Regele, Comuni (Tii (I Coroana: Volum Coordonat de Alexandru Muraru (I Andrei Muraru

Volum coordonat de
Alexandru Muraru [i Andrei Muraru
Regele, comuni[tii [i Coroana

Adev\rata istorie a abdic\rii lui Mihai I
© 2017 by Editura POLIROM
Aceast\ carte este protejat\ prin copyright. Reproducerea integral\ sau par]ial\, multiplicarea prin orice
mijloace [i sub orice form\, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau
audio, punerea la dispozi]ia public\, inclusiv prin internet sau prin re]ele de calculatoare, stocarea per
manent\ sau temporar\ pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuper\rii informa]iilor, cu scop
comercial sau gratuit, precum [i alte fapte similare s\vâr[ite f\r\ permisiunea scris\ a de]in\torului
copyrightului reprezint\ o înc\lcare a legisla]iei cu privire la protec]ia propriet\]ii intelectuale [i se
pedepsesc penal [i/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Foto copert\: © Biblioteca arhitect M\d\lin Ghigeanu

Regele Mihai citind Mesajul Tronului cu prilejul deschiderii lucr\rilor Adun\rii Deputa]ilor la
1 decembrie 1946, sub privirile lui Petru Groza, pre[edintele Consiliului de Mini[tri [i unul dintre
principalii artizani ai abdic\rii for]ate de la 30 decembrie 1947
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Ia[i, B‑dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucure[ti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A,
sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53
Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României :

Regele, comuni[tii [i Coroana: adev\rata istorie a abdic\rii lui Mihai I / vol. coord. de
Alexandru Muraru, Andrei Muraru. – Ia[i: Polirom, 2017
Con]ine bibliografie. – Index
ISBN print: 978‑973‑46‑7213‑4

ISBN ePub: 978‑973‑46‑5363‑8
ISBN PDF: 978‑973‑46‑4442‑1
I. Muraru, Alexandru (coord.)

II. Muraru, Andrei (coord.)
94
Printed in ROMANIA
POLIROM
2017
Cuprins
Prezentarea autorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
Partea I
Geometria unei relaţii complicate: Regele Mihai,
anglo‑americanii şi sovieticii
Dennis DELETANT – Rezistenţa împotriva valului dominaţiei sovietice:

preludiu la abdicarea regelui Mihai . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
Lucian LEUŞTEAN – „De ce n‑au venit americanii în Europa
Răsăriteană?” – Reflecţii asupra finalului celui de‑al Doilea Război
Mondial şi începutul Războiului Rece (1943‑1947) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
Tatiana POKIVAILOVA – Moscova şi regele Mihai al României, 1943‑1945
(conform documentelor din arhivele ruseşti) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
Cosmin POPA – „Suprarealismul” postbelic sau regele
şi sovieticii în perioada 1944‑1947 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101
Partea a II‑a
„Anii cei mai grei” (1944‑1947):
rezistenţă, strategii de persuasiune şi asalt final
Alexandra TOADER – Legitimitate, autoritate, popularitate: imaginea

simbolică a regelui Mihai în anii 1944‑1947 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
Virgiliu ŢÂRĂU – Începutul sfârşitului. Arestări politice după alegerile
din noiembrie 1946 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 132
Claudiu SECAŞIU – Operaţiuni de infiltrare a Palatului Regal dirijate
de Serviciul Special de Informaţii (SSI) în a doua parte a anului 1947 . . . . . 160
Alexandru MURARU – Pe drumul fără de întoarcere. Cum a fost forţat
regele Mihai să abdice (12 noiembrie – 30 decembrie 1947):
preliminarii, desfăşurare, dezavuare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 186
Partea a III‑a
Lichidarea constituţionalismului
şi interpretări ale actului abdicării
Ioan STANOMIR – Subminarea constituţionalismului şi tranziţia

la totalitarism: august 1944 – decembrie 1947 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237
Radu CARP – Actul de la 30 decembrie ca lovitură de stat:
unicitate, constituţionalism, context comparat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 250
Marina‑Cristiana ROTARU – Către un discurs al abdicării.
O perspectivă lingvistică asupra textului actului de abdicare
al regelui Mihai I al României . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 260
Partea a IV‑a
Ipostaze ale începutului exilului
Tudor VIŞAN‑MIU – Împreună, la bine şi la greu:

însoţitorii regelui în exil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283
Diana MANDACHE – Începutul exilului regal. Repudierea abdicării . . . . . . . . 298
Paul NISTOR – Urmăriţi după abdicare. Foştii monarhi
Carol al II‑lea şi Mihai I sub supravegherea legaţiei
comuniste româneşti de la Washington DC (1947‑1948) . . . . . . . . . . . . . . 326
Partea a V‑a
Istoria şi memoria abdicării
Cornel JURJU – Ziua abisală – 30 decembrie 1947.

De la România regală la republica „paradiziacă” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 341
Andrei MURARU – Ce, cât şi de unde se ştie? Sursele şi istoriografia
abdicării regelui Mihai I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 369
Index de nume . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 419

Andrei MURARU
Ce, cât şi de unde se ştie?

Sursele şi istoriografia abdicării regelui Mihai I
Cum s‑au despărţit comuniştii şi acoliţii lor, instalaţi cu largul concurs al

sovieticilor spre finalul războiului, de monarhie în România este un subiect
care a suscitat mai mereu întrebări şi supoziţii. Faptele au fost analizate în
numeroase studii, documente din acea perioadă au fost cercetate, participanţii
şi‑au spus cuvântul – şi totuşi, vreme de şapte decenii nu a existat, până la un
moment dat, aşa cum vom vedea în paginile care urmează, un răspuns unanim
acceptat şi general împărtăşit de specialişti în privinţa abdicării regelui Mihai.
În mod evident, cauzele şi efectele unei asemenea istorii disputate şi complexe,
uneori plină de aspecte contradictorii, au fost diverse, din care implicaţiile
politice nu pot fi nicidecum excluse – şi le vom analiza pe rând, notând însă
de la bun început că finalul unei întregi epoci din istoria României (perioada
dinastiei) a marcat totodată schimbări profunde în multe planuri, care nu aveau
cum să nu cântărească în judecarea evenimentului.
În studiul de faţă ne propunem să inventariem unghiurile din care a fost
privit actul abdicării şi stadiul cercetărilor, care conturează cu claritate câteva
controverse istoriografice. Suntem conştienţi de complexitatea evenimentului
istoric al cărui deznodământ s‑a produs în după‑amiaza zilei de 30 decembrie
1947, dar al cărui preludiu se întinde cu mult timp înainte – fie în perioada de
după 23 august 1944 (dacă este să realizăm o „periegeză” ceva mai lungă), fie
în lunile care au precedat momentul –, aşa încât am încercat să inventariem în
primul rând dovezile documentare. În al doilea rând, aprofundarea dezbaterilor
şi polemicilor istoriografice ne va ajuta să identificăm o posibilă evoluţie a
interpretării subiectului. În al treilea rând, vom investiga ce este real şi ce este
mistificare în privinţa bunurilor patrimoniale cu care Mihai I a părăsit ţara. În
final, vom încerca să evidenţiem temele rămase în suspensie şi care necesită
în continuare investigaţii din partea specialiştilor.
370 ISTORIA ŞI MEMORIA ABDICĂRII
De la tezele lui Roller la nuanţele istoriografiei ceauşiste

În perioada comunistă, subiectul a fost evident falsificat şi distorsionat, trecut
printr‑o grilă circumscrisă discursului istoriografic canonic al epocii. O analiză
fără pretenţii de exhaustivitate a modului în care istoriografia comunistă a supus
analizei acest eveniment nu credem că este necesară decât pentru a observa,
eventual, câteva nuanţe şi puncte de vedere. Notăm doar că, în funcţie de
comandamentele timpului, regimul a formulat motivaţiile şi condiţiile abdică‑
rii în termeni diferiţi de la o etapă la alta a comunismului românesc. De pildă,
unul dintre primele manuale ale lui Mihail Roller (1949), „borna de hotar” şi
totodată ghidul de autoritate în privinţa paradigmei de tratare a diferitelor
evenimente istorice, considera abdicarea un act prin care monarhia a fost răs‑
turnată şi regele îndepărtat de pe tron, ton care se va menţine şi mai târziu1.
În stilul calomniator şi propagandistic cunoscut, la finalul anilor 1950,
abdicarea apărea în manualele şcolare ca fiind o consecinţă a corupţiei dinas‑
tiei – se înţelege, străină de identitatea românească („monarhia prusacă de
Hohenzollern”) –, iar reprezentantul ei, regele Mihai, un moşier veros, un
bogătaş viclean, care a fost îndepărtat tocmai pentru că era protectorul şi con‑
tinuatorul burgheziei şi al moşierimii, teza regăsindu‑se inclusiv în cărţile
şcolare din anii 1980. De remarcat că aceste aprecieri ale istoriografiei oficiale
circulau în paralel cu legenda conform căreia regele ar fi evacuat din ţară
(înainte sau după abdicare) numeroase bunuri: „Ca şi ceilalţi exploatatori,
care jefuiseră poporul, monarhia nu se mărginise la strângerea acestor imense
bogăţii, în ţară, ci trimisese peste graniţă avuţii în valoare de miliarde”. Citită
în cheia ideologiei marxist‑leniniste, înlăturarea monarhiei constituţionale –
această „citadelă a reacţiunii”, coruptă şi retrogradă – apărea ca o consecinţă
firească a dezvoltării societăţii. La începutul anilor 1960, dar cu precădere în
anii 1970‑1980, în manuale apare însă cu claritate teza că regele a fost alungat
de clasa muncitoare aliată cu ţărănimea, sub coordonarea Partidului Comunist,
care a şi pregătit de altfel lichidarea monarhiei2.
1. Mihail Roller (redactor responsabil), Gh.I. Georgescu, Vasile Maciu, Dumitru Tudor,
Istoria României. Manual unic pentru clasa a VII‑a elementară, Editura de Stat,
Bucureşti, 1949, p. 303; Istoria RPR. Manual pentru învăţământul mediu, sub
redacţia acad. Mihail Roller, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1956,
pp. 760‑761.
2. Dumitru Almaş, Aron Petric, Istoria Patriei. Manual pentru clasa a IV‑a, Editura de Stat
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1957, p. 129; Dumitru Almaş, Gh. Georgescu‑Buzău,
Istoria României. Manual pentru clasa a VIII‑a, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1966, p. 236; Ministerul Învăţământului, Istoria Patriei. Manual pentru
clasa a IV‑a elementară, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1955,
CE, CÂT ŞI DE UNDE SE ŞTIE? 371
În a doua jumătate a anilor 1960 şi până la finalul dictaturii, asistăm la o

modificare a canonului de interpretare a abdicării, alimentată probabil şi de
transformarea republicii populare în socialistă1. Astfel, având acces la surse
arhivistice şi la colecţii de presă, istoricii angajaţi au abordat „frontal” această
temă, fără însă a depăşi caracterul propagandistic şi tonul vehement prin
manipularea surselor istorice, citarea unilaterală ori prin omisiuni şi distorsiuni
evidente. De remarcat în acelaşi timp că numeroase volume care abordau acest
subiect sau o temă mai largă, respectiv, proclamarea republicii şi lupta seculară
pentru desăvârşirea revoluţiei democrat populare şi care nu erau altceva decât
derivate ale viziunii ceauşiste asupra istoriei României, au fost publicate sub
egida Institutului de Studii Istorice şi Social Politice de pe lângă CC al PCR
(ISISP) ori de către istorici angajaţi sau colaboratori ai acestei entităţi2.
La 25 de ani de la proclamarea republicii, principalul nucleu al puterii
politico‑istoriografice, ISISP, a publicat o carte dedicată abdicării intitulată
30 Decembrie ’47. Premise şi semnificaţii. Era, fără îndoială, o realizare
însemnată în câmpul canonic al istoriografiei locale, întrucât se ofereau detalii
noi legate de evenimentul istoric, cu studii bazate pe surse primare, precum şi
pe presa străină, dar nu erau evitate nici publicaţiile defavorabile tezelor sus‑
ţinute de regim, precum cartea semnată de Arthur Gould Lee în care este
prezentată pe larg versiunea regelui Mihai şi a reginei‑mamă Elena asupra
evenimentelor (vezi detalii mai jos). Se citau totodată documente din arhiva
CC al PCR, dovezi foarte importante, care probau în detaliu pregătirea lovitu‑
rii de stat şi existenţa unui complot, deşi erau trecute sub tăcere numeroase
elemente ale discuţiei, inclusiv şantajul şi ameninţarea la adresa regelui, dar
se arăta în schimb că suveranul a opus rezistenţă3.
pp. 70‑71; Dumitru Almaş, Eleonora Fotescu, Istoria Patriei. Manual pentru clasa
a IV‑a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 160; Ministerul Învăţă
mântului Public, Istoria RPR. Manual pentru învăţământul mediu, sub redacţia acad.
Mihail Roller, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1952, p. 719;
Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, Istoria contemporană a României. Manual
pentru clasa a X‑a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 139, apud
Cornel Jurju, Tovarăşii împotriva Coroanei. Ideologie şi propagandă în România comu‑
nistă, Editura Argonaut, Cluj‑Napoca, 2015, pp. 81‑84.
1. Chiar de la articolul 1, Constituţia din august 1965 stabilea noua formă de organizare:
„republică socialistă”.
2. Vezi, de pildă, Gheorghe Zaharia (coord.), Ion Alexandrescu, Mihai Fătu, Paraschiva
Nichita, Constantin Olteanu, Gheorghe Ţuţui, Vladimir Zaharescu, România în anii
revoluţiei democrat‑populare. 1944‑1947, Editura Politică, Bucureşti, 1971, pp. 322‑327.
3. Ioan Ceterchi, Ştefan Lache, Paraschiva Nichita, Gheorghe Surpat, Gheorghe Ţuţui,
30 Decembrie ’47. Premise şi semnificaţii, Institutul de Studii Istorice şi Social Politice
de pe lângă CC al PCR, Bucureşti, 1972; vezi mai ales pp. 168‑176.
La final de an, vârful de lance al istoriei de popularizare, Magazin istoric,

revistă supusă strict comandamentelor politico‑istoriografice, a dedicat numă‑
rul din decembrie 1972 aniversării unui sfert de veac de la proclamarea repu‑
blicii1. Dincolo de accentele tributare vulgatei naţional‑staliniste, în care tonul
propagandistic se împleteşte cu cel pamfletar‑acuzator, detalii care nu ar fi fost
nici măcar sugerate în anii 1950 sunt acum puse în circulaţie într‑o formă
accesibilă, cu lejeritate, tocmai prin intermediul unei foarte populare publica‑
ţii. Linia ideologică nu face rabat de la a dezvălui, de pildă, fără însă a intra
în detalii, existenţa unui plan bine pus la punct pentru lichidarea Coroanei şi
instaurarea republicii, dându‑i însă un caracter firesc, natural, un demers care
ţinea de evoluţia politică, mascând astfel latura subversivă şi anticonstituţională
a acţiunii. De asemenea, într‑un text semnat de generalul‑istoric Ilie Ceauşescu,
fratele dictatorului, acesta arăta că venirea lui Emil Bodnăraş în fruntea
Ministerului Apărării şi măsurile luate în zilele următoare au pregătit în rea‑
litate lovitura de stat de la sfârşitul anului 1947. Este citat Arthur Gould Lee,
desemnat drept biograful regelui Mihai, şi, cu toate că sunt omise în mod
evident detaliile privind şantajul şi ameninţarea din scena abdicării, în mod
bizar, sunt publicate detalii legate de arestarea gărzilor palatului, tăierea legă‑
turilor telefonice ş.a. Sugerând că cercetarea s‑a bazat pe documente aflate în
Arhivele Statului, fără a indica însă vreo sursă concretă, Ştefan Lache oferă la
rândul său detalii inedite despre şederea regelui la Londra şi contactele cu
reprezentanţii anglo‑americani, precum şi despre dilema privind reîntoarcerea
în ţară, dacă era de preferat rămânerii definitive în străinătate, autorul opinând
că regele nu mai avea decât un rol simbolic. În privinţa abdicării, Lache amin‑
teşte şi el, ca şi Gh. Ţuţui, despre existenţa unui plan elaborat cu anticipare,
anularea prerogativelor regelui, explicaţia fiind atent şi abil creionată prin
frazeologia specifică vulgatei politico‑istoriografice: „PCR a conceput înlătu‑
rarea monarhiei şi instaurarea Republicii ca pe o acţiune cu caracter predomi‑
nant politic, folosind şi de această dată, în mod consecvent şi ferm, tactica de
rezolvare a sarcinilor revoluţiei pe cât posibil fără război civil”. Totodată,
explicaţiile încearcă să acrediteze ideea că pregătirile militare pentru lovitura
de stat au avut doar rostul de a preîntâmpina o acţiune în care regele, comandant
1. La marcarea a patru decenii de la proclamarea republicii, Ioan Scurtu a publicat un

articol care, deşi conţine mai puţine detalii evenimenţiale, urmează aceeaşi tendinţă.
Autorul precizează că regele a denunţat la Londra, pe 4 martie 1948, actul abdicării şi
a făcut acelaşi lucru mai târziu în SUA, precum şi cu alte ocazii, motiv pentru care i‑a
fost retrasă cetăţenia în mai 1948. Este apreciat faptul că Mihai I, deşi a continuat să
adreseze mesaje de Anul Nou, nu s‑a lăsat atras de legionari şi de alte persoane din
emigraţie şi nu a organizat nici o mişcare pentru a‑şi recâştiga tronul (Ioan Scurtu,
„30 decembrie 1947: libertatea poporului”, Magazin istoric, anul XXI, nr. 12 [249],
decembrie 1987, pp. 8‑10, 14).
suprem şi şeful armatei, ar fi opus rezistenţă. Deşi unele detalii sunt eludate
(de pildă, „convocarea” regelui la Bucureşti s‑ar fi făcut sub argumentul nece‑
sităţii discutării unor „probleme de stat”, nu se aminteşte nimic despre şantaj
şi ameninţare), în general, descrierea preliminariilor abdicării forţate sunt
enunţate relativ aşa cum sunt cunoscute (solicitarea de a abdica venită din
partea lui Groza, înmânarea actului dinainte pregătit, înlocuirea gărzilor pala‑
tului, „deconectarea” telefoanelor). Nu puteau lipsi însă nuanţele diversioniste,
denaturările şi falsificările: deşi se citează stenograma şedinţei de guvern în
care Petru Groza anunţase că a obţinut abdicarea regelui, se introduce în mod
fals precizarea că, potrivit înţelegerii cu Groza din 22 decembrie 1947 (vezi
explicaţii pe larg mai jos), regele ar fi primit bani şi bunuri – „dreptul lui Mihai
de a lua o parte din imensa avere a Coroanei (devize, tablouri, aur, diferite
valori imobiliare)”; „o rentă viageră substanţială pentru el şi urmaşii săi”.
Inutil să mai precizăm că nu este furnizată nici o sursă1.
În concluzie, putem spune că perspectiva era total diferită faţă de cea fur‑
nizată cu câteva decenii înainte. Acum, în mod evident, a fost întărită definitiv
teoria că regele a fost obligat să abdice şi s‑a trecut la un canon mult mai
apropiat de desfăşurarea evenimentului istoric în sine, cu observaţia că era
menţinută o explicaţie funcţionalistă, respectiv, că evoluţia societăţii şi „pro‑
cesul revoluţionar” generaseră această schimbare de optică în care monarhia
devenise caducă2.
Mai târziu, într‑o altă lucrare, în care abordează pe larg subiectul instalării
republicii, autorii întăresc în realitate, cu lux de amănunte şi referinţe docu‑
mentare, teoria privind lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Printre altele,
volumul Anii tumultuoşi ai luptei pentru republică descrie măsurile de securi‑
tate luate, pregătirile (inclusiv convocarea Adunării Deputaţilor, ceea ce pro‑
bează existenţa unui plan), confirmă că regele nu a avut cunoştinţă de aceste
desfăşurări de forţe, admite că actul de abdicare i‑a fost impus („i‑au cerut să
semneze actul de abdicare, acesta a încercat să se opună”; abolirea monarhiei
şi proclamarea republicii urmau să se facă „«cu sau fără voia sa», dar că ar fi
mult mai înţelept să nu se împotrivească”)3.
1. Vezi textul „Stenogramei şedinţei Consiliului de Miniştri privind abdicarea regelui

Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române”, citată extins în aparatul critic al
acestui studiu, p. 397 (n. 3), care contrazice susţinerea autorului.
2. Gheorghe Ţuţui, „Maiestatea sa Republica se îndreaptă spre tron”, Magazin istoric,
anul VI, nr. 12 (69), decembrie 1972, p. 18; Ilie Ceauşescu, „Alături de Republică”,
ibidem, p. 37; Ştefan Lache, „Ultimele zile ale monarhiei, prima zi de Republică”,
ibidem, pp. 44‑51.
3. Gheorghe Ţuţui, Gheorghe Ioniţă, Anii tumultuoşi ai luptei pentru republică, Editura
Militară, Bucureşti, 1978, pp. 107‑114.
Oferim, cu titlu de exemplu, alte mostre dedicate subiectului abdicării

regelui din istoriografia românească a anilor 1970 şi 1980. În manualul obli‑
gatoriu pentru întreg învăţământul superior (cu excepţia facultăţilor de istorie),
Probleme fundamentale ale istoriei României, versiunea asupra abdicării
era aproape identică cu cea stabilită în urmă cu mai bine de un deceniu.
Astfel, PCR apărea ca fiind iniţiatorul şi autorul abolirii monarhiei, iar regele
era prezentat ca fiind izolat şi fără sprijin, obligat de împrejurări să consimtă
la suprimarea dinastiei: „S‑a văzut nevoit să accepte abdicarea propusă de
reprezentanţii partidului comunist”1. Un alt curs universitar din anii 1980,
redactat inclusiv de o parte dintre semnatarii manualului discutat mai sus,
confirmă aceeaşi teză, cu unele nuanţe – de pildă, că acţiunile lui Mihai I de
la Londra au fost o ultimă tentativă de a evita detronarea, iar în privinţa eve‑
nimentelor din 29‑30 decembrie 1947 sunt utilizate eufemisme pentru masca‑
rea caracterului conspirativ al acţiunii şi a elementelor tehnice specifice loviturii
de stat2.
În aceeaşi cheie discursivă, dar cu fine şi numeroase nuanţe, este expusă
abdicarea într‑un alt volum colectiv, emanaţie a unui grup de istorici ieşeni,
apărut în penultimul an al dictaturii comuniste. Publicat la ceas aniversar, la
patru decenii de la proclamarea republicii, „cea mai democratică formă de
guvernământ din istoria poporului român”, după cum o eternizează autorii,
volumul Republica în România de la idee la faptă are un ton ceva mai relaxat,
cu antrenarea unor opinii rezonabile, dar în mod evident sub acelaşi canon
istoriografic, plin de mistificări şi distorsiuni, care păstrează o grilă uniformă
de interpretare a evenimentului istoric, şablonul deja croit, propagat şi institu‑
ţionalizat în anii 1970. Fără a nega existenţa unui plan pentru abolirea monar‑
hiei, autorii se îndoiesc totuşi de intenţia monarhului de a apela la sprijin extern
şi/sau militar pentru a‑şi păstra tronul, dar subliniază în acelaşi timp că reîn‑
toarcerea de la Londra şi rămânerea pe tron, când situaţia îi părea total defavo‑
rabilă, s‑au datorat doar intenţiei de a‑şi negocia condiţiile abdicării, în special
în chestiunile pecuniare. În altă ordine de idei, studiul care radiografiază presa
1. Ştefan Pascu, Ştefan Ştefănescu, Dumitru Berciu, Vasile Cristian, Hadrian Daicoviciu,
Titu Georgescu, Gheorghe I. Ioniţă, Nicolae Petreanu, Gheorghe Platon, Iulian Cârţână,
Ioan Pătroiu, Ioan Scurtu, Ştefan Ciobanu, Florin Constantiniu, Probleme fundamentale
ale istoriei României, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pp. 153‑154
(ed. a II‑a, la care s‑a adăugat o crestomaţie, 1987; Hadrian Daicoviciu a fost înlocuit
de Ligia Bârzu, p. 164).
2. Aron Petric (coord.), Gheorghe I. Ioniţă, Iulian Cârţână, Ioan Scurtu, Gheorghe
Z. Ionescu, Eufrosina Popescu, Vasile Budrigă, Doina Smârcea, Istoria României între
anii 1918‑1981. Manual universitar, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981,
pp. 271‑273.
internaţională şi comentariile asupra evenimentului de la finalul lui decembrie

1947 nu se fereşte să arate că în mass‑media din străinătate apăruse informaţia
că abdicarea fusese obţinută prin constrângere şi şantaj1.
Despărţirea apelor: publicarea documentelor de arhivă

Chiar dacă odată cu prăbuşirea comunismului nu am asistat imediat la „revoluţia
arhivelor”, ci mulţi ani mai târziu, în mod evident, subiectul abolirii monarhiei
şi abdicării regelui Mihai nu putea fi ocolit de căutătorii surselor primare. Pentru
recuperarea temei şi reconstituirea faptică, un valoros serviciu a fost făcut aşadar
prin publicarea documentelor odată cu deschiderea – atât cât a fost în anii 1990
şi mult mai pronunţată după 2005‑2007 – arhivelor comunismului, dar şi cu
accesul specialiştilor la alte arhive din afara ţării, mai ales la cele americane şi
britanice, care au permis editarea unor surse diplomatice primare relevante.
Să notăm de la bun început că primul document care a fost dezvăluit opiniei
publice a fost tocmai actul abdicării, făcut cunoscut în presă la câteva ore după
semnarea lui de către rege, mişcare explicabilă prin nevoia autorităţilor comu‑
niste de legitimare. De cealaltă parte, un amănunt care merită iarăşi subliniat
este că mărturisirea cu privire la condiţiile şi atmosfera în care a fost semnată
abdicarea a reprezentat singura armă a regelui în tentativa de a demonta falsu‑
rile şi tezele diversioniste puse în circulaţie de reprezentanţii RPR. El a încer‑
cat să demonteze versiunea complotiştilor prin documente programatice redactate
în acest scop sau interviuri, aşa cum vom arăta mai jos. Abia târziu faptele
aveau să fie cunoscute prin intermediul documentelor oficiale provenite din
arhive secrete, fie că vorbim de cele ale regimului sau despre cele diplomatice.
Aşadar, actul abdicării a fost imediat reprodus în presă, iar ulterior avea să
fie republicat în alte colecţii de izvoare apărute în vremea comunismului. Există
astăzi o abordare unanimă asupra elaborării acestui act – redactat de autorităţile
comuniste şi înmânat regelui de către Petru Groza şi Gheorghiu‑Dej, fără posi‑
bilitatea ca regele să mai poată face modificări. Extrem de importantă este critica
textului, întrucât, aşa cum remarca juristul Eleodor Focşeneanu, prin formule
abil alese – o abdicare voluntară şi o abolire a monarhiei pe cale amiabilă –,
autorii au aruncat responsabilitatea renunţării la tron pe umerii regelui2. Deşi există
informaţia că originalul aflat la Bucureşti ar fi fost pierdut, aşa cum mărturisea
1. Dumitru D. Rusu (coord.), Ion Agrigoroaiei, Gheorghe Buzatu, Vasile Cristian, Valeriu‑Florin
Dobrinescu, Ion Pătroiu, Vasile Russu, Gheorghe Tanasă, Republica în România de la
idee la faptă, Editura Junimea, Iaşi, 1988, pp. 240‑266.
2. Pentru detalii, vezi Eleodor Focşeneanu, Două săptămâni dramatice din istoria României
(17‑30 decembrie 1947), ed. a III‑a revizuită, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2014,
Emil Bodnăraş la sfârşitul anilor 1950, ştim că actul fusese redactat şi semnat de
către rege în mai multe exemplare şi cel puţin unul se afla în posesia lui Mihai I1.
Potrivit lui Ioan Scurtu, documentul ar fi fost elaborat de un jurist cunoscut din
vremea comunismului, Grigore Geamănu2, care lucra pe atunci în subordinea
lui Teohari Georgescu, în calitate de subsecretar de stat la Ministerul de Interne.
Textul iniţial al actului de abdicare – publicat de Scurtu –, care însă nu indică
nici o trimitere3, a fost revizuit şi scurtat (dacă e să luăm în considerare forma
iniţială, s‑a eliminat, de exemplu, referinţa la actul de la 23 august 1944, care era
în bună măsură meritul regelui şi de care publicul trebuia rapid să uite) de premierul
Petru Groza, ajungându‑se astfel la forma finală4. Afirmaţia lui Scurtu este con‑
firmată de o mărturie a lui Emil Bodnăraş din iulie 1959, fostul ministru comu‑
nist de Interne fiind pe atunci în posesia versiunii iniţiale a actului de abdicare5.
Un „activist‑istoric” promovat în cercurile istoriografiei oficiale, un auten‑
tic „culturnic” tributar comandamentelor ideologice din anii 1970‑1980, autor
a numeroase articole şi cărţi cu subiecte delicate din punct de vedere politic,
pline de dogme şi axiome, privind rapacitatea Casei Regale şi a monarhiei6,
pp. 66‑69, 121‑122. De asemenea, vezi studiul Marinei Cristiana‑Rotaru din acest
volum, o abordare lingvistică a textului actului de abdicare.
1. Eleodor Focşeneanu afirmă că a putut face o copie a actului abdicării, aflat în original
în posesia regelui (Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 127, n. 1). Documentul care se
află astăzi la Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale (în continuare, SANIC), fond
Casa Regală. Miscelanee, dosar nr. 1101/1947, pare să fie o reconstituire, nu originalul.
Îi mulţumim Alexandrei Toader, care ne‑a pus la dispoziţie acest document.
2. Grigore Geamănu (1903‑1985), jurist specializat în drept internaţional public; a înde‑
plinit mai multe funcţii în nomenclatura comunistă, de la subsecretar de stat la Ministerul
Afacerilor Interne (1947‑1948), deputat în Adunarea Deputaţilor/Marea Adunare Naţională
(1946‑1952, 1957‑1969), la ambasador în Danemarca (1948), Elveţia (1959‑1962) şi
Turcia (1968‑1971). De asemenea, din biografia sa mai reţinem că a fost adjunct al
ministrului Lucrărilor Publice (1948), apoi al ministrului Construcţiilor (1949), prim‑arbi‑
tru însărcinat cu conducerea Arbitrajului de Stat (1949). La Consiliul de Stat a înde‑
plinit funcţia de secretar (1961) şi apoi de membru (1961‑1967). A reprezentat România
în calitate de membru al Curţii de Arbitraj de la Haga (1965‑1971). A fost decan al
Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi Administrative Bucureşti (1958) şi, începând cu 1966,
vicepreşedinte al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale.
3. Ioan Scurtu a reprodus textul şi într‑un articol al revistei Dosarele istoriei, dar tot fără
să indice sursa – Ioan Scurtu, „Ultimul an de coabitare a PCR cu monarhia”, Dosarele
istoriei, anul II, nr. 11 (16), 1997, p. 22.
4. Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866‑1947), vol. IV: Mihai I,
ed. a II‑a, revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, pp. 188‑189.
5. SANIC, fond 60 (Amintiri, memorii şi însemnări ale unor personalităţi despre situaţia
economico‑socială şi politică din România 1914‑1970), dosar nr. 275/1959, ff. 1‑2. Îi
mulţumim Alexandrei Toader, care ne‑a pus la dispoziţie acest document.
6. Vezi, de exemplu, Gheorghe Ţuţui, Mircea Popa, Hohenzollernii în România, Editura
Politică, Bucureşti, 1962, passim.
considerat unul dintre „groparii ştiinţei istorice” în vremea comunismului, a

fost Gheorghe Ţuţui, membru, alături de Gheorghe Ioniţă, al colectivului de
angajaţi şi colaboratori ai celebrului Institut de Istorie al PCR1. Intimi ai
aparatului de propagandă istorică, ei au avut acces la surse primare şi au publi‑
cat – după ştiinţa noastră, pentru prima oară în 1978 – primele documente
importante privind abdicarea, deşi acestea erau uneori citate2 de istoricii regi‑
mului: planul de măsuri din 29 decembrie 1947, stenograma şedinţei Consi
liului de Miniştri – izvoare provenite din arhiva ISISP şi CC al PCR şi două acte
din Monitorul Oficial emanate din şedinţa Adunării Deputaţilor din 30 decem‑
brie 19473.
La puţină vreme după prăbuşirea dictaturii, Ioan Scurtu, fost director al
Arhivelor Statului4 în perioada 1991‑1996, a editat în 1994 un corpus de
documente privind anul 1947. Tomul făcea parte dintr‑o serie intitulată
Viaţa politică în documente, fiecărui an fiindu‑i dedicat un volum5. Trebuie
spus de la bun început că sursele (care nu cuprind doar piese din arhive,
ci şi extrase din ziare sau din colecţiile Monitorului Oficial; iar în intro‑
ducere, deşi suntem avertizaţi că unele izvoare au mai fost publicate, nu
este indicat nicăieri în volum actele care au mai văzut lumina tiparului) nu
sunt editate întocmai după rigorile ştiinţifice ale editării documentelor: ele
nu au comentarii şi adnotări editoriale, aşa cum s‑ar fi impus, şi nici aparat
critic, unele sunt transpuse doar parţial şi fără a se indica acest lucru. Deşi
este evident că autorul a avut acces neîngrădit la documente, nu sunt clare
criteriile după care au fost alese cele incluse în volum. Din cele 73 de
documente, ultimele zece privesc evenimentul propriu‑zis al abdicării
(29‑31 decembrie 1947).
Cu toate stângăciile editoriale, volumul are meritul de a fi pus în circulaţie,
într‑un alt context, un document care aduce informaţii preţioase privind prelu‑
diul, împrejurările şi condiţiile abdicării regelui – „Planul de măsuri adoptat de
Comitetul Central al Partidului Comunist Român privind înlăturarea monarhiei
1. Felician Velimirovici, Istorie şi istorici în România comunistă (1948‑1989), prefaţă de

Vladimir Tismăneanu, Editura Mega, Cluj‑Napoca, 2015, pp. 191‑193.
2. Gheorghe Zaharia (coord.) et al., op. cit., p. 324; Ioan Ceterchi et al., op. cit.,
pp. 170‑173; Ştefan Lache, art. cit., p. 46.
3. Gheorghe Ţuţui, Gheorghe Ioniţă, op. cit., pp. 209‑226.
4. Până în 1996, arhivele centrale au purtat denumirea de Arhivele Statului, iar odată cu
adoptarea unei noi legi de funcţionare, instituţia a devenit Arhivele Naţionale. Majori
tatea documentelor publicate în volumul România. Viaţa politică în documente – 1947
(citat mai jos) provin din Arhivele Naţionale Istorice Centrale (denumite în epocă
Arhivele Statului Bucureşti).
5. Ioan Scurtu (coord. – în realitate, editor coordonator), România. Viaţa politică în
documente – 1947, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1994.
şi proclamarea republicii”, datat 29 decembrie 1947 şi aflat în fondul CC al

PCR al arhivelor centrale. Documentul nu era prima dată publicat, aşa cum
s‑a crezut până acum, ci văzuse lumina tiparului încă din 1978, după cum am
arătat deja mai sus. Scurtu nu menţionează însă acest amănunt, motiv pentru
care, după 1989, sursa a fost citată în mod frecvent indicându‑se volumul fos‑
tului director al arhivelor1. În orice caz, „Planul” este o piesă inestimabilă,
întrucât probează existenţa unui complot pus la cale în detaliu, respectiv, stra‑
tegia determinării regelui să abdice şi desfăşurarea de forţe militare şi partinice
în sprijinul complotiştilor (apar indicaţii privind măsurile de securitate care
urmau să fie luate de ministerele de forţă în contextul îndepărtării regelui,
indicii privind strategia de abordare a suveranului pusă la cale de premierul
Petru Groza şi de Gheorghe Gheorghiu‑Dej, menţionarea faptului că regele
urma să fie convocat de la Sinaia pentru o anumită oră; dovada privind con‑
vocarea parlamentarilor anterioară zilei abdicării; proba că actul abdicării a
fost dinainte redactat şi pregătit de complotişti, ca şi proclamaţia guvernului;
programarea şedinţei de guvern şi de parlament; nominalizarea persoanelor
care urmau să facă parte din prezidiul noii republici populare2 ş.a.m.d.).
În timp, istoricii au avut opinii diferite privind discutarea planului în plenul
Comitetului Central3, iar un document publicat târziu, în anii 2000, demon‑
strează că diplomaţii francezi aveau deja cunoştinţă, la 31 decembrie 1947,
despre operaţiunile secrete programate cu câteva zile înainte (francezii indică
eronat data de 27 decembrie, dar precizează în mod corect că premierul a fost
1. Ibidem, pp. 288‑289 (doc. de la Arhivele Statului Bucureşti, Arhiva CC al PCR, fond
103, dosar nr. 488/1947, ff. 5‑6). Scurtu a avut acces la acest document cel puţin încă
din 1987, dovadă citarea lui într‑un articol de popularizare (Ioan Scurtu, „30 decembrie
1947: libertatea poporului”, art. cit., p. 9). În 1978, documentul apare citat/editat
aici: Gheorghe Ţuţui, Gheorghe Ioniţă, op. cit., pp. 106‑107, 209‑201 (doc. de la Arhiva
ISISP, fond 1, dosar nr. 8014, ff. 1‑3).
2. Aici există o neconcordanţă între numele expuse în planul de măsuri şi lista ulterioară
a prezidiului (Petru Groza şi Vasile Vaida, aflaţi pe lista de măsuri, aveau să fie înlo‑
cuiţi cu Mihail Sadoveanu, preşedintele Adunării Deputaţilor, şi Gh.C. Stere, preşe‑
dintele Curţii de Apel Bucureşti. De asemenea, schimbările preconizate în guvern,
între care şi premierul (Gheorghiu‑Dej urma să fie înlocuit cu Groza), stipulate în
acelaşi document redactat la 29 decembrie 1947, nu au mai avut loc, din motive încă
neelucidate.
3. Florin Constantiniu, „Prefaţă” la Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947. Preliminarii
militare şi consecinţe politice, documente selectate şi adnotate de Mircea Chiriţoiu,
prefaţă de Florin Constantiniu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, p. 21.
Informaţia fusese preluată, probabil, din scrierile apărute înainte de 1989 (vezi, de
exemplu, Gheorghe Ţuţui, Gheorghe Ioniţă, op. cit., p. 106); Dinu C. Giurescu,
Lichidatorii. România în 1947, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010, p. 176.
anunţat despre plan doar pe 29 decembrie), la care ar fi participat Ana Pauker,

Gheorghe Gheorghiu‑Dej, Emil Bodnăraş, Iosif Chişinevschi1. După cum
observa Dinu C. Giurescu, acţiunile descrise în document au fost partajate
pentru a păstra caracterul conspirativ/confidenţial al demersului final, astfel
încât mulţi dintre participanţi nu au ştiut scopul ultim al operaţiunii2. Pus în
relaţie cu mărturiile participanţilor la eveniment (regele Mihai, regina‑mamă
Elena, Gheorghe Gheorghiu‑Dej, Mircea Ionniţiu, Emil Bodnăraş), acest docu‑
ment capătă deplină credibilitate: dezarmarea gărzilor Palatului şi înconjurarea
reşedinţei regale de trupe militare; organizarea şedinţei Adunării Deputaţilor
în prezenţa unui public în care parlamentarii au fost minoritari; intervalele
orare ale desfăşurării evenimentelor de pe 30 decembrie; implicarea instituţi‑
ilor de presă (Scânteia, radioul public3) în diseminarea informaţiei.
Un alt document, aparent inedit, deşi tot fără o menţiune necesară, întrucât
şi acesta fusese publicat cu mai bine de un deceniu şi jumătate înainte, pus în
circulaţie de Scurtu la jumătatea anilor 1990, a fost „Stenograma şedinţei
Consiliului de Miniştri privind abdicarea regelui Mihai I şi proclamarea Republicii
Populare Române”. Transcrierea discuţiei din guvern care a urmat scenei de la
Palatul Elisabeta în care Groza şi Gheorghiu‑Dej l‑au constrâns pe rege să
semneze actul de abdicare şi care are importanţa sa în contextul evenimentelor
nu a apărut în formă completă, fiind eliminate unele rânduri, fără explicaţii
însă, deşi în 1978 textul fusese editat integral4. De reţinut, aşa cum arăta
Eleodor Focşeneanu, că atât şedinţa executivului, cât şi cea a legislativului din
1. Mark László‑Herbert, Abdicarea Regelui Mihai. Documente diplomatice inedite, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2010, pp. 257‑259 (doc. de la AD, Europe 1944‑.../Roumanie/
1944‑1949/17. Questions Dynastiques).
2. Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 176‑177.
3. În Arhiva Societăţii Române de Radiodifuziune a fost identificat documentul care con‑
firmă orele de transmitere a textelor actului de abdicare şi proclamaţiei guvernului,
respectiv ora 17.20 şi recitite ulterior la 19.30, 20.30, 21.30, 21.45. În mod evident,
detaliul contrazice afirmaţia lui Arthur Gould Lee potrivit căreia primul anunţ ar fi
survenit la ora 16.30 – Elena Perdici, „30 decembrie 1947 pe postul naţional de radio”,
în Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet 5. Anul 1947 – Căderea cortinei (comunicări
prezentate la al V‑lea simpozion de istorie de la Sighetu Marmaţiei, Fundaţia Academia
Civică, Bucureşti, 1997, pp. 807‑808; Arthur Gould Lee, Coroana contra secera
şi ciocanul. Povestea regelui Mihai al României, traducere de Maria Bica, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 286‑287.
4. Ioan Scurtu (coord.), România. Viaţa politică în documente – 1947, op. cit., pp. 290‑293 –
documentul a fost ulterior publicat integral în Eleodor Focşeneanu, op. cit., pp. 151‑156
(doc. de la Arhivele Statului Bucureşti, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri –
Stenograme, dosar nr. 12/1947, ff. 52‑56); stenograma este reprodusă şi în prima
ediţie a cărţii lui Focşeneanu, din 1997, pp. 178‑180; Gheorghe Ţuţui, Gheorghe Ioniţă,
op. cit., pp. 211‑216 (doc. de la Arhiva CC al PCR, fond 103, dosar nr. 9082, f. 156).
ziua respectivă frapează prin durata extrem de scurtă. La reuniunea guvernului,

care a debutat la aproximativ o oră de la semnarea actului de abdicare şi a
durat 40 de minute, au lipsit aproape jumătate dintre membrii cabinetului,
inclusiv ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu1, absent şi la şedinţa parlamen‑
tului, căzut în dizgraţia liderilor PCR şi care avea de altfel să şi fie demis şi
arestat în scurtă vreme. Observaţia juristului Eleodor Focşeneanu ni se pare
îndreptăţită când sublinia că, nefiind prezent şi probându‑se neimplicarea sa în
evenimentele acelei zile, Pătrăşcanu nici nu a avut cum să semneze legile
adoptate şi publicate în aceeaşi zi în Monitorul Oficial şi pe care apare semnătura
sa. În afară de falsificarea iscăliturii ministrului Justiţiei, a fost identificată o
lungă serie de ilegalităţi flagrante: absenţa convocării procedurale a deputaţilor
aflaţi atunci în vacanţă; falsificarea semnăturilor miniştrilor care au absentat;
prezenţa preşedintelui Adunării Deputaţilor la şedinţa guvernului ş.a.2.
Fără îndoială, cea mai robustă şi mai valoroasă colecţie de documente interne
publicate este cea lui Mircea Chiriţoiu, care a văzut lumina tiparului în 1997,
la jumătate de veac de la evenimentul căruia îi era dedicată3. Astfel, dacă tomul
pe care îl considerăm cea mai relevantă colecţie de surse diplomatice îi aparţine
lui Mark László‑Herbert, tradus în limba română în 2010, discutat pe larg mai
jos, cel de izvoare din arhivele locale i‑l datorăm lui Chiriţoiu. 92 de docu‑
mente, majoritatea inedite, provenite din arhivele Ministerului Apărării, şi restul
1. Absenţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu de la evenimentele care au pecetluit soarta monarhiei

este confirmată de o discuţie între liderul comunist şi ambasadorul sovietic la Bucureşti,
S.I. Kavtaradze, din 29 ianuarie 1948 (Tatiana A. Pokivailova, Cristian Popişteanu,
„Tragica greşeală a lui Lucreţiu Pătrăşcanu”, Magazin istoric, anul XXX, nr. 8 [353],
august 1996, pp. 48‑52). În ancheta Securităţii, el avea să confirme că nu fusese anun‑
ţat şi nici implicat în vreun fel în desfăşurarea evenimentelor: „În perioada producerii
actului de abdicare în Decembrie 1947 mă găseam la Păltiniş (Sibiu) împreună cu soţia
mea, Lena Constante şi Hari Brauner. Discuţiile în jurul acestui eveniment nu le pot
reface. Eu personal am fost foarte supărat că nu am fost înştiinţat la timp, din Bucureşti,
pentru a putea participa la şedinţa adunării deputaţilor” – Lavinia Betea, Lucreţiu
Pătrăşcanu: moartea unui lider comunist, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 110
(doc. de la ASRI, fond P, dosar nr. 40002, vol. 87, f. 118). În schimb, revenit în Bucureşti
după ce auzise că regele abdicase, este trimis la Sinaia, pe 3 ianuarie 1948, pentru a
participa la inventarierea bunurilor regale (Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947...,
op. cit., p. 253; doc. de la AMApN, fond Casa Militară Regală, dosar nr. 15, f. 50).
Unul dintre membrii primului prezidiu instituit odată cu instaurarea Republicii Populare,
Ion Niculi, a confirmat şi el, peste decenii, că a fost convocat la Bucureşti încă din ziua
de 29 decembrie fără a şti care era subiectul şedinţei Adunării Deputaţilor, al cărei
membru era – Ion Niculi, „Membru al Primului Prezidiu”, Magazin istoric, anul VI,
nr. 12 (69), decembrie 1972, pp. 56‑57.
2. Eleodor Focşeneanu, op. cit., pp. 99‑114.
3. Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947..., op. cit., passim.
de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, care punctează diferite momente din

perioada 23 august 1944 – 22 mai 1948. În realitate, majoritatea documentelor
privesc situaţia politico‑militară din noiembrie 1947 şi până după abdicarea
forţată. Ca să oferim câteva exemple asupra bogăţiei informaţiei documentare
a volumului, arătăm că aici regăsim, în parte, dovada concretă a implementă‑
rii planului de măsuri din 29 decembrie 1947, inclusiv cu încadrarea în inter‑
valele orare specificate în actul secret, respectiv, telegrame transmise unităţilor
armatei şi Internelor pentru întărirea pazei diverselor obiective şi înalţilor
demnitari, eventualele intervenţii în principalele garnizoane din ţară, mobili‑
zarea efectivelor pentru mitinguri şi acţiuni de efect precum majorarea raţiei
de hrană, activităţi de „prelucrare” politică în cazărmi, pregătiri pentru trece‑
rea în rezervă a tuturor militarilor consideraţi neloiali noului regim începând,
din motive evidente, cu personalul Casei Militare Regale. De asemenea, deta‑
liile din relatările regelui aveau să fie confirmate de documentele făcute publice
în 1997 privind dezarmarea şi înlocuirea gărzilor regale cu efective ale Diviziei
„Tudor Vladimirescu”. Inutil să mai precizăm că regele Mihai nu avea de unde
să ştie conţinutul acestor documente, clasificate până în momentul publicării.
Câteva piese din arhive privesc şi înregistrarea precisă a circulaţiei autovehi‑
culelor în incinta reşedinţelor regale, raportată personal lui Emil Bodnăraş,
precum şi confiscarea reşedinţelor şi inventarierea bunurilor, care confirmă
unele detalii oferite de rege, regina‑mamă, Nicolae Ionniţiu sau principesa
Ileana.
În 1997, mult comentata Carte Albă a Securităţii, editată de SRI, a inclus
câteva documente cu privire la momentul abdicării, din care remarcăm două
acte redactate de agenţi ai Direcţiei Generale a Siguranţei Statului sau de infor‑
matori, din care rezultă că, în cazul nunţiaturii apostolice şi al legaţiei britanice,
se cunoşteau informaţii vehiculate în interior privind abdicarea1. Gheorghe
Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, editorii unui corpus intitulat Agresiunea comunis‑
mului în România, publică şi ei trei documente diplomatice referitoare la
abdicare, mai exact, din arhivele Foreign Office, două transmise de la Bucureşti
şi unul de la Berna2.
Un serviciu important pentru istoriografia locală l‑a făcut Dinu C. Giurescu,
care a cules documente diplomatice de la National Archives (Washington, DC)
privind abdicarea şi le‑a editat într‑un volum publicat în 2002 sub titlul Cade
1. Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii. 23 august 1944 – 30 august

1948, vol. I, Bucureşti, 1997, pp. 411‑417 (doc. 334‑336).
2. Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete: 1944‑1989,
ediţie îngrijită de Gh. Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, vol. I, Editura Paideia, Bucureşti,
1998, pp. 84‑90 (doc. 2‑4); documentele fuseseră incluse şi în volumul Lovitura de
stat de la 30 decembrie 1947..., op. cit. (doc. 59, 81 şi 83).
Cortina de Fier1. Ulterior, el a dezvoltat studii despre contextul abdicării având

la bază tocmai aceste documente valoroase, iar cel mai elocvent exemplu este
partea din tratatul de Istoria românilor publicat sub egida Academiei Române2.
Cade Cortina de Fier reprezintă o importantă colecţie de izvoare (mai exact,
94 de documente, „inedite în majoritate absolută”, după descrierea editorului)
privind perspectiva diplomaţilor americani şi britanici asupra evoluţiei vieţii
social‑politice din România pe parcursul anului 1947, precum şi reacţiile
Departamentului de Stat şi ale Foreign Office.
În mod evident, lichidarea Coroanei şi înlăturarea regelui de pe tron repre‑
zintă cel mai important eveniment din întregul peisaj al anului 1947, căruia îi
sunt dedicate zece documente (30 decembrie 1947 – 29 ianuarie 1948). Aşa
cum subliniază şi Dinu Giurescu, de remarcat sunt atmosfera de deznădejde,
pesimismul privind viitorul monarhului pe tron, al instituţiei regalităţii şi chiar
resemnarea cu care diplomaţii străini au întâmpinat ultimele acţiuni ale auto‑
rităţilor vremii. În textele extrase din arhivele americane se întrevăd o relaţie
tensionată cu puterea comunistă şi, în mod clar, una de inferioritate a regelui
care, rămas fără nici o forţă pe care să se sprijine (partide de opoziţie, atribu‑
ţii, elite din varii domenii dispuse să conteste deschis autoritatea noului regim,
mai târziu conducerea Marelui Stat‑Major ş.a.), este nevoit, ajuns la Londra,
să caute sprijin în tabăra occidentală (de exemplu, întrevederile cu Lewis
W. Douglas3, ambasadorul SUA la Londra, Robert Coe, prim secretar al ace‑
leiaşi misiuni diplomatice, Ernest Bevin, ministrul de Externe al Marii Britanii).
Demersul nu dă rezultate, căci diplomaţii şi politicienii întâlniţi în Albion nu
numai că nu îi pot oferi vreun ajutor, dar se tem şi de posibilitatea ca monar‑
hul să facă declaraţii agresive la adresa autorităţilor comuniste de pe teritoriul
lor. În ciuda atmosferei pesimiste şi în faţa decepţiei pricinuite de orizontul de
aşteptare, regele s‑a întors în cele din urmă, aşa cum se ştie, în ţară, în absenţa
unui răspuns în principal din partea americanilor.
1. Cade Cortina de Fier. România 1947. Documente diplomatice, selecţie, traducere, note,
comentarii, indice şi studiu introductiv de Dinu C. Giurescu, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2002.
2. O foarte consistentă descriere a filmului abdicării, în Dinu C. Giurescu, Lichidatorii.
România în 1947, op. cit., pp. 173‑198; Academia Română, Istoria românilor. Vol. IX:
România în anii 1940‑1947, coordonator Dinu C. Giurescu, secretar Florin Şperlea,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2008, pp. 669‑671.
3. Lewis W. Douglas l‑a întâlnit pe monarh în două rânduri, pe 22 şi pe 28 noiembrie
1947, şi a redactat două rapoarte. Doar prima comunicare a apărut în colecţia de docu‑
mente a lui Dinu C. Giurescu Cade Cortina de Fier..., op. cit., pp. 209‑210. Ambele
documente au fost în schimb prezentate în Nicolae Baciu, Agonia României, 1944‑1948.
Dosarele secrete acuză, Editura Dacia, Cluj‑Napoca, 1990, pp. 256‑263 (prima versi‑
une a lucrării lui Nicolae Baciu a apărut în 1987 la München); Mark László‑Herbert,
op. cit., pp. 191‑193, 197‑199.
Alte documente redau inclusiv atmosfera de după revenirea în România,

amănunte legate de abdicare şi contextul în care s‑a produs, tratamentul la care
au fost supuşi membrii familiei regale după detronare, starea de spirit a dife‑
ritelor cercuri din Bucureşti. De o reală importanţă sunt documentele emanate
de diplomaţii americani prezenţi în capitala României şi care oferă, la foarte
scurt timp după evenimentele de la Palatul Elisabeta, o fotografie a momentului.
De subliniat că prima relatare1 (probabil emanaţie a convorbirii cu Mircea
Ionniţiu) a plecat de la Bucureşti chiar pe 30 decembrie la ora 5 după‑amiaza,
semnată de Rudolf Schoenfeld (1895‑1981), reprezentantul extraordinar şi ministru
plenipotenţiar al Statelor Unite la Bucureşti. Practic, observăm cum teza abdi‑
cării forţate este prezentă imediat, într‑un interval de câteva zeci de minute
după eveniment (în telegrama de pe 30 decembrie după‑amiaza se aflau deja
numele celor doi complotişti şi faptul că ei i‑au prezentat regelui un act dinainte
redactat), şi avea să fie întărită în zilele următoare cu noi detalii şi amănunte
(caracterul ilegitim al demersului, forţarea regelui să semneze documentul,
actul dinainte redactat, dimensiunea organizaţională şi securitară a acţiunii,
ameninţarea cu vărsarea de sânge în cazul unui refuz, alte ameninţări cu care
a fost constrâns suveranul, impunerea interdicţiei personalului Casei Regale de
a comunica cu cetăţenii străini şi în special cu americanii etc.) confirmate pe
măsură ce diplomaţii le recepţionau de la diversele surse din anturajul suvera‑
nului (de exemplu, Mircea Ionniţiu şi Savel Rădulescu2). Important de precizat
1. Diplomaţii britanici de la Bucureşti au informat centrala despre împrejurările în care

s‑a produs abdicarea abia a doua zi, pe 31 decembrie, având ca sursă tot pe Nicolae
Ionniţiu, fratele secretarului particular al regelui – vezi telegrama din 31 decembrie
1947 a lui Roderick Sarell (secretar I al legaţiei britanice la Bucureşti) către Foreign
Office, în Mark László‑Herbert, op. cit., pp. 254‑255.
2. Savel Rădulescu (1885‑1970), doctor în drept, s‑a remarcat ca diplomat şi secretar al
lui Nicolae Titulescu la Liga Naţiunilor. A fost subsecretar de stat la Ministerul de
Externe în mai multe guverne, între 1932 şi 1936. Din noiembrie 1944 până în aprilie
1945 a fost preşedintele Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului şi s‑a distins
prin protestele împotriva abuzurilor comise de URSS în aplicarea armistiţiului. A făcut
parte şi din delegaţia română trimisă la Conferinţa de Pace de la Paris în 1946. Deşi i
s‑a cerut arestarea, Rădulescu s‑a aflat în anturajul suveranului până la abdicare, fiind
considerat unul dintre principalii săi sfetnici politici. Guvernul Groza s‑a opus ca
Rădulescu să fie inclus pe lista persoanelor împreună cu care regele Mihai a părăsit
România în ianuarie 1948, de teamă ca nu cumva acesta să fie nominalizat în fruntea
unui guvern în exil. A fost reţinut şi internat administrativ începând cu martie 1948;
în februarie 1953 îl găsim internat administrativ la penitenciarul Ocnele Mari pentru
24 de luni, termen majorat ulterior la 60 de luni, dar eliberat în iunie 1954. În a doua
jumătate a anilor 1960, odată cu schimbarea liniei ideologice a partidului, reconsiderarea
lui Nicolae Titulescu a făcut posibile intervievarea şi publicarea lui Savel Rădulescu în presa
oficială, când i s‑a redat totodată dreptul la pensie – Horia Dumitrescu, „Savel
Rădulescu şi «agonia» unei vieţi (1945‑1970)”, în Stela Cheptea, Marius Cîrstea,
că oamenii regelui au solicitat ca, din motive lesne de înţeles, care ţineau de
securitatea personală a monarhului şi a suitei cu care avea să plece din ţară,
împrejurările în care s‑a produs abdicarea să fie redate public doar după ce
Mihai va fi ajuns cu bine în Occident1. La final de ianuarie, ambasadorul
Statelor Unite la Berna a transmis o amplă documentare despre detronare,
insistând pe condiţiile impuse suveranului pentru semnarea actului, atmosfera
de la Palat, starea de spirit din zilele care au urmat, reacţia populaţiei, clauzele
impuse de autorităţi lui Mihai I şi suitei sale, ştergerea simbolurilor regalităţii
şi demararea campaniei propagandistice etc. Acestui raport îi este ataşată copia
unei scrisori semnate de Nicolae Ionniţiu, fratele secretarului general al rege‑
lui, parte a suitei care a părăsit România la început de ianuarie 1948, care oferă
de asemenea bogate amănunte privind ultimele zile dinainte şi de după
abdicare (29 ianuarie 1947 – 5 ianuarie 1948), o descriere fidelă a atmosferei
din anturajul regal şi a călătoriei în exil2.
Dacă ar fi să cântărim importanţa izvoarelor care au fost publicate cu privire
la abdicare, un loc de frunte l‑ar ocupa cele diplomatice. Această constatare
porneşte de la sursele timpurii care au fost introduse în circuitul ştiinţific, unele
chiar în anii 1960, dar opinia este întregită şi de exemplele prezentate mai sus
şi mai ales de cel care urmează. Fără îndoială, cea mai importantă colecţie din
arhivele diplomatice americane, britanice şi franceze (cu menţiunea că unele
surse din acea perioadă care privesc abdicarea sau fragmente din altele sunt
încă sub regim de clasificare în arhivele respective) este cea a lui Mark
László‑Herbert (în realitate, editor, nu autor, cum este indicat), tradusă în limba
română în 20103 şi intitulată Abdicarea Regelui Mihai. Documente diplomatice
inedite. Cercetătorul de origine maghiară şi‑a propus să aducă o perspectivă
nouă, inclusiv ca răspuns la elucubraţiile emise de Mihai Pelin, subliniind că
deplasarea regelui Mihai la Londra, în noiembrie 1947, a avut inclusiv rolul
Horia Dumitrescu (coord.), Istorie şi societate, vol. II, Editura Mica Valahie, Bucureşti,
2011, pp. 375‑384; Cade Cortina de Fier..., op. cit., p. 220 (n. 1); Fişa matricolă penală
a lui Savel Rădulescu, disponibilă online la www.biblioteca‑represiunii.ro (decembrie 2017).
1. Ulterior, pe 9 ianuarie 1948, regele l‑a mandatat pe secretarul său particular, Mircea
Ionniţiu, să informeze diplomaţii americani din Elveţia asupra intenţiei suveranului
asupra unei ieşiri publice prin care să denunţe abdicarea. Ulterior, autorităţile elveţiene
i‑au interzis regelui să facă declaraţii de pe teritoriul său (pentru detalii, vezi documen‑
tele nr. 90 şi 91 din Cade Cortina de Fier..., op. cit., pp. 223‑224).
2. „29 ianuarie 1948. Bucureşti. Raportul nr. 60. Rudolf Schoenfeld către Secretarul de
Stat, Washington DC” şi copia după o parte din scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu, în Cade
Cortina de Fier..., op. cit., pp. 225‑245 (doc. de la National Archives Washington DC,
871.001 MIHAI/1‑2948).
3. Ediţia originală a apărut la Miercurea‑Ciuc, în 2008, în limba maghiară, sub titlul Şi
ce spun documentele despre abdicarea (forţată) a regelui?
de a sonda cancelariile occidentale cu privire la un eventual sprijin dat actelor

sale de rezistenţă, ceea ce reiese cu claritate din unele surse.
Din cele 257 de piese documentare care acoperă intervalul 15 septembrie
1944 – 28 mai 1948, mai mult de jumătate privesc perioada de după plecarea
regelui Mihai la Londra pentru nunta principesei Elisabeta. Unele documente
(americane) au fost anterior reproduse, deşi nu este menţionat acest fapt, de
Dinu C. Giurescu în corpusul Cade Cortina de Fier, editat cu mulţi ani înainte.
Volumul lui Mark László‑Herbert are meritul că adaugă istoriei abdicării deta‑
lii importante din telegrame şi rapoarte diplomatice precum nerăbdarea guver‑
nului român de a‑l vedea pe rege plecat mai repede din ţară, temerile liderilor
occidentali privind rezistenţa lui Mihai folosind drept pretext deplasarea în
capitala Albionului, dar şi o prezumtivă relaţie a lui Carol al II‑lea cu sovie‑
ticii/comuniştii, evaluarea diplomaţilor privind continuitatea dinastiei române
drept „un joc pierdut”, posibilitatea ca Mihai să fie găzduit la legaţia americană
din Bucureşti în caz de pericol, varianta de a rămâne în Occident, luată în
calcul destul de serios de Mihai, poziţia fermă a anglo‑americanilor de neim‑
plicare în această „afacere” românească.
În mod firesc, mare parte din documente se referă la evenimentul propriu‑zis
al abdicării şi la împrejurările în care s‑a produs acesta, reconstituit din diverse
relatări chiar la săptămâni distanţă. Ele întregesc versiunea monarhului de mai
târziu, deşi s‑ar putea reproşa că acest lucru ar fi doar o consecinţă a surselor
din interiorul Palatului (în special Mircea Ionniţiu, Dimitrie D. Negel şi Savel
Rădulescu)1, fapt infirmat de analizele pe care le vom furniza în paginile de
mai jos. Izvoarele privind următoarele săptămâni de exil evidenţiază cu claritate
frământările din suita regelui în faţa unei situaţii necunoscute şi mai ales într‑un
mediu care se dovedea deja străin de interesele şi situaţia sa. Ne‑au atras tot‑
odată atenţia discuţiile referitoare la oportunitatea momentului denunţării abdi‑
cării şi deciziile ghidate de sensibilităţile sau, dimpotrivă, simpatiile mediilor
oficiale occidentale în privinţa „mişcărilor” politice ale tânărului Mihai (de
pildă, în vreme ce elveţienii şi francezii erau refractari, regele George al VI‑lea
şi americanii, în frunte cu secretarul de stat George C. Marshall şi preşedintele
Harry Truman, şi‑au manifestat dorinţa de deschidere şi colaborare).
Însă nu toate sursele au avut parte de abordări profesioniste. Nu mai departe
de 2016 a făcut vâlvă un document apărut în media românească2. Este vorba
1. Acest fapt rezultă cu uşurinţă încă de la primele telegrame transmise de la Bucureşti în

orele şi zilele de după abdicare, care citează uneori explicit „cele mai credibile surse”
din anturajul regelui Mihai. Discuţii au loc nu doar cu diplomaţi străini, ci chiar şi cu
jurnalişti, aşa cum s‑a întâmplat când trenul regal, aflat în drum spre Lausanne, a ajuns
în zona americană din Austria, iar ziariştii au urcat în tren şi au discutat cu Negel şi
Ionniţiu.
2. Aşa‑zisa dezvăluire a fost făcută de TVR 1, în „Telejurnal”, la 2 aprilie 2016.
despre un text scris de mână, datat 22 decembrie 1947, identificat la Arhivele

Naţionale, în fondul Consiliul de Miniştri, şi care ar reprezenta transcrierea
unei discuţii între suveran şi premier. În realitate, documentul era relativ cunos‑
cut şi fusese editat, cu destule erori, într‑o revistă de popularizare de către
istoricul Ioan Scurtu, cu două decenii în urmă. De altfel, inclusiv în studiile
apărute în vremea comunismului şi care se circumscriau unui canon istorio‑
grafic şi în privinţa episodului abdicării, s‑a făcut trimitere la această piesă
documentară, arătându‑se că discuţia dintre Groza şi rege ar fi pregătit terenul
pentru debarcarea monarhului. Aceiaşi istorici apreciau că regele nu s‑ar fi
opus explicit în faţa aluziilor premierului, dar ar fi cerut garanţii financiare
pentru propria subzistenţă1.
În mod evident, fără să ştie de existenţa unui asemenea document, regele
nu a ascuns niciodată că întrevederea ar fi avut loc. I‑a amintit despre discuţie,
încă din 21 ianuarie 1948, ambasadorului britanic la Berna2 şi, ulterior, a
menţionat‑o pe larg în relatarea făcută lui Arthur Gould Lee, publicată în 1950.
Mihai I a susţinut că audienţa a fost una intempestivă, la doar o zi după reve‑
nirea sa din călătoria în Marea Britanie şi Elveţia, survenită imediat după
încheierea unei ceremonii protocolare, suveranul solicitându‑i lui Groza o
discuţie tête‑à‑tête, deşi ea a fost menţionată chiar şi în presa vremii3. Potrivit
versiunii regale, cei doi au discutat despre evenimentele din România în absenţa
monarhului, premierul i‑a cerut regelui acceptarea lui Emil Bodnăraş în frun‑
tea Ministerului Apărării, iar Mihai a adus discuţia despre căsătoria sa, despre
care Groza a menţionat că guvernul nu o întâmpinase cu un refuz. Premierul
a deviat apoi subiectul, opinând că monarhia se afla într‑o situaţie delicată, dar
asigurându‑l pe monarh că România nu era pregătită pentru trecerea la un regim
republican4. Peste decenii, când documentul tot nu fusese scos la iveală, regele
a reluat ideile, precizând că Groza a fost mai degrabă prolix şi insinuant, cum
de altfel îi era stilul, inclusiv în privinţa opţiunii sale ideologice, monarhie sau
1. Ioan Ceterchi et al., op. cit., pp. 189‑190 (autorii citează şi sursa: „Note stenografice
avute de dr. Petru Groza cu Mihai de Hohenzollern, în ziua de 22 decembrie 1947, în
AISISP, fondul nr. 1, dosar nr. 8014” – în realitate, este vorba de acelaşi document a
cărui cotă a fost modificată prin translatările documentelor către deţinătorii succesivi:
ISISP, apoi la Biblioteca Academiei Române, iar ulterior, începând cu anul 2000, la
Arhivele Naţionale, unde documentul se găseşte şi astăzi); Ştefan Lache, art. cit., p. 45;
Dumitru D. Rusu (coord.) et al., op. cit., p. 241.
2. Telegrama din 22 ianuarie 1948 a ambasadorului britanic la Berna, Thomas Maitland
Snow, către Foreign Office, în Mark László‑Herbert, op. cit., pp. 303‑306 (doc. de la
NA, FO 371/72427, R1039).
3. Eleodor Focşeneanu, op. cit., p. 31.
4. Arthur Gould Lee, op. cit., pp. 262‑264.
republică1, că „lumea s‑a schimbat”, şi a utilizat termeni precum „socialism”

şi „libertate”, dar fără a‑l avertiza în mod explicit asupra unor evenimente
apropiate2. De asemenea, potrivit lui Mihai I, Groza a făcut referire la această
audienţă pe 30 decembrie 1947, precizând că l‑ar fi avertizat pe rege asupra
finalului iminent al Coroanei3.
După cum arătam mai sus, documentul de arhivă4 a fost iniţial citat5, apoi
publicat de Ioan Scurtu în 1997. Istoricul nu oferă nici un comentariu critic
asupra acestui izvor – aşa cum s‑ar fi cuvenit, date fiind problemele de formă
şi de fond – care va apărea drept inedit două decenii mai târziu6. Sursa este în
realitate, aşa cum aveau să dezvăluie tot arhivele, o relatare la mâna a doua.
Notiţele îi aparţin lui Emil Bodnăraş, unul dintre pionii comuniştilor în demo‑
larea monarhiei, prin asigurarea măsurilor de forţă din zilele următoare. Aşadar,
după audienţa la rege, Groza i‑a relatat lui Bodnăraş conţinutul discuţiei. În
1959, Bodnăraş oferea documentul istoricilor Partidului Comunist şi preciza:
„Un prim rând de materiale, care numai prin forţa împrejurărilor ar putea fi
numite documente, se referă la actul de la 30 decembrie 1947. Ele sunt scoase
din însemnările mele şi reprezintă convorbirea dintre Dr. Petru Groza şi rege,
la 22 decembrie 1947, aşa cum Groza ne‑a redat‑o, însemnări care urmează
să fie descifrate şi explicate mai pe larg. Acest lucru cred că îl voi putea face
mai târziu” [s.m. – AM]7. Nu ştim dacă Bodnăraş a mai oferit detalii, dar
precizările sale sunt preţioase.
Nu ne îndoim că Groza i‑a relatat faptele lui Bodnăraş întocmai cum au fost
ele aşternute pe hârtie, dar avem serioase reţineri să credem că discuţia ar fi
decurs în termenii descrişi de premier. În primul rând, deşi unele amănunte
ale dialogului sunt reale, întrucât ele au fost confirmate şi de rege (conversaţia
despre căsătorie, schimbul de opinii despre Bodnăraş şi acceptarea acestuia ca
1. Dorin‑Liviu Bîtfoi, Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, Editura Compania,

Bucureşti, 2004, pp. 392‑393.
2. Mihai al României, O domnie întreruptă. Conversaţii cu Philippe Viguié Desplaces,
traducere de Ecaterina Stamatin, Editura Libra, Bucureşti, 1995, pp. 117‑118 (versiunea
originală, Sa Majesté le Roi Michel de Roumanie: le règne inachevé. Conversations
avec Philippe Viguié Desplaces, Éditions Michel Lafon, Paris, 1992).
3. Nicoleta Franck, O înfrângere în victorie. Cum a devenit România, din Regat, Republică
Populară (1944‑1947), cu o postfaţă de Dinu C. Giurescu, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992, pp. 352‑353.
4. SANIC, fond Consiliul de Miniştri, dosar nr. 174/1947, ff. 1‑8. Îi mulţumim Alexandrei
Toader, care ne‑a pus la dispoziţie acest document.
5. Ioan Scurtu, Monarhia în România: 1866‑1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991,
p. 169.
6. Idem, „Ultimul an de coabitare a PCR cu monarhia”, art. cit., pp. 18‑23.
7. SANIC, fond 60 (Amintiri, memorii şi însemnări ale unor personalităţi despre situaţia
economico‑socială şi politică din România 1914‑1970), dosar nr. 275/1959, f. 1.
ministru al Apărării, referirea lui Groza la caracterul trecător al instituţiei

Coroanei), în vreme ce altele furnizate de Groza au fost confirmate de docu‑
mente (de pildă, discuţiile telefonice purtate de la Londra de Mihai cu Carol
al II‑lea), versiunile participanţilor asupra felului în care a decurs discuţia
diferă în mod radical. În al doilea rând, familiaritatea convorbirii dintre monarh
şi Petru Groza este cel puţin neobişnuită, astfel încât între cei doi memorialişti
există un conflict evident în privinţa tonului conversaţiei. În al treilea rând şi
cel mai important, desfăşurarea ulterioară a evenimentelor nu lasă să se între‑
vadă că monarhul ar fi acceptat să plece de bunăvoie în schimbul unui „aran‑
jament” amiabil. Doar cu titlu de ipoteză, nu este exclus ca Groza să fi blufat
în faţa comuniştilor cu relatarea discuţiei tocmai pentru a‑şi confirma superi‑
oritatea în faţa regelui şi a‑şi reafirma autoritatea, lăsându‑i să înţeleagă că
regele a acceptat să abdice de bunăvoie, la insistenţele sale. Suntem pe tărâmul
supoziţiilor, nu ştim dacă lucrurile au stat aşa sau altfel, cert este că Mihai a
opus rezistenţă pe 30 decembrie 1947, aşa cum au confirmat numeroase surse
şi mărturii (inclusiv Gheorghiu‑Dej şi chiar Emil Bodnăraş, „martorul” lui
Groza, aşa cum vom vedea mai departe).
Scripta manent: mărturiile actorilor principali

ai abdicării
Dincolo de documentele oficiale, în analiza evenimentelor de la Palatul Elisabeta

din 30 decembrie 1947 extrem de relevante sunt mărturiile actorilor principali
ai scenei abdicării. În rândul celor despre care se ştie că s‑au aflat în ziua aceea
în „epicentrul” evenimentelor îi regăsim, alături de regele Mihai, regina‑mamă
Elena, Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu‑Dej, şi pe Mircea Ionniţiu, Dimitrie
D. Negel sau Emil Bodnăraş. Evident, pentru a putea identifica diferenţele de
viziune şi a vedea unde subiectivismul relatării depăşeşte cronica faptelor, ar
trebui puse în oglindă relatările. Dintre cei enumeraţi mai sus însă, doar o
parte au relatat ulterior despre evenimentul istoric: unii s‑au pronunţat în mod
insistent, în diferite locuri şi cu diverse ocazii, alţii au lăsat mărturii scrise, în
vreme ce tabăra complotiştilor a evitat expunerea memorialistică expresă a
întâmplării.
Cel mai „activ” narator pe frontul memoriei evenimentului de la 30 decem‑
brie 1947 a fost chiar „victima”, regele Mihai. În mod evident, cele aproape
şapte decenii de viaţă cât au urmat pentru suveran după părăsirea tronului i‑au
oferit prilejul unor lungi relatări despre condiţiile în care a survenit abdicarea
şi atmosfera în care s‑a produs, în diverse perioade şi în diferite contexte şi
formate, iar amănuntele furnizate au prezentat uneori nuanţe şi particularităţi1.

În mare parte însă, relatările sunt consecvente, suportă aceeaşi structură a
desfăşurării evenimentelor şi, lucru şi mai important, sunt confirmate de diverse
documente apărute în ultimele decenii. „La cald”, documentele diplomatice
înregistrează, aşa cum am văzut, relatările care sunt „absorbite” uneori critic,
alteori fără observaţii, de către oficialii străini aflaţi la Bucureşti sau la Berna/
Lausanne, fiind astfel redate posterităţii.
Regele Mihai a vorbit prima dată public despre abdicare la 4 martie 1948,
la Londra, în prima conferinţă de presă după ce părăsise tronul şi ţara natală,
ulterior ideile fiind reluate şi pe teritoriul american, unde Mihai I ajunge în
aceeaşi lună2. În cadru informal, în spatele uşilor închise, dar în faţa unui
diplomat de rang înalt, în compania ambasadorului britanic Thomas Maitland
Snow, o făcuse la Hotelul Beau Rivage din Berna, pe 21 ianuarie 19483.
Relatarea are o relevanţă specială întrucât este prima sa istorisire într‑un mediu
care a fost redat ulterior, de altfel, o expunere bogată şi precisă care nu se
îndepărtează factologic de expunerile de mai târziu.
Ulterior, regele a făcut mai multe declaraţii pe această temă, însă mărturisirile
sunt redate pentru prima dată în volumul lui Arthur Gould Lee (1894‑1975),
apărut în Marea Britanie sub titlul Crown against Sickle: The Story of King
Michael of Rumania4. Volumul este mai degrabă o investigaţie jurnalistică,
realizată însă în mare parte pe baza mărturiilor suveranului şi ale reginei‑mamă,
cu care autorul a discutat îndelung vreme de un an şi jumătate5, probabil şi ale
altor martori ai evenimentelor. Dedicată Elenei, scrierea avea să constituie o
1. Se ştie că regele şi‑a expus propria versiune asupra evenimentului de la 30 decembrie

1947 în numeroase interviuri şi mărturii înregistrate, dintre care redăm doar câteva
lucrări: Vartan Arachelian, Cuvântul care zideşte. Dialoguri, Editura Roza Vânturilor,
Bucureşti, 1993, pp. 84‑86 (interviu pentru postul naţional de televiziune, 10 mai 1990);
Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, Bucureşti,
1992, pp. 54‑72 (volumul reproduce textul primei ediţii a cărţii, apărută în 1991);
Mihai al României, O domnie întreruptă..., op. cit., pp. 118‑124; Doina Uricariu,
Scara leilor, vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 2011, pp. 172‑174.
2. Textele declaraţiilor de la Londra şi New York sunt publicate în Mircea Ciobanu, Regele
Mihai şi exilul românesc, prefaţă de Al. Zub, Editura Princeps, Iaşi, 1994, pp. 103‑105;
Doina Uricariu, op. cit., pp. 107‑108, 174‑175.
3. Mark László‑Herbert, op. cit., pp. 303‑306 (doc. de la NA, FO 371/72427, R1039).
4. Arthur Gould Lee, Crown against Sickle: The Story of King Michael of Rumania,
Hutchinson and Co., Londra, 1950.
5. Mihai I, Rege al României, În slujba voastră în toate timpurile. Mesaje şi convorbiri
radiofonice ale MS Regele Mihai I al României (1989‑2010), cuvânt înainte de acad.
Dan Berindei, Casa Radio, Bucureşti, 2011, p. 60.
sursă pentru o altă producţie a ofiţerului britanic, de această dată despre viaţa
mamei monarhului1.
Fără a fi o carte de memorii sau un studiu ştiinţific serios elaborat şi bazat
pe surse abundente, lucrarea lui Arthur Gould Lee, o cronică descrisă drept
„lupta de trei ani a Coroanei contra Secerii şi Ciocanului”, este totuşi una cum
despre puţine volume dedicate subiectului se poate afirma că au fost atât de des
invocate când s‑a vorbit despre abdicare. De la istoricii aflaţi în solda istorio‑
grafiei înregimentate, aşa cum am văzut mai sus, şi până la specialişti renumiţi
din afara României, cu toţii au dat credit acestei lucrări. Şi pe bună dreptate,
dată fiind bogăţia de informaţii şi detalii cu care autorul şi‑a impregnat relata‑
rea care, subliniem, nu dispune de aparat critic sau de bibliografie. Are însă
marele merit de a fi apărut la scurtă vreme după evenimente – şi peste ani, se
va dovedi a fi în general exactă în istorisirea evenimentului despre ale cărui
împrejurări existau doar informaţii puţine şi disparate. Autorul nu a lăsat deo‑
parte nici un detaliu, oricât de nesemnificativ (aflăm, de pildă, cum se înfăţişa
coloana de maşini a regelui cu care acesta a venit de la Sinaia, cum arăta camera
în care s‑a produs abdicarea, din ce se compuneau piesele de vestimentaţie ale
principalilor actori ai evenimentului, care a fost gestica participanţilor de la
debutul până la finalul întrevederii ş.a.). Autorul intră profund în intimitatea
scenei, descriind chiar trăirile şi emoţiile mamei şi fiului, necontestate de
monarh şi de mama sa, ceea ce înseamnă că acestea nu pot fi decât rodul unor
lungi şi iscoditoare relatări pe care Arthur Gould Lee le‑a „extras” cu migala
unui detectiv, pe alocuri evidentă în paginile cărţii, întrucât Lee redă reacţiile
post‑factum. Interesant amănuntul potrivit căruia Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi
ulterior premierul Petru Groza au făcut referire la faptul că „s‑a hotărât că
trebuie sfârşit cu monarhia”, sugerând că decizia ar fi aparţinut Moscovei. În
general, apologia lui Dej şi Groza din cadrul întrevederii pentru renunţarea
regelui la tron şi pentru necesitatea instaurării republicii este astăzi cunos‑
cută, fiind reluată cu diferite ocazii de rege. Cu adevărat demnă de sub‑
liniat ni se pare remarca lui Dej, întărită de Groza, conform căreia întoarcerea
regelui de la Londra i‑a dăunat poziţiei în partid, întrucât a fost acuzat că
relaţia bună dintre suveran şi liderul comunist l‑a determinat pe rege să
revină în România. De asemenea, ni se pare relevant amănuntul conform
căruia, în absenţa lui Mihai I din încăpere, cei doi complotişti, care jucau rolul
1. Arthur Gould Lee, Helen, Queen Mother of Rumania. Princess of Greece and Denmark,
Londra, Faber and Faber, 1956 (versiunea românească: Elena, regina‑mamă a României,
prinţesă de Grecia şi Danemarca, traducere de Liana Alecu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2000, pp. 242‑249).
poliţistului bun şi al celui rău, au încercat să apeleze la sprijinul reginei‑mamă

Elena pentru a‑l convinge pe suveran să semneze actul de abdicare1.
După denunţarea publică a renunţării la tron, în primăvara anului 1948,
regele Mihai avea să revină în capitala Regatului Unit, observa Gheorghe
Buzatu, pentru o audiere oficială, la 15 iunie 1954, în faţa parlamentarilor
Camerei Reprezentanţilor a Congresului SUA (Comisia Kersten)2. De remarcat
că Mihai I a amintit atunci că a fost ameninţat de complotişti cu un „dosar gros
de două palme”, iar ulterior, peste decenii, îşi aminteşte: „Au fost aluzii vagi că
ar putea fi vorba despre nişte persecuţii sau de ceva asemănător”3. Despre ame‑
ninţarea cu un „dosar” regele relatează şi în convorbirea cu Philippe Desplaces,
interviu tradus în limba română la mijlocul anilor 19904. În volumul semnat
de Arthur Gould Lee apare varianta că Gheorghiu‑Dej i‑ar fi spus regelui că
din ancheta în cazul liderilor PNŢ, arestaţi şi condamnaţi între iulie şi noiem‑
brie 1947, au rezultat mai multe declaraţii incriminatoare pentru suveran5.
Un alt actor al evenimentului, Gheorghe Gheorghiu‑Dej, şi‑a prezentat
propria versiune asupra abdicării regelui în două rânduri, la începutul anilor
1960 şi cu puţin înainte de a muri, în 1964. Potrivit unei stenograme din arhiva
CC al PCR care a înregistrat discuţia de la masa de revelion din 1961, la care
au participat membrii Biroului Politic al CC al PMR, Gheorghiu‑Dej şi Emil
Bodnăraş au devoalat amănunte despre participarea lor la actul prin care regele
a fost îndepărtat de pe tron6. În dialogul purtat pe un ton informal şi prilejuit
1. Petru Groza ar fi făcut chiar o remarcă insolentă: „Vezi, ţi‑am spus că va fi rezonabilă.
Se poate discuta cu ea” (Arthur Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul..., op. cit.,
pp. 265‑302).
2. Gheorghe Buzatu, „În culisele loviturii de stat de la 30 decembrie 1947”, Dosarele
istoriei, anul II, nr. 11 (16), 1997, pp. 25‑26; textul lui Gh. Buzatu este reluat în
volumul Agresiunea comunismului în România. Documente din arhivele secrete:
1944‑1989, op. cit., pp. 80‑83.
3. Textul audierii se regăseşte în Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 270‑271. Regele se referă la acest şantaj în
ediţia din 1992 a volumului, la p. 59.
4. Mihai al României, O domnie întreruptă..., op. cit., p. 120.
5. Arthur Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul..., op. cit., pp. 272‑273.
6. În cazul mărturiilor complotiştilor, am ales să le redăm în continuare integral, dată fiind
slaba lor circulaţie în istoriografia dedicată abdicării: „Tov. Emil Bodnăraş: […] Ei,
conducerea partidului nostru l‑a delegat pe tovarăşul Gheorghiu să rezolve acest moment,
cu monarhia. Înarmat era el cu partea teoretică, iar pentru partea practică i‑am dat un
pistol în mână, putea să‑l bage în buzunar, i‑am mai dat unul mai mititel să‑l dea şi lui
Groza, care îl însoţea în această misiune, deşi formal Groza era faţada cu care se intra
în Palat şi restul măsurilor organizatorice, concretizate foarte precis, până în cele mai
mici amănunte, în batalioane muncitoreşti înarmate, în măsuri luate pe tot teritoriul ţării
ca nici o vrabie să nu poată scăpa observaţiei noastre.
de împlinirea a 15 ani de la proclamarea republicii, detaliile, dezvoltate de

Bodnăraş şi comunicate cu accente de colocvialitate, confirmă puncte esenţiale
ale desfăşurării evenimentelor, ca şi relatarea survenită trei ani mai târziu:
elaborarea unui plan secret de acţiune; împrejmuirea Palatului Elisabeta cu
trupe înarmate şi tăierea legăturilor telefonice; mandatarea lui Gheorghe
Gheorghiu‑Dej de către liderii PCR pentru misiunea cea mai delicată, obţine‑
rea semnăturii monarhului; înarmarea complotiştilor; durata audienţei la
rege; ultimatumul dat monarhului şi rezistenţa lui Mihai I. Nu este lipsit de
importanţă să sesizăm că în a doua relatare, survenită la o plenară a CC al
PMR din aprilie 1964, liderul comuniştilor români avea tot interesul să subli‑
nieze că îndepărtarea regelui, acest act fondator al republicii, nu se făcuse sub
comanda „Marelui Frate” ori cu acordul Kremlinului tocmai în şedinţa care
consimţea practic despărţirea de Moscova, prin adoptarea „Declaraţiei de
independenţă”. Celebrul document avea tocmai rolul enunţării ieşirii simbolice
de sub vasalitate, sporirii legitimităţii interne şi externe, prin accentuarea liniei
politice şi economice naţionale, iar rediscutarea subiectului abdicării, în cheia
unei afaceri locale, fără intervenienţi din afară, servea acestui scop chiar şi la
16 ani de la alungarea suveranului1. În cazul lui Gheorghiu‑Dej mai există o
Împrejurările, concret cum s‑au desfăşurat, sigur, lucrurile erau programate pentru două
ore, tovarăşul Dej a supraîndeplinit planul cu 20 de minute – două ore şi 20 de minute
a durat această scoatere de măsea. N‑a fost lipsită comportarea regelui de încercarea
de a apela la unele forţe care ar fi putut să‑l ajute. Era atunci Comisia Aliată de Control,
era misiunea militară americană, era Scailer [Schuyler – n.ed.], era reprezentant de
englezi, care îl sprijiniseră în greva regală şi care ar fi fost dispuşi să ajute la o derulare,
aşa à la Grecia, de rezistenţă împotriva forţelor Partidului Comunist, numai că lucrurile
s‑au desfăşurat în aşa fel încât nici telefoane n‑au mers, când a zis el: «Nici telefoanele
nu mai merg, nu mai înţeleg nimica» – cum vorbea el, aşa pe nas, zice: Domnule Dej,
eu nu ştiu şi zice pe urmă nişte siluete negre apăruseră, peste zid siluetele formaţiunile
noastre de luptă înarmate care văzând că ora trece, aşa, şi din Palat încă n‑a ieşit tova‑
răşul Gheorghiu. Dacă nu era fermitatea şi dibăcia, pot să spun nu dezvălui nici un
secret, pentru că aşa istoria îl va înregistra, că în absenţa regelui tovarăşul Dej a câşti‑
gat alianţa mamei sale, a reuşit s‑o câştige (râsete).
Tovarăşul Gheorghiu, întâi era Groza martor şi, când e vorba de sexul slab, Groza e un
martor foarte..., martor care nu permitea nici un fel de denaturări şi apoi n‑am fost eu
compromis când ea mi‑a căzut în braţe (râsete)” (textul parţial al documentului a fost
reprodus de Constantin Moraru şi Liviu‑Daniel Grigorescu în articolul „Ce ziceau
tovarăşii din CC al PMR la un pahar de vin, de Revelion”, Cotidianul, VIII, nr. 2046,
11 mai 1998, p. 14).
1. „Doar se cunoaşte. Am fost acolo [la Palatul Elisabeta – n.m., AM] cu Petru Groza de
i‑am înmânat actul de abdicare [regelui Mihai – n.m., AM].
Tov. Chivu Stoica: Actul de abdicare paşnică.
Tov. Gh. Gheorghiu‑Dej: Da. Numai că noi am luat măsuri, am înconjurat Palatul cu
trei‑patru rânduri de oameni înarmaţi, am tăiat toate legăturile Palatului cu exteriorul
evocare personală, la mâna a doua însă, aparţinând fostului său şef de cabinet,
Paul Sfetcu, dar relatarea are un grad redus de veridicitate, dat fiind că, potri‑
vit editorului său, birocratul şi‑a redactat memoriile începând cu 1990 sub
imperiul avalanşei de informaţii şi mărturii (inclusiv ale regelui Mihai) despre
anii comunismului1.
şi atunci am intrat înăuntru. Fiecare din noi aveam câte un pistolet. I‑am dat şi lui Petru
un pistolet mic şi‑mi spunea: măi Ghiţă, nu prea ştiu eu să umblu cu el [biograful lui
Groza susţine însă că acesta era familiarizat cu arma, pe care o purtase în diferite
momente – Dorin‑Liviu Bîtfoi, op. cit., pp. 398‑399 – n.m., AM]. Dar n‑am avut nevoie
de ele. Ne‑am gândit pentru că acolo erau destui aventurieri. Era garda aceasta a Palatului
şi vă imaginaţi din cine era alcătuită. Când am avut discuţia cunoscută cu el [regele
Mihai – n.m., AM], la un moment dat a vrut să‑i dau răgaz măcar câteva zile pentru
ca să semneze. I‑am spus: eu n‑am mandat să vă dau câteva zile, eu am numai două
ore timp disponibil. Dacă doriţi să semnaţi, veţi fi înscris în istorie că aţi înţeles situ‑
aţia care s‑a creat, dacă nu vreţi, să‑mi spuneţi. Zice, măcar 24 de ore, măcar o zi,
măcar nu ştiu câte ore, pentru câteva minute. Eu n‑aveam voie să‑i dau, dar m‑am
gândit de ce dracu’ să nu‑i dau că tot una este. I‑am dat câteva minute, sfătuiţi‑vă cu
sfetnicii dvs. Atunci l‑a luat în mână şi a fost bun luat (actul de abdicare), s‑a dus jos,
s‑a sfătuit el cu cine s‑a sfătuit. Între timp am avut discuţii cu regina‑mamă care era
foarte frământată ce o să se întâmple cu fiul ei. I‑am spus că nu o să se întâmple nimic,
aceasta depinde şi de ea în mare măsură, pentru că el s‑a obişnuit să fie rege, să‑l
sfătuiţi să semneze actul de abdicare, este singura soluţie rezonabilă în împrejurările de
faţă. Desigur că este instructivă convorbirea cu dânsul, dar la un moment dat mi‑a spus:
cum să admit, cum să admit eu, fără luptă? El a stăruit în ideea luptei. Dar cu cine
vreţi să luptaţi? Are să se spună despre mine că am fost un laş, că am abdicat fără
luptă, am capitulat fără luptă. L‑am convins până la urmă, apoi i‑a mai vorbit mamă‑sa
pe englezeşte. Nici eu, nici Petru n‑am înţeles, dar a semnat actul de abdicare aşa cum
ai semna un bon de cantină. L‑am luat, l‑am vânturat, că n‑aveam sugativă, l‑am împă‑
turit, l‑am pus în buzunar şi atunci, cum era şi puţin fonf, aşa, copil întârziat, zice:
acum eu ce să fac? A trebuit să‑i spunem ce să facă, să se pregătească şi s‑a pregătit
şi a plecat.
Uite o cale paşnică! Dar cu măsuri de precauţie.
N‑au avut nici un fel de amestec tovarăşii sovietici aici, dimpotrivă, o maşină cu sovie‑
tici, trecând pe acolo, spărgând cordonul nostru, a avut un schimb de focuri între
ostaşii din maşina sovietică şi oamenii noştri care erau în jurul Palatului. Nu ştiu care
era dintre băieţi acolo. Deci, iată este şi aşa o cale paşnică” (Florian Banu, Liviu Ţăranu,
Aprilie 1964. „Primăvara de la Bucureşti.” Cum s‑a adoptat „Declaraţia de indepen‑
denţă” a României?, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, pp. 126‑127; doc. de
la ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar nr. 16/1964, ff. 2‑258).
1. Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, ed. a II‑a revizuită, selecţie, introducere şi
note de Lavinia Betea, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008, pp. 31, 69‑73; prima
ediţie a memoriilor lui Sfetcu a fost publicată în anul 2000 de Fundaţia Culturală
Română. Extrase din amintirile sale despre abdicare au fost redate în premieră în Lavinia
Betea, „A fost cea mai ieftină şi cea mai bună soluţionare a monarhiei”, Dosarele
istoriei, anul II, nr. 11 (16), 1997, pp. 31‑33.
Un alt participant, Petru Groza, a lăsat puţine cuvinte în memoriile sale –

rămase în parte inedite în arhiva sa personală, printre care şi acest fragment –
despre ziua abdicării, prilej pentru biograful său să remarce că, ironie a sorţii,
„burghezul roşu” fusese decorat de regele Ferdinand cu Ordinul Statului Român
în grad de Mare Ofiţer cu exact 25 de ani în urmă. Într‑un ton şi un limbaj
atent alese, care să îi acorde superioritate în misiunea de a‑l face pe rege să
abdice, dar şi să îndepărteze orice acuzaţie de şantaj („ziua demisiei regelui”,
sic!), el a sugerat însă, în mod calomniator şi fals, aşa cum vom arăta mai
jos, existenţa unei înţelegeri financiare între puterea comunistă şi monarh1.
În categoria surselor la care ne referim intră şi alte mărturii care, chiar dacă
nu aparţin actorilor centrali ai evenimentului, întregesc tabloul descriptiv şi
factologic. Dimitrie D. Negel, mareşalul Curţii Regale, şi Mircea Ionniţiu,
secretarul particular al regelui, s‑au aflat cu siguranţă la Palatul Elisabeta în
ziua abdicării, aşa cum arată şi regele Mihai în relatările sale. În timpul audi‑
enţei lui Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu‑Dej la suveran, regelui i s‑a
permis să meargă într‑o altă încăpere pentru a putea medita asupra actului
abdicării, iar Negel şi Ionniţiu au fost consultaţi de către acesta. Dintre cei
1. „Dimineaţa de iarnă potolită ne găsea pe malul lacului Floreasca, unde am alergat ca

de obicei şi unde, ajungând, am reluat figura lăsătorilor pe vine. Număram tot eu cu
voce tare întinzând cu două braţe bastonul înainte... […] M‑am întors spre casă.
Ajungând în piaţa din faţa parcului mare [cel mai probabil, Piaţa Charles de Gaulles
de astăzi – n.m., AM], ne‑am izbit de automobilele care roteau agitat în jurul acestei
pieţe. Văzându‑ne cei din maşini, au oprit brusc, iar dintr‑una a ţâşnit prietenul meu
Gheorghe Gheroghiu‑Dej, prim‑secretar al Partidului Comunist Român, mai târziu
prim‑ministru, acostându‑mă, vădit emoţionat, cu cuvintele: «Te căutăm pretutindeni
de o oră fiindcă, uite, se apropie ceasul când avem întâlnirea cu regele Mihai». Aveam
de încheiat socotelile în mod paşnic cu el, aşa după cum ne era înţelesul dinainte [ca
şi biograful său, credem că Groza se referă aici la înţelegerea din ziua precedentă cu
Gheorghiu‑Dej – n.m., AM]. Era ziua demisiei regelui, lichidând noi monarhia şi
instaurând republica în ţara noastră. I‑am arătat ceasul, liniştindu‑l că mai avem 30 de
minute pentru a‑mi schimba ţinuta, întinzându‑i totodată declaraţia [o hârtie pe care îşi
marcase performanţele sportive – n.m., AM] în scris şi motivându‑mi întârzierea cu
aceea că aveam să închei o socoteală cu bărbierul meu. Gheorghiu‑Dej, pe care nu‑l
ardea acum de glumă, pătruns de importanţa istorică prin care treceam, a citit prima
propoziţie: […], privindu‑mă cu sprâncenele ridicate. «Ai văzut; putem păşi acum
liniştit la socoteala cu regele. Aveam nevoie de acest bun augur.» Cu o jumătate de oră
mai târziu, ne aflam împreună cu Gheorghiu‑Dej în salonul regelui, la sfat cu monarhul
şi regina‑mamă, sfat care s‑a încheiat şi el cu bine pentru ţară şi popor, dar şi pentru
rege, care, în pragul căsătoriei, bine înzestrat din generozitatea poporului nostru, păşea
spre o viaţă mai fericită decât aceea pe care i‑o oferea cea stând pe tronul clătinat de
furtunile vremurilor pe care le trăim” (Dorin‑Liviu Bîtfoi, op. cit., p. 395; completare
la capitolul „Un reacţionar” al memoriilor, dactilogramă inedită şi neclasificată din
arhiva Petru Groza din Deva).
doi, doar Mircea Ionniţiu1 a lăsat memorii despre întâmplările pe care le‑a
trăit, subliniind că, după telefonul primit de la Groza şi fixarea întrevederii
pentru a doua zi, s‑a întâlnit cu ceilalţi doi apropiaţi ai regelui, Negel şi Savel
Rădulescu – toţi trei făceau parte dintr‑un cerc intim de colaboratori ai monar‑
hului –, şi au opinat că motivul pentru care suveranului i s‑a solicitat o audienţă
era mai serios decât problema căsătoriei. Memorialistul a mai făcut precizarea
că zvonuri privind abolirea monarhiei circulau în Bucureşti de mai multe luni,
dar această întâlnire ultimativă, urgentă, care venea în contextul unor măsuri
de securitate luate în Bucureşti, respectiv, consemnarea unităţilor militare în
cazărmi şi o agitaţie neobişnuită în preajma Ministerului de Interne, ar fi putut
conduce la ideea că regele urma să fie arestat. În ziua de 30 decembrie, Negel
şi Ionniţiu au constatat că legăturile telefonice erau întrerupte şi au observat
„oameni în uniformă” care ocupaseră poziţii în zona Muzeului Satului şi a
lacului Herăstrău, detalii pe care i le‑ar fi comunicat regelui imediat ce acesta
a sosit la Palatul Elisabeta, amănunt care este plasat însă de rege în altă ordine
cronologică, şi anume când suveranul a venit la ei cu actul abdicării. În gene‑
ral însă, relatarea privind scena abdicării urmează aceeaşi linie expusă de
suveran cu diferite ocazii, cu sublinierea că ultimatumul dat regelui a fost de
două ore, detaliu confirmat de Emil Bodnăraş în 1961 şi pe care Ionniţiu nu
avea de unde să îl cunoască. Mai aflăm şi că Groza ar fi oferit un detaliu
„confidenţial”, respectiv, că acţiunea este executată la indicaţiile Moscovei şi
că textul actului de abdicare nu poate fi modificat. Ulterior, tratativele privind
plecarea suveranului şi a suitei sale din ţară au fost purtate între Negel şi Groza2.
Aşa cum arătam mai sus, celălalt sfetnic prezent în Palat, Negel3, care a decedat
1. Mircea Ionniţiu (1921‑1990), poreclit de cunoscuţi Johnny, a urmat studii de drept şi a

fost apropiat de rege încă de pe băncile şcolii, colegi în Clasa Palatină. A fost asistent
al mareşalului Curţii Regale şi secretar particular al regelui Mihai între 1944 şi 1948.
A fost prezent la Palat şi la 23 august 1944. Deşi guvernul i‑a interzis să îl însoţească
pe rege la Londra, i s‑a permis ulterior să părăsească România alături de Mihai I, în
ianuarie 1948. S‑a stabilit în SUA. Membru, începând cu 1950, al celui de‑al doilea
Comitet Naţional Român. Împreună cu alte personalităţi din exil, a redactat unele
publicaţii militante şi a activat în Academia Româno‑Americană de Artă şi Ştiinţă ca
secretar general al institutului de cercetări (Florin Manolescu, Enciclopedia exilului
literar românesc: 1945‑1989, ed. a II‑a revăzută şi adăugită, Editura Compania,
Bucureşti, 2010, p. 432).
2. Mircea Ionniţiu, Amintiri şi reflecţiuni, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993,
pp. 103‑106.
3. Dimitrie D. Negel (1890‑1969) a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din
Bucureşti, iar în 1915 şi‑a susţinut doctoratul în drept la Universitatea din Paris.
A luptat pe front în armata română în Primul Război Mondial. A fost secretar la
Fabricile „Assan” (1931‑1933), preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie din
Bucureşti, secţia Industrie (începând cu 1938) şi s‑a aflat în conducerea mai multor
la sfârşitul anilor 1960, nu a lăsat, din câte se ştie până acum, însemnări des‑
pre momentul abdicării.
Dintre actorii secundari, semnalăm amintirile unuia dintre participanţii la
asaltul asupra Palatului Elisabeta, Mişu Dulgheru, unul dintre cei trei inspec‑
tori generali al Direcţiei Generale a Siguranţei Statului la acel moment, dez‑
văluite recent1. Relatarea confirmă înconjurarea palatului cu trupe înarmate sub
entităţi (de exemplu, Comisia Centrală a Timbrului; preşedinte, din 1945, al societăţii
anonime pentru exploatări industriale Azuga‑Predeal; Oficiul Lemnului de Lucru
OLEMN Bucureşti ş.a.). Potrivit unor surse, Negel ar fi fost şi senator al Frontului
Renaşterii Naţionale între 1939 şi 1940. După venirea lui Antonescu la putere, Negel
a fost subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naţionale pentru Aprovizionare
(26 mai – 17 noiembrie 1941), iar ulterior ministru secretar de stat la Departamentul
Agriculturii şi Domeniilor (23 august – 4 noiembrie 1944) şi ministru interimar al
Justiţiei (4 octombrie – 3 noiembrie 1944). La Curte, el a îndeplinit funcţiile de admi‑
nistrator al Domeniilor Coroanei (1942‑1947) şi ulterior mareşal al Curţii Regale
(4 noiembrie 1944 – 30 decembrie 1947). După unele surse, Negel era şantajabil şi a
fost constrâns de sovietici să colaboreze, sub ameninţarea de a fi considerat colabora‑
ţionist prin prisma funcţiei deţinute în vremea dictaturii antonesciene, fiind suspectat
că l‑a îndrumat pe rege în unele decizii (de pildă, nominalizarea lui Groza în 1945 şi
deschiderea lucrărilor Parlamentului în 1946) sub imperiul acestei ameninţări. Această
teorie nu pare foarte îndepărtată dacă ne gândim că un alt colaborator al regelui, Ioan
Mocsony‑Stârcea, a fost reţinut imediat ce şi‑a dat demisia de la Palat, în 1947. Negel
l‑a însoţit pe rege în călătoria începută la 12 noiembrie 1947 şi a revenit ulterior în ţară
în două rânduri, la începutul lui decembrie, înainte de sosirea suveranului, pentru a
trata cu guvernul căsătoria lui Mihai cu principesa Ana de Bourbon‑Parma. A plecat
cu regele în exil pe 4 ianuarie 1948. În 1949 a fost condamnat în contumacie la zece
ani de temniţă grea şi degradare civică, precum şi la confiscarea averii, într‑un proces
de lot în care au fost osândite numeroase personalităţi care au deţinut funcţii de dem‑
nitate publică în timpul guvernării antonesciene (Gheorghe Crişan, Piramida puterii.
Oameni politici şi de stat din România [23 august 1944 – 22 decembrie 1989], Editura
Pro Historia, Bucureşti, 2001, p. 202; Narcisa Maria Mitu, „Dimitrie D. Negel,
administratorul Domeniilor Coroanei”, Arhivele Olteniei, serie nouă, nr. 31, 2017,
pp. 145‑162; Gheorghe Buzatu, Antonescu, Hitler, Stalin, vol. III, Grupul Editorial Demiurg,
Iaşi, 2008, p. 430 – doc. de la Great Britain, PRO, London – Kew, FO‑371/67272 B; vezi
studiul lui Claudiu Secaşiu din volumul de faţă).
1. Mărturia furnizată în jurul datei de 20 septembrie 1977 de Mişu Dulgheru (1909‑?),
care avea să fie primul director al Direcţiei de Anchete Penale a Securităţii, lui Alexandru
Şiperco (1920‑1998). Dulgheru a mărturisit că Teohari Georgescu (la acel moment,
ministru de Interne) i‑a încredinţat misiunea să ia cu asalt Palatul Elisabeta din şoseaua
Kiseleff în fruntea unei grupe de 80 de oameni din MAI şi 40 de militari înarmaţi:
„Ne plimbăm în spatele palatului principesei Ileana – ne plimbăm pe alee. În palat erau
ostaşi din garda regală. Ne plimbăm până la 11.45. La această oră ne postăm ostentativ
în spatele palatului, ostentativ cu faţa spre ei. Nu ne mişcăm şi primim indicaţii. Nimeni
n‑are voie să intre şi să iasă.
coordonarea Ministerului de Interne, mai exact, a Direcţiei Generale a Sigu

ranţei Statului, starea de asediu, consecinţe directe ale „Planului de măsuri”
redactat în ziua precedentă. De asemenea, sunt confirmate şi înarmarea
complotiştilor şi consemnul privind luarea cu asalt a clădirii în cazul eşecu‑
lui operaţiunii. O altă evocare personală aparţine unui şofer din coloana
regelui, care istoriseşte amplele măsuri de securitate din zona palatului de pe
şoseaua Kiseleff1.
În mod evident, veridicitatea mărturiilor nu poate fi probată decât prin
corelarea cu alte surse, sesizând elementele comune şi evaluând distorsiunile
ori omisiunile. Astfel, pentru a oferi doar câteva exemple, vom lua ca etalon
mărturia regelui şi a reginei‑mamă făcută lui Arthur Gould Lee şi o vom pune
în relaţie cu celelalte evocări personale2. Din dialogul reconstituit de fostul
ofiţer britanic ni se pare important să semnalăm unele coincidenţe de limbaj ale
discuţiei care s‑a purtat în acea după‑amiază, în Palatul Elisabeta din Bucureşti,
între cei patru actori ai evenimentului. Deşi Lee nu avea de unde să cunoască
în 1950 conţinutul discuţiei3 din guvern din după‑amiaza respectivă – document
La 12 fără ceva, în faţa palatului erau Nicolschi [Alexandru Nicolschi, viitorul director
adjunct al Securităţii, pe atunci inspector general la Direcţia Poliţiei de Siguranţă şi
subdirector al Siguranţei – n.m., AM] şi Popescu Bâzdac [şeful Siguranţei Generale –
n.m., AM]. La 12 fără ceva soseşte o maşină şi intră. Unul dintre ei: «A venit Majestatea
Sa Regele! Dacă vrea să iasă?». Eu: «Eşti nebun! Nimeni nu iese, Dumnezeu sau
regele!».
La 12 fără un sfert a sosit Gheorghiu şi Groza cu maşina.
Nicolschi, care a fost în faţă [în faţa palatului – n.m., AM], pretinde că s‑a dus şi i‑a
dat lui Gheorghiu un pistol mic de buzunar.
La un moment dat a început agitaţia. Ofiţerii din gardă, agitaţi, au ieşti afară. Ofiţerul,
colonel al gărzii, a ieşit speriat afară, să vadă ce se întâmplă. Mai erau şi camioane
cu oameni pregătiţi, pe aleea dinspre bazinul de înot de peste drum. Eu am venit în
faţă, la Popescu Bâzdac. Era un moment foarte greu. Dacă se trăgea, trebuia tras.
Înăuntru era o forfotă extraordinară. S‑au agitat cam două ore. Gheorghiu şi Groza au
ieşit. La un moment dat vine cineva – consemnul se ridică, se pleacă acum” (subl. în
original; Confesiunile elitei comuniste: România 1944‑1965: rivalităţi, represiuni,
crime... Arhiva Alexandru Şiperco, vol. II, ediţie, cuvânt înainte, notă asupra ediţiei,
bibliografie selectivă, indice şi note de Andrei Şiperco, prefaţă de Radu Ciuceanu,
prefaţă de Ştefan Bosomitu, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti,
2016, p. 282).
1. Interviu cu Nicolae Munteanu, realizat de Mariana Conovici, 1998, aflat în arhiva de
istorie orală a Radio România Actualităţi.
2. O analiză similară a făcut şi Eleodor Focşeneanu, comparând însă textul stenogramei
publicat în 1994 cu relatările regelui dintr‑un volum de interviuri apărut în 1992‑1995
(Eleodor Focşeneanu, op. cit., pp. 108‑114).
3. Fragmentul în care premierul Petru Groza se referă la desfăşurarea abdicării în şedinţa
Consiliului de Miniştri din după‑amiaza zilei de 30 decembrie 1947: „Doamnă şi
rămas secret până în 1978/1994 –, apar totuşi expresii cu elemente de simila‑

ritate. În acelaşi timp, stenogramele din 1961 şi 1964 care înregistrează măr‑
turisirile lui Emil Bodnăraş şi ale lui Gheorghiu‑Dej confirmă relatarea din
volumul scris de Gould Lee în numeroase puncte: măsurile de securitate şi
asediul Palatului Elisabeta, intervalele orare ale operaţiunii, existenţa unui
termen‑limită, întâietatea lui Gheorghiu‑Dej în asaltul asupra regelui în cursul
audienţei, înarmarea personală a complotiştilor, rezistenţa monarhului.
Direcţii şi tendinţe în scrierile istorice dedicate abdicării

În scrierile istorice ale exilaţilor s‑a impus cu uşurinţă teza abdicării forţate.
O regăsim la Ghiţă Ionescu în celebra sa lucrare Comunismul în România,
scrisă în perioada 1960‑1963 şi publicată în 1964. După Ionescu, regele a făcut
în perioada 1944‑1947 toată opoziţia posibilă, iar existenţa Coroanei a fost în
realitate o anomalie în condiţiile ocupaţiei şi confiscării instituţiilor puterii.
Utilizând ca sursă pe Arthur Gould Lee, Ionescu preia şi el elementele centrale
ale împrejurărilor în care s‑a produs abdicarea (ameninţarea cu vărsarea de
sânge, impunerea actului dinainte redactat, izolarea suveranului şi crearea
condiţiilor militare pentru lovitura de stat), cu menţiunea că Petru Groza i‑a
prezentat regelui situaţia ca fiind o „afacere convenabilă”1. Un alt autor mili‑
tant din exil, Victor Frunză, deşi admite că lovitura de stat a fost un act „ile‑
gal şi anticonstituţional”, îi contestă totuşi regelui, pe care îl descrie cu
deferenţă şi consideraţie, unele opţiuni în materie de politică internă de după
23 august 1944. Conform lui Frunză, regele ar fi fost îndreptăţit să opună
domnilor miniştri, vreau să vă comunic că actul acesta s‑a făcut prin bună învoială.
Regele a constatat – aşa cum este scris aici – că instituţia monarhiei era o piedică
serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare priete‑
nească a monarhiei, fără zguduiri – cum poate inamicii noştri ar fi dorit. Ca să utilizez
o expresie a reginei‑mame, poporul a făcut azi un divorţ şi decent şi elegant de monar‑
hie. Prin urmare, şi actul acesta este la fel cu celelalte acte din istoria guvernării
noastre. Vrem să se ştie pretutindeni – şi aceasta este foarte important – că lucrul acesta
s‑a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Nimeni n‑a fost supărat cu ceva. Noi mergem
înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji
ca fostul rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea
un cuvânt de reproş pentru felul cum poporul nostru a ţinut să se poarte faţă de acela
care, înţelegând glasul vremurilor, s‑a retras – lucru pentru care poporul român nu se
poate arăta nerecunoscător. Deci, fostul rege va fi respectat, ca orice alt cetăţean al
acestei ţări” (cf. „Stenograma şedinţei Consiliului de Miniştri privind abdicarea regelui
Mihai I şi proclamarea Republicii Populare Române”, citată mai sus).
1. Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, traducere de Ion Stanciu, Editura Litera,
Bucureşti, 1994 (ediţia originală, Oxford University Press, 1964), pp. 172‑173.
rezistenţă în faţa complotiştilor, reprezentanţi ai unui partid antimonarhic, care

au acţionat în baza unui plan de măsuri şi subliniind că devoalarea conspiraţiei
a fost făcută la un sfert de veac de la evenimente de către istoricii oficiali1.
Cititor atent al publicaţiilor canonice ale regimului, Frunză demontează punct
cu punct versiunea abdicării pusă în circulaţie de istoricii PCR, sesizând că la
începutul anilor 1970 regimul a produs o naraţiune aparent nouă în care falsu‑
rile se îmbinau cu fapte dovedite, răstălmăciri şi interpretări vădit partinice2.
La rândul său, în Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Vlad
Georgescu subliniază că regelui i s‑a cerut abdicarea „cu politeţe, dar sub
ameninţarea trupelor”, arătând că, practic, începând cu 1938, fiecare nou regim
s‑a instalat printr‑o lovitură de palat (1940, 1944, 1947)3.
Imediat după 1990, în absenţa unor scrieri istorice relevante şi a unor voci
cu autoritate care să desluşească contextul complicat al anilor 1944‑1947 şi
condiţiile în care s‑a produs abdicarea regelui, dar şi din cauza intersecţiei de
interese privind demolarea figurii lui Mihai I, la care au aderat reprezentanţii
puterii nou‑instalate, grupările naţionaliste de extracţie legionar‑antonesciană,
redutele presei naţional‑comuniste alimentate de culturnicii epocii de aur ş.a.,
imaginea suveranului a fost interpusă în sfera publică a mareşalului Ion Antonescu,
astfel încât chestiunea politică a fost anterioară dezbaterii istorice4. Nu era de
1. Autorul se referă la volumul 30 Decembrie ’47. Premise şi semnificaţii, op. cit.

2. Victor Frunză, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
(prima ediţie: Editura Nord, Aarhus, 1984), pp. 309‑326.
3. Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, ed. a II‑a revi‑
zuită şi adăugită, American Romanian Academy of Arts and Sciences, 1989, pp. 284‑285
(prima ediţie, 1984).
4. În vreme ce regelui Mihai i‑a fost constant interzisă intrarea în ţara natală până în 1997,
cu excepţia unei scurte vizite din aprilie 1992, Ion Antonescu era glorificat în spaţiul
public, numele său acordat unor bulevarde şi străzi, i s‑au ridicat statui, i s‑au dedicat
numeroase evenimente, fiind comemorat în mod oficial chiar şi în parlament la iniţiativa
deputatului Petre Ţurlea. Iată cum rememorează fostul demnitar acel episod: „În iunie
1991, când se împlineau 45 de ani de la asasinat, am iniţiat un moment de reculegere
în Camera Deputaţilor în memoria lui Ion Antonescu; toţi deputaţii s‑au ridicat în
picioare; surprins şi şocat, preşedintele Camerei, Dan Marţian, fost ministru comunist
al Tineretului, nu a reacţionat pe loc; o va face abia după două săptămâni” (Petre
Ţurlea, „Condamnat la moarte în 1946, Ion Antonescu a rămas în inima Poporului Român”,
Condeiul Ardelean, 26 iunie – 2 iulie 2009, nr. 129, disponibil online la http://www.
condeiulardelean.ro/articol/condamnat‑la‑moarte‑1946‑ion‑antonescu‑ramas‑inima‑popo‑
rului‑roman [10.04.2010]). Despre acelaşi moment, vezi Petre Ţurlea, Ion Antonescu
între extrema dreaptă şi extrema stângă, Editura Semne, Bucureşti, 2009, pp. 429‑430;
Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Raport final, pre‑
şedinte: Elie Wiesel, editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, Editura
Polirom, Iaşi, 2005, p. 354. Cele enunţate mai sus nu sunt nicidecum singurele astfel
de momente care au marcat ani la rând viaţa publică românească. O sinteză din perioada
mirare acest lucru, căci, potrivit lui Lucian Boia, conflictele politice au avut
corespondent în rivalităţile istorice, iar disputa simbolică Rege vs Mareşal a
contrapus două „mituri contradictorii”1. Regelui i se reproşau „trădarea” şi
„lichidarea” lui Antonescu şi a României (fusese, nu‑i aşa, decorat chiar de
sovietici pentru „serviciile” aduse lui Stalin), în vreme ce fostul „conducător
al statului”, devenit o figură foarte populară mai ales după 1990, trecea drept o
victimă şi un martir2. De aici, această teză a fost implicit extinsă „natural” – cu
concursul indisponibilităţii surselor şi al manipulării care a dominat istoriogra‑
fia locală vreme de peste patru decenii –, mai ales în primii ani de după căde‑
rea dictaturii, către un discurs incriminator conform căruia abdicarea a fost
rezultatul unui consens între rege şi comunişti3.
Dintre primele publicaţii după prăbuşirea dictaturii care au abordat subiectul
monarhiei, una îi aparţine lui Ioan Scurtu, Monarhia în România: 1866‑1947.
Deşi autorul s‑a remarcat în vremea comunismului ca partizan al ideii că des‑
părţirea de monarhie a fost un act amiabil, şi nu urmarea unui şantaj, noile
vremuri istorice l‑au făcut, în decurs de doar câţiva ani, să‑şi schimbe opinia.
El sublinia acum că Mihai I (etichetat drept „fostul rege”) îşi pierduse, din
cauza presiunii politice a comuniştilor, principala prerogativă constituţională,
cea de arbitru, iar monarhia avea un caracter mai degrabă formal. Deşi vorbeşte
despre „Planul de măsuri” elaborat pe 29 decembrie 1947, Scurtu nu indică
nici o sursă, deşi era evident că el consultase documentul în arhive (nefiind
accesibil publicului, nu l‑a putut însă şi cita; îl va publica trei ani mai târziu
1990‑1995 a evenimentelor tensionate care au afectat imaginea României arată dimen‑

siunea fenomenului în epocă: „Cronologie”, în Sfera politicii, nr. 32/1995, pp. 18‑21.
1. Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997, pp. 276‑278.
2. Mihai Chioveanu, „A Deadlock of Memory: The Myth and Cult of Ion Antonescu in
Post‑communist Romania”, Studia Hebraica, nr. 3/2003, pp. 110‑111, 115; Dennis
Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său, 1940‑1944, traducere
de Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, pp. 286‑287.
3. Pentru detalii legate de această discuţie, vezi Alexandru Muraru, Cum supravieţuieşte
monarhia într‑o republică? Regele Mihai, românii şi regalitatea după 1989, Editura
Curtea Veche, Bucureşti, 2015, pp. 78‑96 (capitolul intitulat „Memorii concurente în
România postcomunistă: Regele Mihai vs Mareşalul Ion Antonescu”). Între alte mis‑
tificări, surprinse şi deconstruite temeinic în studiul citat, s‑a regăsit şi aceea conform
căreia abdicarea s‑ar fi datorat refuzului regelui de a‑l graţia pe mareşal. Foarte pe
scurt, Adrian Cioroianu se referă la aceeaşi problematică, subliniind că, pus în antiteză
cu mareşalul Antonescu şi acuzat pentru diferite fapte închipuite petrecute începând cu
23 august 1944 (dată considerată a fi debutul comunizării ţării), care ar arăta chipurile
înţelegerea sa cu sovieticii, regele apare ca „declanşatorul propriei sale abdicări” (Adrian
Cioroianu, Focul ascuns în piatră. Despre istorie, memorie şi alte vanităţi contemporane,
Editura Polirom, Iaşi, 2002, pp. 216‑217).
în volumul de documente amintit mai sus). De asemenea, el menţionează volu‑

mul lui Arthur Gould Lee, deşi cartea apăruse în 1950, şi putem presupune că
era disponibilă inclusiv în anii când Ioan Scurtu privea altfel abdicarea. Scurtu
opinează că teza asasinării celor o mie de tineri apare la rege doar începând
cu 1990, nu şi în relatările anterioare, observaţie corectă. În încheiere, el sub‑
liniază că abdicarea trebuie interpretată în contextul mai larg al căderii României
în spatele Cortinei de Fier, dar în acelaşi timp introduce acest fragment rela‑
tivizant: „Se cuvine subliniat că în România se afirmase un curent republican,
cu rădăcini încă din secolul al XVIII‑lea. Dar, desigur, nu pentru Republica
Populară, înfeudată marii puteri de la Răsărit, militaseră cei care, de‑a lungul
vremii, s‑au pronunţat pentru un regim republican în România”1.
Într‑o altă carte publicată la începutul anilor 2000, o istorie a Regatului
României sub cei patru monarhi, Scurtu a analizat diferitele versiuni ale par‑
ticipanţilor (în special ale regelui Mihai în diferite interviuri – cu Arthur Gould
Lee, Comisia Kersten, Nicoleta Franck, Mircea Ciobanu, Philippe Desplaces)
şi a sesizat diferenţele în ceea ce priveşte atmosfera din afara Palatului, scena
abdicării, precum şi momentul şantajului în care, observă Scurtu din nou, regele
introdusese detaliul cu ameninţarea asasinării a o mie de studenţi doar după
1989, sub impactul recentei Revoluţii din România. Cu toate acestea, istoricul
conchide că, fără îndoială, actul abdicării s‑a făcut sub ameninţare şi şantaj şi
îl califică fără dubii drept o lovitură de stat pe care o asemăna cu cea prin care
a fost detronat Alexandru Ioan Cuza2.
Unul dintre cei mai stăruitori specialişti care s‑au ocupat de subiectul abdi‑
cării a fost fără îndoială Eleodor Focşeneanu. Realizând o muncă de pionierat,
scrierile lui s‑au caracterizat prin acribie şi intuiţie, cercetând sursele existente
la începutul anilor 1990 în absenţa documentelor de arhivă. Începând cu 1991,
el a publicat o serie de articole în presa românească din străinătate, adunate
apoi într‑un volum apărut în 1997, când se împlineau 50 de ani de la eveniment.
Încă din introducere, autorul sublinia că nu a avut acces la arhive şi că toate
sursele inventariate erau deschise, în special presa vremii şi ediţiile Monitorului
Oficial din acei ani. O investigaţie aproape poliţistă, cu ochii detectivului care
caută indiciile, erorile, semnele de întrebare în acte publice după 50 de ani.
El explorează practic toate evenimentele politice legate de relaţia guvern –
parlament – familia regală petrecute în intervalul cuprins între sosirea în ţară
a mareşalului Iosip Broz Tito (17 decembrie 1947) şi ziua abdicării regelui
(30 decembrie 1947). Raportul de forţe dintre Coroană şi comunişti este
surprins de Focşeneanu prin prisma actelor juridice şi, uneori, a simbolisticii.
1. Ioan Scurtu, Monarhia în România: 1866‑1947, op. cit., pp. 166‑177.

2. Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866‑1947), vol. IV: Mihai I, op. cit.,
pp. 189‑199, 204, 226.
El constată astfel uzurparea prerogativelor regale începând cu vizita oficialului

iugoslav1 şi exercitarea2 unor atribuţii exclusiv monarhice de către puterea
executivă3.
Focşeneanu abordează detalii care pot părea nesemnificative, dar care recom‑
pun istoria zilei de 30 decembrie 1947 şi conchide că, dată fiind succesiunea
rapidă a evenimentelor (redactarea prealabilă a actului de abdicare şi utilizarea
unui limbaj specific complotiştilor, desfăşurarea şedinţei de guvern, publicarea
proclamaţiei, redactarea şi promulgarea prealabilă a legii de instaurare a repu‑
blicii populare, chiar înainte de dezbaterea din Adunarea Deputaţilor, desfăşu‑
rarea şedinţei legislativului), acţiunile au fost îndeplinite concomitent, după un
plan atent pregătit, minuţios coordonat şi abil desfăşurat din punct de vedere
comunicaţional, militar şi organizaţional4.
În privinţa şedinţei parlamentului în care s‑a votat legea pentru instaurarea
republicii, juristul sesizează numeroase vicii de formă şi de fond, de la moda‑
litatea convocării deputaţilor până la absenţa cadrului constituţional pentru
schimbarea formei de guvernământ, absenţa apelului nominal şi a ordinii de
zi, inexistenţa expunerii de motive şi a avizului Consiliului Legislativ (obliga‑
toriu), durata neobişnuit de scurtă pentru un asemenea eveniment (45 de
minute), ajungând la concluzia că aceasta a fost o „formală şi festivă, dar falsă,
legitimare a loviturii de stat izbutite”, la care deputaţii au fost minoritari, în
timp ce majoritatea a fost asigurată de propagandişti şi agitatori, după cum
avea să mărturisească un supravieţuitor5. În sprijinul afirmaţiilor sunt aduse
totodată numeroase argumente pertinente privind plăsmuirea procesului‑verbal
al şedinţei6.
1. Acordarea de către premier de ordine şi decoraţii, deşi doar regele avea această prero‑
gativă, fără însă ca actele corespondente să fie vreodată publicate în Monitorul Oficial;
absenţa intonării imnului de stat – imnul regal – pe perioada desfăşurării ceremoniilor
la care participa I.B. Tito; ignorarea activităţii regelui, după întoarcerea în ţară, de
către presa oficială.
2. Aprobarea demisiei ministrului Apărării, generalul Mihail Lascăr, şi numirea lui Emil
Bodnăraş fără să existe un act prealabil privind renunţarea la funcţie; inexistenţa sem‑
năturii regelui pe decretul regal de numire; absenţa unei ceremonii în care Bodnăraş
să fi depus jurământul în faţa suveranului; zeci de decrete regale şi legi adoptate în
vreme ce suveranul era la Londra sau acte ministeriale de după această dată, lovite de
nulitate întrucât au fost promulgate fără existenţa semnăturilor regelui şi ministrului
Justiţiei, fiind în realitate falsuri etc.
3. Eleodor Focşeneanu, op. cit., capitolele I şi II, pp. 33‑49 (prima ediţie, Editura ALL,
Bucureşti, 1997; în continuare vom utiliza ediţia a III‑a a volumului).
4. Ibidem, pp. 99‑114.
5. Avocatul Ioan Timofte, fost deputat PNŢ‑Alexandrescu în perioada 1946‑1948, care a
participat la şedinţa respectivă, a relatat în 1991 despre împrejurările în care s‑a desfă‑
şurat adunarea.
6. Eleodor Focşeneanu, op. cit., capitolele V şi VI, pp. 70‑98.
Formaţia juridică îl face pe autor să observe instaurarea republicii ca un şir

lung de abuzuri demarate după alegerile din 1946, în principal derulate între iulie
şi 30 decembrie 1947, începând cu lichidarea opoziţiei, decimarea efectivelor
armatei şi, în final, lovitura de stat. Actul proclamării republicii ca problemă de
drept comportă şi el grave vicii: demersul a violat reguli constituţionale, legale
şi procedurale, juristul constatând că „republica nu are act de naştere” [subl. în
original]. Potrivit autorului, două mari probleme apar în cazul instaurării repu‑
blicii: legitimitatea actului de abdicare (împotriva voinţei libere a regelui, acţi‑
une ce avea să fie denunţată curând nu doar de Mihai I, dar admisă până şi de
regimul comunist) şi legitimitatea proclamării republicii (absenţa unei Adunări
Constituante, singurul caz din spatele Cortinei de Fier). El conchide astfel că
actul nu are nici o valoare juridică şi nici constituţională, iar legea de abrogare
a Constituţiei de la 1866/1923 cu modificările ulterioare nu putea avea putere
constituţională. Prin urmare, cum vechea Constituţie nu a putut fi suprimată,
autorul consideră că în perioada 1948‑1989 a existat un vid constituţional1.
La cinci decenii de la abdicare, un întreg număr al unei reviste de popula‑
rizare este dedicat subiectului, cu unele articole vrednice de atenţie şi cu piese
documentare noi, din care vom cita în continuare2. În acelaşi an a apărut
bine‑cunoscuta de‑acum sinteză a lui Florin Constantiniu O istorie sinceră a
poporului român, autor care aducea în discuţie planul comuniştilor români la
constituirea Cominformului (Polonia, 22‑23 septembrie 1947), prezentat de
Gheorghe Gheorghiu‑Dej. Documentul emana ideea unei viitoare constituţii în
care Coroana urma să îşi restrângă simţitor prerogativele3. Aşadar, în septem‑
brie 1947 nu era luată în considerare ca o opţiune cu dată precisă abdicarea
regelui – de aceea, susţine istoricul, este evident că decizia forţării rapide a
detronării, înainte de finalul anului, fusese transmisă de la Moscova. El admite
însă că această ipoteză nu poate fi încă probată documentar, dar desfăşurarea
evenimentelor conducea firesc, sublinia el, în direcţia acestei ipoteze. În alt
loc, Constantiniu amintea de un plan de măsuri pe trei ani trimis de la Moscova
la Bucureşti încă de pe 7 martie 1945, în care se distingea unul dintre paşi,
abolirea monarhiei şi exilul familiei regale, document a cărui autenticitate a
fost însă pusă la îndoială de unii specialişti4.
1. Ibidem, pp. 116‑119, 126; vezi şi Eleodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României,
1859‑1991, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 98‑110.
2. Dosarele istoriei, anul II, nr. 11 (16), 1997.
3. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ed. a IV‑a revăzută şi adău‑
gită (prima ediţie, 1997), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2008, pp. 465‑466.
4. Florin Constantiniu, „«La momentul potrivit, un cuţit în spate»”, Dosarele istoriei, anul II,
nr. 11 (16), 1997, p. 10; vezi şi Florin Constantiniu, Doi ori doi fac şaisprezece.
A început războiul rece în România?, Eurosong & Book, Bucureşti, 1997, pp. 120‑121,
Scriitor de succes, contestat însă pentru relaţia cu poliţia politică a fostului

regim1 şi pentru vederile sale2, Alex Mihai Stoenescu a arătat în Istoria lovi‑
turilor de stat în România că abdicarea, care ar fi de fapt singura din istoria
dinastiei româneşti, a fost impusă şi că s‑a făcut sub şantaj şi ameninţare, dar
subliniază totodată că evenimentul este învăluit în mister întrucât atât versiunea
„regală”, cât şi cea a complotiştilor generează semne de întrebare. Trecem
peste titlul de tabloid al capitolului în cauză pentru a sublinia că, în ciuda
faptului că autorul admite că nu există probe pentru aprecierea sa, prin lunga
absenţă din ţară (12 noiembrie – 21 decembrie 1947), regele ar fi dat „un
anumit sprijin indirect pregătirii complotiştilor de a‑l debarca”, în vreme ce
comuniştii au acţionat ca şi cum ar fi existat o „înţelegere precoce” ca suve‑
ranul să nu mai revină în ţară. Şi Stoenescu insistă cu această judecată, afirmând
că relaţia personală rege‑comunişti a fost una de deferenţă, nu însă şi cea
instituţională, care a sfârşit prin conflictul de autoritate între Coroană şi gru‑
parea care a impus republica populară. Reluând unele teze care au circulat mai
ales în emigraţia legionară, Stoenescu discută chestiunea finanţelor şi dispute‑
lor personale pe care regele le‑ar fi avut cu Antonescu în această privinţă, dar
admite că suveranul a rămas „în afara” unor astfel de înţelegeri. Mai departe,
Stonescu arată că Mihai I ar fi beneficiat de o mică „compensaţie” bănească
în urma abdicării şi de promisiuni neonorate. De remarcat că aprecierile sunt
când maliţioase, când juste şi, cu toate că menţionează uneori unele surse, fără
141‑142. Pentru conformitate, vezi şi textul prefaţator semnat de Florin Constantiniu,

unde susţine aceeaşi teză, indicând sursa privind raportul Cominformului (Grant M. Adibekov,
Kominform i poslevoennaia Evropa [Cominformul şi Europa postbelică], Moscova, 1994,
p. 44, apud Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947..., op. cit., pp. 7, 10). Vezi şi
„Planul de comunizare a României transmis de un agent al Oficiului de Servicii
Strategice, 7 martie 1945, Oficiul de Servicii Strategice (OSS)”, unde „Abdicarea
regelui şi exilul familiei regale” figura între primele cinci puncte, prezentat în secret a
doua zi după instaurarea în forţă a Guvernului Groza la o întâlnire la care au participat
reprezentanţi ai Cominternului, oficiali sovietici şi liderii comunişti români Ana Pauker,
Constantin Doncea şi Constantin Pârvulescu. OSS menţionează că informatorul („neve‑
rificat”) nu a putut obţine o copie a planului – cf. Ioan Chiper, Florin Constantiniu,
Adrian Pop, Sovietizarea României. Percepţii anglo‑americane (1944‑1947), Editura
Iconică, Bucureşti, 1993, pp. 135‑139 (doc. de la Arhivele Naţionale – Washington DC,
RG 226, Record of the Office Strategic Services; Hoover Institution Archives, Stanford,
Office of Strategic Services, Research and Analysis Brunch, R&A Mo 1175 104, 31 mar‑
tie 1945, ff. 19‑20).
1. Pe larg despre colaborarea lui A.M. Stoenescu cu Securitatea în „Cazul istoricului Alex
Mihai Stoenescu”, Caietele Revoluţiei, nr. 1 (33)/2011, pp. 57‑65. Hotărârea CNSAS
a rămas definitivă, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia
nr. 1677/1.04.2014, care a confirmat sentinţa civilă nr. 5261 din 25 septembrie 2012 a
Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII‑a Contencios Administrativ şi Fiscal.
2. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, op. cit., pp. 359‑360.
a face însă uz de regulile academice de citare, în general scrierea nu este înso‑

ţită de trimiteri exacte, deşi este evident că Stoenescu a studiat lucrări dedicate
problematicii. De pildă, citând o mărturie a fiului lui Petru Groza (fără să
indice şi sursa), autorul spune că premierul l‑ar fi prevenit pe rege încă din
martie 1947 că trebuie să renunţe la tron şi că revenirea regelui de la Londra
i‑a obligat pe comunişti să preia iniţiativa de la Groza, la îndemnul Moscovei.
De asemenea, preluând ideile unui istoric controversat (Dan Zamfirescu, ide‑
olog protocronist şi propagandist ceauşist1), Stoenescu discută despre o versi‑
une sovietică asupra abdicării, care nu rezistă însă unei critici atente2.
Unul dintre istoricii români cei mai titraţi astăzi, Lucian Boia, îşi declară
simpatia pentru Mihai I, despre care spune că ar fi fost un foarte bun monarh
constituţional în vremuri normale. Despre timpul în care a domnit suveranul,
Boia opinează că Mihai I a fost tolerat de către comunişti, care s‑au temut de
popularitatea sa, dar, în acelaşi timp, au profitat de prezenţa sa pe tron, care
a cauţionat într‑un fel acţiunile lor abuzive. Nu are îndoieli privind impunerea
abdicării, inclusiv redactarea textului de către iniţiatori, şi are o judecată fermă
în privinţa actului în sine: „Ar fi absurd să pretindă cineva că regele ar fi
trebuit să se încăpăţâneze şi să nu abdice; poate că trebuia să o facă chiar mai
înainte (oricum, nu mai putea salva nimic) şi în termeni aleşi de el, nu impuşi
de cei care puseseră stăpânire pe ţară”. Boia crede că, ipotetic, dacă regele ar
fi ales termenii în care să renunţe la tron, lucrurile ar fi stat altfel probabil
doar în privinţa memoriei, întrucât soarta României ar fi fost oricum aceeaşi3.
Dintre istoricii străini care s‑au aplecat asupra perioadei în discuţie nu putea
lipsi Dennis Deletant, care are contribuţii semnificative dedicate istoriei comu‑
nismului în România. În două lucrări din a doua jumătate a anilor 1990,
România sub regimul comunist şi Teroarea comunistă în România, istoricul
britanic este de părere că abolirea monarhiei a făcut parte dintr‑o strategie de
eradicare a structurilor sociale existente pentru clădirea bazelor statului totali‑
tar. Mihai I este descris ca un ultim obstacol în calea sovietizării, fiind eviden‑
ţiate meritele sale în a rezista în calea lichidării independenţei statului, în ciuda
relativului sprijin al aliaţilor anglo‑americani. Cu toate că acoliţii şi reprezen‑
tanţii Moscovei au fost convinşi că regele nu se va mai întoarce din călătoria
sa la Londra, suveranul a luat, spune Deletant, „hotărârea temerară” de a reveni
1. Mircea Martin, „Cultura română între comunism şi naţionalism (II)”, 22, anul XIII
(660), nr. 44 (31 octombrie – 5 noiembrie 2002).
2. Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România: 1821‑1999. Volumul III:
Cele trei dictaturi, ed. a II‑a revizuită, Editura RAO, Bucureşti, 2010 (prima ediţie,
2002), pp. 607‑616.
3. Lucian Boia, Suveranii României. Monarhia, o soluţie?, Editura Humanitas, Bucureşti,
2014, pp. 65, 71‑72, 74; Lucian Boia, Strania istorie a comunismului românesc, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 38.
în ţară. Prin termenul „dictat” istoricul descrie actul abdicării pus în scenă de
„un grup politic care se manifesta ca o marionetă a stăpânului din exterior” şi
acreditează ideea că îndepărtarea lui Mihai I s‑a făcut sub ameninţarea declan‑
şării unui război civil. Şi pe mai departe, observă istoricul britanic, „amenin‑
ţarea cu forţa”, prin care s‑a smuls actul renunţării la tron, face parte din gena
republicii populare, străină de voinţa populară1.
Una dintre cele mai apreciate sinteze privind istoria modernă a României,
semnată de istoricul american Keith Hitchins, consideră că, pentru comunişti,
existenţa instituţiei Coroanei reprezenta o „anomalie” care servea totuşi ca
sursă a rezistenţei faţă de proiectul organizării noii societăţi româneşti. Din
acest punct de vedere, abdicarea forţată a regelui apare ca o desfăşurare firească
a unui plan de acaparare a puterii şi în acelaşi timp, interpretată într‑un cadru
mai larg, sfârşitul epocii moderne a istoriei României prin subordonarea faţă
de Moscova şi întreruperea legăturilor cu Occidentul2. Şi Catherine Durandin,
în sinteza Istoria românilor, împărtăşeşte teoria potrivit căreia regele Mihai a
fost silit să renunţe la tron3.
Publicarea unor documente relevante după o lungă hibernare în arhive,
punerea izvoarelor în relaţie cu mărturii, precum şi detaşarea faţă de teoriile
scrierilor istorice înregimentate au făcut ca, încet‑încet, teza abdicării forţate
(sau silite) să devină una aproape unanim acceptată în istoriografia mainstream,
încurajată de ralierea la această formulă a vocilor cu autoritate, inclusiv insti‑
tuţională, din istoriografia românească4. Aşadar, începând mai degrabă cu a
1. Dennis Deletant, România sub regimul comunist, traducere de Delia Răzdolescu,

Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997, pp. 64‑65; Dennis Deletant, Teroarea
comunistă în România. Gheorghiu‑Dej şi statul poliţienesc, 1948‑1965, traducere de
Lucian Leuştean, cu o prefaţă a autorului pentru ediţia în limba română, Editura Polirom,
Iaşi, 2001, pp. 72‑73 (ediţia în limba engleză, 1999).
2. Keith Hitchins, România: 1866‑1947, ed. a II‑a, traducere de George G. Potra şi
Delia Răzdolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 539 (ediţia în limba engleză,
1994).
3. Catherine Durandin, Istoria românilor, traducere de Liliana Buruiană‑Popovici, prefaţă
de Al. Zub, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 275.
4. A History of Romania, edited by Kurt W. Treptow, East European Mongraphs in collabo
ration with The Center for Romanian Studies, Iaşi – New York, 1996, p. 518 (ediţia
din 1997, a III‑a, conţine acelaşi text); Ioan Aurel Pop, Românii şi România, Fundaţia
Culturală Română, Bucureşti, 1998, p. 156; Stephen Fischer‑Galaţi, Dinu C. Giurescu,
Ioan Aurel Pop, O istorie a românilor. Studii critice, Fundaţia Culturală Română, Centrul
de Studii Transilvane, Cluj‑Napoca, 1998, p. 318; Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant,
Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclo
pedică, Bucureşti, 1998, pp. 478, 490; Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria româ‑
nilor în secolul XX (1918‑1948), Editura Paideia, Bucureşti, 1999, pp. 516‑519; Adrian
Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc,
ed. a II‑a, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007, pp. 97‑101; Comisia Prezidenţială
doua parte a anilor 1990, aproape că nu se mai disting tonurile care susţin
contrariul, şi anume, o despărţire de comun acord între Mihai I şi autorităţile
comuniste. Cu toate acestea, în unele cazuri, inflexiunile şi nuanţele încep să
prindă contur în privinţa unui „divorţ amiabil” în care motivaţiile financiare
nu sunt de neglijat, întreţinute de foşti scribi ai „epocii de aur”.
Despărţirea de mistificări: bunurile, banii şi abdicarea

Ca şi în alte aspecte ale discursului istoric în privinţa abdicării, au făcut o
lungă carieră teorii care mai de care mai fanteziste privind existenţa unui acord
avantajos pentru familia regală, de la plata unei rente viagere regelui până la
părăsirea ţării cu numeroase valori de patrimoniu sau transferul unor sume
fabuloase pe numele monarhului. Jumătăţile de adevăr au coexistat în paralel
cu abordările serioase, dar pe măsură ce sursele primare au ieşit la lumină,
putem spune că astăzi lucrurile pot fi oarecum clarificate. Chiar imediat după
instaurarea republicii populare, plecării suveranului din ţară trebuia să îi fie
asociată în mod automat şi o dimensiune pecuniară1. În acelaşi timp, până la
publicarea documentelor, au existat doar mărturiile unor participanţi la eveni‑
ment, care rămânea învăluit în mister, şi astfel demistificarea nu a avut întot‑
deauna sorţi de izbândă.
De la început, pentru ca lucrurile să fie clare, trebuie precizat că, din punct
de vedere cronologic, avem de‑a face cu două plecări ale regelui Mihai din ţară
într‑un interval scurt de timp (pe lângă cea a lui Carol al II‑lea în 1940, care
a complicat de asemenea discuţia2), la 12 noiembrie 1947 (cu destinaţia Londra)
pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Raport final, editori: Vladimir
Tismăneanu, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007,
pp. 32, 62, 774; Academia Română, Istoria românilor, op. cit., pp. 669‑671.
1. Vezi, de exemplu, o scriere timpurie, apărută la finalul anilor 1940, care diseminează
informaţii false cu scopul compromiterii regelui: „A avut însă grijă să‑şi pregătească
din vreme bagaje încărcate cu bijuterii, devize, tablouri celebre, toate strânse de pe
spinarea poporului. A fost ultimul jaf pe care l‑a mai comis un membru al familiei
regale” (Alexandru Gârneaţă, Adevărata istorie a unei monarhii. Familia Hohenzollern,
Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 1949, p. 130).
2. Constrâns să renunţe la tron de împrejurări şi cu concursul generalului Ion Antonescu,
pe care îl numise premier şi căruia îi conferise puteri extraordinare, regele Carol al II‑lea
a părăsit ţara pe 6 septembrie 1940 cu trenul, alături de suita sa. În privinţa bunurilor
cu care monarhul a plecat din România, sursele sunt şi în acest caz contradictorii. Deşi
Antonescu i‑ar fi permis să ia orice lucru de preţ, Carol avea să deplângă abandonarea
în ţară a numeroase valori. Cu toate acestea, evenimentele ulterioare au arătat că, spre
deosebire de fiul său, Carol şi ultima sa soţie, Elena Lupescu, au dus o viaţă luxoasă
în toate locurile în care au poposit şi, mai apoi, în Portugalia. Mai mult, recentele
şi la 3 ianuarie 1948 (cu destinaţia Lausanne). În cazul primei plecări, regele

a părăsit ţara pe calea aerului, iar restul suitei, cu trenul. Printre cei care s‑au
deplasat în capitala Albionului s‑a aflat şi ofiţerul Jacques Vergotti, secretar
particular în absenţa lui Mircea Ionniţiu (care nu primise autorizaţia guvernu‑
lui), care a luat cu el 140.000 de franci elveţieni, 150.000 de franci francezi
şi 50 de lire sterline, sume retrase de la Banca Naţională. În vagonul special
de tren au mai fost încărcate lucruri personale, două autoturisme Buick şi două
tablouri (vezi detalii mai jos)1.
Important de precizat că în cazul plecării definitive a suveranului, cel mai
probabil, chiar planul complotiştilor a inclus tentativa de a‑i oferi regelui unele
sume de bani şi posibilitatea ca acesta să poată lua în exil anumite bunuri,
promisiuni care s‑au dovedit repede deşarte. Cel puţin Mihai I şi anturajul său
au susţinut că aşa s‑au comportat oficialii comunişti2. Ştim astăzi sigur că
cercetări ale Dianei Mandache arată o „hartă”, chiar dacă incompletă încă, ce aduce
unele lămuriri asupra valorilor de care a dispus fostul monarh, dintre care multe fuse‑
seră probabil depozitate în afara ţării chiar înainte de abdicare. Cert este că, după
moartea lui Carol, Elena Lupescu a dus o viaţă îndestulată vreme de aproape un sfert
de veac vânzând diferite bunuri. În plus, după moartea celor doi soţi, în 1953 şi,
respectiv, 1977, a urmat un lung şir de acţiuni judiciare intentate fie de moştenitori, fie
de către statul comunist. Documentele de arhivă nu reuşesc să ofere o imagine exactă
a averii de care a dispus Carol al II‑lea, însă „rămăşiţele” financiare ale Elenei Lupescu,
sumele considerabile de care au profitat soţii Urdăreanu, precum şi bunurile găsite în
posesia acestora ori în urma inventarului de la vila Mar y Sol, locuinţa fostului monarh
de la Estoril în ultimii ani de viaţă, arată dimensiunea averii rămase în urma acestuia.
În acelaşi timp, încheierea tranzacţiei între Monique Urdăreanu – căreia Elena Lupescu
îi lăsase întreaga avere prin testament în 1966 – şi regimul de la Bucureşti arată în mod
evident existenţa a numeroase conturi şi bunuri a căror provenienţă nu putea fi
probată (Lilly Marcou, Carol al II‑lea al României. Regele trădat, prefaţă de Dan
Berindei, traducere şi note de Elena Zamfirescu, Editura Corint, Bucureşti, 2015, p. 374;
Diana Mandache, Moştenirea Elenei Lupescu şi statul comunist, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2017, passim).
1. Jacques Vergotti, Fără drept de înapoiere în ţară. Amintiri, Editura Albatros, Bucureşti,
2000, pp. 119, 230, 232; Ivor Porter, Mihai I al României. Regele şi ţara, traducere
de Gabriel Tudor, revizuită de Christian Mititelu, Editura Allfa, Bucureşti, 2007,
p. 164. Suma de 150.000 de franci elveţieni este indicată şi de ambasadorul britanic
Adrian Holman într‑o telegramă către centrala de la Londra. Conform diplomatului,
banii se aflau în posesia lui Jacques Vergotti, pentru a acoperi toate cheltuielile deplasării
(Mark László‑Herbert, op. cit., p. 153 – doc. de la NA, FO 371/67244, RI7808). La
o audiere din 1985 în SUA, Jacques Vergotti a oferit detalii asupra plecării la Londra
(stenograma audierii este reprodusă de Mihai Pelin în Marele rapt regal, Editura
Kullusys, Bucureşti, 2006, anexa I; vezi mai ales pp. 136‑138).
2. Vezi, de pildă, relatarea scenei abdicării, când Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu‑Dej
au promis, potrivit mărturiilor suveranului şi ale mamei sale, un „ajutor financiar
generos”, precum şi „venitul proprietăţilor” regelui, pe care acesta le‑ar fi putut
premierul a sugerat inclusiv în şedinţa Consiliului de Miniştri, care a survenit

la puţin timp după ce complotiştii au părăsit Palatul Elisabeta, că va avea grijă
ca regele să plece satisfăcut1. Se pare chiar că Petru Groza ar fi declarat2, încă
din seara de 30 decembrie 1947, unor reprezentanţi3 ai presei străine acreditaţi
la Bucureşti că agrease cu regele că el şi suita pot lua toate lucrurile personale
(mai puţin „bijuteriile Coroanei”, formulă care nu desemna nici o realitate
concretă), avansând suma de 750.000 de lire sterline pe care guvernul i‑ar fi
oferit‑o regelui, alături de promisiunea că Mihai I putea reveni oricând în ţară,
că îşi va păstra proprietăţile şi că va putea beneficia de pe urma uzufructului
Domeniilor Coroanei (detalii comunicate şi lui Stalin – vezi mai jos). De ase‑
menea, le‑a spus jurnaliştilor că regele ar fi abdicat de bunăvoie pentru a se
bucura de viaţa personală. Promisiunile, care includeau până şi posibilitatea
ca regele să îşi ia iahtul, o navă şi maşinile, aveau să fie rapid încălcate în cea
păstra (Arthur Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul..., op. cit., p. 272). Pe de
altă parte, preşedintele Camerei Deputaţilor, Mihail Sadoveanu, ar fi declarat unui
apropiat că regele urma să primească facilităţi financiare importante în schimbul
abdicării (Dumitru Iuraşcu, Jurnal politic: 1939‑1950, vol. II, cuvânt înainte de Dinu
C. Giurescu, introducere, note şi glosar de Niculae Iuraşcu, coordonator ediţie:
Cristian‑Dragoş Căldăraru, Editura Muzeului de Istorie Galaţi, Galaţi, 2012, p. 540). În
acelaşi timp, diplomaţi străini aveau cunoştinţă de existenţa unor promisiuni, subli‑
niind că informaţiile erau totuşi contradictorii. Mai mult, unii diplomaţi britanici se
temeau ca nu cumva aceste promisiuni neonorate să genereze complicarea situaţiei
financiare a regelui (Notă internă din 5 ianuarie 1948 a Ministerului francez de
Externe, în Mark László‑Herbert, op. cit., pp. 274‑276 – doc. de la AD, Europe
1944‑.../Roumanie/1944‑1949/17. Questions Dynastiques; Telegrama din 9 ianuarie
1948 a lui R. Sarell, legaţiunea britanică la Bucureşti, către Clement Atlee, prim‑minis‑
trul britanic, cu consemnările unor diplomaţi din centrală, în ibidem, pp. 280‑285 – doc.
de la NA, FO 371/72427, R535/14/37; Ciorna unei scrisori din ianuarie 1948 a lui Sir
Orme Sargent din Foreign Office către Palatul Buckingham, în ibidem, pp. 307‑309 –
doc. de la NA, FO 371/72427, R 1053).
1. Vezi stenograma citată în aparatul critic, p. 397 (n. 3).
2. Ivor Porter arată că premierul ar fi oferit detalii asupra înţelegerii financiare în declaraţia
sa radiodifuzată, detaliu care nu poate fi confirmat de surse. În schimb, se pare că
prim‑ministrul declarase public că regele îşi va păstra proprietăţile din ţară şi că era la
latitudinea lui Mihai I dacă rămânea sau pleca din ţară, având libertatea de a reveni
oricând (Ivor Porter, op. cit., p. 177; Dumitru Iuraşcu, op. cit., p. 538).
3. Nicolae Ionniţiu, fratele secretarului particular al regelui Mihai, a indicat cu titlu de
exemplu numele jurnalistului american Bill Lawrence (1916‑1972). Ziaristul dezvoltase
o relaţie de amiciţie atât cu Petru Groza, cât şi cu Mircea Ionniţiu (Bill Lawrence, Six
Presidents, Too Many Wars, Saturday Review Press, New York, 1972, pp. 157‑158).
De asemenea, Groza a acordat un interviu şi agenţiei Associated Press, publicat pe
1 ianuarie 1948, în care a furnizat unele elemente – vezi trimiterea din interviul apărut
în cotidianul The Evening Star, citat în Dumitru D. Rusu (coord.) et al., op. cit., p. 262.
mai mare parte1. La final de ianuarie, când a transmis la Washington cea mai
completă documentare despre abdicare, diplomatul Rudolf Schoenfeld sublinia
că, în disperarea de a obţine cât mai repede semnătura pe actul abdicării,
prim‑ministrul şi şeful Partidului Comunist erau dispuşi să facă orice promi
siune pe care ulterior să o încalce cu lejeritate2.
Dincolo de susţinerile oficialilor comunişti, se ştie şi este recunoscut
faptul – rezultat din numeroase surse – că, în ianuarie 1948, cu excepţia lucru‑
rilor personale3, a patru automobile şi a unui avion4, Mihai I nu a putut scoate din
ţară alte bunuri5. Imediat după detronare, o comisie special constituită a început
inventarierea tuturor bunurilor care au aparţinut, în sens larg, monarhiei6.
1. Vezi scrisoarea lui Nicolae Ionniţiu citată mai sus; Arthur Gould Lee, Coroana contra
secera şi ciocanul..., op. cit., pp. 289, 293‑294.
2. „29 ianuarie 1948. Bucureşti. Raportul nr. 60. Rudolf Schoenfeld către Secretarul de
Stat, Washington DC”, în Cade Cortina de Fier..., op. cit., pp. 225‑232 (doc. de la
National Archives Washington DC, 871.001 MIHAI/1‑2948).
3. Vezi în acest sens şi documentul SSI reprodus în anexa studiului semnat de Claudiu
Secaşiu din acest volum, care confirmă de altfel că regele a putut lua doar un număr
de valize care au avut un regim special, nefiind controlate. Regele avea să confirme că
bagajele sale şi ale reginei‑mamă nu au fost deschise (telegrama din 22 ianuarie 1948
a ambasadorului britanic la Berna către Foreign Office, în Mark László‑Herbert, op. cit.,
pp. 303‑306 – doc. de la NA, FO 371/72427, R1039).
4. Deşi dintr‑un document rezultă că Traian Udriski/Udrischi (1905‑1985?), colonel,
aghiotant regal şi instructor de zbor al regelui, a primit aprobările necesare pentru
preluarea aeronavei, un Beechcraft C18S, el a subtilizat avionul, potrivit propriei
versiuni şi a regelui, şi, împreună cu familia, a plecat în Elveţia, întrucât autorită‑
ţile solicitaseră inclusiv o încuviinţare a Moscovei, despre care pilotul aflase că nu
avea să mai vină vreodată (Lovitura de stat de la 30 decembrie 1947..., op. cit.,
p. 79 – doc. de la AMApN, fond Casa Militară Regală, dosar nr. 15, f. 61; interviu
cu Traian Udriski realizat de Octavian Silivestru, 1997, aflat în arhiva de istorie
orală a Radio România Actualităţi; Mihai al României, O domnie întreruptă..., op. cit.,
pp. 121‑122).
5. Reguli stricte le‑au fost impuse şi principeselor Ileana şi Elisabeta, care au părăsit ţara
câteva zile mai târziu (Ileana, principesă de România, arhiducesă de Austria, Trăiesc
din nou, traducere de Agra Baroti‑Gheorghe, prefaţă de Al. Paleologu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999, pp. 373‑375).
6. În realitate, identificarea şi preluarea bunurilor s‑au făcut chiar înainte ca regele să
părăsească ţara, aşa cum arată documentele. Au fost vizate trei categorii de bunuri
mobile şi imobile: cele care au aparţinut patrimoniului Casei Regale, Domeniilor
Coroanei şi cele care au fost deţinute/administrate de regele Mihai personal sau de alţi
membri ai familiei regale. Toate bunurile au fost trecute în proprietatea statului la sfâr‑
şitul lunii mai 1948 (Nicoleta Ionescu‑Gură, „Între Domeniul Coroanei şi averea personală
a regelui”, Magazin istoric, anul XXIX, nr. 12 [345], decembrie 1995, pp. 21‑24;
Doina Uricariu, op. cit., pp. 212‑283).
În privinţa banilor, potrivit lui Mircea Ionniţiu, secretarul particular al

regelui, citat la puţine ore (mai exact, pe 1 ianuarie 1948, la prânz) după abdi‑
care de către diplomaţii americani cu care era în contact, „guvernul a oferit
regelui o sumă de bani, ca ajutor după ce părăseşte ţara, şi că această ofertă a
fost respinsă. Regele a făcut o contraofertă, anume să i se îngăduie să vândă
recolta de vin1 şi să lichideze alte bunuri personale şi să ia în străinătate banii
rezultaţi”2. Apoi, ambasadorul american la Berna, John Carter Vincent (1900‑1972),
a transmis că Mihai I a respins direct oferta lui Groza şi i s‑a comunicat că
suma rezultată din vânzarea unor opere de artă, pe care nu a avut dreptul să
le scoată din ţară, îi va fi trimisă în străinătate, „dar regele nu se aşteaptă de
fapt să primească ceva”3. Mai târziu, pe 4 martie 1948, când Mihai I a fost
primit la prânz de suveranul Regatului Unit, regele George al VI‑lea era surprins
să audă că regele român nu avea din ce trăi4.
Ajunsă la Moscova, delegaţia română5 pentru încheierea tratatului cu URSS,
din care făceau parte, între alţii, Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu‑Dej, a
avut un dialog cu Stalin, care s‑a interesat despre condiţiile în care Mihai I a
părăsit România. Deşi liderul sovietic ştia probabil amănunte despre acest
subiect, în stilul său caracteristic, s‑a arătat neinformat, invocând unele surse
care susţineau că guvernul român a cumpărat de la rege bunuri în valoare de
3 milioane de dolari, şi a cerut lămuriri. Groza a confirmat însă că autorităţile
române au cumpărat de la rege 360 de tone de vin cu un milion de franci
elveţieni, dar regele a primit doar jumătate din această sumă, cealaltă jumătate
urmând a‑i fi acordată doar în măsura în care nu va face declaraţii ostile auto‑
rităţilor de la Bucureşti6.
1. În alt loc, o telegramă din 3 ianuarie 1948, diplomaţii adaugă, citându‑l de această dată
pe Savel Rădulescu, un detaliu, „recolta de vin şi caii” (Cade Cortina de Fier..., op. cit.,
pp. 221‑222 – doc. de la National Archives Washington DC, 871.001 MIHAI/1‑348);
telegrama se regăseşte şi în Mark László‑Herbert, op. cit., pp. 268‑269.
2. „1 ianuarie 1948. Bucureşti. Telegrama nr. 1. Rudolf Schoenfeld către Secretarul de
Stat, Washington DC”, în Cade Cortina de Fier..., op. cit., pp. 218‑219 (doc. de la
National Archives Washington DC, 871.001 MIHAI/1‑148); telegrama se regăseşte şi
în Mark László‑Herbert, op. cit., pp. 261‑263.
3. „9 ianuarie 1948. Berna. Telegrama nr. 19A. Ambasadorul SUA Vincent către Secretarul
de Stat George C. Marshall, Washington DC”, în Cade Cortina de Fier..., op. cit.,
pp. 223‑224 (doc. de la National Archives Washington DC, 871.001 MIHAI/1‑948);
telegrama se regăseşte şi în Mark László‑Herbert, op. cit., pp. 286‑287.
4. Nota din 4 martie 1948 către Foreign Office, în Mark László‑Herbert, op. cit.,
pp. 341‑342 – doc. de la NA, FO 371/72427, R 3090.
5. Delegaţia a plecat la Moscova pe 31 ianuarie 1948, urmând să se întoarcă pe 9 februa‑
rie; pe 2 februarie Petru Groza l‑a întâlnit pe V. Molotov, iar a doua zi, pe I.V. Stalin.
6. Extrasul care ne interesează din stenograma discuţiei este redat în anexa studiului sem‑
nat de cercetătoarea rusă Tatiana Pokivailova inclus în acest volum.
La rândul său, Mircea Ionniţiu a relatat în memoriile sale că Dimitrie Negel

s‑a ocupat de înţelegerea financiară cu guvernul, tot el negociind de altfel şi
condiţiile de plecare (numele persoanelor care aveau să părăsească ţara, tipul
vizelor şi al paşapoartelor, instrucţiuni pentru formarea trenului regal etc.).
Astfel, fostul mareşal al Curţii a confirmat că a vândut o cantitate de vin din
depozitele Coroanei, apoi a convertit fondurile în valută forte, sumă care a
reprezentat „subzistenţa anturajului până la separarea de suveran”1. Ambasa
dorul american la Berna susţinea că sumele de bani („capitalul lichid”) de care
dispunea Mihai I la zece zile de la abdicare se ridicau la 50.000 de dolari şi
200.000 de franci elveţieni, dar nu ştim dacă aceşti bani îi rămăseseră suvera‑
nului după vizita la Londra sau erau sume obţinute după detronare2.
În convorbirile cu Arthur Gould Lee, la scurtă vreme de la evenimente,
regele avea să facă unele precizări. El şi‑a amintit situaţia delicată de după
abdicare, când conturile sale fuseseră imediat blocate, iar banii au fost transmişi
de către guvern administratorului Domeniilor Coroanei pentru a face plăţile,
însă au fost confiscaţi la câteva zile după plecarea regelui din ţară3. În alt loc,
la decenii distanţă, regele precizează că uzufructul Domeniilor Coroanei pe
întreg anul 1947 reprezenta aproximativ 4.000.000 de franci elveţieni, dar
autorităţile au replicat că Banca Naţională nu dispunea de lichidităţi şi i‑au
acordat doar 280.000 de franci elveţieni şi 50.000 de dolari4. Totuşi, imediat
după căderea comunismului, întrebat fiind despre existenţa unei „pensii via‑
gere” – zvon care circulase intens în anii comunismului şi în exil (vezi detalii
mai jos) –, regele a negat şi a adăugat: „Ceea ce cerusem eu lui Groza era să
mi se dea cel puţin echivalentul produselor Domeniului Coroanei pe anul 1947.
Atât. N‑am văzut nici o centimă din asta”5.
Aşadar, informaţiile despre o înţelegere financiară sunt prolixe. Cu toate
acestea, din încrucişarea poziţiilor principalilor actori şi a altor surse reiese că
Mihai I şi anturajul său au putut lua în exil o anumită sumă de bani, parte din
uzufructul Domeniilor Coroanei pe anul 1947, între 280.000 de franci elve‑
ţieni plus 50.000 de dolari şi 500.000 de franci elveţieni. Ulterior, orice rela‑
ţie, dacă ea a existat, a încetat în momentul în care regele a denunţat
1. Mircea Ionniţiu, op. cit., pp. 104‑105.

2. Pentru detalii, vezi „9 ianuarie 1948. Berna. Telegrama nr. 19A. Ambasadorul SUA
Vincent către Secretarul de Stat George C. Marshall, Washington DC”, citată mai sus.
3. Arthur Gould Lee, Coroana contra secera şi ciocanul..., op. cit., p. 294.
4. Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, op. cit, p. 69; Mihai al României,
O domnie întreruptă..., op. cit., pp. 121‑122.
5. Vartan Arachelian, op. cit., p. 87 (interviu pentru postul naţional de televiziune, 10 mai
1990). Şi în interviul acordat Doinei Uricariu din 5 mai 1990 Mihai I respinge ferm
teza că ar fi părăsit ţara încărcat cu bunuri (Doina Uricariu, op. cit., pp. 63‑64).
abdicarea (martie 1948). Aceasta a fost singura înţelegere care poate fi probată
între suveran şi autorităţile comuniste, iar Bucureştiul a respectat‑o fie parţial,
fie deloc. Totodată, credem că învoiala nu a avut un caracter tranzacţional,
regele nu mai avea oricum ce oferi, iar la ea s‑a făcut referire de principiu
după ce regele a semnat actul de abdicare, în vreme ce termenii concreţi au
fost discutaţi de Dimitrie Negel, care, ca administrator al Domeniilor Coroanei,
cunoştea detaliile financiare. În acelaşi timp, nu putem să nu observăm că,
deşi avea la dispoziţie numeroase mijloace – inclusiv oficiale (istorici înregi‑
mentaţi, elaborarea unor scrieri de istorie sub atentă cenzură, posibilitatea
editării unor lucrări în străinătate etc.) – de a proba afirmaţiile aluvionare care
au depăşit cu mult cadrul înţelegerii între rege şi autorităţile comuniste privind
bunurile şi banii cu care Mihai I ar fi părăsit România, puterea de la Bucureşti
nu a făcut‑o.
În schimb, teze despre corupţia şi depravarea morală a suveranului, ames‑
tecând deseori jumătăţi de adevăr cu minciuni flagrante, au circulat sub diverse
forme încă de la finalul anilor 1940, aşa cum am văzut mai sus, pe toată perioada
exilului1. Nu doar Securitatea s‑a ocupat cu astfel de acţiuni de compromitere2,
1. Un exemplu în acest sens este broşura semnată de James Alexander Ginsborg Dinastia
de Hohenzollern, ieri şi azi, traducere de Anda Maxim, Editura „Jurnal de Bucureşti”,
Bucureşti, 48 p. (deşi anul apariţiei nu este menţionat, Mihai Pelin susţine că publica‑
ţia a apărut la München, în 1989, cu puţin înainte de Revoluţie, iar ediţia română apare
ca fiind tipărită în Bucureşti). Volumul se doreşte a fi un adevărat rechizitoriu la adresa
regilor României şi a familiei regale, aducând foarte mult cu emanaţiile istoriografiei
comuniste sau cu elucubraţiile puse în circulaţie de Securitate. Pe lângă invectivele
utilizate, scopul broşurii pare să fie compromiterea regelui mai ales după interviul
oferit unei televiziuni maghiare şi după semnarea declaraţiei de la Budapesta (iunie 1989).
Astfel, monarhului i se aduc acuzaţii explicite privind apropierea de iredentiştii maghiari.
În privinţa lui Mihai I, broşura reia temele cunoscute („trădarea” de la 23 august 1944,
arestarea mareşalului Ion Antonescu, decorarea de către sovietici care ar dovedi, chi‑
purile, serviciile aduse URSS ş.a.) vehiculate mai curând de cercurile legionare, iar cu
privire la corupţia „camarilei” din jurul tânărului suveran, menţionează: „Dumitru
Negel, administrator al Domeniilor Coroanei, Jacques Vergotti, Mircea Ionniţiu, Petre
Lazăr şi alţi «curteni» şi‑au vârât mâinile adânc în bogăţiile ţării, au depozitat în stră‑
inătate valori ale familiei regale (obiecte de artă, tablouri, valută în numerar etc.) izo‑
lându‑l pe rege de ţară; ei au demonstrat că vârful ierarhiei sociale şi politice era
reprezentat de oameni străini de poporul român, corupţi şi egoişti, incapabili să mai
conducă în viitor” (p. 44). Pe de altă parte, regina Elena, care decedase în 1982, era
acuzată de fapte de corupţie, implicare în traficul de tablouri aparţinând patrimoniului
naţional, fals şi nereguli financiare, menţionându‑se chiar o acţiune judiciară deschisă
în Italia şi închisă odată cu moartea mamei regelui. Inutil să mai precizăm că acest
expozeu plin de insulte şi neadevăruri flagrante nu indică nici o sursă.
2. Pentru detalii privind operaţiunea de supraveghere şi despre tentativele de compromitere
a regelui Mihai în exil, vezi Diana Mandache, Exilul Regelui, Editura Curtea Veche,
dar inclusiv în reviste de popularizare se sugerase uneori, în decursul deceni‑

ilor, existenţa unei înţelegeri financiare oneroase1. În timp, despre valorile şi
banii („avuţii în valoare de miliarde”) pe care regele le‑ar fi evacuat din ţară au
fost publicate şi lucrări. De pildă, Mihai Pelin, un jurnalist de investigaţie
apropiat de Iosif Constantin Drăgan şi care a admis că a colaborat cu
Securitatea2, agreat de noul serviciu intern de informaţii pentru editarea, în
calitate de coordonator, a Cărţii Albe a Securităţii, a publicat în 2006 o
carte3 în care a dezvoltat o întreagă teorie privind o colecţie de opere de
patrimoniu cu care Mihai ar fi părăsit România odată cu vizita la Londra, în
noiembrie 1947. De menţionat că lucrarea nu indică decât vag şi doar uneori
sursa informaţiilor sensibile – cu unele excepţii, cum ar fi documentul de
arhivă reprodus în anexă.
Cartea este un exemplu despre cum teze aparţinând vulgatei naţional‑stali‑
niste privind corupţia regelui, introduse în circuitul istoriografic în ţară în
paralel cu intoxicarea exilului prin intermediul Securităţii şi al unor organiza‑
ţii legionare, au fost prezentate ca fiind rodul unor cercetări profesioniste în
arhive, coroborate de mărturii incontestabile. Împrumutând pe alocuri un
limbaj colocvial cu accente tendenţioase la adresa regelui Mihai, înnodând
informaţii certe cu afirmaţii fals‑diversioniste imposibil de probat, volumul
porneşte de la ipoteza4 că membri din suita suveranului ar fi scos din ţară, în
Bucureşti, 2016, passim; Oana Ionel Demetriade, „Regele Mihai I al României urmă‑
rit de Securitate”, Historia, an XVII, nr. 191, decembrie 2017, pp. 42‑51.
1. Ştefan Lache, art. cit., p. 47; Gheorghe Ţuţui, Gheorghe Ioniţă, op. cit., p. 127.
2. Radu Ioanid, „O punere în context”, în Dorin Tudoran, Eu, fiul lor. Dosar de Securitate,
ediţie îngrijită şi prefaţă de Radu Ioanid, postfaţă de Nicolae Manolescu, Editura
Polirom, Iaşi, 2010, p. 18; declaraţia autoincriminatoare făcută de Mihai Pelin în
emisiunea „România la raport”, de la Radio Mix FM, realizată de Andreea Pora,
24 august 2006.
3. Mihai Pelin, op. cit., passim.
4. De exemplu, una dintre mărturiile pe care Mihai Pelin îşi întemeiază teoria este
relatarea lui Emilian Ionescu, fost aghiotant (adjutant) regal (1944‑1947), potrivit
căruia regele ar fi plecat la Londra cu un vagon încărcat cu lucruri personale, cufere,
geamantane, covoare, tablouri şi două autoturisme, bunuri care ar fi fost trimise la
Geneva, unde locuia o mătuşă a regelui (probabil principesa Irina, sora reginei, aflată
de fapt la Lausanne) (Emilian Ionescu, „Din însemnările unui fost aghiotant regal”,
Magazin istoric, anul VI, nr. 12 [69], decembrie 1972, pp. 38‑43; vezi şi Gheorghe
Ţuţui, Gheorghe Ioniţă, op. cit., p. 102 – doc. de la Arhiva CC al PCR, fond 1, dosar
nr. 282, ff. 21‑22). Combatant în cele două conflagraţii mondiale, profesor la Şcoala
Superioară de Război (1929‑1940), participant la actul de la 23 august 1944, fiind cel
care a organizat arestarea lui Ion şi Mihai Antonescu la Palatul Regal din Bucureşti,
Ionescu a făcut parte din Casa Militară a Regelui până la abolirea monarhiei. Ca şi alţi
apropiaţi ai regelui, precum Ioan I. Mocsony‑Stârcea şi Savel Rădulescu, Emilian
noiembrie 1942, 42 de tablouri din colecţia Coroanei în valoare de 500 de

milioane de dolari, transportate ulterior la Villa Sparta din Florenţa, care i‑a
aparţinut reginei‑mamă Elena. Aceasta deşi sursele1 arată că regele a părăsit
atunci ţara cu o sumă pusă la dispoziţie de guvern pentru călătoria la Londra
şi cu două tablouri (Sfântul Sebastian şi Portretul lui Giacomo Bosio realizate
de pictorul spaniol El Greco şi aflate iniţial în interiorul Castelului Foişor din
Sinaia) care au fost depuse apoi la o bancă din Zürich.
În realitate, Pelin a avut acces la unele documente elaborate în urma unei
acţiuni legale iniţiate de regimul comunist şi continuate apoi de guvernele Petre
Roman şi Theodor Stolojan2. Începând cu 1977, Nicolae Ceauşescu a dispus
iniţierea unui demers legal pentru recuperarea bunurilor care au aparţinut lui
Carol al II‑lea, acţiune care s‑a încheiat fără mari rezultate în 1984. Lămuriri
pertinente în această „afacere” avea să aducă un volum apărut recent, semnat
de cercetătoarea Diana Mandache, bazat în primul rând pe documente din
arhivele româneşti (ANR, ACNSAS, AMAE). Investigaţiile statului comunist,
cunoscute în primul rând sub numele de „Acţiunea Duduia”, în care fuseseră
implicate nu doar instituţiile, ci şi serviciile secrete ale dictaturii, au fost
demarate cu puţin timp înainte de decesul Elenei Lupescu (1977). Suspiciunea
era că regele Carol al II‑lea ar fi scos din ţară 42 de tablouri din colecţia
Coroanei, împreună cu numeroase alte bunuri (timbre, bijuterii, obiecte deco‑
rative etc.), în septembrie 1940. Mandache arată că, după ani de căutări,
statul comunist a ajuns, în 1983, la următoarea concluzie: „Teza că ex‑regele
Carol nu a scos tablouri din ţară nu poate fi acceptată. Pe de o parte, există
material suficient care o infirmă, existând în schimb dovezi că ex‑regele Mihai
nu a scos din ţară tablouri (faptul că a vândut tablouri îşi are explicaţia în
înţelegerea dintre Urdăreanu, Mihai şi mama sa de a sustrage şi împărţi tablo‑
uri din masa succesorală a lui Carol al II‑lea). Pe de altă parte, această teză
Ionescu (1897‑1984) a fost persecutat de comunişti. A fost internat administrativ şi

a petrecut o bună perioadă în detenţie (1948‑1954), trecând pe la penitenciarele
Jilava, Aiud, Ocnele Mari, Văcăreşti, Rahova, Piteşti. Ulterior a fost „reevaluat” şi
a fost ridicat la rangul de general. A produs numeroase scrieri în care se regăsesc
tezele viziunii ceauşiste asupra istoriei naţionale (Gheorghe Buzatu, Antonescu,
Hitler, Stalin, op. cit., p. 414 – doc. de la Great Britain, PRO, London – Kew,
FO‑371/67272 B; Fişa matricolă penală a lui Emilian Ionescu, disponibilă online
la www.biblioteca‑represiunii.ro [decembrie 2017]). În cazul nostru, dincolo de
impregnările specifice propagandei, mărturia lui Ionescu nu intră nicidecum în con‑
tradicţie cu ceea ce se ştie despre bunurile cu care Mihai I a părăsit ţara în noiembrie
1947 (vezi detalii în textul nostru), dar Pelin mistifică realitatea prin interpretarea
tendenţioasă a relatării.
1. Vezi p. 408 (n. 1).
2. De remarcat că unul dintre avocaţii angajaţi de statul comunist, Pamfil Ripoşanu, a fost
ulterior angajat şi de guvernul postdecembrist în aceeaşi speţă.
ne‑ar prejudicia grav în eventualele procese de revendicare pe care statul român

le‑ar intenta împotriva actualilor posesori nelegitimi” [s.m. – AM]1.
Concluzia oficialilor comunişti era corectă în parte. Nu exista nici o dovadă
care să arate că regele Mihai ar fi avut vreo implicare în scoaterea din ţară a
prezumtivei colecţii de 42 de tablouri. În schimb, comuniştii se înşelau – şi nu
este exclus ca ei să fi fost induşi în eroare şi puşi pe o pistă falsă de Ernest
Urdăreanu, care se afirmase în străinătate ca unul dintre principalii calomniatori
ai regelui Mihai şi ai reginei Elena, tocmai pentru ca să se piardă urma bunuri‑
lor lui Carol al II‑lea2 – în privinţa legăturii lui Mihai I cu cele două tablouri de
El Greco. Referirea din documentul citat mai sus la vânzarea unor tablouri
priveşte strict cele două piese semnate de artistul spaniol, care fuseseră de altfel
identificate în două colecţii contemporane în anii 1980. Celebrele pânze, ajunse
în posesia lui Mihai şi vândute ulterior, nu erau nici rodul înţelegerii cu comu‑
niştii după abdicare, nici al împărţirii averii după moartea lui Carol al II‑lea, de
pe urma căruia regele nu a obţinut de altfel nimic, ci fuseseră scoase din ţară de
Mihai I înainte de abdicare, în noiembrie 1947. Detaliile despre transportul şi
depunerea tablourilor la o bancă elveţiană au fost relatate de Jacques Vergotti
încă din 19853 în cadru oficial şi reluate apoi în memoriile sale. De asemenea,
suveranul nu a negat niciodată posesia şi vânzarea ulterioară a lucrărilor de artă4.
1. Mihai Pelin, op. cit.; Diana Mandache, Moştenirea Elenei Lupescu..., op. cit.,
pp. 129‑154; documentul din 1983 citat la p. 144 (doc. de la AMAE, Succesiunea
Elenei Lupescu, vol. III, „Notă” la scrisoarea avocatului Miguel Júdice, avocatul fami‑
liei Urdăreanu, 5.04.1983).
2. Ernest Urdăreanu (1897‑1985) a fost mareşal al Palatului în vremea lui Carol al II‑lea
şi a rămas unul dintre apropiaţii acestuia în exil, după moartea căruia avea să şi devină,
prin soţia sa, Monique, moştenitor al testamentului Elenei Lupescu. Familia Urdăreanu
a ajuns la o înţelegere cu statul comunist pentru predarea unor bunuri aparţinând lui Carol
al II‑lea şi s‑a angajat să coopereze în continuare cu autorităţile de la Bucureşti. Cu toate
acestea, se ştie astăzi că bunuri aparţinând lui Carol al II‑lea au apărut la diverse licitaţii
şi după înţelegerea parafată în 1983‑1984 între comunişti şi Urdăreni. De altfel, Ernest
Urdăreanu era unul dintre autorii calomniilor privindu‑i pe regele Mihai şi regina‑mamă
Elena în „afacerea tablourilor”, fiind cunoscute declaraţiile diversioniste prin care o acuza
pe regina Elena că ar fi scos din ţară tablouri în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial
(Diana Mandache, Moştenirea Elenei Lupescu..., op. cit., pp. 129‑154, 218, 260‑265;
vezi şi opiniile suveranului despre Urdăreanu în Mircea Ciobanu, Regele Mihai şi exilul
românesc, op. cit., pp. 91‑97; vezi şi p. 413 [n. 1] din studiul nostru).
3. Documentul prezentat în anexă de Mihai Pelin şi considerat de autor una dintre princi‑
palele probe este audierea lui Jacques Vergotti din 1985 în Statele Unite, după ce statul
comunist se îndrepta împotriva unei societăţi de comerţ pentru recuperarea celor două
tablouri de El Greco, acţiune la care a renunţat în 1987. Mărturia fostului ofiţer de
ordonanţă al regelui aduce numeroase lămuriri şi face limpede dovada că suveranul nu
a ascuns niciodată posesia pânzelor şi împrejurările în care le‑a dobândit.
4. Jacques Vergotti, op. cit., pp. 119, 230, 232; Mihai Pelin, op. cit., pp. 136‑137, 163.
Concluzii
Controversele care s‑au cristalizat cu privire la evenimentul de la 30 decembrie
1947 au fost în bună măsură consecinţa unei dispute politice, care a determinat
instrumentarea subiectului. Încă de la debutul republicii populare, teza abdi‑
cării voluntare, susţinută iniţial de oficialii de la Bucureşti, a fost abandonată,
deşi aceasta nu a însemnat automat şi acceptarea relatărilor actorului principal
al momentului, regele Mihai. Aşa se face că introducerea unor detalii minci‑
noase privind tranzacţionarea abdicării, dimensiunea pecuniară a unui contract
între rege şi regimul comunist nu s‑au aflat în contradicţie cu abandonarea tezei
abdicării voluntare de către culturnicii locali. Rezistenţa regelui a fost aşadar
admisă inclusiv de istoriografia oficială, care a recurs chiar la documente,
oferind detaliile pregătirilor în vederea demolării monarhiei, şi a prezentat o
nouă interpretare, funcţionalistă, în care detronarea forţată era consecinţa evo‑
luţiei societăţii căruia regele nu i s‑a putut opune.
Chiar dacă unele surse au fost indicate în vremea comunismului, începând
cu jumătatea anilor 1990 asistăm cu adevărat la devoalarea unor importante
izvoare privind abdicarea. Rând pe rând, nu doar documente interne văd lumina
tiparului, dar şi surse diplomatice externe, care întregesc şi îmbogăţesc per‑
spectiva. Cu timpul, apar şi mărturiile actorilor principali ai abdicării care,
puse în relaţie cu alte izvoare, oferă şi ele reconstituiri importante ale eveni‑
mentului istoric. Dacă în scrierile istorice ale exilaţilor s‑a impus cu uşurinţă
tema abdicării forţate, în ţară au trebuit să mai treacă ani buni până când
teoria a fost îmbrăţişată de istoriografia mainstream. Acest proces a avut loc
mai ales începând cu a doua jumătate a anilor 1990, concomitent cu „încălzi‑
rea” relaţiei dintre rege şi autorităţile române. Nu au dispărut însă cu totul
nuanţele, iar uneori persistă încă mistificări, mai ales în privinţa laturii pecu‑
niare a abdicării, reziduuri evidente din vremea dictaturii.
În final, după analiza surselor şi dezbaterilor istoriografice privind schim‑
barea de regim politic de la finalul anului 1947, am trasat câteva judecăţi şi
am formulat câteva întrebări fără răspuns, care vor trebui lămurite în viitor:
1. Publicarea documentelor clasificate până târziu în anii 1990 sau chiar 2000
întăreşte în cea mai mare parte relatările regelui, al căror conţinut Mihai I
nu avea cum să îl cunoască. Pe de altă parte, susţinerile regelui sunt con‑
firmate în bună măsură în punctele‑cheie de relatările altor participanţi (în
primul rând, Gheorghe Gheorghiu‑Dej). Aşadar, teza abdicării forţate nu
poate fi pusă la îndoială.
2. Dacă arhivele americane, britanice, franceze şi‑au deschis porţile şi au
oferit o largă perspectivă asupra evenimentului (chiar dacă unele documente
sunt încă inaccesibile), arhivele sovietice rămân în continuare marea miză

pentru subiectul de faţă. În mod evident, detalii necunoscute – în primul
rând, implicarea Moscovei în decizia privind înlăturarea regelui – vor putea
fi elucidate dacă aceste arhive vor putea fi cercetate.
3. O analiză atentă a documentelor economice (de la Banca Naţională a
României, Banca UBS din Elveţia) sau a celor din arhiva recentă a Casei
Regale va putea aduce lămuriri suplimentare în chestiunea fondurilor şi bunu‑
rilor de care a dispus regele în intervalul noiembrie 1947 – ianuarie 1948.
De asemenea, este esenţială o investigaţie atentă privind bunurile de care a
dispus Carol al II‑lea după plecarea în exil, pentru risipirea oricăror bănuieli.
What, How Much and Where from Is It Known?

Sources and Historiography of King Michael’s Abdication
The study examines the various angles from which the act of abdication was
scrutinized and the current the state of research. During the communist era, the
subject was falsified and distorted, passed through a grid circumscribed to the
canonic historiographical discourse. If, at the end of the 1950s, abdication appeared
in textbooks as a consequence of the dynasty’s corruption, and the abolition of the
constitutional monarchy as a natural consequence of society’s evolution, in the
second half of the 1960s and until the end of the dictatorship, the perspective
changed and the theory that the King was forced to abdicate started to prevail.
At the same time, some archival sources were put into light, but official communist
historians produced numerous writings, and so the propaganda and mystifications
persisted.
After 1990, when internal and diplomatic archive documents were published, the
subject revived and the reconstruction of facts, as they happened, was possible.
Also, the testimonies of the main actors of the abdication emerged in time.
Since the second half of the 1990s, the thesis of forced abdication has been widely
accepted in the mainstream historiography. However, there still are some versions
and nuances that depict an “amicable divorce” between the King and the commu‑
nists. Such theories were fed by the communist legend according to which the King
evacuated numerous goods from the country (before or after abdication), and the
communist regime granted him some financial compensation.

Regele, Comuni (Tii (I Coroana: Volum Coordonat de Alexandru Muraru (I Andrei Muraru

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Regele, Comuni (Tii (I Coroana: Volum Coordonat de Alexandru Muraru (I Andrei Muraru

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Volum coordonat de

Alexandru Muraru [i Andrei Muraru

Regele, comuni[tii [i Coroana

Foto copert\: © Biblioteca arhitect M\d\lin Ghigeanu

Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României :

ISBN print: 978‑973‑46‑7213‑4

I. Muraru, Alexandru (coord.)

Dennis DELETANT – Rezistenţa împotriva valului dominaţiei sovietice:

Alexandra TOADER – Legitimitate, autoritate, popularitate: imaginea

Ioan STANOMIR – Subminarea constituţionalismului şi tranziţia

Tudor VIŞAN‑MIU – Împreună, la bine şi la greu:

Cornel JURJU – Ziua abisală – 30 decembrie 1947.

Index de nume . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 419

Ce, cât şi de unde se ştie?

Cum s‑au despărţit comuniştii şi acoliţii lor, instalaţi cu largul concurs al

De la tezele lui Roller la nuanţele istoriografiei ceauşiste

În a doua jumătate a anilor 1960 şi până la finalul dictaturii, asistăm la o

La final de an, vârful de lance al istoriei de popularizare, Magazin istoric,

1. La marcarea a patru decenii de la proclamarea republicii, Ioan Scurtu a publicat un

1. Vezi textul „Stenogramei şedinţei Consiliului de Miniştri privind abdicarea regelui

Oferim, cu titlu de exemplu, alte mostre dedicate subiectului abdicării

internaţională şi comentariile asupra evenimentului de la finalul lui decembrie

Despărţirea apelor: publicarea documentelor de arhivă

considerat unul dintre „groparii ştiinţei istorice” în vremea comunismului, a

1. Felician Velimirovici, Istorie şi istorici în România comunistă (1948‑1989), prefaţă de

şi proclamarea republicii”, datat 29 decembrie 1947 şi aflat în fondul CC al

anunţat despre plan doar pe 29 decembrie), la care ar fi participat Ana Pauker,

1. Mark László‑Herbert, Abdicarea Regelui Mihai. Documente diplomatice inedite, Editura

ziua respectivă frapează prin durata extrem de scurtă. La reuniunea guvernului,

1. Absenţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu de la evenimentele care au pecetluit soarta monarhiei

de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale, care punctează diferite momente din

1. Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii. 23 august 1944 – 30 august

Cortina de Fier1. Ulterior, el a dezvoltat studii despre contextul abdicării având

Alte documente redau inclusiv atmosfera de după revenirea în România,

1. Diplomaţii britanici de la Bucureşti au informat centrala despre împrejurările în care

de a sonda cancelariile occidentale cu privire la un eventual sprijin dat actelor

1. Acest fapt rezultă cu uşurinţă încă de la primele telegrame transmise de la Bucureşti în

despre un text scris de mână, datat 22 decembrie 1947, identificat la Arhivele

republică1, că „lumea s‑a schimbat”, şi a utilizat termeni precum „socialism”

1. Dorin‑Liviu Bîtfoi, Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, Editura Compania,

ministru al Apărării, referirea lui Groza la caracterul trecător al instituţiei

Scripta manent: mărturiile actorilor principali

Dincolo de documentele oficiale, în analiza evenimentelor de la Palatul Elisabeta

formate, iar amănuntele furnizate au prezentat uneori nuanţe şi particularităţi1.

1. Se ştie că regele şi‑a expus propria versiune asupra evenimentului de la 30 decembrie

poliţistului bun şi al celui rău, au încercat să apeleze la sprijinul reginei‑mamă

de împlinirea a 15 ani de la proclamarea republicii, detaliile, dezvoltate de

Un alt participant, Petru Groza, a lăsat puţine cuvinte în memoriile sale –

1. „Dimineaţa de iarnă potolită ne găsea pe malul lacului Floreasca, unde am alergat ca

1. Mircea Ionniţiu (1921‑1990), poreclit de cunoscuţi Johnny, a urmat studii de drept şi a

coordonarea Ministerului de Interne, mai exact, a Direcţiei Generale a Sigu­

rămas secret până în 1978/1994 –, apar totuşi expresii cu elemente de simila‑

Direcţii şi tendinţe în scrierile istorice dedicate abdicării

rezistenţă în faţa complotiştilor, reprezentanţi ai unui partid antimonarhic, care

1. Autorul se referă la volumul 30 Decembrie ’47. Premise şi semnificaţii, op. cit.

1990‑1995 a evenimentelor tensionate care au afectat imaginea României arată dimen‑

în volumul de documente amintit mai sus). De asemenea, el menţionează volu‑

1. Ioan Scurtu, Monarhia în România: 1866‑1947, op. cit., pp. 166‑177.

El constată astfel uzurparea prerogativelor regale începând cu vizita oficialului

Formaţia juridică îl face pe autor să observe instaurarea republicii ca un şir

Scriitor de succes, contestat însă pentru relaţia cu poliţia politică a fostului

141‑142. Pentru conformitate, vezi şi textul prefaţator semnat de Florin Constantiniu,

a face însă uz de regulile academice de citare, în general scrierea nu este înso‑

coordonarea Ministerului de Interne, mai exact, a Direcţiei Generale a Sigu