Activitatea economică.

Agenţii economici 

Activitatea economică şi structurile ei 

Activitatea economică este o componentă fundamentală a acţiunii umane, în cadrul căreia, prin

alocarea şi folosirea resurselor economice, au loc procese de producţie, de circulaţie, de distribuţie şi
consum de bunuri materiale şi servicii, în vederea satisfacerii trebuinţelor. Ea presupune procese
economice, comportament al oamenilor, obiective şi decizii economice, măsuri şi acţiuni, motivaţii
economice, criteriul de eficienţă în alocarea şi utilizarea resurselor, relaţii, interdependenţe economice
etc. Structura activităţii economice cuprinde următoarele component sau acte fundamentale: producţie,
circulaţie, distribuţie şi consum. Producţia constituie momentul iniţial al mişcării economice; în cadrul ei,
prin combinarea factorilor, oamenii produc bunuri material şi servicii – însuşi obiectul satisfacerii nevoilor;
practic, este vorba de utilizarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice, a maşinilor, utilajelor, a solului, a
energiei, a tehnologiilor de fabricaţie etc. în industrie, agricultură, silvicultură, construcţii, transport,
comunicaţii, comerţ, învăţământ, ştiinţă, cultură, sănătate etc., prin care se produc bunuri şi servicii. 
Producţia constituie punctul de plecare al activităţii economice, fiind denumită motorul economiei: fără
producţie nu pot exista bunurile economice necesare, nu pot exista nici circulaţia, nici repartiţia şi nici
consumul. Circulaţia sau schimbul asigură trecerea bunurilor economice de la producător la consumator
prin vânzare-cumpărare, la piaţă, având loc totodată distribuţia bunurilor şi serviciilor pe destinaţiile lor –
satisfacerea nevoilor de consum sau de producţie. 
Consumul, ca moment final al mişcării economice, înseamnă folosirea bunurilor şi serviciilor pentru
satisfacerea nevoilor. Relaţia dintre nevoi şi activitatea economică. Nevoile umane constituie punctul de
pornire, impulsul activităţii economice; prin volumul, structura şi nivelul lor calitativ, nevoile determină
activitatea economică, prin care trebuie să se producă bunurile şi serviciile solicitate. Înnoirile care au loc
în sistemul trebuinţelor, dinamica acestora impun perfecţionări şi continuitatea activităţii economice. La
rândul ei, activitatea economică generează nevoi; prin bunurile noi, create şi oferite pe piaţă, se
influenţează dorinţele, preferinţele consumatorilor, făcându-şi loc elementele de noutate şi performanţă.
Astfel, iau naştere noi trebuinţe, care se statornicesc în viaţa şi munca oamenilor. Spre exemplu, nevoia
de telefon mobil, de calculator electronic sau de televizor a apărut, s-a impus ca cerinţă atunci când
creaţia ştiinţifică-tehnică, activitatea economică au produs asemenea bunuri şi le-au oferit pe piaţă. 

Acestea pot fi abordate din diverse unghiuri de vedere: – Structuri verticale: 

a) microeconomia – activitatea economic la nivelul unităţii economice, firmei sau întreprinderii;
 b) mezoeconomia – activitatea la nivel de ramură economică şi zonă economică; 
c) macroeconomia – activitatea economică la nivelul economiei naţionale; ansamblul formelor de
economie din cadrul unei ţări, aflate în unitate şi interdependenţă între întreprinderi, ramuri, zone
teritoriale;
d) mondoeconomia sau economia mondială – ansamblul economiilor naţionale în interdependenţa lor. –
Structura tehnologică a economiei naţionale pune în relief nivelul tehnic al activităţii economice,
tehnologiile de fabricaţie etc. – Structura de ramură a economiei naţionale (industrie, agricultură,
construcţii, transporturi, telecomunicaţii, comerţ, învăţământ, sănătate etc.). 

În funcţie de aceasta, diferitele ţări pot fi grupate în: agrare, agrar-industriale, industriale, terţiare etc.
Precizare: există o strânsă legătură între structura economică a unei ţări şi nivelul ei de dezvoltare
economică.
 Astfel, ţările în a căror economie predomină agricultura 
– prin aportul ei la crearea PIB şi prin ponderea dominantă în populaţia ocupată 
– sunt slab dezvoltate. 
Dimpotrivă, ţările în care predomină industria se caracterizează printr-un nivel superior de dezvoltare.
 – Structura pe sectoare de activitate economică: primar (agricultura, silvicultura, industria extractivă);
secundar (industria prelucrătoare, construcţiile): terţiar (restul activităţilor – sfera serviciilor). 
Se susţine şi existenţa unui sector cuaternar, reprezentat prin informatică.
 – Structura teritorială a economiei naţionale – pe zone teritorial-administrative, în interdependenţa lor. În
desfăşurarea sa, activitatea economică implică şi fenomenul risc economic. 

În esenţă, acesta reprezintă probabilitatea unor rezultate nedorite, care se concretizează în pierdere sau
pagubă într-o activitate, operaţiune sau acţiune economică. În afara situaţiilor de risc legate de calamităţi
naturale – secetă, inundaţii, fenomene seismic etc. – ce pot să aibă loc, probabilitatea mai mare sau mai
restrânsă a unor consecinţe economice nedorite este dependentă de calitatea activităţii economice. În
acelaşi timp, gradul de cunoaştere (nu numai pe termen scurt, ci şi pe termen mediu şi lung) a condiţiilor
economice şi sociale, capacitatea de analiză, de previziune şi decizie la nivel microeconomic,
macroeconomic şi mondoeconomic stau la baza evaluării, limitării şi chiar a evitării riscului. 

Agenţii economici 

Activitatea economică în societate se desfăşoară de către oameni, organizaţi în cadrul unor unităţi
economice, profitabile şi specializate pe domenii distincte (producere de bunuri, prestări de servicii,
distribuţie, comercializare, finanţare, consum etc.). Ea se defineşte prin diversitatea acţiunilor efectuate
de toţi participanţii la proces, denumiţi agenţi economici. Agenţii economici sunt indivizi sau grupuri de
indivizi care participă la viaţa economică a societăţii, îndeplinind, în acest sens, anumite roluri şi având
anumite comportamente economice. Ei pot fi persoane fizice sau juridice. Un criteriu important al definirii
agenţilor economici este cel instituţional. Din acest punct de vedere, un agent economic este o unitate
instituţională care „dispune de autonomie de decizie în executarea funcţiei sale principale (a produce, a
finanţa, a asigura, a consuma etc.), acţionând într-un cadru care îi este propriu asupra utilizării resurselor
sale curente, de capital şi financiare”. Agenţii economici se grupează pe sectoare, pe baza funcţiei lor
principale în economie. Ţinând seama de această funcţie, în rândurile agenţilor economici includem:
întreprinderile, gospodăriile familial sau menajele, administraţiile publice şi private, instituţiile de credit şi
asigurări, străinătatea, adică agenţii economici din alte ţări. Întreprinderile sunt unităţi economice care,
indiferent de felul cum sunt organizate şi de forma de proprietate, au drept funcţie principală producerea
de bunuri şi prestarea de servicii (nonfinanciare) în vederea vânzării acestora, cu scopul de a obţine
profit. Gospodăriile (menajele) sunt agenţi economici care îndeplinesc în principal funcţia de consumatori
de bunuri şi servicii. Ele cuprind familiile, celibatari, diferite comunităţi consumatoare, care nu se
delimitează de gospodăriile în cadrul cărora se constituie. Veniturile menajelor se formează în cea mai
mare parte pe seama salariilor, titlurilor de proprietate şi din transferurile efectuate din celelalte sectoare
etc. 
Administraţiile publice includ acele instituţii care exercită în principal funcţii de redistribuire a veniturilor
pe baza prestării unor servicii nonmarfare. Ele obţin veniturile în special din vărsăminte obligatorii,
impozite şi taxe. Din această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile centrale şi locale de
stat, învăţământul public, sistemul protecţiei sociale, justiţiei, asistenţa sanitară publică etc. Administraţiile
private sunt organizaţii private fără scop lucrativ, care prestează servicii nonmarfare, sau sunt diverse
asociaţii, fundaţii, ale căror venituri se realizează din contribuţii voluntare, cotizaţii, venituri pe proprietate
etc. 
Instituţiile de credit şi companiile de asigurări sunt unităţi instituţionale, care pot fi publice, private sau
mixte şi care îndeplinesc funcţia de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Ele colectează,
transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare şi transformă riscurile individuale în riscuri colective.
Veniturile acestor agenţi economici se constituie din economiile temporare existente în societate, care se
concentrează în cadrul lor în scopul redistribuirii între agenţii economici ce au nevoie de resurse
financiare.