Pădurea spânzuraților

   Câțiva factori au determinat, în mod decisiv, performanța cinematografică reușită de Liviu Ciulei cu
filmul Pădurea spânzuraților. Am aminti întâi (și nu numai din motive cronologice) valențele literare,
umane, moral-filosofice și...cinematografice ale „punctului de fugă”, romanul cu titlu omonim al lui
Liviu Rebreanu, și, în aceeași ordine de idei, calitatea scenariului datorat lui Titus Popovici.
Narațiunea cinematografică este structurată – ca și romanul de altfel – în funcție de personajul
principal, Apostol Bologa, cu care începe filmul (când eroul încearcă spânzurătoarea destinată
altuia), și cu care se încheie acțiunea, după ce el însuși va fi condamnat la moarte prin
spânzurătoare. Ca erou dramatic, Apostol Bologa este „citit” prin personajele știute din roman:
Klapka (Liviu Ciulei însuși), ordonanța Petre (Ștefan Ciubotărașu), generalul Karg (György Kovács),
locotenentul Varga (Andrei Csiky), Müller (Emmerich Schäffer), și nu în ultimul rând Ilona (Ana
Széles), ceilalți interpreți – printre care Gina Patrichi, Costache Antoniu, Emil Botta, Lászlo Kiss,
Nicolae Tomazoglu, Constantin Brezeanu, Ion Caramitru, George Aurelian – având, fiecare, clipa lor
în conflict, în relația cu personajele centrale. Se simte în scenariu că Titus Popovici a fost un
admirator „de suflet” al prozatorului ardelean: devotamentul pentru spiritul literaturii rebreniene este
dublat de o bună cunoaștere a cerințelor artei a șaptea. În primă și ultimă instanță, Pădurea
spânzuraților este romanul, scenariul, filmul trezirii conștiinței de sine. Interpretarea actorului Victor
Rebengiuc  în rolul lui Apostol Bologa este un al doilea „câștig de esență” al filmului. Drama eroului
se conturează într-un crescendo cu acorduri grave, lumini și umbre se întâlnesc în destinul său
frământat, războiul, cu insemnele sale aberante își pune pecetea pe cuget și simțire,  experiențe
diverse de viață – sociale, psihologice, sentimentale – prefigurează deznodământul brutal. Actorul
trece prin toate acestea cu o forță de interiorizare „tăcută”, marcând – ceea ce numeam – trezirea
conștiinței de sine într-in continuu proces de limpezire, de distilare a neliniștilor, spaimelor și
„dezertărilor” sufletești. „Personaj” principal în film este și imaginea operatorului Ovidiu Gologan,
„pictorul cu imagini” pe care criticul și teoreticianul Florian Potra, considerându-l un „poet al
metaforelor naturii (umane), surprinse în îngemănări gingașe”, îl asemăna cu Ovidiu, marele exilat
de la Pontul Euxin: „cine, văzând tablourile din Pădurea spânzuraților, n-ar face imediat această
apropiere? Ceața, negurile, lichefierea aerului și a solului și, pe urmă, trâmbițele de lumină ale
soarelui, cu surdină – ale lunii, zbuciumate – ale reflectorului. (...) Dacă filmul lui Ciulei a avut sporuri
– recunoscute – de adâncime și expresivitate, de aceste sporuri nu e străin ochiul lui Ovidiu
Gologan”. Și iată-ne ajunși la „elementul” hotărâtor al performanței artistice: regia lui Liviu Ciulei,
autorul acestui film – cum spunea cineva – rece în expresie și fierbinte în semnificații. Dintre
momentele de virtuozitate ale filmului amintim doar câteva: marșul din pre-generic, cu stop-cadrul
său avertizant, rotirea tulburătoare și iritantă a reflectorului (anunțând exploziile sufletești de mai
târziu), amestecul de splendoare și decrepitudine de la castelul generalului Von Karg, trecerea lui
Müller prin sârmele ghimpate ale morții, trecerea în fugă – avertizantă și ea – pe lângă „pădurea cu
spânzurători”, curtea îmbibată de noroi a Statului Major și, firește, secvența întâlnirii finale dintre
Apostol Bologa și Ilona, celebra „masă a tăcerii”. Păstrând, ca și scenariul, liniile de forță ale
romanului – îmbogățit cu sugestii din alte proze ale scriitorului, și, în primul rând, din nuvela Ițic Strul
dezertor –,  privind materia cărții dintr-un relevant unghi filosofic, refuzând o transcripție
„arheologică”, filmul lui Liviu Ciulei se numără printre peliculele românești cu foarte rare „reziduri
literare” și cu solide intuiții cinematografice. „Lectura” lui Liviu Ciulei din Pădurea
spânzuraților interesează în mod deosebit prin implicațiile ei stilistice. În acest sens, criticul George
Littera întreprinde o analiză riguroasă și pertinentă, în studiul „Pădurea spânzuraților, arta povestirii
în imagini”: „Pădurea spânzuraților aduce o intuiție care lipsește celor mai multe dintre filmele
noastre vechi sau noi: poliritmia. Ciulei amestecă, în general fără stridență, domoala descriere
psihologică, părțile în care dintr-o acumulare răbdătoare de detalii se developează starea lăuntrică a
personajului, cu narațiunea nervoasă, preponderentă în momentele de precipitare ale intrigii;
schimbă pe neașteptate registrul povestirii, spulberă tensiunea cu un detaliu comic; alternează
ritmurile interne ale imaginii trecând de la încetineala travellingurilor la bruschețea transfocatoarelor;
dă filmului, în ansamblu, o amploare simfonică”. La Festivalul de la Cannes, în 1965, Pădurea
spânzuraților a obținut o strălucită confirmare internațională: premiul  de regie pentru Liviu Ciulei. Din
păcate, ceea ce putea să reprezinte un început, a însemnat sfârșitul carierei cinematografice pentru
Liviu Ciulei. Aceasta, deși proiectele sale erau, realmente, entuziasmante, vizând integrarea filmului
românesc în context mondial: prin Bacantele, regizorul intenționa, după cum singur a spus-o, „un
răspuns estetic și de fond la Satyricon-ul lui Fellini”, pentru transpunerea Baltagului sadovenian,
scenaristul italian Amidei i-a propus „un alt personaj decât Vitoria Lipan, un personaj Anna
Magnani”, iar Visul unei nopți de vară a fost un decupaj de-a dreptul palpitant, care l-ar fi plasat pe
Liviu Ciulei, neîndoios, în galeria marilor cineaști shakespearieni. Dar proiectele au rămas, toate, pe
hârtie. Și Liviu Ciulei – unul dintre cei mai interesanți și profunzi cineaști autohtoni - și-a încheiat
cariera regizoral-cinematografică în spațiul filmului de ficțiune, după numai trei filme, cu Pădurea
spânzuraților...