Erast Tarangul (22 decembrie 1900/4 ianuarie 1901 – 12 noiembrie 1985) a

fost absolvent al Universității din Cernăuți (1922), loc unde își va susține și
doctoratul în 1924, cu o teză despre Caracterul constituţional al republicilor
europene. S-a specializat mai apoi în Dreptul public la Bordeaux (Franța),
pentru a deveni ulterior asistent la Facultatea de Drept din capitala
Bucovinei, iar după numai un an fiind numit conferențiar (1927). Din 1938
ajunge profesor la catedra de Drept administrativ, pentru ca în 1940 – după
ocupația sovietică a regiunii – să treacă la Universitatea din Iași, iar la scurt

AMINTIRI
timp la cea din Cluj (stabilită vremelnic la Sibiu). Va rămâne aici și după al
Doilea Război Mondial, ajungând chiar decan al Facultății de Drept în 1947-
1948. A fost exclus din învățământul superior în 1951, lucrând ca jurisconsult
până la pensionare. A publicat numeroase lucrări de specialitate în Dreptul
administrativ, colaborând totodată la periodice precum „Revista Română de
Drept Public”, „Arhiva de Drept Public”, „Pandectele Române”,
„Bucovina”, „Pagini Juridice”, „Revue internationale de la thèorie du droit”.

„Povestea vieții lui Erast Tarangul este rodul unei puternice tentații
autobiografice, oscilând între pornirea spre diversiune (în dorința
indiscutabilă de a dirija înțelegerea unor evenimente în direcția dorită de el,

Erast Tarangul
de regulă cu caracter justificativ) și cea de divertisment, de apel la memorie în
consonanță cu arta de a se confesa. De altfel, această tensiune între cele două
modalități de a-și prezenta biografia explică și structura Amintirilor de față,
care după o prezentare destul de canonică a familiei sale și a contextului
istoric în care și-a desăvârșit educația secundară, autorul transformă mediul
universitar cernăuțean – ca student și, mai apoi, ca membru al corpului
Erast Tarangul
didactic – în centrul de greutate al memoriilor sale. În felul acesta, restituția
de față devine un document extrem de important pentru deslușirea
mecanismelor de formare, selecție și cooptare în cadrul învățământului
superior românesc interbelic”.
Lucian Nastasă-Kovács AMINTIRI
ISBN 606797082-1

7 7 8 6 0 6 7 9 7 0 8 2 1

ISBN Școala Ardeleană 978-606-797-082-1

ISBN Eikon 978-606-711-550-5
Erast Tarangul

AMINTIRI
 This work was supported by a grant of the Romanian National
Authority for Scientific Research, CNCS – UEFISCDI,
project number PN-II-ID-PCE-2011-3-1089

© Radu Florian Bruja și Lucian Nastasă-Kovács

Editura EIKON
www.edituraeikon.ro
&
Editura ȘCOALA ARDELEANĂ
Cluj-Napoca, str. Mecanicilor nr. 48
Redacția: tel 0364-117.252; 0728.084.801
e-mail: office@scoalaardeleanacluj.ro, redactie@scoalaardeleanacluj.ro
Difuzare: tel/fax 0364-117.246; 0728.084.803
e-mail: difuzare@scoalaardeleanacluj.ro, esadifuzare@gmail.com
www.scoalaardeleanacluj.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

TARANGUL, ERAST
Amintiri / Erast Tarangul ; vol. îngrijit de Radu Florian Bruja, Lucian Nastasă-
Kovács. - Cluj-Napoca : Editura Şcoala Ardeleană ; Bucureşti : Eikon, 2016
Index
ISBN 978-606-711-550-5
ISBN 978-606-797-082-1

I. Bruja, Radu Florian (ed.)

II. Nastasă-Kovács, Lucian (ed.)

821.135.1

Editor: Vasile George Dâncu

Coperta: Ioachim Gherman
Corectură: Marius Nenciulescu
Tehnoredactare: Sandra Cibicenco
 Erast Tarangul

AMINTIRI
Volum îngrijit de
Radu Florian Bruja și Lucian Nastasă-Kovács

 
 
2016
 Cuprins

Studiu introductiv (de Lucian Nastasă-Kovács) .................................................. 7

Notă asupra ediţiei ............................................................................................. 21
AMINTIRI......................................................................................................... 23
Documente....................................................................................................... 135
Ilustraţii ........................................................................................................... 185
Indice de nume ................................................................................................ 195
 
 Studiu introductiv

Este cât se poate de evident faptul că în cultura română nu a existat un

apetit deosebit pentru însemnări jurnaliere, memorialistică ori a valoriza
schimburile epistolare care ar putea da măsura forfotei intelectuale din
veacurile XIX și XX. Cu toate că revendicăm atâtea influențe și racordări la
spațiul cultural francez și german (care au strălucit în această direcție), cultul
pentru a lăsa posterității mărturii directe sub aceste forme mai mult sau mai
puțin literare a fost extrem de redus, iar excepțiile nu fac altceva decât să
întărească afirmația, valabilă doar pentru cei care au cât de cât o imagine
asupra fenomenului.
În acest context, scoaterea la lumină a unor asemenea izvoare narative
sau epistolare ar trebui să constituie un deziderat de prim rang, îndeosebi în
cazul acelor mărturii care oferă deschideri mai puțin cunoscute ori prezintă
detalii ce pot întregi diverse aspecte din interesanta și tumultuoasa viață
intelectuală din spațiul românesc măcar a ultimului veac. Din această
perspectivă, Amintirile lui Erast Tarangul se dovedesc a fi deosebit de
interesante, nu doar prin orizonturile ce le conturează în cunoașterea situației
din Bucovina în perioada anterioară Primului Război Mondial și din anii
interbelici, cât mai ales prin familiarizarea cu mediul universitar cernăuțean
și, implicit, cel românesc.
În mod evident, „povestea vieții” lui Erast Tarangul este rodul unei
puternice tentații autobiografice, oscilând între pornirea spre diversiune (în
dorința indiscutabilă de a dirija înțelegerea unor evenimente în direcția
dorită de el, de regulă cu caracter justificativ) și cea de „divertisment”, de
apel la memorie în consonanță cu arta de a se confesa. De altfel, această
tensiune între cele două modalități de a-și prezenta biografia explică și
structura Amintirilor de față, care după o prezentare destul de canonică a
familiei sale și a contextului istoric în care și-a desăvârșit educația
secundară, autorul transformă mediul universitar cernăuțean – ca student și,
mai apoi, ca membru al corpului didactic – în centrul de greutate al
memoriilor sale. În felul acesta, restituția de față devine un document extrem
de important pentru deslușirea mecanismelor de formare, selecție și cooptare
în cadrul învățământului superior românesc interbelic.
 Fără a intra în detalii asupra volumului de față, credem totuși oportun
să evidențiem câteva aspecte menite a contextualiza evenimentele relatate de
Erast Tarangul, care în fond i-au marcat destinul. Iar acesta din urmă a stat
sub semnul destrămării monarhiei austro-ungare și al efectelor Marii Uniri
de la sfârşitul anului 1918, când prin Tratatul de la Trianon spaţiul
intracarpatic a intrat în componenţa României, care și-a realizat astfel
dezideratul de unitate naţională şi prin alipirea altor două teritorii
importante, Bucovina şi Basarabia.
După trecerea ţinutului sub austrieci în 1775, Bucovina a făcut parte
din Galiţia până în 1849, pentru ca în 1850 să capete statutul de „teritoriu al
Coroanei” (Koronland). Așa se face că în a doua jumătate a veacului al
XIX-lea are loc un puternic proces de germanizare a regiunii în ce priveşte
limba şi cultura, acțiune facilitată și chiar grăbită de prezența oarecum
consistentă a evreilor, vorbitori de idiș1 într-o mare slavă și îndeosebi
puternic urbanizați, ceea ce le-a permis să dezvolte o existenţă naţională, cu
o cultură proprie, cu organe de presă, reviste, cărţi, teatru în idiş, muzică etc.
Iar cea mai importantă așezare urbană a regiunii a fost cu siguranță Cernăuți,
care deși la anexare abia număra 338 de familii, treptat va ajunge – prin
colonizări cu populaţie de limbă germană – un veritabil centru politic, economic
şi cultural din părţile răsăritene ale Imperiului, în care coexista o mare varietate
de populaţii, în care majoritari erau evreii şi românii, la care se adăugau în
principal ucraineni, maghiari, germani, austrieci şi polonezi.
În fapt, aspectul specific al acestui oraş îl constituie tocmai varietatea
etnică şi confesională, precum şi ritmul evoluţiei culturii urbane, datorat
îndeosebi prezenţei masive a evreilor: în 1880 aceştia reprezentau 24% din
populaţia totală a oraşului, iar în 1910 ajunseseră la 32%, cu toţii fiind purtători
şi promotori ai limbii şi ai culturii germane. Practic, după emanciparea lor în
1867, evreii au dominat localitatea din punct de vedere economic, social şi
cultural, cea mai mare parte a antreprenorilor, a medicilor şi a juriştilor
aparţinând acestei confesiuni. Însă este semnificativ a sublinia faptul că în
cadrul Imperiului habsburgic evreii au constituit singurul grup etno-cultural
cât de cât semnificativ care n-a avut solicitări de tip naţionalist, într-un
spaţiu în care mereu au existat forţe centrifuge, generate de celelalte
„naţionalisme”, ale românilor, polonezilor, ucrainenilor, maghiarilor ş.a.

                                                            
1
Dialect local al evreilor aşkenazi, compus din ebraică şi arameică, limbi romanice,
slave şi germană; vezi Jean Baumgarten, Le yiddish, histoire d'une langue errante,
Paris, Albin Michel, 2002; Max Weinreich, History of the Yiddish Language, 2 vol.,
YIVO Institute for Jewish Research, 2008 (prima ediţie, în idiş – Geshikhte fun der
yidisher shprakh – a apărut tot la YIVO, în 1973).
~8~
 Aşadar, evreii nu doar că nu au prezentat nici un risc pentru Imperiu
(neavând revendicări naţionale şi teritoriale), dar i-au adus chiar imense
beneficii, în special în sfera economică, ştiinţifică şi culturală. Aşa se face că
spre finele secolului al XIX-lea se spunea în Imperiu că singurii austrieci
adevăraţi sunt evreii, aceştia dând dovadă nu doar de mult patriotism
naţional, ci şi regional. Este de altfel şi explicaţia pentru care Curtea de la
Viena s-a manifestat faţă de evrei în mod tolerant (din punct de vedere
religios), asimilator (din perspectivă etnică şi culturală), modernizator (în
plan economic), emancipator (juridic şi social), dar mai ales protector
(permiţând autonomia comunităţilor evreieşti, dar apărându-i şi în faţa
agresiunilor antisemite)2. În felul acesta ne putem explica atitudinea
românilor bucovineni față de evreii din regiune cu ocazia evenimentelor
relatate de Tarangul în acest volum memorialistic, în vreme ce
antisemitismul trupelor țariste din anii Primului Război Mondial este mai
mult decât evident.
În acest context, Cernăuţiul – cu universitatea sa fondată la 1872 – a
devenit unul din bastioanele culturii germane din răsăritul Imperiului
Austro-Ungar. Deşi intelectualii români solicitaseră încă din zilele Revoluţiei
de la 1848 întemeierea unei universităţi româneşti, sau măcar a unei facultăţi de
ştiinţe juridice, noul stabiliment a fost conceput ca o universitate germană,
purtând numele de „Francisc Iosif“. Potrivit decretului de înfiinţare, instituția
avea trei facultăţi: drept, filosofie (după modelul german, cu materii ce
acopereau şi ştiinţele exacte) şi teologie greco-ortodoxă. În primul an
universitar, de pildă, la toate cele trei facultăţi s-au înscris 268 de studenţi, din
care 53 români, 51 evrei, 41 ruteni, 31 germani, 28 polonezi şi 4 cehi, cei dintâi
fiind preponderenţi la teologie.
Trebuie totuși subliniat faptul că Universitatea din Cernăuţi a fost
destinată în special acoperirii nevoilor regionale, publicul studenţesc fiind
recrutat îndeosebi din Bucovina şi Galiţia, nelipsind însă şi auditori din Vechiul
Regat al României şi chiar din Rusia3. De altfel, acest stabiliment a fost cel mai
mic din întreg Imperiul, dar şi cel mai oriental, deşi a devenit unul din cele mai
importante centre culturale germane din această parte. Statistic, în primul sfert
de veac de la înfiinţare, numărul studenţilor a fost destul de redus, în semestrul
de vară a anului 1900/1901 fiind înregistraţi abia 392 de înmatriculaţi. Treptat
                                                            
2
Victor Karady, Les Juifs, l’Etat et la societé dans la monarchie bicéphale, în vol. Le
génie de l’Autriche-Hongrie. Etat, societé, culture, sous la direction de Miklós Molnár
et André Reszler, Paris, Presses Universitaires de France, 1989, p. 84.
3
Asupra acestei instituţii vezi Erich Prokopowitsch, Gründung, Entwicklung und Ende der
Franz-Josephs-Universität in Czernowitz (Bukowina-Buchenland), Clausthal-Zellerfeld,
Pieper Verlag, 1955.
~9~
însă, odată cu extinderea reţelei de gimnazii în regiune, numărul studenţilor va
spori tot mai mult, în 1912/3 ajungând la 1129 de auditori. Pentru comparaţie
însă, în acelaşi an, Praga avea 6500 de studenţi, Lembergul 5567, în vreme ce
Universitatea din Viena număra 9.900 de studenţi, din care 23% proveneau din
Bucovina4.
În ceea ce priveşte corpul profesoral, majoritatea a fost privatdozent,
lucru de altfel caracteristic universităţilor de la periferia Imperiului habsburgic,
fondate în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Semnificativă a fost însă
structura etnică a profesorilor, din cei 127 de universitari înregistraţi între
1875-1918, 87 fiind germani, 20 români, 12 evrei, 5 ruteni, 2 slovaci şi un ceh,
românii profesând în majoritate la Facultatea de Teologie Ortodoxă. Și poate nu
este inutil a menționa faptul că în tot acest interval de timp cinci dintre rectori au
fost evrei.
Specifică acestei universităţi, prin poziţia geografică, a fost dezvoltarea
studiilor de filologie comparată slavă (din 1875), limba şi literatura ruteană
(1877), limba şi literatura română (1881), istoria răsăritului Europei (1895) şi
istoria sud-estului european (1912). La fel cum nu este lipsit de importanță
faptul că în cadrul Facultății de Drept au existat profesori de o certă valoare
profesională. Bunăoară, alături de Emile Durkheim şi Max Weber, Eugen
Ehrlich este considerat unul din fondatorii sociologiei dreptului, opera sa –
în principal Grundlegung der Soziologie des Rechts (Leipzig, 1913) – fiind
extrem de apreciată mai ales în SUA şi Japonia. Evreu de origine, convertit
apoi la catolicism, Ehrlich s-a născut la Cernăuţi în 1862, iar după studii
superioare strălucite s-a specializat în drept roman, în 1896 fiind invitat la
Universitatea din Viena ca profesor extraordinar, pentru ca din 1900 să
devină titular la cea din Cernăuţi, unde va fi şi rector în 1906-19075.
Totodată, Eugen Ehrlich a fost şi unul din cei mai cunoscuţi
reprezentanţi ai Şcolii austriece a „dreptului liber”, iar unul din discipolii săi
celebri este „spontaneistul” Friedrich von Hayek, profund ostil lui Marx şi
lui Freud, laureat al premiului Nobel pentru ştiinţe economice în 1974,
propovăduitor al „societăţii deschise”6. Iar culmea ironiei este că Eugen
Ehrlich a dorit enorm și după 1918 să rămână la noua universitate

                                                            
4
Cf. Österreichisches Statistisches Handbuch für die im Reichsrate Vertretenen Königreiche
und Länder, Wien, Kaiserlich-Königliche Statistische Zentralkommission, 1912, p. 380-381.
5
Asupra sa vezi Manfred Rehbinder, Die Begründung der Rechtssoziologie durch
Eugen Ehrlich, Berlin, Duncker & Humblot, 1986.
6
Vezi Hayek on Hayek. An autobiographical dialogue, edited by Stephen Kresge and
Leif Wenar, London, Routledge, 1994; Hans Jörg Hennecke, Friedrich August von
Hayek zur Einführung, Hamburg, Junius Verlag, 2010.
~ 10 ~
românească7, în acest sens făcând toate diligenţele necesare nu doar la
Ministerul Instrucţiunii, ci şi pe lângă o serie de personalităţi proeminente
ale mediului academic românesc, apelând în mod special la Nicolae Iorga şi
la Dimitrie Gusti. Iar dacă N. Iorga l-a apreciat în mod deosebit pe Ehrlich
în aceşti ani postbelici – când atitudinea lui antigermană era extrem de
vehementă –, asta spune deja multe! De altfel, deși Universitatea din
Cernăuţi îi refuza cooptarea în rândul corpului profesoral, revista lui
Dimitrie Gusti, „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială“, oferea pagini
consistente fondatorului sociologiei dreptului. Aici şi-a publicat Eugen
Ehrlich printre ultimele lui producţii cărturăreşti, texte ce impun luare
aminte, din care Sfârşitul unei mari împărăţii (III, 1921, nr.1) merită o
semnalare specială. Am spus „ultimele” pentru că, îndurerat de felul în care
era tratat de cei ce decideau destinul Universităţii din Cernăuţi, şi-a aflat
sfârşitul la numai 59 de ani, pe 2 mai 1922. Aşadar, mai nimeni nu l-a ajutat,
nici chiar Sextil Puşcariu, cel care beneficiase de enormul sprijin al lui
Eugen Ehrlich pentru a ajunge profesor la Universitatea din Cernăuţi, pe
vremea când sociologul era rectorul acestui stabiliment.
Însă îndepărtarea mai multor universitari non-români după 1918 nu se
datora neapărat „pangermanismului” acestora, ci era pornirea ce părea mai
tuturor „firească” pe atunci, de a umple universitatea cu români8 sau, ca
excepţii la maximă rigoare, persoane ce şi-au declarat românismul, aşa cum
în epoca ante-1918 câţiva români îşi declaraseră pangermanismul (inclusiv
Sextil Puşcariu, Alexe Procopovici ş.a.).
Semnificativ este faptul că memoriile lui Erast Tarangul ne introduc în
atmosfera de la finele anului 1918, când se profila evidenta înfrângere a
Imperiului Habsburgic, armata română intrând în Cernăuţi la 11 noiembrie
1918, iar Congresul Naţional din Bucovina proclamând la 28 noiembrie 1918
                                                            
7
Deşi într-o adresă a Administraţiei Bucovinei către Ministerul Instrucţiunii Publice, din
primăvara lui 1920, Eugen Ehrlich figurează printre profesorii vechii Universităţi din
Cernăuţi care ar fi refuzat să înveţe limba română şi să depună jurământul de credinţă
regelui Ferdinand (Arh.St.Bucureşti, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos.
443/1920, f.20-24), lucrul pare mai puţin verosimil de vreme ce toate demersurile lui ne
îndreptăţesc la o altă concluzie.
8
Asupra acestui aspect vezi Radu Florian Bruja, The ”Romanianization” of the
University of Chernivtsi, în Universities and Elite Formation in Central, Eastern and
South Eastern Europe, Eds. Florian Bieber and Harald Heppner, Berlin, Münster, Wien
etc., Lit Verlag, 2015 (în seria Transkulturelle Forschungen an den Österreich-
Bibliotheken im Ausland, Bd.11), p.23-38. Pentru contextul general vezi Mariana
Hausleiter, Die Rumänisierung der Bukowina. Die Durchsetzung des
nationalstaatlichen Anspruchs Grossrumäniens 1918-1944, München, Oldenbourg
Verlag, 2001.
~ 11 ~
unirea regiunii cu Vechiul Regat. Instaurarea administraţiei româneşti, care a
impus tuturor funcţionarilor de stat prestarea jurământului de credinţă faţă de
autorităţile de la Bucureşti, precum şi însuşirea limbii oficiale, a făcut ca cea
mai mare parte a vechiului corp administrativ și universitar să părăsească
Cernăuţiul.
În acest context, prin Decretul regal din 12 septembrie 1919, fosta
universitate germană a devenit românească. Inaugurarea noului stabiliment a
avut loc la 24 octombrie 1920, primul rector fiind istoricul Ion I. Nistor, care
imediat după unire fusese numit administrator al Bucovinei, cu rang de
ministru, acestuia revenindu-i de fapt sarcina reorganizării Universităţii din
Cernăuţi. Au fost menţinute facultăţile de Teologie, Drept, Filosofie şi Litere,
ulterior – în 1922 – desprinzându-se din cea de pe urmă Facultatea de Știinţe9,
căpătând aşadar o alură similară cu celelalte universităţi româneşti.
Una din marile probleme ale anilor de început în ce priveşte funcţionarea
stabilimentului şi asigurarea publicului studenţesc a constat în coexistenţa în
regiune a unei mari diversităţi lingvistice (în principal germana, româna, idiş,
ruteana, rusa şi bulgara), ceea ce realmente crea dificultăţi în buna desfăşurare a
procesului de învăţământ. Cu toate acestea, anul şcolar 1919/1920 a început cu
1671 de studenţi (la teologie 80, la drept 653, iar la litere şi ştiinţe 938), din care
majoritatea erau din Bucovina (1328), în rest proveneau din Basarabia (250),
Vechiul Regat (39) şi Transilvania (3). Am dat aceste cifre deoarece Erast
Tarangul tocmai încheiase studiile secundare la Liceul ortodox „Ștefan cel
Mare” din Suceava, „cu distincție”, având la toate materiile calificativul
„foarte bine” (latină, greacă, română, germană, geografie, istorie,
matematică, fizică și chimie, filosofie, gimnastică și, evident, religie)10, din
toamna lui 1919 devenind student la Facultatea de Drept, pe care a încheiat-o în
1922. La scurt timp obține și o bursă pentru specializare în dreptul public la
Facultatea de Drept din Bordeaux, pe care o va frecventa în 1925/1926, pentru
ca în toamna lui 1927 să-și susțină doctoratul la universitatea bucovineană.
Semnificative în aceste memorii sunt însemnările lui Erast Tarangul în
legătură cu sejurul său la Bordeaux și oamenii întâlniți acolo, juriști cu renume
în domeniu, chiar dacă instituția de educație era una provincială. Pentru autorul
nostru însă, specializarea în străinătate, faptul că s-a aflat o vreme într-un alt
spațiu cultural – diferit de cel german, ce-și lăsase o puternică amprentă asupra
Bucovinei –, a constituit o bună și fericită ocazie de a se legitima ca „om
profesional“. De altfel, trecerea printr-o universitate occidentală a fost mereu
considerată la noi ca un bun indice de formaţie ambiţioasă şi de calitate, iar
                                                            
9
Asemenea modelului german, Facultatea de Filosofie şi Litere avusese în componenţa ei şi
Facultatea de Știinţe.
10
Arh.St.Iași, Fondul Personal Erast Tarangul, dos. 17.
~ 12 ~
diplomele și certificatele obținute – ca instrument al carierei – deveniseră de
mult obiectivul esenţial al tinerilor cu aspiraţii elevate, atestatul indiscutabil al
competenţelor intelectuale şi garantul reuşitei sociale. Se întâmplase acest lucru
până la Primul Război Mondial, dar aspirațiile tinerilor nu se schimbaseră nici
mai apoi, la fel cum și astăzi constituie un important deziderat. Este și motivul
pentru care, la începutul perioadei interbelice, Vasile Băncilă îi relata lui Basil
Munteanu (în toamna lui 1922) că „toţi licenţiaţii, când sunt întrebaţi ce planuri
au, spun: «plec, plec !» I-a apucat instinctul migraţiei către Apus pe români,
după ce 2000 de ani au găsit de bine să stea în văgăunele Carpaţilor. E cam
târziu, dar nu strică !“11. Iar acest aspect a accentuat treptat diminuarea
caracterului elitist al educaţiei în afara graniţelor, generând chiar impresia
conturării unui fenomen de masă.
În cazul lui Tarangul avem însă relevată această orientare spre Hexagon,
în contextul în care Franţa a considerat primirea unui cât mai mare număr de
studenţi străini drept una din marile ei misiuni, prin care să domine lumea din
punct de vedere intelectual. De altfel, Édouard Herriot a subliniat cât se poate de
clar acest aspect într-o şedinţă a Parlamentului, arătând că cea mai eficientă
propagandă a Franţei victorioase nu poate fi decât de a favoriza sejurul
studenţilor străini, „care vor trăi printre noi, care-şi vor însuşi moravurile
noastre, care vor studia marii noştri autori, care vor cunoaşte profesorii şi
instituţiile noastre de învăţământ“12. Iar acest deziderat nu a rămas fără urmări.
Dacă în anul universitar 1920/21 Franţa adăpostea 6.477 de studenţi străini, în
1927/1928 numărul acestora a ajuns deja la 14.368 (22% dintr-un total de
64.531 de studenţi) – din care 6.584 se aflau la Paris, iar 18% erau români –,
pentru ca în 1930/31 cifra străinilor să ajungă la 17.281, de altfel punctul
culminant al acestei creşteri13. Cu alte cuvinte, de la o medie de aproximativ
10% studenţi străini în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, s-a ajuns la 16%
în preajma Primului Război Mondial, pentru ca maximul de 22% să fie atins la
începutul anilor ’3014. Aşadar, în perioada interbelică, Franţa a dominat de
                                                            
11
Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris, Edit. Ethos, 1979, p. 8.
12
„Journal Officiel“, débats de la Chambre de Députés, 20 janvier 1922.
13
Cf. Annuaire Statistique de la France, 1950, în suplimentul Annuaire rétrospectif,
1890-1950, Paris, Imprimerie Nationale, 1950. Vezi şi Nicolas Manitakis, Étudiants
étrangers, universités françaises et marché du travail intellectuel (fin du XIXe – années
1930). Certifier sans gratifier, des titres universitaires pour l’exportation, în vol.
Construction des nationalités et immigration dans la France contemporaine, ed. Eric
Guichard, Gérard Noiriel, Paris, Presses de l’École Normale Supérieure, 1997, p.123-124.
14
Jean-Claude Caron, Générations romantiques 1814-1851. Les étudiants de Paris et le
Quartier latin, Paris, A. Colin, 1991, p. 66-67; George Weisz, The Emergence of modern
universities in France, 1863-1914, Princeton/New Jersey, Princeton University Press, 1983,
p. 258, tabloul nr. 7.9; André Cabanis, Michel Martin, Les étudiants étrangers en France.
~ 13 ~
departe piaţa internaţională universitară, fiind principala beneficiară a mobilităţii
studenţeşti din epocă15, majoritatea tinerilor provenind din centrul şi sud-estul
Europei. În 1929, de exemplu, anul declanşării crizei economice mondiale, în
învăţământul superior francez pe primul loc se aflau studenţii proveniţi din
Polonia (2289), urmaţi de cei din România (2255), din Germania (1015),
Bulgaria (1004), Anglia (730) şi Statele Unite (605)16.
Astfel, fără a căuta să stabilim o ierarhie a instituţiilor de învăţământ
superior franceze şi nici a disciplinelor, este totuşi lesne de identificat faptul că
mulţi tineri români care aspirau spre cariere de stat sau politice s-au îndreptat
îndeosebi spre studiile juridice, şi pentru că – după cum motiva un memorialist,
referindu-se la opţiunea sa de la 1900 – „dreptul poate să-mi deschidă un drum
mai larg în viaţă“17. Este şi explicaţia faptului că atât în ţară, cât şi în străinătate,
cohortele de studenţi la facultăţile de drept au fost de-a dreptul impresionante,
pentru că această filieră nu se adresa doar unei singure „pieţe“ (ca în cazul
medicinii, de exemplu), ci oferea o multitudine de debuşeuri. Iar acest lucru se
datorează faptului că studiile juridice ofereau tinerilor șansa să lucreze în câteva
profesii liberale, extrem de căutate în ţările aflate pe cale de modernizare,
precum România. În plus, a urma facultatea de drept constituia o filieră
oarecum comodă, care nu presupunea mari investiţii capacitare şi nici vocaţie
intelectuală, dar care conferea un titlu universitar, confirma un statut social şi
oferea perspective de ascensiune. Iar absolvenţii acestui tip de studii erau tot
mai mult solicitaţi pentru a apăra noile tipuri de interese, de la afacerile juridice
şi economice ale diverselor instituţii de stat sau private până la cele ale
persoanelor fizice.
Mai mult chiar, studiile de drept au constituit unul din atuurile de bază ale
celor care s-au implicat în viaţa politică de la noi până spre sfârşitul democraţiei
româneşti, carierele juridice presupunând activităţi identificabile cu poziţiile
elitiste, oferind totodată competenţe legislatorilor şi funcţionarilor de stat. O
analiză a structurii socio-profesionale a Parlamentului României între
1922-1937, de pildă, indică în mod evident faptul că cele două Camere erau
dominate de absolvenţii unei facultăţi de drept, aceştia fiind în proporţie de
35,5%, urmaţi la distanţă mare de proprietarii agricoli (6,5%), de profesorii de
liceu (6,2%) şi proprietarii urbani (6,1%). Nu lipsit de importanță este însă
                                                                                                                                                  
Notes préliminaires sur leur démographie 1880-1980, în „Annales de l’Université des
sciences sociales de Toulouse”, t.XXXII, 1984, p. 206-208.
15
Vezi şi Marie Waxin, Statut de l’étudiant étranger dans son développement historique,
Thèse Faculté de droit de Paris, Amiens, Impr. de Yvert, 1939, partea a II-a.
16
Cf. Annuaire statistique de la France, 1929, p. 31.
17
I. Valjan, Cu glasul timpului. Amintiri, ed. Despina Vasilescu-Valjan şi Ion Potopin,
Bucureşti, Edit. Eminescu, 1987, p. 94.
~ 14 ~
faptul că marea majoritate a celor ce aveau Facultatea de Drept (cuprinşi de
altfel în sintagma de „avocaţi“, fie că profesau, fie că nu) poseda o diplomă
franceză.
Totodată, semnificativ este că prin însuşirea cunoştinţelor juridice în
spaţiul francez, tinerii români care şi-au făcut studiile aici au contribuit în mod
decisiv la transferul unor achiziţii în domenii de maxim interes, precum dreptul
public, cel economic, cel internaţional etc.18, cu repercusiuni importante pentru
modernizarea societăţii româneşti. Iar printre aceștia s-a numărat în mod evident
și Erast Tarangul, la fel cum ar trebui să mai amintim aici dintre tinerii români
care au frecventat Facultatea de Drept din Bordeaux și pe Dragoş Rusu
(1910-1994), care a stat aici între 1934-1942, susţinându-şi doctoratul, pentru ca
ulterior să devină profesor la Universitatea din Cluj.
După sejurul în Franța și obținerea doctoratului, Tarangul își susține
docența (1931)19, între timp devenise suplinitor al conferinței de drept
administrativ comparat, definitivându-se în această postură în 1932.
Totodată, se căsătorise la 26 iulie 1931 cu Eugenia Sbiera, fiica lui Remus
Sbiera, prim-președintele Tribunalului din Suceava, și – în consecință –
nepoată a lui Ion Gh. Sbiera, profesor de limba și literatura română de la
Universitatea din Cernăuți și membru al Academiei Române, familie
influentă în Bucovina și cu importante merite naționale și conexiuni
politice20.
Începând cu acest moment, Amintirile lui Erast Tarangul devin o
autentică cronică a Facultății de Drept din Cernăuți – nu atât de elaborate
precum cele ale lui Constantin N. Tomescu, oarecum congener, iar o vreme

                                                            
18
Michel Miaille, Sur l’enseignement des Facultés de droit en France. Les réformes de
1905, 1922 et 1954, în „Procès. Cahiers d’analyse politique et juridique”, 1979, no. 3, p.
78-107; Bruno Dumons, Gilles Pollet, Universitaires et construction de l’État providence: la
formation économique et juridique des élites françaises (1890-1914), în „Revue d’histoire
des facultés de droit et de la science juridique”, 1990, no. 20, p. 179-195; Jacques Fialaire,
L’université et l’enseignement du droit à travers l’histoire, în vol. Du droit du travail aux
droits de l’humanité. Études offertes à Philippe-Jean Hesse, sous la direction de Yvon Le
Gall, Dominique Gaurier et Pierre-Yannick Legal, Rennes, Presses Universitaires de
Rennes, 2003, p. 465-478 ş.a.
19
Vezi dosarul de docență în Arh.St.Iași, Fondul Personal Erast Tarangul, dos. 87. Și
în acest caz a existat un contracandidat, George Cristescu, raportor fiind Hanibal
Teodorescu.
20
I.G. Sbiera, Familia Sbiera și amintiri din viața autorului, Cernăuți, 1899; N.
Tcaciuc-Albu, Viața și opera lui I.G. Sbiera, Cernăuți, 1936. Pentru importanța
mariajelor în mediul universitar românesc vezi Lucian Nastasă, Intimitatea
amfiteatrelor. Ipostaze din viața privată a universitarilor „literari” (1864-1948), Cluj,
Edit. Limes, 2010, p. 72-194.
~ 15 ~
chiar coleg cu Tarangul la Cernăuți, însă multă vreme profesor de Istoria
Bisericii Române la Chișinău21 –, cu descrierea corpului didactic, dar mai ales
cu o sumedenie de informații din culisele cooptărilor și promovărilor
universitare. În felul acesta, paginile memorialistice devin o veritabilă mină de
aur pentru cei ce investighează învățământul superior din perspectiva
sociologiei culturii și educației, prin multe din detaliile și mecanismele ce au
dominat concursurile universitare.
Ceea ce ar trebui să frapeze din capul locului este intervenția politicului
în organizarea și funcționarea învățământului superior românesc. Din această
perspectivă, nu s-ar putea spune că politica activă a stat departe de viaţa
universitară, ci dimpotrivă, pare să fi fost mereu prezentă, ceea ce în fond nu
este nimic reprobabil, dacă privim lucrurile măcar sub aspect bugetar și cel al
strategiilor pe termen mediu și lung de evoluție educativ-instituțională. Însă mai
gravă apare, ca o constantă şi o dominantă în interiorul acestui câmp, prezenţa
politicianismului. Aproape că nimic din mecanismele specifice mediului
universitar nu a fost străin de acest beteșug, mai tot timpul manifestându-se
arbitrariul în funcţie de interesele politice de moment şi de clienterism, începând
cu numirile (sau excluderile) universitare şi până la alocaţiile bugetare. Iar acest
aspect apare mereu invocat de cei ce funcționau în sistem ori aspirau la el,
asemenea lui Erast Tarangul. De pildă, în decembrie 1928, unul din viitorii
colegi universitari ai autorului nostru, Grigore Nandriş, îi scria lui Basil
Munteanu, din Cernăuţi, că „politica nu m-a prins, dar ce greu e să rezişti. În
viaţa noastră primitivă trebuie să aparţii unui clan politic, altfel te sfâşie cei din
celălalt trib fără frică. Asta este morala actualităţii noastre şi nu ştiu dacă până în
cele din urmă nu mă va birui dorinţa de luptă realizatoare şi nu mă va convinge
morala de mai sus, căci dinţii urâtului animal politic rânjesc…”. Şi a sfârşit şi el
să se înregimenteze politic22. De altfel, la fel s-au petrecut lucrurile cu mai toți
universitarii noștri, fie că erau la Iași, Cernăuți și Cluj, fie la București.
Însă a face „politică” este una, iar a face „politicianism” este alta. Din
acest motiv, mereu universitatea a părut celor din exterior ca un paradis al
jocurilor politice, al aranjamentelor de culise, în care ambianţa putea fi oricum,
numai ştiinţifică şi de educaţie nu! La Cernăuți, de pildă – pentru că el se află în
centrul Amintirilor de față –, uneori atmosfera părea deosebit de încinsă şi
dominată de politicianism, imagine favorizată pe de o parte prin poziţia
periferică faţă de metropolă, iar pe de alta de puternica polarizare a politicienilor
                                                            
21
Memoriile acestuia, intitulate Jurnal din viața mea, cuprind 1.124 de file manuscris și
se află la Arh.St.București, Fond Tomescu Constantin, inv.1450, dos.1-7. Părți din
aceste amintiri au fost publicate sub titlul: Constantin N. Tomescu, Prietenul meu
Visarion Puiu, Suceava, Tipografia Rof, 2005.
22
Basil Munteanu, Corespondenţe, p. 555.
~ 16 ~
universitari. Iar tonul fusese deja dat încă de la trecerea universității sub tutelă
românească. Astfel, o bună parte din anii interbelici, era de neconceput
ocuparea unui post la Cernăuţi fără bunăvoinţa lui Ion Nistor, personaj cu
rosturi importante în unirea Bucovinei cu România în 1918, primul rector al
universităţii românizate de aici, fruntaş al Partidului Naţional Liberal, de mai
multe ori membru al guvernului etc.23. În calitatea sa de ministru delegat cu
administrarea Bucovinei, a reuşit să impună la Cernăuţi ca profesori la
universitate, începând cu toamna lui 1919, în majoritate pe aceia care dincolo de
merite „patriotice” erau sau promiteau a se înregimenta în Partidul Național
Liberal. Poate de aceea, la Universitatea din Cernăuți se pare că arbitrariul
cooptărilor a fost cel mai evident în toată perioada interbelică24, ceea ce și
explică insistența lui Erast Tarangul în cea mai mare parte a memoriilor lui
asupra acestui aspect, cu multă încărcătură personală.
Se deschide în felul acesta o altă semnificație a celor relatate de autor, sub
aspectul mecanismelor de selecție și promovare a corpului universitar, cu accent
pe ceea ce s-ar putea numi în limbajul cotidian proceduri. Este o ipostază de
care a depins multe destine, Erast Tarangul trecând el însuși prin supliciile
competițiilor, pe care le descrie într-o cheie proprie în acest volum, editorii
adăugând într-o secțiune de anexe câteva documente care să întregească
înțelegerea a ceea ce autorul ține mult să explice posterității. De altfel, studierea
formalităților cooptării în cadrul sistemului universitar românesc constituie
maniera cea mai eficientă pentru înţelegerea din interior a dinamicii diverselor
stabilimente de învăţământ superior şi de a sesiza criteriile de apreciere
implicite şi explicite ce fondează ierarhia legitimităţilor în sânul acestora, dar şi
în exterior. Pentru că la urma urmei prestigiul unei universităţi este dat de
valoarea corpului profesoral şi de publicul care o frecventează.
Este adevărat totuși că promovarea în mediul universitar a ascultat mereu
de nişte reguli bine stabilite, întărite prin articole de lege. Cu toate acestea,
putem vorbi și de existența unor cutume nescrise, a unor ritualuri ale cooptării,
care au transformat concursurile în nişte gigantice maşinării, instanţele care
dădeau câştig de cauză cuiva devenind de fapt un fel de arbitru între diversele
filiere şcolare, intelectuale, politice, familiale, de grup etc. Astfel, se poate
afirma fără ezitare că cooptarea a fost cel mai adesea rodul unui arbitrariu
clientelar. Nu de puţine ori se poate constata vizibil existenţa în mediul
universitar a unor veritabile clici, grupuri de profesori în interiorul cărora se
                                                            
23
Asupra sa vezi: Ion Nistor (1876-1962), ed. Al. Zub, Iași, Editura Universității „Al.I.
Cuza”, 1993; Doina Alexa, Ion Nistor – dimensiunile personalităţii politice şi culturale,
Rădăuţi, Editura Institutului Bucovina-Basarabia, 2000.
24
Lucian Nastasă, „Suveranii” universităților românești. Mecanisme de selecție și
promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007, p. 298-418.
~ 17 ~
manifesta o puternică solidaritate, persoane care se întreţin, se protejează şi se
susţin reciproc, se autocooptează şi se autopromovează etc., în funcţie de
afinităţile ideologice sau intelectuale.
Însă ca regulă generală, concursul joacă rolul unui principiu de
ierarhizare şi excludere. În cadrul acestuia, meritul şi capacitatea ar trebui să fie
determinante, iar cel care a acumulat cât mai multe atuuri intelectuale s-ar
cuveni de regulă să fie cooptat. Însă în toată această maşinărie aparent simplă şi
logică a concursului intervin cel mai adesea o serie de factori perturbatori, de
natură subiectivă sau obiectivă. Pe de altă parte, cel mai adesea posturile
universitare şi concursurile devin obiect de dezbatere fie prin conţinutul lor
(poziţia ierarhică a disciplinei), fie prin calitatea competitorilor, fie uneori prin
divergenţele din chiar interiorul comisiei. Or, toate aceste elemente le regăsim
în Amintirile lui Tarangul, cu ocazia concursului pentru catedra de Drept
administrativ (nivel licență) din vara anului 1937, când a existat și un
contracandidat, Ioan Popovici, concurs care mai apoi a dat naștere și unui
proces25, cu acuzații de plagiat la adresa celui din urmă etc.
Erast Tarangul insistă mult asupra acestei competiții „deschise”, care a
presupus şi o mare doză de arbitrar, ce ţinea de componenţa comisiei (cu
simpatiile ori antipatiile dintre membrii acesteia), de bunele intenţii ale
raportorilor şi chiar de priceperea lor, calităţile didactice ale candidaţilor şi
disponibilitatea lor în zilele concursului etc.
Evident, nu este aici locul a intra în detaliile mecanismelor cooptării în
acest caz, pentru că autorul prezintă multe dedesubturi, fiind totodată și tributar
unui subiectivism inerent26. Pentru că și Ioan Popovici părea îndreptățit a ocupa
o catedră universitară, obținând doctoratul în drept la Iași (în 1931), cu o lucrare
despre Formarea capitalului în România, o analiză temeinică din perspectivă
sociologică, care de altfel a și fost premiată de Academia Română, acesteia
adăugându-se și alte lucrări în domeniul juridic, nu mai puțin valoroase. La data
concursului la Cernăuți, Popovici era asistent la Universitatea din Iași, iar între
timp devenise și beneficiarul unei prestigioase burse din partea Fundației
„Rockefeller” vreme de doi ani, pentru a se specializa în dreptul public.
Au fost acestea doar câteva aspecte menite să circumscrie mecanismele
oarecum complexe de selecţie şi promovare în învăţământul superior românesc,
surprinse doar prin Amintirile lui Erast Tarangul. Cum de la sine se înțelege,
volumul de față oferă încă alte și alte părți memorialistice demne de luare
aminte, care pe viitor vor putea contura o imagine cât de cât coerentă a vieții
universitare la Cernăuți, cu atât mai mult cu cât există și alte surse care să
                                                            
25
Arh.St.Iași, Fondul Personal Erast Tarangul, dos. 85.
26
Părți din dosarul concursului în Arh.St.Iași, Fondul Personal Erast Tarangul, dos. 81,
82, 83, 84.
~ 18 ~
întregească corpusul documentar, de la jurnalul edit al lui Traian Chelariu27
până la filele încă parțial inedite ale lui Maximilian Hacman28, acesta din urmă
pomenit de mai multe ori în paginile lui Erast Tarangul, pagini scoase din
întunericul arhivelor de către Radu Bruja și puse acum în lumina tiparului
printr-un efort colectiv incitant și benefic pentru istoriografia română.

Lucian Nastasă-Kovács

                                                            
27
Traian Chelariu, Zilele și umbra mea, I, ed. Mircea A. Diaconu, București, Edit. Ideea
Europeană, 2007.
28
Arh.St.Iași, Fond Manuscrise, nr.1814 și 1815. Vezi în aceleași arhive și Fondul
personal Maximilian V. Hacman, inv.2250.
~ 19 ~
 Notă asupra ediţiei

Ediţia de faţă reproduce integral Amintirile lui Erast Tarangul, păstrate

sub formă de manuscris în cadrul Fondului Documentar al Muzeului de
Istoria Bucovinei din Suceava, nr. inv. 663. Un exemplar al acestui text
memorialistic se află depus și în cadrul filialei Iași a Arhivelor Naționale,
Fondul Personal Erast Tarangul, dos. 90, ușor redus față de ceea ce se
tipărește acum.
În reproducerea textului, intervenţiile noastre au fost minime,
corectând tacit erorile de limbă și cele provenite din lapsus calami, precum
și unele inadvertenţe nesemnificative, păstrând însă caracteristicile scrisului
său. Notele explicative au fost marcate în text prin croşete şi se află
desfăşurate la sfârşitul volumului. Am inclus totodată în Anexă câteva
documente care să completeze informațiile din Amintiri, indicând după
fiecare sursa arhivistică. Un indice de nume vine să ușureze cititorului
identificarea mai ușoară a diverselor persoane ce sunt menționate în acest
volum, fie că este vorba de textul amintirilor, fie cel al studiului introductiv.

Editorii
AMINTIRI
 Uneori și faptele mărunte sau evenimentele locale au importanța lor
pentru cunoașterea și înțelegerea unor evenimente istorice sau a unei epoci.
Gândul acesta m-a determinat să aștern pe hârtie unele amintiri din viața
mea, pentru ca ele să fie la îndemâna cercetătorilor, care încearcă să
pătrundă în trecutul neamului nostru. Am trăit sub dominația Habsburgilor și
în România Mare a celor trei regi dintre cele două războaie mondiale, am
fost profesor de drept administrativ la Universitățile din Cernăuți, Iași și
Cluj-Sibiu, așa că acum, în amurgul vieții, consider interesante și
semnificative unele amintiri din viața mea.
M-am născut la 22 decembrie 1900, calendarul vechi, sau 4 ianuarie
1901, calendarul nou, în orașul Câmpulung Moldovenesc din Bucovina. În
Austria, registrele de stare civilă (nașteri, căsătorii, decese) au fost purtate de
parohul bisericii și preoții ortodocși înregistrau după vechiul calendar iulian.
Tatăl meu a fost Oreste Tarangul, preot în Câmpulung atunci când m-
am născut, mai târziu doctor în teologie de la facultatea de teologie din
Cernăuți, profesor de religie (catehet) la Liceul ortodox român din Suceava
și în urmă consilier referent la Mitropolia Bucovinei din Cernăuți[1]. S-a
născut în 1877 și a decedat în 1960. El a fost al 18-lea copil al protopopului
Constantin Tarangul din comuna Volovăț, de lângă Rădăuți, și al Mariei,
fiica lui Gheorghe Țurcan, învățător în Crasna, decedat în 1846, și a
Eudochiei Bendeschi (Bândea).
Bunicul meu, Constantin Tarangul, s-a născut în 1823 și a decedat în
1912. Tatăl său, tot Constantin Tarangul, născut în 1785 și decedat în 1850,
a fost preot și învățător. În 1810 s-a căsătorit cu Maria Soare, fiica Irinei și a
lui Nicolae Soare, cântăreț bisericesc în Cernăuți. Maria Soare s-a născut în
1788 și a decedat în 1835.
Mama mea Cornelia, născută în 1878 și decedată în 1942, a fost fiica
parohului din Crasna, Nicolae David, fiul țăranilor Ioan și Catinca din
Bosanci, și a Veronichii, născ. Țurcan în 1852 și decedată în 1929. Părinții
bunicii mele Veronica au fost preotul Vasile Țurcan și Eufrozina, născută
Bacinschi. Preotul Vasile Țurcan s-a născut în 1824 și a decedat în 1903, iar
soția sa Eufrozina s-a născut în 1884 și a decedat în anul 1925.
Vasile Țurcan a fost fiul lui Dimitrie Țurcan, preot în Bunești, jud.
Suceava, și fratele lui Gheorghe Țurcan, tatăl Mariei căsătorită Tarangul,
mama tatălui meu. Așadar bunica mea după mamă, Veronica David, născ.
Țurcan, a fost nepoata de frate a bunicii mele după tată, Maria Tarangul,
născ. Țurcan.

~ 25 ~
 Am urmat școala românească de patru clase din Suceava în anii 1907-
1911 și Liceul ortodox român de opt clase în anii 1911-1919 tot din
Suceava. La Universitatea din Cernăuți mi-am luat licența în drept în anul
1922, iar doctoratul în drept în 1924.
La 26 iulie 1931 m-am căsătorit cu Eugenia Sbiera, doctor în chimie și
profesoară la Liceul ortodox de fete „Elena Doamna” din Cernăuți, fiica lui
Remus Sbiera, prim-președintele Tribunalului din Suceava, și a Mariei născ.
Dracinschi. Tatăl soției mele a fost fiul lui Ion Gh. Sbiera, profesor de limba
și literatura română de la Universitatea din Cernăuți și membru al Academiei
Române, iar mama ei a fost fiica lui Ștefan Dracinschi, directorul Liceului
greco-oriental român din Suceava[2].

*
* *

Mi-au rămas vag în amintire luptele politice dintre cele două partide
ale românilor din Bucovina, „Partidul Național Român” și „Partidul
Democrat”. Primul a fost cu tendințe conservatoare, alcătuit din boierimea
românească, din marea majoritate a preoților, din foarte mulți intelectuali,
dar și din mulți țărani, în special munteni. Partidul Democrat avea vederi
progresiste. Din el făceau parte foarte mulți învățători, preoți mai tineri și
țărani. În special intelectualitatea de la sate se orienta spre Partidul
Democrat. Dar ambele partide au dus o luptă dârză pentru afirmarea
românilor din Monarhia Habsburgică.
Am fost neplăcut impresionat de luptele aprige și fratricide dintre cele
două partide românești, cum și dintre „Apărarea Națională”, ziarul Partidului
Național, și „Foaia Poporului”, ziarul Partidului Democrat. Lupte vehemente
se dădeau pentru mandatele din Camera Deputaților din Viena și pentru cele
din „Dieta Țării Bucovinei din Cernăuți”. Ele au degenerat deseori în lupte
personale, ceea ce era extrem de dezolant. Dușmăniile politice se reflectau și
în raporturile personale și sociale dintre familii și îndeosebi dintre preoții și
învățătorii de la sate. A existat și un antagonism între „fiii de domn” și cei
„de popă”, pe de o parte, și „fiii de țăran” pe de alta. Și studențimea română
de la Universitatea din Cernăuți a fost divizată. Societatea „Junimea” milita
pentru Partidul Național, iar societatea „Dacia” pentru Partidul Poporului.
Ele luau parte activă și la alegerile de deputați din Camera Deputaților de la
Viena și Dieta din Cernăuți.
Un studiu cu privire la partidele politice și la ziarele românilor din
Bucovina de sub dominația austriacă ar prezenta un mare interes[3].

~ 26 ~
 *
* *

În toamna anului 1911, cam pe la finea lui septembrie, începutul lui

octombrie, Aurel Vlaicu a anunțat o demonstrație de zbor cu avionul său la
Cernăuți. A sosit în capitala Bucovinei lume multă, din toate părțile țării. De
la Liceul „gimnaziul greco-oriental” din Suceava, finanțat de Fondul
Religionar greco-oriental al Mitropoliei Bucovinei și Dalmației, au plecat
trei vagoane cu elevi și profesori, printre care mă aflam și eu, elev în cl. I-a.
În ziua zborului o lume imensă s-a adunat pe o pajiște de la marginea
orașului. La o depărtare de vreo 200 m de mulțime stătea Vlaicu, înconjurat
de un grup de domni români, admiratori ai săi, alături de avionul său. Bătea
un vânt destul de puternic și lumea se întreba dacă Vlaicu va încerca să
zboare. El și alți domni din grup scoteau din când în când batistele și le lăsau
să fâlfâie în vânt, probabil pentru a constata intensitatea și direcția lui.
După o întârziere de mai bine de o jumătate de oră, Vlaicu s-a urcat în
avion, iar un tânăr a pornit elicea. Vreo zece alți tineri au ținut avionul cu o
frânghie pe loc. La un semn al lui Vlaicu tinerii au desprins frânghia și
avionul a pornit. După ce a fugit cam o sută de metri prin iarbă s-a urcat
puțin, a zburat peste niște case poate 1 km și a aterizat după acestea într-un
lan. Lumea a rămas consternată. Mulți au alergat în direcția unde s-a coborât
avionul. În galopul cailor s-a deplasat la fața locului și o ambulanță a Crucii
Roșii, care se afla în apropiere pentru orice eventualitate. După scurt timp a
apărut și Vlaicu înconjurat de mai multe persoane. Nu i se întâmplase nimic,
nici lui și nici avionului. Lumea a fost mulțumită că a văzut un avion
ridicându-se de la pământ și zburând, iar noi românii am fost mândri și
fericiți, deoarece Vlaicu era român[4].

*
* *

În revista „Luceafărul” din Sibiu, anul VII, 1908, din 1 octombrie,

pag. 471 am citit mai târziu următoarea notă, care m-a impresionat profund:

Jubileul orașului Cernăuți

„În zilele de 19 și 20 septembrie s-a sărbătorit la Cernăuți jubileul

semi-milenar al orașului. Acum se împlinesc 500 de ani de când a luat
naștere acest oraș în urma permisiunii date de Alexandru cel Bun, domnul
Moldovei, negustorilor poloni de a-și transporta mărfurile lor în Moldova pe

~ 27 ~
punctul de graniță de-a lungul Prutului. Pe atunci fără de nici o importanță
punctul acesta, grație frecvenței negustorilor de toate neamurile care căutau
să-și desfacă mărfurile în țările române, a devenit cu vremea un loc de o
importanță deosebită.
Domnii Moldovei n-au neglijat nici ei acest petec de pământ, dând tot
sprijinul lor primilor locuitori ai Cernăuțiului: români moldoveni. Au
început să zidească primele căsuțe pentru a servi de adăpost autorităților
vamale, iar astăzi, după cinci secole, micul petec de pământ românesc este
frumoasa capitală a Bucovinei.
La acest jubileu au luat parte delegați din toate provinciile Imperiului
Habsburgic. Seara întregul oraș a fost festiv decorat și primăria luminată
feeric. Serbarea comemorativă oficială a avut loc în sala sinodală a
reședinței metropolitane, iar profesorul universitar Kaindl[5] a schițat
istoricul orașului și însemnătatea serbării. Primarului orașului i s-a predat o
diplomă și un lanț de aur în amintirea jubileului.
A urmat un banchet și reprezentații festive, reprezentându-se
tablourile istorice «Cernăuțiul înainte de 500 ani» și «Cernăuțiul în anul
1908». S-a dat un concert, la care a fost frenetic aplaudată «Hora
Dobrogeană», cântată de corul «Armonia» din Cernăuți.
La atâta s-a redus rolul românilor, urmașii coloniștilor moldoveni, la
jubileul semi-milenar al orașului lor. S.”

*
* *

Era în ianuarie 1912, elevii liceului din Suceava se întorseseră la

școală după Bobotează, care pe acea vreme se serba după calendarul vechi
iulian. Eram în clasa I-a și am ieșit din școală după terminarea lecțiilor, la
orele 12. Tatăl meu, profesor de religie (catehet) la liceu, s-a întors acasă
după orele 13, mai târziu ca de obicei și, foarte enervat și consternat, ne-a
povestit următoarele, ce s-au întâmplat la liceu în ultima oră.
În cl. a V-a secția română, profesor la matematică era Mocranschi
Gregor, un ucrainian germanizat, deci un renegat. Un mare dușman al
românilor, Mocranschi șicana și teroriza pe elevii români, în special pe fiii
de țărani, care purtau costumul național și care formau marea majoritate a
elevilor de la acest liceu. Mocranschi dădea note slabe, proferând tot felul de
invective la adresa poporului român, pe care îl numea „dummes Volk”
(popor prost) sau „ekelhaftes Volk” (popor scârbos).
Cu toate că limba de predare la secția română de la acest liceu a fost
cea românească, Mocranschi ținea lecțiile în limba germană și vorbea cu

~ 28 ~
elevii numai nemțește. Aceasta crea mari dificultăți elevilor, în majoritate fii
de țărani de la țară, care nu cunoșteau bine limba germană.
(Aceste amănunte mi le-au povestit și reamintit cu mult mai târziu
cumnatul meu lt. col. Vasile Costin și avocatul dr. Simion Hîj[6], amândoi
foști elevi în această clasă și martori oculari ai dramei, care s-a petrecut în
acea zi).
Elevii din clasa a V-a erau revoltați și clocoteau de ură împotriva lui
Mocranschi. În acea zi fatală, în ultima oră (12-13) a fost lecția de
matematică. Mocranschi a scos la tablă pe elevul Nicolae Doboș, căruia i-a
dat să rezolve o problemă de aritmetică. Din bancă a ieșit elevul Vichentie
Greciuc, fratele mai mic al profesorului Vasile Greciuc, în urmă profesorul
universitar Vasile Grecu[7], și a cerut permisiunea să iasă afară. Mocranschi
i-a dat voie.
Cam după un sfert de ceas, Greciuc, care purta costum național, s-a
întors în clasă și i-a predat lui Mocranschi, care ședea la catedră, o scrisoare,
spunând că a primit-o de la profesorul Victor Morariu, o figură mult stimată
și iubită de elevii români[8]. Pe când Mocranschi era ocupat cu deschiderea
plicului, Greciuc s-a întors spre clasă, a desfăcut bondița, a scos din sân un
revolver, s-a întors din nou spre catedră și a tras asupra lui Mocranschi, care
fugind în zig-zag a ieșit pe ușă afară. Greciuc a alergat după el și din ușă a
mai tras un foc în urma lui Mocranschi. Apoi s-a întors în clasă, și-a luat
rămas bun de la colegi și cu un zâmbet pe buze a încercat să se sinucidă,
trăgându-și un glonte în inimă. Nereușind însă, a mai încărcat o dată
revolverul și și-a tras un glonte în cap, căzând mort lângă catedră.
Autoritățile școlare și poliția au făcut cercetări pentru a vedea dacă n-a
fost un complot. Nu s-a putut constata nimic. Atmosfera era foarte încărcată.
Venise din Cernăuți președintele de pe atunci al Societății Academice
„Dacia”, studentul Bereznițchi[9], care a fost de mai multe ori la tatăl meu
acasă.
Abia după război s-a vorbit că în cazul lui Mocranschi a fost un
complot alcătuit din mai mulți elevi și că prin tragere la sorți a fost desemnat
Greciuc să-l ucidă pe Mocranschi.
Cu câteva zile înainte de atentat, noaptea, au fost trase prin geamul
locuinței lui Mocranschi mai multe focuri de revolver.
Mocranschi a fost lovit de Greciuc cu un glonte în mână, iar un alt
glonte a trecut prin metalul de la spate al bretelei, pe când fugea prin
coridor, și s-a oprit în pielea sa. Mocranschi nu s-a mai întors la liceu. El
figurează în anuarul liceului din acest an ca fiind în concediu în semestrul II.
În anul școlar următor a fost transferat la un liceu din Austria de Jos.

~ 29 ~
 *
* *

La liceul din Suceava profesorii au dat elevilor o educație românească,

trezind conștiința națională și dragostea de neam. Astfel, liceul a devenit un
focar de iridentă națională românească. În anul 1914, după declararea
războiului și mobilizarea generală din monarhia Austro-Ungariei, un număr
considerabil de elevi ai liceului, între care a fost și viitorul meu cumnat
Vasile Costin, au plecat din Austria, au trecut frontiera în regatul liber și s-au
înrolat ca voluntari în armata română. Mulți din ei au fost răniți sau au căzut
pe front. Sublocotenentul Vasile Costin a fost rănit în luptele de la Cașin.

*
* *

Un grup de intelectuali români din Suceava au înființat în anul 1908,

potrivit legilor austriace, atunci în vigoare, o „societate cooperativă de
economii cu garanție limitată”, numită „Casa Națională”. Această societate a
emis părtășii, care au fost cumpărate de românii din Bucovina, dar în special
de cei din Suceava.
Scopul acestei societăți a fost să zidească în orașul Suceava o „Casă” a
românilor, cu o bibliotecă, un muzeu, o sală de dans, teatru și conferințe,
camere de oaspeți, restaurant etc. și care să adăpostească societățile culturale
românești din oraș. S-a început să se adune fonduri. În acest scop s-a editat
un album cu douăzeci de vederi în culori din Suceava, s-au organizat
concerte, spectacole de teatru, chete etc.
Nemții aveau casa lor „Deutsches Haus”, iar polonezii „Polski Dum”
și mai era o sală „Turnhalle”, mi se pare a primăriei. Românii însă, marea
majoritate a orașului[10], nu aveau „Casa” lor.
De la 2 la 5 oct. 1912 s-a ținut la București primul congres al
profesorilor de religie din România, la care a participat și tatăl meu, în
calitate de profesor de religie de la liceul din Suceava. Cu el a plecat și
părintele Mihai Sârbu, parohul bisericii Sf. Nicolae. Cu acest prilej, ei au
colectat fonduri pentru „Casa Națională” din Suceava, de sub dominația
habsburgică, și au vândut albume. Ei au făcut apel și la guvernul regatului și
la mai multe autorități și instituții. Tatăl meu a fost foarte mulțumit de
modul cum a fost primit de Nicolae Filipescu[11]. După cât îmi amintesc,
amândoi preoți au colectat vreo 12 mii de lei românești, o sumă mare pe
acea vreme.

~ 30 ~
 Tatăl meu a făcut și o vizită la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București,
unde a fost primit cu mult entuziasm și căldură. Directorul liceului a
organizat o ședință solemnă cu profesorii și elevii liceului, la care s-au ținut
discursuri, s-au recitat poezii și s-au cântat cântece naționale.

*
* *

În noaptea de 31 iulie spre 1 august 1914 mă aflam cu familia la

preotul Eusebie Procopovici, nepotul de soră al tatălui meu, paroh în satul
Bobești din nordul Bucovinei. Am fost treziți de primarul comunei și de
clopotele bisericii. Se anunța mobilizarea generală în tot cuprinsul
Imperiului. Austria declara război Serbiei în urma atentatului de la Sarajevo.
Tot satul era în picioare și oamenii circulau consternați pe stradă. Jandarmii
adunau pe tinerii care au primit ordinul de mobilizare sau care făceau parte
din contingentele mobilizate. Pe fețele oamenilor se vedea îngrijorare,
atmosfera era încărcată ca la o înmormântare. Dimineața cu primul tren am
plecat cu toții acasă. Trenul era plin cu tineri mobilizați și cu militari cu
echipament de campanie.
La 18 august urma să se sărbătorească ziua împăratului[12], prima zi a
sa în timp de război. La Suceava s-a format un comitet de organizare a
serbărilor sub președinția președintelui Tribunalului, hofrat-ul Handl, un
neamț din apusul monarhiei, ostil românilor. Din comitetul de organizare au
făcut parte și președinții societăților culturale din oraș. Mama mea era
președinta societății „Doamnele Române” și a „Societății Româncuțelor”. În
această calitate și ea a făcut parte din comitet.
Președintele Handl a cerut ca la concertul ce urma să aibă loc în
cadrele acestor serbări să se cânte numai în limba germană, deoarece era
vorba să se organizeze o serbare cu caracter oficial în timp de război.
Românii din comitet s-au opus și indignați au hotărât să demisioneze.
Văzând Handl că toți românii rezistă la toate amenințările și presiunile sale –
el se indigna că românii vor să frustreze o serbare patriotică –, după mai
multe zile de tratative, a cedat și la concert corul a cântat „Pe-al nostru
steag”, „Tricolorul” și „Altarul mănăstirii Putna”, toate de Ciprian
Porumbescu. „Pe-al nostru steag” s-a cântat după imnul de stat austriac
„Doamne sfinte” (Gott erhalte), așa că sala a rămas în picioare și când s-a
cântat „Pe-al nostru steag”.

*
* *

~ 31 ~
 Comandantul jandarmeriei austriace în Bucovina a fost colonelul de
jandarmi Fischer, avansat în timpul războiului la gradul de general și decorat
cu „Ordinul Maria Terezia”, cea mai înaltă decorație în monarhia Austro-
Ungariei. El a pornit o acțiune crudă împotriva românilor și ucrainenilor
„trădători” (Verräter). Evreii, care se erijau în mari patrioți austriaci, îi
denunțau pe români ca Verräter, iar jandarmii lui Fischer îi arestau de prin
sate, în special pe preoți, și îi duceau din post în post până în orășelul
Munkács în Ungaria, unde erau internați într-un lagăr. În satele prin care
treceau, acești Verräteri duși sub escortă erau huiduiți și scuipați, uneori
chiar maltratați de către „patrioții” din sate, îndeosebi evrei.
Un unchi de-al mamei mele, preotul Vasile Maghior din comuna Horecea
de lângă Cernăuți a suferit calvarul acesta. Cinci țărani au fost spânzurați ca
trădători de jandarmii lui Fischer pe peronul gării Adâncata, pe atunci numită
Hliboca, și lăsați atârnați câteva zile în văzul călătorilor, care treceau cu trenul
prin gară.

*
* *

În a doua jumătate a lunii decembrie a anului 1914, rușii ocupaseră

orașul Cernăuți și înaintau spre sudul Bucovinei. Autoritățile austriace din
Suceava se retraseră la Vatra Dornei, printre care și primarul orașului,
Desloges, un german cu nume francez[13]. La Vatra Dornei se evacuase și
întregul guvern al Bucovinei.
Primarul Desloges a predat conducerea primăriei orașului părintelui
Mihai Sârbu, parohul bisericii Sf. Nicolae, care a rămas singura autoritate în
oraș. Au mai rămas câțiva jandarmi, cum și sergenții de stradă din poliția
orășenească, pentru menținerea ordinei. Populația n-a plecat. Toată lumea a
rămas pe loc.
Într-o zi, pe la prânz, s-au auzit în diferite părți ale orașului focuri de
armă și prin fața casei noastre au trecut călări în galop vreo 20 de cazaci,
trăgând focuri de armă în aer. După vreun sfert de ceas împușcăturile în oraș
au încetat și s-a așternut o liniște mormântală.
Pe la orele 17 am văzut câte un om circulând pe stradă. Tatăl meu a
ieșit în oraș ca să se informeze ce se întâmplă. Știa că rușii respectau haina
preoțească. În fața primăriei, părintele Sârbu i-a istorisit evenimentele care
s-au petrecut.
Pe la orele 12, o patrulă de trei cazaci călări a intrat în oraș, pe strada
principală. În fața prefecturii, dintr-o fereastră de la subsolul unei case, un
jandarm austriac a tras cu arma și a împușcat un cazac, care a căzut mort de

~ 32 ~
pe cal. Ceilalți doi cazaci s-au retras în galop. „Viteazul” jandarm, după
această ispravă temerară, a fugit peste frontieră la Burdujeni în regatul
român, iar corpul cazacului împușcat a fost ascuns undeva în beciul unei
case. După scurt timp, o divizie de cazaci a năvălit în galop din toate părțile
în oraș, trăgând în aer focuri de armă.
În fața primăriei, colonelul – comandantul cazacilor – s-a întâlnit cu
părintele Sârbu, primarul ad interim al orașului, căruia i-a cerut să-i predea
corpul cazacului mort și pe jandarmul care a tras cu arma, amenințând că
dacă până la orele 15 nu i se va satisface cererea, va da foc orașului, iar
artileria rusă, postată în comuna Scheia, la o depărtare de vreo 5 km de
Suceava, va bombarda orașul, potrivit legilor războiului, deoarece s-a tras în
oraș asupra soldaților ruși.
Părintele Sârbu i-a explicat colonelului că cetățenii orașului sunt
nevinovați și că nu pot să răspundă de fapta dementă și criminală a unui
jandarm laș. În ce privește cazacul, păr. Sârbu susținea că el după ce a căzut
de pe cal a fugit și se pare că a trecut frontiera și a dezertat în România.
Colonelul a rămas neînduplecat. Cu ceasul în mână se plimba pe
trotuarul din fața primăriei, zornăind cu pintenii de la cisme. Cazacii între
timp au evacuat o casă de pe strada principală de lângă primărie, în care au
pus câteva butoaie cu petrol și au umplut-o cu paie.
Fix la orele 15 colonelul s-a oprit în fața părintelui Sârbu și l-a întrebat
dacă îi predă pe cazacul mort și pe jandarmul vinovat. La răspunsul
părintelui că doar nu are de unde să-i aducă și să-i predea, colonelul a dat
ordin să aprindă paiele din casă. În acest moment de supremă tensiune,
părintele Sârbu, enervat și disperat la culme, a ridicat mâinile și i-a zis
colonelului: „Domnule colonel, faceți parte dintr-o unitate din prima linie,
mâine poate veți intra din nou în lupte. Să vă dea Dumnezeu după gândul și
inima dv”. După aceste cuvinte, părintele Sârbu s-a întors și a plecat.
Colonelul rus pravoslavnic, mișcat de cuvintele lui batiușca, l-a oprit și a
revocat ordinul de incendiere a orașului. A pretins însă ca în schimb, a doua
zi la orele 8 dimineața, păr. Sârbu în calitate de primar al orașului, cu încă
cinci cetățeni, să se prezinte la cartierul său din Scheia. Aceștia să aducă un
drapel de mătase albă, a cărui mărime de câțiva metri pătrați a fost fixată de
colonel, pentru a cere scuze și a achita o sumă mare de câteva mii de
coroane austriace, impusă de colonel ca despăgubire.
A doua zi, la ora fixată, păr. Sârbu cu încă cinci cetățeni, în trei birje,
s-au prezentat la cartierul colonelului rus din Scheia, dar cu un drapel de
mătase albă cu mult mai mic decât cel fixat de colonel și cu o sumă de
coroane și mai mică. Colonelul s-a declarat mulțumit și cu acestea. Păr.

~ 33 ~
Sârbu a avut impresia că în cele din urmă colonelul bănuia că într-adevăr
cazacul împușcat de jandarm a dezertat peste frontieră.
După câteva zile a fost înmormântat în cimitirul evreesc din Suceava
după ritualul mozaic un evreu înfășurat în giulgiu și dus pe o sanie trasă de
un cal. Era cazacul împușcat de jandarmul lui Fischer.
Rușii au înaintat în Bucovina până la pasul Mestecăniș, între Valea
Putnei și Iacobeni, unde au fost opriți de armata austriacă, care a tăiat
pădurea și a fortificat pasul. Rușii au încercat zadarnic să cucerească pasul.
Au fost trimise la asalt divizie după divizie, care toate au fost decimate. La
începutul lunii februarie, armatele țariste s-au retras, iar austriecii au
reocupat Suceava și Cernăuțiul.

*
* *

Când oficialitățile austriace au părăsit orașul Cernăuți în fața înaintării

armatei rusești din toamna anului 1914 și s-au retras la Vatra Dornei,
guvernul din Viena l-a invitat pe Mitropolitul Vladimir de Repta al
Bucovinei[14] să părăsească și el orașul Cernăuți împreună cu celelalte
autorități. Mitropolitul însă a refuzat și a declarat că rămâne în mijlocul
credincioșilor săi ortodocși și voiește să împartă soarta lor.
Rușii s-au purtat bine cu mitropolitul, dându-i toate onorurile și
respectul cuvenit unui chiriarh ortodox. În această situație, Mitropolitul
Repta a avut posibilitatea să ajute mult populația din teritoriul ocupat al
Bucovinei.
Cu locuitorii creștini rușii se purtau bine, dar pe evrei îi băteau cu
nagaica și devastau locuințele lor, în special cârciumele de la sate. De aceea
la ferestrele multor case de creștini se vedeau icoane sfinte și cruci, pentru
ca ele să arate că în acea casă locuiesc creștini.
Rușii fiind porniți împotriva evreilor, Mitropolitul Vladimir, la
rugămintea comunității evreiești din Cernăuți, a păstrat în palatul reședinței
mitropolitane din Cernăuți Tora și obiectele sacre din Sinagoga orașului pe
tot timpul ocupației de către armatele rusești.
După retragerea rușilor și întoarcerea autorităților austriace, guvernul
din Viena l-a „confinat la Viena” pe Mitropolitul Vladimir (i-a stabilit la
Viena domiciliul forțat), pe motivul că el „a pactat cu inamicul”.
Mitropolitul s-a înapoiat la Cernăuți abia după prăbușirea Imperiului
austro-ungar, grav bolnav, încât n-a mai putut păstori eparhia, fiind substituit
de episcopul vicar dr. Ipolit Vorobchievici al Rădăuților[15]. În luna aprilie
1926 a decedat Mitropolitul dr. Vladimir de Repta. Când cortegiul funerar a

~ 34 ~
trecut prin fața Sinagogei evreiești, a ieșit în stradă rabinul cu Tora,
înconjurat de un grup numeros de evrei, ca să-i aducă un ultim omagiu
chiriarhului creștin, care a păstrat și salvat obiectele de cult ale evreilor.

*
* *

De teamă ca moaștele Sf. Ioan cel Nou de la Suceava, care erau

păstrate în mănăstirea Sf. Gheorghe din Suceava, să nu fie luate de ruși,
deoarece sfântul a suferit martiriul în Cetatea Albă din Basarabia, mitropolia
Bucovinei în toamna anului 1914, după începerea războiului, a mutat sicriul
cu moaștele Sf. Ioan la Viena și l-a depus în capela română, care aparține
mitropoliei Bucovinei. Cu moaștele a plecat protosincelul Pancratie
Sidorovici, călugăr în mănăstirea din Suceava.
Capela română din Viena a fost locul de întâlnire a românilor din
monarhie și în special al bucovinenilor. Românii din Viena sau cei ce erau în
trecere asistau duminica la slujba religioasă și apoi se întâlneau în locuința
de lângă capelă a părintelui Pancratie. El îi primea pe toți cu multă
amabilitate, dar și cu o gustare, care în timpul războiului, când în Viena era
mare lipsă de alimente, era foarte așteptată și apreciată. Părintele Pancratie îi
vizita în spitalele din Viena pe soldații români, pe care îi încuraja și cărora le
dădea mici daruri, în special alimente.
În primăvara anului 1918 au fost readuse la Suceava moaștele Sf. Ioan
și depuse din nou în biserica Mănăstirii Sf. Gheorghe. Ele au fost primite la
Suceava cu mare fast de credincioși cu lumânări aprinse în mână, de
autoritățile orașului, ale județului și guvernului din Cernăuți în uniformele
lor de gală, încinși cu sabie, pe cap cu tricornul cu pene, cum și de armată,
care a dat onorurile militare.
Împreună cu Sf. moaște s-a întors și părintele Pancratie Sidorovici, o
figură bine cunoscută și mult stimată în întreaga Bucovină, un om blând și
amabil, de statură înaltă și impozant și totdeauna cu un surâs prietenos pe
buze. A fost un mare filantrop. Oricine găsea în chilia lui consolare și
îmbărbătare. Pentru bolnavi avea diferite ceaiuri și medicamente pe care le
împărțea gratuit suferinzilor. Copiii primeau dulciuri. În fiecare an, înaintea
sărbătorii Crăciunului, părintele Pancratie distribuia săracilor 12 stânjeni (în
Bucovina un stânjen era egal cu 8 m. st. lemne) lemne de fag pentru foc.
Pentru meritele sale el a fost ridicat la demnitatea de arhimandrit stavrofor,
iar statul român i-a conferit pe lângă alte decorații și ordinul „Coroana
României” în gradul de comandor[16].

~ 35 ~
 *
* *

În anii de război 1914/15 și 1915/1916, un grup de doamne și domni

români din Suceava au înființat o cantină pentru elevii români săraci de la
liceul din Suceava, numită „Mensa academica”. Părinții mei au pus la
dispoziție, în mod gratuit, trei camere și bucătărie din parterul casei lor de pe
strada Sf. Nicolae, de pe atunci, acum Aleea Sim. Fl. Marian nr. 2, în
imediata apropiere a liceului.
În această cantină s-au servit la un număr de 25-30 elevi, în mod
gratuit, trei mese pe zi (dimineața, la prânz și seara). În timpul războiului,
când aprovizionarea era foarte dificilă și bărbații mobilizați, pentru elevii fii
de țărani din împrejurimile Sucevei, cărora familia le aducea hrana în desagă
de acasă, această cantină a fost un mare folos.

*
* *

În primăvara anului 1915 s-a creat la Viena un fond pentru ajutorarea

văduvelor și orfanilor de război din monarhia Austro-Ungariei, format din
sumele donate de acei care băteau ținte de fier într-o statuie din lemn de
brad, ce reprezenta un cavaler în zale stând în picioare, cu spadă și scut,
numită „der Wehrmann im Eisen” (apărătorul în fier). Prin țintuire statuia s-a
îmbrăcat în zale de fier.
După modelul vienez, la Cernăuți s-a țintuit pajura bicefală a
monarhiei (Reichsadler im Eisen).
La Suceava, un grup de români au hotărât să țintuiască un bucium
românesc mărime naturală, ca acela din munții Bucovinei. Pentru fiecare
țintă bătută se plătea o taxă și se primea un uric tipărit în limba română. Cu
acel bucium, echipe de intelectuali români și elevi de la liceul românesc au
cutreierat satele din județ.
Pentru a îndemna populația să contribuie la fondul pentru ajutorarea
văduvelor și orfanilor de război, eminentul și mult apreciatul profesor Victor
Morariu de la liceul din Suceava a scris următoarele versuri: „În Țara
Fagilor suna/ Adese/ un bucium și chema/ Voinicii ce se adunau/ Hotarul
țării-l apărau./ Azi buciumul răsună tare,/ Chemând pe toți cu mic cu mare/
Să ocrotească de nevoi/ Orfani și văduve de eroi”.
Sumele colectate au fost împărțite în întregime numai orfanilor și
văduvelor de război din județul Suceava. Nu s-a vărsat nici o coroană
fondului central de la Viena.

~ 36 ~
 *
* *

Pe la mijlocul lui iunie 1916, rușii au ocupat pentru a doua oară orașul
Suceava și au înaintat din nou până la pasul Mestecăniș. De data aceasta,
atitudinea lor față de populație era schimbată, era mai aspră. S-a instalat în
oraș și „Ohrana”, poliția secretă țaristă, foarte temută, care a început să facă
percheziții noaptea pe la casele cetățenilor și să ridice unele persoane. Un
fost elev al tatălui meu, intrat în serviciul Orhanei, l-a avertizat pe tata
printr-o terță persoană că și el este pe lista celor ce urmează să fie ridicați și
deportați.
În urma acestui avertisment, tatăl meu a plecat imediat de acasă și s-a
ascuns la o familie prietenă, în podul cu fân al șurii, unde a dormit și primit
hrană. Mama, sora și cu mine am rămas acasă, dar noaptea dormeam pe la
vecini, fiecare în altă parte. Acasă rămâneau numai bunicile mele, mama
tatălui meu și mama mamei mele, împreună cu o servitoare.
Într-o noapte, pe la miezul nopții, bunicile mele s-au trezit cu un grup
de ofițeri și soldați ruși în camere. Servitoarea, probabil angajată și ea de
Ohrana, le-a deschis ușa. Casa a fost înconjurată dinspre stradă, curte și
grădină de soldați cu torțe aprinse. Percheziția a durat cam până la 5
dimineața. În tot acest timp, servitoarea a circulat prin camere printre
soldați. După câteva zile ea a plecat de la noi.
Când m-am întors dimineața acasă, le-am găsit pe amândouă bunici
speriate și plângând, toate dulapurile, sertarele, paturile răvășite și lucrurile
aruncate pe jos. În toate camerele erau aruncate pe jos capete de țigări și
chibrituri arse și se simțea un puternic miros de țigări, iuft și sudoare.
La plecare, agenții Orhanei au luat o parte din corespondența găsită și
mai multe fotografii.
A doua zi pe la prânz s-a dus mama la sediul Orhanei, unde a stat de
vorbă cu colonelul Düsterberg, șeful Orhanei, întrebându-l ce a însemnat
percheziția din noaptea trecută. Colonelul i-a răspuns amabil, dar ironic, că
este mirat de ce familia nu doarme noaptea acasă și a asigurat-o pe mama că
familia stă sub scutul Orhanei și poate să doarmă liniștită acasă.
După câteva zile, tatăl meu a fost dus într-o căruță, ascuns în fân de un
contrabandist, angajat de un prieten al familiei, în comuna Lisaura situată la
3 km depărtare de orașul Suceava, chiar pe malul râului Suceava. Noaptea a
fost trecut de țărani peste râu, care forma vechea frontieră naturală între
regatul român și monarhia austriacă. În gara Burdujeni, unde a fost primit cu
multă căldură de către „frații din vechiul regat” și adăpostit la familia
Horișcu, funcționar la gară și care locuia în gară, tatăl meu a rugat pe un

~ 37 ~
funcționar de la vamă, cu numele Carp, care pe rând ne-a trecut frontiera
prin lunca Sucevii în fiecare zi câte unul, pe mama, pe sora și pe mine.
Am stat în gara Burdujeni la familia Horișcu câteva săptămâni, pentru
ca funcționari de la gara, vama și poliția Burdujeni să ne aducă haine,
lingerie și bani, pe care ni le trimiteau bunicile din Suceava.
De soarta noastră s-a interesat mult șeful gării Burdujeni, Strat, un bun
și inimos român, om de omenie, tatăl a șapte fii, care la mobilizarea generală
au plecat cu toții la război.
Așteptam cu nerăbdare intrarea României în război alături de puterile
aliate. Aproape seară după seară veneau în gara Burdujeni ofițeri ruși, care
chefuiau în restaurantul gării cu ofițerii români și cu funcționarii gării, ai
poliției și ai vămii. Într-o dimineață a venit șeful gării – Strat – consternat la
tatăl meu și indignat cu lacrimi în ochi i-a istorisit că cu o seară înainte a stat
de vorbă la un pahar cu vin cu generalul rus, comandantul orașului Suceava.
Strat i-a spus că românii așteaptă cu nerăbdare intrarea în război a României
pentru ca să primească Ardealul și Bucovina. Generalul însă i-a răspuns
hotărât, Ardealul da, dar Bucovina „niet”, ea rămâne rușilor!

*
* *

În vara anului 1916 armatele rusești au fost oprite din nou la pasul
Mestecăniș. Oficialitatea austriacă se afla din nou la Vatra Dornei. Ca să
cucerească pasul, rușii au trimis în foc divizie după divizie, dar nici de data
aceasta n-au reușit să treacă pasul.
O unitate mai mare de cazaci a trecut călare peste munții Rarău și
Giumalău pe teritoriul regatului român și au ajuns până pe muntele Bârnărel,
situat la numai câțiva kilometri de Vatra Dornei și care domină văile râurilor
Dorna și Bistrița la confluența acestora. În orașul Vatra Dornei s-a produs
mare panică, iar guvernul Bucovinei s-a refugiat peste pasul Măgura la
Bistrița.
O divizie bavareză i-a oprit pe cazaci sus pe vârful muntelui și după o
luptă grea i-a respins. După această victorie a diviziei bavareze, muntele
Bârnărel a fost numit de nemți Bayernberg (muntele bavarezilor) și sus pe
vârful muntelui s-a ridicat un monument în amintirea acestei lupte, ale cărui
ruine se văd și astăzi. Sic transit gloria mundi!
Încă acum, după mai bine de 60 ani, turistul care hoinărește pe munții
Mestecăniș sau Bârnărel și împrejurimile lor dă de vechi tranșee acoperite cu
iarbă și mai găsește câte un cartuș de armă austriacă, rusă sau germană.

~ 38 ~
 *
* *

În toamna anului 1918, după manifestul împăratului Carol al Austriei,

An meine Völker (Către popoarele mele), în care se acordă naționalităților
din monarhie dreptul de autodeterminare, cehii și polonezii s-au desprins din
cadrele statului austriac și au început să se organizeze în state naționale. În
această situație, Bucovina a rămas izolată de statul habsburgic și a pierdut
orice legătură cu Viena și guvernul de acolo, deoarece legăturile dintre
Bucovina și Viena se făceau prin Galiția și Boemia.
Cu toate acestea, aparatul administrativ din Bucovina a funcționat mai
departe în baza inerției. Funcționarii se prezentau la serviciu, trenurile
circulau regulat, poșta funcționa normal, ziarele apăreau, în școli se țineau
regulat lecții, totuși administrația nu mai avea autoritatea necesară.
La Cernăuți, grupuri de ucraineni înarmați cu arme militare, cu care se
înapoiaseră din război, venind din Galiția, manifestau pe străzile orașului,
trăgeau focuri de armă și cereau încorporarea la Ucraina a Bucovinei de nord
până la Siret. În oraș domnea anarhia. Dureros și inexplicabil a fost că Aurel
Onciul, român, fost conducător al Partidului Democrat Român din
Bucovina, a sprijinit pretențiile ucrainenilor[17].
La Suceava, într-o zi, o mulțime a intrat în magazinele statului, în care
se depozitau alimentele, ce se distribuiau populației pe cartele (zahăr, făină,
orez, griș, marmeladă, ulei etc.) și a început să le care pe la case. Prefectul
austriac al județului, dr. Robert Korn, a cerut telefonic ajutorul jandarmeriei
române din Burdujeni, care a trimis imediat un pluton și a restabilit ordinea.
La apariția jandarmilor români, mulțimea s-a retras fără nici o opoziție sau
protest.
Iancu Flondor a convocat pentru ziua de 27 octombrie 1918 o adunare
de delegați din toate districtele (județele) Bucovinei, care s-a ținut în
Cernăuți în încăperile „Societății pentru Cultura și Literatura Poporului
Român din Bucovina” din Palatul Național, sub președinția părintelui
Dionisie Bejan, fost consilier consistorial, în vârstă de 80 de ani. Adunarea a
hotărât unirea Bucovinei cu regatul român și a instituit un consiliu național
sub președinția lui Iancu Flondor[18].
În urma acestei decizii a apărut un ziar nou al românilor, „Glasul
Bucovinei”, care a militat pentru unirea Bucovinei cu patria mamă. Doamne
din societatea românească au umblat din casă în casă la Cernăuți și au
adunat fonduri pentru apariția ziarului[19].
În ziua de 28 octombrie, Iancu Flondor împreună cu o delegație a
Consiliului Național s-a prezentat președintelui țării (Landespräsident),

~ 39 ~
contele Etzdorf, căruia i-a cerut să-i predea imediat puterea de stat și
întreaga administrație. Acesta a refuzat. În urma acestui refuz, Consiliul
Național a trimis la Iași pe avocatul dr. Vasile Bodnărescu, pentru ca să
aducă la cunoștința guvernului român hotărârile Adunării din 27 octombrie
1918 și să ceară intrarea trupelor române în Bucovina. Deoarece în zilele
următoare tulburările și neliniștea au crescut, cererea de intrare a armatei
române a fost trimisă și generalului Iacob Zadic, comandantul diviziei a 8-a
infanterie, prin dr. Octavian Gheorghian, directorul Spitalului de maternitate
din Cernăuți. În ziua de 5 noiembrie, generalul Zadic a primit ordinul să
intre cu divizia sa în Bucovina[20].
La 6 noiembrie 1918, pe la orele 7 ½ dimineața, o companie de
grăniceri sub comanda maiorului Anton Ionescu a intrat în orașul Suceava.
Sora mea, Maria Tarangul, elevă la liceul de fete, se îndrepta împreună cu
câteva colege spre școală, atunci peste drum de biserica Sf. Dumitru. În fața
liceului a întâlnit compania de grăniceri, fetele entuziasmate au strigat:
„Trăiască armata română”. Maiorul le-a întrebat dacă în oraș sunt soldați
austriaci și le-a rugat să-i arate unde este primăria. În fața primăriei, după ce
maiorul s-a prezentat primarului orașului, profesorul dr. Eusebie Popovici,
directorul liceului de fete, a dat ordinul să se arboreze pe turnul primăriei
tricolorul român. După aproape un secol și jumătate, Suceava – vechea
capitală a Moldovei – a devenit din nou românească.
Divizia a 8-a de sub comanda generalului Zadic a intrat în Bucovina
pe la Mihăileni, județul Dorohoi, și s-a oprit în fața orașului Cernăuți.
Generalul Zadic și-a stabilit postul său de comandă în casa părintelui Berariu
din comuna Ceahor.
În zilele de 6 și 7 noiembrie se retrăgeau în dezordine spre
Transilvania pe valea Moldovei unități ale armatei austro-ungare în
descompunere. Ele molestau pe locuitori și le cauzau neplăceri. În orașul
Câmpulung s-a ținut o adunare populară, care a trimis o delegație condusă
de profesorul de liceu Teodor Cătălin la Fălticeni. Delegația i-a solicitat
generalului [Constantin] Neculcea ajutorul grabnic al armatei române. La 7
noiembrie 1918 armata română a intrat în Câmpulung.
După ce s-a pregătit în orașul Cernăuți primirea triumfală a armatei
române, aceasta a intrat în oraș în memorabila zi de 11 noiembrie cu fanfara
militară, în frunte cu generalul Zadic. Toată lumea a ieșit pe străzi în
întâmpinarea dezrobitorilor, doamnele cu brațele pline de flori. Lumea
plângea și se îmbrățișa pe stradă. Se realiza visul mai multor generații,
pentru care mulți au suferit, se înlătura o mare nedreptate istorică, se
răzbuna asasinarea unui domn moldovean.

~ 40 ~
 În piața din fața primăriei, fosta piață „Ringplatz”, iar în urmă „Piața
Unirii”, unde se va înălța monumentul unirii, părintele [Gheorghe] Șandru,
în calitate de primar al orașului, l-a primit pe generalul Zadic cu pâine și
sare. Locotenentul în rezervă din armata maghiară, românul Ilie Lazăr, care
era în drum spre Transilvania, venind de pe frontul rusesc cu un grup de
ostași români din armata austro-ungară, s-a urcat pe turnul primăriei și a
arborat drapelul tricolor al statului român. Apoi, în sunetele muzicii militare,
s-a încins cât este piața de mare o horă a unirii, în care s-au prins într-un
entuziasm de nedescris generalul Zadic, primarul Șandru, soldați, preoți,
doamne, domni, tineri, bătrâni.
Un văr de al meu după mamă, profesorul de liceu Emil Forgaci, zăcea
grav bolnav de tuberculoză pulmonară. Când a auzit că armata română a
intrat în Cernăuți, a rugat să vină la el doi ofițeri români, să-i vadă. Familia
i-a îndeplinit dorința și doi ofițeri din armata română, în uniforme, au venit
la patul muribundului. Cu lacrimi în ochi, Emil Forgaci, care abia a mai
putut articula câteva cuvinte, emoționat le-a strâns mâna. În noaptea aceea
Emil Forgaci a închis ochii pentru totdeauna, mulțumit că și-a văzut visul
împlinit.
La 28 noiembrie 1918, în marea sală de marmoră din Palatul
reședinței mitropolitane din Cernăuți, numită „Sala sinodală”, Congresul
delegaților din întreaga Bucovină, printre care au fost și delegați ai altor
naționalități, fiind de față un număr mare de intelectuali, amintim pe
mitropolitul Vladimir de Repta, Ion Nistor, generalul Zadic, Dionisie Bejan,
Radu Sbiera, Maximilian Hacman, Alecu Procopovici, Gheorghe Șandru,
Dimitrie Marmeliuc, dr. Octavian Gheorghian, Vasile Bodnărescu, sub
președinția lui Iancu Flondor, a proclamat solemn într-un entuziasm de
nedescris, galeriile fiind ticsite de locuitori ai Bucovinei aparținând tuturor
păturilor sociale, unirea pe veci a Bucovinei cu patria mamă în hotarele ei de
la Nistru, Ceremuș și Colaciu.
O delegație alcătuită din Iancu Flondor, ca președinte, mitropolitul
Vladimir de Repta, Iancu Nistor, preotul octogenar Dionisie Bejan, Eudoxiu
Hurmuzaki, mare proprietar, dr. Octavian Gheorghian, medic, profesorul
Radu Sbiera, preotul Gheorghe Șandru, primarul orașului, avocatul Vasile
Bodnărescu, avocatul Vasile Marcu, Dimitrie Buceschi, tipograf, Gheorghe
Voitcu meseriaș, Vasile Hlboi Șandru, țăran, Ioan Candrea, țăran, și
polonezul Stanislau Kwiatkoski a prezentat la Iași regelui Ferdinand
hotărârea Congresului din 28 noiembrie 1918 de a se uni Bucovina cu
regatul român.
Cine și-ar fi putut închipui în acele vremuri de supremă fericire și
entuziasm că această înfăptuire măreață a unirii nu va fi și ea decât un vis

~ 41 ~
frumos și sublim care nu va dăinui nici măcar 22 (douăzeci și doi) de ani!!
Nu stau vremurile sub cârma omului! Istorie! Istorie! Ce haină ai fost cu
soarta neamului nostru!!!

*
* *

În vara anului 1919 am dat bacalaureatul la liceul din Suceava, prima

serie de bacalaureați în România Mare. Obiect de examen a fost istoria
românilor și nu ca până acuma „istoria patriei” (austriace), Vaterlands
Runde. În toamnă m-am înscris la facultatea de drept din Cernăuți și am
intrat în societatea studențească Societatea Academică Română „Junimea”.
Studențimea de la Universitatea din Cernăuți a fost organizată pe
naționalități, fiecare națiune având una sau mai multe societăți studențești.
Așa de ex., germanii au avut societățile „Arminia” și „Teutonia”, polonezii
societatea „Ognisko”, ucrainenii „Zaporoje”, evreii „Hazmonea” etc.
Românii au avut societățile lor, pe care le înfățișăm mai jos.
Societățile studențești germane, poloneze, ucrainene și evreiești au
fost organizate și activau după modelul corporațiilor studențești germane
(Burschenschaften). Membrii lor purtau la ceremonii uniforme cu
brandenburguri, chipii, cizme de lac și săbii, numite „rapire”, cu o lamă
îngustă de 1 cm și o gardă mare sferică, ce acoperea aproape 3/4 din mânerul
sabiei. Aceste societăți erau numite „Întruniri”.
Potrivit tradiției vechilor cavaleri feudali, studenții din aceste societăți
practicau duelul, dădeau și cereau satisfacție pe calea armelor pentru orice
vătămare a onoarei. Fiecare membru era ținut ca cel puțin o dată pe semestru
sau pe an să „bată o meuzură”, adică să se bată în duel în mod amical cu un
„comiliton”, cu un coleg dintr-o altă societate studențească, indicat de
conducerea societății. La meuzură gâtul, ochii și tâmplele, pieptul și mâna
dreaptă purtau scuturi, așa că numai fața era expusă loviturilor de rapir.
Meuzura era considerată ca un joc de arme, un act de curaj între doi prieteni.
La sediile societăților, studenții membri exersau zilnic în vederea meuzurilor
și a duelurilor.
Săptămânal sau bilunar membrii fiecărei societăți se întruneau seara
într-o cameră separată a unui restaurant, unde așezați la o masă lungă, la
comanda „prezidiului” de la un capăt al mesei și a „contrariului” de la
celălalt capăt, beau bere, cântau cântece studențești și naționale și țineau
discursuri hazlii cu mai mult sau mai puțin duh. Aceste întruniri se numeau
„Kneipe” (cârciumă).
Disciplina în aceste societăți studențești era foarte severă.

~ 42 ~
 Studențimea română de la Universitatea din Cernăuți a fost organizată
în trei societăți studențești cu scopuri educativ-culturale și naționale și două
„întruniri” studențești organizate după modelul societăților studențești
germane (Burschenschaften). După primul război mondial s-a înființat și o a
patra societate studențească educativ-culturală.
În toamna anului 1875 s-a înființat prima societate a studenților
români de la Universitatea din Cernăuți, numită „Arboroasa”, cu scopul de a
educa pe membrii ei și a sprijini pe membrii lipsiți de mijloace. Împlinindu-se
în acest an o sută de ani de la încorporarea Bucovinei în monarhia austro-
ungară, împăratul Francisc Iosif I a înființat universitatea din Cernăuți.
Scopul era germanizarea provinciei. Înființarea „Arboroasei” urmărea
combaterea tendinței de germanizare a Bucovinei.
Conducătorul corului societății „Arboroasa” a fost Ciprian
Porumbescu, care în 1877 a condus societatea în calitate de președinte. În
octombrie 1877, cu ocazia comemorării la Iași a o sută de ani de la
decapitarea lui Grigore Ghica Vodă, domnitorul Moldovei, care s-a opus
răpirii Bucovinei de către Imperiul Austro-Ungariei, comitetul societății
„Arboroasa” a trimis o telegramă de condoleanțe primarului orașului Iași
„din partea detrunchiată a vechii Moldovei”. În urma acestei telegrame, au
fost arestați studenții în teologie C. Porumbescu, Zaharia Voronca,
Constantin Morariu, Orest Popescu și Eugen Siretean, membri în comitetul
societății, iar aceasta a fost dizolvată[21].
La 7 decembrie 1878 s-a înființat Societatea Academică Română
„Junimea”, urmașa societății „Arboroasa”. Toți studenții foști membri ai
„Arboroasei” s-au înscris în „Junimea”, care a moștenit de la „Arboroasa”
toată arhiva și sediul. Primul președinte al „Junimii” a fost studentul
Dimitrie Onciul, viitorul profesor universitar la Universitatea din București
și președinte al Academiei Române[22]. În 1878, Ciprian Porumbescu, ca să
poată fi membru al „Junimii”, se înscrie ca student la facultatea de filosofie
din Cernăuți. El este ales secretar de externe în comitetul „Junimii”.
Scopul „Junimii” a fost educarea membrilor ei în spirit național,
răspândirea culturii românești la orașe și sate, întărirea solidarității națiunii
române din Bucovina, strângerea legăturilor dintre intelectualii de la orașe și
populația de la sate și ajutorarea membrilor societății. Aceste scopuri
urmărite de românii grupați în societatea „Junimea” au fost un răspuns la
intențiile guvernului din Viena să se folosească de Universitatea din
Cernăuți ca instrument de germanizare a poporului român din Bucovina.
În vederea realizării acestor scopuri, membrii societății țineau ședințe
literare în care se citeau referate și se dezbăteau probleme de literatură
română, artă sau muzică, se recitau poezii și se citeau lucrări ale scriitorilor

~ 43 ~
români, iar corul societății executa cântece din repertoriul românesc.
Societatea „Junimea” organiza la Cernăuți și în celelalte orașe ale
Bucovinei, precum și la sate șezători literare, conferințe, concerte,
reprezentații de teatru, serate și întruniri sociale. Acestea erau uneori urmate
de dans, când la țară junimenii dansau cu fetele din sat.
Renumit în Bucovina a fost tradiționalul bal al „Junimii”, organizat de
obicei în luna februarie, în timpul „carnavalului”, adică între Bobotează și
începutul postului mare al Paștelor. El a constituit o manifestație
reprezentativă a românilor din Bucovina, la care participa elita din Cernăuți
și celelalte orașe și sate. Ținuta era de rigoare, domnii în frac cu decorații,
ofițerii în mare ținută, doamnele în toaletă de seară cu rochii lungi.
Pentru strângerea legăturilor dintre intelectualitatea românească din
Bucovina, Societatea „Junimea” mai organiza la începutul fiecărui an
academic, de obicei în luna noiembrie, un „comers festiv”, la care invitații
stăteau la mese sau în lojă dintr-o mare sală de dans a „Casei Germane” și
consumau bere sau vin, când vechiul președinte preda conducerea societății
și panglica lată de președinte noului președinte ales se țineau discursuri la
adresa rectorului și a Universității, la adresa armatei, a doamnelor și
domnișoarelor, a membrilor emeritați etc. și se cântau cântece studențești și
cântece naționale. Comersul era deschis de vechiul președinte și
vicepreședinte. După darea de seamă asupra activității societății în anul
trecut și după predarea conducerii și panglicii noului președinte, comersul
era condus de noul președinte și vicepreședinte. Noul președinte arăta planul
de activitate al noului comitet pentru anul academic care începea.
Societatea „Junimea” organiza în fiecare an și tradiționala „Seară a Sf.
Nicolae”, în ajunul sărbătorii Sf. Nicolae din luna decembrie. În această
seară apărea Sf. Nicolae cu daruri oferite de societate și de cei care
participau, pe care le împărțea doamnelor și domnișoarelor. Cu Sf. Nicolae
mai venea și dracul cu glume și observații ironice. La această serbare lumea
stătea la mese și consuma băutură, aperitive și prăjituri. Nu se dansa,
deoarece sărbătoarea Sf. Nicolae cădea în postul Crăciunului.
Mai amintim că în primul război mondial, junimenii Ion Grămadă,
Teodor Turturean, Lascăr Luția și Iustin Beabăn au trecut granița în vechiul
regat, s-au înrolat ca voluntari în armata română și au căzut, luptând pe front
pentru unirea tuturor românilor[23].
Întreaga arhivă a societății „Junimea” a fost evacuată de profesorul de
liceu Arcadie Dugan, membru emeritat al „Junimii”, la Gura Humorului și
după decesul acestuia predată de fratele său Ilie Dugan, membru sprijinitor
al „Junimei”, Arhivelor Statului din Iași în anul 1961 și formează „fondul
fraților Arcadie și Ilie Dugan” [24].

~ 44 ~
 În anul 1884 s-a înființat Societatea academică teologică „Academia
Ortodoxă”, pentru literatură, retorică și muzică bisericească, după cum
prevedeau statutele societății. Din ea au făcut parte mai mulți studenți
înscriși la facultatea de teologie a Universității din Cernăuți. Mulți dintre
studenții în teologie au intrat în societatea „Junimea”, iar unii în societatea
„Dacia” înființată mai târziu. Corul „Academiei Ortodoxe”, puternic
disciplinat și bine condus, era cunoscut și apreciat în toată Bucovina. El
dădea concerte frumoase atât în Cernăuți, cât și în celelalte orașe ale
Bucovinei.
Deoarece marea majoritate a membrilor societății „Arboroasa”,
dizolvată din cauze iredentiste, după cum am văzut, au fost studenți teologi,
guvernul austriac s-a împotrivit înființării unei societăți a studenților de la
facultatea de teologie. Numai la intervenția mitropolitului Bucovinei,
Silvestru Morariu[25], guvernul austriac a aprobat cererea înființării
societății „Academia Ortodoxă”.
În anul 1905, studenții fii de țărani români, dar și unii fii de
intelectuali români de la Universitatea din Cernăuți au înființat „Societatea
Academică Română Dacia”. După părerea lor, societatea „Junimea” era
societatea studenților „aristocrați”, în care intrau fiii de „domni” și că deci
fiii de țărani trebuiau să aibe societatea lor, care să activeze la sate și să
culturalizeze țărănimea. Este adevărat că majoritatea fiilor de țărani se
înscriau în „Dacia”, iar majoritatea fiilor de intelectuali în „Junimea”. Dar
nu este mai puțin adevărat că foarte mulți fii de țărani se înscriau în
„Junimea”, amintesc pe Ion I. Nistor, Vasile Grecu, Ion Grămadă, Iorgu
Toma, și mulți fii de intelectuali, în special fii de învățători, s-au înscris în
„Dacia”. Scopul societății „Dacia” a fost asemănător cu acel al societății
„Junimea”. Deosebirea a fost că pe când „Junimea” activa atât la orașe, cât
și la sate, „Dacia” aproape exclusiv la sate.
Membrii societăților „Junimea”, „Academia Ortodoxă” și „Dacia”
purtau peste piept o panglică tricolor roșu, galben, albastru lată de 2 ½ cm,
fixată sub haină pe vestă sau la costumul național sub bondiță pe cămașă, de
la umărul drept în diagonală până sub inimă, la ambele capete prinsă cu câte
un ac de siguranță. Societățile „Academia Ortodoxă” și „Dacia” aveau
brodate cu fir pe panglică denumirile lor. Panglica „Junimii” nu avea nimic
brodat pe ea. Președinții acestor societăți purtau peste haină sau peste
bondiță la ceremonii o eșarfă tricolor după modelul panglicii, lată de 20 cm,
iar vicepreședinții o eșarfă de 15 cm.
În aceste societăți erau primiți numai studenți români înscriși la una
din cele patru facultăți ale Universității din Cernăuți. Ei intrau mai întâi ca
membri provizorii, cu vot consultativ la ședințe, iar după un semestru, în

~ 45 ~
urma unui examen cu privire la istoria românilor, cum și la istoricul și
statutele societății, deveneau membri definitivi. După terminarea studiilor
universitare, membrii acestor societăți erau trecuți pe lista membrilor
inactivi, iar după unul sau doi ani adunarea generală a societății îi proclama
„membri emeritați”. Lor le spuneau membrii activi, cei inactivi, dar și
membrii emeritați mai tineri „bădiță”.
Foștii membri ai societății păstrau o strânsă legătură cu societatea în
care au activat ca studenți. Ei participau la ședințele societății cu vot
consultativ, îndrumau activitatea ei, luau parte la diferitele manifestații ale
societății cu panglica pe piept (comers, bal, serate etc.) și se interesau de
aproape de educarea și îndrumarea membrilor activi studenți. Fiecare
membru student nou intrat în societate primea pe un membru emeritat ca
„bădiță”, care avea grijă de educarea și îndrumarea în viață a studentului.
La Universitatea din Cernăuți au mai existat societățile studențești
„Întrunirea Academică Română Bucovina”, înființată în 1880, și „Întrunirea
Academică Română Moldova”, înființată în 1910. Ele au fost organizate și
au funcționat după modelul corporațiilor studențești germane, cu uniformă,
meuzuri obligatorii, „cârciume” și o disciplină foarte severă. Uniforma pe
care o purtau numai la ceremonii se alcătuia din chipiu, veston cu
brandenburguri, pantaloni albi, cizme de lac și rapir cu gardă îmbrăcată în
tricolorul românesc. Membrii întrunirii „Bucovina” purtau chipiu și veston
roșu, iar cei din societatea „Moldova” chipiu și veston albastru. Insignele de
fiecare zi erau chipiu și panglica tricolor pe piept cu albastru în sus și fără
nici o inscripție. Meuzurile obligatorii se băteau între un membru al
societății „Bucovina” și unul al societății „Moldova”.
Studenții nou înscriși în aceste societăți se numeau „vulpoi”, după
denumirea germană „Fuchs”, dată noilor membri ai societăților germane.
Îndrumătorul vulpilor era „vulpanul”, un membru mai vechi, ales pe un an,
care la ceremonii, când îmbrăca uniforma, purta în jurul chipiului o coadă de
vulpe. După un semestru, dacă a bătut cel puțin o meuzură, în urma unui
examen de istoria românilor și istoria și statutele societății, vulpoii deveneau
„fârtați” (Burschen). La terminarea studiilor universitare, fârtații erau trecuți
pe lista „domnilor bătrâni” (alte Herren).
Conducătorul societății era „seniorul”, iar adjunctul său „conseniorul”,
amândoi aleși de adunarea fârtaților pe un termen de un an dintre fârtați.
Numărul membrilor acestor societăți a fost mic. El a variat între cinci
și doisprezece membri.
Scopul acestor societăți a fost să formeze caractere și să educe pe
membrii lor în spiritul național românesc. Ele, cu toate că au luat ca model
organizarea și funcționarea societăților germane, au avut un caracter

~ 46 ~
pronunțat românesc [în] ce privește spiritul ce domnea și educația dată
membrilor lor. Printre membrii întrunirii „Bucovina” s-a numărat și Partenie
Siretean, care a luat parte ca voluntar la războiul de independență din
1877[26].
Motivul pentru care au fost înființate aceste societăți a fost că unor
tineri studenți români le plăcea, datorită vârstei lor, uniformele și viața din
cadrele întrunirilor studenților de alte naționalități organizate după sistemul
din Heidelberg și se înscriau în acestea, în special în societatea „Alemania”,
care primea studenți de orice naționalitate și în care domnea un spirit
cosmopolit austriac.
Semnificativă pentru atmosfera românească, care a domnit în întrunirile
„Bucovina” și „Moldova” a fost și provocarea la duel a rectorului Universității
din Cernăuți, profesorul Lieblein, de către studentul de la facultatea de drept
Băleanu, mai târziu prim-procuror la tribunalul din Suceava. Cu ocazia
deschiderii unui an academic, rectorul Lieblein, în discursul său inaugural, i-a
numit pe români popor de țigani (Zigennervolk). Studentul român i-a trimis
rectorului martorii săi și acesta a fost nevoit să retragă în public, în aula
Universității în care a vestit cuvântarea sa inaugurală, cuvintele jignitoare la
adresa poporului român. Studentul Băleanu era membru al societății
„Bucovina”.
Îndată după primul război mondial, după unirea Bucovinei, prin anii
1919-1920 s-a înființat pe lângă Universitatea din Cernăuți societatea
studențească „Centrul Studențesc Arboroasa”. Intenția a fost să organizeze
studențimea din Cernăuți într-un centru studențesc, care să cuprindă societăți
pe facultăți, după modelul societăților studențești de la Universitățile din
București și Iași. Ideea aceasta însă n-a prins printre studenții români din
Cernăuți și astfel „Centrul Studențesc Arboroasa” a rămas o societate
studențească cu o organizare și activitate asemănătoare celorlalte trei
societăți „Junimea”, „Academia Ortodoxă” și „Dacia”. Acestea, cu un trecut
de lupte naționale și cu tradiții, au fost prea adânc înrădăcinate în conștiința
poporului român din Bucovina.
Prin anii 1930-1931, societățile studențești din Cernăuți, care după
marea unire se ținuseră departe de luptele politice, au început să fie
contaminate de mișcarea legionară. Dacă oficial societățile n-au aderat la
mișcarea legionară, mulți membri au făcut parte sau au simpatizat cu ea,
participând la manifestațiile legionare, la grevele și mișcările de stradă.
La 24 octombrie 1938 a avut loc inaugurarea festivă a cursurilor
universitare pentru anul academic 1938-1939 în prezența corpului
profesoral, a mitropolitului Visarion Puiu, a rezidentului regal profesorul
George Alexianu, a comandantului diviziei a 8-a, generalul Carlaonț, și a

~ 47 ~
altor reprezentanți ai autorităților civile, militare și eclesiastice. Restul aulei
a fost umplut până la refuz de studenți.
După darea de seamă asupra activității universității în anul de studii
1937-1938, făcută de rectorul Universității, prof. Ion I. Nistor, care prezida
serbarea, mi-a revenit mie sarcina să țin lecția de deschidere. Am tratat
„Problema metodei în știința dreptului”. Pe când vorbeam, am observat
mișcare și neliniște printre studenți. Abia am terminat lecția și un student s-a
urcat pe podiul de unde prezida rectorul înconjurat de autorități și unde am
vorbit, care a strigat „Cerem eliberarea tuturor legionarilor întemnițați, vrem
numerus clausus în universități, trăiască legiunea și căpitanul”, iar studenții
au început să cânte „Sfântă tinerețe legionară”. Rectorul, profesorii și
autoritățile au părăsit aula, iar studenții au rămas să cânte diferite cântece
legionare. Apoi ei s-au baricadat în universitate și în căminul studențesc de
alături, unde au rămas câteva zile, clădirile fiind înconjurate de armată și
poliție[27].
După această ispravă, toate societățile studențești de la Universitatea
din Cernăuți au fost dizolvate și sediile lor sigilate. Ele n-au mai fost
reactivate.

*
* *

La 23 octombrie 1920 s-a inaugurat Universitatea românească din

Cernăuți, rector fiind profesorul Ion I. Nistor[28], în prezența regelui
Ferdinand I, a reginei Maria, a principelui moștenitor Carol, a principesei
Mărioara, a patriarhului Miron Cristea, a președintelui Academiei Române,
Dimitrie Onciul, a ministrului Instrucției Publice[29], a delegaților
universităților din București, Iași și Cluj și ai unor universități străine, a
corpului profesoral și a unui mare număr de studenți. Seara a avut loc un
„comers”, cu participarea tuturor societăților studențești din Cernăuți în
„Casa Germană” (Deutsches Haus), prezidat de rege și condus de rectorul I.
Nistor ca „prezidium”.
Profesorii germani de la universitate au refuzat să depună jurământul
de credință statului român și au părăsit țara, afară de profesorii Siegel Carol,
profesor de filosofie[30], Herzog Eugen, profesor de limba franceză[31],
Netolitzky Fritz, profesor de farmacologie[32], și Kleinwächter Friederich,
profesor de economie politică. Prin anii 1923-1924, profesorul Last de la
facultatea de drept a încercat să se întoarcă la facultatea din Cernăuți, dar n-a
reușit[33].

~ 48 ~
 Profesorul Hacman Maximilian, primul decan al facultății de drept
românești din Cernăuți, a apelat la profesorul Paul Negulescu de la
facultatea de drept din București[34] să recomande persoane bine pregătite
și cu activitate științifică meritorie, care să fie numite profesori la facultatea
de drept din Cernăuți, pentru a completa cadrele vacante prin plecarea
profesorilor germani. Marea majoritate a românilor din Bucovina a fost
pentru unirea cu vechiul regat fără condiții și voiau nu numai o unire
politică, dar și o unire și unificare culturală, socială și sufletească a tuturor
românilor, o unificare completă. În vederea acestui scop, învățământul
facultății de drept a fost organizat, începând cu anul de studii 1921-1922
după modelul facultăților de drept din București și Iași.
Cu durere însă s-a constatat mai târziu că profesorul Paul Negulescu
n-a recomandat elemente bine pregătite, care să ridice prestigiul
învățământului superior românesc. El a avut în vedere alte considerente și
alte interese decât acele ale învățământului universitar din noua provincie de
curând unită cu regatul român.
Corpul didactic al facultății de drept în primul an de funcționare a
Universității românești din Cernăuți a fost următorul:
– Maximilian Hacman, doctor în drept din Cernăuți 1904, candidat de
avocatură 1904-1906, bibliotecar la biblioteca universității din Cernăuți
1906-1919, profesor titular pentru dreptul comercial, suplinitor la catedra de
drept instituțional 1919, decanul facultății de drept (primul decan al
facultății românești) 1919-1920 și 1920-1921, apoi în anii 1938-1939 și
1939-1940 (ultimul decan al facultății), rectorul universității 1921-1922, ales
senator în senatul țării 1923, într-o legislatură vicepreședinte al senatului,
încadrat la facultatea de drept București 1940[35].
– Valerian Șesan, profesor titular pentru dreptul bisericesc la
facultatea de teologie 1919, a ținut cursuri de drept bisericesc și la facultatea
de drept, doctor în teologie 1901, doctor în drept 1906. La facultatea de
drept a ținut cursuri până în 1921, când învățământul juridic de la facultate
s-a reorganizat după modelul facultăților din vechiul regat, cu care ocazie
catedra de drept bisericesc a fost desființată[36].
– Constantin Isopescu-Grecul, doctor în drept din Cernăuți 1897,
docent privat la facultatea de drept din Cernăuți 1909, candidat de notar,
procuror, consilier de Tribunal 1893-1909, profesor titular la facultatea de
drept din Cernăuți 1909, ministru plenipotențiar 1919-1922, fiind în
concediu la facultate, rectorul Universității din Cernăuți 1930-1933, decedat
la 29 martie 1938[37].
– Lunguleac Ioan, doctor în drept 1911, avocat al statului 1911-1919,
suplinitor la catedra de drept roman 1919, profesor agregat 1920, profesor

~ 49 ~
titular 1926, decanul facultății de drept din Cernăuți 1937-1938, încadrat la
facultatea de drept din Cluj-Sibiu 1940.
– Spulber Constantin, doctor în drept din București 1908, consilier la
Curtea de Apel din Cernăuți, profesor suplinitor la catedra de istorie a
dreptului 1919, profesor titular 1 ianuarie 1921, încadrat la facultatea de
drept din București 1940.
– Popovici Alexandru, doctor în drept din Cernăuți, vicepreședintele
Tribunalului din Cernăuți, profesor suplinitor la catedra de procedură civilă
1919, profesor agregat 1 decembrie 1926, profesor titular 1930, decedat
1935.
– Berariu Constantin, doctor în drept din Cernăuți, funcționar superior
în administrația Bucovinei, suplinitor la catedra de drept constituțional 1919,
profesor agregat 1 octombrie 1921, decedat în noiembrie 1929[38].
– Ghițescu Ioan, doctor în filosofie de la Universitatea din Göttingen
1913, director la „Banca Regională” din Cernăuți, conferențiar pentru
finanțe și statistică 1919, profesor suplinitor 1 ianuarie 1923, profesor titular
1 ianuarie 1924, decanul facultății 1931-1937, încadrat la facultatea de drept
din Iași 1940.
– Tarnavschi Aurel, doctor în drept din Cernăuți 1910, substitut de
procuror la Tribunalul din Cernăuți, suplinitor la catedra de procedură
penală 1919, docent 1921, demisionat din învățământ 1926[39].
– Marcu Vasile, doctor în drept din Cernăuți, directorul general al
„Băncii Regionale” din Cernăuți, suplinitor la catedra de economie politică
1919, demisionat 1920.
– Kleinwächter Friedrich, doctor în drept 1862, docent la facultatea de
drept din Praga 1865, profesor de economie politică la Școala de Agronomie
din Liebwerd (Boemia) 1871, profesor la Politehnica din Riga 1872,
profesor la facultatea de drept din Cernăuți 1875, decanul facultății de drept
din Cernăuți 1876-1877, 1888-1889, 1890-1891, rectorul Universității din
Cernăuți 1893-1894, pensionat 1908, profesor onorar al facultății de drept
românești 1919 și însărcinat cu un curs de economie politică honoris causa,
pe care l-a ținut în limba germană, decedat la Cernăuți la 12 decembrie 1927
în vârstă de 89 ani.

*
* *

În cursul anilor următori s-au făcut la facultatea de drept din Cernăuți

următoarele numiri:

~ 50 ~
 – Constantin Rădulescu, doctor în drept din Bruxelles, subdirector
general al Penitenciarului București, însărcinat cu un curs de criminologie la
facultatea de drept din București, profesor titular la catedra de criminologie
și legislație penitenciară la facultatea de drept din Cernăuți 1 octombrie
1920, decanul facultății 1921-1925, decedat la 3 ianuarie 1938.
– George Drăgănescu, doctor în drept din Berlin 1913, suplinitor la
facultatea de drept din București, avocat, profesor titular la facultatea de
drept din Cernăuți 1920, decanul facultății 1925-1927, rector gerent al
Universității 26 iunie 1926-3 iulie 1927, încadrat la facultatea de drept din
Iași 1940.
– Christofor Coroamă, doctor în drept din Cernăuți 1919, docent
1920, suplinitor la catedra de economie politică și națională 1920, profesor
agregat 1921, profesor titular 1927, încadrat la facultatea de drept din Cluj-
Sibiu 1940.
– Dimitrie Busuiocescu, doctor în științele economice și financiare din
Lipsca 1905, profesor de economie politică la Școala Superioară de
Agricultură din București, fost secretar general al Ministerului Agriculturii
și Domeniilor, profesor agregat la catedra de științe financiare și statistică la
facultatea de drept din Cernăuți 1921. A cumulat catedra de la facultatea de
drept din Cernăuți cu catedra de la Școala Superioară de Agricultură din
București. A decedat la 23 noiembrie 1934[40].
– Atanasie Ștefănescu-Galați, licențiat în drept și filosofie, bibliotecar
la „Fundația Universitară Carol I” din București, suplinitor la catedra de
politică și presă de la doctorat la facultatea de drept din Cernăuți (1922),
profesor titular în baza art. 81 din legea învățământului superior [de la] 1
ianuarie 1924, decanul facultății (1927-1931), încadrat la facultatea de drept
din Iași (1940)[41].
– Alexandru Papacostea, doctor în drept din Paris (1912), substitut de
procuror la Tribunalul din Iași (1912-1913), director la Uniunea Sindicatelor
Agricole (1914-1918), secretarul general al Ministerului Industriei și
Comerțului (1918), profesor suplinitor la catedra de drept constituțional
comparat la facultatea de drept din Cernăuți [de la] 1 octombrie 1923,
profesor titular [de la] 1 ianuarie 1924, decedat [la] 1 decembrie 1925[42].
– Traian Ionașcu, doctor în drept din Paris (1923), suplinitor la
catedra de drept internațional privat la facultatea de drept din Cernăuți
(1923), profesor agregat la catedra de drept civil comparat de la doctorat [de
la] 1 octombrie 1924, transferat la facultatea de drept din Iași 1925[43].
– Ion Țurcan, doctor în drept din Viena 1913, docent 1922, funcționar
administrativ la primăria din Cernăuți, conferențiar suplinitor la conferința
de drept internațional public aprofundat [la nivel de] doctorat la facultatea de

~ 51 ~
drept din Cernăuți 1924, conferențiar definitiv (1932). În anul 1940 a reușit
la concursul de agregație pentru ocuparea catedrei de drept internațional
public de la licență, fiind apoi încadrat la facultatea de drept din Iași[44].
– Dimitrie Gălășescu-Pyk, doctor în drept din Paris 1914, suplinitor la
conferința de drept comercial comparat doctorat 1924, profesor agregat
1929, profesor titular 1932, încadrat la facultatea de drept din București
1940.
– Constantin Damian, doctor în științele politice și economice din
Paris 1922, suplinitor la conferința de sociologia și filosofia dreptului,
doctor la facultatea de drept din Cernăuți 1924, docent 1931, conferențiar
definitiv 1932, profesor agregat 1932, profesor titular 1938, încadrat la
facultatea de drept din Iași 1940.
– Aurel Căpățână, doctor în drept, consilier la Curtea de Apel din
Cernăuți, suplinitor la catedra de drept civil II licență de la facultatea de
drept din Cernăuți (1924). După doi ani a demisionat și a rămas în
magistratură, unde a ajuns procurorul general de la Curtea de Casație din
București.
– Iulian Pascu, doctor în drept, suplinitor la catedra de drept
administrativ licență (1924). A mai funcționat și în 1925 și apoi n-a mai fost
propus suplinitor de către consiliul facultății pentru un nou an de studii.
– Constantin Petrescu-Ercea, doctor în drept din Paris, suplinitor la
conferința de drept administrativ comparat, doctorat la facultatea de drept
din Cernăuți (1924). A funcționat doi ani și apoi a renunțat, fiind în urmă
numit profesor de drept comercial la Academia de Drept din Oradea[45].
– Ioan Rădulescu, doctor în drept din Paris (1923), profesor agregat la
catedra de drept penal comparat și criminologie, doctorat, la facultatea de
drept din Cernăuți 23 mai 1926, profesor titular 1 ianuarie 1930, transferat la
facultatea de drept din Iași în decembrie 1936. Decedat în martie 1940.
– Ilie Popescu Spineni, doctor în drept din Paris (1925), profesor
secundar și avocat, fost magistrat, suplinitor la catedra de drept roman II
licență de la facultatea de drept din Cernăuți (15 decembrie 1927), chemat ca
profesor titular la facultatea de drept din Iași (1 ianuarie 1931)[46].
– George Alexianu, doctor în drept din București, avocat, profesor de
liceu, profesor suplinitor la facultatea de drept din Cernăuți la catedra de
drept constituțional comparat, doctorat (1 octombrie 1926), profesor agregat
(1 aprilie 1927), profesor titular (1930), chemat la catedra de drept
constituțional, licență (1936), numit rezident regal al ținutului Suceava (14
august 1938), încadrat la facultatea de drept din București 1940[47].
– Erast Tarangul, doctor în drept din Cernăuți 1924, secretarul
facultății de drept din Cernăuți 1 aprilie 1922, studii speciale în dreptul

~ 52 ~
public la facultatea de drept din Bordeaux cu profesorii Duguit și Bonnard
1925-1926, asistent onorific la catedra de enciclopedia dreptului 1926,
conferențiar suplinitor la conferința de drept administrativ comparat,
doctorat 1 octombrie 1927, docent 1 aprilie 1931, conferențiar definitiv
1932, profesor agregat 1 octombrie 1937, încadrat la facultatea de drept din
Iași 1940, transferat la facultatea de drept din Cluj-Sibiu 12 decembrie 1941,
profesor titular 1 mai 1942.
– Petre Vasilescu, doctor în drept din Paris 1908, profesor de liceu
București, numit profesor agregat la catedra de procedură civilă la facultatea
de drept din Cernăuți (1 ianuarie 1928), chemat ca profesor titular la
facultatea de drept din Iași.
– George Cristescu, doctor în drept din București 1925, magistrat
maior, suplinitor la conferința de drept administrativ special de la facultatea
de drept din Cernăuți (1 februarie 1931), docent (1 aprilie 1931),
conferențiar provizoriu (1 ianuarie 1932), conferențiar definitiv (15 ianuarie
1938). A fost admis la concursul de agregație pentru ocuparea catedrei de
drept penal și procedură penală de la licență în martie 1940, apoi a fost
încadrat la facultatea de drept din Cluj-Sibiu 1940.
– Constantin C. Angelescu, doctor în drept din Paris, diplomat al
Școlii de Științe Politice din Paris, referent stagiar la Consiliul legislativ din
București, profesor agregat la catedra de drept constituțional, licență, de la
facultatea de drept din Cernăuți (1 noiembrie 1936), chemat ca profesor
titular la facultatea de drept din Iași (1 ianuarie 1937)[48].

*
* *

Decanii facultății de drept din Cernăuți au fost de la înființarea

universității românești și până la desființarea ei în anul 1940 următorii
profesori: Maximilian Hacman 1919-1921, Constantin Rădulescu 1921-
1925, George Drăgănescu 1925-1927, Atanasie Ștefănescu-Galați 1927-
1931, Ion Ghițescu 1931-1937, Ion Lunguleac 1937-1938, Maximilian
Hacman 1938-1940.
La alegerea decanului, consiliile de facultate ale Universității din
Cernăuți au respectat așa-numitul „principiu al ancienității”, preluat de la
vechea universitate austriacă. Potrivit acestui principiu, consiliile alegeau
decan pe fiecare profesor pe rând după vechimea sa ca profesor.

*
* *

~ 53 ~
 La facultatea de drept din Cernăuți, ca și în întreaga universitate, a
domnit o atmosferă de muncă științifică, de respect reciproc și de păstrare a
tradițiilor academice. Majoritatea profesorilor a făcut cursuri, care s-au
remarcat prin forma și conținutul lor științific. Ei respectau cu stricteță
orariul cursurilor stabilit. În cadrele cursurilor de popularizare, organizate de
rectoratul Universității, profesorii facultății de drept au ținut un număr mare
de cursuri, care au fost urmărite cu interes și bine apreciate de un auditoriu
mare și variat. Unii profesori au participat la congrese internaționale și au
colaborat la reviste din țară și din străinătate.
Între profesorii de la facultatea de drept și studenți au existat raporturi
bune nu numai la cursuri, dar și în afară de incinta Universității. Profesorii
se îngrijeau și de educarea studenților. Ei îi îndrumau în viață și participau la
diferitele lor manifestații, ca baluri, serate, comersuri, reprezentații teatrale,
concerte etc. Mulți profesori ai universității și profesorii care au studiat la
Cernăuți de la facultatea de drept au fost „membri emeritați” ai unei societăți
studențești din Cernăuți. În această calitate, ei se interesau de membrii
societății și îndrumau activitatea ei.
Mai mulți profesori francezi au vizitat facultatea de drept din Cernăuți
și au ținut în cadrele ei conferințe fie pentru studenți, fie pentru un public
mai larg. Amintesc pe Léon Duguit, decanul facultății de drept din
Bordeaux[49], Georges Ripert[50], Henri Capitant[51], Louis Le Fur[52],
Achille Mestre[53] și Olivier Martin de la facultatea de drept din Paris[54] și
Louis Trotabas de la facultatea de drept din Nancy[55]. Au mai ținut
conferințe și profesori români de la alte universități, cum au fost Dimitrie
Alexandrescu de la facultatea de drept din Iași[56], Anibal Teodorescu[57]
și Paul Negulescu de la facultatea de drept din București, George Sofronie
de la facultatea de drept din Cluj[58].
Între profesorii facultății de drept și profesorii universității, cum și
între familiile lor au existat frumoase raporturi sociale și de prietenie.
Familiile se vizitau, se făceau invitații la masă, se lua împreună cina la un
restaurant, se organizau excursii la casele de odihnă și recreație ale
universității de la Cernăuca lui Hurmuzake[59] și de la Gura Humorului, la
mănăstirile din Bucovina și în frumoșii munți ai Bucovinei. Cunoscute și
mult frecventate au fost zilele de primire la familia profesorului Hacman,
care aveau loc în fiecare lună, marți după ziua întâia și marți după ziua a
cincisprezecea a lunii. La aceste primiri veneau între 30-40 de musafiri
profesori și alte personalități din oraș.
În dorința de a colabora la unirea sufletească a Bucovinei cu vechea
țară, profesorii Universității din Cernăuți au primit cu căldură și prietenie pe
colegii lor veniți din alte părți, care la facultatea de drept au fost în mare

~ 54 ~
majoritate. Aceștia erau invitați în familie, iar în zilele de primire la familia
Hacman, profesorii nou veniți la Universitatea din Cernăuți aveau
posibilitatea să facă cunoștință cu societatea cernăuțeană.

*
* *

Dar această atmosferă academică și de bune raporturi sociale a fost

mult tulburată de către câțiva profesori ai facultății de drept, care prin intrigi
și diferite combinații și aranjamente, prin atacuri directe sau indirecte pe la
spate încercau să-și realizeze anumite interese și ambiții personale.
În alegerile parlamentare din 1923 au candidat pentru mandatul de
senator al Universității din Cernăuți profesorii M. Hacman din partea
Partidului Liberal și C. Rădulescu, independent. A reușit M. Hacman, iar C.
Rădulescu a căzut în alegeri. Acesta a mai căzut o dată candidând fără
succes pentru funcția de rector al Universității.
Furios de aceste insuccese, C. Rădulescu s-a supărat foc pe liberali și a
declarat război Partidului Liberal. Cu toate că-l asigura până atunci pe I.
Nistor, președintele Partidului Național Liberal din Bucovina, de toată
prietenia și admirația sa și frecventa regulat recepțiile din casa prof.
Hacman, Rădulescu a început să-i combată cu vehemență. Supărarea lui C.
Rădulescu s-a extins și s-a îndreptat împotriva tuturor bucovinenilor, pe care
îi acuza de regionalism.
Ca profesor, C. Rădulescu nu a avut o pregătire teoretică. Cursurile
sale de criminologie și legislație penitenciară au avut mai mult caracterul
unor cozerii. Într-o formă atrăgătoare, Rădulescu descria teoriile din
domeniul criminologiei ale școlii italiene reprezentată prin Lombrozo,
Garofallo, Enrico Ferri și mulți alții, cum și diferitele sisteme de închisori.
Descrierile erau însă superficiale, fără o aprofundare a problemelor și fără o
referire la literatura de specialitate. Niciuna din puținele sale lucrări, pe care
le-a publicat C. Rădulescu în cursul vieții, nu poate fi considerată ca având o
valoare științifică.
Rădulescu a fost extrem de bogat, ambițios, sfidător, îngâmfat și ataca
vehement pe aceia ce se împotriveau ambițiilor sale. El profesa și avocatura
și avea un birou avocațial în centrul orașului. El însă câștiga mai mult cu
intervențiile sale la București. Un timp, Rădulescu a fost decanul baroului
avocaților din Bucovina. Domiciliul său permanent era în Cernăuți, dar avea
și un apartament la București.
În lupta sa împotriva lui Hacman, dar și împotriva bucovinenilor,
Rădulescu l-a atras de partea sa pe prof. Drăgănescu, care locuia în

~ 55 ~
București și venea săptămânal la Cernăuți, ca să-și țină cursurile, seminariile
și examenele. Drăgănescu era un mare intrigant și cu totul străin de dreptul
civil, obiectul catedrei sale, cu toate că-și luase doctoratul la Berlin cu teza
Besitzerwerke durch Stellvertretung, o lucrare meritorie.
Cursurile sale nu durau mai mult de 25-35 de minute, la care trata cu
totul vag probleme și noțiuni, pe care le repeta mereu. Când se întorcea de la
cursuri în decanat, care servea și ca sală a profesorilor, Drăgănescu exclama
grav: „Am ținut astăzi cursuri excelente, admirabile, ca la Sorbona”. În
condica de prezență semna o mulțime de ore de curs și seminar, pe care
efectiv el nu le ținea deloc sau numai pe jumătate. Odată, Isopescu-Grecul,
văzând cum semnează Drăgănescu condica de prezență cu multe ore de curs
și seminar, a exclamat ironic: „Dar, domnule coleg, d-ta ești foarte optimist
la semnarea condicii”.
Studenții se pregăteau pentru examenul de drept civil la Drăgănescu
numai după notele de curs, care formau doar vreo 30 pagini de caiet și pe
care le numeau „telegramele lui Drăgănescu”. În asemenea condiții,
licențiații facultății de drept din Cernăuți, care au fost studenții lui
Drăgănescu, nu cunoșteau dreptul civil. Norocul lor a fost că profesorul
Lunguleac, un bun cunoscător al dreptului roman, care ținea cursuri
frumoase și era foarte exigent, i-a introdus temeinic în materia dreptului
privat.
De teamă să nu-l eclipseze un bun profesor de drept civil, Drăgănescu
făcea tot posibilul ca cele două catedre de drept civil vacante, una la licență
și una la doctorat, să nu fie ocupate și ca numai el să le suplinească, cu toate
că au fost dispozițiuni ca un profesor să nu poată suplini decât o singură
catedră. Astfel, Drăgănescu i-a creat dificultăți lui Traian Ionașcu, care apoi
s-a transferat la Iași, și i-a îndepărtat din facultate pe doi eminenți civiliști,
consilieri la Curtea de Apel din Cernăuți, pe Aurel Căpățână, care a suplinit
timp de doi ani catedra de drept civil II de la licență și mai târziu a devenit
procurorul general al Curții de Casație din București, și pe Bagdat, care a
solicitat suplinirea unei catedre de drept civil și a fost refuzat.
Rădulescu și Drăgănescu, înainte de numirea lor la facultatea de drept
din Cernăuți, au încercat să intre la facultatea de drept din București.
Presupun că Paul Negulescu i-a recomandat ca profesori la Cernăuți ca să
scape de acești incomozi și nedoriți candidați la catedrele facultății de drept
din București.
Lui Rădulescu și Drăgănescu s-au atașat cu timpul Ștefănescu-Galați,
Damian, Alexianu, Gălășescu-Pyk și Ghițescu. În consiliu vota deseori și
Ion Rădulescu cu această grupare, deoarece locuia și el la București și venea
la Cernăuți împreună cu Drăgănescu, Alexianu, Gălășescu-Pyk și Damian.

~ 56 ~
 Ștefănescu-Galați, fără să aibă doctoratul și fără lucrări științifice, a
fost chemat direct fără examene ca profesor titular la catedra de politică și
presă de la doctorat în baza art. 81 din legea învățământului superior. El era
un mare meșter în a ponegri pe cineva și a trage sforile. Se fălea mereu că
este „un mare sforar”. Un timp a locuit în București și făcea naveta pentru a
ține cursuri și examene la Cernăuți, împreună cu ceilalți profesori care
locuiau în București. După un timp s-a căsătorit și și-a cumpărat o casă mică
în Roșa, o suburbie a municipiului Cernăuți.
Damian a fost pur și simplu o nulitate în materie de drept și străin de
sociologia și filosofia dreptului, materie pentru care a fost numit profesor.
Mi-am pus problema cum a putut Damian să obțină titlul de doctor în drept
de la facultatea de drept din Paris și cum, și în baza căror propuneri a fost
numit suplinitor la facultatea de drept din Cernăuți. El avea o moșie lângă
Bacău și nu-l preocupau decât probleme de agricultură și zootehnie.
Alexianu era inteligent și cult. Avea cunoștințe în materia dreptului
public, însușite însă în mod superficial, mai mult din practica sa avocațială,
fără să le fi aprofundat cu ajutorul doctrinei. Muncitor și harnic, profesa în
mod intens avocatura, din care realiza venituri frumoase, în special din
procesele de contencios administrativ.
Alexianu era foarte ambițios și râvnea să se ridice cât mai sus. Nimic
nu-l putea împiedica în năzuințele sale pentru ca să-și satisfacă ambițiile
sale. Cât timp avea de cineva nevoie era amabil, devotat, curtenitor,
îndatoritor și modest, și se străduia să-l servească. După ce însă nu mai avea
nevoie de cineva, îi întorcea spatele și își vedea cinic de interesele și
combinațiile sale, fără scrupule și fără nici o remușcare. Om rău și închis,
Alexianu nu s-a dat înapoi de la nimic pentru a ajunge departe în
ascensiunea sa.
Activitatea științifică a lui Alexianu a fost redusă. El a publicat câteva
monografii, studii în reviste de specialitate și cronici jurisprudențiale,
folosindu-se mai mult de materialul adunat din practica sa avocațională. O
lucrare mai mare a fost cursul său de drept constituțional tipărit în trei
volume. Acesta însă a fost mai mult o compilație din câțiva autori francezi,
la care a adăugat material adunat din jurisprudența contenciosului
administrativ. În lumea juriștilor, Alexianu s-a făcut cunoscut mai mult ca
directorul revistei „Pandectele Săptămânale” și al publicației „Colecția
Legilor”, care publica legile noi apărute însoțite de câteva note privitoare la
jurisprudență.
Alexianu a reușit să se apropie de mitropolitul Bucovinei, Visarion
Puiu, și să-i câștige simpatia și încrederea. Mitropolitul l-a numit consilier
juridic al Administrației „Fondului Bisericesc”. În această calitate, Alexianu

~ 57 ~
a reușit să bage zâzanie între mitropolitul Bucovinei și bucovineni, folosind
diferite intrigi și manevre.
Alexianu a tras mari profituri din funcția de consilier juridic al
„Fondului Bisericesc”, încasând onorarii și diurne enorme, cu sutele de mii
de lei. Pentru a nu fi deranjat în acțiunile sale, el a „reorganizat”
Administrația „Fondului Bisericesc”, punând în funcțiile de conducere și
funcțiunile cheie oamenii săi de încredere. Cu ajutorul unui examen în limba
română instituit de el pentru toți salariații „Fondului Bisericesc”, au fost
scoși mulți brigadieri silvici de la ocoalele pădurilor „Fondului Bisericesc”,
câteva dactilografe și alți funcționari, care au fost înlocuiți de protejații lui
Alexianu.
În ura sa împotriva bucovinenilor, Alexianu a uneltit pentru
desființarea Universității din Cernăuți, a Mitropoliei Bucovinei și a
„Fondului Bisericesc”. Prin aceste uneltiri, Alexianu urmărea și satisfacerea
ambițiilor sale și a unor interese personale, cum au fost transferarea sa la
facultatea de drept din București, pierderea influenței politice a lui Nistor și
a Partidului Liberal din Bucovina, nemulțumiri și procese cu ocazia
desființării acestor instituții etc. Pentru aceste acțiuni nefaste de stil mare
Alexianu și l-a câștigat și pe mitropolitul Visarion Puiu.
Cu privire la intrigile, acțiunile și profiturile lui Alexianu și la
intervenția mitropolitului Visarion Puiu pentru desființarea Mitropoliei
Bucovinei și a „Fondului Bisericesc”, avocatul dr. Aurel Morariu, deputat în
Parlamentul țării, a publicat broșura Întru apărarea mitropoliei și a facultății
de teologie și a Fondului Bisericesc ort. rom. al Bucovinei. Intervenție
parlamentară în ședința Adunării Deputaților din 19 martie 1937, Cernăuți
1937, Institutul de arte grafice și editură „Glasul Bucovinei”, și o altă
broșură Pentru restabilirea adevărului, Cernăuți 1936, Tiparul „Glasul
Bucovinei”.
Dimitrie Gălășescu-Pyk a fost un eminent jurist și bine pregătit pentru
catedră. A publicat lucrări remarcabile. El locuia în București, unde era un
avocat cunoscut, și de unde venea săptămânal la Cernăuți împreună cu
ceilalți profesori care locuiau în București și țineau cursuri la Cernăuți.
Situația sa ilegală de a locui și profesa avocatura la București și a deține o
catedră la facultatea de drept din Cernăuți, cum și călătoriile săptămânale la
Cernăuți împreună cu Alexianu, Drăgănescu și ceilalți l-au determinat
probabil să se atașeze grupului Rădulescu-Drăgănescu-Alexianu și
Ștefănescu-Galați.
Ghițescu s-a remarcat prin slabele sale cunoștințe în specialitatea ce
și-a ales. În orele sale de curs ședea la catedră, fuma o țigară de foi și dicta
studenților un curs elementar de finanțe, după care aceștia se pregăteau apoi

~ 58 ~
pentru examene. Ca director de bancă era obligat să locuiască în Cernăuți. El
se străduia să mențină relații bune cu toți profesorii facultății. Totuși, în
ședințele de consiliu era pe partea grupării Rădulescu-Drăgănescu-Alexianu-
Ștefănescu-Galați. Această grupare l-a ales și menținut timp de șase ani în
funcția de decan al facultății. Ghițescu era util pentru grupare, deoarece
locuia în Cernăuți și păstra relații bune cu ceilalți profesori ai facultății.

*
* *

Drăgănescu, Alexianu, Gălășescu-Pyk, I. Rădulescu, Damian și un

timp și Ștefănescu-Galați, care locuiau în București, s-au aranjat astfel ca să
plece joi seara cu acceleratul din București și să ajungă vineri dimineața pe
la orele 8 în Cernăuți. Ei se întorceau apoi, tot împreună cu toții, sâmbătă
după-masă pe la orele 19. Din cauza acestei navete săptămânale ei au fost
porecliți „profesorii ambulanți”, care veneau la Cernăuți cu „vagonul de
savanți”.
În intervalul de timp de vineri dimineață și până sâmbătă după-masă
profesorii ambulanți țineau cursurile și seminariile de la catedrele lor și de la
cele suplinite, examenele de licență și cele de doctorat, susținerile de teză de
doctorat, concursurile de agregație, cursurile de popularizare etc. Ei obligau
pe decani să convoace numai pentru vineri seara ședințele consiliului
facultății, cum și orice alte ședințe. Problemele urgente ce trebuiau supuse
votului consiliului facultății în cursul săptămânii erau rezolvate pe cale de
circulară.
Vinerea și sâmbăta domnea în facultate tensiune și fierbere mare. Se
poate lesne imagina ce temeinice și serioase erau aceste lucrări. Deseori
ambulanții nu puteau să termine examenele în limitele sesiunii de examene,
ceea ce era și firesc, fiind înscriși mulți candidați. Decanii propuneau pe cale
de circulară prelungirea sesiunii, ceea ce însă era ilegal.
Ambulanții au pus stăpânire pe consiliul facultății și au ales decani
numai dintre ei. Pe aceștia îi realegeau, chiar de mai multe ori, pentru ca
astfel să fie înlăturați de la decanat acei care n-ar fi fost dispuși să le
satisfacă toate pretențiile. Astfel, C. Rădulescu a fost decan 4 ani,
Drăgănescu 2 ani, Ștefănescu-Galați 4 ani, iar Ghițescu 6 ani. Ironic,
Isopescu-Grecul se adresa lui Ștefănescu-Galați și Ghițescu cu titlul de
„decanissimus”. În anul de studii 1937-1938 a fost ales decan I. Lunguleac,
care nu făcea parte din gruparea ambulanților, dar numai după ce a făcut
diferite concesii și și-a luat diferite angajamente, ca de ex. să participe la
ședința consiliului în care a fost propus titular Damian, să nu fixeze ședințele

~ 59 ~
consiliului decât numai vinerea, să demisioneze din funcția de decan după
un an. Profesorii cu vechime și activitate profesorală meritorie, ca Isopescu-
Grecul, Spulber sau Coroamă nu au fost aleși decani.
Ambulanții erau și mari arghirofili. Ștefănescu-Galați în timpul când a
fost decanul facultății a introdus „principiul continuității studiilor la
facultate” pentru studenții care se transferau de la facultatea de drept din
Cluj la facultatea de drept din Cernăuți. Facultatea de drept din Cluj păstrase
vechea organizare maghiară de predare și promovare, potrivit căreia studiul
juridic dura patru ani, în care timp studentul dădea trei „examene de stat” și
primea la finea studiului un certificat numit „absolutoriu”. Acesta împreună
cu cele trei certificate referitoare la examenele de stat nu dădeau dreptul
absolvenților facultății să fie numiți în magistratură și nici să se înscrie în
baroul avocaților. Pentru aceste funcțiuni ei erau obligați să obțină titlul de
doctor în drept în baza a trei examene de doctorat numite „riguroase” și a
unei teze de doctorat. Numai cu absolutoriul și cu cele trei examene de stat
absolvenții facultății de drept din Cluj puteau fi numiți în administrație.
Mulți studenți de la facultatea de drept din Cluj, după ce terminau doi
ani de studii la Cluj, cereau transferul la facultatea de drept din Cernăuți,
care introduse sistemul de organizare a învățământului juridic din vechiul
regat și deci elibera după numai trei ani diploma de licență în drept. Aceasta
dădea titularului ei și dreptul de a fi numit în magistratură și de a se înscrie
în baroul avocaților. Transferarea la Cernăuți mai dădea studenților facultății
de drept din Cluj și posibilitatea de a evita examenul de drept penal la
profesorul Traian Pop[60], extrem de serios și exigent, și să-l dea la
profesorul Isopescu-Grecul la Cernăuți, un profesor blând și binevoitor. La
facultatea de drept din Cluj examenul de drept penal se dădea după anul doi.
Studenții din Cluj, care se transferau la Cernăuți după anul doi de studii și se
înscriau la Cernăuți în anul trei, trebuiau să dea un examen de diferență la
Cernăuți la dreptul penal, care aici se preda în anul doi de profesorul
Isopescu-Grecul, un om blând și binevoitor. În schimb, ei dădeau și
examenul de istoria dreptului la Cluj, după anul întâi, cu profesorul Victor
Onișor[61] și scăpau de acest examen, care la Cernăuți era prevăzut după
anul trei la profesorul Spulber, exigent și sever.
Ștefănescu-Galați a sesizat aceste interese ale studenților de la Cluj,
care solicitau transferarea la facultatea de drept din Cernăuți, și deoarece
taxele de frecvență plătite de studenți se împărțeau pe acea vreme între
profesori, el admitea toate cererile de transferare, recunoștea toate
examenele date la facultatea de drept din Cluj, îi înscria pe studenți în anul
trei de licență, cu condiția ca ei să dovedească „continuitatea de studii la
facultatea de drept din Cernăuți”. Această dovadă o făceau ei achitând toate

~ 60 ~
taxele de frecvență pentru anul întâi și doi. Acest sistem mercantil a fost
preluat de Ghițescu, succesorul lui Ștefănescu-Galați în postul de decan. În
felul acesta se sporea considerabil fondul taxelor de frecvență.
Un alt mod de a mări veniturile profesorilor a fost înmulțirea până la
refuz a ședințelor comisiilor de docență sau agregație. Membrii acestor
comisii primeau diurne pentru fiecare ședință. La îndemnul lui Ștefănescu-
Galați, comisiile redactau câte un proces verbal pentru fiecare act de
procedură, așa de ex. un proces verbal pentru verificarea delegațiilor
membrilor comisiei și pentru verificarea cererilor candidaților, după o
jumătate de oră un alt proces verbal pentru numirea raportorului lucrărilor
candidaților, alt proces verbal pentru depunerea raportului, altul pentru
fixarea subiectelor probelor, altul pentru tragerea la sorți a subiectului primei
probe etc. La un concurs de agregație pentru ocuparea unei catedre de drept
civil, Spulber i-a spus lui Coroi[62], delegatul facultății de drept din Iași, și
lui Plastara[63], delegatul facultății de drept din București, că sistemul
acesta de a redacta procesele verbale este „o găinărie”.
Dorința și toate strădaniile profesorilor ambulanți de la facultatea de
drept din Cernăuți au fost să se transfere la București. Deoarece nu puteau
reuși pe cale normală, ei unelteau împotriva Universității din Cernăuți și
militau pentru desființarea ei. Îndeosebi Alexianu era foarte activ în
uneltirile acestea și în calitatea sa de rezident regal a încercat să-și pună
planul în aplicare.
Pentru a-și menține majoritatea în consiliul facultății și instigați de C.
Rădulescu, care era pornit împotriva bucovinenilor în urma insucceselor sale
cu ocazia candidaturii sale pentru un mandat în Senatul țării și a candidaturii
pentru funcția de rector al universității, profesorii ambulanți au fost
împotriva profesorilor bucovineni și în general împotriva bucovinenilor, cu
toate că bucovinenii i-au adus la facultate, i-au primit cu multă căldură, încât
nu mult după înființarea facultății de drept românești majoritatea
profesorilor facultății a fost din București. Pe când candidații bucureșteni la
catedrele vacante erau imediat promovați, fără de nici o dificultate, pentru
care votau profesorii bucovineni, profesorii ambulanți le-au făcut
bucovinenilor mari dificultăți și i-au împiedicat să intre sau să avanseze în
învățământul din facultate.
Așa C. Rădulescu, Drăgănescu, Ghițescu, Papacostea și chiar
Ștefănescu-Galați, care n-a avut nici măcar doctoratul, au fost numiți
profesori titulari fără concurs și fără lucrări care să aibă o valoare științifică
mai mare. Pe de altă parte, bucovinenii Lunguleac, un bun cunoscător al
dreptului roman și foarte cult, Coroamă, cu studii de specialitate la Viena și
examen de docență, cum și Al. Popovici, un eminent magistrat și un foarte

~ 61 ~
bun cunoscător al dreptului privat, au fost numiți numai profesori agregați și
abia după mai mulți ani, după ce li s-au făcut mari dificultăți și șicane, au
fost promovați profesori titulari.
Berariu, cu o vechime mare în învățământul superior ca profesor
agregat, și Busuioceanu, numit profesor agregat cu mult mai târziu, au cerut
în același timp în anul 1928 să fie titularizați. Busuioceanu a fost propus de
Consiliu în baza unei singure lucrări de 16 pagini, Învățământul agricol
superior și agricultura, publicată în 1928, iar Berariu cu lucrarea sa Noua
constituție a României n-a fost propus și a rămas agregat până la decesul
său, în 1929[64].
Ion Țurcan, docent, cu vechime în învățământ și lucrări de specialitate,
și Damian, cu o vechime mai mică și cu câteva lucrări slabe, amândoi
conferențiari definitivi, au cerut în 1932 să fie numiți profesori agregați.
Consiliul facultății, după mai multe discuții, a hotărât să voteze cererea lui
Damian. După ce cererea lui Damian a fost luată în considerare și Damian
propus profesor agregat, câțiva profesori ambulanți au părăsit ședința și
consiliul s-a descompletat, și astfel n-a mai putut să-l propuie și pe Țurcan.
Abia după 8 ani, în 1940, Țurcan s-a prezentat la un concurs de agregație și
a fost numit profesor agregat[65].
Negru Vasile, doctor în drept de la Bordeaux, unde a avut bursa
Duguit, a fost asistent la catedra de drept civil, din anul 1931 și până în anul
1934 asistent onorific, iar 1934 și până în 1940 asistent bugetar. Cu toate că
a fost bine pregătit și a publicat lucrări serioase, n-a fost promovat profesor
la facultatea de drept din Cernăuți.
De la numirea lui Țurcan în funcția de conferențiar suplinitor în 1924
și până la numirea mea în aceeași calitate în 1927 au fost numiți la facultatea
de drept din Cernăuți opt bucureșteni și nici un bucovinean, iar până la
numirea lui Țurcan au funcționat în învățământul facultății nouă bucovineni,
dintre care trei au renunțat după un an să mai funcționeze, și opt bucureșteni.
După numirea mea ca suplinitor în 1927 n-a mai fost numit nici un
bucovinean, în afară de Negru Vasile, care în 1931 a fost numit asistent.
La numirea mea în învățământul superior mi s-au făcut enorme
dificultăți, pe care le voi descrie mai jos. Ștefănescu-Galați cerea că dacă voi
fi numit profesor la facultate, va fi necesar să mai fie numiți doi „regățeni”.
La facultatea de drept din Cernăuți au funcționat după Unirea
Bucovinei și până la desființarea Universității în anul 1940 în total 31 de
profesori și conferențiari, dintre care 1 profesor onorariu (Kleinwächter), 1
profesor titular de la facultatea de teologie, care a suplinit la facultatea de
drept dreptul bisericesc ([Valerian] Șesan), 19 bucureșteni și 10 bucovineni.

~ 62 ~
 *
* *

Profesorii bucovineni ai facultății de drept, dar și acei de la celelalte

facultăți ale universității, și chiar intelectualii bucovineni erau indignați și
revoltați cum „ambulanții” își făceau datoria de profesor și de atitudinea
dușmănoasă pe care ei o manifestau la orice ocazie față de bucovineni. Acest
conflict între bucovineni și bucureșteni a fost înfățișat la București,
îndeosebi de Alexianu, Ștefănescu-Galați și Drăgănescu, ca fiind pricinuit de
„regionalismul” și „egoismul” bucovinenilor și că el este o consecință a
„atitudinii ostile” a bucovinenilor față de „regățeni”. Alexianu, Ștefănescu-
Galați și Drăgănescu invocau mereu „patriotismul” lor și cereau să fie
sprijiniți în lupta lor împotriva „lipsei de patriotism a tagmei regionaliste” de
la Cernăuți. Ei au recurs la neadevăruri și intrigi grosolane. Scopul lor era
să-și asigure avantaje personale, supliniri retribuite, dar mai ales să
dobândească situații înalte politice, ca mandate în Parlament, funcțiuni în
minister și funcțiuni de conducere în universitate.
Profesorii bucovineni au luat poziții împotriva abuzurilor și uneltirilor
ambulanților în consiliul facultății. În special Hacman se opunea manevrelor
și ilegalităților. Spulber, cu toate că era bucureștean, critica vehement în
ședințele consiliului activitatea didactică și științifică, dar și comportarea
„ambulanților”. Foarte exigent cu studenții, dar și cu sine însuși, Spulber –
după numirea sa ca profesor la facultatea de drept din Cernăuți – a
demisionat din funcția de consilier la Curtea de Apel din Cernăuți, cu toate
că cumularea acestor două funcțiuni era admisă, și s-a dedicat numai
catedrei și studiului istoriei dreptului și în special a dreptului român.
Toate revoltele și toată opoziția profesorilor bucovineni în ședințele
consiliului facultății rămâneau fără succes, deoarece ambulanții erau în
majoritate. Abili, ei căutau ca formal să respecte dispozițiunile legale în
vigoare și astfel să îmbrace acțiunile și atitudinile lor ilegale într-o haină a
legalității. Așa de ex., ambulanții comunicau domiciliul lor la o adresă din
Cernăuți, unde stăteau când veneau vineri și sâmbătă. Cei mai mulți dădeau
adresa la pensiunea „City”, bine organizată și utilată, proprietatea unui
colonel în pensie. Astfel, ambulanții susțineau că locuiesc în Cernăuți, iar
familiile lor nu pot fi obligate să se mute la Cernăuți. Pe de altă parte,
ambulanții mai invocau că nu pot fi împiedicați să plece la București să-și
viziteze familiile, atunci când nu au program la facultate[66]. Pentru ca să
încaseze taxe mai multe de la examenele de docență sau concursurile de
agregație măreau numărul ședințelor pentru încheierea de procese verbale,
redactate în toată forma, iar pentru ca să pretindă de la studenții ce se

~ 63 ~
transferau la facultatea de drept din Cernăuți taxe mai mari și mai multe au
inventat principiul „continuității studiilor” etc.
Senatul universitar nu putea să intervină mai energic, deoarece se
lovea de autonomia facultății. Cu ocazia aprobării dosarelor concursurilor de
agregație sau ale examenelor de docență, Senatul avea posibilitatea să ia
poziție, dar fără mult succes, deoarece el nu putea să controleze decât
îndeplinirea formelor legale.
Nici ministerul nu intervenea de teamă să nu violeze autonomia
universității, sau cea a facultății sau inamovibilitatea profesorilor, ceea ce ar
fi provocat mari nemulțumiri și proteste din partea universității și a
profesorilor. Dar și intrigile și calomniile la adresa bucovinenilor proferate
de ambulanți au influențat atitudinea rezervată a ministerului.

*
* *

În vara anului 1940, după cedarea Bucovinei de Nord, ministrul

Educației Naționale de atunci, Rosetti[67], a desființat Universitatea din
Cernăuți. În toamnă, profesorii facultății de drept din Cernăuți au ținut
examene la facultatea de drept din București cu studenții refugiați din
Cernăuți. Apoi ei au fost repartizați și încadrați la celelalte trei facultăți de
drept. Hacman, Spulber, Gălășescu-Pyk și Alexianu la facultatea de drept
din București, Drăgănescu, Ghițescu, Ștefănescu-Galați, Damian, Țurcan,
Tarangul și Negru la facultatea de drept din Iași, iar Lunguleac, Coroamă și
Cristescu la facultatea de drept din Cluj-Sibiu.
În 1941, când orașul Cernăuți a fost recucerit de armata română, nu s-a
mai reînființat universitatea. A mai funcționat numai un birou de lichidare,
alcătuit din profesorul Hacman, delegatul Ministerului Culturii Naționale, și
Constantin Capțan, fostul secretar al facultății de științe, ca secretar al
biroului. Acest birou a eliberat certificate după actele din arhiva facultății și
cea a universității cu privire la studiile foștilor studenți sau cu privire la
numirea, avansarea, salariul, gradațiile și vechimea corpului didactic și ale
personalului administrativ și de serviciu. În martie 1944, arhiva facultății de
drept, împreună cu celelalte arhive ale facultăților și universității a fost
evacuată la București. Într-un bombardament aerian, vagonul cu arhiva
facultății de drept a fost distrus și a ars.

*
* *

~ 64 ~
 La 1 aprilie 1922 am fost numit secretarul facultății de drept din
Cernăuți, al cărei învățământ a fost reorganizat după modelul facultăților
similare din București și Iași, prin noul regulament, care a intrat în vigoare la
1 octombrie 1921. Cu toate că, potrivit noului regulament de organizare,
secretarul facultății trebuia să aibă licența în drept, ministerul, la propunerea
facultății, m-a delegat cu această funcție, deși eram numai student din anul
III de licență.
În martie 1925, profesorul Léon Duguit, decanul facultății de drept din
Bordeaux, savant de renume mondial, care a formulat o nouă teorie despre
noțiunea dreptului și a statului, a ținut în aula Universității din Cernăuți o
conferință cu subiectul: „Ideea de stat după Rousseau, Kant și Hegel”. Lui
Duguit i-a plăcut mult Universitatea din Cernăuți, auditoriul care asista la
conferință și atmosfera academică ce domnea în universitate, și a promis că
va înființa o bursă pentru un absolvent al facultății din Cernăuți, care să-și
facă doctoratul sau să facă studii de specializare la facultatea de drept din
Bordeaux. Bursa a fost creată începând cu anul de studii 1925-1926.
Mă întorsesem din armată, unde mi-am făcut stagiul după ce îmi
luasem doctoratul. Decanul facultății era Drăgănescu. La îndemnul mai
multor profesori am depus la decanat în mâna lui Drăgănescu o cerere în
care am solicitat să mi se acorde bursa Duguit pentru a mă specializa în
dreptul public. Drăgănescu și Ștefănescu-Galați voiau însă să acorde bursa
tânărului licențiat Friederich Stecher, un foarte bun student, care să-și ia
doctoratul la Bordeaux. Ei insistau să mă prezint împreună cu Stecher la
concurs. Văzând că se urzește ceva, am refuzat să mă prezint la concurs. Am
arătat că facultatea cunoaște rezultatele studiilor mele și cele ale lui Stecher
și că nu înțeleg să concurez ca doctor în drept, care solicită o bursă pentru a
face studii de specializare, cu un licențiat, care cere bursa pentru a-și lua
doctoratul. M-aș prezenta la concurs cu alți doctori în drept, care ar solicita
bursa pentru același scop. Am plecat acasă la Suceava. După vreo două
săptămâni am primit de la o rudă din Cernăuți o telegramă, prin care mă
informa că Drăgănescu a rugat-o să-mi comunice că am primit bursa și deci
să vin urgent la Cernăuți pentru a face formele de plecare.
La Bordeaux am fost foarte bine primit de [Léon] Duguit și de
profesorul de drept administrativ Roger Bonnard, un eminent și bine
cunoscut specialist în această materie[68]. Bursa a fost dată de Universitatea
din Bordeaux și consta din masa servită la cantina profesorilor și
funcționarilor de la un liceu internat, și din casă, o cameră separată și bine
mobilată la căminul studenților în drept, situat alături de facultate. Duguit și
Bonnard, dar și alți profesori ai facultății de drept m-au invitat de mai multe
ori la ei acasă la prânz.

~ 65 ~
 Ca și mine, au mai venit la Bordeaux, ca să facă studii de specializare
cu Duguit și Bonnard în materia dreptului public, Nabuo Amagawa, profesor
suplinitor la facultatea Wasseda din Tokio, Francesco Garçia Lorca, doctor
în drept de la Madrid, și Weller, absolvent al unei facultăți de drept din
S.U.A. Aceștia împreună cu mine am frecventat toate cursurile de la toți anii
de drept constituțional și cele de drept administrativ ținute de Duguit și
Bonnard, atât de la licență, cât și de la doctorat[69]. O dată în săptămână
ținea Bonnard un seminar special cu noi, în care se discutau și se lămureau
probleme de drept public sau din alte domenii ale dreptului, cum și probleme
de ordin politic sau social, care erau la ordinea zilei pe atunci în Franța. Cu
această ocazie el ne recomanda literatura pe care s-o citim și s-o studiem.
O dată pe lună veneau de la alte centre universitare din Franța patru
chargés des cours, care se pregăteau pentru agregație. Ei participau
împreună cu noi la seminarul lui Bonnard, la care venea și Duguit. Aceștia
primeau de la Bonnard câte un subiect, pe care îl pregăteau și în luna
următoare țineau în seminar un curs care apoi era discutat și criticat de
Duguit, Bonnard și de noi ceilalți participanți. Uneori Duguit mă chema la
decanat și discuta cu mine probleme de drept public, lămurindu-mă cu
privire la probleme puse de concepția sa asupra dreptului și statului, și
dându-mi îndrumări.
Bursa Duguit de la facultatea de drept din Bordeaux a fost menținută
până la război. În total au plecat de la facultatea de drept din Cernăuți șapte
bursieri, dintre care șase și-au luat doctoratul, iar eu am făcut studii de
specializare[70].

*
* *

Întorcându-mă din Bordeaux în toamna anului 1926, am fost din nou

numit secretarul facultății de drept din Cernăuți. La propunerea lui
Ștefănescu-Galați, consiliul facultății m-a numit asistent onorific la catedra
de enciclopedia dreptului, pe care o suplinea Ștefănescu-Galați[71]. Am
făcut o lecție de deschidere despre importanța studiului istoric al dreptului.
În cursul anului am condus un seminar, în care studenții au prezentat
referate, care apoi erau discutate.
În toamna anului 1926 Alexianu a fost numit suplinitor la catedra de
drept constituțional comparat de la doctorat. Era foarte modest și tăcut. În
primăvara anului 1927, deci numai câteva luni după numirea lui Alexianu ca
suplinitor, consiliul facultății a scos catedra la concurs și Alexianu s-a
prezentat la examenul de agregație. La a doua lecție practică a venit

~ 66 ~
Alexianu în secretariatul facultății, unde mă aflam și eu, și mi-a spus foarte
deprimat că nu poate să facă lecția, deoarece a tras la sorți subiectul
„Constituționalizarea legilor”, pe care el nu-l cunoaște bine. Eu aveam o
broșură primită de la Duguit, cu o conferință de a sa ținută la București și
care trata această problemă. I-am trimis broșura și încă alte izvoare printr-un
aprod al facultății la hotelul în care locuia. După-masă, Alexianu a făcut o
lecție bună, asemănătoare cu lecția lui Duguit ținută la București. După
lecție Alexianu mi-a mulțumit și m-a asigurat: „Domnule Tarangul, numai
d-tale am să-ți mulțumesc că am putut face lecția”.
În octombrie 1927 am fost numit suplinitor la conferința de drept
administrativ de la doctorat, pe care a suplinit-o Iuliu Pascu. Acesta s-a
certat cu profesorii și a fost înlăturat. Subiectul cursului meu de deschidere a
fost „Teoria lui Duguit asupra raportului între drept și stat”.
Consiliul facultății propunea în fiecare an pe suplinitorii catedrelor și
conferințelor vacante, iar ministerul confirma suplinirile propuse. În toamna
anului 1929, Ștefănescu-Galați, care era atunci decanul facultății, a ascuns în
sertarul său confirmarea ca suplinitori a lui Țurcan, Damian și a mea, și a
ținut-o dosită până în ianuarie 1930. El ne-a oprit să ținem cursurile și nu ne-a
avizat salariul, ci ne-a aprobat numai să luăm avans pe salariu. Abia după ce
a început noul an bugetar și universitatea a vărsat ministerului economiile
din salariile neachitate, Ștefănescu-Galați a comunicat casieriei universității
confirmarea suplinirilor noastre. Confirmarea ministerului a suplinirilor lui
Țurcan, Damian și a mea primită de decanul Ștefănescu-Galați în luna
octombrie 1929 a comunicat-o casieriei abia în luna ianuarie 1930, după
încheierea bugetului pe 1929.
Acum, după începerea noului an financiar, salariile neprimite pe cele
trei luni din anul trecut nu le puteam încasa decât prin deschiderea de credite
extraordinare. Între timp a intervenit criza financiară și am primit salariul
restant în bonuri de impozite, iar Ștefănescu-Galați a dispus ca avansul
ridicat de mine în contul salariului pe cele trei luni să nu mi se scadă din
salariul curent.
Ștefănescu-Galați și Alexianu deveneau tot mai ostili față de mine.
Drăgănescu era mai diplomat.
Îndată după numirea mea ca suplinitor, Drăgănescu și Ștefănescu-
Galați m-au îndemnat să fac cerere pentru examenul de docență. La 10
ianuarie 1927 am predat cererea decanului Drăgănescu, care însă a ținut-o în
sertarul său până la 21 martie, când a dat-o secretarului pentru a fi
înregistrată. Ea a fost înregistrată sub nr. 1433 și pusă în discuția consiliului
facultății în ședința din 11 iunie 1927, în care s-a hotărât publicarea
examenului de docență pentru dreptul administrativ. Aceste tergiversări și

~ 67 ~
amânările lungi în îndeplinirea formelor ulterioare publicării examenului de
docență se datorau intrigilor lui Alexianu și ale lui Ștefănescu-Galați, care
îmi puneau bețe în roate ca să fiu promovat în învățământul superior.
Publicarea examenului de docență în „Monitorul Oficial” s-a făcut
abia la 6 septembrie 1927, în numărul 197.
În ultima zi pentru introducerea cererilor de înscriere la examen,
Alexianu a depus o cerere de înscriere a maiorului activ George Cristescu,
procuror la Tribunalul Militar din București și membru al Institutului de
Științe Administrative al lui Paul Negulescu. Cererea a fost scrisă de mâna
lui Alexianu și înregistrată la nr. 430 cu data de 31 martie 1928 la facultatea
de drept din Cernăuți. Cu toate că la cerere trebuia să fie anexată diploma de
doctor în drept în original, Cristescu a depus-o abia la 22 ianuarie 1930, cu o
cerere specială.
Consiliul facultății abia în 1930 a delegat în comisia de examinare pe
profesorii C. Isopescu-Grecul, C. Rădulescu, G. Drăgănescu și A.
Ștefănescu-Galați. Decanatul facultății a comunicat ministerului cu adresa
nr. 480 din 21 martie 1930 atât comisia pentru examenul de docență în
specialitatea dreptului administrativ, cât și comisiile instituite pentru
examenul de docență în specialitatea economiei politice, cerut de C.
Damian, și pentru titularizarea profesorilor agregați Al. Popovici și G.
Alexianu.
Alexianu, cu toate că era numai profesor agregat, și deci nu avea
dreptul să facă parte din comisia pentru docență, a insistat mereu să fie și el
desemnat de consiliu în comisie. Deoarece adresa decanatului comunica
ministerului și comisia pentru titularizarea sa, Alexianu a luat adresa la
București și așa se explică faptul că ministerul chiar a doua zi, adică la 22
martie, cu adresa nr. 41155, face cunoscut facultății completarea comisiei
pentru examenul de docență de drept administrativ cu profesorii A.
Teodorescu, de la facultatea de drept din București, V. Onișor și V. Bulgaru
de la facultatea de drept din Iași. Ca președinte al comisiei ministerul l-a
numit pe A. Ștefănescu-Galați, în urma intervenției lui Alexianu, cu toate că
cel mai în vârstă profesor de la facultatea de drept din Cernăuți era Isopescu-
Grecul.
Deoarece candidații au cerut ținerea examenului de docență, potrivit
legii înv. sup., Cristescu și cu mine am fost obligați să suportăm cheltuielile
examenului, adică cheltuielile de deplasare și diurnele membrilor comisiei.
Deoarece am fost doi candidați a fost normal, logic și just să le plătim pe
jumătate, Ștefănescu-Galați însă ne-a obligat ca fiecare din noi să le plătim
integral și a cerut să depunem fiecare câte 40 mii lei.

~ 68 ~
 Decanatul facultății a convocat comisia pentru data de 29 mai 1930.
La această ședință au lipsit Bulgaru și Onișor. Teodorescu a fost numit
raportorul lucrărilor candidaților și s-a fixat ședința viitoare pentru ziua de
14 iunie 1930.
La 14 iunie 1930, Teodorescu, printr-o telegramă, a cerut amânarea
lucrărilor comisiei, deoarece este în examene, iar Ștefănescu-Galați prin
adrese în calitate de președinte al comisiei a comunicat membrilor comisiei
că ședințele se amână pentru o dată ce se va comunica ulterior.
La data de 13 decembrie 1930, Teodorescu, printr-o nouă cerere
înregistrată la facultate ulterior, sub nr. 412 din 13 martie 1931 (!!), solicită
din nou amânarea examenului pentru zilele de 10-16 februarie 1931, fiind
ocupat cu procese.
Ștefănescu-Galați a convocat comisia cu adresele din 11 februarie
1931 pentru ziua de 25 februarie 1931, iar Teodorescu cu scrisoarea din 15
februarie 1931 face cunoscut că este de acord cu această dată. Și această
scrisoare a fost înregistrată la facultate ulterior, abia la 31 martie 1931.
Cu două zile înainte de examen am fost la facultate pentru a mă
informa dacă a intervenit ceva nou cu privire la examen. Ștefănescu-Galați
cu această ocazie îmi spune că este necesar să mai depun la facultate încă 20
mii lei pentru acoperirea cheltuielilor comisiei. În caz contrar examenul nu
se va putea ține. Eram slăbit după o gripă și nu vedeam o posibilitate să
găsesc o sumă așa de mare în câteva ore. Ghițescu, în calitatea sa de director
la „Banca de Credit Român”, mi-a înlesnit un împrumut la această bancă.
Dar cu depunerea celor 20 mii de lei la facultate, pe lângă cei 40 mii lei
depuși înainte, încă nu se terminase problema. Înainte de lecția a doua a
examenului, Ștefănescu-Galați a venit în secretariatul facultății, unde ne
aflam Cristescu și cu mine, și ne-a cerut să mai achităm la casierie încă câte
10 mii de lei pentru acoperirea cheltuielilor examenului. Mie mi-a aprobat
un avans din leafă. Așadar, Cristescu și cu mine am plătit pentru cheltuielile
comisiei câte 70 mii lei, deci în total 140 mii lei!!
Examenul s-a desfășurat în condiții normale, fără de nici un incident.
Comisia s-a întocmit în ziua de miercuri 25 februarie înainte de masă. În
afară de Bulgaru de la Iași, toți membrii au fost prezenți. Colocviul s-a ținut
în aceeași zi după-masă la orele 17 ½. Prima prelegere publică cu subiectul
„Concepția tutelei administrative și organizarea ei în legea administrației
locale din 3 august 1929” a avut loc joi 26 februarie la orele 11, iar a doua
lecție cu subiectul „Art. 107 din Constituția din 1923” vineri la orele 11.
În concluzie, de la data cererii mele pentru ținerea examenului de
docență din 10 ianuarie 1927 și până la data de 25 februarie 1931, când s-a
ținut examenul, au trecut mai bine de patru ani, iar de la numirea

~ 69 ~
raportorului asupra lucrărilor candidaților, făcută în ședința din 14 iunie
1930, și până la depunerea raportului în ședința din 25 februarie 1931 au
trecut aproape 7 luni. Este evident că aceste tergiversări au avut
dedesupturile lor.
Ministerul, cu adresa nr. 37603 din 21 martie 1931, ne-a numit docenți
în specialitatea dreptului administrativ pe data de 21 martie 1931 pe
Cristescu și pe mine, iar pe Damian în specialitatea economiei politice, care
se prezentase la examenul de docență cam în același timp cu noi[72]. Să fi
fost oare aici o aplicare a principiului enunțat de Ștefănescu-Galați, că dacă
se numește la facultatea de drept în învățământ un bucovinean, atunci
trebuie să fie numiți doi „regățeni”?
După numirea mea ca docent și având stagiul cerut de legea
învățământului superior în funcția de conferențiar suplinitor, am cerut în
toamna anului 1931 să fiu numit conferențiar definitiv. Legea înv. sup. cerea
un stagiu de trei ani în calitate de conferențiar suplinitor. Eu aveam patru ani
de funcționare în această calitate. Ștefănescu-Galați și Alexianu însă s-au
opus să fiu propus, susținând că stagiul de trei ani curge abia după trecerea
examenului de docență și obținerea titlului de docent. Am avut noroc că și
Damian era în aceeași situație cu mine și cu un stagiu mai lung în calitate de
conferențiar suplinitor. Astfel am fost numiți pe data de 1 ianuarie 1932
conferențiari definitivi, Damian și cu mine, care am fost numiți docenți pe
data de 1 aprilie 1931, și Țurcan Ioan, devenit docent încă din 1922.

*
* *

În luna noiembrie 1935, cu ocazia sărbătoririi lui Paul Negulescu la

București, m-am întâlnit cu Alexianu pe Calea Victoriei. Foarte amabil și
curtenitor, m-a invitat să intrăm la „Dragomir Niculescu”, unde mi-a servit
icre negre și vin roșu de Bordeaux. El m-a asigurat că mă susține cu toată
căldura, că el este pentru bucovineni și că eu pe nedrept îl consider dușman.
Când a discutat cu Hacman problema numirii lui Angelescu ca profesor la
facultate, Alexianu i-a declarat că nu poate să treacă peste mine, deoarece
facultatea are obligații față de „băieții noștri”, adică față de bucovineni. Am
fost foarte mulțumit de aceste declarații ale lui Alexianu și nu mi-am putut
închipui că ele sunt vorbe goale și că el este nesincer. Nu-l cunoșteam încă
bine. Alexianu voia să intre la „Fondul bisericesc” și tatăl meu era consilier
referent la Mitropolia Bucovinei și deputat în Adunarea Eparhială.
În Cernăuți l-am vizitat pe Alexianu la hotelul „Pajura Neagră”, unde
locuia când venea în Cernăuți la cursuri, și în baza celor afirmate la

~ 70 ~
București i-am solicitat sprijinul pentru a fi numit profesor. Din nou mi-a
promis ajutorul său și m-a asigurat că nu se poate trece peste mine, deoarece
am lucrări, sunt bine pregătit, am examenul de docență și vechime în
învățământ, așa încât dacă aș cere să fiu profesor, n-aș putea să fiu refuzat.
Prin luna decembrie 1935 urma să se țină o ședință a consiliului, în
care Alexianu urma să fie chemat de la catedra de drept constituțional de la
doctorat la catedra de drept constituțional de la licență. La licență erau cu
mult mai mulți studenți și deci și taxe mai multe. În ultima zi în care se mai
putea hotărî chemarea, Hacman și cu Coroamă au condiționat participarea
lor la ședință de promisiunea lui Alexianu, Gălășescu și I. Rădulescu că vor
vota pentru chemarea mea ca profesor la catedra de drept administrativ. Fără
participarea lui Hacman și Coroamă, ședința consiliului pentru chemarea lui
Alexianu n-ar fi fost valabilă. Eu mă aflam din întâmplare în secretariat și
Hacman m-a rugat să vin în decanat și m-a informat de promisiunea lui
Alexianu, Gălășescu și I. Rădulescu. Aceștia au confirmat spusele lui
Hacman, mi-au dat mâna și mi-au promis că mă vor susține ca să fiu chemat
ca profesor.
După Crăciun, pe la finea lui ianuarie 1936, s-a îmbolnăvit Alexianu
de erizipel și s-a internat în spitalul din Cernăuți. A venit și d-na Alexianu la
Cernăuți. Deoarece el îmi promisese tot concursul de repetate ori, m-am
interesat de el în cursul bolii sale. Într-o seară i s-a făcut foarte rău, încât era
să se prăpădească. L-am adus pe un medic specialist, care nu lucra la spital
și care i-a făcut câteva injecții, după care Alexianu a revenit la conștiință.
Făcându-i-se mai bine, Alexianu m-a chemat lângă el la pat și m-a asigurat
din nou că mă va susține ca să fiu chemat ca profesor. Mă îndemna „să mă
țin cu dinții” și să fac tot posibilul ca să se treacă în buget catedra de drept
administrativ de la licență, deoarece acuma era timpul cel mai potrivit pentru
mine. Mi-a atras atenția că „băieții” nu sunt pentru mine, nu mă vor ca
profesor, dar eu să-i spun „lui Pyk”, adică lui Gălășescu, că el, Alexianu îl
roagă să mă ajute. Îmi ținea mâna în ambele sale mâini și-mi promitea tot
ajutorul.
În tot timpul bolii sale l-am suplinit la catedra sa de la licență, cum și
la catedrele de drept constituțional comparat de la doctorat și la aceea de
drept public de la anul de îndrumare, la care era suplinitor. În sesiunea din
februarie 1936 am ținut și examenele cu studenții din acești ani. Salariile
pentru aceste catedre le-a luat Alexianu. Din motive de colegialitate eu am
refuzat să primesc o parte din aceste salarii. După Paști, Alexianu și-a reluat
activitatea. L-am căutat ca să-i comunic materia pe care am predat-o la
aceste cursuri. El a fost foarte rece și rezervat cu mine și mi-a răspuns că nu-l
interesează ce materie am predat eu, deoarece el va face altă materie.

~ 71 ~
 În aprilie 1936, la stăruința lui Angelescu, s-a trecut în buget catedra
de drept administrativ de la licență. În ședința consiliului facultății din 8 mai
1936 s-a pus în discuție publicarea vacanței catedrei. Drăgănescu și cu
Ștefănescu-Galați au fost împotrivă și numai după lungi discuții și cu multă
greutate consiliul a hotărât ca vacanța catedrei să se publice în „Monitorul
Oficial” numai la 16 octombrie (!!)
C. Rădulescu, care suplinea catedra, n-a fost la ședință. Auzind că s-a
hotărât publicarea catedrei a făcut un enorm scandal, a protestat prin telefon
și în scris, susținând că „dacă mi se va aduce jignirea aceasta și se va publica
vacanța catedrei, atunci cer să se scoată la concurs toate catedrele vacante”.
Cu o săptămână înainte de ședința consiliului în care s-a hotărât publicarea
vacanței, am fost la C. Rădulescu acasă și i-am arătat că având permisiunea
profesorilor să fiu chemat la catedră, am intervenit la minister ca să se treacă
în buget catedra de drept administrativ de la doctorat, care în buget era
trecută cu titlul și salariul de conferință, pe care o suplineam. Ministerul a
trecut-o în buget pe aceea de la licență. L-am rugat apoi ca în calitatea sa de
suplinitor al acestei catedre și ca fostul meu profesor și ca fostul meu decan,
pe când am funcționat ca secretarul facultății, să propună publicarea catedrei
trecute în buget. Rădulescu însă mi-a răspuns că nu înțelege să servească pe
cineva trecând peste interesele sale. El a suplinit timp de zece ani în mod
gratuit această catedră, iar acum când catedra a fost trecută în buget și are
alocate sumele necesare, el nu o va da suplinirea din mână. Apoi i-a înjurat
pe Alexianu, Drăgănescu, Ștefănescu-Galați și Ghițescu și mi-a spus: „În
zadar te zbați și te agiți. Bucureștenii nu te vor și-ți vor trage chiulu, te vor
rula”. Convorbirea aceasta cu C. Rădulescu i-am comunicat-o decanului
Ghițescu, care s-a scandalizat și a afirmat că Rădulescu este cel mai bogat
profesor de la Universitatea din Cernăuți.
Între timp a expirat termenul pentru introducerea cererilor pentru
concursul de agregație pentru ocuparea catedrei de drept constituțional
comparat de la doctorat, rămasă vacantă după trecerea lui Alexianu la
catedra de drept constituțional de la licență. Ștefănescu-Galați mă îndrumase
ca să candidez și eu la această catedră, cel puțin de formă, la care candida
Angelescu, un bun prieten al meu. Ștefănescu-Galați voia să încurce situația
lui Angelescu și să provoace o luptă între Angelescu și mine. Am refuzat
categoric, arătând că Angelescu îmi este prieten și m-a ajutat și deci nu pot
face un astfel de gest.
La 15 octombrie 1936, dată hotărâtă de consiliul facultății pentru a
cere publicarea vacanței catedrei de drept administrativ de la licență, decanul
Ghițescu era plecat în străinătate, iar Ștefănescu-Galați în calitate de
prodecan conducea facultatea. Acesta l-a autorizat pe Hacman, ca cel mai

~ 72 ~
vechi profesor, să facă o adresă la minister în care să ceară publicarea
vacanței catedrei potrivit deciziei consiliului facultății din 8 mai a.c.
Rădulescu a protestat împotriva acestei adrese. Protestul său a fost
înregistrat la facultate sub nr. 638 din 30 octombrie 1936. Rădulescu
susținea că adresa decanatului prin care se cerea ministerului publicarea
vacanței catedrei de drept administrativ este nulă „pentru următoarele
motive de fapt și de drept”: 1) Procesul verbal al ședinței consiliului din 8
mai n-a fost verificat; 2) Consiliul a hotărât „în semn de deferență colegială”
să nu se ceară publicarea vacanței unei catedre fără consultarea prealabilă a
profesorului suplinitor; „Or eu, solicitat, am adresat onor. consiliu
întâmpinarea înregistrată la nr. 15 din 19 oct. 1936, prin care consimțeam la
publicarea tuturor catedrelor vacante, spre a nu suferi jignire personală!”; 3)
Dl. Hacman nu putea semna adresa, deoarece dl. prodecan Ștefănescu se afla
în localitate; 4. Dl. Hacman a cerut numai publicarea catedrei de drept
administrativ, or procesul verbal prevede și publicarea catedrei de drept
civil. În consecință, Rădulescu a cerut: 1) Procesul verbal al ședinței
consiliului din 8 mai să fie „verificat”, în sensul că se hotărăște scoaterea la
concurs a tuturor catedrelor vacante; 2) Procesul verbal să mai fie
„verificat”, în sensul că cuvintele „pe răspunderea d-sale”, din fraza în care
consiliul aprobă ca Rădulescu să-l ia pe Heinz Kellmann ca asistent pe
răspunderea d-sale, să fie înlocuite „nefiind nici academice și nici colegiale”
cu cuvintele „conform legii art. 49 și regulamentului art. 87” (Kellmann era
fiul gazdei la care a locuit Rădulescu și cu care s-a căsătorit apoi). După cum
se poate ușor constata, toate argumentele invocate de Rădulescu împotriva
adresei decanatului, în care se cerea publicarea vacanței catedrei de drept
administrativ, au fost trase de păr „și în drept și în fapt”, pentru a apăra
interesele sale personale.
Rădulescu a mai făcut o contestație, care a fost înregistrată la rectorat
la nr. 85 din 19 oct. 1936, iar la facultate la nr. 668 din 14 oct. 1936. În
această contestație el a susținut că fiind profesor în specialitatea dreptului
public, imediat după decesul lui C. Berariu a fost încredințat cu suplinirea
catedrei de drept administrativ, neprimind tot timpul drept salariu numai
1100 lei lunar. Acum, când catedra a fost trecută în buget, Rădulescu a fost
solicitat să renunțe la suplinire. Rădulescu continuă: „Am refuzat prin adresa
formală către decanat, consimțind ca această catedră să se scoată la concurs
numai cu celelalte catedre, în număr de șapte vacante și suplinite de d-nii
colegi respectivi și care primeau drept salariu suplinirea întreagă încă de la
însărcinarea lor”. Rădulescu a mai obiectat în contestație că procesul verbal
al ședinței consiliului facultății din 8 mai n-a fost verificat, că prodecanul
Ștefănescu-Galați fiind în localitate, adresa către minister pentru publicarea

~ 73 ~
vacanței catedrei nu putea fi semnată de Hacman, că s-a cerut numai
publicarea catedrei de drept administrativ și nu și a celei de drept civil, după
cum a hotărât consiliul în ședința din 8 mai, și că publicarea izolată a
catedrei de drept administrativ o consideră ca o jignire personală. Aceste
proteste și întâmpinări au iritat grozav spiritele.
În baza adresei facultății semnate de Hacman, rectoratul a cerut
ministerului publicarea vacanței catedrei de drept administrativ de la licență.
Adresa a fost semnată de rectorul Nistor și eu am plecat cu această adresă la
București chiar luni în 17 octombrie, data semnării adresei de către rector.
Angelescu mi-a dat sfatul să aștept cu publicarea catedrei până ce se va
întoarce Ghițescu din străinătate, pentru ca să fie și el prezent la ședința
consiliului pentru chemarea mea ca profesor la catedră. Aflând că Ghițescu
se va întoarce la începutul lui noiembrie, am plecat din nou la București, ca
să interviu pentru publicarea catedrei. Împreună cu Angelescu am fost la
minister. Kirițescu, directorul înv[ățământului]. superior[73], însă ne-a spus
că regele nu permite publicarea vacanțelor catedrelor și că deci ministrul
este obligat să prezinte regelui lista catedrelor vacante, care eventual ar urma
să fie scoase la concurs. Dar, după cum m-a informat ulterior Angelescu,
toate cele spuse de Kirițescu n-au fost adevărate. Probabil că Kirițescu a fost
prelucrat. Ministrul[74] l-a tras la răspundere pe Kirițescu pentru astfel de
informații.
Vacanța catedrei s-a publicat în „Monitorul Oficial” din 27 noiembrie
1936 și, potrivit legii înv. sup., consiliul facultății a avut dreptul ca în termen
de 2 luni de la data publicării vacanței să cheme pe cineva ca profesor titular
la catedră. Mi-au promis votul pentru chemarea mea la catedră Isopescu-
Grecul, Hacman, Spulber, Coroamă și Jean Rădulescu. Acesta și-a reamintit
că mi-a promis votul împreună cu Alexianu și Gălășescu-Pyk în decanatul
facultății în fața lui Hacman. Ghițescu mi-a promis „tot concursul”.
Lunguleac a șovăit. El m-a asigurat că este pentru mine, că mă apreciază și
simpatizează ca fiind fostul lui student la dreptul roman, dar că îi este „o
imposibilitate fizică” să stea alături în consiliu de Alexianu, Drăgănescu,
Ștefănescu-Galați și alții, care nu l-au ales decan deși îi venea rândul după
vechime, „după ansienetate” și că deci astfel l-a „preferat”. Din această
cauză el de mai multă vreme nu participă la ședințele consiliului și nu poate
participa nici la ședința în care se va pune problema chemării mele la
catedră. A intervenit pe lângă Lunguleac și prof. Radu Sbiera, de la
facultatea de litere și filosofie[75], unchiul soției mele, care în liceu a fost
profesorul lui Lunguleac la limba latină, dar acesta a rămas neînduplecat.
Fără Lunguleac eu nu puteam întruni majoritatea absolută de voturi în
consiliu, așa cum prevedea legea. Plecând Lunguleac la București, m-a

~ 74 ~
asigurat că se va mai gândi în tren cu privire la participarea sa la ședința
consiliului pentru chemarea mea. Lunguleac însă s-a întors abia duminică în
6 decembrie și s-a interesat prin telefon la prof. Radu Sbiera dacă s-a ținut
ședința consiliului sâmbătă în 5 decembrie.
Cu Ghițescu n-am mai putut vorbi, deoarece și el a plecat la București
pe neașteptate și nu s-a mai întors, cu toate că-mi promisese „tot concursul”
și în calitate de decan trebuie să fie prezent la lecția de deschidere a lui
Angelescu. Astfel, în ziua de 5 decembrie (sâmbătă), ședința consiliului nu
s-a putut ține.
Am vorbit în repetate rânduri cu Alexianu. El mă asigura că este
pentru chemarea mea ca profesor, dar că ceilalți sunt împotriva mea. Îmi
dădea sfatul prietenesc să fiu prudent și „să nu forțez nota”, deoarece
„profesorii universitari au o sensibilitate mare” și că doar aproape toți au dat
examenul de agregație.
Gălășescu-Pyk, la rândul său, mi-a declarat că este pentru mine, dar că
nu poate trece părerile specialistului, care este Alexianu.
Drăgănescu, stând cu el de vorbă în decanat, mi-a răspuns și dânsul
evaziv. Făcea cruce și se jura că mă susține, dar el vrea liniște și pace și nu
este împotriva nimănui. El mi-a dat sfatul să nu mă grăbesc, să nu forțez
nota, să nu-i supăr pe profesorii mai în vârstă decât mine, așa cum l-am
supărat pe C. Rădulescu cu publicarea vacanței catedrei de drept
administrativ.
Când i-am solicitat votul lui Ștefănescu-Galați, el m-a asigurat că aude
pentru prima dată că voiesc să fiu chemat ca profesor. Asupra acestei
probleme ar trebui să mai reflecteze. Dar este de părere că ar fi „mai
academic” să mă prezint la concurs.
Sâmbătă în 5 decembrie, după conferința lui Angelescu, în decanat de
față fiind Coroamă, Hacman a pus problema chemării mele lui Alexianu,
Gălășescu și I. Rădulescu, amintind de promisiunea lor făcută cu ocazia
chemării lui Alexianu la catedra de drept constituțional de la licență.
Alexianu și Gălășescu au fost de părere că deoarece toți s-au prezentat la
concursul de agregație, trebuie să mă prezint și eu, și din nou mi-au promis
tot concursul lor. Îl asigurau pe Hacman că concursul ar fi „o simplă
formalitate”.
Luni în 14 decembrie, întorcându-se Ghițescu din București, am stat
de vorbă cu el. Aflasem de la Angelescu că el este foarte montat împotriva
mea. Enervat și cu voce ridicată îmi spune că tot timpul cât a fost în
București a fost literalmente asaltat de profesori care l-au informat că-i
ameninț pe Drăgănescu și Alexianu, lui Drăgănescu „îi jur dușmănie”, iar pe
Alexianu voiesc să-l scot de la „Fondul Bisericesc”. În astfel de condiții,

~ 75 ~
credea Ghițescu, nu se va putea ține o ședință a consiliului înainte de
Crăciun, deoarece el trebuie mai întâi să vadă care este starea de spirite.
De Crăciun, Alexianu mi-a trimis printr-un comisionar un toc rezervor
„Parker-vacumatic” împreună cu cartea sa de vizită. Gestul acesta l-am
considerat de prost augur. Timeo danaos...
La 4 ianuarie 1937, întâlnindu-se tatăl meu cu Alexianu în reședința
mitropolitană, i-a pus problema chemării mele. Alexianu i-a răspuns enervat:
„Părinte Tarangul, eu am numai un cuvânt. I-am promis fiului d-tale că am
să fiu pentru el la concursul de agregație și atunci de ce nu se încrede în
mine?”. La obiecțiunea tatălui meu, că s-ar putea încurca toată problema cu
o nouă publicare a catedrei în „Mon[itorul] Of[icial]”, cu eventuali
contracandidați etc., Alexianu l-a asigurat că „eu sunt specialistul și deci
trebuie să intru în comisia concursului și voi avea toată grija. Acum însă fiul
d-tale să nu forțeze nota”.
Damian și Cristescu m-au informat că profesorii sunt supărați pe
mine, deoarece insist să fiu chemat la catedră, pe când ei îmi promit că mă
vor susține cu toată căldura la concursul de agregație.
Văzând că nu voi reuși să întrunesc majoritatea voturilor pentru a fi
chemat, am renunțat să mă mai interesez și să intervin. Înainte de expirarea
termenului de chemare m-a căutat Spulber și s-a informat ce am de gând să
fac, deoarece el intenționează să introducă o cerere la decanat pentru
convocarea consiliului facultății în vederea chemării mele ca profesor titular.
I-am arătat care este situația și l-am rugat să nu facă nici o cerere.
Consiliul facultății n-a mai fost convocat de decanul Ghițescu și la 27
ianuarie 1937 a trecut termenul în care consiliul putea să cheme pe cineva ca
profesor titular la catedra de drept administrativ, publicată vacantă în
„Monitorul Oficial” din 27 noiembrie 1936.

*
* *

În ședința din 29 ianuarie 1937, consiliul facultății a hotărât publicarea

concursului de agregație pentru ocuparea catedrei. C. Rădulescu a protestat
din nou foarte vehement, dar după câteva zile s-a îmbolnăvit grav, n-a mai
venit la facultate și la 3 ianuarie 1938 a decedat. Adresa decanatului către
minister, în care se cerea publicarea concursului, a fost dusă de Hacman la
București și concursul a fost publicat în „Monitorul Oficial” din 22 februarie
1937.
Intervenind la 3 martie închiderea universităților în urma atentatului
de la Iași împotriva rectorului [Traian] Bratu, săvârșit de studenți legionari,

~ 76 ~
ministerul a hotărât prelungirea termenului pentru depunerea cererilor de
înscriere la concurs pe tot timpul cât universitățile vor rămâne închise.
Această decizie însă a fost ilegală, deoarece legea înv. sup. prevedea o
întrerupere a termenului pentru depunerea cererilor numai în timpul
vacanțelor mari. Probabil că și aici au fost intervenții din partea profesorilor
ambulanți de la facultatea de drept din Cernăuți. De altfel, în tot timpul cât
universitățile au fost închise, decanatele facultăților au funcționat normal și
au fost deschise pentru public. În termenul legal am depus la secretariatul
facultății cererea pentru înscrierea la concurs. A mai făcut cerere și Jean
Popovici, conferențiar de drept administrativ la facultatea de drept din Iași.
Cu privire la concurs s-a mai interesat un judecător, Dragomir, dar aflând că
mă prezint și eu la concurs nu s-a mai înscris.
La 22 aprilie s-a împlinit termenul de două luni de la publicarea
concursului în „Monitorul Oficial”, prevăzut de lege pentru depunerea
cererilor de înscriere, iar universitățile s-au deschis la 5 aprilie. Astfel fiind,
decanul Ghițescu a cerut prin adrese celorlalte facultăți de drept să delege
câte un membru în comisia de agregație. Urma ca și consiliul facultății de
drept din Cernăuți să numească patru membri în comisie.
Decanul Ghițescu fiind absent din localitate, Ștefănescu-Galați – în
calitate de prodecan – a convocat o ședință a consiliului pentru a răspunde la
unele întrebări puse de minister cu privire la studenți după atentatul de la
Iași. L-am căutat pe Ștefănescu-Galați înainte de masă și l-am rugat ca în
ședința de după-masă să pună și numirea membrilor comisiei de agregație.
El însă mi-a răspuns că după-masă va fi un consiliu extraordinar, care se va
ocupa numai cu adresele ministerului. În afară de aceasta, mi-a mai spus
Ștefănescu-Galați, numirea comisiei de către consiliu este prematură,
deoarece ministerul a suspendat termenul de depunere a cererilor de
înscriere pe timpul cât universitățile au fost închise, deci cu 33 de zile, adică
până la 24 mai. I-am mai arătat că dispoziția ministerului este ilegală.
Ștefănescu mi-a răspuns că decizia este un act de guvernământ și a plecat.
Nu i-am mai putut documenta că decizia nu poate fi considerată, potrivit
dreptului administrativ, ca un act de guvernământ. Chiar un student care a
dat examenul la dreptul constituțional sau administrativ trebuia să știe
aceasta. Tot în această dimineață l-a rugat și Hacman pe Ștefănescu-Galați
să aducă în discuția consiliului formarea comisiei de agregație, dar
Ștefănescu i-a răspuns și lui că în ședință nu se vor discuta decât adresele
ministerului.
După-masă, în ședință, după ce consiliul a dezbătut adresele
ministerului, Ștefănescu-Galați, care prezida ședința, a comunicat consiliului
că secretariatul facultății în ultimul moment i-a dat o cerere „a colegului

~ 77 ~
Damian” în care solicită să fie numit profesor titular. Ștefănescu a susținut
că fiind vorba de un coleg, cererea trebuie să fie luată imediat în considerare
și propune ca raportor pe Ghițescu, profesorul de finanțe. Hacman a
protestat împotriva punerii în discuție a cererii lui Damian, deoarece
prodecanul Ștefănescu i-a declarat înainte de masă că în ședință nu se vor
discuta decât adresele ministerului și că deci nu se va putea forma comisia
de agregație pentru ocuparea catedrei de drept administrativ. Răspunzând lui
Hacman, Gălășescu și Ștefănescu au susținut că termenul pentru înscriere la
concurs încă n-a trecut, deoarece a fost suspendat pe timpul cât universitățile
au fost închise. Ștefănescu a cerut ca secretarul să aducă dosarul concursului
și împreună cu Gălășescu au constatat că eu n-am depus actele și lucrările
indicate în cererea de înscriere și în memoriu. Un alt pretext de amânare,
deoarece actele și lucrările nu se prezentau facultății, ci comisiei, care urma
să le verifice și să se pronunțe asupra lor. Consiliul facultății avea numai
obligația ca, sesizat de cererile de înscriere ale candidaților, să numească
comisia concursului, fără să aibă căderea să verifice actele și lucrările
candidaților. Deoarece pentru rezolvarea cererii lui Damian de a fi titularizat
era competent consiliul special al facultății, alcătuit numai din profesorii
titulari, a fost amânată și rezolvarea acestei cereri, urmând ca într-o ședință
specială să fie pusă în discuție cererea lui Damian, iar apoi în consiliul
obișnuit să fie numiți membrii comisiei de agregație. Consiliul a hotărât ca
aceste ședințe să se țină săptămâna următoare.
Graba cu care bucureștenii voiau prin surprindere să rezolve cererea
de titularizare a lui Damian și dificultățile făcute pentru formarea comisiei
de agregație au fost suspecte. A doua zi dimineață am depus la secretariatul
facultății, printr-o cerere, toate actele și lucrările mele necesare concursului.
Întâlnindu-mă în secretariat cu Ștefănescu-Galați, mi-a spus pe un ton
familiar: „Bine Tarangule, cum poți să faci cererea fără de actele necesare?
Se poate așa ceva?!” La fel și Gălășescu mi-a reproșat că am făcut această
„greșeală”. El a mai susținut că termenul de depunere a cererilor de înscriere
la concurs trebuie prelungit potrivit deciziei ministerului.
Vineri, după o săptămână, mă întâlnesc în decanat cu Damian și
Drăgănescu. Amândoi erau foarte amabili și curtinitori. Drăgănescu îmi
spune că de acum Damian și cu mine vom fi „companioni”, deoarece cele
două chestiuni ale noastre vor fi rezolvate deodată. Drăgănescu mi-a făcut
din nou asigurări de prietenie și m-a asigurat că totdeauna a fost pentru mine
și m-a sprijinit. Damian m-a rugat să vorbesc pentru el cu Isopescu, Hacman
și Coroamă.
Sâmbătă în 17 aprilie s-a întrunit consiliul special al profesorilor
titulari, care a numit raportori ai lucrărilor lui Damian pe Ghițescu și

~ 78 ~
Coroamă, deși de obicei numea un singur raportor și Damian prezentase
doar câteva broșuri mici. Lucrările lui Damian erau din domeniul economiei
politice și Coroamă era profesorul de economie politică, deci specialistul în
materie. Apoi s-a întrunit consiliul general obișnuit și a numit pe Isopescu-
Grecul, Hacman, Ștefănescu-Galați și Alexianu în comisia de agregație
pentru ocuparea catedrei de drept administrativ.
Deoarece dreptul administrativ este mai apropiat de dreptul financiar
și de științele financiare decât de disciplinele politică și presă, era normal ca
în comisie să fie numit Ghițescu și nu Ștefănescu-Galați. În comisia de
agregație pentru ocuparea catedrei de drept constituțional, la care se prezenta
și Angelescu, catedră de aproape înrudită cu catedra de drept administrativ,
au fost numiți Isopescu-Grecul, Hacman, Ghițescu și Alexianu, și nu
Ștefănescu-Galați, care mă dușmănea în mod vădit. Dimineața înainte de
consiliu am discutat problema alcătuirii comisiei cu Hacman. El m-a
informat însă că s-a întâlnit cu Ștefănescu, care l-a rugat să fie și el în
comisie, deoarece dorește ca și el să coopereze la ridicarea mea la rangul de
profesor. În consecință, dacă după-masă Ștefănescu va lipsi la ședință,
Hacman se va simți obligat să comunice consiliului dorința lui Ștefănescu.
Așa s-a și întâmplat. Ștefănescu a lipsit de la ședință, Hacman a comunicat
consiliului dorința lui Ștefănescu, iar Ghițescu, în urma comunicării lui
Hacman, a renunțat să intre în comisie și astfel Ștefănescu-Galați a fost
numit.
Luptam cu arme neegale, pe când cei ce mă susțineau erau leali și
corecți, chiar și atunci când prin atitudinea lor îi avantajau pe adversarii mei,
aceștia foloseau orice mijloace și inventau diferite pretexte și nu se dădeau
înapoi de la nimic pentru ca să-mi bage bețe în roate și să împiedice numirea
mea ca profesor. Consiliul a mai hotărât să prelungească termenul de
înscriere, potrivit deciziei ministerului, și deci să amâie convocarea comisiei
pe după Paști. Luni am fost la decanul Ghițescu, să-l rog să facă adresele
necesare. El mi-a promis că le va face, dar a fost foarte rezervat.
Prin adresa din 28 aprilie, înregistrată la rectorat la 5 mai 1937,
ministerul a revenit asupra deciziei sale de a prelungi termenul de înscriere
la concurs. Deoarece Hacman urma să plece la Paris, a căzut de acord cu
Ștefănescu-Galați ca să se fixeze termenul pentru convocarea comisiei de
agregație pe ziua de 11 iunie. Eram și eu de față în decanat și Ștefănescu m-a
rugat să nu fiu prezent când se discută probleme în legătură cu concursul de
agregație.
În ziua de 20 mai, profesorul Le Fur de la Universitatea din Paris a
ținut o conferință în aula Universității din Cernăuți[76]. După masa de la
prânz dată în onoarea lui Le Fur de către universitate, am stat de vorbă în

~ 79 ~
decanat cu Gălășescu și Damian. Gălășescu m-a întrebat dacă consiliul
facultății a ratificat, după expirarea termenului prelungit de minister pentru
înscrierea la concurs, formarea comisiei concursului. Gălășescu a susținut că
numirea comisiei concursului făcută în ședința din 17 aprilie nu este
valabilă, deoarece ea a fost făcută înainte de expirarea termenului prelungit
de minister, pe când legea înv. sup. prevede că consiliul poate să numească
comisia zece zile după expirarea acestui termen. I-am răspuns că în primul
rând ministerul a revenit asupra deciziei de prelungire a acestui termen și în
al doilea rând legea nu prevede, așa cum susține Gălășescu, că consiliul
poate să numească comisia numai după zece zile de la expirarea termenului
de înscriere, ci dimpotrivă, legea obligă consiliul să numească comisia într-un
termen de zece zile de la expirarea termenului pentru înscrierea la concurs.
Gălășescu mi-a mai spus că a fost informat că Popovici, contracandidatul
meu, a făcut o contestație la minister cu privire la numirea comisiei.
Gălășescu însă nu-și amintea cine i-a spus aceasta. El presupunea că „se
pregătește ceva”. Am discutat apoi într-o atmosferă degajată alte chestiuni.
Marți în 25 mai, Damian a depus la decanat lucrările sale și a cerut
convocarea consiliului pentru ziua de 29 mai. Pe de o parte, Damian n-avea
dreptul să ceară convocarea ședinței pe o anumită dată și în al doilea rând el
cerea convocarea consiliului pe o dată de numai patru zile de la depunerea
lucrărilor sale, care trebuiau citite de raportori și asupra cărora aceștia
trebuiau să întocmească referate. Coroamă, raportorul lucrărilor, a protestat.
El și-a arătat nedumerirea pentru această grabă și a arătat că nu poate să
întocmească raportul într-un termen așa de scurt. Acum am înțeles motivul
pentru care Gălășescu mi-a vorbit după masa oferită de rectorat lui Le Fur
despre o contestație a lui Popovici la minister împotriva modului cum s-a
format comisia concursului de agregație. Se pare că graba lui Damian de a
se rezolva cererea sa de titularizare urmărea ca atunci când se va întruni
comisia de agregație pentru mine el să fie satisfăcut și comisia să fie liberă
să facă ce va voi.
Sâmbătă înainte de masă a fost în decanat mare enervare, deoarece
decanul convocase pe după-masă numai consiliul general și nu a convocat și
consiliul special cu profesorii titulari pentru titularizarea lui Damian.
Drăgănescu foarte enervat l-a interpelat pe secretar de ce nu s-a convocat și
consiliul special. Acesta i-a răspuns că în această privință Drăgănescu
trebuia să se înțeleagă cu decanul Ghițescu. Atunci Drăgănescu i-a răspuns
lui Gălășescu: „Să vezi că astăzi nu va fi consiliul, deoarece decanul a luat
aseară cina la «Luculus» (un restaurant) în trei”, adică împreună cu
Isopescu-Grecul și Coroamă. Drăgănescu a continuat: „Convenția însă a fost
altfel. Dacă însă ceilalți (adică bucovinenii) fac greutăți, atunci ne pare rău”.

~ 80 ~
Drăgănescu mă viza pe mine, care eram prezent la discuție, și făcea aluzii la
înțelegerea ca bucureștenii să mă susție pe mine și bucovinenii pe Damian.
Eu îmi puneam însă problema, dar atunci de ce atâta grabă pentru Damian și
atâtea dificultăți și tergiversări pentru mine?
Tot în acea sâmbătă m-am întâlnit în decanat cu Ștefănescu-Galați, care
îmi dă sfatul să-l caut pe decan ca să facă convocările pentru ședința comisiei
de agregație din 11 iunie. Îmi dă de grijă să supraveghez formele ca dosarul să
fie în regulă. L-am căutat pe Ghițescu la bancă. El m-a rugat să mă duc la
secretarul facultății și să fac imediat convocările, deoarece pleacă după-masă
la București. Împreună cu secretarul facultății am făcut adresele de convocare,
pe care le-am trimis printr-un aprod lui Ghițescu la bancă spre semnare.
Luni 31 mai m-am întâlnit din nou la decanat cu Ștefănescu-Galați. El
extrem de prietenos discută cu mine câteva banalități, după care îl roagă pe
secretar, care se afla în decanat, să ne lase singuri. După plecarea
secretarului, Ștefănescu, pe un ton foarte familiar, chiar tutuindu-mă, îmi
spune: „Tarangule, tu ai o misiune mare. Trebuie să vorbești cu Hacman și
cu Nistor să nu ne persecute pe noi ambulanții, deoarece lumea spune că din
cauza ta ei ne fac nouă dificultăți, ca să ne constrângă să te trecem la
concurs”. Apoi mi-a mai spus ceva ce m-a pus pe gânduri. Ar fi bine ca
Popovici, contracandidatul meu, să fie admis la toate probele, pentru ca să se
arate că comisia este imparțială și are bunăvoință. La notare însă comisia să
dea: „Tarangul 10, Popovici 9, Tarangul 8, Popovici 6 etc.”. Eu i-am răspuns
glumind, că în cazul acesta vom cădea amândoi, deoarece notarea la
concursul de agregație este până la 20. I-am mai spus că, după părerea mea,
ca să fie comisia imparțială, trebuie să noteze după răspunsurile candidaților
și nu după un plan prestabilit.
Într-o zi din această săptămână, întâlnindu-mă cu Coroamă, mă întreabă
ce impresie am despre atitudinea ambulanților cu privire la concursul de
agregație. I-am arătat nedumeririle mele, Coroamă mi-a răspuns că și lui nu-i
place graba cu care vor să rezolve titularizarea lui Damian. Mi-a promis că în
calitate de raportor va căuta să amâne rezolvarea cererii lui Damian până ce se
va întruni comisia pentru concursul de agregație.
Vineri în 4 iunie vine Ștefănescu-Galați din București cu o invitare-
circulară semnată de Ghițescu, pentru convocarea consiliului special al
titularilor într-o ședință pe ziua de 5 iunie, în vederea titularizării lui
Damian. Fără să mai întrebe pe Coroamă dacă a întocmit raportul, trimite
invitația printr-un aprod profesorilor. Coroamă s-a opus și a protestat
împotriva acestei convocări. Bucureștenii au insistat pe lângă Coroamă să
vină la ședință și au menținut convocarea.

~ 81 ~
 Sâmbătă dimineața m-am întâlnit cu Coroamă ca să discutăm situația.
Am aflat că Ghițescu s-a întors din București. Am făcut împreună o
socoteală a profesorilor prezenți, care pot să vină la ședință. Hacman era
plecat în Franța, Spulber la București, Lunguleac boicota ședințele
consiliului deoarece nu fusese ales decan, din care cauză mă refuzase să vină
la ședința în care urma să se pună problema chemării mele la catedră ca
profesor titular. În această situație, dacă ar lipsi de la ședință și Coroamă, și
Isopescu, ședința nu s-ar putea ține, consiliul nefiind în număr. Am fost
acasă la Isopescu, care mi-a promis că după-masă nu va merge la consiliu.
Duminică dimineață îmi dă Coroamă o întâlnire la „Luculus” și-mi
povestește consternat ce s-a petrecut cu o zi înainte în ședința consiliului.
Văzând că nu se va putea ține ședința consiliului, deoarece lipsea numărul
legal de membri, Damian a mers cu o birjă la Lunguleac acasă și l-a adus la
ședință. Ghițescu a depus raportul asupra lucrărilor lui Damian fără
Coroamă și Damian a fost propus să fie ridicat la rangul de profesor titular.
Seara la cină au venit cu toții radioși la „Luculus” și i-au comunicat ironic
lui Coroamă cele ce s-au petrecut. În toamnă Lunguleac a fost ales decan.
Împreună cu Coroamă am hotărât că nu este altceva de făcut decât să-l
rog pe Nistor ca să oprească la senatul universitar dosarul cu titularizarea lui
Damian până ce se va limpezi situația cu concursul meu de agregație. Luni
în 7 iunie dimineața s-a întors Hacman din străinătate și pe la orele 9 a venit
la mine să vadă care este situația. I-am istorisit toate câte s-au întâmplat.
Vineri în 11 iunie s-a întrunit comisia de agregație în sala de ședințe a
senatului de la rectorat. Au fost prezenți Isopescu-Grecul, Hacman,
Ștefănescu-Galați și Alexianu de la facultatea de drept din Cernăuți, C.
Angelescu de la facultatea de drept din Iași și Gh. Sofronie de la facultatea
de drept din Cluj. A lipsit P. Negulescu de la facultatea de drept din
București.
Noi candidații, Popovici și cu mine, am așteptat în secretariatul
facultății de drept. Popovici, pe care numai atunci l-am cunoscut, mă asigura
că el n-a venit să mă combată, că el mă apreciază foarte mult, că el a fost pus
la cale să se înscrie la concurs. Se mira că n-am fost chemat la catedră,
deoarece meritam. El susținea că lupta nu se dă între mine și dânsul, ci între
profesori. Îmi spunea că a vorbit și cu Paul Negulescu, care i-a dat sfatul să
nu candideze împotriva mea. Tot timpul mă încredința de lealitatea sa. La
convorbirea noastră a asistat și Cristescu. Ședința a durat până la orele 14 ½,
când am fost chemați la comisie și Isopescu-Grecul, președintele comisiei,
ne-a făcut cunoscut că s-a numit un raportor al lucrărilor noastre și că în
continuarea lucrărilor comisia se va întruni vineri 18 iunie, orele 19.
Secretarul ne-a dat nouă candidaților o hârtie ca să semnăm că am luat la

~ 82 ~
cunoștință termenul pentru continuarea lucrărilor comisiei. Popovici a
refuzat să semneze. Ce bine s-a potrivit acest gest al lui Popovici cu
asigurările date mie înainte cu un ceas în secretariatul facultății!
După ședință l-am condus pe Hacman acasă și pe drum mi-a istorisit
cele ce s-au petrecut în comisie. La constituirea comisiei, Alexianu a ridicat
incidentul că Sofronie n-a fost legal numit de consiliul facultății din Cluj,
deoarece lipsește o adresă din partea facultății din Cluj către facultatea din
Cernăuți în care să se comunice numirea lui Sofronie în comisia de
agregație. Sofronie a prezentat numai o adresă a facultății de drept din Cluj
către profesorul Moldovan, în care i se face cunoscut că este numit în
comisia de agregație pentru ocuparea catedrei de drept administrativ din
Cernăuți și că a fost invitat să se prezinte la lucrări pentru ziua de 11
ianuarie. Pe această adresă Moldovan a scris că este împiedicat și nu poate
să participe la lucrări și deci roagă să plece supleantul. Sofronie a prezentat
și adresa decanatului facultății de drept din Cluj adresată lui, prin care îi
trimite adresa facultății către Moldovan și-l roagă să participe la lucrările
comisiei de agregație de la facultatea de drept din Cernăuți. Alexianu a mai
obiectat că în adresă se afirmă că „facultatea” l-a delegat pe Sofronie și nu
că „consiliul facultății”. Or, legea prevedea că consiliul facultății numește pe
delegați în comisiile de agregație. El s-a mai referit la cazul lui Dașcovici de
la facultatea de drept din Iași[77], care n-a fost admis la lucrările comisiei de
agregație pentru ocuparea catedrei de drept constituțional de la facultatea de
drept din Cernăuți la care a candidat Angelescu, deoarece a fost delegat de
decan și nu de consiliu. Dar Sofronie a fost delegat nu de decanul facultății,
așa cum a fost delegat Dașcovici, ci de consiliul facultății și numai în adresa
decanatului nu s-a precizat „consiliul facultății”, ci numai „facultatea”.
Alexianu folosea chichițe ieftine avocațiale ca să puie bețe în roate lucrărilor
comisiei, Ștefănescu-Galați îl susținea. Sofronie a declarat formal că a fost
delegat de consiliu și nu de decan. Alexianu a amenințat cu opinie separată.
Comisia de agregație l-a acceptat pe Sofronie și a hotărât să ceară informații
prin telefon de la facultatea de drept din Cluj cu privire la modul cum a fost
delegat Sofronie în comisie.
Alexianu a ridicat apoi un al doilea incident, anume o scrisoare a lui
Paul Negulescu din 10 iunie, în care se plânge că a primit convocarea la
ședință numai cu două zile înainte de termen și că deci nu poate să vină la
Cernăuți ca să participe la ședință. El cere ca să fie încunoștiințat cu cel
puțin 10-20 zile înainte. Alexianu și Ștefănescu au cerut ca lucrările să fie
amânate pentru ziua de 2 iulie, deci în vacanță, când lucrările ar fi fost
ilegale potrivit legii înv. sup. Și supleantul lui Negulescu desemnat de
consiliul facultății din București, Anibal Teodorescu, a trimis o adresă datată

~ 83 ~
din 4 iunie, în care se scuză că nu poate veni la ședință fiind ocupat cu
examenele. El face cunoscut că la 2 iulie are un proces la Cernăuți, când ar
putea să participe la lucrări. Alexianu și Ștefănescu au insistat ca lucrările să
fie amânate, deoarece nu s-ar putea trece peste Negulescu, un mare savant și
specialist în materie de drept administrativ. Ei și-au exprimat mirarea de
graba mare a lui Hacman și Angelescu pentru ținerea concursului. Comisia
însă în majoritate a hotărât intrarea în lucrări.
S-a luat apoi în discuție o întâmpinare a lui Popovici, introdusă chiar
înainte de ședință, în care contestă legalitatea numirii în comisie a lui
Hacman, care nu este specialist în dreptul public și [ar fi] rudă cu mine, a lui
Isopescu-Grecul, care s-a pronunțat pentru mine, și a lui Angelescu, care cu
un an înainte a fost contracandidatul său la concursul de drept constituțional.
Deci atunci când în secretariat Popovici mă asigurase de lealitatea sa și că nu
voiește să mă combată, el introduse deja această întâmpinare. Aceasta a dat
loc la discuții aprinse și contradictorii. Isopescu, Hacman și Angelescu s-au
simțit jigniți de afirmațiile lui Popovici. În cele din urmă, contestația a fost
respinsă ca neîntemeiată.
Comisia a numit apoi la propunerea lui Hacman pe Alexianu raportor
al lucrărilor candidaților. El a cerut o amânare de o săptămână pentru
întocmirea și depunerea raportului. Comisia a consimțit la această amânare.
Alexianu și Ștefănescu au insistat ca Negulescu și Teodorescu să fie din nou
invitați, susținând că aceste invitații ar fi simple formalități și că ei nu vor
veni ca să vicieze lucrările comisiei. Legea înv. sup. prevedea că după
numirea raportorului un membru absent de la prima ședință a comisiei nu
mai poate să participe la lucrări.
După-masă m-am întâlnit cu Angelescu la Hacman acasă. Angelescu
ne-a istorisit că s-a întâlnit la București cu Sofronie, pe care l-a informat
despre cele ce se petrec la facultatea de drept din Cernăuți. Seara au plecat
împreună în vagonul de dormit la Cernăuți. Era și Alexianu în vagon, care i-a
spus lui Sofronie că eventual facultatea de drept din Cernăuți se va desființa,
că probabil concursul se va amâna, deoarece Negulescu nu vine și că este
supărat. Apoi s-a mai plâns de „prigoana” lui Nistor împotriva „regățenilor”
etc. În Cernăuți, Sofronie s-a întâlnit cu Drăgănescu, care și el s-a plâns că
Nistor îi „persecută” pe „regățeni” din cauza mea. Cu toate că „regățenii” au
venit la Cernăuți cu toată dragostea și cu cele mai bune intenții, acum este
pentru ei imposibil să trăiască în Cernăuți.
Angelescu mi-a mai istorisit că după ședință a luat masa împreună cu
ceilalți profesori la restaurantul „Pajura Neagră”. Alexianu îl asigura pe
Gălășescu că nu este adevărat ce spune lumea, că ar fi împotriva mea.
Alexianu afirma că, dimpotrivă, mă iubește pe mine și mă susține, deoarece

~ 84 ~
eu am crescut sub ochii lor. La fel și Ștefănescu-Galați spunea că m-a
protejat totdeauna și că eu mi-am început cariera mea universitară ca asistent
onorific în seminarul său.
Ulterior, asistentul Vasile Negru[78] m-a informat că după ședința din
11 iunie, când s-a văzut că totuși concursul se va ține, Gălășescu a exclamat:
„Deci concursul se va ține. Dar dacă intră Tarangul, trebuie să aducem doi
de ai noștri”. Negru în calitatea sa de asistent al lui Drăgănescu era desigur
în societatea ambulanților.
A doua zi, sâmbătă în 12 iunie, Hacman s-a întâlnit la facultate cu
Alexianu și Ștefănescu, cărora le-a spus: „Am știut că cu toate promisiunile
formale aveți să faceți dificultăți lui Tarangul, dar nu mi-am putut închipui
niciodată că aveți să loviți așa de tare”. Ei din nou l-au asigurat că sunt
pentru mine, dar că voiesc să se îndeplinească toate formele cu rigurozitate,
pentru ca să nu fie un viciu și motiv de anulare a lucrărilor.
În una din zilele următoare, întâlnindu-mă cu Ștefănescu-Galați,
acesta încerca să mă convingă să n-am nici o grijă că toți sunt pentru mine.
În ședința din 11 iunie însă, „Isopescu a bătut cu pumnul în masă” și de
aceea Alexianu și cu dânsul au ripostat. Tot din cauza aceasta ei au de gând
„să-l frece” pe Isopescu în ședința viitoare. I-am răspuns că eu văd că toate
oalele se sparg în capul meu.
Într-o altă zi, Ștefănescu-Galați l-a căutat la telefon pe unchiul soției
mele, Radu Sbiera, profesor la facultatea de litere și filosofie, și l-a întrebat
când vine la facultate, deoarece ar dori să vorbească ceva cu el. Radu Sbiera
l-a invitat pe Ștefănescu acasă la el. Ștefănescu a venit și i-a spus lui Sbiera
că poate a auzit vorba că ar fi contra mea. Dar aceasta este o calomnie.
Ștefănescu nu poate să uite că atunci când a venit la senatul universității
dosarul cu numirea sa, Sbiera a venit din Țețina (un deal împădurit de lângă
Cernăuți, unde Sbiera avea o vilă) ca să asiste la ședință. Ștefănescu l-a
asigurat pe Sbiera că este pentru bucovineni și că ar aduce la facultate cât se
poate de mulți. A doua zi după această vizită a apărut în ziare că în comisia
de disciplină, care urma să-i judece pe profesorii ambulanți, au fost numiți
profesorii Radu Sbiera și Constantin Spulber.
Miercuri 16 iunie, cu două zile înaintea întrunirii comisiei de
agregație, Ghițescu, în calitatea sa de cel mai vechi decan, care îndeplinea
funcția de prorector, rectorul Nistor fiind la București, dă ordin secretarului
general al universității să convoace senatul pentru titularizarea lui Damian.
Secretarul general a întrebat prin telefon pe Nistor dacă să convoace senatul,
iar Nistor n-a admis pe motiv că el se întoarce marți din București, când
trebuie să se întrunească senatul pentru mai multe probleme și că deci nu are
sens ca senatul să fie convocat de două ori, o dată pentru Damian și încă o

~ 85 ~
dată după câteva zile pentru alte probleme. Titularizarea lui Damian nu este
doar o problemă urgentă. Refuzul acesta a produs mare enervare și
consternare printre ambulanți. Ghițescu era supărat și indignat, și întreaga
atmosferă extrem de încărcată.
Vineri, 18 iunie dimineața, ziua întrunirii comisiei, îl caut pe
Isopescu-Grecul acasă. Îl găsesc indispus și nervos. Popovici a fost cu o zi
înainte la el și i-a predat o scrisoare din partea lui [C.] Rădulescu-Motru,
unchiul soției lui Popovici, în care îl roagă pe Isopescu să-i ajute lui
Popovici. Isopescu este de părere că ar fi fost mai bine dacă Nistor ar fi lăsat
să treacă prin senat dosarul lui Damian, deoarece spiritele sunt foarte iritate.
Ghițescu este pornit și enervat, deoarece Nistor a oprit convocarea senatului.
La prânz a venit la mine Hacman enervat, deprimat și îngrijorat. Este
pentru prima dată când îl văd așa. Îmi spune că a sosit la Cernăuți Paul
Negulescu!! Așadar Negulescu, care cu o săptămână înainte se plângea că
este ocupat și nu poate veni la Cernăuți decât dacă va fi invitat cu 10-20 zile
înainte, iată că vine acum să participe la lucrările comisiei, care începuseră
deja. Hacman s-a întâlnit la facultate cu Negulescu și Alexianu, care din nou
a cerut amânarea lucrărilor comisiei, deoarece a început sesiunea de
examene. Hacman își arată îngrijorarea ca Negulescu să nu vicieze prin
participarea sa lucrările comisiei, deoarece a lipsit la prima ședință, când s-au
verificat titlurile și lucrările candidaților și s-a numit raportorul.
Seara la orele 19 s-a întrunit comisia. Toți membrii au fost prezenți.
Mai întâi pentru a nu vicia lucrările prin participarea lui Negulescu, absent la
prima ședință, comisia a repetat toată procedura de la prima ședință.
La orele 21 seara a început prima probă cu noi candidații, proba de
titluri și lucrări. Am intrat în examene în fața unei comisii cu trei membri
porniți împotriva mea, cu contracandidatul viclean și fără scrupule și într-o
atmosferă încărcată, creată de ambulanți. Într-o sală de cursuri, fiecare
candidat în parte și-a expus lucrările sale. În sală, fiind o oră târzie, a fost
puțină lume, între care și soția lui Popovici. Impresia celor prezenți a fost că
eu am expus cu mult mai bine lucrările mele, referindu-mă la problemele
studiate și la părerile mele susținute. Popovici a vorbit mai mult despre
călătoriile sale și de corespondența sa cu profesori străini. La orele 22 ½ s-a
dat rezultatul primei probe: amândoi, Popovici și cu mine, nota 17.
Auditorul a rămas consternat.
După probă, Popovici m-a asigurat din nou de devotamentul său și și-a
exprimat regretul că a făcut contestația împotriva numirii în comisie a lui
Isopescu-Grecul, Hacman și Angelescu, dar a făcut-o într-un moment de
enervare. Conducându-l pe Hacman după ședință spre casă, el mi-a istorisit
că la notarea candidaților după prima probă, Sofronie a notat: Tarangul 18,

~ 86 ~
Popovici 17, iar după aceea Alexianu a dat imediat notele: Tarangul 17,
Popovici 18. După unele discuții, toți au căzut de acord să dea nota 17
ambilor candidați.
Lucrările prezentate de mine la concurs au fost:
– Monografii:
1. Contenciosul în anulare din Franța și România, Cernăuți 1927 (82
pagini)
2. Teoria lui August asupra raportului dintre drept și stat, Cernăuți
1928 (25 pagini)
3. Neugestaltung der modernen Demokratie, Wien-Leipzig 1934 (79
pagini)
– Articole de revistă:
1. Funcționarii de autoritate și de gestiune, studiu în revista
„Bucovina”, Cernăuți 1928, pag. 641 și urm.
2. Principiul legalității în dreptul administrativ român și francez, studiu
în „Revista de drept public”, București, 1929, anul IV, pag 559 și urm.
3. Statul modern și partidele politice, studiu în revista „Junimea
literară”, Cernăuți, 1934, anul XXII, pag. 239 și urm.
4. La démocratie et l`administration, studiu publicat în Mélanges Paul
Negulescu, București, 1935, pag 719 și urm.
5. Puterea discreționară a administrației, studiu în „Revista de drept
public”, București, 1936, anul XI, pag 159 și urm.
6. Actele de guvernământ, studiu publicat în Omagiu lui Ion Nistor, pag
761 și urm. (sub tipar)
7. Le syncréthisme des methodes et la théorie pur du droit, studiu în
„Revue internationale de la théorie du droit”, din Zürich (sub tipar)
– Recenzii în limbile română, franceză și germană:
1. Bonnard, Précis élémentaire de droit public, Paris, 1934, în „Revista
de drept public”, 1934, pag. 264
2. Rudolf Aládar Métall, Bibliographie der reinen Rechtslehre, Leipzig-
Wien, 1934, în „Revista de drept public”, 1935, pag 431.
3. Bonnard, Précis de droit administratif, Paris, 1934, în „Revista de
drept public”, pag 135, pag. 432.
4. Lea Meriggi, Faschismus und Recht, Berlin, 1934, în „Revue
internationale de la théorie du droit”, 1935, pag 142
5. Rolland, Précis de droit administratif, Paris, 1934, în „Revue
internationale de la théorie du droit”, 1935, pag. 249
6. Laun, Le pouvoir discrétionnaire, Paris, 1934, în „Revue
internationale de la théorie du droit”, 1935, pag. 336.

~ 87 ~
 7. Giese, Der öffentlichrechtliche Aufopferungsanspruch, Stuttgart,
1936, în „Revue internationale de la théorie du droit”, 1936, pag 248.
8. Speranția, Curs de filosofia dreptului și sociologie, Cluj, 1936, în
„Revue internationale de la théorie du droit”, 1936, pag. 316.
9. Consiliul legislativ, zece ani de activitate, București, 1936, în „Revue
internationale de la théorie du droit”, 1936, pag. 340.
10. Haesaert, Défense et amenagement des libertés, Bruxelles, 1936, în
„Revue internationale de la théorie du droit”, 1937, pag. 75.
11. Speranția, Principii fundamentale de filosofie juridică, Cluj, 1936,
în „Revue internationale de la théorie du droit” (sub tipar).
Lucrările prezentate la concurs de Popovici au fost, potrivit memoriului
său de titluri, studii și lucrări, tipărit la Iași în 1936 și prezentat comisiei,
următoarele:
1. Formarea capitalului în România, teză de doctorat, Iași 1931.
Lucrarea este de economie politică și nu de drept public. În principiu, lucrările
de doctorat nu erau luate în considerare ca lucrări științifice de către comisiile
de agregație.
2. Probleme actuale de drept internațional public în legătură cu
politica externă a României. O colecție de texte și materiale bibliografice,
publicată ca anexă la manualul diplomatic de drept internațional public al lui
N. Dașcovici. Colecția cuprinde textele unor tratate, numai textul lor, fără de
nici un comentariu și fără istoricul acestor texte, Iași, 1932.
3. Statul român, organizarea juridică și politică (colecție de texte
constituționale și bibliografie sistematică), lucrare publicată în anexă la
manualul didactic de drept constituțional și administrativ al lui N. Dașcovici,
Iași, 1933. Colecția cuprinde Constituția din 1923 și unele legi, la fel fără de
nici un comentariu sau lămurire.
4. Statutul juridic al comunității de națiuni britanice, articol publicat în
numărul special al ziarului „Adevărul” închinat Angliei cu ocazia jubileului de
argint al regelui George V, București, 1935.
5. Sistemul feroviar englez, Iași, 1935.
6. Influența revoluției franceze asupra constituției române, articol
publicat în revista „La révolution française”, Paris, 1936.
7. Executiva permanentă în Anglia, studiu publicat în „Revista de drept
public”, București, 1936.
8. Anglo-Saxon methods of public administration, 1936.
9. The civil service in the modern state (în manuscris).
10. Tutela administrativă în dreptul român. (A fost scris cu cerneală în
memoriu).

~ 88 ~
 Sâmbătă, ora 9, s-a ținut colocviul într-o sală de cursuri cu mult
public. Comisia stătea în bănci, iar candidatul la catedră. La sorți am ieșit eu
să fiu primul examinat. Negulescu mi-a pus problema contenciosului
subiectiv și al celui obiectiv, Sofronie problema autolimitării administrației,
Angelescu m-a examinat mai lung. Alexianu căuta să mă încurce cu
jurisprudența în materie de deturnare de putere în Franța și la noi, dar nu-i
succedea <reușea>. La fel, nu i-a succes să mă încurce cu problema dacă
instanțele noastre de contencios cercetează sau nu existența motivelor
actului administrativ. Hacman în legătură cu întrebarea lui Sofronie, cu
privire la problema autolimitării, m-a întrebat despre deosebirea între
autodeterminare și autolimitare. Isopescu a pus problema între pedeapsa
penală și cea disciplinară. Ștefănescu-Galați nu mi-a pus nici o întrebare.
A urmat Popovici. Eu fiind după colocviu, am putut să asist la
examenul lui Popovici. La întrebarea lui Negulescu, ce sunt actele de
guvernământ, Popovici a răspuns laconic că sunt acte care au un mobil
politic, concepție veche foarte criticată și de mult timp abandonată.
Negulescu nu a mai insistat să analizeze toate teoriile cu privire la actele de
guvernământ și să-i ceară părerea despre acestea. Popovici n-a putut să arate
cum jurisprudența noastră motivează legalitatea tribunalelor administrative
de la noi. Lui Angelescu i-a răspuns Popovici la o întrebare: „Eu nu pot să
știu părerea autorului pe care l-ați citit. Vă rog să îmi spuneți autorul și eu vă
voi răspunde”. La o întrebare a lui Isopescu cu privire la stabilimentele
publice, Popovici dă ca exemple de stabilimente publice Eforia Spitalelor-
Civile „Sf. Spiridon” de la Iași. A intervenit Angelescu să-l lămurească pe
Popovici că acestea sunt stabilimente de utilitate publică. Popovici n-a putut
să răspundă nici la întrebările lui Alexianu. Rezultatul colocviului a fost:
Tarangul 17,50; Popovici nota 17.
După ce ne-a dat rezultatul la colocviu am tras la sorți subiectul primei
prelegeri publice: „Teoria nulităților în dreptul administrativ”. Am renunțat
la termenul de 24 ore acordat de lege pentru pregătirea prelegerii și am luat
la cunoștință fixarea prelegerii pentru orele 20 în aceeași zi.
Seara la orele 20, într-o sală de cursuri cu un auditoriu destul de
numeros, între care era și soția lui Popovici, mai întâi a ținut Popovici
prelegerea, deoarece la colocviu am fost eu primul. Pe timpul cât Popovici a
ținut prelegerea eu am așteptat în secretariat. A venit la mine studentul
Avram, care și-a arătat nedumerirea că Alexianu îl susține pe Popovici
împotriva mea. Studenții au observat că la colocviu Alexianu voia pe mine
să mă încurce, lui Popovici îi punea întrebări ușoare, iar acesta n-a putut să
răspundă nici măcar la acestea. Astăzi la prânz Avram l-a văzut pe Alexianu
într-o birjă cu Popovici și cu soția sa.

~ 89 ~
 După Popovici am ținut eu prelegerea. Am vorbit liber, având numai
unele note în fața mea. D-na Popovici stătea în bancă alături de Popovici și
tot timpul vorbea și râdea cu Popovici, uitându-se la mine. Îmi zâmbea
ironic, apoi se întorcea și vorbea cu cineva din spatele ei. Evident, voia să
mă încurce. Eu am încetat să vorbesc, am privit-o lung și am așteptat să
înceteze conversația ei. Toată comisia, care stătea în prima bancă, s-a întors
să vadă ce se întâmplă.
Vorbind de noțiunea nulității, Negulescu mă întrerupe și-mi cere să
dau o definiție a nulității după legea din 1933. O capcană pe care mi-o
întindea. Deși legea din 1936 în vigoare dădea o nouă definiție, eu i-am
putut spune și pe aceea din 1933. După ce am vorbit 50 minute, Popovici m-a
întrerupt și a susținut că Negulescu i-a spus că nu poate vorbi mai mult de 45
minute. Eu însă am continuat cu prelegerea până la sfârșit.
La colocviul asupra prelegerii, Alexianu nu i-a pus lui Popovici nici o
întrebare, pe mine însă a încercat să mă încurce. A insistat asupra problemei
dacă împărțirea nulităților în inexistența actului, nulități absolute și nulități
relative este exactă. Apoi a trecut la retractarea actelor administrative și mi-a
pus problema: de ce la noi administrația poate retracta oricând un act
administrativ, pe când în Franța numai în termenul în care actul poate fi
atacat în contencios. Apoi mi-a pus problema: dacă administrația poate
retracta numai actele sale ilegale sau și pe cele legale.
Rezultatul primei prelegeri: Tarangul 18, Popovici 17.
Am tras la sorți subiectul pentru a doua prelegere: „Tribunalele
administrative în cadrele Constituției”.
După ce am renunțat din nou la termenul de 24 ore, acordat de lege
pentru pregătirea lecției, ni s-a comunicat de președintele comisiei că lecția
va avea loc duminică orele 16, urmând ca de data aceasta să fiu eu primul,
iar Popovici, ca al doilea, să vină la orele 17.
Eu am fost prezent la orele 16, dar comisia a venit abia după orele 17,
deoarece a fost la masă la Mitropolitul Visarion. Acolo s-a întâlnit tatăl meu
cu Ștefănescu-Galați, care l-a felicitat la examenul meu.
După ce am terminat prelegerea, la colocviul asupra ei Alexianu mi-a
spus: „Legea prevede acest colocviu pentru ca membrii comisiei să-și spună
părerea asupra lecției și să-și facă observațiile lor. Deci, cu permisiunea d-tale,
domnule Tarangul, dă-mi voie să-ți fac următoarele observați”. Probabil că
era un răspuns la faptul că mă plânsesem lui Damian că Alexianu mă
persecută în timpul probelor, după ce evident că voise să mă încurce cu o
seară înainte la colocviul asupra primei prelegeri. Apoi Alexianu a susținut
că deciziile instanțelor noastre nu argumentează constituționalitatea
tribunalelor administrative. Alin. 2 din art. 101 din Constituție n-a servit ca

~ 90 ~
argument, ci opinia separată a lui Negulescu, Alexianu și Gruia la avizul
Consiliului Legislativ la legea administrativă. Neavând la îndemână
colecțiile cu deciziile instanțelor de contencios, n-am putut să-i replic.
Popovici a ținut prelegerea după mine. Deoarece eu am fost după
lecție, am putut să asist la lecția lui Popovici. Acesta a citit lecția și s-a
bâlbâit de mai multe ori. După vreo 30 minute a terminat lecția. La colocviu,
Angelescu a arătat că într-o problemă Casația nu s-a pronunțat. Negulescu l-a
întrerupt și a susținut că ea s-a pronunțat. Angelescu însă i-a răspuns că în
acest caz nu era vorba de o decizie, ci de un simplu aviz al Casației. Atunci
Popovici, ironic, l-a rugat pe Angelescu să scrie o carte și să-și expună
părerile sale pentru ca să le poată cunoaște și el.
După prelegere, așteptând în secretariat rezultatul, d-na Popovici
„prorocește” cu privire la rezultatul final că eu voi fi propus profesor
agregat, iar Popovici conferențiar. Cristescu și cu mine am arătat că aceasta
nu este posibil, deoarece comisia concursului de agregație are competența
numai să propună pe un candidat să fie numit profesor agregat la catedra
publicată vacantă. D-na Popovici a fost și ea de părere că Alexianu mă
persecută.
Președintele comisiei ne-a comunicat rezultatul prelegerii: Eu și
Popovici nota 18.
Imediat după darea rezultatului am primit subiectele pentru cele două
probe practice (seminare). Prima probă: „Comentarea art. 194 lit. d. al. 1 din
legea administrativă din 1936” și a doua probă: „Comentarea deciziei Curții
de Casație cu privire la problema dacă daunele cauzate printr-un act
administrativ de autoritate se pot cere și pe calea dreptului comun. (Cas.s.u.
decizia din 11 mai 1933, în Pand[ectele] Rom[âne] 1934. I. 33)”.
Noi, candidații, ne-am retras în bibliotecă pentru ca să pregătim
probele practice cu studenții, iar membrii comisiei s-au dus să ia cina.
La orele 20, Popovici a fost primul care a ținut întâia probă practică.
El a susținut că al. 1 lit. d. din art. 194 leg. ad-tiv este neconstituțional,
deoarece ar fi cu aspect retroactiv. După Popovici am făcut eu lecția practică
și am arătat că potrivit jurisprudenței noastre articolul este constituțional.
La analiza primei probe practice, Alexianu l-a lăudat pe Popovici că a
susținut cu mult temei că articolul din lege este neconstituțional, afirmând
totodată că eu n-aș avea dreptate dacă cred că articolul ar fi constituțional.
Manevra ar fi prins și eu aș fi obținut o notă mai mică dacă nu intervenea
Angelescu, care s-a adresat lui Alexianu zicând: „Dar noi știm cu toții că
Curtea noastră de Casație s-a pronunțat în această problemă și a declarat
constituționale legile de felul acesta”. Alexianu nu a mai avut încotro și a
admis că el însuși a avut un asemenea proces în fața Curții de Casație, în

~ 91 ~
care a susținut neconstituționalitatea acestor dispozițiuni și că a pierdut
procesul.
Așadar, reaua credință a lui Alexianu a fost evidentă. El a ales acest
subiect din practica sa avocațială, fără să precizeze în comunicarea
subiectului despre ce este vorba, ce problemă se pune în legătură cu textul
de lege. La biblioteca universității, când am consultat „Colecția legilor”
editată de Alexianu[79], am văzut că în fața Curții de Casație s-a pus
problema constituționalității alineatului din lege și că Curtea l-a declarat
constituțional. Dacă Angelescu nu intervenea și nu-l demasca pe Alexianu
rămânea că Popovici a comentat just dispozițiunea din lege și deci ar fi
primit o notă mai mare și probabil ar fi reușit la concurs.
În ședința comisiei pentru darea rezultatului, Alexianu a relevat modul
clar de expunere al lui Popovici, iar Ștefănescu-Galați împreună cu Alexianu
mi-au reproșat că nu mă exprim corect românește. Neavând ce să-mi
obiecteze din punct de vedere științific și al metodei de expunere, ei au
încercat să-mi scadă nota pe acest considerent vag. În fine, după multe
discuții, cu toate că Popovici a susținut o teză greșită în contrazicere cu
jurisprudența Curții de Casație, am primit amândoi nota 19.
După darea rezultatului am ținut mai întâi eu a doua probă practică, iar
după mine a urmat Popovici. După ce a terminat Popovici, Negulescu i-a
pus o întrebare. Alexianu s-a opus pe motivul că legea prevede câte un
colocviu numai după lecțiile publice, nu și după lecțiile practice. Deoarece
Negulescu a insistat ca Popovici să răspundă la întrebarea pusă, a intervenit
și Angelescu în sensul lui Alexianu. Atunci Popovici a spus că el este dispus
să răspundă la întrebarea lui Negulescu dacă i s-ar îmbunătăți situația. De
aceea, d-na Popovici, care ședea într-o bancă, a exclamat: „Cu oameni ca
Angelescu nu este nici o speranță”.
Rezultatul celei de a doua probe practice a fost: Tarangul 18.50,
Popovici 18.
După o deliberare mai îndelungată, întreaga comisie, afară de
Angelescu, a revenit în sală, iar președintele ei, prof. Isopescu-Grecul, s-a
urcat la catedră și a citit procesul verbal prin care comisia mă propune pe
mine să fiu numit profesor agregat, având media 18, iar pe Popovici cu
media 17,60 îl recomandă consiliului facultății de drept și ministerului să fie
numit conferențiar de drept administrativ. Așadar, d-na Popovici știa deja
după-masă de acest aranjament. Probabil că aranjamentul s-a făcut înainte de
masă, deoarece d-na Popovici a cerut prin telefon la hotel o întrevedere cu
Angelescu, iar acesta a refuzat-o.

~ 92 ~
 După darea rezultatului am fost felicitat de membrii comisiei.
Alexianu a venit la mine, mi-a strîns mâna cu căldură și mi-a spus:
„Domnule Tarangul te felicit din toată inima”.
Angelescu și Hacman mi-au istorisit că în tot timpul concursului
Alexianu făcea atmosferă pentru Popovici, admirând limbajul său frumos și
corect, cum și modul clar de expunere, deși Popovici a citit ambele sale
prelegeri și s-a bâlbâit de mai multe ori.
D-na și dl. Cristescu mi-au povestit că la toate probele concursului au
asistat d-na Popescu, d-na Pop, soția secretarului facultății, și studentul
Movileanu, un protejat al lui Alexianu. Ei au încercat să facă atmosferă
printre studenți pentru Popovici și împotriva mea. Studenții însă în marea lor
majoritate mă apărau.
La orele 12 ½ noaptea am ieșit din facultate. La ieșire m-au așteptat
Popovici cu soția și mi-au cerut concursul pentru ca să fie numit conferențiar
la facultatea de drept din Cernăuți. I-am răspuns evaziv și i-am arătat că este
Cristescu, care dorește să vie în locul meu la conferința de drept
administrativ comparat de la doctorat.
În felul acesta, Alexianu și Ștefănescu-Galați și-au onorat promisiunile
făcute, Alexianu cuvântul de onoare dat lui Hacman și mie, că mă va susține
și mă va vota să fiu chemat ca profesor titular, iar apoi promisiunea și
asigurările că mă va susține la concursul de agregație, care va fi o simplă
formalitate, cuvânt repetat și față de tatăl meu, iar Ștefănescu nenumăratele
sale declarații de lealitate și prietenie și exprimarea dorinței față de Hacman
de a face parte din comisia concursului pentru a colabora la ridicarea mea la
rangul de profesor universitar.
Dar Alexianu, Ștefănescu-Galați și Negulescu nu se declaraseră încă
învinși. Ei n-au depus încă armele și au încercat o manevră de ultima oră.
A doua zi în decanat m-am întâlnit cu Ștefănescu-Galați, Negulescu
și Angelescu. Ștefănescu s-a sculat de la masa decanului unde ședea și
solemn a venit înaintea mea, m-a felicitat încă o dată și m-a sărutat pe
ambii obraji!!! După ce am mai stat în decanat de vorbă, m-a luat în
secretariat, unde mi-a ținut un discurs întreg, asigurându-mă de toată
prietenia, afecțiunea și lealitatea sa. Apoi m-a rugat să intervin pe lângă
Hacman să-l ierte pe Popovici și să-l susție să fie numit conferențiar de
drept administrativ la doctorat în locul meu. A mai insistat că doar eu n-aș
avea nevoie de un proces în contencios împotriva numirii mele ca profesor.
I-am atras atenția că doar Cristescu voiește să vină în locul meu.
Ștefănescu a început să-l vorbească de rău pe Cristescu, că este ambulant,
că nu ține cursuri, că este ofițer etc.

~ 93 ~
 Când m-am întors în decanat era și Alexianu acolo. Ieșind cu toții în
stradă, Negulescu, Ștefănescu și Alexianu împreună cu mine, Angelescu
plecase înainte, m-a rugat și Alexianu să vorbesc cu Hacman ca să fie pentru
Popovici, care este „un băiat bun”. Alexianu a admis că d-na Popovici n-a
avut o atitudine corectă. Ea i-a cerut și lui o întrevedere la hotel. Dar pentru
toate acestea nu este vinovat Popovici. Apoi m-a prevenit că nu ar fi bine să
am un proces în contencios. I-am răspuns că n-am nici o grijă de un
asemenea proces, deoarece membrii comisiei au avut grijă să respecte toate
formele cu multă rigurozitate și strășnicie. Alexianu m-a privit mânios și
enervat.
Întorcându-mă la facultate, m-a ajuns din urmă Popovici, care amabil
și devotat m-a condus la decanat. Aici ne-am întâlnit cu Isopescu și
Angelescu. Popovici le-a mulțumit pentru rezultatul concursului și s-a
declarat mulțumit. El și-a cerut scuze pentru întâmpinarea făcută, pe care a
făcut-o într-un moment de enervare și acum regretă. A mai mulțumit pentru
modul cum Isopescu și Angelescu s-au comportat față de el. Toți ședeam,
Popovici stătea în picioare. Isopescu și Angelescu l-au apostrofat foarte
aspru. I-au făcut reproș și de atitudinea soției sale în timpul concursului.
Popovici a răspuns că nu poate garanta de atitudinea și vorbele ei – o
atitudine frumoasă și corectă a unui soț față de soția sa! După ce am ieșit din
decanat, Popovici m-a rugat să vin cu el la Hacman. Eu l-am refuzat.
După-masă am fost cu nevasta mea la familia Hacman la un ceai. Pe
când serveam ceaiul, a venit Popovici. Hacman l-a primit în picioare și nu i-a
dat mâna. Popovici l-a rugat de iertare, iar Hacman i-a răspuns că-l iartă,
deoarece a intervenit unchiul lui, Rădulescu-Motru. Apoi Popovici a solicitat
ajutorul lui Hacman pentru ca să fie numit conferențiar la Cernăuți, dar
Hacman nu i-a dat nici un răspuns. Ulterior, Popovici s-a lăudat că Hacman
i-a promis sprijinul său.
Luni după-masă au plecat în excursie, cu mașina Mitropoliei,
Negulescu, Ștefănescu și Alexianu, fără ca Ștefănescu și Alexianu să fi
semnat procesele verbale de la ședințele comisiei de agregație. Angelescu le-a
controlat toate procesele verbale, pentru ca ele să fie în bună regulă.
Ștefănescu a fost enervat că Angelescu controlează dosarul concursului.
Marți 22 iunie mă aflam în cabinetul rectorului Nistor, împreună cu
Hacman, Coroamă, decanul Prelipcean și prof. Gușuleac, amândoi de la
facultatea de științe. A venit și Damian ca să-l roage pe Nistor să convoace
senatul, pentru ca să recomande ministerului numirea sa ca profesor titular.
Nistor i-a obiectat că Damian este ambulant și că refuză să se mute la
Cernăuți. S-a iscat un schimb violent de cuvinte între ei. În cele din urmă,
Nistor l-a asigurat pe Damian că va aduce dosarul titularizării sale după-masă

~ 94 ~
în discuția senatului. Senatul însă după-masă a retrimis dosarul facultății,
pentru ca ea să se pronunțe asupra unei contestații făcute de Spulber.
În decanatul facultății, Damian, în prezența lui Angelescu și a mea,
foarte enervat, a început să batjocorească pe Nistor, Hacman, Isopescu-
Grecu și Coroamă. Eu i-am ripostat că bucureștenii persecută pe bucovineni
și că aceasta este reacția. După vreo două zile de la această convorbire m-a
informat Cristescu că Ghițescu este foarte supărat pe mine că ameninț pe
profesori. Și Ștefănescu-Galați mi-a făcut observația că-i ameninț pe
profesorii bucureșteni, dar cu toate acestea m-a asigurat că este prietenul
meu și că mă susține.
După ce senatul a înapoiat facultății dosarul, Damian a devenit din
nou mic și umilit. Sâmbătă în 26 iunie, consiliul facultății l-a propus din nou
pe Damian ca profesor titular. Tot sâmbătă m-am întâlnit pentru prima oară
după concursul de agregație cu Ghițescu, care venise la decanat împreună cu
Damian. El a lipsit din Cernăuți în tot timpul concursului. Obiceiul lui era să
fugă de neplăceri și încurcături. Ne-am întâlnit și am discutat diferite
chestiuni. Deodată Ghițescu mă întreabă dacă sunt de felicitat, ca și când n-ar
fi știut cum a decurs concursul și că dacă am reușit sau nu.
În această sâmbătă s-a întors Nistor din București. Hacman și
secretarul general al rectoratului l-au informat că Alexianu și Ștefănescu-
Galați nu vor să semneze procesele verbale ale concursului. Intenția lor era
evidentă. Potrivit legii înv. sup., senatul universitar nu putea să se
întrunească în mod legal în timpul vacanței celei mari, adică de la 1 iulie și
până la 1 octombrie. Dacă ei amânau să semneze procesele verbale câteva
zile, senatul nu mai putea să dea curs dosarului comisiei de agregație decât
după 1 octombrie. În acest timp, ambulanții ar fi găsit alte piedici și alte
pretexte pentru ca lucrările comisiei să cadă baltă. Nistor a declarat că nu se
va convoca senatul numai pentru dosarul lui Damian, ci numai după ce și
dosarul concursului meu va fi la rectorat.
Eu l-am rugat pe Ștefănescu-Galați să semneze procesele verbale, dar
el cu toate că mi-a făgăduit nu le-a semnat.
Duminică au plecat cu mașina Mitropoliei în excursie la Vatra-Dornei
și Cheile Bicazului, Alexianu, Ștefănescu-Galați, Damian și secretarul
facultății, Pop. Ei au luat cu ei și dosarul concursului, dar nu l-au semnat.
Luni dimineață, Hacman i-a spus lui Damian că nu crede că rectorul
va convoca senatul numai pentru dosarul lui Damian. După-masă, Isopescu-
Grecul, în calitate de președinte al comisiei concursului, i-a rugat în decanat
pe Alexianu și Ștefănescu să semneze procesele verbale. Ei însă au răspuns
că nu pot semna, deoarece sunt greșeli pe care le-a făcut Angelescu. La

~ 95 ~
întrebarea lui Isopescu, ce greșeli a făcut Angelescu, ei n-au răspuns nimic.
În decanat erau mai mulți profesori, printre care și Hacman.
Marți 29 iunie, văzând Ștefănescu și Alexianu că rectorul nu convoacă
senatul fără ca dosarul meu să fie la rectorat, fiind și ultima zi când senatul
mai putea fi convocat, au semnat procesele verbale ale concursului. Erau
însă grozav de enervați și porniți. La rectorat aștepta o dactilografă,
secretarul general și un aprod, deși era sărbătoare legală, Sf-ții Petru și
Pavel.
La secretariatul facultății, împreună cu secretarul Pop, am început să
aranjăm dosarul ca să poată fi predat imediat rectoratului. Intrând Ștefănescu
în secretariat, îmi spune răstit că nu este bine să umblu prin dosar, deoarece
sunt interesat. I-am reamintit că în cursul concursului mi-a dat sfatul să
veghez ca dosarul să fie bine alcătuit. Apoi m-a luat la o parte și m-a
asigurat din nou că este prietenul meu. Dacă au amânat semnarea proceselor
verbale a fost că Isopescu-Grecul a sărit la ei „cu chistolul”, iar ei au voit să-i
dovedească că nu se tem. Dar totuși le-au semnat la timp. M-a mai rugat
apoi ca să intervin la senat ca și Popovici să fie propus conferențiar. I-am
răspuns că nu am așa mare trecere la senatul universitar. Ștefănescu însă m-a
asigurat că am trecere, deoarece din cauza mea sunt persecutați ambulanții.
Miercuri, 30 iunie, ultima zi înainte de vacanța mare universitară s-a
întrunit senatul. Au lipsit mulți membri. Prezenți au fost numai 5. Dacă mai
lipsea unul senatul n-ar mai fi fost în număr. Secretarul Pop m-a informat că
Alexianu și Ștefănescu au făcut presiuni asupra lui Ghițescu să nu participe
la ședința senatului în calitate de decan, pentru ca să se descompleteze.
Nistor a fost precaut și a pus în discuție mai întâi dosarul concursului meu.
La acest punct din ordinea de zi au participat, potrivit legii, și membrii
comisiei de agregație. Ștefănescu s-a interesat la secretarul general de ce a
fost pus pe ordinea de zi mai întâi dosarul concursului de agregație și apoi
numai dosarul titularizării lui Damian.
Popovici a făcut o nouă întâmpinare, care a fost înregistrată la facultate
pe data de 30 iunie și trimisă la rectorat de către decan în aceeași zi. Senatul
însă a respins-o ca tardivă, deoarece ea a fost introdusă în decanat zece zile
după darea rezultatului concursului și după ce dosarul a fost înaintat
rectoratului. Motivele invocate de Popovici au fost aceleași ca și acelea din
contestația făcută la comisia concursului. Și în cazul acesta s-a putut vedea
sinceritatea și lealitatea lui Popovici, care declara că este mulțumit cu
rezultatul concursului și că-i pare rău că a introdus la comisie contestația
într-un moment de enervare.
După ședința senatului, care s-a ținut înainte de masă, Ștefănescu a
spus că seara pleacă la București. Atunci Cârsteanu s-a grăbit să facă

~ 96 ~
procesul verbal al ședinței senatului ținută împreună cu comisia de agregație,
în care s-a dezbătut dosarul meu și a trimis procesul verbal lui Ștefănescu
spre semnare. Deodată au venit la Cârstean, în secretariatul rectoratului,
Ștefănescu-Galați, Damian, Drăgănescu și Isopescu-Grecul, care l-au
întrebat de ce a trimis spre semnare numai procesul verbal al ședinței în care
s-a analizat dosarul meu și n-a trimis și procesul verbal în care s-a dezbătut
dosarul cu titularizarea lui Damian. Cârsteanu le-a explicat că s-a grăbit să
redacteze și să trimită procesul verbal al ședinței cu membrii comisiei de
agregație, deoarece la această ședință a participat și Ștefănescu-Galați, care a
spus că pleacă seara la București. La ședința senatului în care s-a dezbătut
dosarul lui Damian, Ștefănescu-Galați n-a participat.
Decretul prin care am fost numit profesor agregat a apărut în
„Monitorul Oficial” din 4 decembrie 1937 și în 11 decembrie am depus
jurământul în fața rectorului Nistor.
Ștefănescu-Galați s-a interesat la Cârsteanu în care „Monitor” a apărut
numirea mea. Probabil că voia să cunoască data numirii mele, deoarece de la
această dată curgea termenul în care Popovici putea să atace în contencios
numirea mea.
Ori de cîte ori se convoca o ședință a consiliului facultății, Popovici
venea de la Iași la Cernăuți. El a făcut o vizită și lui Spulber, căruia i-a
declarat că este foarte mulțumit cu rezultatul concursului. Într-o seară,
înainte de Crăciun, când urma să se țină un consiliu pentru suplinirea
conferinței de drept administrativ comparat de la doctorat, rămasă vacantă în
urma numirii mele la catedra de drept administrativ de la licență, pe când
ieșeam cu nevasta mea de acasă, la poartă ne-am întîlnit cu Popovici, care
venea la mine. El mi-a spus că ar dori să mă vadă, ca să ne cunoaștem mai
bine. I-am răspuns că în urma concursului ne cunoaștem destul de bine și că
deci nu este nevoie să ne cunoaștem și mai bine. I-am declarat că nu voiesc
să mai am de-a face cu el.

*
* *

După Crăciun au avut loc alegeri parlamentare și deci și alegerea unui

senator din partea Universității din Cernăuți, ales din profesorii universității.
Candidații au fost Coroamă și Ștefănescu-Galați. Acesta a încercat să mă
câștige să-l votez pe el și nu pe Coroamă, care mă susținuse tot timpul în
lupta mea să ajung profesor. Mi-a solicitat o întrevedere, pe care am refuzat-o.
Întâlnindu-mă pe stradă, m-a rugat cel puțin să nu particip la votare. Seara,
înainte de ziua alegerilor, Mitropolitul Visarion l-a rugat pe tatăl meu să mă

~ 97 ~
convingă să-l votez pe Ștefănescu sau cel puțin să nu mă prezint la votare.
Totuși m-am prezentat la vot și am votat pentru Coroamă. Ba mai mult, l-am
adus la universitate ca să voteze pe profesorul onorar de la facultatea de
teologie dl. Clement Popovici, în vârstă de 80 ani. Coroamă a fost ales cu o
mare majoritate.

*
* *

La 15 ianuarie 1938 am luat parte pentru prima dată în calitate de

profesor agregat la o ședință a consiliului facultății. Decanul Ghițescu mi-a
ținut o mică cuvântare și toți profesorii s-au sculat în picioare. Eu am
mulțumit pentru cuvintele rostite de decan la adresa mea și pentru primirea
ce mi se face de consiliu. S-a luat apoi în discuție suplinirea conferinței de
drept administrativ comparat de la doctorat. Ștefănescu l-a propus pe
Popovici, motivând că în baza rezultatului concursului de agregație comisia
a făcut propunerea ca Popovici să fie numit conferențiar. Ștefănescu a mai
afirmat că eu am fost propus profesor agregat cu condiția ca Popovici să fie
numit conferențiar. La această afirmare eu am zâmbit, deoarece o astfel de
propunere condiționată ar fi fost un nonsens juridic. Pentru aceasta,
Ștefănescu enervat s-a adresat mie zicând: „Îl rugăm pe tânărul nostru coleg
să aibă o atitudine mai demnă”. La aceasta i-am răspuns tăios că nu permit
să fiu jignit în ședința de consiliu. Alexianu și Gălășescu au susținut la fel,
că propunerea comisiei să fiu numit profesor agregat s-a făcut cu condiția ca
Popovici să fie numit conferențiar. Hacman și Isopescu au contestat aceste
afirmații, arătând că în dreptul public nu se pot face propuneri sau acte
condiționate de alte acte și că competența comisiei concursului este limitată
la propunerea unui candidat să fie numit profesor agregat la catedra scoasă
la concurs. O propunere ca un al doilea candidat să fie numit conferențiar nu
poate să lege consiliul.
Discuția a fost agitată. Hacman, Isopescu-Grecul, Coroamă,
Drăgănescu și cu mine l-am susținut pe Cristescu ca să fie numit suplinitor
la conferința vacantă, care avea examenul de docență și de mai mulți ani era
conferențiar la conferința de drept administrativ special de la licență.
Alexianu, Ștefănescu-Galați, Gălășescu și Damian l-au susținut pe Popovici.
Văzând că nu vor reuși cu Popovici, Gălășescu l-a propus pe Alexianu
să suplinească conferința de la doctorat. Eu am arătat că legea înv. sup.
oprește ca un profesor să suplinească o conferință, iar dacă totuși consiliul ar
dori să propună un profesor ca suplinitor conferinței, atunci aș avea eu
prioritate, deoarece sunt profesor de drept administrativ, deci de aceeași

~ 98 ~
specialitate și nu numai de specialitate înrudită, ca Alexianu, care este
profesor de drept constituțional și nu de drept administrativ ca mine.
Gălășescu mi-a răspuns vehement că-i jignesc pe profesori și mi-a dat sfatul
să-i respect. I-am răspuns că-i resping sfaturile nelalocul lor și că nu înțeleg
să se treacă peste mine.
La dorința lui Drăgănescu, care în calitate de primar al municipiului
Cernăuți era obligat să meargă în altă parte, discuția s-a amânat pentru o
nouă ședință. Dacă s-ar fi pus la vot suplinirea conferinței, reușea Cristescu.
În ziua de 20 ianuarie 1938, într-o ședință specială, a fost ales decan
Lunguleac. Hacman, Coroamă și cu mine ne gândeam să-l propunem pe
Isopescu-Grecul, cel mai vechi profesor, care încă nu fusese decan. La
înființarea facultății, Isopescu era în străinătate ministru plenipotențiar și
deci Hacman a fost primul decan, respectându-se „principiul ansienității”.
După Hacman a fost ales C. Rădulescu, iar apoi ambulanții, având
majoritatea în consiliu, au ales decani pe aceia care erau de partea lor.
Deoarece însă Lunguleac i-a comunicat lui Coroamă că are intenția să
candideze la funcția de decan și că este susținut de bucureșteni, am văzut că
Isopescu nu mai are șanse și deci am renunțat la candidatura sa cu toții,
inclusiv Isopescu.
După alegerea noului decan în persoana lui Lunguleac, consiliul a
ținut o ședință obișnuită, în care s-a reluat suplinirea conferinței de drept
administrativ comparat de la doctorat. Ștefănescu a depus în copie o
scrisoare a sa adresată lui Paul Negulescu, în care îl întreabă dacă
propunerea comisiei concursului de agregație ca eu să fiu numit profesor a
fost condiționată de propunerea ca Popovici să fie numit conferențiar.
Scrisoarea a fost datată din 16 ianuarie. Ștefănescu a mai prezentat în copie
o scrisoare din 17 ianuarie a lui Negulescu, răspuns la scrisoarea lui
Ștefănescu, în care Negulescu confirma cele susținute de Ștefănescu:
„Comisia, constatând valoarea reală a ambilor candidați, a hotărât că dacă
dl. Tarangul să fie recomandat agregat, cel de al doilea, dl Popovici, să fie
recomandat conferențiar”. Alexianu a depus o adresă către consiliu, în care a
susținut la fel, că am fost recomandat profesor numai cu condiția ca
Popovici să fie recomandat conferențiar și a adăugat: „Am ajuns la
recomandarea d-lui Tarangul numai din considerația că era conferențiar al
facultății noastre și că trebuia să-i dăm preferință față de un străin”.
Alexianu a mai susținut că dacă Isopescu și Hacman retrag semnăturile de la
propunerea ca Popovici să fie numit conferențiar, înseamnă că le retrag de
pe întregul act și deci de la propunerea pentru recomandarea mea ca profesor
și cere ca aceasta să se aducă la cunoștința ministerului. A urmat o discuție
aprinsă și la cererea lui Lunguleac consiliul a amânat din nou soluționarea

~ 99 ~
problemei suplinirii pentru o ședință viitoare, ca să se poată studia dosarul
concursului.
Hacman la 3 februarie, iar Isopescu la 4 februarie au depus la decanat
câte un memoriu, în care au combătut afirmațiile lui Negulescu, Alexianu și
Ștefănescu. Ei au arătat că recomandarea comisiei ca Popovici să fie numit
conferențiar a fost numai un act de încurajare pentru acesta. Hacman a mai
pus întrebarea: cine i-a comunicat lui Popovici cele discutate în ședința
consiliului din 15 ianuarie, pentru ca el să se folosească de cele susținute de
Alexianu și Ștefănescu în fața Curții de Apel din București, unde a atacat în
contencios numirea mea ca profesor.
La 5 februarie, Alexianu, Ștefănescu-Galați, Gălășescu și Damian au
depus la decanat o propunere scrisă ca Popovici să fie numit conferențiar și
au afirmat că „în comisia de agregație au făcut aranjamente de culise”.
Propunerea a fost scrisă de mâna lui Alexianu.
În ședința din 19 februarie, consiliul a reluat problema suplinirii
conferinței. După vii discuții, Gălășescu l-a propus suplinitor pe Alexianu,
iar Hacman pe Cristescu. Alexianu a declarat că primește să suplinească
numai în cazul când eu aș refuza. Eu am refuzat. Punându-se ambele
propuneri la vot, Alexianu a întrunit 5 voturi, iar Cristescu 6. Domnul
Lunguleac s-a abținut de la vot.
Consiliul s-a ocupat apoi de alte probleme. După mai bine de un ceas
de dezbateri în ședința consiliului, Alexianu a depus în ședință o contestație
împotriva votului consiliului prin care Cristescu a fost propus suplinitor la
conferința de drept administrativ, invocând faptul că decanul s-a abținut de
la vot. Pe aceasta Lunguleac a declarat că votează pentru Alexianu. Consiliul
a refuzat să ia act de acest vot tardiv al lui Lunguleac. Ca să încurce și mai
mult, Ștefănescu a susținut, dar numai verbal, că el n-a avut curajul să
afirme o astfel de monstruozitate în scris, că Alexianu s-a abținut de la vot și
că Isopescu-Grecul a votat de două ori!!
După o săptămână, Lunguleac ne-a rugat pe Isopescu-Grecul,
Hacman, Spulber, Coroamă și pe mine să acceptăm o tranzacție propusă de
ambulanți, față de care el este obligat în urma alegerii sale ca decan. Pentru
ca să se termine discuțiile, ambulanții au propus ca să accept eu să suplinesc
conferința. Spulber s-a opus, dar în cele din urmă a cedat. Printr-o adresă,
Cristescu a renunțat la suplinire și pe cale de circulară consiliul m-a propus
pe mine suplinitor. În ziua de 29 martie 1938 am început cursurile de drept
administrativ comparat de la doctorat. Am fost nevoiți să facem această
tranzacție, deoarece nu mai aveam șanse să reușim cu Cristescu, întrucât
Lunguleac vota cu ambulanții, iar pe de altă parte consimțind să suplinesc eu
conferința am scăpat de Popovici.

~ 100 ~
 *
* *

După publicarea în „Monitorul Oficial” a numirii mele ca profesor,

Popovici a atacat decretul regal în contencios la Curtea de Apel din
București. Motivele invocate de el au fost acelea din contestațiile sale
introduse la comisia concursului, la care a mai adăugat afirmația că notele
date de membrii comisiei în minutele semnate imediat după fiecare probă ar
fi fost corectate. La dosarul concursului însă au fost atașate toate minutele
semnate de toți profesorii membri ai comisiei și pe nici una din ele nu era
nici o corectură. Împotriva motivelor invocate de Popovici și în special
împotriva afirmațiilor lui Negulescu, Ștefănescu și Alexianu, că eu aș fi fost
propus ca profesor cu condiția ca Popovici să fie numit conferențiar,
afirmații invocate de Popovici ca motive de anulare a numirii mele, au depus
memorii la dosarul procesului Isopescu-Grecul, Hacman, Sofronie și
Angelescu, membrii comisiei concursului.
În fața secției a VI-a a Curții de Apel din București am avut șase
termene, primul la 3 martie 1938 și ultimul la 15 decembrie 1938. Popovici
nu voia să se judece și tot cerea amânarea procesului pentru diferite pretexte.
În decembrie a retras acțiunea fără să se fi judecat, motivând că a fost numit
conferențiar la facultatea de drept din Iași și că deci prin această numire a
fost satisfăcut. Era evident că Popovici și prin el ambulanții au încercat să
mă șantajeze, înscenându-mi acest proces.

*
* *

După decesul din ziua de 29 martie 1938 al mult regretatului profesor

Constantin Isopescu-Grecul, Hacman, Spulber și cu mine am propus
consiliului facultății, în ședința din 9 aprilie 1939, pe conferențiarul Cristescu
suplinitor la catedra de drept penal și procedură penală de la licență, pe
magistratul Antoniu suplinitor la catedra de drept penal comparat de la
doctorat și pe asistentul Vasile Negru suplinitor la catedra de drept civil de la
anul II licență. Drăgănescu a fost de acord ca aceștia să țină cursurile, dar s-a
opus ca ei să fie numiți suplinitori. El a propus o formulă bizară. Ca suplinitor
să fie propus Ghițescu atât la catedra de drept penal de la licență, cât și la
catedra de drept penal comparat de la doctorat și să fie asistat la licență de
Cristescu, iar la doctorat de Antoniu, care să țină efectiv cursurile. Drăgănescu
să fie propus suplinitor la catedra de drept civil anul II licență, asistat fiind de
Negru, care să țină cursurile. Așadar Ghițescu și Drăgănescu să fie suplinitori

~ 101 ~
cu titlu, iar Cristescu, Antoniu și Negru să țină cursurile. Consiliul cu
majoritate a aprobat propunerea lui Drăgănescu, dar senatul universitar n-a
confirmat această hotărâre și a înapoiat facultății dosarul.

*
* *

Luni, 23 mai, mă aflam în decanat cu decanul Lunguleac și Hacman și

discutam diverse probleme. La un moment dat, Lunguleac ne face cunoscut
că a discutat „cu domnii din București”, care cer să convoace consiliul
pentru alegerea unui delegat al facultății în senatul universitar în locul lui
Isopescu-Grecul decedat și pentru a propune pe suplinitorii catedrelor
vacante în anul de studii viitor. Hacman a fost de părere că este mai bine ca
să fie convocat consiliul mai târziu, pentru ca să ne înțelegem asupra
persoanei care să fie delegată în senatul universitar. Ce privește suplinirile
pentru anul viitor, Hacman nu vede pentru care motive suplinirile să fie
propuse acum, înainte de vacanță, când până acum ele au fost propuse
totdeauna după vacanță. Lunguleac a răspuns că nu mai poate amâna
convocarea ședinței și ne-a întrebat pe cine dorim să-l votăm ca delegat în
senatul universitar. Eu am susținut că cel mai potrivit și care ar putea să
întrunească majoritatea voturilor ar fi Hacman. Însă Lunguleac ne-a răspuns
că el s-a angajat deja să-l voteze pe Alexianu. Am rămas uluiți.
Cristescu îmi spusese mai înainte că ambulanții și-au împărțit între ei
demnitățile universitare: Ștefănescu mandatul de senator al universității în
Senatul țării, Gălășescu decanul facultății și Alexianu delegatul facultății în
senatul universitar. Ne-am dat seama că Hacman sau Spulber n-ar fi putut
întruni majoritatea voturilor dacă Lunguleac îl votează pe Alexianu.
Alexianu, ca delegat al facultății în senatul universitar, ar fi creat mari
dificultăți facultății și universității. Problema se punea deci ca Alexianu să
nu intre în senatul universitar. Am analizat situația Hacman și cu mine și am
ajuns la concluzia că dacă ar candida Drăgănescu, mare intrigant, dar slab
om de acțiune, foarte ambițios și ahtiat după demnități, ar putea să
reușească. Drăgănescu dacă nu ar fi candidat, ar fi votat cu Alexianu. Dacă
însă ar candida, l-ar atrage pe partea sa pe Damian și împreună cu voturile
noastre ar reuși. De aceeași părere au fost și Spulber și Coroamă. L-am
căutat pe Drăgănescu și i-am făcut propunerea să candideze, asigurându-l că
Hacman, Spulber, Coroamă și cu mine vom vota pentru dânsul. Drăgănescu
a fost încântat de această propunere și a acceptat imediat.
Joi 26 mai, în decanat, Lunguleac ne-a informat pe Hacman, Coroamă
și pe mine că intenționează să convoace o ședință a consiliului pentru a doua

~ 102 ~
zi, în care să se hotărască numai suplinirile pentru anul viitor. De la ședința
de a doua zi, vineri 27 mai, au lipsit Ștefănescu-Galați și Ghițescu. Înainte
de ședință, Drăgănescu m-a informat că Damian i-a promis votul și că
alegerea delegatului facultății în senatul universitar s-ar putea face în ședința
aceasta. După ce consiliul a propus suplinitorii catedrelor vacante în anul
următor, Damian a propus ca în această ședință consiliul să aleagă și
delegatul în senatul universitar. Propunerea a fost admisă cu majoritate de
voturi. Au votat contra Lunguleac, Alexianu și Gălășescu. Apoi Damian a
propus ca Drăgănescu să fie ales. Atunci Gălășescu l-a propus pe Ghițescu.
Damian însă a comunicat consiliului că Ghițescu i-a declarat că nu primește
să fie ales delegat al facultății în senatul universitar. Lunguleac l-a întrebat
pe Alexianu dacă voiește să candideze. Acesta însă i-a răspuns că nu
intenționează și l-a propus pe Gălășescu, care a refuzat și el.
Atunci decanul a pus la vot propunerea lui Gălășescu ca Ghițescu să
fie delegat în senatul universitar. Propunerea însă a căzut. Apoi decanul a
pus la vot propunerea lui Damian, ca să fie ales Drăgănescu. Propunerea a
reușit și Drăgănescu a fost ales. Au votat pentru Hacman, Coroamă,
Drăgănescu, Damian și Tarangul, iar contra Lunguleac, Alexianu și
Gălășescu. S-a abținut Spulber.

*
* *

La 23 octombrie 1938 a avut loc în sala sinodală a reședinței

mitropolitane din Cernăuți serbarea unificării legislației din Bucovina.
Universitatea a fost reprezentată de rectorul Nistor, prof. Loichiță[80],
delegatul facultății de teologie, Leca Morariu[81], delegatul facultății de
litere și filosofie, Prelipcean[82], delegatul facultății de științe, și de mine,
delegatul facultății de drept. În cabinetul mitropolitului ne-am întâlnit cu
Mitropolitul Visarion Puiu, cu ministrul Justiției, Iamandi, cu Alexianu,
rezidentul regal, și cu Căpățână, procurorul general al Curții de Casație. Eu
însă lui Alexianu nu i-am dat mâna.

*
* *

După ce Alexianu a fost numit rezident regal[83], Lunguleac a

încercat să se apropie de el, l-a lingușit și a căutat să-l servească, în speranța
să fie numit primar al municipiului Cernăuți. Dar nu a reușit.

~ 103 ~
 Într-o seară, Alexianu, ca rezident regal, a invitat profesorii facultății
la o cină. N-au participat însă decât Lunguleac, Coroamă și Gălășescu.

*
* *

În toamna anului 1938, după ce a intrat în vigoare legea pentru

raționalizarea înv. sup., s-a făcut la facultate alegerea unui nou decan, după
noul sistem stabilit de lege. Lunguleac a declarat formal că nu mai
candidează și a trimis fiecărui profesor o scrisoare în acest sens. În ședința
consiliului în care s-au făcut propunerile pentru numirea de către minister a
unui decan, Lunguleac a lăsat să se înțeleagă că el, cu toate acestea, ar dori
să candideze. Consiliul, care potrivit noii legi urma să propună ministerului
trei profesori, a recomandat pe Hacman, Drăgănescu și Ghițescu, iar
ministerul a confirmat în postul de decan pe profesorul Hacman.

*
* *

La 27 iunie 1940 am prezidat comisia pentru susținerea tezei de

doctorat a d-nei Annemarie Münke, căsătorită Kuzmany[84]. Din comisie au
făcut parte Ghițescu, Coroamă, Damian și Țurcan. La ședință au lipsit
Ghițescu și Damian, care nu erau în Cernăuți. Teza era din dreptul
administrativ. În oraș și la universitate domnea o mare neliniște. Circulau
diferite zvonuri cu privire la concentrări de trupe sovietice la frontiera
noastră și că noaptea au zburat avioane sovietice deasupra Bucovinei de
nord.
După terminarea susținerii tezei am mers cu toții la rectorat să vedem
dacă vom putea afla ceva mai precis. Secretarul general ne-a informat că a
vorbit la telefon cu Nistor, care era în București, și că Nistor nu a amintit
nimic cu privire la aceste zvonuri.
Seara la orele 20 ¾, fiind cu soția mea în oraș, am trecut pe lângă un
geam deschis și am auzit de la un aparat de radio din casă comunicatul
despre ultimatul U.R.S.S. și despre cedarea Bucovinei de nord și a
Basarabiei. În ziua de 28 iunie la orele 6 dimineața am plecat la Suceava cu
un autobuz al unei întreprinderi de transporturi, cu care liceul la care soția
mea era profesoară a făcut în acea vară mai multe excursii. În oraș nu se
putea găsi nici un vehicol (mașină, camion, birjă sau căruță) pe care l-aș fi
putut angaja să ne ducă în sudul Bucovinei. Totul a fost rechiziționat. Am

~ 104 ~
luat cu noi trei geamantane, un balot cu două plapume și două perne și
paltoanele noastre de blană. Am închis cu cheia locuința și am plecat.
În aceeași zi, adică la 28 iunie 1940, la orele 16, au intrat tancurile
sovietice în Cernăuți și au oprit orice plecare din oraș. Multă lume a fost
surprinsă. Unii au trecut clandestin prin păduri în Bucovina de sud. Așa
profesorul universitar Leca Morariu cu soția. Alții au fost preluați de
comisiile germane pentru repatriere și duși în Germania cu nemții repatriați,
de unde apoi au fost trimiși cu vase pe Dunăre înapoi în România.

*
* *

În anul 1940 s-a organizat repatrierea (Umsiedlung) nemților din

Bucovina. Tot în acest timp au fost repatriați și ungurii (ciangăii) din cele
cinci sate din fostul județ Rădăuți al Bucovinei, unde fuseseră colonizați. În
baza unei convenții dintre statul român și cel german, o comisie mixtă
româno-germană a făcut inventarierea bunurilor lăsate de germanii
repatriați. Aceste bunuri au fost preluate de statul român, care a achitat
statului german contravaloarea lor în cereale și petrol, urmând ca statul
german să-i despăgubească pe nemții repatriați.
În comuna Ilișești, situată la 18 km depărtare de Suceava, comună
mare cu gospodării frumoase, locuită jumătate de români și jumătate de
germani, coloniști șvabi, aceștia n-au trecut în inventarul bunurilor predate
statului român biserica, clădirea școlii, casa parohială și o frumoasă casă de
cult cu un etaj, ci le-au donat pe toate comunei Ilișești și locuitorilor ei
români, arătând că mai bine de un secol șvabii din Ilișești au conviețuit cu
românii din comună în pace și bună vecinătate și că doresc ca aceste bunuri
să rămână acestora ca o frumoasă amintire.

*
* *

Fiind programat încă din primăvară cu o conferință la Universitatea

Populară din Vălenii de Munte a lui Nicolae Iorga pentru ziua de 26 iulie
1940, am sosit în localitate cu o zi înainte, unde din întâmplare se afla și
prof. Iorga. I-am făcut împreună cu soția mea o vizită de curtoazie. Iorga ne-a
primit în cerdacul vilei sale, unde l-am găsit citind o carte[85].
Nicolae Iorga a fost foarte amabil și ne-a reținut peste un ceas.
Discuția cea mai lungă a fost, cum era și firesc, cu privire la pierderea
Bucovinei de nord și a Basarabiei, răni proaspete în trupul țării noastre.

~ 105 ~
Iorga ne-a descris cum a decurs ședința Consiliului de Coroană din ziua de
27 iunie 1940, la care a participat în calitatea sa de consilier regal și în care
s-a hotărât cedarea acestor teritorii românești. El ne-a descris cu multă
durere și amărăciune cum toți membrii civili din consiliul de coroană s-au
pronunțat pentru rezistență cu orice risc. Iorga l-a amintit în mod special pe
doctorul Angelescu, care s-a opus în mod hotărât cedării. Numai militarii au
fost cu toții pentru cedare.
Indignat și enervat îmi spunea profesorul Iorga despre generalul
Țenescu, pe atunci șeful marelui stat major: „Domnule Tarangul, Țenescu
este un bulgar, el nu este Țenescu, el este Țenof”. Pe Victor Slăvescu,
ministrul Înzestrării Armatei[86], l-a interpelat Iorga în Consiliul de
Coroană: „Dumneata, domnule Slăvescu, te lăudai că ai înconjurat România
Mare cu un brâu de foc și oțel, unde este acum acest brâu?!! Cum de pledezi
acum pentru cedare?!”
La prânz, Consiliul de Coroană și-a suspendat ședința pentru ca
Gheorghe Tătărescu, președintele Consiliului de Miniștri și atunci și
ministru de Externe ad interim[87], să ia contact cu ambasadele statelor
aliate și prietene, pentru a le cere părerea. După-masă, Tătărescu a raportat
Consiliului de Coroană că toate ambasadele fără de nici o excepție, chiar și
ambasadele Franței și Angliei, au dat sfat ca România să cedeze și să nu
provoace un conflict armat. În urma acestor informații, Consiliul de Coroană
a hotărât cedarea Bucovinei de nord și a Basarabiei. Soarta acestor provincii
românești a fost pecetluită[88].
Iorga a remarcat cu multă îngrijorare că România este înconjurată de
dușmani. Avem frontiere scurte cu Iugoslavia și Polonia, care sunt
binevoitoare. De mai multe ori el i-a dat sfatul regelui Carol al II-lea să facă
„un gest regal” și să restituie Bulgariei Cadrilaterul, luat de la ea în războiul
din 1912. Pământul acesta nu ne folosește la nimic și este locuit de bulgari.
Renunțând la el, România și-ar fi câștigat un prieten.
Aceasta a fost în linii mari convorbirea din 25 iulie 1940, ultima pe
care am avut cinstea și norocul s-o am cu marele savant și român Nicolae
Iorga.

*
* *

După ocuparea orașului Cernăuți de armata sovietică, profesorii de la

universitate au primit peste vară salariul de la Universitatea din București. În
toamnă am avut o sesiune de lichidare la facultatea de științe din București

~ 106 ~
cu studenții din Cernăuți. În decembrie s-a mai ținut încă o sesiune de
lichidare, tot la București.
Profesorii fostei Universități din Cernăuți urmau să ceară ministerului
facultatea la care să fie încadrați. Se punea problema la care facultate să cer
repartizarea mea, deoarece erau vacante catedrele de drept administrativ atât
de la facultatea de drept din Iași, cât și de la facultatea de drept din Cluj.
Popovici m-a căutat la Suceava, unde eram refugiat, mi-a cerut scuze pentru
neplăcerile ce mi le-a cauzat și m-a rugat să cer încadrarea mea la facultatea
de drept din Cluj, pentru ca să nu-i închid drumul să vină el ca profesor la
catedra de drept administrativ de la Iași, unde este conferențiar. I-am răspuns
că încă nu m-am hotărât unde să cer încadrarea mea.
Împreună cu soția mea am decis să cerem repartizarea noastră la Cluj
și soția mea a fost încadrată la liceul „Regina Maria” din Cluj. Repartizările
profesorilor Universității din Cernăuți urmau să se facă mai târziu. În acest
timp a intervenit Dictatul de la Viena. Soția mea, din nou „refugiată” acum
din Cluj, era obligată să ceară repartizarea ei la un alt liceu din țară. Cum
încă nu se hotărâse unde se va muta Universitatea din Cluj, se vorbea de
Timișoara, Alba Iulia, Sibiu și Craiova, iar ministerul printr-o telegramă mă
întrebase la ce facultate voiesc să-mi aleg catedra, ne-am hotărât să cerem
Iași. Într-o scrisoare l-am întrebat pe Traian Ionașcu, atunci decanul
facultății de drept din Iași, dacă aș fi agreat la facultate. El mi-a răspuns
foarte amabil că mă așteaptă la Iași.
În București, unde am fost să-mi ridic salariul, m-am întâlnit cu
profesorul Dașcovici de la facultatea de drept din Iași, care-l proteja pe
Popovici. El mi-a atras atenția să nu vin la Iași, deoarece i-aș închide calea
lui Popovici să devină profesor. M-am întâlnit și cu Ion Țurcan, care mi-a
transmis invitația profesorilor Sofronie și Traian Pop să viu la facultatea de
drept din Cluj, care însă încă nu se știa unde se va muta.
Toamna ne-am mutat la Iași[89]. Pe rând m-am întâlnit cu profesorii
facultății de drept: Dragomirescu[90], decanul facultății, Coroi,
Berechet[91], Buzea[92], Popescu-Spineni, Traian Ionașcu, Cuza[93],
Sion[94], Zane[95] și Angelescu. Toți m-au primit cu multă amabilitate.
Dar și la această facultate am dat de o atmosferă foarte încărcată. În
consiliu se combăteau două grupuri de profesori, una condusă de Coroi, iar
cealaltă de Dașcovici. La Iași au mai fost repartizați și Ghițescu,
Drăgănescu, Ștefănescu-Galați, Țurcan și Damian, cum și asistentul Vasile
Negru. Ambele grupări căutau să ne atragă de partea lor pe noi cei veniți de
la Cernăuți. Deoarece Popovici era susținut de Dașcovici, Coroi m-a asigurat
de toată simpatia și prietenia sa. El mi-a promis cu toată hotărârea că imediat
ce se va împlini termenul de trei ani de când am fost numit profesor agregat,

~ 107 ~
consiliul mă va propune să fiu ridicat la rangul de profesor titular. El mă
asigura că deține majoritatea în consiliu.
La 4 noiembrie mi-am început cursurile. După dorința lui Popovici,
care era conferențiar suplinitor pe lângă catedra de drept administrativ, am
hotărât ca el să țină cursurile cu privire la contenciosul administrativ de la
licență și să mai țină o oră de curs și una de seminar cu studenții de la
doctorat.
La 6 noiembrie am depus la decanat cererea pentru titularizarea mea,
iar la 7 noiembrie consiliul facultății l-a numit în unanimitate, fără de nici o
discuție sau obiecțiune, pe profesorul Angelescu ca raportor al lucrărilor
mele, Angelescu fiind titularul catedrei de drept constituțional, disciplina cea
mai înrudită cu dreptul administrativ.
Pe la finea lui noiembrie, Coroi m-a rugat să vin după-masă la
institutul său[96], unde m-a informat că Popovici se plânge că eu i-am
ocupat locul de profesor. Dașcovici l-a invitat pe Coroi la institutul său,
unde l-a găsit și pe Popovici. Acesta s-a plâns că-l nenorocesc, că el este în
stare să îmbrace cămașa verde și să mă împuște. Popovici mă mai acuză că
intru târziu la cursuri și că în condica de prezență semnez mai multe ore
decât le țin efectiv.
După cîteva zile m-am întâlnit cu Popovici în sala profesorilor, care
m-a amenințat că dacă voiesc să devin profesor titular trebuie să plec din
Iași.
Într-o zi, fiind în institutul lui Coroi, a venit Cuza, care m-a informat
că Pascu, decanul facultății de litere[97], cu care Cuza era în relații de
prietenie, i-a cerut informații despre mine, deoarece Popovici s-a plâns
împotriva mea. Pascu era omul de încredere al legionarilor din facultate.
Au început să se facă revizuirile profesorilor universității de către
legionari[98]. Aceste revizuiri urmau să se termine în luna decembrie.
Angelescu se temea ca Popovici să nu facă vreo murdărie și deci a amânat
depunerea raportului asupra lucrărilor mele până după vacanța de Crăciun.
Stând odată de vorbă cu Damian, acesta mi-a zis „foarte confidențial”
că Popovici a plecat la București ca să conteste legalitatea numirii mele ca
profesor. Popovici să-i fi spus că știe că dacă se va anula numirea mea, se va
anula și a lui, dar că el nu mai are nimic de pierdut și vrea să se înece odată
cu mine.
Deoarece nici după vacanța Crăciunului nu se hotărâse nimic cu
privire la revizuirile profesorilor universitari, Angelescu a amânat din nou
depunerea raportului. Și Coroi îmi dădea mereu sfatul ca Angelescu să
amâne depunerea raportului. În acest timp, toți profesorii erau foarte amabili

~ 108 ~
și atenți față de mine, în special cernăuțenii Ghițescu, Drăgănescu,
Ștefănescu-Galați și Damian.
După rebeliunea din ianuarie 1941 au fost schimbați la Universitatea
din Iași rectorul și toți decanii, în afară de Dragomirescu, decanul facultății
de drept. Deoarece în timpul revizuirilor Dragomirescu i-a acuzat pe
profesori atât la minister, cât și la comandamentul armatei, s-a iscat un
conflict între el și consiliu, care cerea destituirea lui din funcția de decan.
Dragomirescu însă era prieten cu subsecretarul de stat Oteteleșeanu[99],
care-l susținea. În semn de protest împotriva decanului, gruparea lui Coroi,
îndemnată în special de Drăgănescu și Țurcan, a hotărît să nu participe la
nici un consiliu prezidat de Dragomirescu. Coroi mă tot asigura că-mi dă tot
concursul pentru titularizarea mea, dar trebuie să aștept până se va schimba
decanul. În primul consiliu după schimbarea decanului se va discuta și hotărî
titularizarea mea.
Pe la mijlocul lunii februarie, Coroi, Angelescu, Ionașcu și Zane s-au
înțeles ca atunci când Dragomirescu va pleca la București, Ionașcu în
calitate de prodecan să convoace o ședință a consiliului în care să se
hotărască titularizarea mea. Într-o zi, Coroi a auzit că Dragomirescu pleacă
la București și a vorbit cu Ionașcu, care i-a promis că va convoca consiliul,
în care scop va veni din București. După-masă a vorbit Coroi la telefon cu
Cuza, care i-a comunicat că este împotriva titularizării mele, deoarece aș fi
legionar și deci mai pot aștepta. În asemenea situație, Coroi a hotărât să nu
se mai convoace ședința consiliului. Mi-am dat seama că este o nouă intrigă
a lui Drăgănescu, care era în termeni buni cu Cuza, de pe timpul când făcuse
la Cernăuți politică cuzistă și fusese primar al municipiului.
După câteva zile am fost informat de Coroi, de față fiind și Angelescu,
că Drăgănescu l-a căutat pe Cuza, căruia i-a spus că eu am fost legionar și că
pe timpul legionarilor eu am încercat să denunț câțiva profesori ca să fie
revizuiți. La Cernăuți însă am fost un „jidovit și un comunist”. Cuza a luat
de bune spusele lui Drăgănescu. Dar pe timpul legionarilor eu am fost
profesor la facultatea de drept din Iași, când nu numai că nu am manifestat
simpatii pentru legionari, ci mă temeam să nu fiu și eu revizuit, cunoscând
intrigele și calomniile lui Popovici. Coroi m-a asigurat că se va convoca o
ședință a consiliului, în care el va fi ales delegatul facultății în senatul
universitar, iar eu voi fi titularizat.
După câteva zile Coroi mi-a spus că Dașcovici i s-a plîns că eu,
împreună cu Angelescu, i-am scris lui Popovici o scrisoare anonimă, în care
îl informăm că Dașcovici ar avea relații cu nevasta sa. Scrisoarea urmărea ca
să desfacă prietenia între Popovici și Dașcovici. Acesta voiește să citească
scrisoarea în ședința consiliului, în care se va pune problema titularizării

~ 109 ~
mele, pentru ca să se nască un scandal enorm și astfel să torpileze
titularizarea mea. I-am răspuns revoltat și indignat, dar energic, lui Coroi, să
lase să facă Dașcovici gestul acesta, pentru ca eu să-l pot da în judecată.
Coroi s-a cam speriat de acest răspuns.
Văzând că ședința consiliului pentru titularizarea mea se tot amână,
Angelescu a depus la decanat raportul său asupra lucrărilor mele, fiind
înregistrat la nr. 479 din 28 februarie 1941.
Țurcan, Drăgănescu și Berechet au întocmit un memoriu către
minister, în care au cerut destituirea lui Dragomirescu din funcția de decan.
Acest memoriu a fost semnat de toți profesorii din gruparea lui Coroi. După
ce l-au semnat și alți profesori din facultate, Coroi a luat memoriul, dar nu l-a
dus la minister, după cum promisese, ci l-a păstrat pentru sine, ca să se
folosească de el în interesele sale.
Cuza intenționa să formeze o grupare separată în consiliu împreună cu
Drăgănescu, Ghițescu și Țurcan. Coroi era foarte supărat de aceste intenții
ale lui Cuza, deoarece în felul acesta se modifica situația în consiliu. La un
ceai aranjat dinainte de o cunoștință a lui Coroi, acesta s-a împăcat cu
Dragomirescu. Probabil că a jucat un rol hotărâtor memoriul profesorilor
către minister, împotriva lui Dragomirescu, pe care-l păstrase Coroi. Auzind
că Coroi s-a împăcat cu Dragomirescu, după câteva zile s-au împăcat și
Drăgănescu și Ghițescu.
Coroi invoca mereu pretexte pentru amânarea convocării ședinței
consiliului în vederea titularizării mele. Mai întâi a fost de părere să nu se
convoace consiliul înainte de plecarea lui Cuza la Berlin. Apoi, după
plecarea lui Cuza, a susținut că totuși este necesar să așteptăm până se va
întoarce Cuza din Berlin, pentru ca să nu se supere Ghițescu și Drăgănescu
și astfel să se strice solidaritatea grupării sale din consiliu.
Nistor a vorbit la Academia Română cu [Radu R.] Rosetti, pe atunci
ministrul culturii generale, și l-a informat de cele ce se petrec la facultatea
de drept din Iași. Rosetti i-a răspuns să așteptăm până ce va apare noua lege
a învățământului superior. Nistor i-a explicat că profesorii refuză să se
întrunească în ședința de consiliu, la care Rosetti i-a răspuns: „Apoi eu ce să
fac?!”
După ce Angelescu a depus la decanat raportul, eu l-am căutat pe
fiecare profesor și l-am rugat să mă voteze. Așa era obiceiul. Atunci
profesorii titulari ai facultății de drept din Iași au fost: Dragomirescu,
Angelescu, Traian Ionașcu, Zane, Coroi, Popescu-Spineni, Buzea,
Bulgaru[100], Vasilescu (bolnav la București), Cuza, Dașcovici, Sion,
Leatris[101], Berechet, Ștefănescu-Galați, Drăgănescu, Ghițescu, Țurcan și
Damian, în total 19 profesori. Toți mi-au promis sprijinul, afară de

~ 110 ~
Dașcovici, care mi-a spus că rău am făcut că am venit la Iași și că de ce nu i-am
dat lui Popovici cursurile de la doctorat, iar eu să le fi păstrat pe cele de la
licență.
Coroi m-a informat că Drăgănescu și Ștefănescu-Galați „mă lucrează”
pe la spate și că Popovici a invitat la masă pe Dașcovici, Popescu-Spineni,
Buzea, Damian și Berechet, la care s-a discutat mult venirea mea la Iași.
Apropiindu-se vacanța de Paști, Coroi și Dragomirescu mi-au promis
că după Paști se va întruni consiliul. Dar după Paști convocarea ședinței se
tot amâna de la o săptămână la alta. Într-o zi, în sala profesorilor, fiind de
față și Țurcan, Damian m-a asigurat de lealitatea sa și mi-a promis solemn
că orice se va întâmpla el va veni la ședința consiliului și va vota pentru
mine. El însă „are impresia” că „sunt pistonat”. Angelescu mi-a atras atenția
că Ghițescu și Drăgănescu mă vorbesc de rău la Coroi. Am observat că
Coroi era foarte amabil cu mine, dar se schimba brusc și se închidea când
începeam să vorbesc de problema titularizării mele. La fel și Cuza era foarte
rezervat.
La mijlocul lui mai facultatea a primit din partea ministerului
anteproiectul legii de organizare a învățământului superior, asupra căreia
consiliul trebuia să se pronunțe. În facultate s-a produs o mare agitație,
deoarece consiliul era acum obligat să se întrunească în ședință.
L-am rugat pe Procopiu, decanul facultății de științe, să vorbească cu
Coroi în problema titularizării mele. Coroi l-a asigurat de tot sprijinul său și
că eu să nu am nici o grijă. Totuși, Coroi a fost de părere că ar fi bine ca în
ședința consiliului să se mai numească un raportor pe lângă Angelescu, o
părere bizară care prevestea multe.
Ștefănescu-Galați, Drăgănescu și Cuza îl vizitau mereu pe Coroi în
institutul său. Într-o zi am intrat în institutul lui Coroi, unde i-am găsit pe
aceștia și pe Angelescu. Ei m-au informat că se va ține un consiliu, dar că în
prima ședință, care va avea loc după un timp așa de îndelungat, se va discuta
numai anteproiectul legii înv. sup. Într-o altă ședință, care va fi convocată
după o săptămână, se vor discuta celelalte probleme, și anume alegerea
delegatului facultății în senatul universitar, alegerea unui delegat în
biblioteca universității și titularizarea mea. Ieșind din institut împreună cu
Angelescu, i-am mărturisit impresia mea că Coroi nu este sincer și că
pregătește ceva. Angelescu mi-a răspuns că nu poate să creadă că Coroi s-ar
putea preta la vreo murdărie.
După câteva zile l-am căutat pe Cuza, care mi-a dat răspunsuri
evazive, că el trebuie să țină cont de cele ce spun Drăgănescu și Coroi,
deoarece nu se poate strica cu ei. După o discuție mai îndelungată, Cuza mi-a

~ 111 ~
spus că de altcum el nu înțelege ca niște profesori tineri, se referea la mine și
Angelescu, să dicteze în facultate.
Am fost informat din mai multe părți că Dașcovici susține că
Angelescu nu poate să facă raportul asupra lucrărilor mele, deoarece el a fost
în comisia de agregație, care m-a propus profesor, și că îmi este bun prieten.
Deci un nou pretext pentru amânare și o nouă piedică pentru titularizarea
mea. Dașcovici era de părere să se numească un alt raportor sau un al doilea
pe lângă Angelescu, și-i indica pe Ghițescu și Ștefănescu-Galați, uitând că
acesta din urmă fusese și el membru în comisia mea de agregație.
Într-o zi, Coroi a invitat pe profesori în institutul său la o consfătuire,
în care să se discute anteproiectul legii înv. sup., pentru ca apoi în ședința
consiliului să nu fie prea multe discuții. După ce s-a dezbătut anteproiectul,
Angelescu a întrebat pe când se va convoca și ședința consiliului pentru
celelalte probleme, care urmează a fi soluționate, între care și titularizarea
mea. La aceasta Drăgănescu i-a răspuns: „Când va fi nevoie, deocamdată nu
putem hotărî”. Angelescu însă a insistat și a scos un calendar pentru ca să se
fixeze data viitoarei ședințe a consiliului. Coroi însă roșu la față și înfuriat a
spus că nu înțelege să fie terorizat și că în felul acesta nu se procedează. El
nu poate acum să știe când va fi liber, poate săptămâna viitoare, poate în
două săptămâni, deoarece el trebuie să plece la țară etc. Drăgănescu foarte
împăciuitor și mieros ne îndemna, pe mine și pe Angelescu, să nu-l enervăm
pe Coroi, care s-a sculat și a plecat. După această ședință Ghițescu și
Drăgănescu m-au asigurat din nou de tot sprijinul lor. Drăgănescu însă mi-a
atras atenția că ieșenii sunt împotriva mea.
A doua zi, la 14 mai, s-a întrunit consiliul și a dezbătut anteproiectul
legii înv. sup. La sfârșitul ședinței, când acum toți eram în picioare și să
plecăm, Drăgănescu a întrebat pe profesori pe când să convoace ședința
pentru titularizarea mea. Coroi foarte enervat și congestionat la față a mers
la Dragomirescu și i-a șoptit ceva. Apoi amândoi au ieșit împreună, ei care
se dușmăneau, se înfruntau, se atacau reciproc și abia se salutau. În acest
moment Berechet, care făcea parte din gruparea lui Dașcovici, a propus ca
Coroi să fie ales prin aclamație delegatul facultății în senatul universitar.
Dragomirescu însă a închis ședința și a plecat. A doua zi, Coroi, Berechet și
Drăgănescu au susținut că Coroi a fost ales delegat în senatul universitar.
Coroi a plecat apoi la țară, unde avea o moșioară.
Decanul Dragomirescu a convocat consiliul pentru ziua de 24 mai, și
anume la orele 9, pentru titularizarea mea, și la orele 10 pentru celelalte
probleme.
În ziua de 23 mai s-a întors Coroi de la moșia sa. M-am întâlnit cu el
în sala profesorilor. Era de față și Țurcan. Văzându-mă Coroi, roșu la față,

~ 112 ~
mi-a spus enervat: „Domnule Tarangul, la ședința consiliului convocată de
d-ta pe mâine nu viu, deoarece sunt ocupat, deoarece am cursuri”. Apoi a
mai adăugat că pentru mine nu se poate strica cu Dașcovici. Destul s-a
stricat dânsul când l-a adus pe Angelescu de la Cernăuți la Iași. Acum nu
vrea să se strice a doua oară. Coroi a mai susținut că Angelescu nu poate să
fie raportorul lucrărilor mele.
Am rămas uluit de această ieșire și schimbare a lui Coroi. Eu i-am
declarat că dacă voi fi propus de consiliu să fiu numit profesor titular, voi
cere la toamnă transferarea mea la facultatea de drept din Cluj-Sibiu. Coroi
însă mi-a răspuns că nu se poate face nimic.
Ieșind din sala profesorilor m-am întâlnit cu Berechet, care foarte
amabil mi-a spus confidențial că împotriva mea se pregătește „o murdărie”,
dar el îmi promite că mă va susține.
Tot în ziua de 23 mai, înainte de masă, l-am căutat pe Ștefănescu-
Galați, căruia i-am spus: „Domnule profesor, pe mâine este convocată
ședința pentru titularizarea mea. După obiceiul academic am fost la toți
profesorii ca să le solicit votul. Acum vin și la dv. Deoarece eu nu v-am
votat în alegerile parlamentare pentru mandatul de senator al universității
din Cernăuți, nu pot pretinde ca acum să mă votați pe mine, dar ca un gest
de condescendență față de dv. vă solicit sprijinul”. Ștefănescu m-a asigurat
că ceea ce a fost a trecut și că el nu este împotriva mea. Atitudinea lui însă
va depinde de atitudinea lui Angelescu, deoarece el este acela care îmi
strică. I-am răspuns că eu sunt un bun și leal prieten al lui Angelescu.
În ziua de 24 mai la orele 8 ½ m-am întâlnit din nou cu Ștefănescu-
Galați, care m-a asigurat din nou de prietenia sa și a adăugat că Angelescu,
care este tânăr, îmi strică, deoarece „bate cu pumnul în masă”. Odinioară, la
concursul de agregație, Ștefănescu mă asigura de prietenia sa și-mi spunea
că Isopescu-Grecul îmi strică, „deoarece bate cu pumnul în masă”. O nouă
încercare a lui Ștefănescu să facă intrigi între mine și Angelescu.
La facultate, în institutul lui Angelescu, am așteptat rezultatul ședinței
consiliului. Pe la orele 12 a venit Angelescu și mi-a istorisit următoarele. La
orele 9 au venit în sala de ședințe decanul Dragomirescu și profesorii
Angelescu, Zane, Ionașcu, Bulgaru, Leatris, Popescu-Spineni, Țurcan și
Ștefănescu-Galați. Mai lipsea un profesor ca să fie majoritatea și să se poată
ține valabil ședința. Pe la orele 9 ½ a intrat în sală Buzea. În acest moment
Ștefănescu-Galați a ieșit. A intrat apoi Damian, dar văzând că în sală sunt
prezenți 9 profesori a ieșit pe altă ușă. Leatris a povestit profesorilor prezenți
că venind la ședință l-a întâlnit pe coridor pe Popovici, care i-a spus: „Și dv.
domnule profesor veniți la ședință ca să-mi faceți harachiri?” Leatris i-a
răspuns: „Aici nu este vorba de d-ta”.

~ 113 ~
 Văzând că ceilalți profesori nu vin, s-au dus Angelescu, Ionașcu și
Zane la Coroi, la institutul său, ca să-l determine să vină la ședință. Acolo i-au
găsit pe Popovici, Damian, Berechet și Ștefănescu-Galați. Popovici și
Damian au ieșit pe o altă ușă. Toți l-au rugat pe Coroi să vină la ședință, dar
el a refuzat. Atunci Angelescu i-a spus: „Domnule Coroi, de patru ani de zile
colaborăm împreună la această facultate, de patru ani de zile te servesc de
câte ori îmi ceri ceva. Acum îți cer eu pentru prima oară, și-ți dau cuvântul
că și pentru ultima oară, vino, intră în ședință și votează pentru Tarangul”.
Coroi însă i-a răspuns că nu poate să vină, deoarece i-a promis lui Dașcovici
să nu participe la ședință.
Leatris a declarat că deși este de peste 60 ani, n-a văzut încă o așa de
mare „porcărie” și a exclamat că așa ne pierdem autonomia universitară. Ceea
ce se petrece acum, aici, este un atentat împotriva autonomiei universitare.
Pe la orele 10 au apărut în sală Dașcovici, Coroi, Ștefănescu-Galați,
Damian și Berechet. Decanul a deschis ședința și a pus în discuție
titularizarea mea. Pe aceasta s-a sculat Dașcovici și a spus că n-a venit la
ședință ca să discute chestiunea aceasta și a voit să plece urmat de Coroi,
Ștefănescu-Galați, Damian și Berechet. Decanul voind să-l oprească, s-au
iscat discuții vehemente. Damian și Berechet vociferau că n-au venit la
ședința consiliului special și nu vor să discute titularizarea mea, ci au venit
pentru celelalte probleme. În fine, s-a hotărât ca pentru titularizarea mea să
se convoace o altă ședință pentru ziua de 13 iunie, după examene. Era
evident că această hotărâre n-a fost decât un expedient pentru a ieși din
încurcătură.
A urmat ședința consiliului general, în care Coroi a fost ales delegatul
facultății în senatul universitar. Dașcovici, dușmanul lui Coroi, a votat
pentru. Angelescu s-a abținut de la vot. Berechet a fost ales în comisia
bibliotecii. Pe la orele 11 a apărut și Cuza în ședință.
A fost deci evident că între Coroi și Dașcovici a intervenit o
înțelegere. Coroi, care-mi promisese solemn că mă va susține să fiu
titularizat și mă asigurase de nenumărate ori de prietenia sa, a făcut jocul lui
Dașcovici și a boicotat ședința consiliului pentru a-i ajuta lui Popovici, pe
care mereu îl vorbea de rău, cu toate că era bun prieten cu Angelescu, și a
votat pentru numirea acestuia ca raportor al lucrărilor mele. În schimb,
Dașcovici, dușmanul lui Coroi, nu candidează la funcția de delegat al
facultății în senatul universitar și îl votează pe Coroi. La fel și Berechet,
care-mi promisese că mă va susține și nu se va preta la „murdăria” ce se
pregătește, boicotează ședința consiliului pentru titularizarea mea și în
schimb este ales în comisia bibliotecii. Aceste tranzacții s-au făcut pe
socoteala mea. Do ut des!!!

~ 114 ~
 A doua zi, după ședință, m-a căutat Buzea, ca să-mi ceară scuze că n-a
putut să facă altfel în chestiunea mea, deoarece el „este între ciocan și
nicovală”. N-am înțeles de ce și nici nu l-am întrebat. El însă m-a asigurat că
„atunci când va fi la adică” mă va vota.
Drăgănescu și Ghițescu, care au promis că vor veni la ședință, au
plecat din Iași.
În ziua de 13 iunie s-au prezentat la ședință Dragomirescu, Angelescu,
Ionașcu, Zane, Leatris, Buzea și Țurcan. Berechet, care se întorsese dintr-o
concentrare, examina într-o sală de cursuri. Nefiind prezentă majoritatea
profesorilor, adică 10 profesori, ședința nu s-a putut ține. O altă ședință n-a
mai fost convocată.
În ziua de 14 octombrie am ținut examenele din sesiunea din toamnă
de la facultatea de drept din Iași. Apoi am fost concentrat în Div. 8-a
Cernăuți. La facultatea de drept din Iași nu m-am mai întors.

*
* *

Războiul, cu toate schimbările și toate răsturnările sale, ne-a risipit în

cele trei orașe universitare și ne-a îndepărtat pe unii de alții. Lunguleac,
Coroamă și cu mine am funcționat la facultatea de drept din Cluj la Sibiu,
Lunguleac a decedat în Sibiu, iar Coroamă, după ce a trecut la pensie, la
Cluj. Hacman a fost încadrat la facultatea de drept din București. După un an
s-a pensionat și s-a retras în Turda, unde l-am vizitat deseori din Cluj. El a
decedat la Turda. Nistor și Spulber au fost și ei încadrați la Universitatea din
București. Îi vizitam de câte ori treceam prin București. Amândoi au decedat
în București. Cu Angelescu am rămas buni și sinceri prieteni. Când era în
timpul refugiului, facultatea de drept din Iași la Alba Iulia, iar facultatea de
drept din Cluj la Sibiu, Angelescu mă vizita la Sibiu. Eu l-am vizitat de
câteva ori la Iași după ce Universitatea din Iași s-a întors la Iași.
Cu Alexianu, Ștefănescu-Galați și Gălășescu nu m-am mai văzut. Ei
au decedat în București. Cu Ghițescu și Drăgănescu m-am întâlnit o singură
dată la restaurantul „Dunărea” din București, unde luam masa în așteptarea
avionului spre Cluj. Eram decanul facultății de drept din Cluj. Ei au intrat în
restaurant și s-au așezat la o masă vecină, fiind foarte jenați. Drăgănescu a
început să vorbească cu mine răscolind amintiri frumoase de la facultatea de
drept din Cernăuți. I-am invitat să vină la masa mea. Ei au venit, au băut în
grabă halbele de bere comandate și au plecat fără să achite consumația.
După vreo zece minute s-au întors, l-au căutat pe ospătar și au plătit cele
două halbe de bere. Odată m-am întâlnit în București pe Calea Victoriei cu

~ 115 ~
Damian, care s-a oprit și a început să vorbească foarte amabil cu mine, s-a
întors din drum și m-a condus câteva minute. Văzând că sunt foarte rezervat
și-a luat rămas bun și a plecat.
Pe Popovici l-am întâlnit la facultatea de drept din București, cu
ocazia ocupării catedrei de drept administrativ rămasă vacantă după decesul
lui Constantin Rarincescu. Imediat după plecarea mea de la facultatea din
Iași, consiliul facultății l-a recomandat ca profesor titular la catedra rămasă
vacantă. Acum, în comisia pentru ocuparea catedrei de drept administrativ
de la facultatea de drept din București, Popovici a venit ca delegatul
facultății din Iași, iar eu ca delegatul facultății din Cluj. Eu am refuzat să-i
dau mâna. Comisia era prezidată de Anibal Teodorescu. În plină ședință,
Popovici mi-a mărturisit speranța că la o nouă vacanță a unei catedre de
drept administrativ din București va fi chemat el.
Ionașcu m-a căutat de mai multe ori la hotelul din București, unde
veneam des în calitate de decan al facultății de drept din Cluj.
Odată, ieșind de la facultatea de drept din București, l-am văzut pe
trotuar pe Dașcovici vorbind cu un domn. Îndată ce m-a văzut și-a luat în
grabă rămas bun de la domn și a fugit.
Coroi se mutase la Sibiu. M-am întâlnit cu el de mai multe ori pe
stradă, dar nu i-am dat bună ziua. El a încercat prin profesorul Aurelian
Ionașcu de la facultatea de drept din Cluj-Sibiu[102] să se împace cu mine,
dar eu am refuzat.
Cu ceilalți profesori de la facultatea de drept din Iași nu m-am mai
văzut și nici cu Paul Negulescu.
Acum, după mai bine de trei decenii, când pot să judec cu calm și la
rece, îmi pun problema: ce rost au avut toate aceste agitații, atacuri și intrigi
împotriva mea, precum și toate acele lupte surde, calomnii și asigurări false
de prietenie sau cuvinte de onoare nerespectate? Afară de Popovici, ceilalți
au profitat foarte puțin sau chiar deloc.

*
* *

În toamna anului 1941, cu câțiva profesori de la fosta Universitate din

Cernăuți, Ieșan[103], Bucevschi[104], Zugrav[105] și [George] Cristescu,
am inițiat o acțiune pentru reînființarea universității. La aceasta s-a asociat și
profesorul de liceu Loghin Constantin, vicepreședintele „Societății pentru
Cultura și Literatura Poporului Român din Bucovina” [106]. El a publicat
mai multe articole în ziarul „Universul”, militând pentru reînființarea
universității. Împreună am redactat un memoriu, care a fost semnat de un

~ 116 ~
număr mai mare de personalități din Bucovina. O delegație formată din
Traian Popovici, primarul municipiului Cernăuți, Nicu Flondor, fostul
primar[107], Constantin Loghin, vicepreședintele „Societății pentru Cultura
și Literatura Poporului Român din Bucovina”, Alexandru Ieșan, profesor
universitar, și subsemnatul ne-am prezentat mitropolitului Tit
Simedrea[108], care însă a refuzat să semneze memoriul. Memoriul a fost
trimis lui Ion Antonescu, lui Mihai Antonescu, ministrului culturii Rosetti și
generalului Calotescu, guvernatorul Bucovinei[109].
Stabilindu-se la Cernăuți mai mulți profesori universitari, printre care
și Maximilian Hacman, am mai întocmit un memoriu din partea foștilor
profesori ai universității din Cernăuți. În total am semnat 57 profesori.
Au mai trimis memorii orașele Suceava, Rădăuți, Câmpulung și
Storojineț, precum și un memoriu din partea unui număr mare de foști
studenți ai universității din Cernăuți.
Succesorul generalului Calotescu, noul guvernator al Bucovinei,
generalul Dragalina[110], a sprijinit cu mult interes acțiunea pentru
reînființarea universității. Guvernul a fost de acord și începuseră pregătirile
necesare. Precipitându-se însă evenimentele internaționale, totul a căzut
baltă. Universitatea din Cernăuți a fost apoi deschisă de R.S.F.S.R.

*
* *

În urma tuturor celor petrecute la facultatea de drept din Iași și a

refuzului unui grup de profesori de a participa la ședința consiliului pentru
titularizarea mea, neîndrăznind să voteze contra acestei titularizări, precum
și a târgului intervenit între unii profesori pe spinarea mea, m-am hotărât să
cer transferarea la facultatea de drept din Cluj-Sibiu. Inițial dorisem să cer
încadrarea la facultatea din Cluj. Dar după cum am amintit, ministerul fixase
un termen în care refugiații de la liceele din Cluj, printre care se afla și soția
mea, au fost obligați să indice localitatea unde doresc să fie repartizați, iar în
acest termen încă nu se hotărâse unde va funcționa facultatea de drept din
Cluj. Profesorii Sofronie și Traian Pop de la facultatea de drept din Cluj mă
invitaseră să viu la Cluj-Sibiu, la catedra de drept administrativ, rămasă
vacantă prin pensionarea profesorului Moldovan, care după Dictatul de la
Viena a rămas la Cluj[111]. În luna septembrie 1941, Țurcan mi-a
comunicat că Sofronie și Traian Pop m-au invitat din nou la Sibiu.
Într-o scrisoare i-am mulțumit lui Sofronie pentru invitație. El mi-a
răspuns că, deoarece legea care urmează să dea consiliilor de facultate
dreptul de a ocupa prin chemare catedrele devenite vacante încă n-a apărut,

~ 117 ~
ar fi mai bine ca eu să cer transferarea la Sibiu pe cale administrativă. Prin
noiembrie am primit o telegramă de la Țurcan din București, în care mă
informează că la minister se întrunește comisia pentru transferări și dacă
doresc să fiu transferat să cer telegrafic. Am telegrafiat imediat ministerului.
În decembrie am primit adresa ministerului, în care mi se făcea cunoscut că
am fost transferat la catedra de drept administrativ de la facultatea de drept
din Cluj-Sibiu pe ziua de 12 noiembrie 1941.
În luna decembrie, pe când eram concentrat la div. 8-a Cernăuți, m-a
vizitat Țurcan și mi-a istorisit că a fost la [C.] Rădulescu-Motru la un ceai,
împreună cu Popovici, Dașcovici și Traian Pop. Ceaiul acesta m-a pus pe
gânduri. În casa unchiului d-nei Popovici se întâlnesc Popovici și Dașcovici
cu Traian Pop de la facultatea de drept din Cluj-Sibiu, unde mi-am cerut
transferarea!!
În decembrie am citit în jurnale că Popovici a fost chemat de consiliul
facultății de drept din Iași ca profesor titular la catedra de drept administrativ.
După demobilizarea mea m-am prezentat la 12 ianuarie 1942
decanului facultății de drept din Cluj-Sibiu, profesorul Camil Negrea[112],
iar la 13 ianuarie mi-am început cursurile.
La această facultate profesorii erau divizați în trei grupe: gruparea lui
Aurelian Ionașcu, gruparea lui Eugeniu Speranția[113] și gruparea
profesorilor ardeleni Camil Negrea, Traian Pop și Petre Poruț[114].
Ciocnirile dintre aceste grupări erau mai calme, profesorii își păstrau calmul
și o oarecare decență și nu depășeau anumite limite.
Ionașcu și Sofronie mi-au dat sfatul să vorbesc cu decanul și cu toți
profesorii în chestia titularizării mele, deoarece în curând se va convoca o
ședință a consiliului facultății. Toți profesorii m-au primit cu multă amabilitate
și mi-au promis votul. Traian Pop însă, care cu câteva luni înainte mă invitase
să viu la facultatea de drept din Cluj-Sibiu, a fost mai rezervat. El mi-a afirmat
că el nu m-a adus la Sibiu, cu toate că cineva a susținut că și el m-a invitat să
viu la Sibiu. Cineva l-a informat că eu m-aș fi exprimat anul trecut că nu
voiesc să viu la Sibiu. După părerea sa, eu ar trebui să mai aștept cu
titularizarea mea, deoarece el încă nu mă cunoaște și nici ceilalți profesori nu
mă cunosc încă. Totuși, la urmă, se va găsi „o formă elegantă”. În fine, m-a
asigurat că el personal nu este împotriva mea. Mi-am dat seama că această
atitudine a lui Traian Pop este consecința ceaiului de la Rădulescu-Motru.
Sofronie a fost foarte mirat de răspunsul pe care mi l-a dat Traian Pop,
deoarece și anul trecut, și anul acesta Pop a insistat ca eu să fiu adus la Sibiu
în locul lui Moldovan. Am mai fost informat că Pop este prieten cu Dașcovici.
După ce am vorbit cu toți profesorii, am făcut cererea pentru
titularizarea mea și decanul Camil Negrea a convocat o ședință a consiliului

~ 118 ~
pentru miercuri 11 februarie. În această ședință, consiliul facultății, prin vot
secret, a luat în considerare în unanimitate cererea mea și l-a numit pe
Sofronie raportor al lucrărilor mele.
Ionașcu și Sofronie m-au informat că Traian Pop își menține părerea
sa, că pentru moment este prematur să se discute titularizarea mea. El l-a
câștigat pentru părerea sa pe Petre Poruțiu, care pretinde să aduc o dovadă
asupra activității mele didactice de la facultățile de drept din Iași și Cernăuți.
Ar fi necesar, după părerea sa, să aduc certificate din partea decanilor
facultăților din Iași și Cernăuți, confirmate de minister.
Decanul a convocat ședința pentru depunerea raportului lui Sofronie și
rezolvarea cererii mele pentru sâmbătă 28 februarie. Lunguleac și Coroamă
au pregătit declarații în scris cu privire la activitatea mea didactică de la
universitatea din Cernăuți. În ședință, Sofronie a citit raportul său cu privire
la activitatea mea științifică și didactică, iar Lunguleac și Coroamă
declarațiile lor pregătite dinainte, cu privire la activitatea mea didactică în
Universitatea din Cernăuți. La discuții nici un profesor n-a făcut vreo
obiecțiune. Lunguleac a propus apoi ca cererea mea pentru ridicarea mea la
rangul de profesor titular să fie recomandată ministerului. Pusă la vot,
propunerea lui Lunguleac a fost admisă în unanimitate prin vot secret. Astfel
ceaiul de la Rădulescu-Motru n-a dat roadele așteptate.
La propunerea lui Lunguleac, consiliul facultății a mai hotărât să ceară
ministerului ca numirea mea ca profesor titular să se facă în mod retroactiv
pe data de 1 octombrie 1940, dată când am împlinit stagiul de trei ani ca
profesor agregat, având în vedere împrejurările de forță majoră care au
împiedicat îndeplinirea formelor legale pentru titularizarea mea.
Din consiliul facultății au făcut parte profesorii: Camil Negrea (drept
civil), Petre Poruțiu (drept comercial), Traian Pop (drept penal și procedură
penală), Eugeniu Speranția (sociologia și filosofia dreptului), Dimitrie B.
Ionescu (economie politică)[115], Ioan Lunguleac (drept roman), Cristofor
Coroamă (economie politică), Constantin Petrescu-Ercea (drept comercial),
Aurelian Ionașcu (drept civil), George Sofronie (drept internațional), Tiberiu
Moșoiu (drept roman)[116] și Alexandru C. Angelescu (drept civil)[117].
Sâmbătă, în 7 martie, propunerea facultății a trecut prin senatul
universitar, iar prin decretul regal publicat în „Monitorul Oficial” din 1 mai
1942 am fost numit profesor titular pe data publicării decretului și nu în mod
retroactiv, așa cum ceruse consiliul facultății.

*
* *

~ 119 ~
 Cu toate că țara era în război, la Universitatea din Cluj-Sibiu
activitatea s-a desfășurat în mod calm. Nu ne-au deranjat prea mult alarmele
aeriene. Consiliul facultății m-a numit membru în comisia consultativă a
facultății de pe lângă decan și m-a delegat ca membru în comisia de cenzură
a universității.
În vara anului 1945, după eliberarea Clujului, am fost delegat de
consiliul facultății ca împreună cu profesorii Speranția și Ionescu să luăm în
primire de la facultatea de drept maghiară din Cluj cărțile și mobilierul
facultății de drept românești, lăsate în Cluj în 1940, când facultatea s-a mutat
la Sibiu. Profesorii maghiari au fost curtenitori, dar ne-au creat nenumărate
dificultăți și neplăceri. Ei nu se prezentau la ședințele comune fixate de
comun acord, refuzau să recunoască proprietatea facultății de drept
românești asupra unor bunuri etc. Am căzut de acord că toate cărțile în
limba română să fie preluate de facultatea românescă, iar cele în limba
maghiară de facultatea maghiară. Mai dificilă a fost problema cărților în alte
limbi[118].
La 4 noiembrie 1947 am fost numit decan al facultății de drept din
Cluj, iar la 10 noiembrie 1948, potrivit unei decizii ministeriale, am predat
conducerea facultății tov. Pop Simion, subdirector general al Poliției din
Ministerul Afacerilor Interne, care a fost numit decanul facultății în locul
meu. Pop Simion a fost apoi numit profesor de economie politică la
facultatea de drept din Cluj.
La universitatea din Cluj am mai exercitat următoarele funcțiuni:
– Membru în comisia consultativă a decanatului facultății de drept în
anii 1942-1947;
– Membru și apoi președintele comisiei de verificare a actelor bănești
ale universității în anii 1942-1944;
– Membru în comisia de cenzură a căminelor și cantinelor universității
în anii 1942-1947;
– Membru în comisia concursului pentru ocuparea posturilor
administrative la facultatea de medicină, institute și clinici, în anul 1943;
– Membru în comisia pentru repartizarea pe seminarii a localului
facultății de drept, în anul 1945;
– Președintele comisiei pentru acordarea de burse și scutiri de taxe
universitare de pe lângă rectoratul universității pe anii 1945-1947;
– Președintele comisiei pentru recensământul locuințelor și fixarea
chiriilor în clădirea universității, în anul 1946;
– Membru în comisia pentru încadrarea personalului didactic
universitar, în anul 1946;

~ 120 ~
 – Președintele comisiei de cenzori pentru controlul gestiunii căminelor
și cantinelor universității, în anul 1947;
– Președintele comisiei de examinare pentru ocuparea prin concurs a
posturilor vacante în administrația universității, în anul 1947;
– Președintele comisiei de licitație a universității în anii 1947, 1948;
– Membru în juriul de judecată disciplinară a profesorilor universității
în anii 1947 și 1948;
– Președintele comisiei pentru întregirea pensiilor profesorilor onorari,
în anul 1948.
În afară de aceste funcțiuni exercitate în cadrele universității din Cluj,
am mai primit și următoarele sarcini:
– Membru în comisia pentru ocuparea catedrei de drept administrativ
vacantă la facultatea de drept din București în anul 1946;
– Membru în comisia pentru ocuparea catedrei de drept administrativ
de la facultatea de drept din București 1948;
– Președintele comisiei din Sibiu pentru ocuparea posturilor de
împiegați ai ministerului muncii în anul 1944;
– Membru în comisia pentru examenul de diferență al restanțierilor
comerciali în anii 1946/1947 și 1947/1948;
– Președintele comisiei pentru examenul de selecționare a personalului
administrativ de la Casele de Asigurare din Ardealul de nord în anul 1946.

*
* *

În ziua de 23 octombrie 1951, o dactilografă a rectoratului universității

din Cluj, care deținea o cameră în casa în care locuiam, mi-a adus o adresă a
rectoratului cu nr. 3322 din 23 octombrie 1951, semnată de rectorul Raluca
Ripan[119], prin care îmi comunica în copie decizia ministerului înv. public
din 19 oct. 1951.
În art. 1 al acestei decizii se prevedeau următoarele: „Tov. Tarangul
Erast Diți, profesor la facultatea de științe juridice «Babeș» Cluj, catedra de
drept administrativ, se eliberează din funcție pe data prezentei decizii”. Iar
art. 2 din decizie dispunea că: „Directorul înv. sup. va aduce la îndeplinire
dispozițiile prezentei decizii”. Data deciziei a fost 19 oct. 1951.

*
* *

~ 121 ~
 Consiliul științific al facultății de drept, în ședința din 26 iunie 1968, a
propus ministerului să fiu numit profesor consultant la specialitatea dreptului
administrativ, „având în vedere pregătirea temeinică de specialitate și
folosul real pe care l-ar aduce colectivului catedrei de drept de stat”.
Rectoratul universității, cu adresa nr. 1831 din 10 iulie 1968, a înaintat
această propunere Ministerului Învățământului, direcția evidenței
personalului didactic din învățământul superior: Ministerul însă n-a dat curs
acestei propuneri.

*
* *

Cu procesul verbal al comisiei superioare de diplome din Ministerul

Învățământului nr. 423 din 16 mai 1967 mi-a fost echivalat titlul de doctor în
drept.

*
* *

Am fost membru al Institutului de Științe Administrative al României

din București și am colaborat la revistele „Revista de drept public”
(București), „Arhiva de drept public” (Iași), „Bucovina” (Cernăuți), „Revue
internationale de la théorie du droit” (Brno-Zürich), director Hans Kelsen.
La revista „Pandectele Române” (București) am figurat printre colaboratorii
principali.

*
* *

Am publicat următoarele lucrări științifice de specialitate:

1. Contenciosul în anulare din Franța și România, Cernăuți, 1927, 82
pagini. Lucrare citată de Bonnard, Le controle jurisdictionnal de
l`administration, Paris, 1934, pag. 213.
2. Căi de atac prevăzute de legea pentru unificarea administrativă.
Notă la decizia 113 din 2 sept. 1926 a Curții de Apel Cernăuți, publicată în
revista „Bucovina”, Cernăuți, 1927, pag. 172-177, în colaborare cu Ion
Iacoban.
3. Teoria lui August asupra raportului între drept și stat, Cernăuți,
1928, 25 pagini.

~ 122 ~
 4. Funcționarii de autoritate și de gestiune, în revista „Bucovina”,
Cernăuți, 1928, pag. 641-647.
5. Principiul legalității în dreptul administrativ român și francez, în
„Revista de drept public”, București, 1929, 31 pagini.
6. Neugestaltung der modernen Demokratie, Wien-Leipzig, 1934, 79
pagini. Lucrarea a fost favorabil recenzată în „Zeitschrift für Völkerrecht”,
Bd. XIX, Heft 2, pag. 264, de către Hans Helmut Dietze din Würzburg;
„Das Neue Europa”, Internationale Revue für Politik und Volkswirtschaft,
XX Jahrgang, pag 32; „Revue internationale de la théorie du droit”, 1935,
pag. 519 de către Léon Gross London; „Revue du droit public”, 1934, pag.
324; „Zeitschrift für sociales Recht”, Wien, Bd. VI, Heft 1-2; „Zeitschrift für
Politik”, 1934, pag. 479; „Weltwirtschaftliches Archiv”, Kiel, Bd. 40, Heft
2. Lucrarea a fost citată de Kelsen, Reine Rechtslehre, pag. 207; Hans
Helmut Dietze, Naturrecht in der gegenwait, Bonn, 1936, pag. 32, nota 39 și
pag. 50, nota 70; Rudolf A. Métall, Bibliographie der reinen Rechtslehre,
Leipzig-Wien, 1940, pag. 53.
7. La démocratie et l`administration. Extras din Mélanges Paul
Negulescu, București, 1935, 19 pagini.
8. Puterea discreționară a administrației. Extras din „Revista de drept
public”, București, 1936, 45 pagini.
9. Actele de guvernământ. Extras din Omagiu lui Ion I. Nistor,
Cernăuți, 1937, 30 pagini.
10. Le syncrétisme des méthodes et la théorie pur du droit. Extras din
„Revue internationale de la théorie du droit”, Zürich, 1939, 13 pagini.
Lucrarea a fost citată de Octavian Ionescu, La philosophie du droit et la
sociologie juridique en Roumanie jusqu`à la veille de la seconde guerre
mondiale, extras din „Archives de philosophie du droit”, tom XVII, 1972,
pag. 390.
11. Problema metodei în știința dreptului, studiu publicat în „Anuarul
Universității din Cernăuți”, 1939, pag. 39-87. Lucrarea a fost citată de
Octavian Ionescu, Op. cit., pag. 390.
12. Problema formei de stat în Constituția „Regele Carol al II-lea”.
Extras din „Arhiva de drept public”, Iași, 1939, 29 pagini.
13. Jurisdicționalizarea Curților Administrative în România. Extras
din „Arhiva de drept public”, Iași, 1939, 22 pagini.
14. Responsabilitatea administrației în jurisprudența românească.
Extras din „Arhiva de drept public”, Iași, 1940, 16 pagini.
15. Descentralizarea administrativă. Extras din „Arhiva de drept
public”, Iași, 1940, 19 pagini.

~ 123 ~
 16. Transformările dreptului administrativ, în „Analele facultății de
drept din Cluj”, tom III, fasc. 6, Sibiu, 1942, 60 pagini.
17. Tratat de drept administrativ român, Cernăuți, 1944, XX și 685
pagini. Tratatul a fost citat printre alții de Academia R.S.R., Comitetul
Român de Retorica și Filosofia științei, volumul Științe juridice, elaborat de
acad. Traian Ionașcu, București 1975, pag. 38, Tudor Drăganu, Natura
răspunderii patrimoniale a organelor administrației de stat potrivit legii nr.
1/1967, studiu publicat în „Revista română de drept”, 1973, nr. 7, pag 19,
nota 2, și Octavian Ionescu, Op. cit., pag. 39.
18. Actele administrative de autoritate și de gestiune. Extras din
„Analele facultății de drept din Cluj”, tom IV, fasc. 3, Sibiu, 1945, 34
pagini.
19. Termenul pentru introducerea acțiunii de constatare a ilegalității
actului administrativ generator de daune. Notă la decizia Curții de Casație
s.u. nr. 12/1944, în „Pandectele Române”, 1945, I, pag. 96-100.
20. Forma în care trebuie să se aplice măsura disciplinară după
suspendarea stabilității și a inamovibilității funcționarilor publici. Notă la
decizia Curții de Casație s. III, nr. 98/1945, în „Pandectele Române”, 1946,
I, pag. 82-84.
21. Concepția asupra tăcerii administrației în sistemul juridic
românesc. Studiu în „Pandectele Române”, 1947, IV, pag. 16-20.
22. Criteriile de deosebire între actele administrative de autoritate și
de gestiune. Studiu în „Pandectele Săptămânale”, 1946, caietul 13-15, pag.
169 și urm.
23. Acțiunea împotriva refuzului administrației de a rezolva o cerere
privitoare la un drept, Cluj, 1947, 47 pagini. Lucrare citată de Tudor
Drăganu, Actele administrative și faptele asimilate lor supuse controlului
judecătoresc potrivit legii nr. 1/1967, Cluj, 1970, pag. 273.
24. Curs de drept administrativ pentru anul II licență (Litografiat),
Librăria „Cartea Românească”, Cluj, 1947, 408 pagini format mare.
25. Acțiunea în contencios a funcționarilor care și-au pierdut
stabilitatea potrivit legii din 4 martie 1938. Notă la decizia Curții de Casație
s. III, nr. 344/1945, în „Pandectele Române”, 1947, I, pag. 47-520.
26. Probleme cu privire la acțiunea în fața Curților administrative.
Notă la decizia Curții Administrative Timișoara nr. 444/1945, în „Pandectele
Române”, 1947, II, pag. 50-57.
27. Reflexiuni asupra acțiunii persoanelor juridice de drept public.
Studiu în „Pandectele Române”, 1948, IV, pag. 56-58.

~ 124 ~
 28. Obligarea administrației la daune cominatorii pentru refuzul de a
executa o decizie judecătorească. Notă la decizia Curții Administrative
Timișoara nr. 190/1945, în „Pandectele Române”, 1948, III, pag. 122.
29. Dacă vechimea în grad a unui funcționar public poate să
constituie un drept câștigat. Notă la decizia Curții Administrative Timișoara
nr. 768/1946, în „Pandectele Române”, 1948, II, pag. 64.
30. Organele administrației de stat și cele ale puterilor locale în
proiectul de constituție al Frontului democrației populare, în „Tribuna
Nouă” din 29 martie 1948, Cluj, pag. 4.
31. Recenzii în „Revista de drept public”, anul 1934, pag 264; anul
1935, pag. 431 și 432.
32. Recenzii în „Arhiva de drept public”, anul 1932, pag. 128, 130,
137, 146, 280 și 318; anul 1940, pag. 102, 168, 166 și 290; anul 1941, pag.
125 și 290; anul 1942, pag. 10.
33. Recenzii în „Revue internationale de théorie du droit”, anul 1935,
pag. 142, 249 și 336; anul 1936, pag. 248, 316 și 340; anul 1937, pag. 75,
143, 347 și 364; anul 1938, pag. 273; anul 1939, pag. 134, 228 și 357.
34. Structura juridică a claselor sociale din Țara Moldovei și Țara
Românească, manuscris dactilografiat, 1976, 370 pagini.

*
* *

După „eliberarea” mea din funcția de profesor universitar pe data de

19 octombrie 1951, mi-am căutat o altă funcție, deoarece încă nu aveam
vârsta de pensie. Nu reușeam să-mi găsesc un loc. Eram privit cu
neîncredere, deoarece fusesem scos din învățământul universitar. Abia la 22
martie 1952 am reușit să fiu angajat ca jurisconsult al Uniunii Regionale a
Cooperativelor de Consum din Cluj, post nou înființat. Am fost încadrat în
serviciul administrativ și obligațiile mele erau de a reprezenta Uniunea
Regională și pe celelalte unități ale Cooperației de Consum din regiunea
Cluj în fața arbitrajului de stat și a instanțelor judecătorești din orașul Cluj,
precum și de a da avize conducerii Uniunii Regionale și serviciilor ei.
Deoarece până atunci n-am executat funcțiunea de avocat, am fost înscris în
colegiul avocaților ca jurisconsult stagiar.
După câteva luni s-a înființat în cadrele Uniunii Regionale un oficiu
juridic, dependent direct de conducerea uniunii. Am fost numit șeful
oficiului juridic și a mai fost angajat un jurisconsult. După câteva luni,
deoarece lucrările oficiului juridic s-au înmulțit în mod considerabil, a mai

~ 125 ~
fost angajat un jurisconsult, iar eu am fost avansat la gradul de consilier
juridic.
Oficiul juridic al Uniunii Regionale a avut obligația să controleze și
îndrumeze oficiile juridice ale uniunilor raionale din regiune, anume din
raioanele Cluj, Huedin, Turda, Câmpeni, Gherla, Dej, Năsăud, Bistrița,
Zalău, Jibou, Luduș și Sărmaș, precum și oficiul juridic al cooperativei de
consum din orașul Cluj, să reprezinte în fața arbitrajului de stat și a
instanțelor judecătorești toate unitățile cooperative din țară și nu numai pe
cele din regiunea Cluj, și să dea aviz conducerii regionale și serviciilor ei.
O dată în lună se ținea ședință de instructaj cu jurisconsulții uniunilor
raionale și a cooperativei din orașul Cluj. Înființându-se arbitrajul
departamentului intercooperatist, litigiile dintre unitățile cooperatiste din
regiunea Cluj au fost rezolvate de președintele Uniunii Regionale sau unul
dintre vicepreședinți, în calitate de arbitru, și unul dintre jurisconsulți, în
calitate de secretar.
Lucrările oficiului juridic le-am repartizat în felul următor: procesele
în fața Tribunalului orășenesc de pe atunci și a Tribunalului regional au fost
susținute de cei doi jurisconsulți, iar eu am reprezentat unitățile cooperatiste
în fața arbitrajului de stat, am vizitat în scop de îndrumare și consult oficiile
juridice ale uniunilor raionale din regiune și ale cooperativei din Cluj și am
figurat ca secretar al arbitrajului departamentului intercooperatist. Deoarece
președintele și vicepreședinții Uniunii Regionale erau de obicei ocupați cu
alte probleme și nu cunoșteau toate normele legale, mi-a revenit mie sarcina
să conduc dezbaterile, să pronunț hotărârea și să motivez hotărârile. De
obicei, președintele sau vicepreședintele nu asistau la dezbateri. Ei semnau
numai procesele verbale ale ședințelor și hotărârile pronunțate.
După ce jurisconsulții au fost scoși din colegiile de avocați și au fost
organizați în colective separate pe regiuni, am condus în calitate de lector –
în anii 1955-1961 – un seminar al învățământului profesional cu o parte a
jurisconsulților din orașul Cluj.
În calitate de șef al oficiului juridic al Uniunii Regionale a
Cooperativelor de Consum din Cluj am alcătuit o broșură, Apărarea avutului
obștesc, sarcină patriotică a fiecărui salariat din cooperative. Aceasta a fost
tipărită în Cluj, în 1957, pentru uz intern de către conducerea Uniunii
Regionale, fără să apară pe copertă numele meu. Broșura a cuprins 37
pagini.
Munca de la oficiul juridic a fost grea, obositoare și enervantă,
deoarece era plină de răspundere și în calitate de șef al oficiului juridic
aveam de-a face cu foarte diferiți oameni, unii cu păreri și vederi ciudate.
Pentru mine în special ea era anevoioasă, deoarece nu mi-a plăcut niciodată

~ 126 ~
avocatura, din care cauză n-am practicat-o, deși era compatibilă cumularea
funcțiunii de profesor universitar cu aceea de avocat. Cei mai mulți profesori
de la facultățile de drept din țară profesau și avocatura.
La o vârstă mai înaintată am fost obligat să mă „reprofilez”, să studiez
și să rezolv probleme juridice străine de preocupările mele de specialitate de
până atunci. Erau probleme pe care nu le cunoșteam decât superficial și cu
care nu eram familiarizat. Am fost nevoit să încep un nou gen și un nou ritm
de viață. Desigur că în aceste condiții nu mi-a mai fost posibil să mă ocup cu
probleme juridice din specialitatea mea, care mă preocupau. Urmarea a fost
că am devenit hipertensiv.
După împlinirea vârstei de pensie (60 ani), conducerea Uniunii
Regionale m-a rugat să mai rămân în funcțiune pentru a rezolva unele
probleme. M-am pensionat pe ziua de 1 noiembrie 1961. Ca pensionar,
numai lectura de cărți științifice și de literatură nu m-a mulțumit, deși mă
bucuram că la pensie voi avea posibilitatea să citesc mai multe cărți
beletristice decât în timpul activității, când preferam să citesc cărți de
specialitate. Simțeam nevoia să muncesc mai intens, să produc.
Am reluat cercetările cu privire la unele probleme din domeniul
istoriei dreptului de stat român, pe care mi le notasem ca neclare,
controversate sau puțin studiate în timpul când la facultatea de drept din
Cernăuți l-am suplinit în două rânduri câte un semestru pe profesorul C.
Spulber la catedra de istoria dreptului român, care-și luase concediu pentru
studii în străinătate.
După mai mulți ani de studii și cercetări, din materialul adunat am
scris o lucrare: Structura juridică a claselor sociale din Țara Românească și
Țara Moldovei. Lucrarea a fost trimisă spre publicare, de către Academia de
Științe Sociale și Politice din București, Editurii „Dacia” din Cluj. Aceasta
mi-a făcut cunoscut cu adresa nr. 301 din 17 februarie 1977 că lucrarea „a
fost luată în considerare pentru planurile de perspectivă 1979-1980” (!!!)

Cluj-Napoca, luna octombrie 1977, când împlinesc 50 ani de la

numirea mea ca suplinitor la conferința de drept administrativ comparat de
la facultatea de drept din Cernăuți și de când am început cursurile mele
universitare.

E. Tarangul

~ 127 ~
 SUPLIMENT

– Potrivit adresei Academiei de Științe Sociale și Politice a Republicii

Socialiste România, secția științe juridice, nr. 5677 din 27 XII 1978 am
elaborat pentru Tratatul de istorie a dreptului românesc, pe care Academia
îl editează în trei volume:
Cap III. Dreptul administrativ 1918-1938, 26 pagini dactilografiate,
din vol. II, partea III, partea II, titlul II.
În prezent, manuscrisul meu se află la conducerea secției de științe
juridice a Academiei.

*
* *

Din lucrările regretatului meu tată, dr. Oreste Tarangul, fost profesor
de religie la Liceul ortodox român din Suceava, fost inspector și apoi
consilier referent la Mitropolia Bucovinei din Cernăuți:
1. Doctrina Sf. Irineu despre biserică (1907).
2. Proiectul unui plan de învățământ religios pentru gimnaziu (1911)
3. Vartolomeu Măzăreanu, Cuvânt de ziua anului nou, Cernăuți,
Societatea Tipografică Bucovineană, 1913.
4. Lăudați pe Domnul. Carte de rugăciuni, Suceava, 1914. Au apărut
mai multe ediții, ultima în 1927.
5. Morala creștină. Carte didactă (1922).
6. Apropierea bisericilor. În revista „Candela”, nr. 3-4, Cernăuți,
1924, pag. 180 și urm.
7. Apostolii și urmașii lor (1927).
8. O metodă normală pentru predarea învățământului religios în
școlile primare. Studiu metodologic, ediția autorului, Cernăuți, 1928.
9. Metodele de propagandă practicate de sectari. Extras din revista
„Misionarul”, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, Chișinău, 1929.
10. Manual de catihezație pentru instruirea religioasă a adulților în
Duminici și sărbători, în „Biblioteca Creștinului Ortodox”, Arad, Tipografia
Diecezană, 1930.
11. Anteproiect de regulament pentru congrese generale ale
misionarilor ortodoxi din Țară, în revista „Misionarul”, nr 7-8, Chișinău,
1930, pag. 683 și urm.
12. Instrucțiuni pentru colportorii bisericești, în revista „Misionarul”,
nr. 1-2, Chișinău, 1930, pag. 690 și urm.

~ 128 ~
 13. Anteproiect de regulament pentru școlile duminicale, în revista
„Misionarul”, nr. 7-8, Chișinău, 1930, pag. 695 și urm.
14. Fiul risipitor, în revista „Candela”, nr. 1-9, Cernăuți, 1930, pag.
109 și urm.
15. Combaterea doctrinei și cultului penticostaliștilor, în revista
„Misionarul”, nr. 1-2, Chișinău, 1931, pag. 76 și urm.
16. Îndemnuri și îndrumări pentru catihezarea adulților, în revista
„Misionarul”, nr. 9, Chișinău, 1931, pag. 660 și urm
17. Mișcarea antireligioasă socialistă. Extras din revista
„Misionarul”, Chișinău, 1932.
18. Modificarea legii de organizare bisericească, în revista „Biserica
Ortodoxă”, București, 1932, pag. 74 și urm.
19. Cuvânt la soborul misionarilor din Chișinău, în revista
„Misionarul”, Chișinău, 1933, pag. 99 și urm.
20. Programa analitică pentru învățământul religios din școlile
primare, în revista „Biserica Ortodoxă”, București, 1933, pag. 99 și urm.
21. Maica Domnului, în „Biblioteca Creștinului Ortodox”, Arad,
„Tipografia diecezană”, 1934.
22. Regenerarea predicii. Exegeză omiletică sau practică, Chișinău,
„Tipografia Uniunea Clericilor Ortodoxi din Basarabia”, 1934.
23. Învierea fiicei lui Iair. Cateheză, în „Almanahul Academiei
Ortodoxe cu ocazia jubileului de 50 ani de existență”, Cernăuți, 1934.
24. Caracterul învățământului nostru religios, în revista „Misionarul”,
Chișinău, 1935, pag. 420 și urm.
25. Broșuri răspândite de secta „Martorii lui Iehova”. Extras din
revista „Candela”, nr. 1-12, 1934, Cernăuți, 1937.
26. Viața cea de apoi, în „Biblioteca Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”,
Cernăuți, Tipografia „Glasul Bucovinei”, 1937.
27. Prea Sfințitul Eugeniu Suceveanul, arhiereu vicar al Mitropoliei
Bucovinei. Note Biografice, Cernăuți, Tipografia „Mitropolitul Silvestru”,
1939.
28. Muncă și credință la poporul român, în „Cartea dreptei credințe”,
nr. 3-4, Editura Sfintei Mitropolii a Bucovinei de Sud, Suceava, 1947.
29. Maria din Betania și Maria Magdalena, în revista „Mitropolia
Ardealului”, anul X, nr. 7-8, Sibiu, 1965, pag. 501 și urm. (Pr. Dr. Oreste
Tarangul +)

*
* *

~ 129 ~
 Din lucrările soției mele, dr. Eugenia Tarangul, profesoară emerită,
fostă lector pentru metodica predării chimiei la Universitatea „Babeș-
Bolyai” din Cluj:
1. – Beiträge zum Studium der Alkalimta plumbate
– Beiträgezum Studium der Bleidepolthalogenide
– Über Verbindungen der Bleihalogenide mit Harnstoff.
Extras din „Buletinul facultății de științe de la universitatea din
Cernăuți”, vol. I, fasc. 1, pag. 59, și „Glasul Bucovinei”, 1927, semnat sub
numele Eugenia R. Sbiera.
2. Chimia generală. Manual pentru școlile tehnice. Autorii: Const.
Gh. Macarovici, Eugenia Tarangul, Valeriu Fărcășanu, Eugenia Goina,
București, Editura Tehnică, 1957.
3. În sprijinul predării chimiei în școală, în „Revista de Pedagogie”,
nr. 2/1960, pag. 123 și urm.
4. Transmiterea și verificarea cunoștințelor de chimie pe baza
experiențelor efectuate de elevi (în colaborare cu conferențiar Teodor Gal),
în „Revista de Pedagogie”, nr 3/1961, pag. 26-27.
5. Munca independentă a elevilor la lecțiile de Chimie (în colaborare
cu lector Anastasia Turovtev), „Revista de Pedagogie”, nr. 11/1963, pag. 60-
75.
6. Chimie. Manual pentru cl. a VII-a, București, Editura Didactică și
Pedagogică, ed[iția] 1-a, 1963. Ultima ediție în 1973 pentru anul școlar
1973-1974.
7. Forme de muncă a elevilor la lecțiile de chimie (în colaborare cu
lector Anastasia Turovtev), în „Revista de Pedagogie”, nr. 11, anul 1964,
pag. 30-48.
8. Probleme privind înlăturarea formalismului din lecțiile de chimie,
în Probleme de metodica predării științelor naturii, Universitatea „Babeș-
Bolyai” Cluj, 1965, pag. 74-96.
9. Sistemul de lecții – formă superioară de pregătire a profesorului
pentru predarea chimiei (în colaborare cu lector Anastasia Turovtev), în
Probleme de metodica predării științelor naturii, Universitatea „Babeș-
Bolyai” Cluj, 1965, pag. 97-124.
10. Munca independentă a elevilor cu manuale la lecțiile de chimie (în
colaborare cu lector Anastasia Turovtev), în „Revista de Pedagogie”, nr. 11,
anul 1966, pag. 98-105.
11. Probleme de metodica predării chimiei (în colaborare cu lector A.
Turovtev), Editura „Universitatea Babeș-Bolyai”, Cluj, 1968, 221 pagini
format mare, litografiat.

~ 130 ~
 *
* *

Cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la înființarea Universității din

Cernăuți, foști membri ai corpului didactic și foști studenți ai universității
cernăuțene au organizat în Linz, Austria de Sus, la 11 octombrie 1975, o
serbare sub patronajul lui dr. Otto von Habsburg, fostul principe moștenitor
al fostului Imperiu habsburgic[120]. La această serbare au luat parte în
vechile lor uniforme și fostele întruniri studențești din Cernăuți, care după
1918 au fost reînființate, anume întrunirile germane „Arminia” și
„Frankonia” de la Universitatea din Erlangen și întrunirea ucraineană
„Zaporoza” din München.
(În paranteză fie amintit că la Tel-Aviv a fost înființat „Clubul
domnilor bătrâni ai fostelor întruniri sioniste studențești din Cernăuți
„Hașmonea”, „Hebronia” și „Zefira”).
Pentru comemorarea centenarului Universității a fost editat și volumul
„Alma Mater Francisco Josephina”. Die deutschsprachige Nationalitäten-
Universität in Czernowitz: Festschrift zum 100. Jahrestag ihrer Eröffnung
1875, Heransgageben von Rudolf Wagner, München, 1975, Verlag Hans
Meschendarfer, 427 pagini, cu o prefață semnată de dr. Otto von Habsburg.
Volumul conține studii cu privire la înființarea și activitatea
universității, cum și cu privire la populația din Bucovina, dar numai până la
1915. Unii autori se referă tangențial și la universitatea românească după
1918, cum și la universitatea sovietică după anexarea Bucovinei de nord la
Ucraina. Printre colaboratori întâlnim și doi români. Unul este Ioan
Popinceanu, docent privat la seminarul de limba română de la Universitatea
din Erlangen. Celălalt este Gheorghe Cârsteanu, decedat.
Tot în luna octombrie 1975 s-a comemorat și la Cernăuți centenarul
universității. După cât am fost informat, s-a publicat la Lwov un istoric al
universității cernăuțene. Nici în această carte nu se amintește decât
incidental și incomplet universitatea din Cernăuți și activitatea ei în cei 22
de ani de stăpânire românească. Regret că numai prin alții am putut fi
informat de existența volumului.
Am putut însă să citesc volumul apărut la München. Ideea de bază a
studiilor publicate în acest volum, după cum rezultă din titlu și după cum
afirmă și dr. Otto von Habsburg în prefața sa la volum, este că Universitatea
din Cernăuți a fost o universitate cu studenți de mai multe naționalități
(germani, români, ucrainieni, evrei, polonezi, unguri) uniți între ei printr-o
limbă comună, cea germană, în care își făceau studiile.

~ 131 ~
 Tot în prefață, dr. O. v. Habsburg, care este președintele „Uniunii
Europene Pan Europa”, susține că Bucovina a fost un exemplu în adevăratul
sens al cuvântului pentru acea noțiune de „supranațional”, care a dat
imperiului dunărean caracterul european.
Un alt autor, Franz Hieronymus Riedel, caracterizează Universitatea
din Cernăuți „o instituție de înfrățire a popoarelor”.
În fond, după cum rezultă din toate aceste afirmații și din alte încă,
scopul voalat al Universității germane din Cernăuți a fost germanizarea
populației prin propagarea limbii și culturii germane. Împotriva acestor
tendințe s-a opus și a militat cu mult succes studențimea română, organizată
în societățile studențești „Arboroasa”, „Junimea”, „Academia Ortodoxă” și
„Dacia”, cum și în întrunirile academice „Bucovina” și „Moldova”. Lupta s-a
dat pe scară națională. Întreaga națiune românească din Bucovina era alături
și sprijinea studențimea română. Românii au reușit. Guvernului austriac nu
i-a succes să facă din Universitatea din Cernăuți o instituție de germanizare
a populației din Bucovina și un bastion al culturii germane. Dimpotrivă,
Universitatea din Cernăuți a servit ca platformă de afirmare a națiunii
române și a constituit un teren potrivit pentru cultivarea iridentei din
Bucovina.
Unele studii din volum respectă adevărul științific și redau corect
faptele istorice. Se remarcă activitatea științifică a facultății de teologie, ai
cărei profesori în marea lor majoritate au fost preoți ortodocși români. Unii
dintre ei au fost aleși rectori ai universității. Sunt citați și profesorii români,
care au funcționat la celelalte facultăți: I.G. Sbiera[121], Sextil
Pușcariu[122], Ion Nistor, Eugen Botezat[123] și Constantin Isopescu-
Grecul.
În câteva studii cu privire la populația din Bucovina se arată că
ucrainenii din nordul Bucovinei s-au așezat acolo în timpul când Bucovina a
făcut parte din administrația Galiției, iar după ce Bucovina a primit o
administrație proprie cu denumirea de „Ducatul Bucovina”, mulți ucraineni
au trecut din Galiția în Bucovina, deoarece aici încă nu fusese introdus
serviciul militar obligatoriu.
Cu mult regret și mare revoltă însă am găsit și studii în care susțin în
mod tendențios neadevăruri flagrante cu privire la populația din Bucovina și
la Universitatea din Cernăuți, cu scopul vădit de a le ponegri. Se afirmă, de
ex., că la preluarea ei de către Imperiul austriac, Bucovina a fost o țară a
nimănui (ein Niemandland) și că Cernăuți a fost un sat cu bordeie de lut.
M-au indignat în special neadevăruri prin care se defăimează poporul
băștinaș, român, debitate de I.M. Nowostwskyj din New York și Basil

~ 132 ~
Kolotylo din Viena în „Bukowina Österreichs trostlose Erbschaft”
(Bucovina moștenirea dezolantă a Austriei).
Aceștia afirmă ca la anexare nici nobilul și nici preoții din Bucovina
nu posedau nici studii și nici educații, iar țăranii „au fost cu atât mai
neciopliți”. Aceștia abia dacă cunoșteau Tatăl nostru. În Bucovina ar fi
existat doar șase școli, dintre care numai una, aceea de la Mănăstirea Putna,
este documentar atestată. Mulți preoți, susțin autorii, nu știau să scrie, ci
numai să citească. Vicarul diecezei, Macarius, egumenul Mănăstirii Sf. Ilie,
n-ar fi știut nici să scrie, nici să citească. Dar, în același volum, profesorul
dr. Egon Lendl, prorectorul Universității din Salzburg, caracterizează
Bucovina ca „țara cu o veche cultură a voievozilor Moldovei”, care abia în
1775 a fost „încorporată de monarhia habsburgică”. Nowostwakyi și
Kolotylo mai afirmă că la răpirea Bucovinei 3/4 din populația ei ar fi fost
ruteni. Din 23.000 de familii, 17.000 ar fi fost ruteni și numai 6000 români.
Ei mai susțin sus și tare că Bucovina din toate timpurile a fost patria
rutenilor și se plâng că administrația austriacă nu i-ar fi considerat și tratat în
consecință. La aceste afirmații tendențioase trebuie să exclamăm: Cave
canem.
Aș mai semnala afirmația lui Bruno Strechunetz-Hillebrand în
„Universitätechronik aus der Kellerperspektive” (Cronica universitară din
perspectiva beciului) că după unirea Bucovinei din 1918 și înființarea
Universității românești la Cernăuți profesorii au făcut afaceri cu cursurile
lor, pe care le vindeau studenților prin asistenții lor, cu care apoi împărțeau
sumele mari realizate.
Toate aceste afirmații nu merită să fie nici combătute și nici
dezmințite. Toate sunt împotriva istoriei și a faptelor, multe petrecute sub
ochii noștri. Ele însă dovedesc spiritul și tendințele membrilor unor
naționalități, care s-au așezat în Bucovina după răpirea Bucovinei de către
Imperiul Habsburgic.
Dacă după 35 ani de la prăbușirea monarhiei austro-ungare se mai
publică lucrări în care națiunea română este ponegrită și în scopuri deghizate
puțin se afirmă neadevăruri istorice, despre care nu crede nimeni, nici măcar
aceia care au scris și se plâng de modul cum au fost tratați ucrainenii de
către administrația fostei monarhii, atunci ele constituiesc o evidentă
infirmare a celor susținute de Otto von Habsburg în prefață, că în Bucovina,
prin cultura și limba germană, s-a ajuns la o perfectă armonie între
naționalitățile conlocuitoare, care toate împreună ar fi avut un ideal comun.
Rudolf Wagner, în introducerea sa la acest volum, susține că
denumirea de „Bukowina”, dată teritoriului de 10.442 km2 de la poalele
Carpaților, a fost preluată de la ucraineni, folosită de aceștia inițial pentru

~ 133 ~
teritorii împădurite din apropierea frontierei cu Galiția. Nemții au numit
acest teritoriu „Buchenland” (Țara fagilor), traducând cuvântul ucrainean
„Bukowina”.
Dar nici în limbajul cotidian și nici în cel oficial acest teritoriu răpit de
monarhia austro-ungară n-a fost denumit „Buchenland”. Această denumire a
fost rareori folosită în literatură, în discursuri și uneori în ziare. Denumirea
oficială a fost „Herzogtum Bukowina” (ducatul Bucovinei) sau și simpla
Bukovina, denumire folosită de obicei în actele și corespondența oficială.
Denumirea de Bucovina n-a fost inventată de către stăpânirea
austriacă sub influența ucrainenilor. Cuvântul Bucovina îl întâlnim în
vechile documente românești din Moldova, în special în documentele de
hotărnicire, în care se indica pe unde trecea hotarul moșiei. El trecea uneori
pe lângă un fag numit „bucovină” sau printr-o pădure de fagi, numită și ea
„bucovină”.
Dăm ca exemplu un pasaj dintr-un document de hotărnicire a unei moșii
din 15 aprilie 1612 (Documente privind istoria României, veacurile XIII-
XVII, Editura Academiei R.S.R, 1951-1960, Seria A (Moldova), veac XVII,
vol. 2, pag. 52): „și de acolo apucă pe vâlcea spre răsărit drept în coada văii cu
fagul ce-i zice «Bucovină» și trece Vasluiul și Piscul Porcului”.
Așadar, denumirea de Bucovina este veche. O întâlnim în vechile
documente moldovenești. Monarhia habsburgică a folosit-o pentru a-i da un
nume pământului răpit din trupul Moldovei.
În tot timpul stăpânirii străine, românii din Bucovina au luptat cu
dârzenie pentru menținerea și afirmarea caracterului românesc al acestei
provincii austriace. Școala germană, contactul cu diverse naționalități,
luptele pentru apărarea drepturilor și intereselor naționale, precum și
obiceiurile și tradițiile care s-au format în Bucovina în cursul deceniilor
după răpirea ei, le-au dat Românilor din Bucovina un caracter propriu și un
trecut propriu cu tradițiile sale specifice, astfel încât astăzi națiunea română
cuprinde pe lângă moldoveni, munteni, olteni, dobrogeni, transilvăneni,
bănățeni, maramureșeni, basarabeni, încă și bucovineni, toți cu trecutul, cu
tradiția și cu specificul lor.

E. Tarangul

~ 134 ~
Documente
 1

[Depus la Curtea de Apel din București, secția 6, pe data de 18 decembrie

1937]

Domnule Prim Președinte,

Subsemnatul Ioan I. Popovici, doctor în drept, asistent de Drept Public

cu titlu definitiv la Facultatea de Drept, Universitatea din Iași, domiciliat în
Iași, str. Lascar Catargi no. 19 bis, chem în judecată conform art. 1 și 4 din
legea Contenciosului Administrativ și 107 din Constituție statul român prin
Ministerul Educației Naționale cu sediul în București, str. Spiru Haret no. 2,
prin reprezentantul său legal, pentru ca prin decizia ce veți da să anulați ca
ilegal Înaltul Decret Regal no. 3617/937, publicat în „Monitorul Oficial” no.
281 din 4 decembrie 1937 la pagina 9322, prin care dl. Erast D. Tarangul a
fost numit profesor agregat la catedra de Drept Administrativ (licență), la
Facultatea de Drept, Universitatea din Cernăuți, pe ziua de 1 octombrie 1937,
și în consecință, prin aceeași decizie, să obligați ministerul să facă publicarea
catedrei din nou la concurs, conform art. 22 din legea învățământului
universitar, obligând Ministerul Educației Naționale, Universitatea din
Cernăuți și Facultatea de Drept a acelei universități să facă și publicațiile și
toate formele necesare pentru ținerea concursului, restabilind astfel starea de
legalitate. În acest scop, prezenta acțiune înțeleg a intenta și contra
universității, cât și contra Facultății de Drept a aceleiași universități prin
reprezentanții lor legali, ambele instituții cu domiciliul în Cernăuți, pentru ca
hotărârea ce veți da să fie opozabilă și executorie și contra acestor instituții.
Motivele prezentei acțiuni sunt:
Prin actul atacat cu acest recurs, dl. Erast D. Tarangul a fost numit ca
profesor agregat la catedra de Drept Administrativ (licență), la Facultatea de
Drept din Cernăuți, în urma concursului ținut la acea facultate între 11 și 20
iunie a.c., concurs la care a candidat și subsemnatul, luând parte la toate
probele. Or, atât alcătuirea comisiunei de concurs, cât și toate formele
concursului, și actele care au dus la numirea d-lui Tarangul la acea catedră,
sunt lovite de nulitate, nefiind respectate dispozițiunile prescrise de Legea
Învățământului Universitar în materie. Am făcut la timp în această privință
rezervele cuvenite, prin întâmpinările adresate atât Comisiunei de Concurs,
cât și Senatului Universitar.
Într-adevăr:
1) Comisiunea de concurs a fost ilegal constituită pentru următoarele
motive:

~ 137 ~
 a) Nu s-au respectat criteriile stabilite de art. 23 Legea Înv. Universitar
pentru alcătuirea comisiunei de concurs, deoarece au fost desemnați ca
membri titulari din partea Facultății de Drept din Cernăuți d-nii profesori: M.
Hacman, titularul catedrei de Drept Comercial, și Isopescu-Grecul, titularul
catedrei de Drept Penal, înlăturându-se profesorii titulari de la catedrele
similare sau înrudite cu specialitatea catedrei vacante. Într-adevăr, art. 23 din
lege și art. 54 din regulament cer ca comisiunea de concurs să se alcătuiască
numai cu profesori titulari de la catedrele similare sau înrudite cu catedra
vacantă și în lipsă de asemenea catedră la facultatea respectivă să se
completeze comisiunea cu titulari de catedre similare sau înrudite de la alte
facultăți. În speță, indicați a intra în comisiune erau d-nii profesori Ghițescu,
titularul catedrei de Finanțe publice, Spulber, titularul catedrei de Istoria
Dreptului Românesc (public și privat), care a și făcut o întâmpinare în acest
sens, și C. Rădulescu, titularul catedrei de Drept Penal, care a și suplinit timp
de 10 ani catedra pentru care se ținea concursul și care ceruse de asemenea
desemnarea sa în comisiune.
b) Dl. profesor M. Hacman nu putea în orice caz lua parte la comisiune,
d-sa fiind rudă apropiată cu dl. Tarangul, contra-candidatul meu, declarat
reușit la examen. Întâmpinarea mea în acest sens n-a fost ținută în seamă.
c) În tot cazul era ilegală constituirea comisiunii, deoarece la facultatea
respectivă nefiind nici un profesor titular de drept administrativ, trebuia să se
invite un profesor specialist de la altă facultate.
Ba mai mult, la constituirea comisiei s-a exclus singurul profesor titular
specialist de drept administrativ, dl. profesor Anibal Teodorescu, delegatul
Facultății de Drept din București, care ceruse fixarea datei concursului astfel
ca să poată și d-lui lua parte. Graba cu care a lucrat comisiunea, neținând
seamă de cererea d-sale, dovedește un vădit interes ce s-a urmărit ca prin
înlăturarea d-sale din comisiune să se poată ajunge la un anumit rezultat.
d) În mod neregulat, comisiunea s-a constituit cu dl. profesor G.
Sofronie, ca delegat al Facultății de Drept din Cluj, d-sa neavând delegația
formală din partea acelei facultăți, deoarece nu se făcuse comisiunii nici o
comunicare în acest sens și nici d-sa nu prezentase vreo delegație la data
constituirii comisiunei la 11 iunie 1937. Intervenția telegrafică la Facultatea de
Drept din Cluj, făcută de dl. președinte al comisiunei, pentru acoperirea
acestei lipse de forme, ulterior constituirii comisiunii, este ilegală și nu poate
avea nici un efect, delegația respectivă a d-lui prof. Sofronie neexistând la
data constituirii comisiunii.
De asemenea, greșit s-a constituit comisiunea cu dl. profesor C.
Angelescu de la Facultatea de Drept din Iași, d-sa având obligația morală de a
nu participa la acea comisiune, deoarece fusese contracandidatul

~ 138 ~
subsemnatului la concursul pentru ocuparea catedrei de Drept constituțional
comparat de la aceeași facultate, cu câteva luni mai înainte.
e) Comisiunea de concurs, deși pentru motivele deja arătate, constituită
în mod neregulat încă de la început și fără participarea delegatului Facultății
de Drept din București, în ziua de 11 iunie 1937, când au început lucrările
concursului cu prima probă, numind raportorul asupra lucrărilor și titlurilor
candidaților pe d. profesor Gh. Alexianu și anunțând darea rezultatului acestei
probe și continuarea celorlalte pentru ziua de 18 iunie orele 7 seara, în chiar
acea ședință de 18 iunie la ora fixată pentru darea rezultatului și continuarea
probelor, după ce dl. profesor raportor întocmise deja raportul asupra
lucrărilor candidaților, cooptează în sânul ei pe dl. profesor Paul Negulescu,
delegatul Facultății de Drept din București. Această participare a d-lui
profesor Negulescu la comisiune, după ce se constituise fără delegatul
Facultății de Drept din București și începuse lucrările de concurs, este absolut
ilegală și lovește de nulitate rezultatul concursului, căci legea prevede că
comisiunea odată constituită lucrează numai cu membrii prezenți de la
constituire. Comisiunea, dându-și seamă de această neregularitate, a încercat o
nouă reconstituire în aceeași zi de 18 iunie, ora 7 seara (procesul verbal no. 3
al comisiunii), dar întrucât ședința era anunțată pentru continuarea concursului
și raportul era deja întocmit, s-a făcut o ilegalitate și mai mare, menținându-se
același raportor, căci nu mai era timpul material să se cerceteze lucrările
candidaților de către un alt raportor, dacă ar fi fost desemnat în aceeași
ședință.
Astfel, lucrările comisiunii nici nu apar regulate din punct de vedere al
garanțiilor prevăzute de lege pentru seriozitatea unui concurs universitar. Dacă
dl. profesor Negulescu ar fi participat de la început la lucrările comisiunii, d-sa
putea fi desemnat ca raportor, ori în acest caz raportul putea duce la altă notare
a candidaților și chiar la înlăturarea din concurs a unuia dintre candidați, cu
atât mai mult cu cât legea prevede că în caz de egalitate la notele de la alte
probe, nota de la lucrări prevalează. Modul neregulat de constituire în ce
privește participarea d-lui profesor Negulescu la comisiunea de concurs a dus
la o alterare completă a rezultatului concursului, înlăturându-se atât garanțiile
legale, cât și seriozitatea unui examen obiectiv, cu scopul și posibilitatea
vădită de a se ajunge la un anumit rezultat.
2. Lucrările comisiunii sunt neregulate:
A) În mod cu totul ilegal, comisiunea a micșorat termenele de 24 ore
cerute de lege pentru pregătirea probelor consistând din cele două prelegeri
publice. Nici comisiunea nu poate pretinde, nici candidații nu pot renunța la
aceste termene legale, căci ele nu sunt facultative, ci obligatorii, pentru
seriozitatea examenului. Renunțarea la aceste termene este deci ilegală și

~ 139 ~
rezultând din constrângerea morală asupra candidaților față de comisiunea de
concurs, ceea ce de asemenea duce la nulitatea examenului.
B) Procesele verbale ale comisiunii nu relatează realitatea faptelor
desfășurate în decursul examenului, deoarece deși la proba practică –
interpretare de texte – s-a anunțat că s-a acordat subsemnatului nota 19, în
procesul verbal no. 23 din 20 iunie a apărut pentru această probă nota 18.
Dacă se făcea în procesul verbal trecerea exactă a notei comunicate în public,
rezultatul ar fi fost în favoarea mea. De asemeni, la proba practică –
comentariu de jurisprudență –, deși s-a anunțat oral în sală pentru dl. Tarangul
nota 18,50, în procesul verbal a apărut nota 19, ceea ce desigur a modificat
iarăși în defavoarea mea rezultatul examenului.
Parte din procesele verbale conțin ștersături și mențiuni ulterioare,
pentru care nu există nici o certitudine din partea semnatarilor, fapt care le
lovește de nulitate, fiind vorba de acte publice de importanță necontestată.
C) Din faptul grăbit cum s-a ținut concursul, la ore de noapte târzii,
elementul publicității, cerut de lege pentru asemenea acte publice, a lipsit
totalmente.
3) Dl. Tarangul n-a făcut la înscrierea sa la concurs dovada titlului său
de doctor în drept, condițiune esențială pentru a putea candida și a fi numit la
o catedră universitară.
4) Toate formele de publicarea vacantă a catedrei sunt lovite de nulitate,
deoarece nu s-au respectat condițiunile art. 50 din regulamentul legei înv.
univ., Consiliul facultății nedecizând în mod expres, în prealabil, menținerea
catedrei vacante și apoi publicarea și la concurs. Într-un caz similar,
Ministerul Educației Naționale a anulat, prin anunțul no. 185568, publicat în
Mon. Of. no. ... din 5 noiembrie 1936, p.11674, pentru același motiv, vacanța
catedrei de Drept constituțional și administrativ la Facultatea de Drept din
Iași.
5) Ședința Senatului Universitar din 30 iunie a.c., prin care s-au ratificat
formele concursului și s-a făcut recomandarea d-lui Tarangul către Min.
Educației Naționale pentru a fi numit la catedră, a fost neregulat constituită, cu
participarea d-lui prof. Isopescu-Grecul ca delegat al Facultății de Drept,
deoarece mandatul d-sale de a reprezenta acea facultate în Senatul Universitar
expirase și d-sa nu mai avea această calitate. În tot cazul, d-sa fiind prezent la
acea ședință ca membru al comisiunii de concurs, nu poate figura ca membru
al Senatului, căci legea prevede întrunirea Senatului, împreună cu membrii
comisiunii de concurs, ceea ce înseamnă că în primul loc Senatul trebuie să fie
constituit în număr. Or, la ședința de la 30 iunie Senatul nu se constituise în
număr, deoarece, după cum am arătat, dl. prof. Isopescu-Grecul neputând lua
parte ca membru delegat al Facultății de Drept, membrii ceilalți prezenți nu

~ 140 ~
întruneau numărul legal de constituire. În tot cazul, dl. prof. Isopescu-Grecul
figurând în procesul verbal al acelei ședințe ca membru al comisiunei de
concurs, nu putea cumula în același timp și calitatea de membru al Senatului și
astfel acesta nu era legal constituit, neîntrunind numărul necesar de membri.
Înțeleg deci să atac, împreună cu Înaltul Decret Regal de mai sus, toate
aceste acte și operațiuni care au dus la numirea ilegală a d-lui Tarangul D. E.
la catedra mai sus arătată.
Pentru aceste și alte motive ce-mi rezervă dreptul a formula la
prezentarea de către minister a dosarului cu formele concursului și cele de
numire, vă rog să binevoiți a-mi admite acțiunea așa cum am formulat-o,
anulând ca abuziv și ilegal decretul de numire a d-lui Tarangul E. D. la catedra
de Drept Administrativ de la Facultatea de Drept, Universitatea din Cernăuți,
care mă prejudiciază în drepturile mele de concurent la aceeași catedră,
restabilind starea de legalitate așa cum am arătat mai sus.
Se anexează timbru legal, trei duplicate de pe prezenta acțiune,
„Monitorul Oficial” cu publicarea decretului atacat și patru copii de pe tabloul
profesorilor și cursurilor Facultății de Drept din Cernăuți.
Vă rog să binevoiți a fixa un termen de judecată, dispunând a se
comunica pârâților duplicate și copii de pe actele depuse.
Vă rog totodată ca în conformitate cu dispoz. art. 10 Legea
Contenciosului Administrativ să binevoiți a dispune să se ceară de la
Ministerul Educației Naționale, Universitatea din Cernăuți și Facultatea de
Drept din Cernăuți, dosarele cu toate originalele actelor referitoare la
concursul și numirea d-lui Tarangul ca profesor agregat la Facultatea de Drept
din Cernăuți.
În dovedirea acțiunii îmi rezerv dreptul a cere la timp, conf. legii, și alte
probe cu acte, interogator, martor, expertize etc.
Cer cheltuieli de judecată și onorar de avocat.

Cu deosebită stimă,
(ss) I. Popovici

Domniei Sale, Domnului Prim Președinte al Curții de Apel, București

(Arh.St.Iași, Fondul Personal Erast Tarangul, dos. 85, f.5-8)

~ 141 ~
 2

[Începutul lunii iulie 1940]

Domnule Ministru,

Subsemnatul Erast Tarangul, profesor la catedra de drept administrativ

de la facultatea de drept din Cernăuți și Comandantul Centuriei facultății de
drept din Cernăuți, am onoarea a vă aduce la cunoștință d-vostre că m-am
refugiat din Cernăuți și că de prezent mă aflu împreună cu nevasta mea la
Suceava.
Aducându-vă aceasta la cunoștință, cu onoare vă rog să binevoiți a
dispune să mi se comunice unde aș putea să-mi ridic salariul meu pe luna
iunie, pe care încă nu l-am primit.
În cazul unei eventuale repartizări la o altă facultate, cu onoare vă rog
să binevoiți a lua la cunoștință că subsemnatul sunt căsătorit cu d-na
Eugenia Tarangul, doctor în chimie, profesoară titulară definitivă la catedra
de fizică și chimie de la Liceul ortodox de fete „Elena Doamna” Cernăuți și
în consecință vă rog să binevoiți a ne repartiza pe amândoi în aceeași
localitate.
Primiți, vă rog domnule Ministru, încredințarea înaltei mele
considerațiuni.

Prof. E. Tarangul
Suceava, str. Dracinschi 1

(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 881/1940, f.27-28)

[Rezoluția din 7 iulie 1940: „Se va comunica Direcțiunii Învățământului

Superior adresa și că nu a primit salariul pe iunie”.]

Domnule Ministru,

Subsemnatul, Erast Tarangul, profesor agregat la catedra de drept

administrativ de la facultatea de drept de pe lângă Universitatea „Regele
Carol al II-lea”, Cernăuți, fiind refugiat, cu onoare vă rog să binevoiți a
aproba să fiu încadrat la facultatea de drept din București.

~ 142 ~
 Primiți vă rog, domnule Ministru, încredințarea înaltei mele
considerațiuni.

București, 11 iulie 1940

Prof. Erast Tarangul

D-sale, domnului Ministru al Educației Naționale, București.

(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 881/1940, f.8)

[Rezoluție: „A fost încadrat la catedra de Drept administrativ de la facultatea

de drept din Iași pe data de 1 octombrie 1940, Decret-Lege no. 2865/940”]

RAPORT
asupra activității didactice și a lucrărilor științifice
publicate de dl. profesor agregat Erast D. Tarangul

Dl. Erast D. Tarangul, docent și conferențiar la Facultatea Juridică din

Cernăuți, a fost numit, prin concurs, pe data de 1 octombrie 1937, cu Înaltul
Decret Regal no. 3617/1937, profesor agregat la catedra de Drept
Administrativ licență de la Facultatea Juridică din Cernăuți.
De la data numirii și până la evacuarea orașului Cernăuți (28 iunie
1940), dl. Erast Tarangul a funcționat, fără întrerupere, la această catedră. A
ținut, în anii universitari 1937-1938, 1939-1940 și 1940-1941, cursuri și
seminarii de Drept Administrativ cu studenții de la licență, îndeplinindu-și
astfel obligațiunile legale. D-sa, în aceiași ani universitari, a mai ținut
săptămânal patru ore și jumătate cursuri și seminarii de Drept Administrativ
cu studenții de la doctorat, preluând astfel o sarcină la care nu era obligat
legalmente și pentru care n-a primit nici un fel de retribuțiune.
În lunile februarie și martie 1938, dl. Tarangul a suplinit pe dl. prof.
Spulber, titularul catedrei de Istoria Dreptului Românesc, aflat în concediu.
În ultimii trei ani, dl. Tarangul a îndrumat mai mulți studenți în
lucrările pentru pregătirea tezei de doctorat. Sub conducerea d-sale, d-șoara
Anna Maria Kuzmany și-a întocmit teza tratând despre Organizarea
Comunală în România, Franța și Germania, teză ce a fost susținută la 27
iunie 1940.

~ 143 ~
 În activitatea sa didactică, dl. Tarangul a depus un zel deosebit și a
dovedit o conștiinciozitate absolută.
În ceea ce privește activitatea științifică a d-lui Tarangul, d-sa a
publicat, de la 1 noiembrie 1937 până azi, următoarele opt lucrări:
1. Acte de guvernământ, Cernăuți, 1937, 30 pagini.
2. Le syncrétisme des méthodes et la théorie pure du droit, extras din
„Revue internationale de la théorie du droit”, Zürich, 1939, 13 pagini.
3. Problema metodei în știința dreptului, Cernăuți, 1939, 50 pagini.
4. Problema formei de stat în constituțiunea Regele Carol al II-lea,
studiu tipărit în „Arhiva de drept public”, 1939, p.74-100.
5. Jurisdicționalizarea Curților Administrative din România, studiu
tipărit în „Arhiva de drept public”, 1939, p. 167-186.
6. Individualismul și solidarismul în organizarea statului, extras din
revista „Epoca Nouă”, Caransebeș, 1940, 11 pagini.
7. Responsabilitatea administrației în jurisprudența României, studiu
tipărit în „Arhiva de drept public”, 1940, pag. 113-129.
8. Descentralizarea administrativă în statele totalitare și autoritare,
extras din „Arhiva de drept public”, Iași, 1940, 19 pagini.

Vom analiza în rândurile care urmează fiecare din aceste lucrări:

1. Acte de guvernământ, Cernăuți, 1937, 30 pagini, studiu apărut în
volumul omagial oferit de profesorii universității din Cernăuți d-lui I. Nistor,
rectorul acelei universități, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 ani.
Domnul Tarangul examinează, în această lucrare, problema actelor de
guvernământ, problemă care, în dreptul românesc, prezintă o importanță
deosebită, deoarece actele de guvernământ au fost consacrate la noi nu
numai prin legi ordinare, dar chiar prin texte ale Constituției (art. 107 din
Constituția de la 1923, art. 78 din Constituția de la 1938).
Autorul expune pe larg părerile susținute de principalii autori de drept
public cu privire la actele de guvernare, îndeosebi părerile juriștilor germani,
discută argumentele acestora, supunând unei minuțioase critici pe cele pe
care le socotește neîntemeiate. Cercetează apoi jurisprudența franceză,
germană și română, străduindu-se să extragă, din deciziile instanțelor
judecătorești, elemente caracteristice ale actelor de guvernământ.
În concluzie, domnul Tarangul expune părerea domniei sale asupra
actelor de guvernământ, socotind că trebuie considerate drept acte de
guvernământ: „actele care emană de la guvern ca organ politic și prin care se
dau directive generale acțiunii administrative. Guvernul însemnează – scrie
d-sa – activitatea prin care se iau măsuri pentru apărarea și conservarea
națiunii, se dau directivele de politică generală ale vieții statului și se

~ 144 ~
reglementează și îndrumează întreaga acțiune a administrației, pentru
satisfacerea intereselor superioare ale națiunii. Această activitate aparține
organelor executive supreme, considerate ca organe politice”.
Meritul deosebit al autorului acestui studiu este acela de a fi folosit cel
dintâi, în România, lucrările juridice germane, referitoare la actele de
guvernământ, și de a ne fi expus doctrina germană în această materie.
Concluzia la care ajunge domnul Tarangul cu privire la actele de
guvernământ ni se pare întemeiată.
2. Le syncrétisme des méthodes et la théorie pure du droit, extras din
Revue Internationale de la théorie du droit, Zürich, 1939, p. 1-13.
Domnul Tarangul analizează, în această lucrare, teoriile susținute de
Hans Kelsen, marele jurist vienez, în operele sale: Allgemeine Staatslehre
(Berlin-Wiena, 1925) și Reine Rechtslehre (Wiena, 1934).
Plecând de la deosebirea dintre „Sein” și „Sollen”, Kelsen susține că
dreptul nu trebuie să fie studiat în legătură cu viața socială. Dreptul trebuie
să fie debarasat de orice element străin naturii sale. Normele de drept nu pot
fi explicate cu ajutorul sociologiei, politicii, economiei politice etc., care
sunt științe cauzale, adică științe care explică fenomenele sociale, politice,
economice etc. prin legi cauzale. Cei care adoptă o asemenea explicație
săvârșesc după Kelsen o greșeală de metodă, numită sincretism de metodă,
greșeală care consistă în aceea că se încearcă a se explica o problemă
normativă printr-o lege cauzală.
Domnul Tarangul combate teoriile lui Kelsen, susținând că dreptul nu
poate fi studiat decât în raport cu viața socială, deoarece normele de drept
sunt un fenomen social. Domnia sa este de părere că știința dreptului trebuie
să se ocupe numai de conținutul normei juridice, dar și de modul cum norma
juridică a fost creată. Omul nu poate trăi decât într-o societate. Această
societate trebuie să fie organizată pe temeiul principiilor de solidaritate
socială. Norma fundamentală de drept țintește deci la menținerea
echilibrului social și a solidarității sociale. Toate normele juridice urmăresc,
în ultima analiză, acest suprem scop.
Iată pentru ce dreptul nu poate fi studiat izolat de viața socială. Iată
pentru ce i se pare d-lui Tarangul că teoria lui Kelsen este greșită.
3. Problema metodei în știința dreptului, Tiparul „Glasul Bucovinei”,
Cernăuți, 1939, 50 pagini.
Această lucrare cuprinde, cu numeroase adăugiri, lecția de deschidere,
ținută de dl. Tarangul la 24 octombrie 1938, cu prilejul inaugurării festive a
cursurilor Universității din Cernăuți.
Precum ne lămurește dl. Tarangul la începutul lucrării sale, în știința
dreptului – ca și în celelalte științe –, „problema metodei consistă în a găsi

~ 145 ~
procedeele de cercetare și de cunoaștere, care sunt cele mai potrivite cu
obiectul investigațiunii științifice”. Metoda folosită de juriști variază cu
concepțiunea lor asupra dreptului. Urmând un plan bine trasat, dl. Tarangul
examinează metodele de care au uzat juriștii francezi și cei germani, pentru a
cerceta apoi influența pe care aceste metode a exercitat-o asupra juriștilor
români.
Domnul Tarangul începe cu școala exegetică franceză. Exegeții,
pornind de la o concepție subiectivă și etatică a dreptului, aveau un cult
deosebit față de codul Napoleon. Ei considerau dreptul ca emanațiunea
voinței generale, adică a suveranității. Deoarece expresia suveranității este
legea, ei afirmau că nu se pot considera ca reguli de drept decât cele
cuprinse în legi. Exegeții priveau totodată codul Napoleon ca un cod
desăvârșit, în care, după părerea lor, se găseau toate soluțiile pentru
problemele de drept privat. Așadar, pentru școala exegetică, legea era un
ansamblu desăvârșit de reguli de drept, care puteau fi sporite prin diferite
procedee logice: prin deducție, analogie, argumentul a contrario sau
argumentul a fortiori.
Asupra dreptului public francez, școala exegetică n-a avut nici o
influență, dreptul public francez începând să se dezvolte abia în veacul al
XIX-lea, mai ales în a doua jumătate a acestui veac, și dezvoltarea lui
coincizând cu decadența metodei exegetice. Metoda folosită în această
perioadă în lucrările de drept constituțional și administrativ a fost metoda
descriptivă.
În Germania, în aceeași epocă, adică la începutul veacului al XIX-lea,
se observă aceeași tendință ca în Franța: Dreptul este confundat cu legea.
Legea este considerată ca cuprinzând toate soluțiile necesare vieții. Școala
istorică germană, combătând școala dreptului natural, formulează bazele
pozitivismului în știința juridică germană. Savigny și Puchta sunt cei mai de
seamă reprezentanți ai acestei tendințe. Concepțiile lor despre metodă sunt
pe larg analizate de dl. Tarangul.
Pe larg este expusă influența școalei istorice germane asupra dreptului
public german. Se arată înrâurirea dăunătoare exercitată. Plecând de la ideea
că dreptul este rezultatul evoluției istorice a poporului, fiind o creațiune a
împrejurărilor politice și sociale, autorii germani de drept public, ca
Bluntschli și Robert von Mohl, s-au ocupat în lucrările lor mai mult de
sociologie sau politică decât de drept public. Împotriva acestei tendințe, în a
doua jumătate a veacului al XIX-lea, s-au manifestat Gerber și Laband, care
au susținut că dreptul trebuie despărțit complet de politică. După părerea
acestor juriști germani, dreptul public în vigoare într-un stat trebuie astfel
studiat încât să se ajungă la stabilirea noțiunilor fundamentale, care domină

~ 146 ~
această materie. Din aceste noțiuni fundamentale urmează să fie deduse
toate consecințele necesare. Raționamentul logic ce se cuvine a se folosi este
deci cel deductiv. Metoda lui Gerber și Laband a fost continuată de Georg
Jellinek. Kelsen se declară și el partizanul acestei metode cu unele rezerve
însă, căci el nu admite ca din dreptul pozitiv existent să se deducă norme noi
prin interpretare.
Atât școala exegetică franceză, cât și metoda folosită de juriștii
contemporani din Germania, și care a fost denumită Begriffjurisprudenz, a
dat loc de timpuriu la numeroase obiecțiuni, pe care dl. Tarangul le enumeră.
Astfel, s-a criticat afirmația că în dreptul pozitiv se găsesc toate soluțiile
pentru problemele juridice ce se pot ivi într-un stat. S-a tăgăduit că din
principiile de drept formulate în legile existente s-ar putea deduce reguli noi.
S-a susținut în critici că metoda exegetică creează cunoscători de legi, iar nu
juriști. În sfârșit, s-a obiectat că, folosind această metodă, dreptul este studiat
ca o știință izolată, fără legătură cu viața socială.
Astfel, s-a pus problema revizuirii metodei.
În Franța, Charles Beudant, pentru dreptul privat, și Edouard
Laferrière, pentru dreptul public, sunt îndrumătorii unei noi metode,
adoptată apoi de numeroși alți juriști. Aceștia nu se mai mărginesc la
interpretarea textelor. Ei studiază instituțiunile juridice, în legătură cu
împrejurările și nevoile sociale. Ei fac apel la dreptul comparat, la istorie, la
economia politică, la sociologie etc. Raționamentul logic folosit este cel
inductiv.
În Germania se manifestă aceeași tendință spre revizuirea metodei.
Așa-zisa Begriffsjurisprudenz a fost aprig criticată de către susținătorii
doctrinei dreptului liber (Freirechtslehre), dintre care unul din cei mai de
seamă protagoniști a fost prof. [Eugen] Ehrlich de la Facultatea Juridică din
Cernăuți. Principiul că dreptul pozitiv este complet și suficient pentru a face
față tuturor împrejurărilor a fost considerat ca o ficțiune. Dimpotrivă, s-a
subliniat că legile prezintă lacune, care trebuie completate de juriști, ținând
cont de nevoile societății.
Critici tot atât de aspre au fost rostite împotriva așa-zisei
Begriffsjurisprudenz și de către juriștii germani din școala teleologică sau a
jurisprudenței de interese. Aceștia susțin că juriștii trebuie să studieze
dreptul numai în raport cu interesele sociale. Juristul este deci dator să
cerceteze întâi interesele sociale, să le compare între ele și să le aprecieze.
„Legea trebuie considerată ca detașată de voința legiuitorului, ca o entitate
independentă, care evoluează cu nevoile și împrejurările sociale și care
trebuie interpretată în conformitate cu aceste transformațiuni”. Și școala
teleologică se folosește mai ales de raționamentul inductiv.

~ 147 ~
 În literatura juridică românească se găsesc reprezentanți ai tuturor
metodelor enumerate mai sus. Astfel, dl. Tarangul arată că Nacu și Dimitrie
Alexandresco au uzat mai ales de metoda exegetică. Domnul Eugeniu
Speranția este partizanul doctrinei dreptului liber. Matei Cantacuzino
studiază dreptul civil în raport cu evoluția socială și cu nevoile societății etc.
În concluzie, dl. Tarangul expune propriile sale păreri asupra metodei
ce trebuie urmată în știința dreptului. D-sa susține că nu trebuie confundate
problemele juridice cu cele politice. Totuși, este indispensabil să se studieze
dreptul în legătură cu nevoile sociale. Interpretarea textelor juridice poate fi
sau gramaticală sau logică. Interpretarea logică trebuie să țină socoteală de
scopul urmărit de legiuitor. Se pot folosi, pentru interpretarea unui text,
argumente bazate pe analogie, argumente a contrario sau a fortiori. În ceea
ce privește lucrările pregătitoare ale unei legi, dl. Tarangul este de părere că
ele nu prezintă decât o însemnătate secundară, deoarece proiectele de legi
suferă deseori modificări importante în adunările legiuitoare. Această părere
ni se pare neîntemeiată, căci oricât de profunde ar fi modificările aduse unui
proiect de lege de către adunările legiuitoare, numai lucrările pregătitoare ne
pot dezvălui pe deplin intențiile avute de autorii legii, intenții care se cuvine
să fie hotărâtoare pentru interpretarea acestuia.
Cu privire la completarea lacunelor unei legi, dl. Tarangul susține că
cel ce interpretează legea este dator să țină cont de scopul urmărit de
legiuitor. Dacă lacuna consistă din faptul că unele situațiuni sau probleme
juridice n-au fost deloc reglementate, dl. Tarangul crede că trebuie recurs la
argumente bazate pe analogie sau la argumentum a contrario.
În sfârșit, relativ la construcțiunile juridice, dl. Tarangul afirmă că
știința dreptului trebuie să sistematizeze normele de drept, stabilind raportul
logic dintre ele. Apoi juristul va construi noțiuni superioare, prin sinteza
noțiunilor cuprinse în diferitele norme de drept. Asemenea construcțiuni
juridice, după câte afirmă dl. Tarangul, sunt necesare pentru a sistematiza
problemele de drept și pentru a cunoaște mai bine legăturile dintre ele.
Lucrarea d-lui Tarangul are meritul de a înfățișa, într-o formă relativ
concisă, metodele preconizate de principalele școli juridice. Autorul a stăruit
îndeosebi asupra școalelor juridice germane, expunând teoriile susținute de
acestea, teorii însă prea puțin cunoscute în România. Lucrarea d-lui
Tarangul prezintă deci pentru noi românii un interes netăgăduit. Expunerea
este clară și urmează un plan bine întocmit.
4. Problema formei de stat în Constituțiunea Regele Carol al II-lea,
studiu apărut în „Arhiva de drept public”, 1939, p.74-100.
Autorul pornește de la constatarea că prin Constituțiile din 1866 și
1923 s-a dat României o organizare democratică, întemeiată pe suveranitatea

~ 148 ~
națională și libertatea individuală. Această organizare democratică
individualistă nu mai corespunde însă nevoilor societății contemporane. „Cu
progresul culturii și al civilizației – scrie dl. Tarangul –, cu perfecționarea
tehnicei și a mijloacelor de comunicație, nevoile sociale s-au înmulțit, viața
socială s-a complicat și o serie de conflicte de interese s-a iscat. Din aceste
cauze, statul trebuie să intervie din ce în ce mai mult în viața socială. El este
obligat, pe de o parte, să organizeze diferite servicii publice, atunci când
inițiativa particulară este insuficientă, iar pe de altă parte să reglementeze, să
controleze și să încurajeze activitatea particularilor. Astfel, statul este obligat
să organizeze școli, spitale, asistență socială, se reglementeze contractul de
muncă, se reglementeze și să supravegheze munca în fabrici, să apere, să
încurajeze și să reglementeze industria, comerțul și agricultura, să
reglementeze regimul minier, să exploateze căderile de apă, să construiască
șosele, să îngrijească de transporturile în comun pe căile ferate, pe șosele, pe
apă și în aer etc.”
„De aceea – după părerea d-lui Tarangul – pentru organizarea statului
modern, nu mai pot fi folosite principiile formulate de Revoluția Franceză,
care au fost stabilite pentru împrejurările sociale de atunci”.
România, urmând aceeași evoluție ca numeroase alte state, a
abandonat forma de stat întemeiată pe principiile individualiste și a adoptat o
nouă organizație politică, bazată pe principiile autoritare. Această
organizație, înfăptuită prin Constituția din 1938, se caracterizează prin
întărirea puterii executive, prin sporirea atribuțiilor ei, prin desființarea
sistemului parlamentar și prin crearea partidului unic. O altă trăsătură
esențială a Constituției din 1938 este caracterul ei corporativ. În adevăr,
Constituția din 1938 prevede că, pe baza principiului reprezentării
profesionale, vor fi alcătuite adunările legiuitoare.
Constituția din 1938 așază la temelia reclădirii statului român ideea
națională și cea creștin ortodoxă.
Ca urmare a concepției pe care a adoptat-o, Constituția din 1938 n-a
recunoscut indivizilor numai anumite drepturi, dar le-a impus și numeroase
obligațiuni, ceea ce era o inovație pentru dreptul constituțional român.
Constituția din 1938 a însemnat pentru România abandonarea
principiilor individualiste și înlocuirea lor cu principiul solidarității
naționale.
Într-o formă aleasă, cu precizie și claritate, dl. Tarangul a expus în
acest studiu trăsăturile esențiale ale Constituției din 1938.
5. Jurisdicționalizarea Curților administrative din România, studiu
tipărit în „Arhiva de drept public”, 1939, p.167-186.

~ 149 ~
 Autorul începe prin a arăta evoluția Curților administrative. Aceste
instanțe au fost create prin legea din 1929, privitoare la administrația locală,
sub denumirea de Comitete de revizuire. Organizarea lor a fost modificată
prin legea din 20 aprilie 1933, care a înlăturat din alcătuirea lor elementele
politice. Legea administrativă din 1936 le-a dat denumirea de Curți
administrative. În sfârșit, legea din 15 martie 1933 jurisdicționalizează
organizarea Curților administrative, asigurând membrilor acestor instanțe
cea mai desăvârșită independență față de administrația activă, prin acordarea
inamovibilității și prin severele condițiuni prevăzute pentru recrutarea lor.
Jurisdicționalizarea Curților administrative s-a manifestat și prin
modul cum a fost reglementată competența acestora. Potrivit legii din 1929,
ele aveau atribuțiuni de tutelă și control. Ele nu aveau nici caracterul unor
tribunale, ci acela al unor organe administrative colegiale. Treptat însă s-a
jurisdicționalizat competența Curților administrative. Această reformă a fost
înfăptuită prin legile din 15 iulie 1931, 21 septembrie 1932 și 20 aprilie
1933. Îndeosebi legea din 20 aprilie 1933 a conferit Comitetelor de revizuire
caracterul de tribunale administrative, dând în căderea lor judecarea
legalității actelor administrative ale organelor județene și comunale. Această
lege, deși a înlăturat atribuțiunile de tutelă și control ale Comitetelor de
revizuire, a menținut însă multe din atribuțiunile lor administrative. În
sfârșit, la capătul acestei evoluții, legea din 15 martie 1939 limitează
aproape exclusiv competența Curților administrative la materiile de
contencios, desăvârșind astfel jurisdicționalizarea competenței lor.
În ceea ce privește deciziunile Curților administrative,
jurisdicționalizarea lor a intervenit de asemenea în mod treptat. Legile din
1929 și 1930 „considerând Comitetele de revizuire ca autorități
administrative, deciziunea dată de acestea nu era jurisdicționalizată nici în ce
privește modul cum ele puteau fi sesizate, nici în ce privește efectele
deciziunilor pronunțate”. Legea din 15 iulie 1931 atribuie însă deciziunilor
Comitetelor de revizuire caracterul jurisdicțional, dând în căderea Curții de
Casație, S. a III-a judecarea recursului introdus împotriva deciziilor
Comitetului Central de Revizuire. Legile din 1933 și 1938 au menținut și au
acceptat acest caracter. Astfel s-a admis intervenția, contestația și revizuirea
în materia noastră. S-a aplicat teoria recursului paralel. S-a recunoscut
deciziunilor Curților administrative autoritatea lucrului judecat etc.
Acest studiu al d-lui Tarangul, întemeiat pe o bogată documentare,
este un studiu foarte conștiincios, în care problema jurisdicționalizării
Curților administrative este examinată sub feluritele ei aspecte. Este deci un
studiu complet al acestei chestiuni și este una din cele mai bune lucrări
apărute până azi cu privire la Curțile administrative.

~ 150 ~
 6. Individualismul și solidarismul în organizarea statului, extras din
revista „Epoca Nouă”, anul I, no. 1, Caransebeș, 1940, p. 1-11.
Autorul arată că democrația individualistă are la baza ei două
principii, formulate de Revoluția Franceză: suveranitatea națională și
drepturile individuale. Aceste principii decurg din pretinsul contract social,
pe care s-ar afla întemeiat statul. „Națiunea, organizată prin contractul
social, formează statul”. Ea este titulara suveranității. Națiunea, titulară a
suveranității, este alcătuită din „indivizi egali între dânșii. Nu există nici o
deosebire de stare socială, de avere, de aptitudini, de naștere etc. Fiecare
individ are, în baza contractului social, aceleași drepturi și obligațiuni”.
Al doilea principiu fundamental al democrației individualiste este
acela al dreptului individului. Individul se naște cu anumite drepturi. Intrând
în societatea organizată pe baza contractului social, individul a renunțat la
unele din drepturile lui, pentru a se putea bucura de foloasele vieții în
comun. Drepturile pe care el le-a păstrat atunci sunt drepturile naturale și
imprescriptibile ale omului, drepturi pe care statul este dator să le respecte.
O îngrădire a acestor drepturi este admisibilă numai pentru apărarea
drepturilor celorlalți membri ai societății.
Dl. Tarangul indică principalele obiecțiuni aduse democrației
individualiste. D-sa arată că numeroși juriști și sociologi au pus în evidență
că atât pretinsul contract social, cât și principiul suveranității naționale sunt
utopii, sunt simple plăsmuiri ale fanteziei. Indivizii n-au trăit niciodată
izolați, pentru a se putea apoi asocia printr-un contract social. Nu există
drepturi naturale, imuabile și imprescriptibile, cu care individul s-ar naște.
Suveranitatea națională este o formulă lipsită de orice sens.
Principiile pe care se întemeiază democrația individualistă sunt deci
false. Modul cum ea este organizată nu se potrivește cu nevoile societății.
„Viața socială contemporană pune numeroase probleme, care nu pot fi
soluționate de democrația individualistă. În adevăr, statul este obligat să
organizeze o serie întreagă de servicii publice, cele mai multe dintre ele cer
un mecanism complicat, cunoștințe speciale, continuitate, experiență,
promptitudine, regularitate etc., condițiuni care nu pot fi îndeplinite de
democrația individualistă”.
Pentru aceste motive, numeroase state au abandonat forma de stat
democratică individualistă, înlocuind-o cu o altă formă de stat bazată pe
solidarism.
„Spre deosebire de individualism, solidarismul pleacă, în concepțiile
sale, de la societate. Măsura valorilor din lume nu este individul, ci
societatea. Individul își recapătă toată valoarea sa de la societate, în calitatea
sa de membru al societății, în care nu mai poate să trăiască și să-și satisfacă

~ 151 ~
toate nevoile, interesele și aspirațiunile sale. De aceea, interesele și
aspirațiunile individuale trebuiesc subordonate intereselor și aspirațiunilor
societății”.
La baza statului a fost deci așezat principiul solidarității sociale.
Însușindu-și acest principiu, Italia fascistă și Germania național-socialistă au
creat așa-denumitul stat totalitar, în care conducerea totală este încredințată
șefului guvernului. Statul totalitar nu este îngrădit de drepturile și libertățile
individuale. „Statul poate recunoaște indivizilor anumite drepturi, dar numai
în măsura în care ele nu vin în conflict cu interesul general”. „Organizarea
statului are în vedere propășirea societății, prin satisfacerea intereselor
generale, apărarea comunității naționale, buna funcționare a serviciilor
publice, prosperitatea economică și financiară, progresul cultural etc.”.
Aceasta este forma de stat pe care și România este pe cale de a o
adopta.
În această lucrare, dl. Tarangul dovedește aceleași calități ca și în
studiile precedente: claritate în expunere, informație bogată, cunoștiința
aprofundată a literaturii juridice germane.
7) Responsabilitatea administrației în jurisprudența română, studiu
tipărit în „Arhiva de drept public”, 1940, p.113-126.
Autorul arată că, în România, jurisprudența Curții de Casație cu
privire la responsabilitatea administrației se întemeiază pe art. 998 și 1000
din Codul civil român, pentru a condamna administrația să plătească
despăgubiri celor care au fost prejudiciați prin actele ei. În acest sens, dl.
Tarangul citează trei decizii recente (de la 21 martie 1938, de la 16 mai 1938
și de la 20 mai 1938) ale Casației, S.I.
Dl. Tarangul critică sistemul adoptat de Înalta Curte, care consistă din
aplicarea principiilor dreptului privat în materie de drept public. D-sa este de
părere că teoria culpei nu se poate aplica statului și desmembrămintelor sale,
căci o culpă poate fi săvârșită numai de un individ, nu și de o persoană
juridică. Articolele 998 și 1000 din codul civil român se ocupă de fapta
omului. Aceste texte nu pot fi extinse la instituțiunile publice, decât prin
denaturarea sensului lor și a intervențiunii redactorilor codului civil. În culpă
nu poate fi considerat statul, ci numai agenții lui. Or, între stat și agenții lui
nu există legături de drept privat, nu există raporturi contractuale. Drepturile
și obligațiunile dintre stat și funcționarii lui nu sunt stabilite printr-un
contract, ci pe cale generală, unilaterală și impersonală, ele decurgând din
legi și regulamente.
Dl. Tarangul constată că instanțele noastre judecătorești s-au crezut
obligate să aplice statului și desmembrămintelor sale art. 998 și 1000 din
codul civil român, printr-o interpretare forțată, într-o perioadă când, cu

~ 152 ~
privire la responsabilitatea administrației, nu existau dispozițiuni legale
speciale. Cu timpul însă, legiuitorul s-a ocupat și de această materie. În legea
Curții de Casație din 1912 (art. 33), în Constituția din 1923 (art. 99 și 107),
în Constituția din 1938 (art. 71), în legea Contenciosului administrativ din
1925 (art. 6) și în Codul funcționarilor publici din 1940 (art. 13) s-au înscris
numeroase dispoziții privitoare la responsabilitatea administrației pentru
pagubele cauzate particularilor prin actele ei ilegale.
Potrivit acestor dispoziții, responsabilitatea statului și a
desmembrămintelor sale a încetat de a mai fi o responsabilitate subiectivă,
bazată pe culpă, devenind o responsabilitate obiectivă, bazată pe ilegalitatea
actului administrativ. „Statul este responsabil pentru toate actele
administrative, cât și pentru tăcerea administrației, cu excepția actelor de
guvernământ și a celor de comandament cu caracter militar”. De asemenea,
el este răspunzător și pentru faptele administrației.
Concluzia d-lui Tarangul este următoarea:
„Pentru ca un act de autoritate, de gestiune, un fapt material sau
tăcerea administrației să angajeze responsabilitatea statului pentru daunele
cauzate este nevoie, în conformitate cu textele citate, ca ele să fie ilegale.
Trebuie să fie vorba de o ilegalitate a unui act administrativ sau de o
neglijență, eroare sau omisiune în girarea serviciilor publice, căci și acestea
sunt fapte ilegale, care angajează responsabilitatea statului. În consecință,
noi ne aflăm în domeniul greșelii de serviciu, așa de magistral formulată și
precizată de jurisprudența Consiliului de stat din Franța. Pe greșeala de
serviciu legiuitorul nostru a întemeiat responsabilitatea administrației pentru
pagube”.
În consecință, instanțele noastre judecătorești, atunci când au de
apreciat responsabilitatea administrației, s-ar cuveni să abandoneze
principiile de drept privat și să țină cont numai de greșeala de serviciu.
Cu claritate, într-un stil elegant, folosind un material bogat, dl.
Tarangul ajunge la o concluzie, care ni se pare pe deplin întemeiată.
8. Descentralizarea administrativă în statele totalitare și autoritare,
Iași, 1940, 19 pagini.
Autorul își pune întrebarea dacă descentralizarea administrativă, care a
fost socotită vreme îndelungată ca o organizare administrativă democratică,
poate fi adoptată de statele totalitare și autoritare.
Pentru a răspunde la această întrebare, autorul arată mai întâi în ce
constă descentralizarea administrativă. Servicii publice sunt date în
competența unor organe independente. Aceste organe independente, pentru a
putea gira serviciile ce le-au fost atribuite, au nevoie de un patrimoniu și
trebuie să fie investite cu dreptul de a comanda.

~ 153 ~
 Ceea ce, după dl. Tarangul, ar caracteriza descentralizarea
administrativă, este autonomia autorităților descentralizate. „Pe când
autoritățile administrative centralizate își exercită prerogativele sub direcția
și puterea ierarhică a superiorilor ierarhici, autoritățile descentralizate le
exercită bucurându-se de oarecare independență”.
Autonomia de care se bucură organele descentralizate nu contravine
principiilor fundamentale ale statelor autoritare totalitare. Dovadă Germania
național-socialistă. În al treilea Reich, descentralizarea administrativă este
foarte dezvoltată, după cum arată dl. Tarangul.
În adevăr, nimic nu se opune într-un stat autoritar și totalitar la
adoptarea unui sistem de largă descentralizare administrativă, cu condiția de
a se lua măsuri pentru ca organele descentralizate să se integreze în viața
comunității naționale.
Faptul că organele descentralizate posedă un patrimoniu propriu nu
vine în conflict cu nici un principiu al statelor autoritare și totalitare. Nici
controlul exercitat de centru asupra activității organelor descentralizate,
control care în Germania a fost foarte mult sporit în ultimul timp, nu
contravine la principiile autoritare sau totalitare.
S-a socotit vreme îndelungată, ca o trăsătură caracteristică a
descentralizării administrative, faptul că persoanele însărcinate cu
conducerea organelor descentralizate erau alese fie de cei administrați, fie de
funcționarii stabilimentelor publice. Aceasta pentru că, după cum afirmau
îndeosebi juriștii francezi, autoritățile descentralizate alese nu s-ar afla sub
dependența puterii centrale și deci ar putea conduce în mod autonom
serviciile publice lor încredințate.
În statele totalitare, alegerea autorităților descentralizate a fost complet
suprimată, aceste autorității fiind numite de centru.
Adoptând părerea juriștilor germani și italieni, dl. Tarangul arată că
descentralizarea administrativă există din momentul în care unui serviciu
public i s-a recunoscut personalitatea juridică și a fost înzestrat cu organe
proprii. „Aceste organe, fie că sunt alese, fie că sunt numite, nu fac parte din
ierarhia centrală și deci nu activează sub puterea ierarhică a autorităților
centrale. Astfel, în România, prefectul, care este numit de puterea centrală și
are dubla calitate de organ al centrului în județ, cum și de cap al
administrației județene descentralizate, atunci când activează în calitatea sa
de organ descentralizat, adică de organ județean, el nu mai face parte din
ierarhia centrală, ci este organul propriu al județului”.
Concluzia d-lui Tarangul este următoarea:
„Admițându-se principiul că autoritățile descentralizate nu fac parte
din ierarhia centrală, se asigură autonomia acestora, chiar și atunci când ele

~ 154 ~
nu sunt alese, ci numite. Astfel, cu autorități descentralizate numite, poate fi
adoptată chiar și de statele totalitare și autoritare descentralizarea
administrativă”.
Studiul d-lui Tarangul prezintă un deosebit interes din cauza
actualității sale. El se întemeiază pe un bogat material cules din literatura
juridică germană.

*
* *

Pe lângă aceste opt studii publicate în ultimii trei ani și care la un loc
reprezintă 178 pagini tipărite, dl. Tarangul a mai publicat și numeroase
recenzii în „Revue internationale de la théorie du droit” și în „Arhiva de
drept public”. În aceste recenzii, dl. Tarangul nu se mărginește a expune
cuprinsul cărții recenzate, ci supune unei amănunțite critici părerile susținute
de autorul cărții, completând deseori informațiunile insuficiente ale acestuia.
Cele mai multe din aceste recenzii sunt adevărate monografii.

*
* *

În ultimii trei ani, dl. Tarangul a ținut nouă conferințe publice, tratând
subiecte de drept administrativ. D-sa a ținut și un curs de drept administrativ
pentru funcționarii publici la Școala de pregătire tehnică profesională, care a
funcționat la Cernăuți, în 1937-1938.

*
* *

Concluzie: În ultimii trei ani, după ce a fost numit profesor agregat, dl.
Tarangul și-a îndeplinit obligațiunile legale în învățământul universitar cu
zel și conștiinciozitate, dând dovada unei bune pregătiri și corespunzând
înaltei funcțiuni ce i-a fost încredințată. În interesul instituției la care
funcționa, n-a pregetat să preia o sarcină suplimentară, ținând cursuri și
seminarii cu studenții de la doctorat, la facultatea juridică din Cernăuți. A
ținut un număr impresionant de conferințe publice. A ținut un curs de drept
administrativ la Școala de pregătire technică profesională din Cernăuți. A
publicat opt lucrări științifice de specialitate, al căror cuprins a fost examinat
și a căror valoare a fost semnalată mai sus. Una din aceste lucrări a apărut
într-o revistă străină, care se bucură de un mare prestigiu științific. Dl.

~ 155 ~
Tarangul a desfășurat deci o activitate mai mult decât meritorie, o activitate
care dovedește mare dragoste pentru cariera pe care a îmbrățișat-o, dar și o
adevărată pasiune pentru știința dreptului administrativ.
Pentru toate aceste considerațiuni, suntem de părere că dl. Tarangul
merită cu prisosință să fie înălțat la rangul de profesor titular.

[Depus la 28 februarie 1941]

Constantin C. Angelescu

(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 2609/1943, f.35-44)

Domnule Ministru,

Subsemnatul, Erast Tarangul, profesor la facultatea de drept din

Cernăuți, repartizat la facultatea de drept din Iași, mă aflu în prezent în
Suceava, unde m-am anunțat voluntar să lucrez la cenzură, după ce Cercul
de Recrutare Cernăuți, care la începutul războiului se afla la Suceava, nu a
vrut să mă concentreze până ce nu-mi vine rândul, cu toate că m-am anunțat
ca voluntar, pentru a participa la războiul de reîntregire a frontierelor noastre
sfinte.
Fiind aproape de Cernăuți, unde mi-am lăsat locuința mobilată și
biblioteca mea, și cum subsemnatul am fost însărcinat de Consiliul facultății
de drept să reorganizez biblioteca facultății de drept, la care reorganizare am
lucrat împreună cu dl. decan Hacman peste doi ani, aducând ordine între
cărți și făcând biblioteca ușor accesibilă studenților și considerând în fine că
am fost delegatul facultății de drept în Comisiunea Bibliotecii Universității,
cu onoare vă rog domnule ministru să binevoiți a mă delega și pe mine, dacă
veți crede că aș putea fi util, la reorganizarea bibliotecii Universității și a
facultății de drept în timpul vacanțelor.
În cazul că dumneavoastră, domnule ministru, ați aproba să lucrez la
Cernăuți la reorganizarea bibliotecilor, vă rog să binevoiți a dispune să
primesc un ordin de serviciu și o autorizație de trecere a frontierii pentru
mine și nevasta mea, d-na Eugenia Tarangul, profesoară la liceul ortodox de
fete „Elena Doamna” Cernăuți, repartizată la Liceul „Oltea Doamna” din
Iași, care ar putea fi utilizată la reorganizarea Liceului ortodox de fete din
Cernăuți, unde este profesoară titulară definitivă și unde a funcționat
începând cu anul 1926, ajutând doamnei directoare.

~ 156 ~
 Primiți vă rog domnule ministru încredințarea înaltului meu
devotament.

Suceava, 15 iulie 1941

Prof. E. Tarangul
Suceava str. Dracinschi 1

D-sale Domnului Ministru al Culturii Naționale, Cultelor și Artelor,

București

(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 984/1941, f.76)

RAPORT
asupra activității didactice și a lucrărilor științifice,
publicate de dl. prof. agregat Erast Tarangul

Dl. Erast. D. Tarangul, docent și conferențiar la Facultatea de Drept

din Cernăuți, a fost numit – pe baza rezultatului concursului de agregație, în
a cărei comisiune a participat și subsemnatul, ca delegat al Facultății de
Drept din Cluj – profesor agregat la catedra de Drept Administrativ (licență)
de la Facultatea Juridică din Cernăuți, pe data de 1 octombrie 1937 (Înaltul
Decret Regal no. 3617/1937).
De la data numirii sale ca profesor agregat la Drept Administrativ și
până la evacuarea și cedarea trecătoare a orașului Cernăuți (28 iunie 1940),
dl. Erast Tarangul a funcționat – astfel cum rezultă din memoriul său de
titluri și lucrări – fără întrerupere la catedră. A ținut, ca urmare, în anii
universitari 1937-38, 1938-39 și 1939-40, cursuri și seminarii de Drept
Administrativ cu studenții de la licență, îndeplinindu-și astfel cu regularitate
obligațiunile sale legale. În același interval de timp, d-sa a mai ținut cursuri
și seminarii de Drept Administrativ cu studenții de la doctorat, depășind
astfel, în interesul facultății în care funcționa, îndatoririle strict legale, de
profesor agregat la o catedră de licență. Observăm deasemeni că în lunile
februarie și martie 1938 dl. Erast Tarangul a suplinit pe dl. profesor Spulber,
aflător în concediu, la catedra de Istoria Dreptului Român.
După ocuparea temporară a Bucovinei de Nord, dl. prof. agregat Erast
Tarangul a fost încadrat la Facultatea de Drept din Iași, în specialitatea sa, la
Catedra de Drept Administrativ, funcționând efectiv în cursul anului

~ 157 ~
universitar 1940/41, pentru ca pe data de 12 noiembrie 1941 d-sa să fie
reîncadrat – la cerere – în facultatea noastră. Cu aceeași regularitate, precum
reiese din memoriul său, dl. Erast Tarangul a făcut și la Iași cursuri și
seminarii de Drept Administrativ cu studenții de la licență și doctorat, în
decursul anului 1940-41.
În acești patru ani, în care a funcționat la Facultatea de Drept din Cernăuți
și din Iași, dl. Erast Tarangul a îndrumat un număr de studenți în lucrările pentru
pregătirea tezei de doctorat, dintre care una tratând despre „Organizarea
comunală în România, Franța și Germania”, aparținătoare d-șoarei Anna Maria
Kuzmany, a și fost susținută la 27 iunie 1940.

În ceea ce privește activitatea sa științifică, în decursul ultimilor patru

ani, de când funcționează cu rangul de profesor agregat, dl. Erast Tarangul
afirmă o continuitate de preocupări științifice în specialitatea sa și o
prețioasă colaborare, fie și prin recenzii, care adeseori sunt mici studii, la
revista de recunoscută autoritate științifică: „Revue internationale de la
théorie du Droit”, ca și la revistele de specialitate din țară: „Revista de Drept
Public” și „Arhiva de Drept Public”. Este adevărat că dl. Erast Tarangul nu
este în măsură să ne prezinte pentru acest interval de timp o lucrare de mai
mari proporții, ca să ne dea și măsura deplină a capacității sale științifice, dar
seriozitatea metodei sale de cercetare științifică, temeinicia cunoștințelor
întinse de specialitate, ce se desprind din publicațiile sale, și spiritul juridic
de care dă dovadă, îndreptățesc convingerea că astfel de lucrări mai întinse
vor rezulta din străduința științifică a d-lui Erast Tarangul. Să observăm
pentru momentul de față că, de la 1 noiembrie 1937 până astăzi, dl. Erast
Tarangul a publicat opt lucrări, ce însumează un total de 181 (una sută
optzeci și una) de pagini. Aceste lucrări sunt următoarele:
1) Actele de guvernământ, Cernăuți 1937, pag. 30.
2) Le syncrétisme des méthodes et la théorie pure du Droit (extras din
„Revue internationale de la théorie du Droit”), Zürich, 1939, pag. 13.
3) Problema metodei în știința Dreptului, Cernăuți, 1939, pag. 50.
4) Problema formei de Stat în Constituțiunea Regele Carol II-lea
(extras din „Arhiva de Drept Public”), Iași, 1939, pag. 29.
5) Jurisdicționalizarea Curților Administrative din România (extras
din „Arhiva de Drept Public”), Iași, 1940, pag. 22.
6) Individualismul și solidarismul în organizarea Statului (extras din
revista „Epoca Nouă”), Caransebeș, 1940, pag. 11.

~ 158 ~
 7) Responsabilitatea Administrației în jurisprudența română (extras
din „Arhiva de Drept Public”), Iași, 1940, pag. 16.
8) Descentralizarea administrativă în statele totalitare și autoritare
(extras din „Arhiva de Drept Public”), Iași, 1940, pag. 19.

Privitor la conținutul acestor publicațiuni și la contribuția ce ele aduc

în domeniul Dreptului Administrativ, avem de observat următoarele:
1) În „Actele de guvernământ” (extras din volumul omagial dedicat
profesorului Ion Nistor) se examinează această problemă, larg discutată în
doctrina dreptului public și consfințită la noi atât prin legi ordinare, cât și
prin texte constituționale (art. 107 din Constituția din 1923 și art. 78 din
Constituția de la 1938). După ce prezintă o serie de considerații generale,
autorul cercetează natura actelor de guvernământ, conținutul lor și regimul
juridic ce li se aplică, punând la contribuție atât o bogată doctrină, cât și
jurisprudența franceză, germană și română în materie. Din cercetarea sa,
redată cu întinsă documentare și metodă științifică, dl. Erast Tarangul
ajunge la concluzia că trebuie considerate acte de guvernământ „actele care
emană de la guvern ca organ politic și prin care se dau directive generale
acțiunii administrative”. Ca atare, ele nici „nu se deosebesc de celelalte
acte ale executivului după natura lor juridică, ci numai după conținutul lor,
care prezintă o importanță politică în viața Statului”. Expresiune a stării de
necesitate – care poate surveni la un moment dat în viața statului –, ele
sunt urmare a sporirii puterilor executivului. Dar și „acest drept exorbitant
al executivului există numai atât timp cât există și pericolul”. Este această
lucrare o interesantă monografie juridică, ce are și meritul de a fi folosit –
poate cea dintâi în materie – doctrina germană asupra actelor de
guvernământ, ceea ce a îngăduit autorului o privire mai largă, inovatorie
câte o dată, asupra unei probleme atât de mult discutată în știința dreptului
public.
2) În Le syncrétisme des méthodes et la théorie pure du Droit (extras
din „Revue internationale de la théorie du Droit”), dl. Erast Tarangul
analizează teoriile dezvoltate de Hans Kelsen, în cunoscutele sale opere:
„Allgemeine Staatslehre” (Berlin-Wien, 1925) și „Reine Rechtslehre”
(Wien 1934). Precum este îndeobște cunoscut, marele jurist vienez,
plecând de la deosebirea între „sein” și „sollen”, stabilește ca idee de bază
a doctrinei sale că dreptul nu trebuie să fie studiat în legătură cu viața
socială. O cercetare științifică a conceptului de „drept” trebuie să
îndepărteze orice element străin naturii sale. Ca urmare, normele juridice

~ 159 ~
nu pot fi explicate cu ajutorul sociologiei, politicii, economiei politice etc.,
care sunt științe cauzale, ca unele ce explică fenomenele sociale, politice,
economice etc. prin legi cauzale. A se adopta o asemenea explicație
înseamnă a săvârși – după Hans Kelsen – o greșeală de metodă, un
„sincretism de metodă” adică, căci este o greșeală să se încerce explicarea
unei probleme normative printr-o lege cauzală. Căci nu ar trebui ignorat
acel punct de plecare al teoriei pure a dreptului, dualismul între „a fi” și „a
trebui să fie” din care rezultă diferența între disciplinele normative și cele
explicative. Dar ca și altor autori, cărora dreptul le apare ca „un produs
spontan al mediului social”, sau ca „un sistem de cunoștințe raționale, dar
care are în ultima analiză, ca fundament, observațiunea vieții sociale”, și
dl. Tarangul – combătând teoriile lui Kelsen în materie – crede că dreptul
nu poate fi cercetat decât în raport cu viața socială, dat fiind că și normele
de drept sunt un fenomen social. „Suportul normei juridice este totdeauna
individul conștient și capabil să găsească în circumstanțele sociale noi
valori”, accentuează dl. Tarangul. Și oricât ar fi de important conținutul
normei juridice, știința dreptului trebuie să-și întindă preocupările sale și
asupra modului cum norma juridică a fost creată. Or, omul fiind prin
definiție o ființă sociabilă și la baza societății trebuind să stea principiile de
solidaritate socială, normele juridice servesc – ca ultim țel al lor – tocmai
acest scop superior. Dreptul fiind astfel o parte din însăși evoluția istorică,
el nu poate și nu trebuie să fie studiat izolat de viața socială. Putem
remarca deci că prin această mică (13 pagini), dar substanțială lucrare, dl.
Erast Tarangul aduce o interesantă contribuție la teoria generală a
dreptului, printr-o soluție astăzi tot mai mult împământenită în doctrină.
3) În „Problema metodei în știința Dreptului” – care este o
dezvoltare a conferinței ce a ținut la inaugurarea festivă a cursurilor
Universității din Cernăuți, în 24 octombrie 1938 – dl. Tarangul lărgește
analiza sa asupra conceptului de „drept” și asupra metodelor de
desprindere și de cercetare a normelor juridice. Începând prin a arăta
însemnătatea metodei în materie, d-sa precizează cu drept cuvânt că
metoda întrebuințată de juriști variază după concepția lor asupra dreptului.
Și cum aceste concepții au fost și sunt încă atât de variate, deosebite sunt și
metodele folosite. Dar oricum ar fi, și în drept ca și în alte științe,
„problema metodei consistă în a găsi procedeele de cercetare și de
cunoaștere, care sunt cele mai potrivite cu obiectul investigațiilor
științifice”. Se prezintă în această lucrare în special metode pe care le-au
folosit juriștii francezi și cei germani și se caută a se desprinde influența
acestor metode asupra juriștilor români. Este pusă în lumină, ca urmare,
metoda exegetică franceză, caracterizată prin cultul ei față de codul

~ 160 ~
Napoleon. Pentru exegeți, atât de respectuoși față de textul scris, legea ca
expresie a suveranității se confundă cu însuși dreptul și – ca urmare – nu
pot fi recunoscute ca reguli de drept decât cele cuprinse în legi. Formula
lui [Charles] Demolombe: „Les textes avant tout”, sintetizează o metodă și
un sistem de cercetare. Și dacă pentru exegeți, codul Napoleon era legea și
dreptul prin excelență, în el se găseau soluțiile cele mai desăvârșite pentru
problemele de drept privat. Era suficient să se recurgă doar la diferite
procedee logice: prin deducție, analogie, argumentum a contrario sau
argumentum a fortiori. Dar influența acestei metode de cercetare a rămas
redusă asupra dreptului public francez, dat fiind că dezvoltarea și
desăvârșirea acestuia se înregistrează mai ales în jumătatea a doua a
secolului al XIX-lea, adică într-o vreme când metoda exegetică începe să
decadă. De aceea, întâlnim folosindu-se în lucrările de drept constituțional
și administrativ din Franța acelei epoci mai ales metoda descriptivă.
Analizând apoi stadiul cercetărilor asupra „dreptului” în Germania
de la începutul secolului al XIX-lea, dl. Tarangul arată cum și acolo
dreptul este confundat cu legea, cum școala istorică germană, cu un
Savigny și Puchta, a formulat prin combaterea școalei dreptului natural
bazele pozitivismului în știința juridică germană. Se găsește expusă apoi
influența școalei istorice germane asupra dreptului public german, ceea ce
ne explică cum un Bluntschli și Robert von Mohl văd în drept rezultatul
evoluției istorice a poporului, o creațiune a împrejurărilor politice și
sociale. În sfârșit, se accentuează asupra reacțiunii față de această metodă,
reprezentată în Germania prin Gerber și Laband, după care dreptul trebuie
complet despărțit de politică.
Dl. Tarangul analizează apoi obiecțiunile ce s-au adus atât școalei
exegetice franceze, cât și metodei adoptată de autorii de drept germani,
cunoscută sub denumirea de „Begriffsjurisprudenz”. Ca urmare, din
necesitatea revizuirii metodei, Charles Beudant pentru dreptul privat,
Edouard Laferrière pentru dreptul public, deschid calea spre o nouă
metodă, în Franța. Pentru aceștia, instituțiile juridice nu mai trebuie
studiate numai în lumina textelor, ci și în raportul lor cu realitățile și
necesitățile sociale. Deopotrivă în Germania, din reacțiunea față de așa-numita
„Begriffsjurisprudenz”, a rezultat doctrina „dreptului liber” (Freirechtslehre),
pentru susținătorii căreia dreptul pozitiv prezintă lacune ce trebuie
completate de juriști, prin fidela interpretare a necesităților sociale. De
asemeni, o reacțiune reprezintă și școala germană teleologică sau a
jurisprudenței de interese, în concepția căreia dreptul trebuie studiat numai
în raport cu „interesele sociale”.

~ 161 ~
 Cercetând mai departe influența acestor metode în literatura juridică
românească, dl. Tarangul arată că se găsesc și la noi reprezentanți ai
fiecăreia dintre metodele analizate: de la metoda exegetică până la școala
dreptului liber. În ceea ce privește părerile sale proprii în materie, autorul
accentuează asupra ideii că deși nu trebuie confundate problemele juridice
cu cele politice, este necesar totuși să se studieze dreptul în legătură cu
nevoile sociale. Interpretarea textelor juridice poate fi gramaticală sau
logică. Dacă legea are lacune, trebuie desigur referit la intenția
legiuitorului, iar când ea este cu neputință de desprins, la argumente bazate
pe analogie sau pe argumentul a contrario. În sfârșit, o bună metodă
implică sistematizarea normelor de drept, pentru ca juristul să construiască
noțiuni superioare, prin sinteza noțiunilor cuprinse în diferite norme de
drept.
Caracterizând prezenta lucrare, putem observa că dl. Tarangul,
înfățișând în linii generale economia metodelor recomandate de
principalele școli juridice, pune în lumină îndeosebi teoriile susținute în
materie de „metodă” de școlile juridice germane. Prin aceasta, ca și prin
claritatea expunerii, lucrarea de față aduce o interesantă contribuție în
bibliografia noastră juridică, care nu a dat până în timpul din urmă
deosebită atenție și concepțiilor juriștilor germani, în acest domeniu.
4) În Problema formei de stat în Constituțiunea Regele Carol II-lea,
cercetează în cele 29 de pagini ce o compun, pe de o parte, transformările
aduse „formei de stat” român, prin Constituția din 27 februarie 1938, pe de
altă parte principalele caractere ale acelei Constituții, în comparație cu
anterioarele texte constituționale, ca și cu teoria generală a dreptului
constituțional. Astfel, de unde Constituțiile din 1866 și 1923 instituiau o
formă de stat și o organizare statală liberală, democratică și individualistă,
Constituția din 1938 a instituit o formă de stat solidaristă, autoritară și cu
oarecare tendințe corporatiste, „desființând astfel democrația
individualistă, fără însă să fi înlăturat forma de stat democratică”. Căci –
crede dl. Tarangul – „în locul democrației individualiste, Constituția a
înființat o nouă democrație, pe care a organizat-o în conformitate cu noile
împrejurări sociale, și la baza căreia a pus concepția solidaristă a statului”
(pag. 28-29). Dacă sub imperiul Constituțiilor moderne anterioare,
organizarea statului român era bazată pe principiul suveranității naționale
și a libertăților individuale, formulate de Revoluția Franceză, prin
Constituția din 1938, ținându-se seamă de faptul că, „pentru organizarea
statului modern, nu mai pot fi folosite principiile Revoluției Franceze, care
au fost stabilite pentru împrejurările sociale de atunci” – și urmându-se
evoluția și a altor state – s-a părăsit forma de stat întemeiată pe principiile

~ 162 ~
individualiste și s-a adoptat o nouă organizație politică, bazată pe
principiile autoritare. Această organizare constituțională rămâne într-
adevăr caracterizată prin desființarea sistemului parlamentar – în înțelesul
pe care i-l atribuie doctrina dreptului constituțional – prin crearea
partidului unic, prin întărirea și sporirea substanțială a atribuțiilor puterii
executive, față de care legislativul se găsește subordonat. Regele, șeful
puterii executive și principal organ al celei legiuitoare – ca unul ce deține
principial „dreptul de inițiativă” a legilor –, devine din „Șef al Statului” un
adevărat „Cap al Statului”. În sfârșit, ceea ce reprezintă o inovație în
sistemul constituțional român, Constituția din 1938 înscrie pentru întâia
dată principiul primatului datoriilor cetățenești față de drepturile ce le sunt
recunoscute.
Astfel cum se prezintă, lucrarea de față aduce o contribuție
interpretativă și documentară asupra principiilor de bază ale unui act
constituțional din trecutul apropiat.
5) În Jurisdicționalizarea Curților administrative în România autorul
analizează pe un spațiu de 22 pagini una dintre problemele de bază ale
Dreptului Administrativ român. Se cercetează astfel jurisdicționalizarea
organizării Curților administrative, jurisdicționalizarea competenței
Curților administrative și jurisdicționalizarea deciziunilor Curților
administrative. Se prezintă și se interpretează texte în materie ale legii de
organizare administrativă din 1929, a legii din 1933, a legii din 1936 și a
legii din 1939. Bazat pe o documentare largă, acest studiu prezintă
diferitele aspecte juridice ale problemei tratate, și prin aceasta apare ca o
meritorie contribuție la cunoașterea unei instituții integrată în sistemul
administrativ român.
6) În Individualismul și solidarismul în organizarea statului, dl.
Tarangul face o scurtă paralelă între caracterele democrației individualiste,
astfel cum ea s-a conturat pe baza principiilor revoluției franceze de
suveranitate națională și drepturi individuale și caracterele solidarismului,
care apare ca o reacțiune față de exagerările individualismului. Se
accentuează asupra principalelor obiecțiuni aduse democrației
individualiste de către solidariști, juriști și sociologi, pentru care atât ideea
de contract social, cât și principiul suveranității naționale sunt utopii și
abstracțiuni. În opoziție cu individualismul, solidarismul pornește în
concepțiile sale de la ideea de societate. Măsura valorilor din lume nu este
individul, ci societatea, individul își capătă toată valoarea sa de la
societate, în calitatea sa de membru al societății. Însușindu-și această
concepție, Italia fascistă și Germania național-socialistă au fondat „Statul
totalitar”, în care conducerea totală este încredințată șefului guvernului.

~ 163 ~
Deși recunoaște individului anumite drepturi, ce apar la facultăți juridice
corolar al ideii de datorii, statul totalitar nu este limitat în activitatea sa de
drepturile și libertățile individuale. „Statul – precizează dl. Tarangul –
poate recunoaște indivizilor anumite drepturi, dar numai în măsura în care
ele nu vin în conflict cu interesul general”. Este aceasta o interesantă
paralelă între două principii ce au prezidat și prezidează la înțelegerea
formei de stat democrată și totalitară.
7) În Responsabilitatea administrației în jurisprudența română, dl.
Tarangul analizează și comentează trei deciziuni ale Înaltei Curți de
Casație în materie, care îi ocazionează, pe deoparte, unele incursiuni în
doctrină asupra sistemelor de explicare ale responsabilității administrației,
pe de altă parte unele critici asupra sistemului adoptat de Înalta Curte în
rezolvarea spețelor respective. Dl. Tarangul critică astfel adoptarea
principiilor de drept privat pentru stabilirea responsabilității în materie de
drept public. D-sa este de părere că teoria culpei nu se poate aplica statului
și organelor sale, căci o culpă poate fi săvârșită numai de un individ, nu și
de o persoană juridică. Arătând apoi că lacunele din trecut s-au completat
cu timpul prin anumite dispozițiuni ale legii Curții de Casație din 1912, a
Constituției din 1923, a Constituției din 1938, a Legii Contenciosului
administrativ din 1925 și a Codului Funcționarilor publici din 1940, d.
Tarangul consideră că în stadiul actual de dezvoltare a dreptului
administrativ român, responsabilitatea statului și a organelor sale a încetat
de a mai fi o responsabilitate subiectivă, bazată pe ideea de culpă, ci a
devenit o responsabilitate obiectivă, bazată pe ideea de „ilegalitate a
actului administrativ”. Această soluție apare autorului ca fiind în
concordanță atât cu textele astăzi în vigoare, cât și cu comandamentele
doctrinei în materie.
8) În Descentralizarea administrativă în statul totalitar și autoritar,
după ce precizează noțiunea descentralizării administrative, astfel cum o
înțelege doctrina străină și română de drept public, dl. Tarangul analizează
elementele descentralizării administrative și numirea autorităților
administrative, spre a conchide că conceptul de „descentralizare
administrativă” nu aparține exclusiv statului democratic, ci că el poate fi
concretizat și în organizarea administrativă a statului totalitar și autoritar.
Adoptând părerea juriștilor germani și italieni, dl. Tarangul arată că
descentralizarea administrativă există din momentul în care unui serviciu
public i s-a recunoscut personalitatea juridică și a fost înzestrat cu organe
proprii. „Aceste organe, fie că sunt alese, fie că sunt numite, nu fac parte
din ierarhia centrală și deci nu activează sub puterea ierarhică a
autorităților centrale”. Astfel, „cu autorități descentralizate numite, poate fi

~ 164 ~
adoptată chiar și de statele totalitare și autoritare descentralizarea
administrativă, adică organizarea unor autorități administrative în baza
principiului autonomiei”, încheie dl. Tarangul această lucrare, care pe
lângă bogatul material ce aduce din literatura juridică germană, prezintă și
un deosebit interes de actualitate, în materie de organizare administrativă.

*
* *

Ținem să observăm încă, că pe lângă aceste opt studii publicate în

decursul anilor de agregație, dl. Tarangul a mai publicat și numeroase
recenzii în „Revue internationale de la théorie du droit” și în „Arhiva de
drept public”, care dovedesc o continuă preocupare a sa, cu importantele
publicații în bibliografia noastră juridică și în cea străină, în materie de drept
administrativ. Deasemeni, d-sa a dezvoltat în acest spațiu de timp și o
activitate de pregătire a funcționarilor administrativi la „Școala de pregătire
tehnică profesională”, care a funcționat la Cernăuți în 1937/938. În sfârșit, d-sa
a ținut 9 conferințe publice tratând materii de drept administrativ, ceea ce
dovedește interesul său pentru lămurirea problemelor de specialitate și în
cadre mai largi decât acelea ale studenților săi.

*
* *

Concluzie. Având astfel în vedere activitatea didactică și științifică a

d-lui Erast Tarangul, având în vedere specializarea sa serioasă în domeniul
dreptului administrativ, ca și convingerile personale dobândite cu ocazia
concursului d-sale de agregație, asupra temeiniciei pregătirii și studiilor
d-sale, suntem de părere că dl. Tarangul îndeplinește condițiile legale și
merită să fie înălțat la rangul de profesor titular.

Sibiu la 27 februarie 1942

Gh. Sofronie
profesor titular de Drept Internațional,
la Facultatea de Drept din Cluj-Sibiu

(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 2609/1943, f.50-57)

~ 165 ~
 7

Declarație

Subsemnații, dr. Ioan Lunguleac, fost decan al Facultății de Drept din

Cernăuți, și dr. Christofor Coroamă, fost profesor la Facultatea de Drept din
Cernăuți, ambii actualmente profesori la Facultatea de Drept de pe lângă
Universitatea Regele Ferdinand I Cluj-Sibiu, declarăm pe a noastră
conștiință de profesori universitari și pe-a noastră răspundere că dl. prof.
agregat dr. Erast Tarangul a funcționat în mod regulat și fără întrerupere ca
profesor agregat la Catedra de Drept administrativ de la Facultatea de Drept
din Cernăuți în timpul de la 1 octombrie 1937, dată când a fost numit
profesor la această catedră, și până la 28 iunie 1940, dată când a fost evacuat
orașul Cernăuți.
În tot acest interval, dl. prof. Tarangul nu a avut nici un concediu și și-a
îndeplinit obligațiunile sale didactice cu un deosebit zel, cu multă
conștiinciozitate și chiar cu adevărată pasiune, contând ca un profesor
conștiincios, totdeauna demn și drept, și ca un bun pedagog. Pe lângă
cursurile, seminariile și examenele de licență, dl. prof. Tarangul a mai ținut
cursuri, seminarii și examene cu studenții de la doctorat, l-a suplinit un timp
pe dl. prof. Spulber, care a obținut, pe vremea aceea, un concediu de boală și
a ținut cursuri la școala de pregătire profesională a funcționarilor fost
înființată pe lângă Facultatea de Drept din Cernăuți.
Subsemnații, profesori, care am examinat adeseori în intervalul acesta
de timp în diferite comisiuni cu dl. prof. Tarangul, ne-am putut da cu
prisosință seama de aptitudinile didactice ale d-sale, cum și de rezultatele
frumoase ale străduințelor sale, studenții d-sale dovedind cunoștințe
temeinice în materia Dreptului administrativ.

Sibiu, 28 februarie 1942

Prof. dr. Ioan Lunguleac
Prof. Christofor Coroamă

(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 2609/1943, f.48)

~ 166 ~
 Note
[1] Să nu se facă confuzie între numele tatălui lui Erast Tarangul și un anume Orest
Tarangul, „funcționar superior” din Bucovina, care a pus în aplicare o interdicție pentru
N. Iorga de a intra în imperiu, pe 1 iunie 1909 (cf. N. Iorga, Orizonturile mele. O viață
de om așa cum a fost, II, București, Edit. N. Stroilă, 1934, p.172). Asupra lui Orest vezi
și N. Iorga, Memorii, II, București, Edit. „Naționala” S. Ciornei, p.156.
[2] Ștefan Dracinschi fusese totodată prieten cu Mihai Eminescu încă de pe vremea
studiilor de la Viena, la fel cum se cuvine a menționa aici și faptul că I.G. Sbiera îi
fusese profesor lui Eminescu la Cernăuți.
[3] Asupra acestor aspecte vezi: Nicolae Ciachir, Din istoria Bucovinei (1775-1944),
București, Edit. Didactică și Pedagogică, 1993; Ioan Cocuz, Partidele politice românești
din Bucovina, 1862-1914, Suceava, Edit. Cuvântul Nostru, 2003; Ion N. Oprea,
Bucovina în presa vremii, Cernăuți 1811-2004, Iași, Edit. Edict Production, 2004;
Vasile Zvanciuc, Programele revistelor și ziarelor bucovinene până în anul 1940, în
„Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu”, Series Humanistica, Cluj, II, 2004, p.
239-258.
[4] Autorul face o confuzie în ce privește acest zbor al lui Aurel Vlaicu, anul invocat
aici – 1911 – fiind cel al demonstrației aviatice de pe Câmpia Libertății de la Blaj, ce a
avut loc cu prilejul aniversării a 50 ani de la înființarea asociației ASTRA, din 28-30
august 1911 (vezi Serbările de la Blaj, 1911. O pagină din istoria noastră culturală,
Blaj, Tip. Seminarului Teologic greco-catolic, 1911, cu multe documente, relatări de
presă și ilustrații). Evenimentul de la Cernăuți a avut loc pe 21 aprilie 1912. Momentul
relatat în aceste Memorii este de la prima încercare de zbor, când într-adevăr vremea a
fost nefavorabilă, vântul suflând destul de neprielnic. Publicul a fost numeros, presa
epocii oscilând între 18000 și 30000 de participanți, de față fiind și guvernatorul
Bucovinei, contele Meran. Datorită condițiilor nefavorabile, aterizarea a eșuat într-o
grădină din apropierea căii ferate, însă fără stricăciuni, o nouă demonstrație având loc
apoi în 28 aprilie, mult mai reușită.
[5] Raimund Friedrich Kaindl (n. Cernăuți, pe 31 august 1866), a predat istoria și
etnologia la Universitatea din Cernăuți, din 1901, pentru ca din 1915 să se mute la cea
din Graz, unde și-a aflat sfârșitul la 14 martie 1930. Din lucrările sale se cuvin
menționate: Geschichte der Bukowina (1888-97); Geschichte der Deutschen in den
Karpathenländern (Gotha, Perthes, 1907-11, în seria Allgemeine Staatengeschichte.
Abt. 3. Deutsche Landesgeschichten, Werk 8. Band 1-3); Österreich, Preußen,
Deutschland. Deutsche Geschichte in großdeutscher Beleuchtung, Wien & Leipzig,
Braumüller, 1926; Geschichte und Kulturleben Deutschösterreichs. Auf Grundlage der
"Geschichte Österreichs" von Franz Martin Mayer, Wien, Braumüller, 1929 ș.a.
[6] În 1924-1925, dr. Simion Hîj, avocat din Cernăuți, a ajuns și prefect în Bucovina,
pentru ca în anii celui de-al Doilea Război Mondial să ajute mai multe familii evreiești,
îndeosebi cu ocazia evacuării ghetoului, când jandarmii români i-au deportat. Din acest
motiv, Hâj a primit titlul „Drept între Popoare” din partea statului Israel, prin
intermediul Yad Vashem-ului.
[7] Vasile Grecu (1885-1972) era originar din Mitocu Dragomirnei, jud. Suceava, și a
urmat studiile secundare la Suceava. A studiat apoi filologia greacă la Universitatea din
Viena, iar mai apoi la Berlin, susținându-și doctoratul abia în 1919. În anii Primului
Război Mondial, a fost mobilizat încă de la sfârşitul lunii iulie 1914 şi va fi trimis să
lupte pentru Imperiul Habsburgic. După o serie de peregrinări cu unitatea sa prin
Galiţia, în toamna lui 1914 reuşeşte să obţină un concediu şi (împreună cu Aurel
Morariu şi I.E. Torouţiu, rudele sale prin alianţă) se refugiază în Bucureşti, acolo unde
îşi va stabili domiciliul. La finele conflagrației se restabilește la Cernăuți, ajungând
profesor la catedra de Studii sud-est europene a Universității din Cernăuți, pentru ca
după decesul lui Demostene Russo să ocupe catedra de Bizantinologie de la București
(1938).
[8] Victor Morariu (1881-1946) era fratele lui Leca Morariu, și el profesor la Facultatea
de Litere și Filosofie din Cernăuți (vezi infra). Provenea dintr-o familie cu un bogat
prestigiu intelectual și național, tatăl său – preotul și publicistul Constantin Morariu –
fiind unul din cei întemnițați de autoritățile austriece alături de Ciprian Porumbescu,
pentru manifestări naționaliste. Victor a absolvit cursurile Facultății de Filosofie din
Cernăuți (1905), devenind profesor la Liceul din Suceava. Doctoratul îl susține abia în
1928, la Cernăuți, pentru ca în anul următor să fie numit profesor suplinitor, iar din
1934 să devină titular la catedra de limba și literatura germană la universitatea
bucovineană, pensionându-se în 1941. Asupra lui vezi Marcel Catrinar, Victor Morariu
– istoric și om de cultură al Bucovinei, în „Revista Muzeelor”, 2/2005, p.7-28. Pentru
maniera în care a ajuns profesor universitar: Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor
româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes,
2007, p. 367-369.
[9] Este vorba de studentul Ilarion Berezniţki (1889-1989), care va ajunge profesor
secundar la Suceava.
[10] Statistica din 1910 indică pentru Cernăuți – la un total de 86.128 locuitori –
următoarea structură pe baza naționalității declarate: evrei – 28.613; ruteni – 15.253;
polonezi – 14.893; români – 13.440; germani – 12.747; alții – 1.182. Cf. Izvoare
statistice privind mutaţiile demografice la est de Carpaţi în secolele XIX-XX, ed. Mihai
Șt. Ceaușu, C. Turliuc, D. Vitcu, Iaşi, Edit. Junimea, 2011, p. 166-171.
[11] Nicolae Filipescu (1862-1916) a fost lider al Partidului Conservator din România,
în mai multe rânduri deputat și ministru, dar și primar al Bucureștiului și al Brăilei. La
începutul Primului Război Mondial a militat pentru a intra în conflict de partea
Antantei, în ideea obținerii ulterioare a Transilvaniei, contrar curentului general al
conservatorilor. Este unul din fondatorii ziarului „Epoca”. Călătoria tatălui lui Erast
Tarangul la București coincide tocmai cu zilele în care N. Filipescu trecea ca ministru
de la Război la Domenii.
[12] Este vorba de împăratul Austro-Ungariei, Franz Josef I, care se născuse chiar pe 18
august 1830, în castelul Schönbrunn, ca primul născut al arhiducelui Francisc Carol
Josef (1802-1878). Împăratul va înceta din viață înainte de sfârșitul conflagrației, la 86
ani, pe 21 noiembrie 1916, succesorul său fiind Carol I al Austriei, care a asistat de
altfel la destrămarea imperiului.

~ 168 ~
[13] Franz Des Loges (1846-1914) era de origine franco-elvețiană, fiind absolvent al
Facultății de Drept din Viena. S-a căsătorit cu o româncă, Lola, fiica lui Samuil
Isopescu – profesor de istorie și geografie –, pentru ca din 1891 să fie de mai multe ori
primar ales al orașului Suceava, de fapt până în 1914, când va și înceta din viață. Este și
explicația pentru care alura modernă a urbei îi datorează enorm, de la sistematizare, cele
mai importante edificii (Palatul Justiției, Spitalul, Liceul „Ștefan cel Mare” ș.a.),
electrificarea orașului, canalizare etc. până la ridicarea sau restaurarea de monumente.
Din păcate, autorul memoriilor de față dă dovadă de lapsus, deoarece Des Loges
decedase încă de la 10 mai 1914.
[14] Vladimir de Repta al Bucovinei, pe numele său de mirean Vasile Repta (1841-
1926), a fost ultimul mitropolit al acestei provincii din cadrul Imperiului Habsburgic.
Provenit dintr-o familie de țărani, Vasile Repta a studiat la universitățile din Viena,
München, Zürich și Bonn, pentru ca mai apoi să devină profesor de Noul Testament la
Universitatea din Cernăuți (din 1875), unde a fost decan și chiar rector (în 1883/84).
Călugărindu-se în 1885, la Sucevița, și-a luat numele de Vladimir, urcând apoi în
ierarhia ecleziastică până la rangul de arhiepiscop al Cernăuțiului și mitropolit al
Bucovinei și Dalmației (instalat la 23 noiembrie 1902). După cum relatează și
memorialistul nostru, într-adevăr, mitropolitul Vladimir de Repta a protejat cât s-a putut
comunitatea evreiască din regiune de antisemitismul agresiv al trupelor rusești,
intervenind pentru salvarea de la distrugere a sinagogilor din Cernăuți, adăpostind chiar
63 de suluri ale Torei în palatul mitropolitan. După Marea Unire, Vladimir de Repta a
fost primul președinte al Senatului României.
[15] Când Ipolit Vorobchievici (1849-1939) a fost hirotonit – la 14 decembrie 1919 – ca
episcop vicar al Mitropoliei Bucovina, și-a luat titlul de „Rădăuțeanul”, rămânând în
această funcție până în 1939. Acesta făcuse studiile teologice la Institutul teologic din
Cernăuți, după care a studiat și filosofia la Viena între 1874-1878. Ulterior a fost
catihet, preot la Dorna Căndrenilor, după care s-a călugărit, fiind numit egumen al
mănăstirii Dragomirna, despre care a publicat și o monografie (în 1908).
[16] În 1914, după izbucnirea Primului Război Mondial, au fost aduse la Capela
Românească de la Viena (de pe Lwelstrasse 18), pentru a le feri de vitregia
conflagrației, moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Acestea au fost însoțite de
monahul Pancratie Sidorovici – într-adevăr, o prezență impunătoare prin fizicul său –,
care vreme de patru ani s-a îngrijit de siguranța raclei.
[17] În condițiile de atunci, Aurel Onciul (1864-1921) a putut părea „machiavellic”, în
realitate fiind un om politic moderat, care n-a intuit în 1918 evenimentele ce au urmat,
spre deosebire de rivalul său, Iancu Flondor, care a avut o altă atitudine față de
ucraineni, prezidând de altfel Adunarea Constituantă ce a votat unirea Bucovinei cu
România, la 27 octombrie 1918.
[18] Pentru aceste evenimente vezi Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România,
1917-1918. Documente, ed. I. Calafeteanu și Vioric Moisuc, Chișinău, Edit. Hyperion,
1995. În adevăr, Iancu Flondor (1865-1924) a fost unul din principalii militanți ai unirii
Bucovinei cu Vechiul Regat al României, încă din 1909 devenind liderul Partidului
Român, în anii războiului fiind unul din puținii oameni politici unioniști care nu s-au
refugiat, rămânând pe loc pentru a ajuta populația română în condițiile grele de atunci.
[19] „Glasul Bucovinei”. Organ național românesc, apare de la 22 octombrie 1918, la
Cernăuți, și continuă până în 1941, cu prezență zilnică, având ca redactor responsabil pe

~ 169 ~
Dimitrie Sidoriuc. În paginile jurnalului găsim semnăturile lui Constantin Bacalbașa,
Th. Capidan, Romulus Cândea, Șt. Ciobanu, I. Grămadă, N. Iorga, Șt.O. Iosif, Leca
Morariu, I.I. Nistor, Dragoș Protopopescu, Sextil Pușcariu, Mihail Sadoveanu, C.
Sandu-Aldea, Al. Vlahuță ș.a.
[20] Generalul Iacob Zadic (1867-1970) a comandat trupele române care au intrat în
Bucovina după decizia acesteia de a se uni cu Vechiul Regat. Fiind de origine armeană,
grafia numelui său apare și Zadik.
[21] Vezi Romulus Cândea, Arborosenii. Trădători austrieci și naționaliști români,
Cernăuți, Tip. Mitropolitul Silvestru, 1937.
[22] Dimitrie Onciul (1856-1923) se născuse la Straja (jud. Suceava), studiind apoi la
universitățile din Cernăuți și Viena. În capitala Imperiului Habsburgic a activat în cadrul
Societății studenților români („România Jună”). Revenit la Cernăuți și-a trecut
doctoratul, totodată predând la Școala Normală din localitate. În 1895 a fost adus de
Titu Maiorescu ca profesor la Universitatea din București, la catedra de istoria veche a
românilor, pentru ca din 1900 până la decesul său să fie și director al Arhivelor Statului.
Asupra lui vezi Teodor Balan, Dimitrie Onciul, 1856-1923, Cernăuți, Tip. Mitropolia
Silvestru, 1938.
[23] Pe 27 august 1924 a fost dezvelită la Suceava (în cimitirul Pacea) o troiță care se
păstrează și astăzi, în cinstea a șase eroi bucovineni căzuți în 1917, alături de numele lui
Ion Grămadă, Teodor Turturean, Lascar Luția și Iustin Beabăn figurând Dumitru
Mihalaș și Vasile Popescu. Despre cumplitele lupte de la Cireșoaia (27 august), unde au
căzut unii din acești eroi, vezi scrierea memorialistică a lui Gh.I. Brătianu, File rupte
din cartea războiului, București, [1934], chiar autorul fiind aici grav rănit. În ce privește
trupul lui Ion Grămadă (1886-1917) – istoric și publicist –, acesta a fost reînhumat la
Suceava, cu onoruri militare, pe 20 iunie 1926.
[24] Vezi Arhivele Statului Iași, Fondul inv. 1275, Colecția Dugan Opaiț Ilie și Arcadie,
ce acoperă intervalul 1860-1951.
[25] Silvestru Morariu Andrievici (1818-1895) provenea dintr-o familie de preoți
ortodocși, născându-se sub numele de Samuil Morariu. S-a călugărit în 1873, când și-a
luat numele de Silvestru, devenind mai apoi mitropolit vicar la Cernăuți (în 1877),
pentru ca în primăvara lui 1880 să fie numit arhiepiscop și mitropolit al Bucovinei și
Dalmației. În 1883 s-a înființat la Cernăuți Tipografia Mitropolitului Silvestru, ce va
funcționa apoi multă vreme. „Academia Ortodoxă” menționată aici, fondată în 1889, era
o societate literară a studenților teologi.
[26] Vezi broșura memorialistică: Partenie Sireteanu, Amintiri din timpul războiului
pentru independență, Cernăuți, 1927, 30 p.
[27] Cf. Anuarului Universității Regele Carol al II-lea din Cernăuți pe anul de studii
1937-1938, Cernăuți, Institutul de Arte Grafice „Glasul Bucovinei”, 1938. Despre
antisemitismul universitar vezi, pentru atmosfera din epocă: Antisemitismul universitar
în România (1919-1939). Mărturii documentare, ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit.
ISPMN/Kriterion, 2011; Radu Florian Bruja, Extrema dreaptă în Bucovina, Târgoviște,
Edit. Cetatea de Scaun, 2012.
[28] Ion I. Nistor (1876-1962) era originar din Vicovul de Sus (jud. Suceava), dintr-o
familie de țărani cu 14 copii. A urmat Liceul de Stat (de limbă germană) din Rădăuți,
după care a absolvit Facultatea de Filosofie din Cernăuți (1902), pentru ca mai apoi să
se specializeze în istorie și să-și treacă doctoratul la Viena (1909), urmând totodată

~ 170 ~
cursurile de bizantinologie ale lui Carl Krumbacher la München și pe cele de istoria
culturii ale lui Karl Lamprecht de la Leipzig. Va deveni profesor la Liceul real din
Cernăuți, pentru ca în 1912 să fie numit profesor extraordinar la catedra de Istoria sud-
estului european a Universităţii de aici. În 1914 se stabilește în Vechiul Regat, fiind ales
membru corespondent al Academiei Române (iar din 1915 membru titular), dar și
președinte al Comitetului refugiaților bucovineni. În acest context, Nistor a avut rosturi
importante în unirea Bucovinei cu România în 1918, fiind secretar de stat în guvernul I.I.C.
Brătianu, reprezentând interesele acestei regiuni, ocupându-se activ de preluarea şi
reorganizarea Universităţii din Cernăuţi (ca primul ei rector), trecând la românizarea
acesteia, şi ocupând catedra de Istoria românilor. A fost totodată un fruntaş al Partidului
Naţional Liberal, de mai multe ori ministru (ministru de stat în 1918-1920, 1922-1926,
1933-1934, la Lucrări Publice în 1927-1928, la Muncă şi Sănătate în 1934-1937, la Culte
în 1939-1940). Astfel, autoritatea sa era de necontestat, fiind de neconceput ocuparea unui
post la Universitatea din Cernăuţi fără bunăvoinţa lui Ion Nistor. În urma cedării Bucovinei
către URSS, I. Nistor se transferă din toamna lui 1940 la Universitatea din Bucureşti, la
catedra de Istoria românilor, unde titular era C.C. Giurescu, pentru ca în anul următor să se
pensioneze pentru limită de vârstă, de la 14 iunie 1941. Asupra lui vezi : Ion Nistor (1876-
1962), ed. M. Ceauşu şi Al. Zub, Iaşi, Edit. Universităţii „Al.I. Cuza”, 1993; Doina
Alexa, Ion Nistor – dimensiunile personalităţii politice şi culturale, Rădăuţi, Editura
Institutului Bucovina, 2000 ; O. Nistor-Apostolescu, Din comoara mea de amintiri,
Rădăuți, Edit. Septentrion, 2003.
[29] Este vorba de Petre P. Negulescu (1872-1951), care fusese profesor de Istoria
filosofiei și logică la Universitatea din Iași, iar după ieșirea la pensie a lui Titu
Maiorescu se mută la Facultatea de Litere din București. Încă din 1917 fondase
împreună cu Alex. Averescu Partidul Poporului, aflat acum la guvernare.
[30] Carol Siegel era originar din Viena (unde se născuse în 1872), unde a și făcut
studiile universitare, din 1913 venind ca profesor la Universitatea din Cernăuți. După
1918 va continua să predea la Facultatea de Litere, ocupând catedra de Istoria filosofiei
și estetică. De la 1 noiembrie 1927 s-a transferat la Universitatea din Graz (Austria),
unde a și murit la 14 februarie 1943.
[31] Eugen Herzog (1875-1928) era originar din Viena, unde și-a făcut de altfel studiile
secundare și universitare. S-a afirmat ca un erudit romanist (neogramatician), predând la
universitățile din Praga, Cracovia, Viena și Cernăuți, la aceasta din urmă ocupând
catedra de filologie romanică (limba şi literatura franceză) În 1914 a fost ales membru
corespondent străin al Academiei Române. Din numeroasele lui realizări lingvistice,
menționăm aici cele două volume din Lehrbuch der Rumanischen Sprache, publicate
împreună cu Sextil Pușcariu în 1919 și 1920.
[32] Fritz Netolitzky (1875-1945) era originar din Zwickau (Bohemia), cu studii la
universitățile din Praga, Strassburg și Viena, la aceasta din urmă trecându-și doctoratul
în medicină (1899). Până la 1912, când a venit profesor de farmacognozie și anatomia
plantelor la Universitatea din Cernăuți, a avut diverse posturi de așteptare în
învățământul superior din Innsbruck și Graz. După ieșirea la pensie (în 1940) se va
stabili la Viena, unde a continuat să predea medicina farmaceutică la universitatea de
aici. A fost unul din fondatorii carpologiei, disciplină ce se ocupă cu studiul fructelor și
al semințelor, în perioada petrecută la Cernăuți formând o veritabilă „școală” de
arheobotanică.

~ 171 ~
[33] Adolf Last s-a născut la Fălticeni (pe 7 ianuarie 1864) și a făcut studii juridice la
Viena, unde a obținut doctoratul în 1888. A fost o vreme avocat la Suceava, după care s-a
mutat la Cernăuți în diverse funcții ce țineau de finanțe, pentru ca în 1908 să ajungă la
universitatea de aici, având o carieră academică mai puţin strălucită în ceea ce priveşte
dreptul roman, catedră pe care a ocupat-o în Bucovina. S-a dovedit însă un bun cunoscător
al limbii române, din moment ce a tradus în germană încă de la 1895 piesa lui I.L.
Caragiale, Năpasta (jucată la 30 decembrie 1895 pe scena teatrului din Cernăuţi, iar pe
temeiul aceleiaşi traduceri a fost prezentată şi la Berlin în 1902). Imediat după
redeschiderea Universităţii din Cernăuţi şi în perioada când se făceau cooptările
cadrelor didactice s-au declanşat puternice atacuri antisemite mai ales contra lui și a lui
Eugen Ehrlich, care și-au declarat intenţia de a rămâne şi în actuala formulă de Alma
Mater, chiar românizată. Îndeosebi în luna martie 1921 cei doi au fost supuşi unor
susținute campanii de presă. În mod evident, în faţă au fost scoşi studenţii, care au
redactat o Moţiune contra „tentativei de readucere a vechilor profesori evreo-germani”
Ehrlich şi Last, „constataţi duşmani ai neamului nostru” (vezi Moţiunea studenţimii
române în chestia Ehrlich-Last, în „Glasul Bucovinei”, IV, 1921, nr. 656/15 martie, p.1;
F. Doboş, D-nii Last şi Ehrlich la Universitatea noastră?, în „Glasul Bucovinei”, IV,
1921, nr. 652/10 martie, p.1; Studenţimea cernăuţeană contra d-lor Ehrlich şi Last, în
„Glasul Bucovinei”, IV, 1921, nr. 656/13 martie, p.1; V. Vermeşan, Domnii Ehrlich şi
Last, în „Glasul Bucovinei”, IV, 1921, nr. 655/13 martie, p.2 ş.a.). Iar studenţilor li s-au
adăugat apoi voci de prestigiu, apărătoare ale românismului, precum Romulus Cândea
sau Aurel Morariu, acesta din urmă fiind de fapt printre iniţiatorii acțiunii, în vreme ce
primul era pornit contra „pangermanismului feroce al unui evreu”. (Aurel Morariu, Să
apărăm prestigiul universităţii noastre!, în „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, IV, 1921, nr.
647/4 martie, p.1-2; Romulus Cândea, Noi nu suntem în România?, în „Glasul
Bucovinei”, IV, 1921, nr. 656/15 martie, p.1). În acest context, Adolf Last se stabilește
la Viena în 1925, profesând avocatura, pentru ca în 1938 – odată cu anexarea Austriei
celui de-al III-lea Reich – să plece în Israel, unde a și murit în 1949.
[34] Paul Negulescu (12 ianuarie 1874-6 mai 1946) a absolvit atât Facultatea de Litere,
cât şi cea de Drept de la București. Între 1895-1899 a urmat cursurile Facultății de drept
de la Paris, unde își va susține și doctoratul, frecventând totodată École Pratique des
Hautes Etudes (cursul lui Villefosse). Revenit în țară în 1899, devine profesor suplinitor
la Facultatea de Drept din Bucureşti, pentru ca din 1906 să fie numit titular la catedra de
istoria dreptului românesc, din 1915 ocupând pe cea de drept administrativ, iar din 1926
pe cea de drept public. Paul Negulescu este totodată unul din fondatorii „Revistei de
drept şi sociologie”, dar şi al Institutului de Ştiinţe Administrative.
[35] Vezi memoriile acestuia în Arh.St.Iași, Fond Manuscrise, nr.1814 și 1815. De
asemenea, în aceleași arhive, și Fondul personal Maximilian V. Hacman, inv.2250.
[36] Valerian Șesan (1878-1940) era originar din Slobozia Rarencei (Bucovina). A
urmat Liceul român din Cernăuți, după care a studiat aici și teologia (1896-1900). Mai
apoi s-a înscris și la Facultatea de Drept din Cernăuți, studii continuate la Viena și
Praga, la aceasta din urmă susținându-și doctoratul în științe juridice. A aprofundat
studiile teologice, călătorind la Atena, Ierusalem, Kiev, Moscova și Sankt Petersburg. A
fost titularul catedrei de drept bisericesc la Facultatea de Teologie din Cernăuți, până în
1940, în două rânduri chiar și rector al Universității (1923-1925 și 1927-1930), în afara
activității de la Facultatea de Drept, menționată în textul de față. Totodată a ocupat

~ 172 ~
funcția de director general al Departamentului Cultelor pentru Bucovina (1922-1925), a
fost secretarul Constituantei bisericești, însărcinat cu unificarea organizării bisericești în
România Mare, fondator și președinte al Asociației Culturale „Prietenii Cehoslovaciei”
din Cernăuți (era căsătorit cu o cântăreață de operă, de origine cehă, Božena Nemcova,
cu care a avut un fiu, pe Milan Șesan, la rândul lui un reputat teolog, profesor de istoria
bisericească universală la Cernăuți, iar din 1948 la Facultatea de Teologie din
București).
[37] Constantin Isopescu-Grecul se născuse în 1871, cu numele de Constantin Ritter,
devenit din 1913 cavaler de Isopescu-Grecul.
[38] Constantin Berariu (1870-1929) a absolvit Liceul german de stat și Facultatea de
Drept din Cernăuți (1892), pentru ca între 1896-1898 să-și continue studiile la
Innsbruck. Inițial s-a afirmat ca jurnalist, poet și traducător, însă din 1919 este cooptat la
Universitatea românească din Cernăuți, o vreme fiind și directorul Teatrului Național de
aici (1922-1925), cu rosturi importante în organizarea acestuia pe temeiuri naționale.
[39] A nu se confunda cu un alt bucovinean Aurel Tarnavschi (1904-1989), botanist,
profesor mai apoi la Universitatea din București și director al Grădinii Botanice de aici
(între 1952-1975), asupra căruia vezi vol. Profesor Dr. Docent Ion T. Tarnavschi. 100
de ani de la naştere (1904-1989), ed. Aurel Ardelean, George Nedelcu, Gheorghe
Mohan, Arad, Universitatea de Vest „Vasile Goldiș”, 2003. În schimb, acest Tarnavschi
– juristul – a fost, împreună cu Octavian Pienescu, Anton Iliese, George Alexianu ș.a.
unul din editorii Codului civil în vigoare în Ardeal și Bucovina, cu trimiteri la legile și
regulamentele speciale. Adnotat cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație română
(București, Edit. „Universala” Alcalay & Co., 1937).
[40] Dimitrie Busuiocescu (1847-1934) a fost de fapt subsecretar de stat la Ministerul
Agriculturii și Domeniilor între 14 iulie 1926-4 iunie 1927, în guvernul condus de
Alexandru Averescu.
[41] Era titularul catedrei de Sociologia și filosofia dreptului. Anterior însă fusese și
profesor suplinitor la Liceul „Sfântul Sava” (din 1903), precum și stenograf și secretar
de secție la Senatul României (în 1904).
[42] Alexandru Papacostea (1884-1925) era de origine macedo-română, frate cu Cezar
Papacostea, profesor de filologie clasică (limba greacă) la Universitatea din Iași, și cu
Victor Papacostea, profesor la Universitatea din București și fondator al Institutului de
Studii Balcanice, membru al Partidului Național Liberal. Alexandru a fost o vreme și
secretar politic al Partidului Conservator (aripa Marghiloman), pentru ca mai apoi să
treacă la țărănism.
[43] Traian Ionașcu (1897-1981) a trecut apoi de la Iași la Universitatea din București
(din 1942 până în 1968), unde a predat tot dreptul civil. În perioada ieșeană a făcut
politică național-țărănistă alături de Petre Andrei, Mihai Ralea ș.a. În 1939 a fost numit
de Carol II în postul de rezident regal pentru Ținutul Prut, ce-și avea sediul la Iași. În
anii regimului comunist a fost director al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei
Române (1959-1971), fiind totodată și vicepreședintele consiliului Facultății
Internaționale de Drept Comparat de la Strasbourg, unde a predat între 1960-1976. În
1975 a devenit membru titular al Academiei. Era frate cu Aurelian Ionașcu, de
asemenea profesor de drept civil, însă la Universitatea din Cluj.

~ 173 ~
[44] Ion Țurcan a fost autorul unei broșuri intitulate Însemnări sociologice. Ion I. Moța
și Vasile Marin în lumina scrisului și faptei sale, Cernăuți, Tip. Coop. Ziarelor germane,
1937, 46 p.
[45] Constantin Petrescu-Ercea (născut în 1892) era originar din județul Mehedinți, abia
în 1926 adăugându-și numele localității natale (Ercea). Doctoratul la Paris a fost
susținut la 10 iulie 1923, după care a devenit conferențiar la Cernăuți, apoi profesor la
Facultatea de Drept de la Oradea (din 1925, unde a predat dreptul comercial și cambial),
iar după desființarea acesteia din urmă – în 1934 – a trecut la Universitatea din Cluj
(până în 1949). A fost membru al Partidului Național Liberal, în 1933 devenind chiar
deputat. Asupra lui vezi: Livia Ghiurcuța, Pe urmele profesorului Constantin Petrescu-
Ercea, teză de doctorat, Universitatea din Oradea, 2011.
[46] Ilie Popescu Spineni (1894-1964), licențiat în drept (1919) și în litere (1921) la Iași,
precum și în teologie la București (1920), după care se va specializa la Paris, la École
Pratique des Hautes Études și Sorbona, unde își va și susține doctoratul cu o teză despre
La fonction pénitentielle des arrhes dans le vente sous Justinien (1925). După perioada
cernăuțeană va ocupa catedra de drept roman a Universității din Iași, până în 1948.
[47] George Alexianu (1897-1946), ca rezident regal al Ținutului Suceava – ce-și avea
sediul la Cernăuți –, a comis abuzuri în special în ce privește aplicarea legii de
„revizuire a cetățeniei” (nr.169/1938), dovedindu-se un antisemit oneros. Intrând în
conflict cu studențimea cernăuțeană, Alexianu a fost destituit din această funcție (31
ianuarie 1939), fiind numit tot rezident regal, însă al Ținutului Bucegi, până în
octombrie 1940. În vremea regimului Antonescu, George Alexianu a fost numit la 19
august 1941 în postul de guvernator al Transnistriei, de numele său fiind legate ororile
din ghetourile și lagărele de internare pentru evrei și țigani, cu nenumăratele pierderi de
vieți omenești, dar și masacrul de la Odessa din 23 octombrie 1941, când au fost
asasinați peste 19.000 de evrei, pentru ca mai apoi să-și afle sfârșitul alte 45.000 de
suflete. În acest context, după război a fost judecat în cadrul lotului Ion și Mihai
Antonescu, fiind condamnat și executat la 1 iunie 1946. Vezi asupra lui Lotul Antonescu
în ancheta SMERȘ, Moscova, 1944–1946. Documente din arhiva FSB, ed. Radu Ioanid,
Iași, Edit. Polirom, 2006; Ottmar Trașcă, Ocuparea orașului Odessa de către armata
română și măsurile adoptate față de populația evreiască, octombrie 1941-martie 1942,
în „Anuarul Institutului de Istorie George Barițiu”, Historica, Cluj, XLVII, 2008, p.377-
425; iar o încercare de reabilitare: Olvian Verenca, Administraţia civilă română în
Transnistria, 1941-1944, ediţia a II-a, îngrijită de Şerban Alexianu, București, Edit.
Vremea, 2000; Şerban Alexianu, File din viaţa tatălui meu, Chișinău, Tip. „Elena V.I.”,
2007.
[48] Constantin C. Angelescu (1905-2000) a fost fiul dr. C. Angelescu, unul din
principalii reformatori ai învățământului românesc interbelic (ca ministru al Instrucțiunii
în câteva rânduri). A urmat cursurile Facultății de Drept din București (1923-1926),
după care s-a specializat la Paris în dreptul public și economie politică, pentru a-și
susține aici doctoratul în 1933 cu teza: La consultation directe du peuple, en dehors de
l’élection, d’après la Constitution de Weimar. La Universitatea din Iași a ocupat catedra
de drept constituțional și administrativ până în 1950. Îndepărtat din învățământul
superior, a fost o vreme bibliotecar, iar după arestarea sa (1952-1955) a fost integrat ca
cercetător științific la Institutul de istorie „A.D. Xenopol” din Iași, până în 1975. În

~ 174 ~
afara lucrărilor de drept constituțional, C.C. Angelescu a publicat studii valoroase de
istoria dreptului.
[49] Léon Duguit (1859-1928) era profesor de drept public și decan al facultății de drept
din Bordeaux. Ca elev și mai apoi coleg al lui Em. Durkheim, a pledat pentru
introducerea sociologiei ca materie de studiu la facultățile de drept, fiind recunoscut de
altfel ca adept al pozitivismului sociologic. A călătorit mult și a conferențiat la
nenumărate universități, fiind chiar invitat de guvernul egiptean să organizeze
învățământul din această țară (1925-1926).
[50] Georges Ripert (1880-1958), profesor și decan al Facultății de Drept din Paris,
protector al studenților israeliți persecutați de naziști. Pentru scurtă vreme a fost secretar
de stat la Ministerul Instrucțiunii Publice (6 septembrie-13 decembrie 1940), în această
postură fiind nevoit să revoce mai mulți universitari evrei, iar în toată perioada
regimului de la Vichy a fost membru în Consiliul Național. În 1937 a fost ales titular la
Academia de Științe Morale și Politice.
[51] Henri Capitant (1865-1937), profesor la Universitatea din Grenoble, iar mai apoi la
cea din Paris (din 1908), specialist în dreptul privat. În 1928 a fost ales membru al
Academiei de Științe Morale și Politice. Henri Capitant a venit pentru prima oară în
România în 1929, când și devine un mare prieten al țării, în același an publicând un
studiu despre Les relations juridiques entre la Roumanie et la France, devenind „doctor
honoris causa” al universităților din București (1932) și Iași (1937). De altfel, opera sa a
fost bine cunoscută la noi, prin traducerea cursului său de drept civil în limba română de
trei foști studenți ai lui (Victor Cădere, Alex. Vălimărescu și I. Miloae). După decesul
lui Capitant, posteritatea lui a fost vie în România, la Cluj instituindu-se un premiu ce-i
purta numele (din 1938), până și astăzi activând o asociație „Henri Capitant” a
prietenilor culturii juridice franceze, în care partea română a fost și este foarte activă.
[52] Louis Le Fur (1870-1943) era profesor la Facultatea de Drept din Paris, cu evidente
porniri antisemite, manifestându-se favorabil ocupației naziste în Franța și regimului de
la Vichy.
[53] Achille Mestre (1876-1960) fusese profesor la Universitatea din Toulouse, pentru
ca mai apoi să treacă la Facultatea de Drept din Paris. Și el a manifestat sentimente pro-
germane. Vezi volumul omagial dedicat lui cu ocazia a 80 de ani de viață: L'Évolution
du droit public. Études offertes à Achille Mestre, professeur honoraire à la Faculté de
droit de Paris, Paris, Sirey, 1956, 574 p.
[54] Este vorba de François Olivier-Martin (1879-1952), ce fusese din 1908 profesor de
istoria dreptului la Facultatea de Drept din Rennes, pentru ca din 1921 să fie chemat să
predea istoria dreptului public francez la Universitatea din Paris.
[55] Louis Trotabas (1898-1985) preda la Facultatea de Drept din Nancy, iar din 1935 la
cea din Aix-en-Provence. În 1940 a întemeiat Institutul de Studii Juridice din Nice,
pentru ca în 1962 să devină decanul Facultății de Drept din aceeași localitate.
[56] Dimitrie Alexandrescu (1850-1925) era din 1894 profesor de drept civil la
Universitatea din Iași. Anterior fusese secretar general al Ministerului de Justiție (1891-
1892), deputat, iar mai apoi și senator. A condus reviste de specialitate, precum
„Curierul Judiciar”, „Tribuna Juridică” și „Justiția”.
[57] Anibal Teodorescu (1881-1971) a absolvit Facultatea de Drept din București,
pentru ca doctoratul să-l susțină la Paris, în 1905, cu o disertație despre Les lois
romaines et les étrangers. Devine conferențiar în capitală (în 1905), apoi agregat (în

~ 175 ~
1921), pentru ca în 1925 să fie numit profesor definitiv la catedra de drept administrativ.
Ca membru al Partidului Poporului a fost ales în două rânduri deputat, între 1923-1925
ocupând și postul de primar al capitalei. Totodată s-a afirmat ca unul din marii avocați
ai vremii. În 1945 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
[58] George Sofronie (1901-1961) a urmat Facultatea de Litere și pe cea de Drept de la
Iași, în 1926 susținând doctoratul în științe juridice la București, cu o teză despre
Principiul naționalităților în dreptul internațional public. Ca bursier Rockefeller s-a
specializat la Geneva și Paris, devenind apoi conferențiar de drept internațional public la
Facultatea de Drept din Oradea (1928), iar mai apoi profesor titular (1934). După
desființarea învățământului juridic de la Oradea, Sofronie a trecut la Universitatea din
Cluj (până în 1946), transferându-se în cele din urmă la Academia de Înalte Studii
Comerciale și Industriale din București. A fost membru al Partidului Național
Democrat, devenind primar de Oradea, dar și prefect de Bihor în 1931. Vezi asupra sa
disertația doctorală a Ioanei Simina Balint, Gheorghe Sofronie. Contribuții la o
monografie, Universitatea din Oradea, 2011.
[59] Este vorba de proprietatea lui Doxachi Hurmuzachi, moștenită de fiul acestuia, Gh.
Hurmuzachi (după ce și-a despăgubit frații și surorile), moșie vândută mai apoi – în
1867 – lui Petru Petrino, tatăl poetului bucovinean Dimitrie Petrino, pentru ca din 1892
să fie cumpărată de Bernard Rosenschtock.
[60] Traian Pop (1885-1960) a absolvit Facultatea de Drept din Cluj, după care și-a luat
doctoratul la Viena. După Marea Unire a contribuit mult la reorganizarea justiției în
Transilvania, devenind totodată profesor de procedură penală la Universitatea din Cluj.
A fost membru al Partidului Național Țărănesc, devenind deputat și senator în
Parlament, pentru ca în 1939 să fie numit ministru însărcinat cu întocmirea inventarului
avuției publice.
[61] Victor Onișor (1874-1932) a absolvit Facultatea de Drept de la Budapesta (1901),
după care a practicat avocatura și a activat în cadrul Partidului Național Român din
Transilvania. În 1919 a fost ales deputat în Adunarea Constituantă a României, făcând
parte și din Consiliul Dirigent, ca secretar general al Resortului Afacerilor Interne.
Totodată, de la 1 octombrie 1919 este numit profesor titular la Facultatea de Drept din
Cluj, de drept administrativ și financiar. Asupra lui vezi Luminița (Moga) Dumitrescu,
Victor Onișor (1874-1932), Universitatea din Oradea, 2011 (teză de doctorat).
[62] Ion N. Coroi (1878-1958) a urmat cursurile Facultăților de Litere și Drept de la
Paris, devenind tot aici doctor în științe juridice. De asemenea, s-a specializat în
papirologie atât la École Pratique des Hautes Études, cât și la Universitatea din Viena,
pentru ca din toamna lui 1917 să devină profesor de drept roman la Iași, mai întâi ca
suplinitor, apoi ca titular (din 1920). A fost totodată directorul Serviciului de
Propagandă și Presă din Ministerul Afacerilor Străine (până în 1925), fiind unul din
cazurile deja celebre de „profesor ambulant”. La Universitatea din Iași a fost întemeiat
în 1936 – la inițiativa lui Coroi – un Institut de drept roman și papirologie, pe care l-a
condus până la pensionare, în 1945. Ca văr primar al lui A.C. Cuza, Ion Coroi a avut o
atitudine profund antisemită. Asupra lui vezi: Dan Constantin Mâţă, Ion N. Coroi –
profesor de drept roman la Universitatea din Iaşi, în „Analele Ştiinţifice al Universităţii
Al.I. Cuza Iaşi”, Ştiinţe Juridice, tom. LII, 2006, p.175-193.
[63] George Plastara (n. 1881) absolvent de drept și filosofie la Sorbona, unde și-a luat
și doctoratul în științe juridice, cu mai multe stagii de specializare la Berlin, Leipzig,

~ 176 ~
Londra ș.a. A ajuns profesor de drept civil la Cluj, după care s-a transferat la București.
A fost privit de către studenți ca un personaj lipsit de moralitate, motiv pentru care a
fost de mai multe ori cercetat disciplinar.
[64] Prezentarea este oarecum deformată, în sensul că D. Busuiocescu nu era lipsit de
merite profesionale. Își făcuse studiile la Leipzig (unde și-a luat și doctoratul), publicase
încă din 1905 o lucrare utilă încă și astăzi (Das tabakmonopol in Rumänien, Jena, G.
Fischer Verlag, 1905), care doar ea avea 184 de pagini, plus alte și alte lucrări, dar mai
ales avusese un rol important în pregătirea şi efectuarea reformei agrare. Era deja
profesor agregat de Finanţe şi statistică (nivel licenţă), nu demult fusese subsecretar de
stat la Agricultură şi Domenii, iar la începutul anului 1927 solicitase să fie transferat la
catedra de Economie politică şi naţională (nivel doctorat), publicată vacantă în
„Monitorul Oficial”, nr.277 din 11 decembrie 1926. Pentru mai multe detalii vezi:
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 490/1927, f.13-15. În aceste
Amintiri autorul se referă la ridicarea lui D. Busuiocescu la rangul de profesor.
(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 488/1928, f.115, 155-175).
[65] În legătură cu promovarea lui Ioan Țurcan (născut la 18 februarie 1889, la
Cernăuți), cu importante studii la Viena, Paris și Oxford, vezi Arh.St.Bucureşti,
Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 881/1940, f.57, 118. De asemenea, în același dosar
se află documentele – cu multe date biografice – referitoare la concursul pentru catedra
de Drept internațional de la Cernăuți (martie 1940), unde au candidat N.N. Petrașcu și
Ioan Țurcan (f.47-208).
[66] A existat în toată perioada interbelică problema profesorilor „navetiști” sau
„ambulanți”, despre care s-a discutat mult în epocă, aceia care locuiau în Bucureşti,
având şi alte ocupaţii, adeseori fără legătură cu învăţământul (de regulă în domenii juridice și
medicale), şi care o zi pe săptămână (dar de obicei chiar şi mai rar!) mergeau într-o
universitate provincială, unde erau titulari, pentru a-şi ţine cursurile. În felul acesta, nu prea
aveau legătură cu facultatea, nu cunoşteau studenţii, nu puteau să se întâlnească şi să lucreze
suplimentar cu aceştia etc. La Iaşi, de pildă, la Facultatea de Drept, în anii interbelici, celebri
pentru statutul lor de „profesori voiajori” erau Gh. Tabacovici, I. Coroi şi Vespasian Pella
(cei doi din urmă, atunci când veneau la Iași, locuiau la secretarul Facultăţii de Drept),
C. Angelescu, Șt. Berechet, Traian R. Ionașcu, I. Popescu-Spineni, Alfred Djuvara ș.a.,
iar la Facultatea de Litere de aici erau de notorietate Gh.I. Brătianu, Iancu Botez, I.M.
Marinescu şi M. Ralea, acesta din urmă primindu-și salariul întreg de profesor, deși abia
dacă ţinea 3-4 lecţii pe an. De altfel, contra acestui tip de profesori se vor lua periodic
măsuri, iar art. 4 din Legea învăţământului universitar din martie 1937, la care se va adăuga
decizia nr. 87 din 3 ianuarie 1938, vor prevedea faptul că profesorii universitari sunt obligaţi
a avea domiciliul efectiv şi permanent în localitatea unde au catedra. Pe de altă parte, mai
ales Universitatea din Cernăuți a fost mereu considerată ca un stabiliment periferic, o
„anticameră” pentru cea din Bucureşti. Pentru mulţi intelectuali, universitatea de aici a fost
doar o cale mai uşoară de pătrundere în rândul specialiştilor, al celor de la vârf, deţinători ai
unor importante pârghii de putere culturală şi ideologică. Odată titularizaţi în învăţământul
superior cernăuțean, cu proxima ocazie cei mai mulţi au părăsit oraşul fără o minimă
remuşcare, îndreptându-se – evident – spre Universitatea metropolitană. Dintre profesorii
ambulanți (sau navetiști, voiajori și cumularzi) de la Cernăuți putem menționa pe Gh.
Alexianu, George Drăgănescu, D. Pyk Gălășescu, Anastasie Ștefănescu-Galați, C.
Damian, G. Cristescu, Dragoș Protopopescu, Al. Tzigara-Samurcaș, C.G. Bedreag,

~ 177 ~
Dobre Ionescu-Bujor, Mihail Mihăilescu, Miron Nicolescu, I.G. Popescu ș.a. (cf.
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 718/1937, f.184-196).
[67] Este vorba de Radu R. Rosetti (1877-1949), fost militar de carieră, participând
eroic la Primul Război Mondial. Deși a ajuns până la gradul de general (în 1924),
demisionează din cadrele armatei, consacrându-se studiului istoriei și activând ca
vicepreședinte al Crucii Roșii Române. În 1934 devine membru activ al Academiei
Române, a cărei bibliotecă o va conduce din anul următor. În 1941 intră în cabinetul
generalului Ion Antonescu, ca ministru al Educației Naționale, Cultelor și Artelor.
Regimul comunist îl arestează în 1948, aflându-și sfârșitul în închisoarea de la
Văcărești.
[68] Roger Bonnard (1878-1944) a fost profesor la Facultatea de Drept din Rennes
(începând cu 1906), iar din 1922 la cea din Bordeaux. Este apreciat ca unul din
eminenții juriști francezi ai epocii, unul din creatorii așa-numitei „Școli de la
Bordeaux”, cu o personalitate complexă, având o înfățișare austeră, chiar bolnăvicioasă.
Vezi asupra lui: Maurice Duverger, Roger Bonnard. Son oeuvre et sa doctrine, Librairie
générale de droit et de jurisprudence, 1944; Marc Malherbe, La faculté de droit de
Bordeaux (1870-1970), Bordeaux, Presses Universitaires de Bordeaux, 1996, p.276-
277.
[69] Asupra acestei instituții vezi: Marc Malherbe, La faculté de droit de Bordeaux
(1870-1970), Bordeaux, Presses Universitaires de Bordeaux, 1996.
[70] Acest stipendiu a fost instituit de către Leon Duguit, decanul Facultăţii de Drept
din Bordeaux, ca o bursă specială – începând cu anul academic 1926/27 – pentru un
absolvent al Facultăţii de Drept din Cernăuţi, constând din casă, masă şi scutire de
taxele universitare (cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 501/1925,
f.114). Printre studenții de la Cernăuți care au mers la Bordeaux mai putem aminti pe
Alexandru Saghin (imediat după Tarangul, în 1927/28), Dragoș Rusu, Octav Ștefanovici
(care era asistent la Facultatea de Drept din Cernăuți, la catedra de Drept internațional,
dar care obținuse o bursă „Duguit” pentru terminarea cercetării sale, „Concepția
dreptului internațional în doctrina statelor totalitare”) ș.a.
[71] Vezi Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 490/1927, f.7-11, cu
procesul verbal al consiliului Facultăţii de Drept din Cernăuţi (28 octombrie 1926),
unde se dă citire raportului de activitate al lui Tarangul ca bursier la Bordeaux, totodată
aprobându-se ca acesta să fie asistentul lui Ştefănescu-Galaţi la seminarul de
Enciclopedia dreptului, cu studenţii anului I licenţă.
[72] Vezi dosarul de docență în Arh.St.Iași, Fondul Personal Erast Tarangul, dos. 87.
[73] Constantin Kirițescu (1876-1965) a absolvit Facultatea de Științe din București
(1897). În 1907 este numit inspector în Ministerul Instrucțiunii de către Spiru Haret,
ocupând în câteva rânduri rangul de secretar general al acestui departament (1927-1928,
1932, 1936-1937). Se pensionează în 1941 de la Institutul Superior de Educație Fizică,
unde fusese profesor, dedicându-se diverselor preocupări științifice, îndeosebi istorie,
științele naturii, zoologie etc., dar și memorialisticii, literaturii, însemnărilor de călătorie
etc.
[74] Ministrul Instrucțiunii la acea dată era Constantin Angelescu.
[75] Radu Sbiera (1876-1946) era profesor titular la catedra de Limba şi literatura latină
de la 1 decembrie 1919.

~ 178 ~
[76] Louis Le Fur (1870-1943) era profesor la Facultatea de Drept din Paris, autorul
unei lucrări (de fapt, teza lui de doctorat) despre État fédéral et confédération d'États.
[77] Nicolae Dașcovici (1888-1969) a absolvit Facultatea de Drept din București, după
care și-a trecut doctoratul la Paris, în 1915, cu o teză de drept internațional despre La
question du Bosphore et des Dardanelles. În 1923 a ajuns profesor agregat, apoi titular
(din 1926) la Universitatea din Iași. Între 1938-1939 a fost secretar general al
Ministerului Instrucțiunii. În 1948 a fost ales membru corespondent al Academiei
Române.
[78] Vasile Negru (1900-1984) era bucovinean de origine, absolvent al Academiei de
Înalte Studii Comerciale (1926) și a Facultății de Drept (1927) din Cernăuți. A fost unul
din bursierii cernăuțeni ce și-au continuat studiile la Bordeaux, obținând aici doctoratul,
în 1931. În toamna aceluiași an devine asistent la catedra de drept civil a Universității
din Cernăuți (până în 1940), iar după ocuparea Bucovinei de către sovietici se transferă
la Iași, unde va fi profesor la Facultatea de Drept vreme de trei decenii, între 1948-1970
fiind și președintele Colegiului de avocați din orașul moldav.
[79] Este vorba de Colecția legilor României. Acte și legi, ce apărea sub îngrijirea lui G.
Alexianu, București, Edit. Socec & Co.
[80] Vasile Loichiță (1881-1958) a urmat teologia la Cernăuți, unde și-a trecut
doctoratul în 1907, după care și-a completat studiile la Facultatea de Litere din aceeași
localitate, continuate apoi la Budapesta. A fost profesor la Institutul teologic din
Caransebeș, pentru ca din 1924 să ocupe catedra de dogmatică de la Cernăuți, o vreme
suplinind și catedra de istoria bisericii românești.
[81] Alexandru (Leca) Morariu (1888-1963), bucovinean de origine, era profesor la
catedra de literatură modernă și folclor a Universității din Cernăuți (din 1922). După
ocuparea Bucovinei de către sovietici, Leca Morariu s-a stabilit la Râmnicu Vâlcea, în
anii regimului comunist predând aici violoncelul la școala de muzică. Era frate cu
Victor Morariu, titularul catedrei de germanistică de la universitatea cernăuțeană.
Asupra lui vezi: Leca Morariu, Viaţă. Din caietul unui român prizonier în uniforma
împăratului, ediţie îngrijită şi prefaţă de Liviu Papuc, Editura Alfa, Iaşi, 2002 ; Liviu
Papuc, Leca Morariu. Studiu monografic, Iași, Edit. Timpul, Iași, 2004.
[82] Este vorba de Ioan Prelipcean, bucovinean din Horodnic de Jos (născut în 1883),
doctor al Universității din Cernăuți (1912).
[83] G. Alexianu a fost numit rezident regal al Ținutului Suceava (ce-și avea reședința
la Cernăuți) pe 29 august 1938, fiind apoi destituit după scurtă vreme, la 31 ianuarie
1939.
[84] Annemarie Münke a fost căsătorită cu Alexander Kuzmany (1888-?), cu care a avut
5 copii.
[85] Se pare că prima întâlnire dintre N. Iorga și Erast Tarangul avusese loc pe 22
noiembrie 1918, la Cernăuți, cu ocazia unei mese comune, de față fiind Iancu Flondor,
I. Nistor, Radu Sbiera, Gh. Șandru, gen. Anastasiu ș.a. „Șesan și Erast Tarangul se scuză
pentru vechile conflicte cu mine”. (N. Iorga, Memorii, II, București, Edit. „Naționala” S.
Ciornei, p.124).
[86] Victor Slăvescu (1891-1977) a fost profesor și rector la Academiei de Înalte Studii
Comerciale și Industriale din București, director al BNR, dar și ministru la Finanțe
(1934-1935), Industrie și Comerț (1934) și Înzestrarea Armatei (1939-1940). Vezi:
Victor Slăvescu. 1891-1977, volum îngrijit de Lucian Nastasă şi Al. Zub, Bucureşti,

~ 179 ~
Edit. Academiei, 1993; Victor Slăvescu. Documente, 1909-1946, 2 vol., ed. Alin Gridan,
Iulian Oncescu, Târgoviște, Edit. Cetatea de Scaun, 2010.
[87] Gheorghe Tătărescu (1886-1957), membru al Partidului Național Liberal, a fost în
două rânduri prim-ministru al României (1934-1937 și 1939-1940), dar și viceprim-
ministru și ministru de Externe în guvernul Petru Groza (1945-1947). În mai 1950 a fost
arestat de autoritățile comuniste, aflându-și sfârșitul la 18 martie 1957.
[88] Evenimentele s-au succedat în urma ultimatumului sovietic din noaptea de 26 spre
27 iunie 1940, prin care România era somată să părăsească Basarabia și Bucovina de
nord, ceea ce va atrage după sine și demisia lui Tătărescu din funcția de prim-ministru.
[89] Erast Tarangul a fost încadrat provizoriu la catedra de Drept administrativ de la
Facultatea de Drept din Iași, prin decretul nr.3285 („Monitorul Oficial”, partea I, nr.229
din 1 octombrie 1941).
[90] Petre Dragomirescu (1882-1971) absolvise Facultatea de Drept din București, după
care și-a luat doctoratul la Paris. A fost profesor la Universitatea din Iași între 1920 și
1944.
[91] Ștefan Berechet (1885-1946) a fost deopotrivă teolog, jurist și filolog, ocupând
catedra de istoria dreptului la Universitatea din Iași între 1930-1946. Anterior predase și
la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1927).
[92] Neculai T. Buzea era titularul catedrei de Criminologie și științe penitenciare.
[93] Este vorba de Gh.A. Cuza (n. 1896), profesor la catedra de Drept roman (nivelul
studiilor doctorale)
[94] Florin Sion (n.1888) era titularul catedrei de drept civil.
[95] Gheorghe Zane (1897-1978) era profesor de economie politică și finanțe la
Facultatea de Drept (din 1930), după ce mai devreme – în 1929/30 – ocupase catedra de
istoria doctrinelor economice. În 1946 s-a transferat la Politehnica din București,
predând economie politică, iar din 1949 va fi cercetător științific în cadrul Academiei
Române. Încă din tinerețe a fost militant de stânga.
[96] Este vorba de Institutul de drept roman și papirologie, fondat în 1936 la Iași, sub
conducerea lui Ion Coroi, ce a beneficiat de o bogată bibliotecă de specialitate.
[97] Giorge Pascu (1882-1951) era profesor la catedra de istoria literaturii române încă
din 1920, o vreme ocupând și postul de director al Bibliotecii Universitare din Iași. A
fost o persoană conflictuală (îndeosebi prin periodicul ce-l conducea, „Revista critică”),
fiind de câteva ori suspendat din învățământ, totodată simpatizând și chiar
înregimentându-se în mișcarea legionară, motiv pentru care a fost pensionat în 1941.
[98] Este vorba de lucrările Comisiei pentru revizuirea situației membrilor corpului
didactic, instituită prin legea nr. 3670 din 2 noiembrie 1940, comisie ce a funcționat la
București, fiind alcătuită din P.P. Panaitescu (ca președinte), Traian Herseni, Dan
Rădulescu, Gh. Nechita, Iacob Lazăr, Vintilă Dongoroz, G. Meitani, Iordache Făcăoaru,
Virgil Nițulescu, Dimitrie Găzdaru, Stan Ionescu, Ștefan Bogdan și Petre Tomescu.
[99] Face referire la Enric Oteteleșanu, subsecretar de stat la Ministerul Educației
Naționale, Cultelor și Artelor între 27 ianuarie-4 decembrie 1941.
[100] Valeriu Bulgaru era titularul catedrei de Drept administrativ, legislație agrară și
industrială la Facultatea de Drept din Iași.
[101] Ioan Leatris era titularul catedrei de Drept comercial (nivel doctorat).
[102] Aurelian Ionașcu (1903-1990), licențiat în drept la Iași în 1925 și doctor în drept
la Paris în 1930. Specialist în dreptul roman, dreptul civil și legislația industrială, fiind

~ 180 ~
mai întâi conferențiar la Iași, apoi la Oradea, pentru ca din 1931 să treacă la Facultatea
de Drept din Cluj ca profesor, unde a activat până în 1973. A fost membru al Academiei
Române.
[103] Alexandru Ieșan (1883-1961), originar din Tișăuți (jud. Suceava), profesor la
Facultatea de Litere din Cernăuți din 1919, la catedra de logică și psihologie.
[104] Orest Bucevschi (1897-1992) a absolvit Facultatea de Teologie din Cernăuți în
1922, tot aici susținând doctoratul în anul următor, totodată urmând și cursurile
Facultății de Litere, luându-și licența în 1924. După o specializare de un an la Wroclaw,
a devenit profesor la Academia teologică din Cluj (1924-1937), după care a venit la
catedra de morală a Facultății de Teologie din Cernăuți (în 1937), transferată apoi la
Suceava, pentru ca din 1948 să predea la Institutul Teologic din București (până în
1962). A fost un teolog prolific, publicând enorm pe tema moralei, a păcatului, a
psihologiei religioase, a smereniei etc.
[105] Ioan Zugrav (1893-1982), absolvent de teologie, litere și drept la Cernăuți, cu un
doctorat în teologie în 1919. După un scurt stagiu de specializare la Paris, devine preot,
apoi secretar eparhial la Cernăuți, pentru ca în 1938 să ocupe catedra de liturgică și
pastorală, după 1948 fiind profesor și director al Școlii de cântăreți bisericești din
Suceava.
[106] Constantin Loghin (1891-1961), originar din Budeniț (jud. Storojineț), a absolvit
Facultatea de Litere din Cernăuți (în 1919), devenind profesor la Liceul ortodox
„Mitropolitul Silvestru”, unde a predat până în 1940, când se mută la Liceul „Matei
Basarab" din Bucureşti. După război va preda la Liceul „C. Diaconovici-Loga" din
Timişoara şi la Şcoala Pedagogică din Gherla, pentru ca după pensionare (1957) să se
stabilească la Gura Humorului. Loghin a devenit membru al Societății invocate aici încă
din 1928, pentru ca în 1943 să publice o impresionantă monografie a acesteia. A
practicat gazetăria, colaborând constant cu „Universul”, „Glasul Bucovinei", „Codrul
Cosminului", „Bucovina", „Tribuna", „Revista Bucovinei", „Bucovina literară",
„Junimea literară", „Adevărul literar şi artistic" ș.a., totodată întemeind la Cernăuți
Editura „Mitropolitul Silvestru”, cu o bogată activitate tipografică.
[107] Nicu Flondor (1872-1948) a absolvit dreptul la Cernăuți și deși a primit titlul de
baron în 1913, s-a afirmat ca un înfocat militant pentru unirea Bucovinei cu România. A
fost în trei rânduri primar al Cernăuțiului, aici fiind vorba de mandatul început în 1938
și încheiat la 28 iunie 1940.
[108] Tit Simendrea (1886-1971) a fost absolvent al facultăților de Teologie și Drept,
mai apoi cu un stagiu de specializare la Montpellier și Paris. S-a călugărit în 1924,
devenind succesiv arhiereu vicar al Bucureștiului (1926-1935), Episcop al Hotinului,
pentru ca la 13 iunie 1940 să fie ales mitropolit al Bucovinei. După 1945 s-a retras la
mănăstirea Cernica, unde și-a aflat și sfârșitul.
[109] Corneliu Calotescu (1889-1970) a fost guvernatorul militar al Bucovinei între 5
septembrie 1941 și 13 aprilie 1943, cel care a pus în practică măsurile dure contra
evreilor, arestându-i și confiscându-le averile. A luptat apoi pe frontul de răsărit ca
general de divizie, comandant al Diviziei 3 Infanterie.
[110] Corneliu I. Dragalina (1887-1949) fusese general de divizie în Corpul VI Armată
până la numirea sa în postul de guvernator al Bucovinei, context în care a participat la
luptele pentru ocuparea Odessei, apoi pe Don, până la Stalingrad. Spre deosebire de
predecesorul său, a manifestat o atitudine binevoitoare față de evreii bucovineni,

~ 181 ~
evacuându-i din ghetoul din Cernăuți, inclusiv permițându-le de a nu mai purta steaua
lui David.
[111] Este vorba de Valeriu Moldovan (1875-1954), profesor de drept canonic la
Universitatea din Cluj din 1930, pentru ca din 1934 să treacă la catedra de drept
administrativ. A fost unul din fruntașii Partidului Național Țărănesc, în mai multe
rânduri ales deputat sau senator, o vreme fiind chiar subsecretar de stat la Ministerul
Cultelor. În 1950 a fost arestat de comuniști în lotul foștilor demnitari, încetând din
viață în închisoarea de la Sighetul Marmației.
[112] Camil Negrea (1882-1956), profesor de drept civil la Cluj (1919-1948)
[113] Eugeniu Speranția (1888-1972), deopotrivă absolvent al Facultății de Litere și a
celei de Drept din București, cu un doctorat în filosofie. Din 1921 este conferențiar de
filosofia dreptului la Facultatea de Drept din Oradea, iar din 1934 trece ca profesor la
Universitatea din Cluj. S-a afirmat însă mai mult ca literat, poet și prozator, bucurându-se
de o unanimă recunoaștere ca scriitor și estetician.
[114] Petre Poruț/Poruțiu (1884-1951), doctor în științe juridice și în științe politice la
Universitatea din Budapesta (în 1906 și 1908), totodată absolvent al Academiei
Comerciale din Salzburg (1907). A fost un activist important pentru unirea Transilvaniei
cu România, motiv pentru care a îndeplinit diverse misiuni în cadrul Consiliului
Dirigent, contribuind major și la elaborarea legii pentru reforma agrară în Ardeal. Din
1919 a fost profesor de drept comercial la Universitatea din Cluj (până în 1947) și decan
al Facultății de Drept în două rânduri (1924/25 și 1930/31). Din punct de vedere politic
a fost înregimentat în Partidul Național Țărănesc.
[115] Dimitrie Ionescu (n. 1883) era doctor în științe economice, politice și financiare la
Berlin (1908). Din 1919 devine profesor la Universitatea din Cluj, unde a predat
economia politică.
[116] Tiberiu Moșoiu (1898-1953) și-a făcut studiile liceale la Ploiești și Câmpulung,
pentru ca imediat după terminarea lor să se înroleze voluntar în Primul Război Mondial.
Ulterior a urmat studii de drept și filosofie la Viena și Bruxelles, la universitatea din
urmă obținând doctoratul în 1928. A devenit conferențiar la catedra de drept roman a
Facultății de Drept din Oradea (în 1928), apoi profesor agregat (1932), pentru ca după
desființarea acestei instituții (1934) să treacă la Universitatea din Cluj. A fost
înregimentat în cadrul Partidului Național Liberal, fiind și deputat în Parlament. Din
luna mai 1946 până în noiembrie 1947 a fost guvernator al Băncii Naționale. A fost
arestat de autoritățile comuniste la 5 mai 1950, încetând din viață în închisoarea de la
Sighetul Marmației.
[117] Alexandru C. Angelescu (1902-1947) își susținuse doctoratul la Paris, după care
va deveni conferențiar, mai apoi profesor de drept civil la Facultatea de Drept din
Oradea, pentru ca în 1934 să se transfere la Universitatea din Cluj. A fost fiul lui
Constantin Angelescu, unul din cei mai importanți miniștri ai Instrucțiunii de la noi în
perioada interbelică.
[118] Pentru context vezi Lucian Nastasă, The Dilemmas of a Hungarian University in
Cluj, în vol. Hungary and Romania Beyond National Narratives. Comparisons and
Entanglements, eds. Anders E. Blomqvist, Constantin Iordachi, Balázs Trencsényi,
Oxford, Bern, Berlin, Bruxelles, Frankfurt am Main, New York, Wien, Edit. Peter Lang,
2013, p.359-396.

~ 182 ~
[119] Raluca Ripan (1894-1975), absolventă a Facultăţii de Știinţe din Iaşi (secţia
chimie), profesor la Universitatea din Cluj (catedra de chimie anorganică şi analitică), la
care a fost rector între 1952-1957. Membru al Prezidiului Marii Adunări Naţionale
(1957-1961) şi mulţi ani deputat de Cluj. Membru titular al Academiei Române (2
noiembrie 1948).
[120] Otto von Habsburg (1912-2011) a fost ultimul prinț moștenitor al Austro-
Ungariei, renunțând la acest drept în 1961. Ca cetățean german, a devenit în mai multe
rânduri europarlamentar, din partea Uniunii Creștin-Sociale.
[121] Ion G. Sbiera (1836-1916) a fost profesor de limba și literatura română la
Cernăuți, afirmându-se ca unul din marii noștri folcloriști și istorici literari, fiind printre
altele membru fondator al Academiei Române (în 1866).
[122] Sextil Pușcariu (1877-1948), cu studii superioare la Leipzig, Paris și Viena, este
din 1906 profesor de limba și literatura română la Universitatea din Cernăuți. După
marea unire i se încredințează reorganizarea Universității din Cluj, unde va rămâne ca
profesor până în 1945, când începe să fie anchetat de comuniști pentru simpatiile lui față
de mișcarea de extremă dreapta. A fost unul din marii filologi și lingviști români, cu o
operă impresionantă, membru al Academiei Române.
[123] Eugen Botezat (1871-1964), bucovinean de origine, a absolvit Facultatea de
Științe de la Universitatea germană din Praga, după care va fi profesor la Școala
Normală din Cernăuți vreme de două decenii. Din 1919 devine profesor de zoologie la
universitatea locală, unde a fost decan și rector, ieșind la pensie în 1938. După invazia
sovietică în Bucovina, E. Botezat a asigurat transferul universității spre noile autorități.

~ 183 ~
Ilustraţii
Certificatul de botez al lui Erast Tarangul
Erast Tarangul, student în Drept la Cernăuți, 1920
Erast Tarangul, conferențiar universitar, Cernăuți, 1929
Erast Tarangul, profesor universitar, Cluj, 1946
Erast Tarangul
Cluj, 1945, primirea trupelor române biruitoare care se întorc de la Praga.
În stânga, Erast Tarangul
7 decembrie 1968, întrunirea promoției 1948 a Facultății de Drept din Cluj
Directoarea Eugenia Tarangul în excursie cu eleve de la Liceul ortodox de
fete „Elena Doamna” la Mănăstirea Dragomirna
 Indice de nume
A Berechet, Ștefan: 107, 110-115, 177,
Alba Iulia: 107, 115
Alexandresco, Nacu: 148
Alexandrescu, Dimitrie: 148
Alexandru cel Bun: 27
Alexianu, George: 47, 52, 56-59,
61, 63, 64, 66-68, 70-72, 74-
76, 79, 82-87, 89-96, 98-104,
115, 139, 173, 174, 177
Amagawa, Nabuo: 66
Angelescu, C. Alexandru: 101,
106-115, 119, 138, 177, 182
Angelescu, C. Constantin: 53, 70,
72, 74, 75, 91-96, 156, 174,
175, 178, 182
Anglia: 14, 88
Antonescu, Ion: 117, 174, 178
Antonescu, Mihai: 117, 174
Antoniu, magistrat: 101, 102
Arad: 128, 129, 173
Austro-Ungaria: 8, 9, 30, 32, 34, 36,
40, 41, 43, 133, 134, 168, 183
B Bulgaria: 14
Bacinschi, Ilie: 25
Basarabia: 8, 12, 17, 35, 129, 180
Băleanu, student: 47
Băncilă, Vasile: 13
Beabăn, Iustin: 44, 170
Bejan, Dionisie: 39, 41
Bendeschi (Bândea), Eudochiei: 25
Berariu, Constantin: 40 , 50, 62, 73,
173
180
Bereznițchi, Ilarion: 29
Berlin: 10, 11, 51, 56, 87, 110,
145, 159, 168, 172, 176, 182
Beudant, Charles: 147, 161
Bistrița, passim
Bluntschli, jurist: 146, 161
Bodnărescu, Vasile: 40, 41
Boemia: 39, 50
Bonnard, Roger: 53, 65, 66, 87,
122, 178
Bordeaux: 12, 15, 53, 54, 62, 65,
66, 70, 175, 178, 179
Botezat, Eugen: 132, 183
Bratu, Traian: 76
Brno: 122
Bruja, Radu: 2, 3, 11, 19, 170
Bruxelles: 51, 88, 182
Buceschi, Dimitrie: 41
Bucevschi, profesor: 116, 181
Bucovina, passim
București, passim
Bulgaru, V.: 68, 69, 110, 113, 180
Bunești: 25
Burdujeni: 33, 37-39
Busuioceanu, profesor agregat: 62
Busuiocescu, Dimitrie: 51, 173, 177
Buzea, profesor: 107, 110, 111,
113, 115, 180
C Crasna: 25
Cadrilater: 106 Cristea, Miron: 48
Calotescu, general: 117, 181 Cristescu, George: 15, 53, 64, 68-
Candrea, Ioan: 41 70, 76, 82, 91, 93, 95, 98-
Cantacuzino, Matei: 148 102, 116, 177
Capitant, Henri: 54, 175 Cuza, A.C.: 107-111, 114, 176
Capțan, Constantin: 64
Caransebeș: 144, 151, 158, 179 D
Carlaonț, general: 47 Dacia, revista (societatea): 26, 29,
Carol al II-lea: 48, 106, 123, 142, 45, 47, 132
144, 148, 158, 162, 170, 173 Damian, Constantin: 52, 56, 57,
Cașin: 30 59, 62, 64, 67, 68, 70, 76, 78-
Catargi, Lascar: 137 82, 85, 86, 90, 94-98, 100,
Căpățână, Aurel: 52, 56, 103 102-104, 107-111, 113, 114,
Câmpeni: 126 116, 177
Câmpulung: 40, 117, 182 Dașcovici, N.: 83, 88, 107-114,
Câmpulung Moldovenesc: 25 116, 118, 179
Cârsteanu, Gheorghe: 131 David, Veronica: 25
Ceahor, comuna: 40 Dej: 126
Ceremuș: 41 Demolombe, Charles: 161
Cernăuți, passim Desloges, primar Suceava: 32
Cetatea Albă: 35 Dietze, Hans Helmut: 123
Cheile Bicazului: 95 Dorohoi: 40
Chelariu, Traian: 19 Dracinschi, Maria: 26
Chișinău: 16, 128, 129, 169, 174, Dracinschi, Ștefan: 26, 167
180 Dragalina, Ion: 117, 181
Cluj: 15-17, 25, 48, 50, 51, 53, 54, Dragomir, judecător: 77
60, 64, 82, 93, 88, 107, 113, Dragomirescu, Petre: 107, 109-
115-118, 120, 121, 124-127, 113, 115, 180
130, 138, 157, 165-168, 170, Drăganu,Tudor: 124
173-177, 181-183, 190, 192, Drăgănescu, George: 51, 53, 55,
193 56, 58, 59, 61, 63-65, 67, 68,
Colaciu: 41 72, 74, 75, 78, 80, 81, 84, 85,
Coroamă, Christofor: 51, 60, 61, 64, 97-99, 101-104, 107, 109-
71, 74, 75, 78-82, 94, 95, 97- 112, 115, 177
100, 102-104, 115, 119, 166 Dugan, Ilie: 44, 170
Coroi, Ion (Ioan): 61, 107-114, Duguit, Léon: 53, 54, 65-67, 175,
116, 176, 177, 180 178
Costin, Vasile: 29, 30 Durkheim, Emile: 10, 175
Craiova: 107 Düsterberg: 37

~ 196 ~
E Grămadă, Ion: 44, 45, 170
Ehrlich, Eugen: 10, 11, 147, 172 Greciuc, Vasile: 29
Eminescu, Mihai: 167 Grecu, Vasile: 29, 45, 168
Erlangen: 131 Gruia, jurist: 91
Etzdorf: 40 Gura Humorului: 44, 54, 181
Gusti, Dimitrie: 11
F Gușuleac, profesor: 94
Fălticeni: 40, 172
Fărcășanu, Valeriu: 130 H
Ferdinand I: 11, 41, 48, 166 Habsburg, Otto von: 131-133, 183
Filipescu, Nicolae: 30, 168 Hacman, Maximilian: 19, 41, 49,
Fischer, Verlag: 32, 34, 177 53-55, 63, 64, 70-79, 81-86,
Flondor, Iancu: 39, 41, 169, 179 89, 93-96, 98-104, 115, 117,
Flondor, Nicu: 117, 181 138, 156, 172
Forgaci, Emil: 41 Haesaert: 88
Francisc Iosif I: 43 Haret, Spiru: 137, 178
Franța: 13, 15, 66, 82, 87, 89, 90, Hayek, Friedrich von: 10
122, 143, 146, 147, 153, 158, Heidelberg: 47
161, 175 Heransgageben, Rudolf Wagner von:
Freud, Sigmund: 10 131, 133
Herriot, Édouard: 13
G Herzog, Eugen: 48, 171
Galiţia: 8, 9, 39, 132, 134, 168 Hîj, Simion: 29, 167
Gălășescu-Pyk, Dimitrie: 52, 56, Hlboi Șandru, Vasile: 41
58, 59, 64, 71, 74, 75, 78, 80, Horișcu, familia: 37, 38
84, 85, 98-100, 102-104, 115, Huedin: 126
177 Hurmuzaki, Eudoxiu: 41
George al V-lea: 88
Gerber, metodă: 147, 161, 146 I
Germania: 14, 105, 143, 146, 147, Iacoban, Ion: 122
152, 154, 158, 161, 163 Iacobeni: 34
Gheorghian, Octavian: 40, 41 Iași: 12, 15-19, 21, 25, 40, 41, 43,
Gherla: 126, 181 44, 47-54, 56, 61, 64, 65, 68,
Ghica, Grigore Vodă: 43 69, 76, 77, 82, 83, 88, 89, 97,
Ghițescu, Ion: 50, 53, 56, 58, 59, 101, 107-111, 113, 115-119,
61, 64, 69, 72, 74-82, 85, 86, 122, 123, 137, 138, 140, 141,
95, 96, 98, 101, 103, 104, 143, 144, 153, 156-159, 167,
107, 109-112, 115, 138 168, 170-181, 183
Goina, Eugenia: 130 Ieșan, Alexandru: 116, 117, 181
Göttingen: 50 Ilișești: 105

~ 197 ~
Ionașcu, Aurelian: 118, 119, 173, Le Fur, Louis: 54, 79, 80, 175,
180 179
Ionașcu, Traian: 51, 56, 107, 109, Leatris, Ioan: 110, 113-115, 180
110, 113-116, 124, 173, 177 Leipzig: 10, 87, 123, 167, 171,
Ionescu, B. Dimitrie: 119, 120, 176, 177, 183
182 Lendl, Egon: 133
Ionescu, Octavian: 123, 124 Lieblein, profesor: 47
Iorga, Nicolae: 11, 105, 106, 167, Linz: 131
170, 179 Loghin, Constantin: 116, 117, 181
Isopescu-Grecul, Constantin: 49, Loichiță, Vasile: 103, 179
56, 59, 60, 68, 74, 78-80, 82, Lorca, Francesco Garçia: 66
84-86, 89, 92, 94-102, 113, Luduș: 126
132, 138, 140, 141, 173 Lunguleac, I. : 49, 53, 56, 59, 61,
Italia: 152, 163 64, 74, 75, 82, 99, 100, 102-
Iugoslavia: 106 104, 115, 119, 166
Luția, Lascar: 44, 170
J Lwov: 131
Japonia: 10
Jellinek, Georg: 147 M
Jibou: 126 Macarius, vicar: 133
Junimea: 26, 42-45, 47, 87, 132, Macarovici, Const. Gh.: 130
181 Madrid: 66
Maghior, Vasile: 32
K Marcu, Vasile: 41, 50
Kaindl, Raimund Friedrich: 28, 167 Marmeliuc, Dimitrie: 41
Kant, Immanuel: 65 Martin-Olivier, François : 54, 175
Kellmann, Heinz: 73 Măgura, pasul: 38
Kelsen, Hans: 122, 123, 145, 147, Măzăreanu, Vartolomeu: 128
159, 160 Meriggi, Lea: 87
Kirițescu, Constantin: 74, 178 Meschendarfer, Verlag Hans: 131
Kleinwächter Friederich: 48, 50, Mestecăniș, pasul: 34, 37, 38
62 Mestre, Achille: 54, 175
Kolotylo, Basil: 133 Métall, Rudolf Aládar: 87, 123
Korn, Robert: 39 Mihăileni: 40
Kwiatkoski, Stanislau: 41 Mohl, Robert von: 146, 161
Moldova, passim
L Moldovan, Valeriu: 83, 117, 118,
Laband, metoda: 146, 147, 161 182
Laferrière, Edouard: 147, 161 Morariu, Aurel: 58, 168, 172
Morariu, Constantin: 43, 168

~ 198 ~
Morariu, Leca: 103, 105, 168, 170, P
179 Papacostea, Alexandru: 51, 61, 173
Morariu, Silvestru: 45, 170 Paris: 8, 9, 13, 14, 51-54, 57, 79,
Morariu, Victor: 29, 36, 168, 179 87, 88, 122, 172, 174-177,
Moșoiu, Tiberiu: 119, 182 179-183
München: 11, 131, 169, 171 Pascu, Iulian: 52, 108
Munkács: 32 Petrescu-Ercea, Constantin: 52, 119,
Münke, Annemarie: 104, 179 174
Munteanu, Basil: 13, 16 Plastara, George: 61, 176
Polonia: 14, 106
N Pop, Simion: 95,120
Nancy: 54, 175 Pop, Traian: 107, 117-119, 176
Nandriş, Grigore: 16 Popescu, Orest: 43
Năsăud: 126 Popescu-Spineni, Ilie: 52, 107, 110,
Negrea, Camil: 118, 119, 182 111, 113, 174, 177
Negru, Vasile: 62, 64, 85, 101, Popinceanu, Ioan: 131
107, 179 Popovici, Alexandru: 50, 61, 68
Negulescu, Paul: 49, 54, 56, 68, Popovici, Clement: 98
70, 82-84, 86, 87, 89-94, 99- Popovici, Eusebie: 40
101, 116, 123, 139, 172 Popovici, Ioan: 18, 77
Netolitzky, Fritz: 48, 171 Popovici, Jean: 80-84, 86-94, 96-
New York: 132, 182 101, 107-109, 111, 113, 114,
Nistor, I. : 12, 17, 41, 45, 48, 55, 116, 118, 137, 141
58, 74, 81, 82, 84, 85, 86, 94, Popovici, Traian: 60
95, 96, 97, 103, 104, 110, Porumbescu, Ciprian: 31, 43, 168
115, 123, 132 144, 159 , 170, Poruț, Petre: 118, 119, 182
171, 179 Praga: 10, 50, 171, 172, 183, 192
Nistor, Iancu: 41 Prelipcean, Ioan: 94, 103, 179
Nistru: 41 Procopiu, profesor: 111
Nowostwskyj, I.M.: 132 Procopovici, Alecu: 41
Procopovici, Alexe: 11
O Procopovici, Eusebie: 31
Ohrana: 37 Puchta, jurist: 146, 161
Onciul, Aurel: 39, 169 Puiu, Visarion: 16, 47, 57, 58, 103
Onciul, Dimitrie: 43, 48, 170 Puşcariu, Sextil: 11, 132, 170,
Onișor, Victor: 60, 68, 176 171, 183
Oradea: 52, 174, 176, 181, 182 Putna: 31, 133
Oteteleșeanu, Enric: 109

~ 199 ~
R Simedrea, Tit: 117, 181
Rarincescu, Constantin: 116 Siretean, Eugen: 43
Rădăuți: 17, 25, 34, 105, 117, Siretean, Partenie: 47, 170
170, 171 Slăvescu, Victor: 106, 179, 180
Rădulescu, Constantin: 51, 53, 55, Soare, Maria: 25
56, 58, 59, 61, 68, 72, 73, 75, Soare, Nicolae: 25
76, 99, 138 Sofronie, George: 54, 82, 83, 84,
Rădulescu, I.: 52, 56, 59, 71, 74, 86, 89, 101, 107, 117-119,
75 138, 165, 176
Rădulescu-Motru, Constantin: 86, Speranția, Eugeniu: 88, 118-120,
94, 118, 119 148, 182
Repta, Vladimir de: 34, 41, 169 Spulber, Constantin: 50, 60, 61,
Riedel, Franz Hieronymus: 132 63, 64, 74, 76, 82, 85, 95, 97,
Riga: 50 100-103, 115, 127, 138, 143,
Ripan, Raluca: 121, 183 157, 166
Ripert, Georges: 54, 175 Stecher, Friederich: 65
Rolland: 87 Storojineț, oraș: 117, 181
Rosetti, R.R.: 64, 110, 117, 178 Strechunetz-Hillebrand, Bruno: 133
Rousseau, Jean-Jacques: 65 Suceava: 12, 15, 16, 21, 25-28,
Rusia: 9 30-40, 42, 47, 52, 65, 104,
Rusu, Dragoş: 15, 178 105, 107, 117, 128, 129, 142,
156, 157, 167-170, 172, 174,
S 179, 181
Salzburg: 133, 182 Suceveanul, Eugeniu: 129
Sarajevo: 31
Savigny, profesor: 146, 161 Ș
Sărmaș: 126 Șandru, Gheorghe: 41, 179
Sârbu, Mihai: 30, 32-34 Șesan, Valerian: 49, 62, 172, 179
Sbiera, Eugenia: 15, 26, 130 Ștefănescu-Galați, Atanasie: 51, 53,
Sbiera, Ion Gh.: 15, 26, 132, 167, 56-70, 72-75, 77-79, 81-85,
183 89, 90, 92-103, 107, 109-115,
Sbiera, Radu: 41, 74, 75, 85, 178, 178
179
Sbiera, Remus: 15, 26 T
Scheia, comuna: 33 Tarangul, Constantin: 25
Sibiu: 25, 27, 50, 51, 53, 64, 107, Tarangul, Erast, passim
113, 115-118, 120, 121, 124, Tarangul, Eugenia: 130, 142, 156
129, 165, 166 Tarangul, Orest: 167
Sidorovici, Pancratie: 35, 169 Tarangul, Oreste: 25, 128, 129
Siegel, Carol: 48, 171 Tarnavschi, Aurel: 50, 173

~ 200 ~
Tătărescu, Gheorghe: 106, 180 V
Tel-Aviv: 131 Valea Putnei: 34
Teodorescu, Anibal (Hanibal): 15, Vasilescu, Petre: 53, 110
54, 68, 69, 83, 84, 116, 138, Vaslui: 134
175 Vatra Dornei: 32, 34, 38, 95
Timișoara: 107, 124, 125, 181 Vălenii de Munte: 105
Tokio: 66 Voitcu Gheorghe: 41
Toma, Iorgu: 45 Volovăț, comuna: 25
Tomescu, Constantin N.: 15, 16 Voronca, Zaharia: 43
Trianon: 8 W
Trotabas, Louis: 54, 75 Wasseda, facultate din Tokio: 66
Turda: 115, 126 Weber, Max: 10
Turovtev, Anastasia: 130 Weller, jurist: 66
Turturean, Teodor: 44, 170 Wien: 10, 11, 87, 123, 145, 159,
167, 182
Ț Würzburg: 123
Țenescu/Țenof, general: 106
Țurcan, Dimitrie: 25 Z
Țurcan, Gheorghe: 25 Zadic, Iacob: 40, 41, 170
Țurcan, Ioan: 70, 177 Zalău: 126
Țurcan, Ion: 51, 62, 64, 67, 104, Zane, Gheorghe: 107, 109, 110,
107, 109-113, 115, 117, 118, 113-115, 180
174 Zugrav, Ioan: 116, 181
Țurcan, Vasile: 25 Zürich: 87, 122, 123, 144, 145,
158, 169
U
Ucraina, passim

~ 201 ~