Profesor: Raluca Bonteanu

Liceul Teoretic „Nicolae Cartojan”, Giurgiu

Competentele specifice istoriei

Printre multe lucruri care se reproseaza învatamântului preuniversitar se afla centrarea pe continuturi, si nu pe
formarea de competente. Asa sa fie? Daca luam ca exemplu disciplina de învatamânt Istoria, sustinem ca
majoritatea profesorilor lucreaza cu elevii pentru formarea competentelor.

Competentele specifice istoriei pot fi încadrate într-un ansamblu alcatuit din: competente de comunicare,
competente de valorizare, competente de expresie culturala si competenta de a învata pe tot parcursul vietii.
În acest sens, elevul este ajutat de profesor sa înteleaga si sa reprezinte timpul si spatiul în istorie, sa cunoasca si sa
interpreteze surse istorice, sa investigheze si sa interpreteze fapte si procese istorice, sa înteleaga si sa utilizeze
adecvat vocabularul si informatia de specialitate în comunicarea orala sau scrisa, sa manifeste curiozitate pentru
studiul istoriei, sa-si dezvolte atitudinea pozitiva fata de sine si de ceilalti.

Dimensiunea europeana a educatiei impune istoriei sa aiba în vedere urmatoarele competente-cheie: competente
cognitive, competente sociale si competente afective.

În domeniul competentelor cognitive („a învata sa înveti”), profesorul de istorie îsi instruieste elevii
oferindu-le posibilitatea de a se informa rapid si eficient, de a folosi cunostintele acumulate în contexte diferite
pentru rezolvarea problemelor specifice domeniului. Fara a încerca sa transforme elevul în istoric, ci doar sa
modeleze formarea unor aspecte ale gândirii istorice si a unor capacitati practice, profesorul stimuleaza curiozitatea
elevilor prin investigarea si interpretarea diferitelor fapte, opinii si puncte de vedere, ca si prin posibilitatea de a
analiza si evalua critic informatia.
Istoria se studiaza prin abordari inter si multidisciplinare. Elevilor le sunt prezentate diferite surse deschise
interpretarii. Prin conversatii si dezbateri, activitati individuale si de grup, alcatuirea unor proiecte s.a., elevii îsi
exerseaza capacitatile proprii pentru investigarea si argumentarea unor subiecte istorice. Selectarea informatiei din
mai multe surse si efortul de a o întelege contribuie la dezvoltarea competentei lor de a manifesta obiectivitate si
rezistenta la manipulare. Elevii exploreaza si reconstituie trecutul utilizând surse istorice primare si secundare,
textul de autor, citind si interpretând harti istorice, imagini, modele grafice si vestigii istorice pe care pot efectua
analize comparative, pot întelege ca nu exista o singura interpretare, ci perspective multiple asupra evenimentelor si
personalitatilor istorice, îsi pot organiza un discurs cu puncte de vedere pe care sa le sustina cu argumente
personale, pot formula concluzii bazate pe valorile în jurul carora se centreaza istoria: adevarul, binele, libertatea,
dreptatea, dialogul social, solidaritatea, respectul de sine si de ceilalti. Valori care nu-i sunt impuse de catre
profesor, elevul fiind ajutat sa le descopere si sa le interiorizeze prin efort personal.
În lectiile de istorie elevii pot întelege mesajul surselor, dar si falsificarea, distorsionarea, ascunderea informatiilor
ca fiind exemple de proasta folosire a istoriei.

Competentele cognitive sunt o baza de pornire în formarea competentelor sociale prin studiul istoriei. Elevii
sunt pusi în situatii de învatare în care lucreaza individual, dar si în echipa, dialogheaza si interactioneaza,
cooperând pentru a descoperi solutii si pentru a-si asuma responsabilitatea alegerii celei mai eficiente variante.
Colaborând cu colegii, elevul îsi exerseaza deprinderile sociale si îsi dezvolta comportamentul civic. Contemporani
cu evenimentele social-politice în derulare, elevii pot deveni constienti de importanta atitudinii civice pozitive, pot
recunoaste si accepta diferentele, îsi pot exersa competentele de a fi toleranti si de a accepta diversitatea etno-
culturala. Dimensiunea civica a istoriei îi ajuta pe elevi sa-si formeze atitudinea pozitiva fata de trecut, fata de
valorile estetice ale culturii, sa devina constienti de necesitatea conservarii patrimoniului national si a patrimoniului
istoric al omenirii. Predarea-învatarea istoriei ocupa locul central în educarea cetateanului responsabil si implicat în
viata sociala. Istoria ne învata sa traim împreuna.
 Importante sunt si competentele afective formate sau dezvoltate cu ajutorul istoriei. Atitudinea de toleranta
duce la acceptarea diversitatii motivatiilor, intereselor si emotiilor. Elevul învata si exerseaza competenta de a fi
purtatorul propriei identitati etno-culturale, pe care o protejeaza, o pastreaza si o îmbogateste cu propria-i
experienta. În acelasi timp, îsi exerseaza si asumarea tolerantei etnice, religioase si culturale, accepta diversitatea
intereselor, motivatiilor, emotiilor si rezolvarea pe cale non-violenta a conflictelor.
În ipoteza ca la majoritatea profesorilor întâlnim competentele individuale necesare exercitarii „meseriei“,
profesionalismul fiecaruia se împlineste doar daca atinge un nivel de performanta în activitatea sa, cu rezultate
pozitive asupra formarii si dezvoltarii personalitatii elevilor.

Experienta scolii românesti din ultimii ani demonstreaza ca, si în cazul activitatii unor profesori care detin
competentele profesionale si relationale, care îsi îndeplinesc rolul de mediator între sursele informatiei si elevi, sunt
tot mai multi elevi care nu receptioneaza mesajul didactic. Cauzele sunt numeroase. Se evidentiaza incapacitatile de
învatare de care sufera tot mai multi copii. Sunt cei care nu pot asculta o simpla prezentare pentru ca au probleme în
urmarirea ordinii sunetelor în cuvânt si a cuvintelor în fraza. Nu pot urmari o succesiune de evenimente, nu pot citi
fluent un text, nu pot desprinde ideile principale, cititul devine obositor si plictisitor, nu se pot concentra pe sarcini
de învatare de lunga durata. Pentru multi elevi, trebuintele de crestere nu au nicio semnificatie, iar ultimele trei
trepte ale piramidei lui Maslow nu pot fi urcate daca ei nu sunt interesati sa învete. Majoritatea competentelor se
formeaza si se exerseaza doar daca elevul este dispus sa le învete si sa le aplice. Motivatia si vointa, inteligentele
elevilor sunt diverse. De ele depind energia si perseverenta cu care elevii se angajeaza în învatare. Însa, de prea
multe ori, dreptul, obligatia si responsabilitatea de a învata sunt înlocuite cu aberantul drept de a nu învata!
Profesorul nu poate impune învatarea si regulile de comportament decât între limite foarte scazute, atât cât îi
permite legislatia în vigoare. Altfel, risca sa fie acuzat de presiuni, constrângeri, forme abuzive de autoritate, abuz
verbal, abuzuri de orice fel în raport cu elevii. si daca elevul nu vrea sa învete, ce poate face profesorul într-o relatie
pedagogica tot mai degradata si într-un mediu din ce în ce mai ostil?
Cu totii dorim o societate în care toate domeniile, inclusiv cel politic, sa fie performante. Cu totii dorim un
învatamânt eficient, relevant, echitabil si de buna calitate, o scoala în care elevii sa acumuleze cunostinte si
competente în pas cu timpul. Îndraznim sa sustinem ca asa ceva nu se va realiza daca guvernantii nu înteleg ca
profesorul este figura centrala a reformei educationale.