituită din iniţiativele civile şi mişcările sociale poate ajuta ca societatea să nu
îngheţe în forma unei pure societăţi de consum. Dacă guvernul şi opoziţia se declară deschişi în ceea ce
priveşte problemele expuse de iniţiativele civile şi mişcările sociale, atunci nu cetăţenii nu au nici un
motiv să se înstrăineze de democraţia parlamentară. În special pentru opoziţia parlamentară, preocuparea
cu aceste problematici înseamnă o creştere a şanselor ei de câştig.