Matei, Nastasa, Culura Si Propaganda Original OCR

Irina Matei
Lucian Nastasă‑Kovács
Cultură şi propagandă
Institutul Român din Berlin
(1940–1945)
Irina Matei
Lucian Nastasă‑Kovács
Cultură
şi
propagandă
Institutul Român din Berlin
(1940–1945)
Editura MEGA
Cluj‑Napoca
2018
DTP şi copertă:
Francisc Baja
© Autorii, 2018
ISBN 978‑606‑543‑991‑7
Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României.
Editura Mega | www.edituramega.ro

e‑mail: mega@edituramega.ro
Cuprins
INSTITUTUL ROMÂN DIN BERLIN. EŞECUL UNUI AŞEZĂMÂNT DE

CULTURĂ ŞI PROPAGANDĂ (1940–1945) 7
Contextualizări preliminare 8
Primul război mondial și schimbări paradigmatice 19
Diplomația culturală a Republicii de la Weimar
și a celui de‑al Treilea Reich 31
Institutul German pentru Știință din București 43
Diplomația culturală a României 59
Proiecte și instituționalizări efemere 73
Institutul Român din Germania 82
Nu chiar un epilog 163
Doar câteva concluzii
sau despre limitele entuziasmului instituțional 175
ANEXĂ DOCUMENTARĂ
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI 181
LISTA DOCUMENTELOR 183
DOCUMENTE 201
ILUSTRAȚII 677
INDICI 691
Institutul Român din Berlin.
Eşecul unui aşezământ de cultură
şi propagandă (1940–1945)
La data de 16 august 1940 a fost promulgat Decretul‑Lege nr. 2756 prin

care se înființa Institutul Român din Germania (Rumänisches Institut in
Deutschland), cu începere de la 1 septembrie 1940, menit a funcționa pe lângă
Legația României din Berlin1. Actul fondator stipula într‑o formulă cât se
poate de simplă și clară principalul obiectiv al acestuia, și anume coordo‑
narea și amplificarea relațiilor culturale dintre România și cel de‑al Treilea
Reich, modalitățile fiind explicit prevăzute în cuprinsul art. 2 al respectivului
Decret‑Lege.
În baza acestui act normativ, două zile mai târziu de la publicarea lui în
„Monitorul Oficial”, se parafează – pe 19 august 1940 – contractul dintre
Ministerul de Externe și Sextil Pușcariu, document prin care filologul este
numit la conducerea Institutului Român din Berlin pentru o perioadă de cinci
ani, stabilindu‑se totodată o serie de atribuții ce‑i reveneau filologului clujean
pentru buna funcționare a așezământului2. În afară de organizarea și eficienta
administrare a Institutului, rezultă în mod evident nu doar îndatoririle lui
Sextil Pușcariu, cât mai ales direcțiile de acțiune preconizate pentru acest sta‑
biliment: studierea instituțiilor celui de‑al Treilea Reich; îndrumarea tinerilor
1
Cf. „Monitorul Oficial”, nr. 189/17 august 1940, p. 4211. Evenimentul a fost anunțat cu o zi mai
devreme de către Nichifor Crainic, cu ocazia reuniunii Institutului de Cultură Româno‑Ger‑
man din Brașov. Au fost totodată evidențiate câteva direcții de dezvoltare a relațiilor culturale
româno‑germane, Crainic afirmând că noua orientare externă a României „trebuie susținută
dinlăuntru de o puternică organizare a vieții culturale, sociale, economice și politice în spiri‑
tul nou al naționalismului integral”. Cf. Înfrățirea culturală româno‑germană. Declarațiile făcute
de d. ministru Nichifor Crainic la Brașov, în „Universul”, nr. 225 din 17 august 1940. Vezi și S‑a
înființat Institutul Român din Germania, în „Timpul”, IV, 1940, nr. 1185 din 19 august, p. 3 (fiind
reprodusă legea din 17 august).
2
Textul contractului în Arh.St.București, Ministerul Educaţiei Naţionale, dos. 1075/1941, f. 403–
404; Arh.St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2906, Contencios, dos. 224/1943,
f. 27–28. În acest volum vezi doc. 74.
8 I r i n a M at e i | L u c i a n N a s ta s ă- K o vá c s
din România aflați la studii în Germania; inițierea și înlesnirea schimbului

de profesori și studenți din cele două țări; cooperarea cu instituțiile științifice
din Germania care sunt interesate de Europa Centrală și de Sud‑Est, facili‑
tându‑le documentarea; organizarea de conferințe și expoziții, precum și pro‑
movarea creațiilor artistice românești; publicarea în limba germană a unor
lucrări despre România; crearea și îmbogățirea permanentă a unei biblioteci
în cadrul Institutului, aptă să ofere un bogat material documentar despre
România; înlesnirea publicării în Germania a diverșilor autori români; con‑
stituirea unei rețele de corespondenți culturali în cele mai importante orașe
din al Treilea Reich.
Contractul prevedea totodată alte câteva puncte ce vizau în principal orga‑
nigrama Institutului și condițiile cooptării colaboratorilor necesari, dar și
diverse aspecte ale finanțării, sursa fiind stabilită chiar prin Decretul‑Lege
amintit (art. 5), ce menționa că subvenția va fi asigurată prin Ministerul de
Externe, dintr‑un capitol distinct menit „Cheltuielilor diplomatice”, sume ce
erau supuse unor prevederi speciale (fiind un fond cu caracter secret), la fel
cum și contractul lui Sextil Pușcariu era exonerat de orice taxe și impozite, la
rândul lui având un caracter confidențial.
Fără a intra acum și în alte detalii ce țin de prevederile celor două docu‑
mente care reglementau funcționarea Institutului Român din Berlin, este
potrivit totuși a menționa libertatea cvasitotală a lui Sextil Pușcariu în a ges‑
tiona fondurile atribuite, precum și dreptul său de a coopta și angaja per‑
sonalul așezământului, inclusiv în ceea ce privește remunerarea acestuia.
Totodată, filologul își păstra calitatea de profesor la Universitatea din Cluj,
precum și pe cea de director al Muzeului Limbii Române, cu drepturile și
remunerațiile aferente.
Contextualizări preliminare
Cum de la sine se înțelege, pentru mulți din cunoscătorii primei jumătăți
a veacului XX, atât din punct de vedere politic, dar mai ales cultural, o aseme‑
nea decizie tardivă ar putea stârni nedumeriri, de vreme ce încă de la fondarea
statului român modern (1859), Germania alături de Franța au jucat un rol fun‑
damental în formarea elitei noastre intelectuale, urmate la mare distanță de
Austria, Belgia, Elveţia și Italia, în contextul în care primele două universități
naționale în sens modern au fost create la noi abia din 1864. Este și explicația
pentru care mereu s‑a vorbit de o competiție nu doar simbolică între influența
franceză și cea germană în dezvoltarea noastră statală, conferind când uneia,
când alteia întâietate, în funcție fie de evoluția relațiilor internaționale, fie în
temeiul unor ideologii ce stăteau sub semnul istorismului – în fond, un concept
Cultură şi propagandă. Institutul Român din Berlin (1940–1945) 9
de sorginte germană (Historismus) –, fie ținând chiar de atașamentul sufletesc

al diverșilor lideri politici și culturali ai societății românești pre‑comuniste.
Iar pentru aspectul din urmă, o pildă cât se poate de edificatoare ar fi
Societatea „Junimea”, care s‑a bucurat în perioada 1866–1918 – dar și ulterior
– de un indiscutabil prestigiu social, literar şi intelectual, exercitând totodată o
evidentă influență asupra vieții politice românești. Deşi majoritatea membri‑
lor „Junimii” (printre ei numeroşi universitari, oameni politici ajunşi în fotolii
ministeriale, înalţi funcţionari etc) aveau o formaţie franceză, totuși direcţia ide‑
ologică și impulsurile erau date de o relativă minoritate (o pătrime) care privea
cu mare admiraţie spre cultura germană, considerată prin disciplina şi rigoa‑
rea ei, prin conservatorism, prin sistemul politic bismarckian drept singurul
model ce ar servi intereselor societăţii româneşti, în vreme ce prototipul francez
era acuzat de prea multă superficialitate şi spirit revoluţionar3. De altfel, Titu
Maiorescu – artizanul şi liderul incontestabil al acestei grupări, ce avea o forma‑
ţie strict germană, cu toate că nici cultura franceză nu i‑a fost străină – a și trans‑
format „Junimea” într‑o facţiune politică mai întâi, apoi în partid, acaparând
treptat importante pârghii de putere și impunând construcții instituționale de
sorginte prusacă, pentru ca în 1913 să ajungă chiar prim‑ministru, prezidând
astfel Congresul păcii balcanice. Totodată, ca ministru al Educaţiei ori ca rector
al Universităţii din Bucureşti, a contribuit la orientarea diverselor branşe de stu‑
dii în principal spre modelul german, rezultat evident în structura învăţămân‑
tului superior românesc de la finele secolului XIX şi până în preajma celui de‑al
doilea război mondial4.
Franța însă se bucura de mai multă vreme de o însemnată influență înde‑
osebi în Europa de sud‑est, făcând de altfel figură de leader european, atât
în baza principiilor izvorâte din Revoluţia franceză şi organizarea napoleo‑
niană, fundamentată pe meritocraţie, fără prejudecăţi în ce priveşte religia
şi originea socială, cât și prin prestigiul cultural dobândit în temeiul bogăţiei
şi monumentelor sale, prin publicaţii şi tipărituri, prin manifestările artis‑
tice şi literare de avangardă, prin mondenităţi, prin numărul şi diversitatea
geografică a admiratorilor non‑francezi care‑și îndreptau sejururile prepon‑
derent spre Hexagon. Fără a exagera, se poate afirma că până la primul război
mondial nu a existat nicăieri în lume un cumul de investiţii de ordin cultural
şi para‑cultural, aşa cum aflăm la Paris5. Iar victoria Prusiei asupra Franței
3
Pentru aceste aspecte vezi C.G. Bedreag, Quelques aspects de „Junimea de Iassy“. 1863–
1872–1885, în vol. Omagiu lui Ion I. Nistor, 1912–1937, Cernăuţi, Tip. „Glasul Bucovinei“, 1937,
p. 121–155.
4
Vezi asupra lui: Zigu Ornea, Viața lui Titu Maiorescu, ed. II, 2 vol., București, Edit. Style, 1997.
5
Vezi, de pildă, volumul Paris. De l’image à la mémoire. Représentations artistiques, littéraires,
sociopolitiques, ed. Marie‑Christine Kok Escalle, Amsterdam, Rodopi, 1997.
în urma războiului din 1870–1871 nu a dus la o diminuare a prestigiului celei

din urmă, ci dimpotrivă, aceasta va pune în lucru măsuri compensatorii pen‑
tru anihilarea efectelor politice, în beneficiul unei „încoronări culturale”, în
competiție directă cu o Germanie ce aspira deopotrivă la o asemenea poziție,
deși ambelor țări li se recunoștea ambiția de „societăţi imperiale“6. Pentru că
1871 reprezintă nu doar anul înfrângerii Franței, ci și începuturile pretențiilor
de supremație ale Germaniei.
Astfel, în cadrul acestei concurențe s‑a impus, printre altele, ideologia con‑
form căreia modernitatea este vehiculată în parte prin „marile limbi ale civi‑
lizaţiei“ – idee dobândită probabil de la Secolul Luminilor –, în acest context
Franța organizând temeinic valorificarea patrimoniului ei cultural – francofo‑
nia – susceptibilă la cumpăna secolelor XIX‑XX a fi privită ca hegemonică în
Europa, dacă nu cumva chiar în lume7. Aceste elemente au pus Franţa în com‑
petiţie mai ales cu Germania, ambele fiind producătoare ale unor culturi uni‑
versalizante, în acest context fiecare din cele două state căutând să coopteze şi
să fidelizeze o clientelă străină elevată, în încercarea de a domina spiritele de
pretutindeni prin influența produselor intelectuale și materiale, susținătoare
la urma urmei a tendințelor politice dominatoare, aspect indisolubil legat şi
de natura relaţiilor internaţionale ale celor două mari puteri.
Fără a intra în detalii asupra francofoniei, noțiune care ar merita totuși
o sistematizare a semnificațiilor, vom reține aici doar una din conotațiile
termenului, ca strategie politico‑culturală, lăsând acum deoparte reflecțiile
filosofice, unele de‑a dreptul idealizante în ceea ce privește răspândirea în
lume, pe calea limbii franceze, a culturii produse în Hexagon8. În contextul în
care imaginea internațională a Franței suferise după pierderea războiului cu
Prusia din 1871, dar aspira să‑și mențină influența în străinătate, în 1883 a fost
creată „Alliance Française”, grupând astfel într‑un spațiu francofon pe toți cei
atașați ideilor de libertate, egalitate, fraternitate, și care dovedeau totodată
6
Vezi conceptul la Christophe Charle, La Crise des sociétés impériales. Allemagne, France,
Grande‑Bretagne, 1900–1940. Essai d’histoire sociale comparée, Paris, Seuil, 2001, p. 15–28 (dar și
idem, Des sciences pour un empire culturel, în „Actes de la Recherche en Sciences Sociales”, Vol.
133, juin 2000, p. 89–95).
7
Cf. Victor Karady, La migration internationale d’étudiants en Europe, 1890–1940, în „Actes de la
Recherche en Sciences Sociales“, no.145/2002, p. 58.
8
Vezi pe această temă, din imensa bibliografie, doar câteva titluri ce ar ajuta la înțelegerea
de care avem nevoie pentru acest studiu: Sprache und Identität in frankophonen Kulturen/Lan‑
gues, identité et francophonie, Hg. Manfred Schmeling, Sandra Duhem, Springer Fachmedien
Wiesbaden GmbH, 2003; Amadou Falilou Tall, La Francophonie dans l’univers des relations
internationales, Saarbrücken, Éditions Universitaires Européennes, 2016; La francophonie en
Europe du sud‑est. Aspects historiques, problématiques actuelles, éd. Klaus Bochmann, Leipzig,
Leipziger Universitätsverlag, 2016 ș.a.
un mare respect față de limba purtătoare a valorilor morale enunțate. S‑a pus
astfel în lucru o ideologie concretă, care evidenția misiunea civilizatoare a
Hexagonului, utilizând diplomația culturală în direcția adoptării limbii fran‑
ceze, a creațiilor spirituale de orice natură provenite din acest spațiu, dar și a
idealurilor republicane9.
În aceste împrejurări, Franța și‑a construit treptat și a întreținut eficient
cea mai mare rețea de institute culturale și de cercetare din lume, concepute
grosso modo după mai vechea ei întocmire din 1846, Școala Franceză de la
Atena, ca răspuns pe atunci Marii Britanii, rivala ei din epocă. Așa se face că
în 1873 a fost înființată Școala Franceză din Roma, apoi Institutul Francez de
Arheologie Orientală din Cairo (1880), Școala Franceză din Extremul Orient
cu sediul la Saigon (1898), iar apoi la Hanoi (1902), Institutul Francez din
Florența (1908), cel din Marea Britanie (1910), la care s‑au adăugat după prima
conflagrație mondială Casa Franco‑Japoneză (1922), Institutele franceze din
Varșovia, Praga, București, dar și Casa Velázquez, care deși a fost inaugurată
în 1928, fusese prefigurată încă din 1898 etc.
Tot acest elan a venit din competiția cu Germania, așa cum după al doi‑
lea război mondial un nou avânt s‑a produs și a fost alimentat în respectiva
direcție ca un soi de „rezistență la dominația americană”10 ce începuse deja să
se prefigureze. Însă trebuie subliniat faptul că aceste întocmiri instituționale
au fost rodul unor proiecte politice bine articulate, care trebuiau să pună în
valoare Franța și francofonia în ochii străinătății sub forma unei expansiuni
„pacifiste” prin cultură. Pentru că atunci, ca și acum, este de netăgăduit faptul
că toate produsele culturale ale unei țări constituie elementul cel mai dinamic
în cunoașterea și promovarea acesteia, adeseori cu impact subliminal, ce se ino‑
culează în alte spații cu efecte majore și lesne de recunoscut în cadrul societății
amfitrion. Cultura contribuie totodată în mod substanțial nu doar la crearea
unei imagini despre un spațiu, ci dă chiar măsura raporturilor de forță între
diverse state. Iar în acest context se poate invoca francofonia și ca o „afacere
geopolitică”11, prin viziunea etnocentristă asupra culturii produse în Hexagon.
9
Cf. Maurice Bruézière, L’Alliance française. Histoire d’une institution, Paris, Edit. Hachette,
1983; François Chaubet, La politique culturelle française et la diplomatie de la langue. L’Alliance
française, 1883–1940, Paris, L’Harmattan, 2006; Philippe Boulanger, L’Alliance française. Fran‑
cophonie et diplomatie culturelle au XXIe siècle, Paris, Édit. Cygne, 2017. Vezi totodată: Albert
Salon, L’Action culturelle de la France dans le monde, Paris, F. Nathan, 1983; René Girault, Diplo‑
matie européenne. Nations et impérialismes, 1871–1914. Histoire des relations internationales con‑
temporaines, I, Paris, Payot, 2004 (în fapt, o nouă ediție a mai vechii lucrări Diplomatie euro‑
péenne et impérialismes, 1871–1914, Paris, Masson, 1979).
10
Christophe Charle, Des sciences pour un empire culturel, citat, p. 89.
11
François Roche, Pour une géopolitique de la culture, în „Mélanges de l’Ecole Française de
Rome. Italie et Méditerranée”, tome 114, no.1, 2002, p. 25.
Iar tot acest efort a fost conjugat cu politica activă şi încurajatoare a sta‑
tului francez faţă de afluxul de străini în universităţile sale, promovând ideea
„schimburilor academice”, această deschidere fiind pusă tot pe seama nevoii
de a compensa simbolic marea înfrângere din 1871, printr‑o „încoronare cul‑
turală“, dar şi pe proprietăţile unei societăţi care se diminua demografic şi
care organiza asimilarea alogenilor prin şcolarizare (chiar de rang superior)12.
Germania însă, aflată într‑o poziție politică tot mai hegemonică în ulti‑
mul pătrar al veacului XIX, a adoptat o altă strategie în extinderea influenței
sale asupra celorlalte spații, mobilizând un program prin care se încerca
captarea și influențarea elitelor educate ale altor națiuni, în felul acesta
valorificând mai ales după 1890 conceptul „diplomației culturale”, care va
căpăta un deplin contur în perioada Republicii de la Weimar. Pentru că încă
de la finele secolului XIX, sintagma de mai sus (auswärtige Kulturpolitik) a
fost indisolubil legată de doctrina wilhelmiană în ce privește Weltpolitik,
noțiune de esență liberală, ce și‑a câștigat popularitatea în vremea cance‑
larului Leo von Caprivi (1890–1894), utilizată îndeosebi de politicieni și de
presă pentru a desemna în primul rând revendicarea Germaniei de a fi o
„putere mondială”13.
După marile succese politice ale lui Otto von Bismarck, intelectualii
și diverși lideri ai structurilor statului au pledat tot mai mult în direcția ca
Prusia să profite de marile ei realizări în domeniile științei, tehnologiei și
educației, pentru a‑și mări prestigiul peste hotare. Deja impactul unui peregri‑
natio academica spre spațiul german al tinerilor din răsăritul Europei devine
tot mai evident14, fără ca în afara Reichului să asistăm la o politică de export
cultural cât de cât coerentă, cu excepția eforturilor de a susține viața spirituală
și tradițiile lingvistice ale germanilor din Europa Centrală și ale emigranților
din cele două Americi, prin întreținerea de școli, presă și biblioteci pentru
aceste comunități de peste hotare, urmărindu‑se astfel conservarea identității
lor etno‑culturale. Dar și acest aspect va fi mai bine organizat abia odată cu
înființarea acelei „Verein für das Deutschtum im Ausland” (Asociația pentru
12
Cf. Victor Karady, La migration internationale d’étudiants en Europe, 1890–1940, citat, p. 47–60.
13
Rudiger vom Bruch, Weltpolitik als Kulturmission. Auswärtige Kulturpolitik und Bildungsbür‑
gertum in Deutschland am Vorabend des Ersten Weltkrieges, Paderborn, Schöningh Verlag, 1982.
14
Vezi, de pildă, Claudie Weill, Etudiants russes en Allemagne 1900–1914. Quand la Russie fra‑
ppait aux portes de l’Europe, Paris, L’Harmattan, 1996; Szögi László, Magyarországi diákok néme‑
tországi egyetemeken és főiskolákon, 1789–1919 [Studenți din Ungaria în universitățile și școlile
superioare], Budapest, Eötvös Loránd Tudományegyetem Levéltára, 2001; Lucian Nastasă,
Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spațiul românesc la studii în străinătate (1864–1944), Cluj,
Edit. Limes, 2006, p. 211–249; Peregrinatio Hungarica. Studenten aus Hungarn an deutschen und
österreichischen Hochschulen vom 16. bis zum 20. Jahrhundert, Hrsg. Márta Fata, Gyula Kurucz,
Anton Schindling, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2006 ș.a.
Germanii din Străinătate) – cum a fost ea numită la un moment dat –, activă

mai ales din 190815.
S‑au auzit totodată și voci importante care au pledat pentru o puternică
promovare a legăturilor culturale și extinderea influenței prusace, fără a lua
neapărat în seamă prezența minorităților germane în diversele state din
Europa și din afara ei. Iar nu întâmplător, printre propovăduitorii abordă‑
rii alternative a diplomației culturale a fost Karl Lamprecht, unul din marii
istorici de la finele veacului XIX și începutul celui următor. Profesor la
Universitatea din Leipzig, fondator al Institutului pentru Cultura și Istoria
Universală (Institut für Kultur‑ und Universalgeschichte), acesta era nu doar
autorul impresionantei Deutsche Geschichte în 13 volume (1891–1908), ci și
teoretician de marcă al istoriei culturii (Kulturgeschichte), prin care elogia
superioritatea spiritualității acestei națiuni. Savant curtat de altfel asiduu
de cărturarii români de la cumpăna secolelor XIX‑XX16, Lamprecht conce‑
pea diplomația culturală ca o modalitate prin care Germania să câștige sim‑
patia internațională, dar și ca o cale pentru promovarea înțelegerii mutuale
între popoare. Astfel, cooperarea cu alte „națiuni civilizate” (Kulturnationen)
ar oferi Germaniei șansa să‑și extindă influența asupra lor tocmai datorită
superiorității ei în domeniile științifice și artistice17.
15
Inițial exista din 1881, sub titulatura de „Allgemeiner Deutscher Schulverein zur Erhaltung
des Deutschtums im Auslande” (Asociația Generală Școlară Germană pentru Conservarea Ger‑
manismului în Străinătate), doar din 1908 având denumirea din text. Ea va fi reorganizată în
1933 sub formula „Volksbund für das Deutschtum im Ausland” (Liga Populară pentru Germanii
din Străinătate), pentru a fi desființată la finele celui de‑al doilea război mondial, dar readusă la
viață în 1955 sub vechea titulatură de „Verein für das Deutschtum im Ausland”, iar mai apoi ca
„Gesellschaft für Deutsche Kulturbeziehungen im Ausland” (Societatea pentru Relații Culturale
Germane în Străinătate), între 1970 și 1981, din 1998 purtând numele de „Verein für Deutsche
Kulturbeziehungen im Auslande” (Asociația pentru Relații Culturale Germane cu Străinătatea).
Vezi Gerhard Weidenfeller, VDA – Verein für das Deutschtum im Ausland, Allgemeiner Deutscher
Schulverein (1881–1918). Ein Beitrag zur Geschichte des deutschen Nationalsimus und Imperialismus
im Kaiserreich, Bern, Frankfurt am Main, P. Lang Verlag, 1976. Pentru maniera de funcționare,
de pildă: Grant Grams, German emigration to Canada and the support of its Deutschtum during the
Weimar Republic. The role of the Deutsches Ausland‑Institut, Verein für das Deutschtum im Ausland
and German‑Canadian organisations, Frankfurt am Main, P. Lang Verlag, 2001.
16
În acest context, de pildă, Lamprecht i‑a încredințat lui N. Iorga realizarea unei Geschichte
des Rumänischen Volkes in Rahmenseiner Staatsbildungen, în două volume, apărută în 1905,
colaborare ce va continua şi în anii următori prin tipărirea celor cinci tomuri din Geschichte
des Osmanischen Reiches nach den Quellen dargestellt (1908–1913). Pentru context vezi: Lucian
Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (sfârşitul secolului XIX şi începutul secolu‑
lui XX), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999, p. 69–70. Lamprecht a fost totodată în strânse
relații cu A.D. Xenopol, iar pentru acest lucru vezi Al. Zub, A.D. Xenopol – Biobibliografie,
București, Edit. Enciclopedică/Edit. Militară, 1973.
17
Cf. Stephen G. Gross, Export Empire. German Soft Power in Southeastern Europe, 1890–1945,
Cambridge University Press, 2015, p. 39. Vezi și Roger Chickering, Karl Lamprecht. A German
De altfel, Universitatea din Leipzig, unul din cele mai vechi centre de învă‑
ţământ superior (1409) şi important nucleu comercial, despre care vom întâlni
numeroase referințe în acest volum, atrăsese de timpuriu studioși din întreaga
Europă, nu întâmplător Wolfgang von Goethe – care a învățat aici între 1765–
1768 – supranumindu‑l „Micul Paris”. Dar pentru noi era cu atât mai impor‑
tant cu cât aici fusese întemeiat încă din 1893 un Institut Românesc de către
celebrul romanist Gustav Weigand (1860–1930), sub egida căruia va publica
în 1908 eruditul Linguistischer Atlas des dacorumänischen Sprachgebiets, ce‑l va
inspira apoi pe Sextil Pușcariu într‑o întreprindere asemănătoare. Totodată,
pentru cei ce se pregăteau în filologie, de pildă, Universitatea din Leipzig deve‑
nise încă de pe la finele veacului XIX – după expresia lui Sextil Puşcariu, aflat
la studii aici – „câmpul de activitate al fruntaşilor neogramatici”18. Într‑adevăr,
pe atunci şi în acest loc filologia atinsese „apogeul pozitivismului”, prin activi‑
tatea lui Karl Brugmann (indo‑europenist), August Leskien (slavist), Eduard
Sievers (germanist), Gustav Weigand (romanist) ş.a., care imprimaseră ling‑
visticii ştiinţificitatea atât de invocată în epocă, prin stabilirea de legi, prin
înlăturarea „speculaţiilor romantice”, istorismul lingvistic fiind pe primul
plan, utilizându‑se chiar în exces comparatismul. Devine astfel explicabil fap‑
tul că aici au studiat numeroși români, mulți având apoi o meritorie carieră
universitară. Bunăoară, la Leipzig și‑au susținut doctoratul până la primul
război mondial George G. Antonescu, Theodor Capidan, Romulus Cândea,
C. Dimitrescu‑Iaşi, Dimitrie Gusti, Pericle Papahagi, Ion Sân‑Giorgiu și încă
mulți alții, universitatea de aici excelând nu doar în filologie.
Pe de altă parte, ocupând o poziţie dominantă în domeniul cercetării euro‑
pene încă de la finele secolului XIX, cu remarcabile inovaţii pedagogice – prin
instituirea seminariilor şi laboratoarelor –, prin propunerea a noi şi noi mate‑
rii de interes științific19, învăţământul superior german devenise în primul
rând un spaţiu al concurenţei între diversele stabilimente universitare de pe
întreg cuprinsul țării20. De altfel, nomadismul universitar21, strategia studiilor
academic life (1856–1915), New Jersey, Humanities Press, 1993; Karl Lamprecht weiterdenken.
Universal‑ und Kulturgeschichte heute, hrsg. von Gerald Diesener, Leipzig, Leipziger Univer‑
sitätsverlag, 1993; Ines Mann, Rolf Schumann, Karl Lamprecht. Einsichten in ein Historikerle‑
ben, Leipzig, Akademische Verlagsanstalt, 2006.
18
Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895–1906), Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1968, p. 31.
19
Lewis S. Pyenson, Cultural Imperialism and Exact Sciences. German Expansion Overseas, 1900–
1930, New York, Peter Lang, 1985.
20
Vezi Rudolf Stichweh, La différenciation des disciplines dans les universités allemandes du XIXe
siècle, în „Histoire de l’Éducation“, Paris, no.62/1994 (număr special sub titlul Les universités
germaniques. XIXe‑XXe siècles, sub direcţia lui Ch. Charle), p. 55–73.
21
Sintagma este utilizată de Claudie Weill, Migrations étudiantes et nomadisme institutionnel,
itinerante a fost specifică învăţământului superior german, care permitea

reunirea diverselor certificate (credite transferabile) ce justificau semestrele
necesare prezentării la examenele de doctorat, spre deosebire de mediul
francez, care impunea „sedentarismul“ academic. A fost și acesta unul din
motivele pentru care numeroși studenți străini preferau Germania, pe care o
puteau cunoaște de la un capăt la altul, mutându‑se de la o universitate la alta,
recunocându‑li‑se studiile anterioare, frecventând doar o materie anume sau
audiind numai profesorul preferat.
În acest context, influenţa germană nu a fost deloc insignifiantă şi fără
urmări notabile în ceea ce privește formarea elitelor intelectuale românești
și propășirea noastră statală. În discursul său la Academia Română, din 1891,
când se aniversau 25 de ani de la fondarea acestei instituţii, marele om poli‑
tic care a contribuit decisiv la modernizarea ţării, Mihail Kogălniceanu, nu
întâmplător a insistat mai mult asupra mediului său formativ din anii ado‑
lescenţei: „Toată viaţa mea, şi tânăr, şi în vârstă coaptă, am mărturisit în mai
multe rânduri că culturii germane, că Universităţii din Berlin, că societăţii
germane, bărbaţilor şi marilor patrioţi care au operat reînălţarea şi unitatea
Germaniei, datoresc în mare parte tot ce am devenit în ţara mea şi că la focul
patriotismului german s‑a aprins făclia patriotismului meu român“22. Erau
afirmaţii ale celui care, după un scurt sejur studenţesc la Lunéville alături de
fiii domnitorului Mihail Sturdza, a trebuit să‑şi desăvârşească formaţia inte‑
lectuală departe de „contagiunea ideilor revoluţionare“, la Berlin, într‑un
mediu auster, unde „educaţia este mai profundă, moravurile mai inocente şi
obiceiurile mai patriarhale“23.
Dintr‑o altă perspectivă, Germania a constituit şi un model pedagogic,
universităţile ei servind mai pretutindeni în Europa ca element de referinţă.
Foarte mulţi studioşi de la noi au fost fascinaţi de acest aspect, o mare parte
din reflecţiile lor având ca temă fundamentală descrierea universităţilor din
punct de vedere instituţional‑organizatoric, a cursurilor, a corpului profeso‑
ral, a evoluţiei diverselor discipline de studiu etc. Sintetizându‑i oarecum lui
Titu Maiorescu beneficiile trecerii sale prin Heidelberg, C. Rădulescu‑Motru
realiza în septembrie 1890, „din cât mi‑a fost posibil a întrevede în lucrările
din laboratoare şi clinici (...), importanţa ce ar avea pentru un studiu serios
cunoştinţa mai cu de‑amănuntul a metodelor ce se practică în universităţile
germane. (...) Mi‑au părut laboratoarele, clinicile din Heidelberg mici, fără
în vol. Academic Migrations, Elite Formation and Modernisation of Nation States in Europe (second
part of the 19th century–1939), ed. Natalia Tikhonov şi Victor Karady, Budapest, CEU‑Pasts,
Inc., 2005, p. 178–182.
22
„Analele Academiei Române. Dezbateri“, s. II, t. 13, 1890–1891, p. 264.
23
Al. Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, Iaşi, Edit. Junimea, 1974, p. 67–103.
îndoială, comparate cu cele din Paris; dar mai potrivite pentru o preparare
solidă, pentru cercetări proprii“24.
Modelul german apărea astfel încă de pe la finele veacului XIX ca singura
alternativă posibilă la sistemul napoleonian sclerozat25, lucru recunoscut de
altfel şi de francezi. Pe de altă parte – fapt insesizabil memorialiştilor din
epocă, dar pe care analiştii de azi l‑au evidenţiat deja –, universităţile ger‑
mane traversau şi ele spre sfârşitul secolului XIX o criză de identitate, gene‑
rată de reculul idealului humboldtian, universalist şi dezinteresat, în faţa unei
Germanii utilitariste în care efectivele de studenţi sporeau incredibil, noile
stabilimente tehnice concurau universităţile tradiţionale şi în care cultura
generală pierdea teren în faţa tentaţiilor pe care le ofereau strictele specia‑
lizări26. La 1893, Dimitrie Evolceanu – ca mulţi alţii – nu înţelegea prea bine
fenomenul în toată dimensiunea şi implicaţiile lui, însă îl intriga la culme
faptul că în Germania, în domeniul filologiei bunăoară, cursurile generale lip‑
seau aproape cu totul în detrimentul acribiei27.
Era şi acesta un motiv pentru unii de a apăra modelul francez în faţa hege‑
moniei germane (mai ales în cazul disciplinelor canonice: filosofie, istorie).
Însă un congener al celui de mai sus, istoricul Nicolae Iorga, vedea lucrurile şi
din altă perspectivă. În 1891 el părăsea Parisul, pentru a merge la Berlin, „fără
o mărturisire de recunoştinţă faţă de profesorii mei [parizieni]“28. „Toate erau
aşa de bine rânduite în această Germanie wilhelmiană – mărturisea el aproape
trei decenii mai târziu – încât se făceau de la sine, fără să ai nevoie a intra
numaidecât în legături cu oamenii“29. Iar nu după mult timp se va îndrepta
spre Leipzig, intrând „în adevărata viaţă germană, în viaţa germană a sudului,
24
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea, Bucureşti,
Edit. Minerva, 1978, p. 367.
25
Reflecții şi comparaţii între modelul german şi cel francez vezi în „Einsamkeit und Frei‑
heit“ neu besichtigt. Universitätsreformen und Disziplinenbildung in Preussen als Modell für
Wissenschaftspolitik im Europa des 19. Jahrhunderts, hrsg. Gert Schubring, Stuttgart, Steiner
Verlag, 1991. Pentru a particulariza, vezi Philologiques I. Contribution à l’histoire des disciplines
littéraires en France et en Allemagne au XIXe siècle, éd. Michel Espagne, Michel Werner, Paris,
Édit. de la MSH, 1990.
26
Vezi Fritz K. Ringer, The Decline of the German Mandarins, Cambridge (Mass.), Harvard Uni‑
versity Press, 1969; Konrad H. Jarausch, Students, Society and Politics in Imperial Germany. The
Rise of Academic Illiberalism, Princeton, Princeton University Press, 1982; Les Universités ger‑
maniques. XIXe‑XXe siècles, sous la direction de Ch. Charle, număr special al revistei „Histoire
de l’Éducation“, nr. 62, 1994; Marita Baumgarten, Professoren und Universitäten im 19. Jahrhun‑
dert. Zur Sozialgeschichte deutscher Geistes‑ und Naturwissenschaftler, Göttingen, Vandenhoeck
& Ruprecht, 1997 ş.a.
27
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p. 251.
28
N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucu‑
reşti, Edit. Minerva, 1984, p. 141.
29
Ibidem, p. 144.
mai blândă, mai zâmbitoare, mai prietenoasă, o viaţă «născută, iar nu făcută»,
fără nimic din constrângerea pe care în orice detaliu al existenţei o găsisem
la Berlin“30. Era exact mediul ce‑i trebuia lui31, pentru a obţine mai repede şi
fără complicaţii doctoratul mult râvnit, aşa cum procedaseră şi alţii anterior
şi cum vor mai face și alții.
Cam la fel s‑au petrecut lucrurile şi cu alţi studioşi români care iniţial
au aspirat să‑şi desăvârşească formaţia intelectuală în capitala Franţei, dar
în cele din urmă s‑au lăsat seduși de spațiul german. În martie 1888, Lazăr
Şăineanu îi scria lui Moses Gaster de la Paris că intenţiona să rămână acolo
doar un an, pentru a‑şi însuşi „metoda ştiinţifică“ franceză, pe care o aprecia,
dar şi talentul de a scrie al savanţilor francezi; însă apoi va merge la Leipzig,
unde se afla Karl Brugmann, „reprezentantul de frunte al lingvisticii actu‑
ale“, oraşul fiind totodată apreciat ca „centrul intelectual al Germaniei“,
iar în plus, fiind mic ca dimensiuni, „poţi veni mai des în contact cu pro‑
fesorii, ceea ce e foarte greu într‑un oraş imens ca Parisul“32. Aşa a şi făcut,
de la finele lui 1888 trecând deja la Universitatea din Leipzig (1888/1889),
lucrând cu Brugmann şi August Leskien, pentru ca în final să‑și susțină și
doctoratul.
Iar modelul a fost urmat şi de alţi studioşi români. În toamna lui 1889,
de pildă, C. Rădulescu‑Motru urmăreşte la Sorbona cursurile fiziologului H.
Beaunis, fără o atracţie specială, ca mulţi alţi români comportându‑se pre‑
cum un „diletant în voiaj“, bucurându‑se mai mult de plăcerile metropo‑
litane şi de bogata ofertă literară. „Anul cât am stat la Paris – spune el – a
fost dezordonat în ceea ce priveşte programul studiilor. (...) Am trăit un an
de viaţă cosmopolită“. Abia în toamna următoare va merge în Germania, mai
întâi la Heidelberg, apoi la München, unde „începe o altă viaţă“, cu frecven‑
tarea regulată a cursurilor şi bibliotecii, cu vizitarea teatrelor şi pinacotecilor
etc, totul „după un plan regulat“. La Leipzig face practică în laboratorul lui
Wilhelm Wundt – fondatorul psihologiei experimentale –, unde îl impresio‑
nează „atmosfera de gândire pură“ şi în care „domnea un spirit foarte liberal“,
savantul fiind „un profesor minunat, care nu căuta să‑şi impună părerea lui,
ci dădea libertate deplină elevilor săi“33. De altfel, lui Wilhelm Wundt îi vor
30
Ibidem, p. 147.
31
Pentru acest aspect, dar şi pentru altele, la Universitatea din Leipzig, vezi excelentul studiu
semnat de Akira Hayashima, Das Leipziger Experiment. Die erste Generation der Diplom‑Kauf-
leute, Diplom‑Handelslehrer und Bücherrevisoren an der Handelshochschule Leipzig, 1898–1921,
în „Kwansei Gakuin University. Social Sciences Review“, Nishinomiya (Japan), vol. 6, 2001,
p. 19–108.
32
M. Gaster în corespondenţă, ed. Virgiliu Florea, Bucureşti, Edit. Minerva, 1985, p. 143.
33
C. Rădulescu‑Motru, Mărturisiri, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva,
1990, p. 23–30, 44–47.
datora o bună parte din formaţia lor intelectuală alţi viitori universitari, pre‑
cum Ioan Petrovici, Dimitrie Gusti, Petre Andrei sau Fl. Ştefănescu‑Goangă.
Sunt acestea doar câteva exemple, mai mult pentru a ilustra rațiunile
personale și profesionale ale unor tineri români care au fost puși în postura
de a compara beneficiile intelectuale din Franța și Germania. De aceea, nu
întâmplător, deosebit de elogioşi şi cu totul ataşaţi de modelul intelectual
german s‑au dovedit a fi cei ce căutau să scoată câmpul lor propriu de studiu
de sub dominaţia exclusivă a tradiţionalelor întocmiri aşa‑zis „literare“ sau
„filosofice“ şi de a găsi o alternativă în modelul ştiinţific solid implantat în
Germania. Mai mult chiar, punerea în lucru a învăţământului specializat de
iniţiere în metodele de cercetare a fost un mijloc de atragere a studenţilor cei
mai mobili şi mai motivaţi. La toate acestea, cum s‑a sugerat deja, la sfârşitul
secolului XIX s‑au adăugat şi argumentele utilitariste, în funcţie de competi‑
ţia economică şi culturală internaţională.
În acest context, se poate lesne constata un interes deosebit al străini‑
lor pentru a‑şi face studiile în Germania, deşi fără echivalent cu fenomenul
petrecut în Franţa. Dacă în 1860/1861 universităţile prusace cuprindeau 753
de studioşi din afară (6,05%, dintr‑un total de 12.444), în 1900/1901 ponde‑
rea lor va fi de 7,5% (din 33.688 studenţi), pentru ca în 1911/1912 să crească
la 8,3% (din 55.486 studenţi). Însă spre deosebire de Franţa, până la primul
război mondial, în Germania studenţii din România mai mereu s‑au situat pe
locul al cincilea ca pondere printre străini, după ruşi, austro‑ungari, elveţieni
şi englezi, dar înaintea bulgarilor, francezilor şi americanilor, tinerii noştri
fiind prezenţi în proporţie de 1,4% din totalul străinilor în 1901, 2,3% în 1906,
2,6% în 1910 şi 2,9% în 1914, aşadar în valori oarecum apropiate, cei mai nume‑
roşi fiind în 1912, când au reprezentat 3,4%34. Iar de departe, cele mai frec‑
ventate universităţi au fost cele din Berlin, Heidelberg, Leipzig, Halle, Jena
şi Freiburg, la polul opus fiind Münster, Kiel, Erlangen şi Bonn, în vreme ce
unele au cunoscut oscilaţii, precum cea din Giessen, al cărei public străin a
fost mai numeros între 1905–1910, dar nedepăşind 7,66% (în 1906/7)35.
Este de la sine înţeles faptul că treziţi din letargia moldo‑valahă, studioşii
români depăşesc repede simplele intenţii de instrucţie universitară, călăto‑
ria transformându‑se de cele mai multe ori într‑un extraordinar exerciţiu de
informare şi cunoaştere mult extinsă la toate palierele societăţii germane. În
34
Cf. Mario Klotzsche, Deutsche Wissenspolitik gegenüber Fremden im 19. und Anfang des 20.
Jahrhunderts. Wissenspolitische Debatten vor dem Hintergrund politischer Nationalisierung und
wissenschaftlich‑ökonomischer Globalisierung, în vol. Academic Migrations, Elite Formation
and Modernisation of Nation States in Europe (second part of the 19th century–1939), ed. Natalia
Tikhonov şi Victor Karady, Budapest, CEU‑Pasts, Inc., 2005, p. 231–134.
35
Ibidem, p. 239.
afara descrierilor şi aprecierilor asupra mediilor universitare, nu este negli‑

jată nici viaţa cotidiană, economia, starea politică şi culturală. Adresându‑se
lui Septimiu Albini, preşedintele Societăţii „Transilvania“, Onisifor Ghibu îi
justifica acestuia în februarie 1908 necesitatea de a mai rămâne la studiu în
Germania, întrucât unui student nu îi este „permis să stea numai cu cartea în
mână – căci aceasta o poate face şi într‑alt loc –, ci trebuie să caute a cunoaşte
temeinic toate manifestaţiunile de viaţă culturală pe care le întâlneşte aici şi
din care adesea poate profita mai mult decât din carte“36.
De aceea, multe din relatări devin veritabile mărturii‑document de epocă,
în care tensiunea diferenţelor de civilizaţie dintre cele două spaţii anevoie a
putut fi escamotată. Vasile Pârvan, aflat la Jena pentru specializare în arheolo‑
gia clasică, considera de datoria sa să informeze pe cei din ţară despre realită‑
ţile din spaţiul teuton, publicând în „Voinţa naţională“ câteva Schiţe din viaţa
socială germană, în care, finalmente, lansa provocatoarea întrebare: „când va
veni şi la noi, cu acelaşi ritm înălţător şi sfânt al luminii”, progresul prin insti‑
tuţiile de cultură?37 Era, poate, şi reacţia firească la suspiciunea mereu afişată
de profesorii germani faţă de tinerii veniţi din România, aşa cum rezultă din
epistola adresată lui I. Bogdan în iunie 1905, din Berlin, în care îi spunea că
„ceea ce m‑a amărât însă, nu atât pentru mine, cât pentru ţara noastră, a fost
neîncrederea, aproape dispreţul, cu care suntem trataţi de învăţaţii de aici“38.
Primul război mondial și schimbări paradigmatice

Primul război mondial avea să transforme însă multe în ceea ce privește
raporturile politice, economice și culturale din Europa, Germania „benefici‑
ind” nu doar de umilința unei păci care s‑o scoată din circuitul competiției
mondiale, ci și de o construcție propagandistică demonizatoare, care a prins
surprinzător de ușor și fără prea mult discernământ mai ales în tabăra cândva
adversă, care a fost totuși complice la declanșarea acestei mari tragedii. Este
de altfel o atmosferă extrem de sugestiv surprinsă de Stefan Zweig în scrie‑
rea lui memorialistică, Lumea de ieri, iar mulți istorici au reașezat mult mai
temeinic lucrurile din acest punct de vedere39. Pentru că, într‑adevăr, învingă‑
torii nu par să fi învățat ceva din lecția trecutului, viitorul fiind „sacrificat în
36
Onisifor Ghibu în corespondenţă, I, ed. Mihai O. Ghibu, Bucureşti, Edit. Semne, 1998, p. 12.
37
În „Voinţa naţională“, XXI, 1904, nr. 5903, p. 1–2; nr. 5904, p. 1 (semnat: V. Andrei).
38
V. Pârvan, Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p. 18.
39
Vezi, printre altele, mai recent: Martin Gilbert, The First World War, New York, Edit. Holt,
2004; Mark Hewitson, Germany and the causes of the First World War, Oxford, New York, Edit.
Berg, 2004; W. Mulligan, The Origins of the First World War, Cambridge, Cambridge University
Press, 2010; David Monger, Patriotism and Propaganda in the First World War Britain, Liverpool,
Liverpool University Press, 2012; Ideas of Empire after the First World War. Redefining identity
mod cinic” pentru interese de moment, de parcă și‑au pierdut cu toții mințile,
inoculându‑se „ura străinilor împotriva oricărui german sau împotriva oricui
scria în germană”40. Cu alte cuvinte, „fanfarele urii” – ca să preiau o sintagmă
tot de la Zweig – erau mai răsunătoare ca oricând în ceea ce privește Germania
învinsă.
Așa cum țările Europei s‑au angajat cu o teribilă inconștiență în marea
conflagrație, tot așa au privit sfârșitul, într‑un entuziasm firesc, dar mimând
responsabilități pe care nu le‑au gestionat cum se cuvine, satisfacția de a
umili foștii adversari fiind mai tentantă decât îndatoririle față de viitor. Iar
consecințele unui Versailles înjositor și pe alocuri nedrept nu s‑au lăsat prea
mult așteptate41.
În acest context, constatăm imediat după război o diminuare considerabilă
nu doar a prezențelor românești în Germania, ci şi o reducere substanțială
a simpatiei faţă de această naţiune. Iar mărturiile în acest sens nu sunt de
neglijat. Dincolo de dificultăţile economice pe care le traversa Republica de
la Weimar imediat după conflagraţie, s‑au mai impus şi alte aspecte. Deşi au
mai existat tineri români care să opteze pentru universităţile germane, alege‑
rea lor nu a fost privită cu ochi buni de o serie de conaţionali, plasaţi deja în
funcţii de decizie şi care uneori exagerau în mod evident anti‑germanismul
lor. Este şi cazul lui Nicolae Iorga, care până pe la 1914 manifestase un real
ataşament faţă de cultura germană, publicând în limba acesteia câteva lucrări
fundamentale, dar care ulterior va fi capabil să reproşeze – de exemplu – unui
tânăr filolog în formare (Iorgu Iordan) alegerea de a studia la Bonn vreme de
un an (1921/22), chiar dacă pe cheltuială proprie: „Părerea mea statornică – îi
comunica Iorga la 6 martie 1923 – e aceea că un român care consimte, după ce
am suferit de la germani, să înveţe acolo, îşi umileşte ţara“42.
Dar până şi un universitar raţional precum Sextil Puşcariu – care era de
formaţie germană – îşi formula în astfel de termeni opiniile, într‑o epistolă
adresată lui Ioan Bianu în 1924: „Înainte de război aveam o stimă atât de mare
pentru poporul german încât îi iertam toate defectele. De când i‑am văzut
însă, în război, sălbateci, neomenoşi, îngâmfaţi şi hapsâni, mi‑a scăzut această
and citizenship in colonial empires, ed. Sara Lorenzini, Leipzig, Leipziger Universitätsverlag,
2017 ș.a.
40
Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european, trad. Ion Nastasia, București, Edit.
Humanitas, 2012, p. 318–320, 327, dar încă multe altele (compară cu p. 240–256 ș.a.).
41
Ferenc Zetényi Csukás, „Visszatért. Trianon és revizió”, Szeged, HK Hermanos Kiadó, 2017;
Andreas Platthaus, Der Krieg nach dem Krieg. Deutschland zwischen Revolution und und Versail‑
les 1918/19, Berlin, Rowohlt Berlin Verlag, 2018.
42
Destăinuiri: Iorgu Iordan. Corespondenţa mea cu N. Iorga, în „Manuscriptum“, V, 1974, nr. 2,
p. 84. Vezi şi N. Iorga. Corespondenţă, II, ed. Ecaterina Vaum, Bucureşti, Edit. Minerva, 1986,
p. 195–196.
stimă atât de mult, încât le văd şi păcatele pe care înainte nu le observam“43.

Cu toate acestea, a întreținut vii legături cu numeroși savanți germani în toată
perioada interbelică, la fel cum nu i‑a displăcut ideologia tinerilor legionari
de la noi, pentru ca în anii ultimei conflagraţii mondiale să primească cu satis‑
facţie conducerea Institutului Român din Berlin, tocmai subiectul cărții de
față.
În schimb, Franța strălucea, devenise liderul european incontestabil, iar
instrumentele create pentru a asigura pacea mondială, îndeosebi Societatea
Națiunilor (Liga Națiunilor), constituită la începutul lui 1919, cu sediul la
Geneva, purtau parcă la fel de mult pecetea hegemonică a marilor puteri
învingătoare44, în vreme ce Parisul se erijase și într‑o mare putere culturală,
controlând cum nu se poate mai eficient noile mecanisme ale „cooperării
intelectuale” internaționale45. Dispare astfel mai vechiul echilibru cultural și
științific compensatoriu între Franța și Germania46, cea dintâi devenind în
mod evident un protagonist important în domeniul educației superioare ca
factor al diplomației culturale, limbii franceze atașându‑i‑se de acum engleza,
în vreme ce limba germană cade în desuetudine.
De altfel, imediat după încheierea conflagraţiei, Franţa a considerat primi‑
rea unui cât mai mare număr de studenţi străini drept una din marile ei misi‑
uni, prin care să domine lumea din punct de vedere intelectual. Nu întâmplă‑
tor, Édouard Herriot a subliniat cât se poate de clar acest aspect într‑o şedinţă
a Parlamentului, arătând că cea mai eficientă propagandă a Franţei victori‑
oase nu poate fi decât de a favoriza sejurul studenţilor străini, „care vor trăi
printre noi, care‑şi vor însuşi moravurile noastre, care vor studia marii noştri
autori, care vor cunoaşte profesorii şi instituţiile noastre de învăţământ“47.
Iar acest deziderat nu a rămas fără urmări: de la o medie de aproximativ 10%
studenţi străini aflați în Hexagon în a doua jumătate a veacului al XIX‑lea,
s‑a ajuns la 16% în preajma primului război mondial, pentru ca maximul de
22% să fie atins la începutul anilor ‘3048, constatându‑se totodată faptul că în
43
Scrisori către Ioan Bianu, III, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit.Minerva, 1976, p. 612.
44
Commentaire sur le Pacte de la Société des Nations, sous la direction de Robert Kolb, Bruxelles,
Edit. Bruylant, 2015; Ludovic Tournès, Les États‑Unis et la Société des Nations (1914–1946), Bern,
Berlin, New York (etc), Edit. Peter Lang, 2016.
45
Pham‑Thi‑Tu, La coopération intellectuelle sous la Société des Nations, Genève, Edit. Droz,
1962; Marie‑Renée Mouton, La Société des Nations et les intérêts de la France (1920–1924), Bern,
Berlin, New York (etc), Édit. Peter Lang, 1995; Christine Manigand, Les Français au service de la
Société des Nations, Bern, Berlin, New York (etc.), Édit. Peter Lang, 2003.
46
Vorbim de „echilibru” cultural și științific în sensul că nu întotdeauna ponderile statistice
sunt relevante.
47
„Journal Officiel“, débats de la Chambre de Députés, 20 janvier 1922.
48
George Weisz, The Emergence of Modern Universities in France, 1863–1914, Princeton,
afara universităţii pariziene devin tot mai căutate şi stabilimentele provinci‑

ale, precum cele din Grenoble, Lyon, Montpellier, Nancy, Toulouse, Bordeaux
sau Strasbourg. Aşadar, în perioada interbelică, Franţa a dominat de departe
piaţa internaţională universitară, fiind principala beneficiară a mobilităţii
studenţeşti din epocă, majoritatea tinerilor provenind din centrul şi sud‑estul
Europei.
În mod evident, România s‑a bucurat de o atenție specială din partea
Franței, continuând o tradiție ce cobora cu mai bine de un veac îndărăt49, întă‑
rită periodic de gesturi care dovedeau un atașament deosebit între cele două
extremități ale continentului. De altfel, trebuie subliniat faptul că până la pri‑
mul război mondial doar studenţii din România şi Insula Maurițius se bucurau
de o situație specială în Hexagon, diplomele sau certificatele de studii secun‑
dare fiindu‑le admise de drept ca echivalente bacalaureatului francez, dându‑le
astfel putința de a obţine în această țară toate gradele şi diplomele, inclusiv
doctoratul de stat în medicină. Facilitățile de care se bucurau tinerii români
fuseseră acordate printr‑o hotărâre a Ministerului francez de Instrucțiune
Publică din 11 iulie 1866, menținută printr‑o circulară din 28 februarie 1880
și prin decizia din 22 iulie 1912 (reluată și în 1913). Conform acestor docu‑
mente, se admitea românilor echivalarea bacalaureatului român cu cel fran‑
cez și dreptul de a obține un doctorat (miza fiind îndeosebi pentru medicină,
unde doctoratul de stat permitea exercitarea acestei profesii în Hexagon). Se
recunoștea astfel o derogare de la regulile și tradițiile Ministerului francez al
Instrucțiunii Publice în ce‑i privește pe studenții mediciniști străini. Pentru că
altfel, aceștia din urmă, care aveau un bacalaureat în țara lor, nu puteau obține
decât doctoratul universitar. Astfel, se poate vorbi de un veritabil privilegiu
acordat supușilor români, necuprins în articole de lege, ci formulat doar prin
decizii ministeriale, favoare ce se va menține în toată perioada interbelică, deși
au existat momente când s‑a dorit reglementarea acestui aspect în parlamen‑
tul francez, mai ales din porniri antisemite (în anii ‘30)50.
Princeton University Press, 1983, p. 258, tabloul nr. 7.9 (reeditată și în 2014); André Cabanis,
Michel Martin, Les étudiants étrangers en France. Notes préliminaires sur leur démographie, 1880–
1980, în „Annales de l’Université des Sciences Sociales de Toulouse”, Toulouse, p. 206–208.
49
Vezi mai vechea lucrare a lui Pompiliu Elide, De l’influence française sur l’esprit public en Rou‑
manie. Les origines. Étude sur l’état de la société roumaine à l’époque des règnes phanariotes, repre‑
zentând teza lui de doctorat susținută la Paris în 1898, cu versiuni în limba română apărute în
1982 (Edit. Univers), 2000 (Edit. Humanitas) și 2006 (Institutul Cultural Român).
50
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 517/1930, f. 7–9, 73–74; Ibidem,
dos. 511/1931, f. 5 (se propune chiar instituirea unui numerus clausus pentru studenții români
care vor să‑și ia diploma de stat franceză; de pildă, să se admită în fiecare an maxim 30 studenți
români, din care 20 la Paris, iar selecția să fie făcută de o comisie franco‑română); Ibidem,
dos. 801/1938, f. 271; Ibidem, dos. 1044/1939, f. 163–179 ș.a.
Aceste relații privilegiate au căpătat chiar mai multă coerență imediat după
sfârșitul primului război mondial, la 15 iunie 1919 încheindu‑se o „Convenție
privind recrutarea, statutul și salarizarea personalului universitar pus la
dispoziția guvernului român de către guvernul francez”, document semnat
de Constantin Angelescu, ca ministru al Instrucțiunii de la noi, și Lucien
Poincaré, la vremea aceea fiind rector al Universității din Paris (Sorbona),
cu scopul de a moderniza învățământul românesc după modelul celui din
Hexagon. Se crează astfel Misiunea Universitară Franceză în România51, care
îndruma activitatea profesorilor francezi, sub auspiciile ei organizându‑se
la Bucureşti chiar și susținerea bacalaureatului, diploma fiind eliberată de
guvernul de la Paris, singura problemă fiind că documentele circulau cu întâr‑
ziere, pentru că filiera era complicată. Mai mult chiar, în primăvara lui 1924
este întemeiat și un Institut Francez la București, cu scopul de a coordona
activitatea Misiunii și de a organiza coerent tot felul de activități culturale
francofone52.
De altfel, Europa centrală și de răsărit a reprezentat pentru Franța princi‑
pala țintă a diplomației culturale, parcă mult mai presus decât alte spații ale
lumii. Iar după instaurarea nazismului în Germania, investițiile ei sunt și mai
mari, pentru a‑și păstra influența în această regiune, a‑și consolida sistemul
de alianțe etc, în fapt pentru a contracara puternica propagandă anti‑fran‑
ceză a celui de‑al Treilea Reich. Asistăm astfel la un veritabil „program de
expansiune intelectuală și culturală” în lume, vechilor „misiuni universitare”
și instrumente tradiționale (precum rețeaua asociațiilor bilaterale de amiciție
cu diverse state, manifestări culturale concretizate prin expoziții, reprezentări
teatrale, concerte etc) adăugându‑li‑se recentele provocări generate de lărgi‑
rea definiției „câmpului cultural și intelectual”, prin integrarea noilor forme
de media, radio, cinema, filme documentare. În felul acesta, Franța se înfățișa
lumii și ca o țară inovatoare în știință și tehnică, cu ambiția de a promova
elitele sociale, tinerele generații etc53.
În acest context, este explicabil faptul că după primul război mondial statul
român a creat în capitala Hexagonului o instituție specială, intitulată Școală,
51
Nu lipsit de interes este textul lui Ovid Densusianu, L’âme roumaine et L’âme française. Le
soldat roumain. La Mission Universitaire Française en Roumanie, Paris, E. Leroux, 1919.
52
Pentru activitatea acesteia vezi, de pildă, Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,
dos. 469/1930.
53
Cf. Annie Guenard, Réflexions sur une diplomatie culturelle de la France, în „Matériaux pour
l’histoire de notre temps”, no. 65–66, 2002, p. 23–27. Numai între 1936–1939, bunăoară, Franța
a investit în diplomația culturală aproximativ 18% din bugetul Ministerului de Externe (p. 23).
De altfel, Annie Guenard este autoarea unei importante teze de doctorat, La présence cultu‑
relle française en Europe centrale et orientale avant et après la seconde guerre mondiale (1936–1940,
1944–1949), pe care a susținut‑o în toamna lui 1994, sub coordonarea lui René Girault.
care să adăpostească tinerii merituoşi, absolvenţi de facultate, în vederea spe‑

cializării şi pregătirii disertaţiilor doctorale, care urmau însă a fi susţinute în
ţară. Iar această Școală a fost întemeiată împreună cu o alta, la Roma, ambele
stabilimente fiind definite printr‑o lege votată de Parlament în august 1920 și
sancţionată prin Decretul Regal nr. 4285 din 22 octombrie 1920, ca simbol al
legăturilor noastre cu latinitatea și francofonia. Conform acesteia, cele două
instituții aveau câte trei secţii: una pentru studiile de istorie şi filologie a popoa‑
relor romanice; o alta pentru continuarea studiilor universitare de specialitate
la acele discipline care nu se predau în România; o secţie pentru cultivarea arte‑
lor. Stagiul era de un an, dar cu putinţa de a se prelungi la doi, iar beneficiari
ai calităţii de membru nu puteau deveni decât cei recomandaţi de instituţiile
naţionale de învăţământ superior. În temeiul Regulamentului de funcționare54,
se prevedea că cele două așezăminte au caracterul unui „internat academic”,
în care disciplina trebuia să fie foarte strictă. Şcoala din Franţa acorda priori‑
tate cercetărilor de arhivă şi în biblioteci, cea din Roma se axa în principal pe
arheologie. Fiecare din cele patru universităţi de la noi puteau recomanda câte
doi membri pe an pentru ambele instituții, numărul bursierilor fixându‑se la
10 atât pentru Roma, cât și pentru Paris, în doar câteva cazuri urcând la 11–12.
Însă sub pretextul ca universitățile românești să nu intre sub influenţa
jocurilor politice, directorii erau numiţi pe viaţă, ceea ce a dus şi la mult arbi‑
trariu, îndeosebi în cazul şcolii din Franţa, unde director a fost numit Nicolae
Iorga. În fapt – ca să folosesc cuvintele lui Basil Munteanu –, pentru această
Școală nu exista regulament, „de vreme ce Iorga e director”, totul fiind domi‑
nat de „cel mai cumplit arbitrar”55. Prin anii ‘20, când Ion Breazu era bursier
aici, tânărul venit de la Cluj îi relata mentorului său Sextil Puşcariu „de cele
văzute şi experimentate la Şcoala Română”, motiv pentru care era „sincer mâh‑
nit”: Iorga nu se interesa de Şcoală, iar când ajungea la Paris era preocupat de
conferinţele sale, de a întreţine relaţii cu intelectualii francezi, de a‑şi publica
texte, „încât nu găsea vreme să se ocupe de Institut şi elevii săi”; în plus, bibli‑
oteca Şcolii nu era catalogată, nimeni nu se ocupa de îndrumarea bursierilor
etc56. De altfel, aceștia erau supuși la tot felul de corvezi, realizând cercetări
54
Publicat în „Monitorul Oficial”, nr. 105 din 13 august 1921, p. 4149–4152.
55
Basil Munteanu, Corespondențe, Paris. Edit. Ethos, 1979, p. 26. Din multitudinea de cazuri,
am putea invoca aici pe cel al bursierului N.I. Popa, de la finele lui 1925, care s‑a plâns lui
C. Kirițescu – multă vreme director general al învățământului superior din România – de ati‑
tudinea lui Iorga, ca director al Şcolii, arătând că impune să ia masa toţi colegii, că elevii pierd
„patru ore” cu transportul la Paris etc, dar mai ales arbitrariul de a decide cui i se prelungește
sejurul la Fontenay‑aux‑Roses. Cum de la sine se înțelege, sesizarea lui Popa (care va ajunge
profesor universitar la Iași, din 1942) a fost calificată de Iorga drept un „act de indisciplină” (cf.
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 482/1925, f. 22–23).
56
Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895–1906), p. 229.
arhivistice și documentări pentru directorul aflat la București, ori căutându‑i

cărți, făcându‑i traduceri, corecturi, indexuri, diverse comisioane etc, ceea ce
pe unii îi cam exaspera. Iar când N. Iorga venea la Paris ca să conferențieze
prin diverse locuri (îndeosebi la Sorbona), elevii Școlii îl așteptau in corpore
la gară, ovaționându‑l, îl conduceau cu alai la Școală, pentru ca apoi să asiste
regulat la acele conferințe, deoarece „francezi erau puțini, fie că nu‑i interesa,
fie că nu le plăcea felul de a vorbi al profesorului”57.
Din nefericire, sediul așezământului fusese stabilit în localitatea Fonte‑
nay‑aux‑Roses, situată atunci la vreo 5–6 km de Paris, într‑un imobil achizi‑
ţionat de statul român, instituţia fiind inaugurată la 1 iulie 1922. Distanța ce
separa Școala de instituțiile de educație elevată a fost poate cel mai important
obstacol pentru bursierii români de a avea o bună conexiune cu mediul pari‑
zian, devenind frecvent și un important motiv de nemulțumire a locatarilor.
Ca să ajungi la Fontenay‑aux‑Roses trebuia să iei trenul din gara Luxemburg
(în apropierea grădinii cu același nume), până la destinație acesta oprind în
câteva stații, după care mergeai până pe Rue des Châtaigniers 50, unde se afla
Școala, o clădire cu parter și două etaje, ce cuprindea camerele membrilor. Un
alt corp, alcătuit din parter cu etaj, era locuit de sub‑directorul (administrato‑
rul) Victor Ianculescu cu familia, și tot aici avea N. Iorga un apartament gene‑
ros, unde stătea cu o parte a familiei atunci când venea în capitala Franței.
Exista și un al treilea corp, unde erau găzduite membrele Școlii (fetele), iar tot
acolo era sufrageria, unde se lua masa în comun. La intrarea în Școală se afla
și un mic imobil, lângă poartă, unde locuia o familie ce asigura paza incintei,
femeia făcând totodată curățenie, servind micul dejun, dar asigurând și spă‑
latul lenjeriilor58.
Depărtarea era însă justificată de primul și longevivul director al Şcolii –
istoricul Nicolae Iorga (care a condus instituția până la moartea acestuia, în
toamna lui 1940) – prin intenția de a feri studenţii de provocările neintelec‑
tuale ale Parisului, în felul acesta clădirea de la Fontenay‑aux‑Roses jucând
mai curând rolul de cămin. De altfel, toţi bursierii erau obligaţi să fie pre‑
zenţi noaptea în clădirea stabilimentului, li se interzicea să aducă musafiri în
cameră, nu li se permitea să locuiască împreună cu soţiile în Şcoală etc, aceste
restricţii generând nu de puţine ori insatisfacția locatarilor. În asemenea
împrejurări, bursierii mergeau zilnic la Paris, la biblioteci, cursuri etc, pentru
ca seara să revină la Şcoală. Astfel, depărtarea de oraș era un mare dezavantaj,
în sensul că se pierdeau cu deplasarea minim două ore. În plus, chiar trans‑
portul spre oraș presupunea cheltuială, stipendiul fiind de 300 fr.fr./lună prin
Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, București, Edit. All, 2000, p. 133.
57
Asupra instituţiei, dintr‑o perspectivă hagiografică, vezi Petre Ţurlea, Şcoala Română din
58
Franţa, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1994.

anii ‘20, ceea ce era insuficient în măsura în care, pentru un trai cât de cât
decent, ar fi trebuit cam 6–700 fr.fr., adică dublu.
Așadar, nu s‑ar putea spune despre elevii bursieri ai Școlii Române din
capitala Franței că au avut parte de un sejur tocmai mulțumitor și profitabil
intelectual, de vreme ce locația nu prea oferea facilități de a interacționa cu
metropola, la care s‑au mai adăugat și regulile extrem de restrictive impuse
„ospitanților” de către directorul acestei instituții, pe care – deși era una
de stat – Nicolae Iorga o privea ca pe o „afacere” personală, generând un
imens disconfort studioșilor, vociferări etc, ba chiar și pierderea unor reale
oportunități ca România să‑și aibă propriul pavilion în renumitul de acum
„Cité Universitaire”. Pentru că opoziția lui față de un asemenea proiect a fost
una nu doar îndârjită, cât mai ales extrem de păguboasă pentru studioșii de
la noi.
Situat pe atunci la limita geografică a Parisului, pe teritoriul comunei
Gentilly, „Cité universitaire” s‑a dezvoltat începând cu anul 1922, aici fiind
investiți bani de cele mai diverse țări pentru a crea tinerilor din statele respec‑
tive condițiile ideale pentru studiu și viața de zi cu zi59. De altfel, în prima jumă‑
tate a anului 1930, Legația Franței la București dădea deja toate informațiile
necesare ca guvernul României să poată ridica o Casă Românească în cadrul
Cetății Universitare din Paris. De asemenea, celebrul arhitect Maurice
Boutterin (1882–1970) propunea în luna mai a aceluiași an chiar un model de
Casa Studenților Români la Paris, cu tot confortul (săli de baie, încălzire cen‑
trală, apă curentă rece și caldă, electricitate, ascensor, telefon, biblioteci, chiar
piscină și terase)60, proiect căruia N. Iorga i s‑a opus cu îndârjire, pentru a nu
pierde controlul asupra noii instituții, lucru mai apoi favorizat și de schim‑
bările politice din România, ce au dus la numirea istoricului ca președinte al
Consiliului de Miniștri (din aprilie 1931). Opunându‑se realizării unui cămin
studențesc în „Cité Universitaire” din Paris, N. Iorga a răpit astfel tinerilor
români bursieri șansa de a socializa cu colegi de alte naționalități, din alte țări
și de pe alte continente, dar mai ales de a trăi în atmosfera metropolei.
Însă nu același lucru s‑a întâmplat în cazul Școlii Române de la Roma,
unde Vasile Pârvan și‑a dorit să ridice o impresionantă clădire, „Accademia
di Romania”, într‑o zonă accesibilă, cu camere confortabile pentru bursieri,
aceştia putând să aducă cu ei şi soţiile. Așa se face că Școala a avut un sediu
59
Lucien Maury, La Cite´ universitaire de Paris. Hier, aujourd’hui, demain, Paris, Édit. Stock,
1947. România a început demersurile pe lângă administraţia Cité‑ului, pentru construcţia unui
pavilion, doar cu puţină vreme înainte de izbucnirea celui de‑al doilea război mondial (Ber‑
trand Lemoine, La Cité Internationale Universitaire de Paris, Paris, Hervas, 1990, p. 38).
60
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 517/1930, f. 74–77, iar pentru detalii,
inclusiv arhitecturale, f. 78–79.
propriu în Valle Giulia, început încă din 1926 şi finalizat abia în 1933, precum
şi publicaţii care să valorifice rezultatele cercetărilor întreprinse de bursierii
ei: „Ephemeris Dacoromana” (din 1923) şi „Diplomatarium italicum” (din
1925). Nu întâmplător, după doi ani petrecuţi la Şcoala Română de la Paris
(1931–1933), Traian Chelariu – care primeşte un stipendiu pentru un an și la
Şcoala de la Roma – găsește clădirea din capitala Italiei drept „un palat în ade‑
văratul sens al cuvântului”, pentru el fiind o schimbare majoră, „ca trecerea
dintr‑un internat sărac de liceeni într‑un cămin studenţesc luxos”61.
De‑a lungul timpului, până a fost desfiinţată în 1947, la conducerea insti‑
tuţiei s‑au succedat, după moartea lui Vasile Pârvan, alţi trei universitari –
G.G. Mateescu, Emil Panaitescu şi Scarlat Lambrino –, iar printre elevii ei
s‑au numărat viitoare personalităţi ale culturii române, mulţi ocupând apoi şi
catedre universitare62. Din nefericire, autorităţile române vor închide Școala
în 1947, sediul căzând în ruină, până în 1969, când se redeschide sub denumi‑
rea de Biblioteca Română63.
Însă asemenea stabilimentului de la Roma, şi cel de la Fontenay‑aux‑Roses
va publica începând cu 1923 o revistă anuală, „Mélanges de l’École Roumaine
en France”, în care membrii Şcolii îşi vor tipări din rezultatele cercetărilor
în Franţa64. Instituţia îşi va diminua activitatea începând cu mijlocul lui
1940, odată cu ocuparea Parisului de către trupele germane, de aceea noul
Decret‑Lege de reorganizare a celor două şcoli (din mai 1941)65, după dispari‑
ţia lui Iorga, nu a mai avut efectele scontate. Aflăm de altfel dintr‑un memoriu
al lui Carol Göllner, însărcinat cu conducerea Școlii de la Fontenay‑aux‑Roses,
informații nu lipsite de interes în ceea ce privește condițiilor de trai și de
muncă ale puținilor bursieri ce se mai aflau acolo. Deși naziștii se instalaseră
în capitala Hexagonului „cu arme și bagaje”, marile instituții de învățământ
și cultură funcționau cât se poate de normal, bibliotecile fiind mai toate des‑
chise, doar o infimă parte din manuscrisele și tipăriturile prețioase aflându‑se
la adăpost, de teama unor bombardamente, așa încât cercetarea se putea
desfășura cât de cât satisfăcător. Cum de la sine se înțelege, doar problema
alimentației era precară, multe produse fiind raționalizate, recomandându‑se
61
Traian Chelariu, Zile şi umbra mea. Jurnal, ed. Corneliu Popescu, Iaşi, Edit. Junimea, 1976,
p. 151.
62
Vezi Veronica Turcuș, Școala Română din Roma (1922–1947), Cluj, Edit. Școala Ardeleană,
2016.
63
După 1989, instituţia a devenit Centrul Cultural Român, abia în 1998 reînfiinţându‑se
Şcoala Română de la Roma, la care vor veni primii bursieri în ianuarie 1999.
64
Pentru activitatea celor două așezăminte vezi: Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii
Publice, dos. 447/1922, 482/1925, 427/1926, 466/1927, 485/1928 ș.a.
65
Decret‑Lege nr. 1422 în „Monitorul Oficial”, nr. 115/17 mai 1941, pentru organizarea Școlilor
Române de la Roma și Paris.
membrilor Școlii să‑și aducă provizii din țară, iar în plus rămăsese disconfor‑
tul major al deplasării la Paris, deși existau acum și autobuze, și „metrou”66.
Numai că din 1948, odată cu noua lege a învăţământului, cele două Şcoli de
la Roma și Paris vor fi desfiinţate oficial, punându‑se astfel capăt unui capitol
important din istoria filierelor universitare de transferuri culturale dinspre
apusul Europei spre România din epoca precomunistă.
Așadar, la vremea întemeierii celor două „școli românești” de la Paris și
Roma (1920), nimeni nu ar fi îndrăznit să gândească la fondarea unei instituții
similare și în Germania. Este însă demn de semnalat faptul că cei doi inițiatori
și directori ai stabilimentelor din Franța și Italia datorau enorm mediului cul‑
tural german. Deși Nicolae Iorga s‑a aflat la Paris în 1891–1892, pentru a‑și
desăvârși educația istoriografică, mediul intelectual francez pe care încerca
să‑l frecventeze orgoliosul viitor profesor universitar nu i s‑a părut prea ospi‑
talier, „această societate aşa de prudentă şi de econoamă ferindu‑se, cu drep‑
tate, de orice străin care n‑ar fi fost îndelung şi cu îngrijire verificat“. Numai
că Iorga avea neapărat nevoie să obţină o diplomă de doctor în străinătate, iar
francezii nu‑i tolerau graba, asimilând‑o cu superficialitatea şi carierismul, în
vreme ce unul din motivele pentru care mulţi alţi români schimbau Parisul cu
diversele universităţi germane era faptul că la acestea din urmă se recunoş‑
teau tot felul de diplome, examene trecute în altă parte, frecvenţe din alte ţări
etc. Ca urmare, N. Iorga se va îndrepta spre spaţiul german, unde mecanismul
susţinerii unei asemenea disertaţii coincidea cu interesele lui imediate. Se
perindă pe la mai multe universități prusace, pentru ca la cea din Leipzig să‑și
susțină doctoratul, așa cum își dorea el, „fără nici o solemnitate (...), cu un
singur element de datină, fracul de împrumut (...) care înlocuia vechea robă
medievală. Publicul nu era admis. Totul se petrecea simplu şi iute“67. Era exact
mediul ce‑i trebuia lui, pentru a obţine mai repede şi fără complicaţii docto‑
ratul mult râvnit.
Nu multă vreme după aceea, Iorga se substituie lui A.D. Xenopol – căruia îi
datora într‑un fel ascensiunea fulminantă în mediul universitar românesc –,
în contextul în care Karl Lamprecht și‑ar fi dorit ca cel din urmă să elaboreze
o istorie a românilor ce urma să apară la Editura Fr. A. Parthes de la Gotha,
în seria Istoria statelor europene68. Calomniind însă cu dibăcie pe Xenopol69,
N. Iorga va primi chiar el din partea lui Lamprecht sarcina lucrării respective,
finalizată la 1905, în două volume, sub titlul Geschichte des Rumänischen Volkes
66
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1382/1942, f. 245–247.
67
N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, p. 149.
68
Scrisori către N. Iorga, I, ed. B. Theodorescu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 465.
69
Cf. Lucian Nastasa, Intelectualii şi promovarea socială (Pentru o morfologie a câmpului univer‑
sitar), Cluj, Edit. Limes, 2004, p. 125.
in Rahmen seiner Staatsbildungen, colaborare ce va continua şi în anii urmă‑

tori prin tipărirea celor cinci tomuri din Geschichte des Osmanischen Reiches
nach den Quellen dargestellt (1908–1913). În acest fel, Iorga va avea enorm de
profitat, îndeosebi prin pătrunderea pe „piaţa” istoriografică europeană, prin
intermediul mult apreciatei și respectatei istoriografii germane.
De altfel, până la primul război mondial, Nicolae Iorga se declara profund
atașat de cultura germană, pentru ca mai apoi discursul său să se schimbe radi‑
cal (ceea ce nu‑i de mirare la o personalitate atât de versatilă, precum Iorga). Se
declară anti‑german, persecutând totodată pe toți cei care manifestă o minimă
afinitate față de spațiul teuton. Iar ca o pildă a atitudinii lui, invocăm aici doar
cazul filologului ieșean Iorgu Iordan, respins de Iorga de la o bursă pentru
Școala de la Fontenay‑aux‑Roses, tocmai pentru că imediat după război se spe‑
cializase la Bonn și Berlin, la sugestia mentorului său Alexandru Philippide. În
acest context, decanul de atunci al Facultății de Litere din Iași, Ion Petrovici,
adresează un memoriu ministrului Instrucţiunii (noiembrie 1923), în care se
vorbeşte de „suveranitatea” lui Iorga ca director al Şcolii Române din Franţa
şi de „caracterul unui institut personal” al acesteia. În replică, Iorga găsește
documentul plin de „calomnii şi insulte”, justificând refuzul astfel: „În cazul
special al d‑lui I. Iordan, am avut a face cu un licenţiat de la Iaşi care, îndată
după război, a făcut studii de specialitate în Germania şi, faţă de dorinţa atâtor
tineri distinşi de a‑şi desăvârşi învăţătura în Franţa, am crezut că nu se poate
deschide uşa şcolii noastre în această ţară cuiva care, nefiind absolvent, ci un
profesor de mai mulţi ani de zile, şi‑a încheiat pregătirea la şcoala germană.
Atmosfera de simpatie care înconjoară şcoala noastră m‑a făcut să nu pot
accepta pe cineva pe care profesorii francezi ar avea tot dreptul să‑l considere
altfel decât ca pe colegii săi, care n‑au căutat legături ştiinţifice la duşmanii
noştri de ieri”. În plus, „numind pe d. I. Iordan, el ar găsi cu greu la colegii săi
înşişi acea primire care s‑ar potrivi cu solidaritatea morală a Şcolii”70.
Că motivațiile invocate de N. Iorga erau absurde și vădit tendențioase
rezultă din chiar ceea ce a urmat, în sensul că ajungând totuși la Paris, în 1924,
pe cheltuială proprie și doar pentru un an, Iorgu Iordan constată aproape ime‑
diat – ca și alții înaintea lui – că „pregătirea ştiinţifică la nivel înalt nu se făcea
la Facultatea de Litere [Sorbona], a cărei menire principală – de fapt chiar
exclusivă – era formarea de cadre pentru învăţământul secundar”, ci la École
Pratique des Hautes Études71, locul unde erau pregătiți savanții. Cât privește
atitudinea celorlalți față de el (profesori și studenți francezi sau non‑francezi),
totul era doar în fantezia lui Iorga, pentru că urmând cursurile Jules Gilliéron,

70
Iorgu Iordan, Memorii, II, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, p. 73.

71
Albert Dauzat şi Mario Roques de la École Pratique, Iordan s‑a bucurat de

multă apreciere și prietenie. De altfel, participând la prima lecţie a lui Jules
Gilliéron, Iordan a fost surprins de faptul că din cei vreo 10 auditori, majori‑
tatea erau străini (patru‑cinci elveţieni, polonezul Jeři Kuriłowicz – devenit
apoi un mare lingvist –, un rus, o americancă – Pauline Taylor –, şi un francez,
G. Goughenheim, ajuns mult mai târziu profesor la Sorbona)72. Elevii stăteau
de o parte şi de alta a unei mese dreptunghiulare, la capătul căreia se aşeza
Jules Gilliéron, de unde vorbea, lecția fiind de cele mai multe ori interactivă,
studioşii participând la dezbatere cu propriile opinii, constatări etc. Și deși
Gilliéron „avea înfăţişare şi, în multe privinţe, chiar comportare de ţăran sim‑
plu, modest şi foarte plăcut”, fiind un om masiv, înalt şi solid, poate chiar
obez73, acesta era totuși creatorul geografiei lingvistice şi autor (alături de
Edmond Edmont) al celebrului Atlas linguistique de la France (1902–1923), ce
conţinea peste 2500 de hărţi. Deşi în Hexagon acest Atlas a generat destule
reacţii contestatare, savanţii străini – printre care şi lingviştii noştri – au privit
cu extremă apreciere respectiva realizare, mai ales din perspectivă metodolo‑
gică, unii devenind specialişti în geografie lingvistică tocmai datorită contac‑
tului cu acest eminent profesor74.
Dar o relație de mare prietenie a avut Iorgu Iordan și cu marele savant
Antoine Meillet, căruia i‑a urmărit cu regularitate lecțiile despre teoria voca‑
bularului de la Collège de France (în 1925). De altfel, peste numai un an,
Meillet va susține un ciclu de conferințe în România, poposind și la Iași, reîn‑
tâlnind aici atât pe Iorgu Iordan (deja profesor suplinitor de filologie roma‑
nică la universitatea moldavă), cât și pe Gh.I. Brătianu, fiind cu această ocazie
invitat la masa de seară de către cel din urmă, care locuia în splendidul palat
primit moștenire de la mama sa, celebra „Casa Pogor”. Apropierea lui Iordan
de Meillet a fost una extrem de profitabilă pentru filologul român, care‑l va
elogia pe savantul francez în repetate rânduri, pentru ca odată cu trecerea
în neființă a fostului profesor să publice un text de‑a dreptul emoționant75.
72
Ibidem, p. 77–78. Vezi și Lucian Nastasă‑Kovács, Studenți români la École Pratique des Hau‑
tes Études (Section des Sciences Historiques et Philologiques), 1868–1948, Cluj, Edit. Școala Arde‑
leană/Eikon, 2016, p. 75, 128, 131–134 ș.a.
73
Iorgu Iordan, Memorii, II, p. 77.
74
Pentru cei care i‑au fost elevi, vezi volumul lui Sever Pop, Rodica Doina Pop, Pierre Chan‑
traine, Jules Gilliéron. Vie, enseignement, élèves, œuvres, souvenirs, cu o prefaţă de Pierre Chan‑
traine, Louvain, Centre International de Dialectologie Générale près l’Université Catholique,
1959, p. 53–63 (listă realizată de Rodica D. Pop). Vezi și Geographie linguistique et biologie du
langage. Autour de Jules Gilliéron, edité par Peter Lauwers, Marie‑Rose Simoni‑Aurembou şi
Pierre Swiggers, Leuven, Peeters, 2002.
75
Iorgu Iordan, Un lingvist sociolog: Antoine Meillet (1866–1936), în „Academia Română.
Memoriile Secțiunii Literare”, seria III, tom IX (1938–1940), p. 1–10.
Este aceasta doar o pildă a exagerărilor anti‑germane promovate de Iorga, nu

dintr‑o prea înaltă conștiință de patriotism, ci pur și simplu din perspectiva
unui caracter pe care contemporanii l‑au evidențiat în repetate rânduri76.
La fel și Vasile Pârvan, ajuns profesor universitar pe baza unui doctorat susţi‑
nut în 1908 la Breslau (Wroclaw), cu Conrad Cichorius, după ce ezitase în faţa lui
Otto Hirschfeld, la Berlin. De altfel, anunţându‑l pe Iorga de dobândirea acestui
titlu, în decembrie 1908, îi şi explica schimbarea: „De la Berlin a trebuit să plec,
deoarece Hirschfeld, cu micile mizerii ce mi le făcea, m‑ar fi ţinut un an în loc cu
doctoratul“, iar una din motivaţii ar fi fost şi faptul că, „după câte mi‑aţi poves‑
tit şi d‑voastră despre el, se pare că e un antiromân“77. Evident, era o justificare
bizară şi exagerată, însă deseori folosită de cei care întrevedeau eşecuri în relaţia
cu profesorii străini! Numai că Vasile Pârvan fusese deja cucerit de spațiul ger‑
man, rămânând întreaga lui viață atașat de valorile culturale ale acestuia, chiar și
imediat după izbucnirea primului război mondial, când mai toată lumea devenise
antantofilă, el vedea altfel contextul geopolitic al României, motiv pentru care a
fost catalogat ca „germanofil” și socotit drept „trădător de neam”. Evident că nu
vom dezvolta aici cele două categorii de calificative, pentru că asupra primului s‑a
exprimat deja într‑o manieră exemplară Lucian Boia78, în vreme ce la al doilea a
răspuns chiar Vasile Pârvan79, păstrând mai apoi tăcerea – care spune totuși multe
–, plătind însă primei conflagrații ca tribut suprem pierderea soției și a fiicei sale
abia născută.
Diplomația culturală a Republicii de la Weimar

și a celui de‑al Treilea Reich
Așadar, în contextul în care Germania era la pământ, mai nimeni din
România nu părea interesat și mai ales nu considera oportun ca o Școală
similară celor de la Paris și Roma să fie înființată și în această țară. De altfel,
imediat după 1918, nici mediul intelectual și academic prusac nu se arăta prea
motivat să reia cooperarea internațională80, Republica de la Weimar părând
o creație conjuncturală, prăbușită din punct de vedere economic, măcinată
de o viață politică extrem de agitată, în care se confruntau tot felul de ideo‑
logii într‑un spectru ce atingea ambele extremisme, de dreapta și de stânga.
76
Vezi, de pildă, C. Cernăianu, N. Iorga – idolul neamului românesc. Antologie pentru posteritate,
ediţie completă, Bucureşti, Tip. „Marele Voevod Mihai”, 1932, 261 p.
77
Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p. 68.
78
Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, ed.
III, București, Edit. Humanitas, 2014 (pentru V. Pârvan, p. 304–308).
79
Vasile Pârvan, Părerile unui trădător de neam, București, Inst. Carol Göbl, 1914.
80
Walter Laqueur, Weimar. A Cultural History 1918–1933, New York, G.P. Putnam’s Sons, 1974.
Dispăruse parcă suflul acelor mesaje ce vorbeau de grandoarea unui imperiu

care, printre altele, trebuia să domine lumea și din punct de vedere cultural.
Nu întâmplător, pe la începutul anilor ‘20, Germania nu întreținea relații
culturale decât cu Rusia, Ungaria, Bulgaria, Spania, Italia și Grecia, abia din
1925 reluând colaborarea în acest domeniu și cu țările din vestul Europei și
cu Statele Unite. Astfel, dacă în perioada 1922–1924 Germania nu a participat
decât la 1/3 din conferințele internaționale, în 1925 ea era deja prezentă la
jumătate din cele organizate în acel an, iar în 1926 la 5/681.
Chiar și în acest context, Republica de la Weimar a încurajat mult migrația
studențească spre universitățile ei, oferind tinerilor din afară facilități demne
de luare aminte82, asta și în tentativa firească de a mai estompa discursul deni‑
grator, prin care era culpabilizată de ororile primei conflagrații mondiale. În
plus, se promova ideea că „fiecare student străin aduce în Germania o bucată
dintr‑o cultură străină și ia înapoi cu el acasă o parte din cultura germană” –
după cum se exprima în epocă Karl Remme, directorul Biroului Academic de
Informații pentru studenții străini și al Institutului German pentru Străini.
De aceea, „prin eforturile noastre trebuie nu să‑l împiedicăm, ci să‑l ajutăm
din toate punctele de vedere”83. Așa se explică cum, în urma măsurilor luate
pentru încurajarea migrației studențești, Republica de la Weimar a reușit să
atingă din nou, de pe la mijlocul anilor ’20, nivelul de dinaintea izbucnirii
războiului mondial în ceea ce privește numărul de studenți străini84.
Pe de altă parte, deși înfrântă în marele război din 1914–1918, cu povara de
a susține oneroasele „reparații” de război85, Republica de la Weimar își află
treptat resursele de a diminua din propaganda anti‑germană promovată de
vechile adversare, constituite mai apoi în „Marea” și „Mica Antantă”, alianțe
ce trebuiau să împiedice orice tentativă de redobândire a mai vechiului pre‑
stigiu militar și economic anterior. Era un lucru destul de anevoios, cu atât
mai mult cu cât, după Tratatul de la Versailles, Germaniei i‑au rămas prea
puține căi de a întreține o eficientă politică externă. Este tocmai contextul
în care va recurge la mai vechea ei vocație, de a‑și valorifica cultura, care își
păstrase și se bucura în lume de o excelentă reputație. Așa se face că în epoca
81
Gabriele Metzler, Deutschland in den internationalen Wissenschaftsbeziehungen, 1900–1930,
în vol. Gebrochene Wissenschaftskulturen. Universität und Politik im 20. Jahrhundert, ed. Michael
Grüttner, Rüdiger Hachtmann, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht, 2010, p. 78.
82
Vezi Irina Nastasă‑Matei, Educație, politică și propagandă. Studenți români în Germania
nazistă, Cluj/București, Edit. Școala Ardeleană/Eikon, 2016, p. 114–125.
83
Politisches Archiv Berlin, Fond Kultur, dos. R64024.
84
Cf. Irina Nastasă‑Matei, Cultură, politică și studenți străini în Republica de la Weimar, în
„Studia Politica. Romanian Political Science Review”, vol. XIII, nr. 3, 2013, p. 499–514; idem,
Educație, politică și propagandă. Studenți români în Germania nazistă, citată, p. 125–137.
85
Cuantumul „reparațiilor” era mult mai mare decât cel al unor „despăgubiri”.
post‑Versailles, când Germania părea îngenunchiată politic și militar, asistăm

de fapt la o extraordinară mobilizare culturală86, ce va constitui suportul solid
al mai vechii auswärtige Kulturpolitik, prin care se va încerca cucerirea spirite‑
lor educate ale altor națiuni.
În acest context apar instituții care nu doar mobilizează dezvoltarea culturii,
ci o și răspândesc în lume. Așa se face că în primul deceniu interbelic München
devine un centru important, aici înființându‑se Academia Germană (1925)
și Institut zur Erforschung des Volksbodens im Süden und Südosten (1929). Tot
pe la mijlocul anilor ’20 a luat naștere Akademischer Austauschdienst (AAD),
pe fundamentele căreia va fi organizată mai târziu Deutscher Akademischer
Austauschdienst (DAAD) – în 1931 –, cea mai importantă dintre instituțiile
germane ce are ca obiectiv finanțarea studiului și a cercetării pentru intelectu‑
alii și oamenii de știință străini. Nu întâmplător, în perioada 1925–1933, țările
care au beneficiat de cea mai mare atenție din partea acestei organizații au
fost Franța, Marea Britanie și Statele Unite, țări vitale pentru Republica de
la Weimar în direcția reluării relațiilor politice și culturale, pentru a ieși din
izolarea de după prima conflagrație mondială87.
Tot în 1925 a luat naștere o instituție fundamentală pentru promovarea
schimburilor academice, cu o foarte importantă componentă de politică
culturală până în zilele noastre, și anume Fundația Alexander von Humboldt,
ce oferea burse generoase, în general pentru studii doctorale, unor tineri
„excepționali” din cele mai diverse țări ale lumii, care păreau a avea deja o
carieră promițătoare și se evidențiaseră în plan cultural sau profesional în
țara lor de origine88.
Dar la fel de însemnată era și Deutsche Akademische Auslandstelle, înființată
în 1927, cu sucursale (Akademische Auslandstellen) pe lângă mai toate instituțiile
de învățământ superior germane. Totodată, în această perioadă se reactivează
și se amplifică mai vechiul Amerika‑Institut (fondat încă din 1911), căruia i se
va mai adăuga din 1926 și Amerika Werkstudentendienst, pentru ca din 1929
să ființeze la New York o Deutsches Haus, pe lângă Columbia University.
De altfel, ar fi și dificil acum de a enumera toate acele instituții menite să
86
Walter Laqueur, Weimar, A Cultural History 1918–1933, London, Weidenfeld and Nicolson,
1973; John Willett, Les années Weimar. Une culture décapitée, London, Edit. Thames & Hudson,
2011; Sabina Becker, Experiment Weimar. Eine Kulturgeschichte Deutschlands 1918–1933, Darm‑
stadt, Academic in Wissenschaftliche Buchgesellschaft (WBG), 2018 ș.a.
87
Der Deutsche Akademische Austauschdienst 1925 bis 1975. Beiträge zum 50‑jährigen Bestehen,
Bonn‑Bad Godesberg, Deutscher Akademischer Austauschdienst, 1975.
88
Cu privire la România vezi Irina Nastasă‑Matei, Propaganda discourse: the Romanians and
the Humboldt fellowships, 1933–1944, în vol. Discourse and Counter‑discourse in Cultural and Intel‑
lectual History, ed. Carmen Andraș, Cornel Sigmirean, Sibiu, Edit. „ASTRA Museum”, 2014,
p. 252–269.
valorifice pentru străinătate patrimoniul cultural și științific german în anii

Republicii de la Weimar, care deși trecea prin grave probleme financiare, a aflat
mereu resursele necesare pentru susținerea unei active diplomații culturale.
Pentru că în afara celor menționate mai sus, multe altele – precum Deutsche
Kommision für geistige Zusammenarbeit sau Deutsch‑Akademisches Institut für
Studienreisen (ambele din 1928), ori Fundația Caritas für Akademiker – au exis‑
tat în marile centre universitare, de altfel încă din 1925 funcționând pe lângă
Ministerul de Externe german un departament care să gestioneze problemele
de politică culturală și schimburile academice89.
Însă sfârșitul anilor ’20 marchează deopotrivă interesul tot mai pronunțat
al Germaniei față de răsăritul și sud‑estul Europei, ceea ce explică apariția
unor institute academice profilate în principal pe studiul acestor regiuni,
dintr‑o diversitate de perspective. De altfel, încă din toamna lui 1927, Walter
Hoffmann (1891–1972) – profesor la Academia de Mine din Freiburg și mem‑
bru al Partidului Poporului German –, a călătorit în sud‑estul Europei pentru
a ști de la fața locului condițiile economice ale regiunii, în acest context obser‑
vând cu mare atenție situația din Ungaria, România, Iugoslavia și Bulgaria90.
Într‑un fel, i se datorează lui Hoffmann conceperea unei alte strategii – adusă
la zi – a Germaniei în sud‑estul continentului din perspectiva „diplomației
culturale”, inspirându‑se de fapt din politica Franței prin amintita Alliance
Française. În acest context, în toamna lui 1929, Hoffmann face o nouă călăto‑
rie, de data asta „promoțională”, prin România, Bulgaria, Ungaria, Iugoslavia
și Cehoslovacia – valorificând acest stil de „diplomație culturală” –, pentru a
face cunoscut recentul Mitteleuropa‑Institut pe la oficiali, jurnaliști, profesori,
oameni de afaceri etc din regiune91. Înființat în 1927 pe lângă Universitatea
Tehnică din Dresda, sub o titulatură cât se poate de sugestivă92 (Hoffmann
89
Gabriele Metzler, Deutschland in den internationalen Wissenschaftsbeziehungen, 1900–1930,
citat, p. 71.
90
Pentru cele constatate de el și informații din Raportul lui vezi Stephen G. Gross, Export
Empire. German Soft Power in Southeastern Europe, 1890–1945, Cambridge University Press,
2015, p. 107–109.
91
Pe baza acestei călătorii, Walter Hoffmann a publicat și o carte: Südost‑Europa: Bulga‑
rien‑Jugoslawien‑Rumänien. Ein Querschnitt durch Politik, Kultur und Wirtschaft, Leipzig, Lind‑
ner Verlag, 1932, iar după un deceniu a văzut lumina tiparului un nou volum, Rumänien von
Heute. Ein Querschnitt durch Politik, Kultur und Wirtschaft, Bukarest/Leipzig, Edit. Cugeta‑
rea/Felix Meiner, 1941 (ediția II, 1942), finanțată de Ministerul Propagandei Naționale de la
București (Cf. Arh.St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2905, Direcția Propagandă,
dos. 2837/1942, f. 1–80).
92
Cf. Jürgen John, „Deutsche Mitte” – „Europas Mitte”. Zur Verschränkung der „Mitteldeutsch‑
land”‑ und „Mitteleuropa”‑ Diskurse, în vol. Im Herzen Europas: nationale Identitäten und Erinne‑
rungskulturen, Hrsg. Detlef Altenburg, Lothar Ehrlich, Jürgen John, Köln, Weimar, Viena,
Böhlau Verlag, 2008, p. 67.
numărându‑se printre principalii inițiatori), Institutul reunea deopotrivă

cetățeni ai Reichului, minoritari germani din Balcani, dar și supuși ai diver‑
selor state din Europa de sud‑est, unul din scopurile de bază fiind încă de
la început promovarea diplomației culturale, stabilindu‑se totodată o strânsă
legătură între cultură și economie93.
De altfel, Mitteleuropa‑Institut s‑a bucurat de o călduroasă receptare
în România, unde s‑a și creat o „Societate a Prietenilor Români pentru
Mitteleuropa‑Institut”, la inițiativa unor universitari, matematicianul Victor
Vâlcovici (totodată rector al Politehnicii din Timișoara) și economistul
Virgil Madgearu (deopotrivă ministru al Muncii și Comerțului în 1928–1929
și de Finanțe în 1929–1930) fiind printre cei mai entuziaști colaboratori ai
Institutului din Dresda, dar în mod deosebit ai lui Walter Hoffmann, care
din 1930 preia conducerea acestui așezământ, pentru ca în 1934 să‑i succeadă
Walter Lörch, numele celor doi regăsindu‑se în repetate rânduri în acest
volum94.
Iar în aceeași ordine de idei ar putea fi invocată crearea și altui stabili‑
ment cu funcții oarecum asemănătoare, în 1928, Institut für Mittel‑ und
Südosteuropäische Wirtschaftsforschung der Universität Leipzig, condus suc‑
cesiv de Erich Dittrich Wiedenfeld, Hermann Gross și H. J. Seraphim, însă
fără activități notabile în direcția urmărită acum de noi95, deși câteva referințe
se vor afla și în partea de documente a cărții de față. De altfel, pe când era
directorul acestui stabiliment, Hans‑Jürgen Seraphim a venit și la București,
ținând câteva conferințe, la Facultatea de Drept și la Institutul German, pen‑
tru ca mai apoi să facă același lucru la Iași, Arad și Sighișoara (sfârșitul lui
aprilie 1941)96.
Pe de altă parte, la sfârșitul anilor ‘20 se poate lesne constata cum diplomația
culturală germană devine de fapt și un important instrument economic97. Nu
întâmplător, în octombrie 1929 se creează Camera de Comerț Româno‑Germană
93
Stephen G. Gross, Export Empire. German Soft Power in Southeastern Europe, 1890–1945,
p. 123–127.
94
Despre strategia lui Mitteleuropa‑Institut de a crea o imagine bună Germaniei în Europa
Centrală, în primul rând prin acordarea de burse studenților din aceste țări, vezi Stephen G.
Gross, Das Mitteleuropa‑Institut in Dresden: Verknüpfung regionaler Wirtschaftsinteressen mit
deutscher Auslandskulturpolitik in der Zwischenkriegzeit, în vol. „Mitteleuropa” und „Südosteu‑
ropa” als Planungsraum. Wirtschafts‑ und kulturpolitische Expertisen im Zeitalter der Weltkriege,
Hrsg. Carola Sachse, Göttingen, Wallstein Verlag, 2010, p. 115–140.
95
Vezi Erich Dittrich, Das Institut für Mittel‑ und Südosteuropäische Wirtschaftsforschung an der
Universität Leipzig, Ostraum Berichte, Neue Folge, 1/1942, p. 104–109; Stephen G. Gross, Export
Empire. German Soft Power in Southeastern Europe, 1890–1945, p. 123–138.
96
Cf. „Timpul”, V, nr. 1423, sâmbătă 26 aprilie 1941, p. 5.
97
Stephen G. Gross, Export Empire. German Soft Power in Southeastern Europe, 1890–1945, p. 137.
la București, prin eforturile românilor, ale nemților din Transilvania și ale unor
cetățeni germani, pentru ca în luna următoare să apară Camera de Comerț
Germano‑Română la Berlin, ambele fiind creații mai ales cu o mare valoare
simbolică. Iar toate aceste apropieri erau rodul unei strategii care prindea deja
contur la finele acestui deceniu, evidențiindu‑se astfel o rapidă și eficientă
deschidere spre Germania a Europei centrale și de sud‑est, spațiu care mereu
avusese strânse legături economice și culturale, facilitate în plus de prezența
minorităților germane (la noi sașii și șvabii, însă cărora le putem atașa și pe
evreii vorbitori de idiș), dar și de elitele locale care se formaseră cultural în
spațiul germanofon și care de‑a lungul vremii deveniseră mesageri și promotori
ai culturii și ideologiilor de acolo. De altfel, după 1918, minoritățile germane
din statele succesoare Imperiului austro‑ungar au devenit un nou instrument
de politică externă pentru Republica de la Weimar și al Treilea Reich, acestea
fiind mult mai educate și mult mai implicate în industrie, comerț etc decât cele‑
lalte grupuri etno‑culturale (sârbii, croații, slovacii sau românii).
Este adevărat că această pornire de a ține sub influența Germaniei spațiul
sud‑est european nu se limita doar la exportul de bunuri culturale, ci se între‑
pătrundea cu tendința tot mai pronunțată de a avea o prezență economică
solidă și extinsă98. Trebuie să recunoaștem că această regiune, ce se întin‑
dea din Ungaria până la Marea Egee – generic cuprinsă și sub termenul de
„Balcani” – era privită de „cealaltă” Europă ca un teritoriu sărac și prepon‑
derent agrar, dar pentru nemți tocmai acest lucru părea în plus să‑i atragă,
nutrind – ca și francezii, de altfel – convingerea șansei sud‑estului european
de a se europeniza, în vreme ce răsăritul Poloniei sau Rusia erau pentru ger‑
mani regiuni „barbare”.
Însă din tot acest spectru geografic, două state par să fi devenit obiecti‑
vul preferat al germanilor pentru extinderea influenței, și anume România și
Iugoslavia99. În mod evident, România era atractivă atât pentru faptul că era o
țară agricolă, dar mai ales în contextul în care după prima conflagrație mon‑
dială devenise un semnificativ producător de petrol – argument extrem de
important100 –, la care se adaugă faptul că era un spațiu ce putea prea bine con‑
stitui o piață de desfacere, avea o importantă și activă minoritate germană,
era relativ aproape de Germania, limba acesteia fiind destul de răspândită în
rândul claselor educate, existau intelectuali și oameni politici care admirau
cultura și civilizația ei etc.
98
C. Buchet, România și Republica de la Weimar, 1919–1933. Economie, diplomație și geopolitică,
București, Edit. All Educational, 2001.
99
Cf. Stephen G. Gross, Export Empire. German Soft Power in Southeastern Europe, 1890–1945,
Cambridge University Press, 2015, care‑și asumă ca temă principală aceste două țări.
100
Vezi Gh. Buzatu, O istorie a petrolului românesc, ed. II, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2009.
Este totuși adevărat faptul că, după primul război mondial, România
intrase rapid și oarecum exclusiv sub influența occidentului non‑german,
adică a Franței și Angliei mai ales, care și‑au impus controlul îndeosebi asupra
sistemului bancar. Mai mult chiar, Franța și‑a dezvoltat diplomația culturală
aici prin filierele prezentate sumar mai sus, în vreme ce spațiul anglo‑saxon
tocmai se deschisese semnificativ și spre educarea noilor elite românești101. În
afara studioșilor care se îndreptau spre Marea Britanie, nu sunt puțini cei ce
mergeau în SUA, nu arareori fiind beneficiari ai burselor Rockefeller, pe teme‑
iul cărora aveau parte și de stagii vest‑europene. Evident că nu vom intra aici
în istoriografia privitoare la Fundația Rockefeller și a programelor ei, însă tre‑
buie menționat faptul că ea a lansat după război un amplu program științific
și medical internațional, țările mai puțin dezvoltate fiind ținta principală în
ceea ce privește sănătatea publică. În apusul Europei, banii lui Rockefeller au
mers spre educația medicală și crearea unor clinici universitare după modelul
„Johns Hopkins”, în acest context luând naștere faimoasa London School of
Hygiene and Tropical Medicine, la care s‑au specializat și numeroși medici
români. Din nefericire, autoritățile de la București n‑au reacționat asemenea
Poloniei, unde s‑a creat în 1926 o Școală de Stat pentru Igienă, după modelul
„Hopkins”, jumătate cu bani ai statului polonez, jumătate de la Rockefeller,
dar n‑au adoptat nici modelul Iugoslaviei, care a fost una din marile benefici‑
are ale acestui program de modernizare a sistemului medical102. Asta poate și
din cauza „suspiciunii” românești față de avalanșa de „americanisme”, apre‑
ciată de mulți „patrioți” drept o rezistență la modernism (identificat cu SUA)
și față de tendințele novatoare în medicină (din perspectiva medicinei acade‑
mice, implicit asociată cu Fundația Rockefeller).
Însă criza economică din 1929–1933 schimbă mult din atmosfera euro‑
peană post 1918. În plus, instaurarea lui Adolf Hitler la putere în 1933 a făcut
ca în doar câțiva ani importanța Germaniei să sporească, mai ales în ochii
statelor din Europa de sud‑est. Este și rezultatul politicii celui de‑al Treilea
Reich de atragere a acestor state, de a se implica îndeosebi în economia și,
implicit, în politica lor. Practic, de prin 1934 Germania a început să‑și imple‑
menteze agenda „imperială”, când regimul nazist a militarizat economia și
a creat noi condiții macroeconomice care au condus Reichul mai departe de
vestul Europei. De altfel, odată cu numirea lui Hjalmar Schacht ca ministru
al Economiei, în august 1934, s‑a adoptat „Noul Plan”, care va schimba sem‑
nificativ politica economică și de comerț exterior a Germaniei. Astfel, nu se
101
Cf. Lucian Nastasă, Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spaţiul românesc la studii în străi‑
nătate (1864–1944), Cluj, Edit. Limes, 2006, p. 326–328.
102
Vezi Christopher Lawrence, Rockefeller money, the Laboratory and Medicine in Edinburgh
1919–1930. New Science in an Old Country, Rochester, NY, University of Rochester Press, 2005.
va mai investi atât de mult în relațiile economice cu țările puternic industri‑

alizate, locul acestora fiind luat de relații intense cu țările producătoare de
alimente și materie primă, aici fiind vizate statele din sud‑estul Europei și
America de Sud103.
De altfel, după 1935, germanii au inițiat și au dezvoltat programe pentru
transformarea economică a Balcanilor în direcția eficientizării producției
de cereale, extragerii de minereuri, petrol etc. În acest context, organizațiile
economice germane au promovat tot mai mult ideile propășirii acestei regi‑
uni, ceea ce coincidea cu aspirațiile anumitor elite comerciale și agrare din
sud‑estul Europei, care depindeau de exporturi. Iar după anexarea Austriei la
12 martie 1938, se poate spune deja că suntem martori – deopotrivă cu pătrun‑
derea ideilor științifice, economice etc, prin diplomația culturală de care am
vorbit mai sus – la o schimbare aproape radicală în ceea ce privește penetrarea
capitalului german în sud‑estul continentului, în sensul că Germania deținea
deja neoficial controlul economic asupra României și de altfel asupra întregu‑
lui spațiu balcanic104.
Asistăm de fapt la o mișcare în dublu sens, diplomația culturală a celui
de‑al Treilea Reich susținând programe prin care au fost aduși tineri cu
potențial în domeniul afacerilor, ingineri, studenți și universitari din sud‑estul
Europei pentru a studia sau a se specializa în instituțiile de învățământ supe‑
rior și școlile tehnice germane, promovându‑și pe această filieră și ideologia
național‑socialistă, creațiile artistice și literare, tehnologiile etc, dar în același
timp diplomația culturală capătă și o dimensiune economică, pentru că în
programele educaționale era vizat deja și acest aspect105. Astfel, interesul pen‑
tru Europa răsăriteană este tot mai accentuat, chiar spațiul acesta devenind
obiect de studiu (Ostforschung), asemenea Europei centrale (Mitteleuropa).
Așa se face că Ministerul Reichului pentru Educația Poporului și
Propagandă (Reichsministerium für Volksaufklärung und Propaganda) – creat
și condus de Joseph Goebbels din 13 martie 1933 – își asumă controlul nemăr‑
ginit asupra tuturor aspectelor ce țineau de cultura germană nu doar în
interiorul Reichului, ci și în afara lui. Începând cu producția de filme, emi‑
siuni radio, presă, manifestări sportive și până la literatură și știință, liderii
naziști doreau astfel să promoveze concepția lor asupra pan‑germanismului,
naționalismului, „rasismului biologic”, superioritatea ariană, anticomunism
103
Rebecca Haynes, Politica României față de Germania între 1936 și 1940, Iași, Polirom, 2003,
p. 16–17.
104
Florin Müller, Politica germană în bazinul pontic în perioada 1939–1940, în „Revista Istorică”,
tom VIII, 1996, nr. 7–8, p. 591–598.
105
p. 220–252.
etc și în statele satelit, îndoctrinând deopotrivă minoritățile germane din

Europa de est cu ideea loialității față de al Treilea Reich, dar și pe non‑ger‑
mani. În fapt, totul este pus sub semnul „revizuirii”, de la prevederile trata‑
tului de la Versailles și recăpătarea supremației pe plan internațional, până
la o refuncționalizare a societății germane și controlul absolut al indivizilor,
dar mai ales al conștiinței acestora (Gleichschaltung), promovându‑se propa‑
gandistic ideea unei „noi” culturi și ordini sociale. De altfel, Hitler dedicase
în volumul său Mein Kampf mai multe pagini analizei propagandei, aceasta
trebuind să fie îndreptată întru totul spre mase, într‑o manieră simplă, vizând
îndeosebi cel mai redus nivel al inteligenței106.
Astfel, în planurile naziste de remodelare a Germaniei și de creare a „omu‑
lui nou”, cultura a jucat unul dintre cele mai importante roluri107. Dincolo de
aversiunea față de „internaționalism” se impune obsesia conturării unei „cul‑
turi germane autentice”, care trebuia să fie împărtășită de toți cei ce se doreau
parte a unei „Noi Europe”, condusă de al Treilea Reich, edificat pentru cel
puțin „o mie de ani”. În tot acest proces de transformări profunde ale socie‑
tăţii germane, un loc fundamental trebuia să‑l ocupe învăţământul, educaţia
şcolară, care era dirijată spre formarea „omului nou”, naţional‑socialist108. Pe
de altă parte, regimul nazist a fost mereu sensibil în ceea ce priveşte rapor‑
turile cu intelectualii epocii – evident, cei „arieni” –, încercând să‑i atragă de
partea sa şi direcţionându‑i totodată spre cercetarea tehnico‑ştiinţifică apli‑
cată, spre punerea în practică a năzuinţelor promovate de Hitler: purificarea
rasială, războiul care urma să ducă la victoria şi hegemonia poporului ger‑
man şi, nu în ultimul rând, dovedirea superiorităţii germane atât din punct
de vedere politic şi militar, cât și economic şi ştiinţific.
Așa cum deja am arătat mai sus, modalitatea optimă pentru răspândirea aces‑
tor concepții a fost schimburile educaționale și profesionale, aducând sute de
106
Pentru mai multe despre ideologia nazistă vezi: Simon Tylor, Prelude to Genocide. Nazi Ideo‑
logy and the Struggle for Power, New York, St. Martin’s Press, 1985; Avraham Barkai, Nazi econo‑
mics. Ideology, theory, and policy, Transl. from the German by Ruth Hadass‑Vashitz, New Haven,
London, Yale University Press, 1990; David Irving, Goebbels, mastermind of the Third Reich,
London, Focal Point, 1996; Aristotle A. Kallis, Nazi Propaganda and the Second World War, New
York, Palgrave Macmillan, 2005; David Welch, Propaganda and the German Cinema, 1933–1945,
London, New York, I.B. Tauris Publishers, 2001 (prima ediție: Oxford University Press, 1983);
Detlef Mühlberger, Nazi ideology and propaganda, Oxford, Bern etc, Edit. Peter Lang, 2004;
C.M. Vasey, Nazi Ideology, Hamilton Books, 2006; Peter Longerich, Joseph Goebbels. Biographie,
München, Siedler Verlag, 2010 ș.a.
107
George L. Mosse, Nazi Culture. Intellectual, Cultural and Social Life in the Third Reich, The
University of Wisconsin Press, 1966; Die Kultur der 30er und 40er Jahre, Hg. Werner Faulstich,
Paderborn, Wilhelm Fink Verlag, 2009.
108
Michael DeMichele, The Nazi Pattern of Education in Third Reich Germany, în „Social stu‑
dies”, Philadelphia, 62, 1971, no.1, p. 3–7.
tineri ingineri, doctori, oameni de știință din Europa de sud‑est pentru a studia
în prestigioasele universități germane109. De altfel, acest „magnetism cultural”110
a fost unul din principalele instrumente ale extinderii influenței naziste. Prin
programe de schimb și alte tipuri de diplomație culturală, românii, bulgarii,
croații, sârbii, maghiarii etc, dar și etnicii germani din afara Reichului au fost
incluși în rețele educaționale ce ofereau beneficii evidente, palpabile, acces direct
la câștigurile culturale și științifice naziste. Prin acestea, al Treilea Reich pro‑
mova totodată și ideea misiunii civilizatoare germane111. Astfel, mulți studenți
din Europa de sud‑est s‑au înscris la universitățile germane fie atrași de noul tip
de autoritarism și antisemitism promovat de Hitler, fie pentru că acestea și‑au
menținut reputația ca fiind locul cel mai bun de a studia medicina, științele natu‑
rale, economia, ingineria, filosofia etc. În felul acesta, încă de la începutul anilor
‘30, Germania și‑a extins tot mai mult influența, atât prin educație și cultură, cât
mai ales prin economie112.
Iar dogmele naziste în ce privește pan‑germanismul, rasismul și anti‑sla‑
vismul s‑au întâlnit la noi cu antisemitismul și anticomunismul atât de pre‑
zente în societatea românească, promovate îndeosebi de extrema dreaptă
înveșmântată din 1933 în formațiuni politice precum Garda de Fier, Totul
pentru Țară și Mișcarea Legionară113. Astfel, ideea „arienizării”, a excluderii
evreilor din economie și instituții publice (și nu numai) părea să fie cheia dez‑
voltării economice a sud‑estului european.
În acest context, apar ori evoluează o mulțime de instituții menite a pro‑
mova relațiile culturale cu străinătatea și a gestiona primirea studenților stră‑
ini în cel de‑al Treilea Reich. Este adevărat însă că cele vechi și‑au modificat
statutele, devenind mult mai dependente de factorul politic și funcționând
pe baza noilor comandamente ale regimului. În felul acesta, DAAD, Fundația
Humboldt, dar și Deutsch‑Ausländischer Akademikerclub, Deutsche Akademische
Auslandstelle sau Deutsche Auslandsinstitut au servit nu doar menținerii pe mai
109
Cf. Irina Nastasă‑Matei, Educație, politică și propagandă. Studenți români în Germania nazistă,
p. 164–217.
110
p. 222.
111
Vezi Nazi Germany and Southern Europe, 1933–45. Science, Culture and Politics, edited by Fer‑
nando Clara and Cláudia Ninhos, New York, Palgrave Macmillan, 2016.
112
Mai multe la Ioan Chiper, România și Germania nazistă. Relațiile româno‑germane între
comandamente politice și interese economice (ianuarie 1933‑martie 1938), București, Edit. Elion,
2000.
113
Leon Volovici, Nationalist Ideology and Antisemitism. The Case of Romanian Intellectuals
in the 1930’s, Oxford, New York, Pergamon Press, 1991 (cu o versiune românească apărută la
Bucureşti, Edit. Humanitas, 1995); Roland Clark, Sfântă tinerețe legionară. Activismul fascist
în România interbelică, Iași, Edit. Polirom, 2015; Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu.
Ascensiunea și căderea „Căpitanului”, București, Edit. Humanitas, 2017 ș.a.
departe a colaborării culturale cu alte țări și susținerii dezvoltării științifice și

academice, ci în primul rând au devenit instrumente ideologice și de propa‑
gandă.
Pe de altă parte, odată cu venirea lui Hitler la putere, politica față de studenții
străini nu va mai fi dictată doar de Auswärtiges Amt – instituția care recruta stu‑
denţii străini – şi Reichsministerium des Innern – care se ocupa cu organizarea
şi controlul lor –, așa cum se întâmplase în timpul Republicii de la Weimar.
Alte două noi instituții li se vor alătura în luarea deciziilor privind studenții din
străinătate: Reichsministerium für Propaganda şi Reichserziehungsministerium,
în plus naziștii instituind organizații paralele, de partid, care să dicteze politica
Germaniei față de studenții străini. Astfel, încă de la 1 mai 1931 fusese înființată
organizația pentru străinătate a partidului nazist, Auslandsorganisation, ce avea
menirea de a gestiona minoritățile germane din alte țări, iar în aprilie 1933 a
fost creat Aussenpolitische Amt, condus de Alfred Rosenberg, având aceleași
atribuții ca Auswärtiges Amt. Cum de la sine se înțelege – rezultând chiar și
din corpusul de documente al acestui volum –, existenţa atâtor instituţii care
să se ocupe de migrația studențească, precum și rivalitatea în ceea ce privește
supremația între instituțiile statului și cele ale partidului, au dus inevitabil la
conflicte între ele, dar şi în interiorul lor, ceea ce a avut ca efect lipsa unei poli‑
tici coerente a statului naţional‑socialist faţă de aceşti studenţi114.
Totodată, în afara instituțiilor de rang înalt, menționate mai sus, dar
și a asociațiilor mai mici, precum Mitteleuropäische Wirtschaftstag sau
Mitteleuropa‑Institut, au ființat tot felul de stabilimente ce aveau mai mult sau
mai puțin ca scop direct cunoașterea spațiului din răsăritul Reichului, asupra
cărora nu este locul să ne oprim aici115.
Însă Mitteleuropa‑Institut din Dresda pare de‑a dreptul să renască din
1934, când în locul lui Hoffmann este numit la conducerea așezământului
Walter Johannes Lörch (1889–1958). Acesta urmase studii economice la
Universitatea din Leipzig, iar de‑a lungul anilor ‘20 a trăit și lucrat în cadrul
comunității săsești din Ardeal, promovând totodată schimburile culturale
româno‑germane, pentru ca între 1931–1933 să fie profesor la București. În
aceste împrejurări, Walter Lörch a intervenit pe lângă ministrul Educației
din România, Constantin Angelescu, pentru a încuraja schimburile
studențești. Apoi, cu ajutorul lui Ion Sân‑Giorgiu, profesor cu vederi de
extremă dreaptă și antisemit, apropiat la vremea aceea de Carol II și de
114
Béla Bodó, Foreign Students in Nazi Germany, în „East European Quarterly”, XXXVII, 2003,
no.1, p. 22–27.
115
Despre toate aceste stabilimente și contextul înființării lor: Frank‑Rutger Hausmann,
„Auch im Krieg schweigen die Musen nicht”. Die Deutschen Wissenschaftlichen Institute im Zwe‑
iten Weltkrieg, Göttingen, Vandenhoeck & Ruprecht Verlag, 2002.
Mihail Manoilescu, a fondat Asociația Academică Germano‑Română, pen‑

tru a recruta – printre altele – studenți și tineri apți să învețe în Germania,
implicându‑se în această direcție și Rudolf Brandsch, parlamentar din
partea germanilor ardeleni, fost subsecretar de stat pentru problemele
minorităților naționale în guvernul prezidat de Nicolae Iorga (1931–1932),
dar și președinte al Institutului Cultural al Germanilor din România
(Kulturamt der Deutschen in Rumänien).
În 1936 a fost întemeiat în cadrul Universității din Leipzig un nou orga‑
nism de cercetare pentru Europa de Sud‑Est, aflat sub umbrela deja existen‑
tului Institut für Mittel‑ und Südosteuropäische Wirtschaftsforschung (IMSWf ).
Unul din primele și cele mai importante programe a fost școala de vară de
la Leipzig, pentru studenți și doctoranzi din Balcani și din Germania, care
din 1941 va reține atenția în mod constant și Institutului Român din Berlin,
Gheorghe Vinulescu oferind detalii despre cei prezenți și problemele discu‑
tate acolo116.
Astfel, Germania își crease instituții academice viabile și facilita circulația
propriilor intelectuali prin toată Europa, dar acorda totodată înlesniri și celor
care veneau în Reich, mai ales pentru cei din Europa de sud‑est. Îndeosebi
după 1933, regimul nazist trebuia legitimat atât ca o „nouă” construcție poli‑
tică, dar și ca o „nouă” viziune asupra culturii, a dezvoltării științelor de tot
felul, tehnologiilor etc117. În acest context, liderii de la Berlin au conceput –
printre altele – și o rețea de institute care să acționeze în afara Germaniei,
îndeosebi în acele state sud‑est europene care nu constituiau pentru naziști
„spațiul vital” (Lebensraum), dar care se încadrau proiectului lor de securitate,
îndeosebi economică, precum și în alte câteva centre importante europene,
prin care puteau promova produsele culturale și ideologice ale Reichului,
contracarând totodată propaganda culturală franceză și britanică. Se urmă‑
rea de asemenea impunerea în străinătate a unei științe germane, dar și a
unei politici culturale rasiste și antisemite, trimițând în acele țări profesori
și savanți cu oarecare reputație. Se urmărea astfel crearea unei bune imagini
pentru Germania, servind în fond la stabilirea unei noi ordini europene, în
care cultura germană să fie recunoscută drept superioară118. Pe de altă parte,
aceste Institute erau totodată utilizate și ca surse paralele de informare asupra
116
Vezi Arhiva Ministerului de Externe București, Fondul 71/Germania, vol. 30/1941–1944, f. 17–29
(în acest volum doc. 94).
117
Pentru un cadru general vezi Science, Technology and National Socialism, edited by Monika
Renneberg and Mark Walker, Cambridge, Cambridge University Press, 1994.
118
Vezi și Jan Peter Barbian, Kulturwerte im Zeitkampf, Die Kulturabkommen des „Dritten Rei‑
ches” als Instrumente nationalsozialistischer Aussenpolitik”, în „Archiv für Kulturgeschichte”, 74,
1992, no. 2, p. 415–459.
„stării de spirit” din teritoriile respective ori adăposteau agenți informatori și

de influență camuflați în angajați culturali.
În acest context, între 1940 și 1944 au fost create Institute Germane pen‑
tru Știință (Deutsche Wissenschaftliche Institut) la București – primul din
toată această suită –, Sofia, Budapesta, Belgrad, Copenhaga, Madrid, Atena,
Stockholm, Helsinki, Zagreb, Bratislava și Tirana, ori simple așezăminte cu
profil general (Deutsche Institut) la Paris, Bruxelles și Veneția, sau cultural la
Lisabona (Deutsche Kulturinstitut)119. Totodată au fost create sucursale auto‑
nome la Barcelona, Porto, Sibiu, Cernăuți, Marseille, Odessa, Pécs și Sarajevo,
pentru ca cea prevăzută pentru Milano în 1945 să nu se mai împlinească, la
fel cum eșuase prin 1943–1944 și înființarea unui Deutsche Wissenschaftliche
Institut la Istanbul. În schimb, au fost omise din acest mare proiect toate
acele spații care erau ori urmau să facă parte din Reichul german – Norvegia,
Olanda, Polonia, Cehia, țările baltice sau partea ocupată din URSS. În felul
acesta, autoritățile care coordonau activitatea Institutelor (Ministerul de
Externe și cel al Educației) puneau în practică crearea unui Al Treilea Front
(Dritte Front), cultural/spiritual, care să acționeze în paralel cu cel militar și cel
economico‑tehnic120.
Institutul German pentru Știință din București

Deși România și‑a declarat mereu după 1918 atașamentul față de mai
vechea tabără a învingătorilor din prima conflagrație mondială, politica ei
externă a fost în cele din urmă puternic influențată de sinuozitatea evoluțiilor
politice din plan intern, dar și de schimbările precipitate de pe continent.
Odată cu revenirea lui Carol II pe tronul României în iunie 1930 și tendința
lui tot mai fățișă de a controla partidele politice, culminând cu instaurarea
dictaturii personale în 1938, politica externă românească este nu doar parte la
marile evenimente internaționale, dar și extrem de sensibilă la turbulențele
interne. Extrema dreaptă românească este în plină dezvoltare mai ales după
anii crizei economice, regele Carol II duce o politică personală, sprijinit de
o „camarilă” avidă nu doar de a controla politic țara, dar și de a se îmbogăți
preponderent pe căi oculte, în vreme ce‑și declară atașamentul față de
119
Asupra acestei teme vezi Frank‑Rutger Hausmann, „Auch im Krieg schweigen die Musen
nicht”. Die Deutschen Wissenschaftlichen Institute im Zweiten Weltkrieg”, citat. Pentru
așezământul din Paris: Eckard Michels, Das Deutsche Institut in Paris 1940–1944. Ein Beitrag zu
den deutsch‑französischen Kulturbeziehungen und zur auswärtigen Kulturpolitik des Dritten Rei‑
ches, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 1993.
120
Cf. Frank‑Rutger Hausmann, „Auch im Krieg schweigen die Musen nicht”. Die Deutschen
Wissenschaftlichen Institute im Zweiten Weltkrieg”, p. 22.
democrațiile occidentale, îndeosebi față de Franța și Anglia, direcție care însă

nu coincidea cu orientarea profascistă a legionarilor.
Acțiunile revizioniste ale celui de‑al Treilea Reich, intensificarea înarmării,
fără precedent până atunci, criza renană din 1936, atitudinile conciliante ale
Angliei și Franței în fața pretențiilor naziste și multe altele, încep să genereze
temeri în ceea ce privește politica externă a României, care pune tot mai mult
sub semnul îndoielii capacitatea aliaților de a menține statu‑quo‑ul stabilit
la Versailles. Practic, situațiile de criză se succed, dând naștere la tot felul de
opinii divergente între statele Micii Antante și cele din Înțelegerea Balcanică,
în vreme ce Franța se arată prea puțin fermă în fața pretențiilor germane.
Pe de altă parte, România este tot mai atentă la tendințele Ungariei de a
se apropia de Reich, statul vecin așteptând un moment prielnic de a pune în
discuție îndreptarea exceselor de la Trianon. Și deși autoritățile naziste erau
nemulțumite de atitudinea Ungariei față de minoritatea ei germană, pe care o
împingea spre asimilare, multe alte interese apropiau cele două națiuni, prag‑
matismul fiind cuvântul de ordine. De altfel, întâlnirea dintre Adolf Hitler
și Miklós Horthy la Karlsruhe în august 1936 avea să genereze pe viitor noi
temeri României în ce privește revizuirea granițelor.
În acest context, călătoria lui Carol II prin Europa și întâlnirea lui cu
Adolf Hitler în 1938 nu clarifică prea mult lucrurile, discuțiile cu acesta din
urmă punându‑l serios pe gânduri în ceea ce privește intențiile Führer‑ului,
motiv pentru care ordonă uciderea precipitată a liderului român al extremei
drepte, Corneliu Zelea‑Codreanu, ceea ce duce la conturarea unor relații
destul de încordate cu Germania. În fapt, realitățile europene erau cu totul
altfel decât și‑ar fi dorit regele „jucător”, iar numirea lui Grigore Gafencu în
fruntea diplomației române (din 21 decembrie 1938 până la 1 iunie 1940) nu
schimba prea mult situația incertă a României, aflată nu doar între URSS și al
Treilea Reich, ci fiind și beneficiara unor garanții franco‑engleze care de fapt
nu vor fi respectate. Țara se afla cu totul izolată în această parte a Europei,
deși semnase un tratat economic cu Germania încă din 23 martie 1939. Numai
că schimbarea orientării politice venise prea târziu, statu‑quo‑ul interbelic se
prăbușise deja în măsura în care Cehoslovacia este dezmembrată la 15 mar‑
tie 1939, iar Pactul Ribbentrop‑Molotov (din 23 august 1939) se materializase
prin invadarea Poloniei, situația României dovedindu‑se extrem de gravă121.
Nici chiar aducerea la cârma țării a unui guvern Ion Gigurtu (la 4 iulie
1940), declarat pro‑german și inițiator al apropierii de Axa Berlin‑Roma,
Pentru context: Rebecca Haynes, Romanian Policy towards Germany, 1936–40, London,
121
Palgrave Macmillan Pres LTD, 2000; Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Anto‑
nescu. Relațiile româno‑germane, 1938–1944, ed. II, edit. Stelian Neagoe, București, Edit. Huma‑
nitas, 2007.
nu va oferi mai multă certitudine. Începând cu 10 mai 1940, Germania are

succese răsunătoare în Apus, în vreme ce România este supusă tot mai mult
presiunii vecinilor – Ungaria, Bulgaria și URSS – în direcția unor regle‑
mentări teritoriale. În aceste împrejurări, guvernul Gigurtu pare improvi‑
zat, din acesta doar Mihail Manoilescu părând mai „ager” și „inteligent”
– după expresia unui contemporan avizat122 –, insistând pe față și fără echi‑
voc pentru o politică externă alături de Germania nazistă. În acest context,
în zilele de 26–27 iulie 1940, I. Gigurtu și M. Manoilescu au făcut o vizită
în țările Axei, întâlnindu‑se cu Hitler, Mussolini și Ciano, în încercarea
aproape disperată de a‑i convinge de bunele intenții ale României123. N‑a
fost însă suficient, sau poate ei nu au fost destul de convingători, pentru că
vara lui 1940 va fi una cu schimbări majore pentru România, declarațiile de
atașament față de al Treilea Reich desfășurându‑se parcă în contrapartidă
cu mari pierderi teritoriale: Basarabia, Bucovina, nord‑vestul Transilvaniei
și Cadrilaterul.
Așa se face că numirea unui nou președinte al Consiliului de Miniștri în
persoana generalului Ion Antonescu, la 4 septembrie 1940, pe fundalul imen‑
selor noastre pierderi teritoriale, va duce la abdicarea regelui Carol II în favoa‑
rea fiului său Mihai I și asocierea la guvernare a Mișcării Legionare, aflată sub
conducerea lui Horia Sima.
În tot acest context politic, dar și al inițiativei germane de a crea insti‑
tute „pentru știință” în sud‑estul european (sau „culturale”, în traducerea
liberă a unora), se deschide – nu întâmplător – la București primul Deutsche
Wissenschaftliche Institut din întreaga rețea enumerată mai sus, în mod evi‑
dent cu caracter științific și cultural, dar și cu funcții diplomatice, de docu‑
mentare și de influență, nelipsindu‑i și o posibilă misiune de spionaj și supra‑
veghere a partenerilor români.
Inaugurat la 6 aprilie 1940, Institutul German de Știință (sau cum mai apare
în unele documente românești: Institutul de Cultură Germană, sau pe scurt
Institutul German) a fost pus sub conducerea lui Ernst Gamillscheg (1887–
1971), personalitate bine cunoscută în domeniul filologiei romanice, profesor
la Universitatea din Berlin. Fost student al celebrului filolog vienez Wilhelm
Meyer‑Lübke, cu care și‑a susținut doctoratul în 1909 cu o teză despre Die
romanischen Elemente in der deutschen Mundart von Lusern124, Gamillscheg se
122
Grigore Gafencu, Jurnal, ed. Ion Calafeteanu, Laurențiu Constantiniu, Târgoviște, Edit.
Cetatea de Scaun, 2012, p. 37.
123
Asupra celor discutate: I. Calafeteanu, Români la Hitler, București, Edit. Univers Enciclope‑
dic, 1999, p. 40–56.
124
Ernst Gamillscheg, Die romanischen Elemente in der deutschen Mundart von Lusern, Halle
a. S., M. Niemeyer, 1912, VIII+53 p.
îndreaptă apoi spre Franța, unde a urmat cursurile celebrei École Pratique des
Hautes Études din Paris (Section des Sciences Historiques et Philologiques).
Fără a intra în detalii asupra acestei instituții de educație elevată125, trebuie
menționat faptul că mult clamata „libertate academică” aici putea fi întâlnită
în formula ei cea mai curată, pentru că Școala era frecventată îndeosebi de
cei cu mare pasiune pentru ştiinţă, fără a fi încorsetaţi de obligația vreunei
diplome sau aspirația la un titlu academic. Ea era concepută în strânsă legă‑
tură cu învăţământul din cadrul Sorbonei şi al lui Collège de France, com‑
pletând astfel cursurile, prelegerile specifice acestora din urmă cu aşa‑zise
„conferinţe”, în cadrul cărora elevii – sub conducerea „directorilor de studii”,
„directorilor adjuncți” sau a „repetitorilor” – luau cuvântul, dezbăteau diverse
probleme, realizau şi prezentau lucrări după un plan şi o tematică articulate,
care apoi erau supuse criticii tuturor colegilor. De altfel, principiul de bază
al Școlii era, parafrazând, acela că „elevii lucrează sub îndrumarea profeso‑
rului”. Cu alte cuvinte, „directorii de studii” sau ceilalți membri ai corpului
didactic iniţiau studenţii în metodele diverselor discipline ştiinţifice, promo‑
vând – asemenea seminariilor universitare germane – legătura directă dintre
profesor şi discipol într‑o manieră activă şi deosebit de profitabilă pentru cel
din urmă, în care formalităţile erau reduse la minimum, neexistând sistemul
examenelor, ci doar al referatelor ştiinţifice, prin care mereu și mereu li se
încredințau teme spre cercetare, elevii fiind puși să redacteze lucrări, pe care
le prezentau colegilor, după care urma analiza colectivă a rezultatelor, într‑un
spirit de critică și dezbatere în care prima doar științificitatea.
În această ambianță, Ernst Gamillscheg a lucrat cu celebrul filolog Mario
Roques (1875–1961), fost discipol al lui Gaston Paris. Insistăm mai mult pe
această etapă din viața lui Gamillscheg datorită, pe de o parte, lacunelor bio‑
grafice existente126, dar și pentru a înțelege mai bine contextul în care filo‑
logul german va dezvolta un profund atașament față de limba și cultura
română, reușind totodată să lege prietenii de nezdruncinat cu concetățeni
de‑ai noștri ce au dovedit pasiuni „filologice” similare. Așadar, Mario Roques
se afirmase deja ca un erudit romanist şi cunoscător al literaturii medievale,
succedându‑i mentorului său la École Pratique, predând la École Normale
Supérieure, la École des Langues Orientale (ca urmaș al lui Émile Picot), la
125
Vezi Célébration du cinquantenaire de l’École Pratique des Hautes Études, [ed. Louis Havet],
Paris, Librairie Ancienne Honoré, 1922; Brigitte Mazon, Aux origines de l’École des Hautes Étu‑
des en Sciences Sociales. Le rôle du mécénat américain (1920–1960), préface de Pierre Bourdieu,
postface de Charles Morazé, Paris, Éditions du Cerf, 1988; Lucian Nastasă‑Kovács, Studenți
români la École Pratique des Hautes Études (Section des Sciences Historiques et Philologiques),
1868–1948, Cluj, Edit. Școala Ardeleană/Eikon, 2016.
126
Cf. Verba et vocabula. Ernst Gamillscheg zum 80. Geburtstag, Hrsg. Helmut Stimm, Julius
Wilhelm, München, W. Fink Verlag, 1968, 670 p.
Sorbona şi Collège de France. Cunoştea foarte bine limba română, pe care

a început să o învețe cu Pompiliu Eliade de prin 1897, colegul de la Școala
Normală Superioară din Paris127, idiom pe care l‑a aprofundat apoi cu Émile
Picot, făcând chiar două călătorii la noi (prin 1898–1899), unde a petrecut ceva
timp cu țăranii de la munte, Roques dovedind de‑a lungul vremii un profund
ataşament cultural şi politic faţă de România şi intelectualii ei, fiind de altfel
ales membru străin al Academiei Române (în 29 mai 1914), dar şi „Doctor
Honoris Causa” al Universităţii din Bucureşti128.
De altfel, încă din 1912, lui Roques i s‑a încredințat conducerea Institutului
de Filologie Română de pe lângă Sorbona, creat la solicitarea guvernului de la
București, care‑l subvenționa anual cu 12.000 fr.fr. Astfel, institutul era frec‑
ventat de toți cei interesați de domeniu, aflați la Paris, constituindu‑se în acest
context cea mai bună bibliotecă de specialitate aflată în afara României129, care
în plus a editat din acest an și o publicație deosebit de valoroasă, „Romania”.
Astfel, prezența lui Gamillscheg la această Școală coincide cu perioada
când Roques aborda în special chestiuni legate de latina vulgară, dar mai ales
de limba şi literatura franceză medievală, familiarizându‑i totodată pe stu‑
denţi cu studiul pe Atlasul lingvistic al Franţei130. Dar nu întâmplător, în 1911,
viitorul savant german a fost coleg la conferințele lui Roques cu Anita Linden
(Belciugățeanu), aceștia cunoscându‑se bine încă de la Viena, unde urmaseră
împreună cursurile lui Wilhelm Meyer‑Lübke, pentru ca mai apoi să întrețină
o bogată corespondenţă131. De altfel, Anita Linden a avut un rol semnificativ
127
Alfred Merlin, Notice sur la vie et les travaux de M. Mario Roques, membre de l’Académie, în
„Comptes rendus des séances de l’Académie des Inscriptions et Belles‑Lettres”, Paris, 105e
année, 1961, no.2, p. 352.
128
Vezi asupra lui: Pour un cinquatenaire scientifique. Mario Roques et les études roumaines,
préface de Sever Pop, Paris, Institut Univ. Roumain Charles Ier, 1953.
129
Cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 2070/1912, f. 107–108; dos. 528/1931,
f. 2–7.
130
Este vorba de o colecție de hărți cu ajutorul cărora pot fi urmărite schimbările lingvistice
ale dialectelor, cunoscut și sub numele de Atlasul Gilliéron, după numele elvețianului Jules
Gilliéron, care alături de lingvistul francez Edmond Edmont a realizat această impresionantă
operă. La noi, Sextil Pușcariu a pus în lucru un Atlas Lingvistic Român, apelând pentru realiza‑
rea lui la alți doi discipoli ai lui Roques, Sever Pop și Emil Petrovici, care și‑au început munca
prin 1925, pentru a se tipări câteva volume doar din anii celui de‑al doilea război mondial.
131
Vezi asupra ei excelentul studiu al unei nepoate, Luminiţa Beiu‑Paladi, Leopardi nella visione
di una comparatista romena: Anita Belciugăţeanu, în vol. Giacomo Leopardi e la sua presenza nelle
culture est‑europee. Atti del Convegno internazionale di Bucarest (2–5 luglio 1998), edit. S. Bratu
Elian, Bucarest, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999, p. 32–39. În perioada când a fost
director al Institutului German din București și din cauza obsesiilor lui antisemite, Gamill‑
scheg a rupt orice legătură cu Anita Linden, evreică creștinată, ajunsă conferențiar de italienis‑
tică la Facultatea de Litere din capitală, epurată în 1941 pe temeiul legislației rasiale din Româ‑
nia (cf. Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Rectorat, dos. 7/1940, f. 157–163).
în deprinderea de către viitorul savant german a limbii române, în perioada

pariziană ea fiind angajată de Roques ca lector de limba română la „École des
Langues Orientales Vivantes”.
În 1910 un alt român ce a urmat cursul lui Roques a mai fost coleg cu Ernst
Gamillscheg. Este vorba de Gh.V. Luță, care în acel an a realizat sub îndru‑
marea filologului francez un studiu asupra lui Le Bel Inconnu al lui Renart de
Beaujeu, faimosul roman arthurian din 6266 octosilabe în rime plate din vea‑
cul XII. Așa se face că între cei doi s‑a legat un soi de prietenie, mai ales inte‑
lectuală, Luță devenind din 1925 lector de limba și literatura română în cadrul
Seminarului de filologie romanică de la Universitatea din Berlin (condus de
Gamillscheg), iar din vara lui 1934 chiar docent onorific de limba, literatura,
geografia și istoria românilor la aceeași instituție132, menționat de altfel și în
câteva din documentele acestui volum. Deși a scris extrem de puțin, Luță s‑a
remarcat printre congeneri ca un cercetător riguros, foarte harnic și care citea
enorm, de pe urma lui rămânând cantități impresionante de fișe de lectură și
însemnări. S‑a complăcut însă în atmosfera extremismului de dreapta, îmbră‑
când și el cămașa verde a legionarilor, îndeosebi după ce aceștia au ajuns
la putere. Însă atunci când a încetat din viață, la 20 februarie 1942, după o
lungă şi grea suferinţă, D.C. Amzăr nota în Jurnalul său faptul că „sunt foarte
numeroşi tinerii germani care stau astăzi în slujba prieteniei şi colaborării
româno‑germane, aici, în Germania, la noi în ţară sau pe frontul de Răsărit, şi
care datoresc acestui pionier cunoştinţele lor de limba română, înţelegerea şi
dragostea pentru poporul şi cultura noastră”133.
După stagiul parizian, Ernst Gamillscheg și‑a susținut abilitarea în 1913,
pentru ca apoi să participe la primul război mondial. Chemat în 1916 la
Universitatea din Innsbruck ca profesor extraordinar de filologie romanică,
va deveni titular în 1919, iar din 1925 trece la Universitatea din Berlin. A fost
extrem de activ aici, organizând un Seminar de Romanistică (Institut) renu‑
mit în toată lumea, aproape hegemonic în acest domeniu, în 1936 găzdu‑
ind – de pildă – un ciclu de conferințe despre „viața și realizările națiunilor
romanice” (mai apoi publicate), dintre români fiind invitați și participând N.
Iorga, I. Nistor, Al. Tzigara‑Samurcaș, Sextil Pușcariu, S. Mehedinți, I. Lupaș,
G. Oprescu și I. Sân‑Georgiu. Mai mult chiar, în ianuarie 1939 se înfiinţează
pe lângă Seminarul de filologie romanică al lui Gamillscheg și un „Cerc de
132
Asupra acestuia vezi: Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 524/1928, f. 149–
152; dos. 518/1935, f. 7, 45–48, 51–53. Vezi și Ibidem, dos. 737/1937, f. 9–12, 42–52. Vasile Gh. Luță
a fost în 1938–1939 și conferențiar pentru studiul României la Academia pentru Străinătate din
Berlin (cf. Ibidem, dos. 804/1938, f. 124).
133
Dumitru Cristian Amzăr, Jurnal berlinez, ed. Dora Mezdrea şi Dinu D. Amzăr, Bucureşti,
Edit. România Press, 2005, p. 291.
Studii Româno‑German Mihail Kogălniceanu”, care de multe ori a funcționat

acasă la el, în scopul de a crea probabil și un soi de intimitate în relația cu cei
ce‑l frecventau. În acest cadru mai puțin formal și sub egida Cercului amin‑
tit a conferențiat de pildă Dumitru Caracostea despre expresivitatea limbii
române, în fața unui public alcătuit în majoritate din români (pe 1 februarie
1939), evenimentul încheindu‑se cu un ceai la Gamillscheg acasă134.
Onorurile încep să curgă mai ales în perioada regimului nazist, Gamillscheg
devenind membru al Academiei Prusace de Științe (1936), membru cores‑
pondent al Academiei de Științe din Bavaria (1938), este decorat de Adolf
Hitler (1939), pentru ca între 1940 și 1944 să aibă și calitatea de „președinte”
al Institutului German de Științe din București, iar din octombrie 1942 fiind
numit și „consilier special” al Legației germane la București, pe chestiuni cul‑
turale.
Deschiderea oficială a acestui așezământ a avut loc în contextul în care
cel de‑al Treilea Reich începuse deja mult proclamatul Blitzkrieg, iar regele
Carol II încă mai spera într‑o politică personală care să‑l mențină la putere
și să‑l ferească de angajamente mult prea ferme față de Germania nazistă.
Însă inaugurarea în vremea guvernului condus de Gheorghe Tătărescu
ne‑ar putea sugera – în paranteză fie spus – și alte conexiuni, nu doar aceea
a unui prim‑ministru versatil, lipsit cu totul de caracter doar pentru a avea
funcții în stat, dovedind o detestabilă obediență față de Carol II, contribu‑
ind în anii ‘30 la alterarea semnificativă a firavei democrații românești. Dacă
angajarea dialogului cu Germania pe tema petrol contra armament (finalizat
printr‑un acord în luna mai 1940), după ce se parafase deja un tratat economic
româno‑german (23 martie 1939), ori pierderile teritoriale semnificative de la
finele lui iunie același an ar putea fi puse pe seama contextului internațional
și a prevalenței deciziilor regale, se cuvine totuși să invocăm și o anumită
doză de perfid atașament și susținere a extremismului de dreapta de către
Gh. Tătărescu, aspect mai puțin evidențiat de istoriografie. Deoarece nu tre‑
buie uitat faptul că, de pildă, pe când era subsecretar de stat la Ministerul de
Interne, în vremea guvernării liberale ce‑i impusese abdicarea lui Carol II, și
a celei averescane, Tătărescu exercita un veritabil control prin cenzură în ceea
ce privește atitudinile pro‑carliste, gazetele care nu urmau linia guvernanților
fiind supuse la tot felul de piedici, de la confiscarea tirajului până la intentarea
unor procese jurnaliștilor sau obținerea tăcerii prin șantaj, deși legal nu exista
o lege a presei care să justifice astfel de acțiuni. Mai mult chiar, nici frecventele
„stări de asediu” gestionate de Tătărescu nu erau acoperite prin Constituție,
constituind totuși mijlocul cel mai eficace în a reprima diversele manifestații
Ibidem, p. 20.
134
anti‑guvernamentale sau de a împiedica opoziția să se manifeste măcar prin

mitinguri ori demonstrații. Iar artizanul instrumentărilor în această direcție,
care trebuia să vadă conspirații și acolo unde nu te ducea mintea, nu era alt‑
cineva decât Gheorghe Tătărescu, care de altfel în vremea mandatului său la
Interne a sprijinit logistic congresele studenților naționaliști de la Iași (1926)
și Oradea (1927), soldate cu violențe antisemite135.
Dar nu trebuie să omitem din această succintă paranteză nici pe frații
săi, pe Alexandru Tătărescu (1888–1951), cu studii în Germania și simpatii
naziste apoi, ajuns general de brigadă, ori pe Ștefan Tătărescu (1890–1970).
De altfel, acesta din urmă fusese senator țărănist de‑al lui I. Mihalache,
după o scurtă carieră de aviator, devenind ulterior liderul Partidului
Național‑Socialist Român, cu declarată orientare pro‑nazistă. În acest con‑
text, nu întâmplător, Ștefan Tătărescu fusese unul din principalii fondatori
ai Institutului Româno‑German inaugurat la București în luna mai 1933, ală‑
turi de Al. Tzigara‑Samurcaș, Gh. Tașcă, Rudolf Brandsch, Hans Otto Roth,
Fritz Fabritius ș.a., scopul acestuia fiind crearea unor „raporturi amicale”
româno‑germane în domeniul cultural și economic. În fapt, stabilimentul era
o creație cu profil nazist, legionarii alcătuind publicul constant, intonându‑se
cântecul batalioanelor de asalt etc136.
Acum însă, în 1940, Institutul German de Științe din București era o creație
serioasă, cu susținere politică din partea ambelor state, iar deschiderea ofici‑
ală din 6 aprilie dovedește din plin acest lucru137. Nu întâmplător, inaugura‑
rea s‑a făcut în prezența lui W. Fabritius, ministrul Reichului la noi, și a lui
Fritz von Twardowsky, care a vorbit în numele ministrului german de externe
Joachim von Ribbentrop, alături de care s‑au mai aflat miniștrii români Ioan
Nistor, Petre Andrei și Silviu Dragomir, dar și alte multe personalități, precum
Ioan Mocsony‑Stârcea (ce purta titlul de „baron”, fiind totodată membru în
Consiliul superior al Frontului Renașterii Naționale), dar mai ales intelectuali
cu simpatii mai mult sau mai puțin pro‑germane: N. Cartojan, D. Caracostea,
D. Gusti, I. Sân‑Giorgiu, N.I. Herescu, Mihail Manoilescu, Liviu Rebreanu,
Em. Bucuța, Corneliu Moldovan, Gr. Antipa, Vintilă Mihăilescu, G. Oprescu,
Scarlat Lambrino, Th. Capidan, I. Pillat, Vasile Grecu ș.a. Prezentându‑l pe
directorul Institutului, Fabritius a ținut să precizeze că acest așezământ „nu are
nimic de‑a face cu propaganda sau cu politica”, în vreme ce Ernst Gamillscheg
a expus programul preconizat, insistând asupra sloganului: „comunitate de
135
Cf. Lucian Nastasă‑Kovács, Pogromul itinerant sau decembrie antisemit – Oradea, 1927,
București, Edit. Curtea Veche, 2014.
136
Detalii în Arhiva CNSAS, dos. D‑020613, vol. 4 (Institutul Cultural Româno‑German), 143 f.
137
Cf. Deschiderea oficială a Institutului German din București, în „Timpul”, IV, nr. 1055, marți 9
aprilie 1940, p. 3.
muncă în căutarea adevărului, în susținerea adevărului, în folosul ambelor

popoare”. Întreaga construcție era pusă sub semnul culturii, urmând a ființa
o bogată bibliotecă, cu programe coerente și riguroase de traduceri literare
importante române și germane. De altfel, profitând de prezența sa la deschi‑
derea Institutului German, Liviu Rebreanu s‑a întreținut cu Gamillscheg,
promițându‑i‑se că până în toamna lui 1940 va apărea traducerea lui Ion în
limba germană138.
Fără a intra în detalii asupra activității acestui așezământ (ce ar merita o
veritabilă monografie)139, trebuie subliniat faptul că de‑a lungul celor aproape
patru ani de funcționare, Institutul German a desfășurat o activitate culturală
meritorie, fiind totodată privit de regimul antonescian și cu multă suspiciune,
fie ca o oficină a spionajului nazist, fie ca un mijloc de legătură a Reichului cu
legionarii, fie ambele laolaltă140.
Aflat în bune relații cu aproape toți filologii români, Ernst Gamillscheg
avea deja o imagine asupra României – a cărei limbă o stăpânea corect, dar
nu fluent –, pe care o vizitase pentru perioade scurte în câteva rânduri, iar
vara lui 1939 o petrecuse aici, conferențiind la invitația lui D. Caracostea pe
teme lingvistice, dar în realitate – se pare – având ca scop să atragă „o seamă
de personalități din lumea culturală românească în cercul simpatizanților
Reichului”141. Odată deschis Institutul, Gamillscheg a dat acestuia în primii
doi, trei ani de funcționare o fizionomie pe măsura Reichului aflat în plină
expansiune. Se organizau aici tot felul de conferințe pe teme literare, isto‑
rice, artistice ori științifice, se dădeau concerte – la unul din ele cântând chiar
George Enescu, pe când Cella Delavrancea‑Lahovary se număra printre favo‑
ritele Institutului și ale președintelui său142 –, pentru ca fiecare eveniment să
se încheie printr‑un bogat bufet.
De altfel, Ernst Gamillscheg făcea cel mai adesea oficiul de gazdă, oaspeții
138
Cf. Liviu Rebreanu, Jurnal, II, ed. Puia‑Florica Rebreanu și N. Gheran, București, Edit.
Minerva, 1984, p. 231, 236.
139
Vezi, contextualizat, Daniela Olărescu, Deutsch‑rumänische Wissenschafts‑ und Kultur‑
beziehungen in der Zeit des Nationalsozialismus. Kulturtransfer und Bildervermittlung, în vol.
Grenzüberschreitungen. Traditionen und Identitäten in Südosteuropa, Hrsg. Wolfgang Dahmen,
Petra Himstedt‑Vaid, Gerhard Ressel, Wiesbaden, Harrassowitz Verlag, 2008, p. 430–438;
Ibidem, Das Deutsche Wissenschaftliche Institut (DWI) in Bukarest, în „Südost‑Forschungen”,
69–70, 2010–2011, p. 330–357.
140
Cf. Arhiva CNSAS, dos. I–258804 (Ernst Gamillscheg), 41 f.
141
Ibidem, f. 3.
142
Vezi, de pildă, Serata muzicală de la Institutul German pentru Știință, în „Timpul”, V, nr. 1397,
sâmbătă 20 martie 1941, p. 7. Au cântat mai mulți virtuoși (Sandu Albu, Arax Savagian ș.a.),
printre care – la final – și Cella Delavrancea („Appasionatta” de Beethoven). Au fost de față:
I. Gigurtu, Petre Tomescu, Ion Petrovici, I. Nistor, G. Leon, V. Vâlcovici, Ion Marin Sadoveanu,
T. Sauciuc‑Săveanu ș.a.
mai însemnați fiind invitați în cabinetul său, un birou imens și elegant mobi‑
lat, printre cei ce frecventau mai des Institutul German, situat pe str. Lascăr
Catargi nr. 43–45, aflându‑se Mihail Manoilescu, Ion Gigurtu, Nichifor
Crainic, Emanoil Bucuța, I. Pillat, D. Caracostea, T. Sauciuc‑Săveanu, George
Oprescu, D. Marmeliuc, Gh.I. Brătianu, V. Vâlcovici, Popescu‑Spineni, Scarlat
Lambrino, Vl. Dumitrescu, N. Georgescu‑Tistu, Păstorel Teodoreanu, Al.
Tzigara‑Samurcaș, Alex. Marcu, I. Făcăoaru, Alex. Otetelișanu ș.a., nu de
puține ori fiind prezent și Walter Hoffman, menționat de noi mai sus. Toți
aceștia erau recunoscuți ca filogermani, de vreme ce prezența la un moment
dat a lui Stelian Popescu (cunoscut anglofil) la o conferință a lui Ioan Lupaș
– din februarie 1942 – la Institutul German a „indispus” pe gazde143. De altfel,
când la inițiativa lui Mihai Antonescu s‑a dorit înființarea unui nou Institut
de Cultură Româno‑German, purtându‑se discuții cu Ernst Gamillscheg,
acest proiect a devenit literă moartă din cauza insistenței vicepremierului
român de a fi numit la conducerea lui C. Rădulescu‑Motru, apreciat de naziști
drept „anglofil”144, deși în anii 1940–1941 filosoful se străduise enorm să‑și
amelioreze imaginea publicând editoriale pro‑germane în presa românească
de extremă dreaptă145. Până și Mihail Manoilescu a început să fie privit cu
suspiciune de către Legația germană datorită încercărilor sale de a intro‑
duce în cercurile naziste de la București, în afară de Rădulescu‑Motru, și pe
I.C. Petrescu (pe atunci subsecretar de stat), de asemenea considerat filoen‑
glez146. Semnificativ este însă faptul că imediat după închiderea Institutului
German, Karl Supprian împreună cu Ingeborg Salek‑Pflug147 au distrus
(prin ardere) documente importante ale așezământului, inclusiv listele cu
notabilitățile române care nu doreau să se discrediteze prin vizitele făcute aici
în cei mai bine de patru ani de funcționare148.
În plus, Ernst Gamillscheg instituise – cel puțin în perioada de început a
Institutului – obiceiul de a se întâlni aproape zilnic cu jurnaliștii și diverșii
143
Cf. Arhiva CNSAS, dos. D‑020613, vol. 4, f. 134.
144
Ibidem, f. 131–133, 135.
145
De altfel, în toamna lui 1943 va apare tălmăcirea în germană a cărții lui C. Rădulescu‑Motru,
Timp și Destin, sub titlul Zeit und Schicksal (Jena/Leipzig, W. Gronau Verlag), ca parte din
colecția publicațiilor Institutului German de Științe din București. Ea fusese tradusă încă din
1941 de prima soție a lui Raul Călinescu (care era de origine germană) și revizuită de Ernst
Gamillscheg (cf. C. Rădulescu‑Motru, Revizuiri și adăugiri. 1943, ed. Rodica Bichis, Gabriela
Dumitrescu, București, Edit. Floarea Darurilor, 1996, p. 242).
146
Acesta era conferențiar de pedagogie socială la București.
147
Ingeborg Salek‑Pflug era o angajată a Institutului German de Științe din București. Îna‑
inte de a veni în România fusese, pentru scurtă vreme, asistenta romanistului german Fritz
Neubert, iar după război va deveni profesoară la Institutul „Goethe” din Cairo.
148
Wissenschaftlichen Institute im Zweiten Weltkrieg, p. 86.
corespondenți de presă, de regulă între orele 18–20, cu care se întreținea pe

diverse teme, pentru ca discuțiile să fie urmate apoi de un bufet consistent.
Nu întâmplător, Agentura I a Serviciului român Secret de Informații (SSI)
aprecia aceste întrevederi ca fiind „intime” și demne de a fi supravegheate,
mai ales în ceea ce privește legăturile Institutului cu legionarii. Problema era
că monitorizarea nu se putea face – după moda timpului – prin „posturi speci‑
ale de filaj și observație”, fapt riscant, deoarece și nemții aveau propriile servi‑
cii de contraspionaj. S‑a apelat astfel la informatori, puțini la număr, dar care
raportau lucruri banale, legate mai ales de românii ce frecventau biblioteca
Institutului, dar și aspecte referitoare la prezența cvasipermanentă a unor
profesori germani precum Karl Supprian, Gunther Reichenkron, Bernard
Capesius ș.a., cel dintâi având de altfel calitatea de subdirector al Institutului
German, la fel cum Nasta Ștefănescu era șeful serviciului de presă al acestui
așezământ, fără a fi însă și în slujba SSI.
Așa se face că avem destule informații îndeosebi în ceea ce privește
activitățile culturale ale Institutului German de Științe din București, cu deta‑
lii asupra conferințelor, a publicului prezent, a discuțiilor purtate între diverșii
participanți, întâlnirile private ori șușotelile de pe la colțuri etc. Iar pentru
a surprinde oarecum spectrul celor care au fost invitați să vorbească public
în cadrul așezământului, amintim aici prezența unor personalități culturale
și științifice de primă mărime, precum: Franz Dölger (1891–1968), celebrul
bizantinist de la Universitatea din München și redactor șef al „Byzantinische
Zeitschrift” din 1928 până în 1963149, ce a conferențiat despre „Concepția poli‑
tică și structura Imperiului bizantin” (5 martie 1941), în fața unui public nume‑
ros, fiind prezent chiar și ministrul Educației de la noi, Radu Rosetti; Wilhelm
Pindar (1878–1947), istoric de artă la Universitatea din Berlin, susținător al
național‑socialismului și al politicilor rasiste150, a vorbit despre „Staufische
Plastik” (1 aprilie 1941), în afara publicului obișnuit – menționat mai sus
– aflându‑se acum de față Karl Pflaumer, ministrul de Interne al landului
Baden‑Baden, un nazist și antisemit feroce, dar și Emanoil Bucuța (secretar
general la Ministerul Cultelor) și Ștefana Verlisar Teodoreanu151, aceasta din
urmă tocmai își publicase minunatul ei roman – azi pe nedrept ignorat – Viața
cea de toate zilele (1940); însă Pindar a vorbit și în fața studenților de la litere, în
149
Vezi Polychronion. Festschrift Franz Dölger zum 70. Geburtstag, Heidelberg, Hrsg. Peter
Wirth, C. Winter Verlag, 1966.
150
Acesta s‑a aflat într‑un fel de turneu prin statele aliate sau aflate sub ocupație nazistă pen‑
tru a conferenția, opera sa pseudo‑științifică servind la legitimarea politicilor antisemite (cf.
Marlite Halbertsma, Wilhelm Pinder und die deutsche Kunstgeschichte, Worms, Werner Verlag,
1992).
151
Soțul ei, Ionel Teodoreanu, era un apropiat al lui Gamillscheg, cu care se întâlnea și în afara
activităților Institutului German de Științe din București.
ziua următoare, despre „autoportretele lui Rembrandt”, presa prezentându‑l

ca pe „unul din cei mai iluștri profesori de istoria artei din Germania”152;
decanul Facultății de Științe de la Berlin‑Charlottenburg, Willi Willing,
care era deopotrivă și SS‑Sturmbannführer, a conferențiat la București sub
egida Institutului Român de Energie” despre „Stabilirea prețurilor și tarifele
pentru vânzarea energiei electrice”, pe 27 noiembrie 1940, iar în ziua urmă‑
toare a abordat problema „Inginerului în activitatea economică”153; Fritz
Knoll (1883–1981), botanist austriac și totodată rectorul național‑socialist al
Universității din Viena, a prezentat „Știința în Germania Nouă” în Sala Dalles
(23 mai 1941), datorită publicului numeros, pentru ca recepția să aibă loc la
Institutul German, remarcându‑se prezența lui Simion Mehedinți și Lucian
Blaga; faimosul chirurg Walter von Brunn (1876–1952) de la Universitatea
din Leipzig a ținut la finele lunii mai 1941 mai multe conferințe de istoria
medicinei; geograful Hugo Hassinger (1877–1952) de la Universitatea din
Viena a avut un ciclu de prelegeri sub auspiciile Institutului German în luna
aprilie 1942; Ritter von Wettstein (1895–1945), directorului Institutului de
biologie „Kaiser‑Wilhelm” din Berlin a conferențiat în iunie 1941 pe tema
„Problemelor de moștenire genetică”; Rudolf Egger (1882–1969), celebrul epi‑
grafist și arheolog de la Universitatea din Viena, membru al NSDAP, a vor‑
bit despre „Noile cercetări ale Institutului Arheologic German, filiala Viena”,
pe 13 noiembrie 1940, la sediul din str. Vasile Lascăr 43, în ziua următoare
fiind prezent și în fața studenților de la Facultatea de Litere cu o prezentare
despre „Continuitatea culturii romane în provinciile romane răsăritene”154;
celebrul biochimist Adolf Butenandt (1903–1995) din Berlin, cel ce primise
Premiul Nobel pentru chimie în 1939, dar pe care l‑a refuzat în calitatea lui de
membru al partidului nazist, a conferențiat despre „Cercetările virusului ca
domeniu de întrepătrundere în biologie și chimie” (în februarie 1941)155; Hans
Uebersberger (1877–1962), profesor la Universitatea din Berlin, a prezentat
„Limitele cunoașterii în istoria modernă” (pe 28 noiembrie 1940), pentru ca
mai apoi să se afle într‑un fel de turneu „științific” la Iași, Sibiu, Timișoara
și Arad156; directorul Institutului „Karl‑Sudhoff” pentru istoria medicinei și
a științelor naturale, Walter von Brunn, a vorbit la Institutul German din
București, pe 28 mai 1941, despre „Istoricul chirurgiei de război”157; Otto
152
„Timpul”, V, nr. 1398, duminică 30 martie 1941, p. 5.
153
Cf. „Timpul”, IV, nr. 1281, sâmbătă 23 noiembrie 1940, p. 4.
154
Cf. „Porunca Vremii”, IX, 1940, nr. 1799, joi 14 noiembrie, p. 2; Ibidem, nr. 1800, vineri 15
noiembrie, p. 2; Ibidem, nr. 1801, sâmbătă 16 noiembrie, p. 2.
155
„Porunca Vremii”, X, 1941, nr. 1860, miercuri 5 februarie, p. 2.
156
„Timpul”, IV, 1940, nr. 1286, joi 28 noiembrie, p. 4; Ibidem, nr. 1297, luni 9 decembrie, p. 8.
157
„Timpul”, V, 1941, nr. 1453, luni 26 mai, p. 11.
Hahn de la Universitatea din Berlin a conferențiat despre „Problema folosirii

energiei intra‑atomice” (la începutul lui iunie 1941); Friedrich von Wettstein
(1895–1945) a ținut o serie de prelegeri pe tema eredității – „Probleme asu‑
pra genezei speciilor”, cu proiecții (3 iunie), și „Probleme referitoare la eredi‑
tate” (4 iunie) – acesta fiind nu doar fiul celebrului botanist vienez Richard
Wettstein, ci la rândul său afirmându‑se în același domeniu la universitățile
din Göttingen (din 1925), München (din 1931) și Berlin (din 1934)158; odată
cu cel dinainte a venit și Otto Hahn (1879–1968), unul din fondatorii chimiei
nucleare și descoperitor al toriului, care a conferențiat pe 3 iunie 1941 des‑
pre „Transformările artificiale ale atomilor”, iar peste două zile despre „De
la ponderabil la imponderabil”159, nebănuindu‑se atunci că acesta va deveni
în 1944 laureat al Premiului Nobel; Andreas Predöhl (1893–1974), rectorul
Universității din Kiel și un cunoscut economist, înverșunat susținător al
nazismului, a dezvoltat „Evoluția problemei autarhiei” (pe 13 aprilie 1943),
pentru ca în ziua următoare să vorbească despre „Problemele valutare ale
Europei” la sediul Institutului German160 ș.a.m.d.
Cum de la sine se înțelege, n‑au lipsit nici intelectualii români din sala
de conferințe a Institutului German de Științe din București, amintind aici
pe: Ion Sân‑Giorgiu, care a vorbit despre „Noi izvoare germane în opera lui
Mihail Eminescu” (26 februarie 1941), tocmai în acest an publicând volumașul
Neue deutsche Quellen bei Mihail Eminescu (Jena și Leipzig, Gronau Verlag,
1941, 46 p.); Teofil Sauciuc‑Săveanu a prezentat rezultatul „Săpăturilor arhe‑
ologice în vechiul Callatis – Mangalia” (13 martie 1941), înaintea conferinței
având loc în biroul lui Gamillscheg o întâlnire a acestuia cu Ion Gigurtu,
Mihail Manoilescu, Gh.I. Brătianu și Dorel Dumitrescu, discutându‑se ches‑
tiunea colaborării economice româno‑germane; Alexandru Otetelișanu a
conferențiat despre „Câteva principii de bază ale științei dreptului” (9 aprilie
1941)161; Gh.I. Brătianu a abordat problema stabilirii relațiilor româno‑ger‑
mane, prezentând „Politica externă a Regelui Carol I” (februarie 1941)162 etc.
Nu au lipsit nici momentele penibile, bunăoară cu ocazia prelegerii lui Al.
Tzigara‑Samurcaș despre „Arta dacilor și a dacilor ardeleni” (6 iunie 1941),
când sala de conferințe a Institutului German nu doar că era pe jumătate
goală, însă vorbitorul a susținut teza că „românii sunt în primul rând daci,
numai în al doilea rând romani, deci este o greșeală ca românii să susțină
158
Ibidem, nr. 1461, marți 3 iunie, p. 3. O a treia conferință a ținut‑o la Brașov, sub auspiciile
noii universități de aici (Ibidem, nr. 1462, miercuri 4 iunie, p. 5).
159
Cf. Ibidem, nr. 1466, duminică 8 iunie, p. 5.
160
Cf. „Universul”, LX, 1943, nr. 100, luni 12 aprilie, p. 3; nr. 105, sâmbătă 17 aprilie, p. 3.
161
„Timpul”, V, nr. 1410, vineri 11 aprilie 1941, p. 2.
162
Cf. „Porunca Vremii”, X, 1941, nr. 1863, vineri 7 februarie, p. 3.
romanitatea poporului lor, aceasta nefiind decât o altoire”163, idee promovată

în fața lui Gamillscheg, care avea o altă viziune asupra romanității, și astăzi
împărtășită de specialiști.
De altfel, chiar acesta din urmă a susținut mai multe conferințe în perioada
directoratului său, atât la sediul Institutului din București, cât și în țară, înde‑
osebi în mediile universitare. Așa se face că la numai câteva zile de la deschide‑
rea oficială a așezământului din România, Ernst Gamillscheg inaugurează un
ciclu personal de conferințe despre contactele lingvistice româno‑germane,
pe 12 aprilie 1940164, ulterior existând și alte asemenea intervenții, cum a fost
– de pildă – comemorarea eminentului bacteriolog Emil von Behring, laureat
al Premiului Nobel în 1901165 ș.a.m.d. La Iași a fost prezent pentru două zile,
spre finele lui ianuarie 1941, conferențiind în Aula Universității despre „Noi
contribuții cu privire la istoria străveche a românilor”, dar locuind la mai
vechea lui cunoștință, Paul Nicorescu, titularul catedrei de Istorie antică166. Va
mai reveni în 1943, ținând o prelegere în același loc, bucurându‑se ca și întâia
dată de un public numeros. Aceste prezențe erau o practică uzuală în viața
Institutului, în plus amintind acum doar pe Walter Hoffmann – despre care
am vorbit mai sus –, care nu doar că era aproape nelipsit de la conferințele
celorlalți invitați, dar la rândul lui s‑a remarcat prin numeroase intervenții,
inclusiv o interesantă prelegere despre „Cum a fost rezolvată problema mun‑
citorească în Germania”167.
În afara acestui gen de activități, Institutul German de Științe se ocupa
de primirea diverselor personalități culturale prezente în România, organiza
expoziții de carte, concerte, excursii, acorda asistență jurnaliștilor naziști etc.
Astfel, pe 1 octombrie 1940 a fost inaugurată în Sala Dalles expoziția „Cărții
Germane”, ce reunea peste 2000 volume, cu acest prilej vorbind nu doar
Gamillscheg, ci și Tr. Brăileanu, W. Fabricius și O.W. Cisek, la vremea aceea
director adjunct al Presei din cadrul subsecretariatului de stat al Presei și
Propagandei168. Apoi, între 17–19 mai 1941, Institutul a pregătit călătoria în
Delta Dunării a unui grup de studenți din Reich, aceștia fiind conduși de Fritz
Ruland, lector de germană în România, pentru ca în miezul verii aceluiași an
163
Arhiva CNSAS, dos. D‑020613, vol. 4, f. 128.
164
„Timpul”, IV, 1940, nr. 1063, miercuri 17 aprilie, p. 2; Ibidem, nr. 1076, joi 2 mai 1940, f. 2.
165
Comemorarea lui Behring la Institutul German pentru Științe, în „Timpul”, IV, 1940, nr. 1306,
miercuri 18 decembrie, p. 5; „Porunca Vremii”, IX, 1940, nr. 1828, miercuri 18 decembrie, p. 2.
Au fost de față, printre alții, Tr. Brăileanu (ministrul Educației), W. Fabricius (ambasadorul
Germaniei), Vl. Dumitrescu, Alexe Popovici, D. Marmeliuc, Titu Gane și mulți alții.
166
Cf. Arh.St.Iași, Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 2077/1941, f. 151; „Porunca Vremii”, X,
1941, nr. 1849, duminică 19 ianuarie, p. 2.
167
„Timpul”, V, nr. 1354, vineri 14 februarie 1941, p. 4.
168
„Timpul”, IV, nr. 1229, miercuri 2 octombrie 1940, p. 1, 2.
să se ocupe de prezența mai multor jurnaliști germani la noi169. Iar asemenea

tipuri de activități au fost oarecum la ordinea zilei, nefiind aici locul a le dez‑
volta170, menționând doar faptul că de la 1 octombrie 1940, odată cu inaugu‑
rarea „Orei Germaniei” la Radio171, tot în sarcina Institutului cădea furnizarea
de materiale documentare ori aranjarea diverselor conferințe sau interviuri
transmise pe calea undelor în cadrul acestei emisiuni.
Totodată, activitatea lectoratelor de limba și literatura germană de la noi
se afla sub autoritatea Institutului German de Științe, responsabil direct fiind
Karl Supprian (deja menționat mai sus), adjunctul lui Gamillscheg, cel care
avea în subordine și Departamentul Academic de Schimburi și Burse. Cursuri
de limbă germană se țineau chiar și în cadrul Institutului German încă de la
înființarea acestuia, sub auspiciile Academiei din München, responsabil de
organizarea lor fiind Fritz Steuber172, acest gen de activitate beneficiind de
o largă rețea în întreaga țară, cu profesori în orașe precum București, Iași,
Timișoara, Brașov, Sibiu, Ploiești (în doar două luni de funcționare avea deja
500 elevi, poate și pentru că era un centru petrolifer, solicitându‑se chiar un
al doilea lectorat), Craiova, Galați, Brăila, Constanța ș.a.173 De altfel, în 1942,
autoritățile naziste preconizau crearea de filiale ale Institutului German
la Iași, Cernăuți și Sibiu, tocmai pentru a facilita extinderea activităților la
nivelul principalelor regiuni ale țării, existând totodată și o cerere în această
direcție îndeosebi din partea mediilor universitare românești174. Mai mult
chiar, pe 10 martie 1944 Institutul German din București a deschis o sucursală
pentru Transnistria, la Odessa, dar care nu a funcționat decât aproape o lună,
orașul fiind eliberat la 10 aprilie, sediul acesteia fiind aruncat în aer175.
Fără a insista prea mult, ca director al Institutului German și o autoritate
filologică indiscutabilă în susținerea cauzei românești, Ernst Gamillscheg s‑a
bucurat în România de prețuirea intelectualilor noștri (dezinteresat sau nu),
fiind bunăoară ales pe 18 mai 1941 membru de onoare al Societății Scriitorilor
169
Gh.M. Ciocan, Sensul vizitei ziariștilor germani, în „Porunca Vremii”, X, 1941, nr. 2018, marți
26 august, p. 2.
170
Mai vezi Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1075/1941, f. 265–266, 297; Arh.
St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2905, Direcția Propagandă, dos. 2685/1942 ș.a.
171
Cu acest prilej, Ernst Gamillscheg a ținut un discurs (la radio), despre relațiile româno‑
germane. Textul în „Timpul”, IV, nr. 1232, sâmbătă 5 octombrie 1940, p. 2.
172
Cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 974/1940, f. 221; vezi și „Timpul”, V,
1941, nr. 1343, luni 3 februarie, p. 9.
173
Arhiva CNSAS, dos. I–258804, f. 7–11; Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,
dos. 2500/1943, f. 95, 287 ș.a.
174
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1381/1942, f. 171.
175
Wissenschaftlichen Institute im Zweiten Weltkrieg, p. 38.
Români (la propunerea lui N.I. Herescu), frecventând Academia Română

unde fusese ales membru corespondent încă din 30 mai 1929 etc, ori fiind invi‑
tat uneori de cărturarii români la câte o festivitate, cum a fost de pildă pe 3
noiembrie 1941, când revista „Gândirea” și un grup de intelectuali au oferit, la
„Cina”, o agapă în onoarea lui Gamillscheg, cu acest prilej participând în prin‑
cipal academicieni și universitari (precum C. Rădulescu‑Motru, I. Simionescu,
Nichifor Crainic, Ioan Nistor, C.C. Giurescu, Horia Hulubei, Tr. Săvulescu,
O. Onicescu, Al. Busuioceanu ș.a.), scriitori (L. Rebreanu, I. Minulescu, Ionel
Teodoreanu ș.a.), miniștri (C. Bușilă și T. Tomescu), generali germani și alte
personalități naziste176.
Cum de la sine se înțelege, în timp, un filolog precum Iorgu Iordan, agreat
de regimul comunist, oferă în Memoriile sale o altă perspectivă asupra lui
Gamillscheg, invocând faptul că prin anii primului război mondial acesta a
publicat o lucrare impresionantă în trei volume, despre elementul germanic
în limbile romanice, un „adevărat monument științifico‑național închinat
germanismului”, pentru ca savantul român să ironizeze totodată titulatura
așezământului condus de Gamillscheg, spunându‑i „Institutul German de
Spionaj Științific”177.
Ernst Gamillscheg era însă o voce ascultată, cu multe inițiative în
direcția consolidării relațiilor culturale și științifice româno‑germane, din
nefericire neaflând prea multă seriozitate din partea autorităților române.
Din perspectiva celei din urmă afirmații vom invoca doar eșecul înființării
Institutului de Cultură Româno‑German la începutul lui 1942, tot în
același an – în luna mai – ar fi trebuit să‑și înceapă activitatea Uniunea
Româno‑Germană, pe tărâm cultural și profesional, însă lucrările au fost
sistate datorită faptului că Ministerul Propagandei de la noi nu și‑a mai
respectat angajamentele inițiale. Cât despre activitatea Asociației Tinerilor
Români, Amici ai Germaniei, înființată la finele lui 1943 și pusă sub îndru‑
marea lui Karl Supprian, subdirectorul Institutului German, aceasta apă‑
ruse într‑o perioadă dificilă a războiului, și oricum viza doar pe studenții
care frecventau de regulă Institutul. Supprian a organizat totuși la începutul
anului 1944 câteva activități cu acești tineri (în ianuarie și martie), în calitate
de Oberstammführer, Standortführer der Hitler‑Jugend (Lider al unității locale
a Tineretului Hitlerist).
În încheierea acestui capitol, trebuie să subliniem faptul că și după a
doua mare conflagrație mondială Ernst Gamillscheg a rămas un „prieten” al
românilor, susținând și pe mai departe teoria continuității poporului român,
176
Masa în onoarea domnului prof. E. Gamillscheg, în „Timpul”, V, nr. 1617, vineri 7 noiembrie
1941, p. 5.
177
Iorgu Iordan, Memorii, II, București, Edit. Eminescu, 1977, p. 325.
nesemnalându‑se nimic care să indispună autoritățile comuniste de la noi,

context în care i s‑a acceptat prezența la cursurile de vară de la Sinaia din
21–22 august 1963, în toamna acelui an un alt participant, Noyer Weidner,
devenind profesor de romanistică la Universitatea din München, în vreme
ce Gamillscheg va fi chemat ca profesor „cu contract”. A preferat însă să
funcționeze la Universitatea din Tübingen178, alături de Kurt Wais (1907–
1995) și Eugen Coșeriu (1921–2002), acesta din urmă fiind un legionar destul
de agresiv în cadrul mișcării ieșene de extremă dreaptă179, dar care optase pen‑
tru exil, predând o vreme la Universitatea din Montevideo.
Diplomația culturală a României

Acesta ar fi contextul în care se impune tot mai mult și în România nece‑
sitatea eficientizării mecanismelor de propagandă în străinătate, ca unul din
cele mai aplicate mijloace ale diplomației culturale, dar și ale politicii noastre
externe, în condițiile în care Germania și Italia susțineau pretențiile Ungariei
și Bulgariei de revizuire a granițelor cu România.
Fără a ne aventura în detaliile conceptului de propagandă180, care a căpă‑
tat de‑a lungul timpului conotații tot mai negative181, trebuie subliniat faptul
că – în sensul unei mai apropiate înțelegeri de către noi acum – noțiunea se
impune de pe la începutul veacului XX, în mod generic, ca fiind vorba de un
proces sistematic de a gestiona informația în direcția promovării unui obiec‑
tiv anume într‑o asemenea măsură încât reacția maselor să fie cea preconizată
de promotorul știrilor. Este și motivul pentru care propaganda a fost asoci‑
ată comunicării de masă și mecanismelor persuasiunii, în contextul în care
„sfera publică” a devenit tot mai complexă, avidă de a se informa, de a parti‑
cipa măcar simbolic la înțelegerea și validarea deciziilor politice. Astfel, pro‑
paganda s‑a evidențiat prin nevoia de a organiza, de a pune în conexiune și
de a transmite informația spre publicul interesat, valorificând astfel din plin
facilitățile oferite de tehnologie (mass media) și modernitate (aglomerarea
populației, accesul la media, ușurința de a călători etc).
178
Vezi Universitätsarchiv Tübingen, 185–151.
179
Cf. Lucian Nastasă, Intelectualii din România. Configurații culturale, Cluj, Edit. Mega, 2014,
p. 208–226.
180
Alfred Sturminger, 3000 Jahre politische Propaganda, Wien, München, Herold Verlag, 1960;
Propaganda: A pluralistic perspective, edited by Ted J. Smith III, New York, Edit. Praeger, 1989;
Propaganda. Political rhetoric and identity, 1300–2000, ed. by Bertrand Taithe, Stroud, Edit.
Sutton, 1999; Thymian Bussemer, Propaganda. Konzepte und Theorien, Wiesbaden, VS Verlag
für Sozialwissenschaften, 2008 ș.a.
181
Edward Bernays, Propaganda. Comment manipuler l’opinion en démocratie, Paris, Edit. Zones,
2010 ș.a.
Când această acțiune de propagandă sistematică vizează promovarea

obiectivelor comune ale unui stat ori națiuni, mecanismele devin mult mai
complexe, dar și mult mai insidioase, acțiunea fiind legitimată prin acea
sintagmă încă ambiguu definită a „rațiunii de stat”. Nu întâmplător, prima
conflagrație mondială a impus perfecționarea mecanismelor acestui concept,
antrenând masele în direcția așa‑zisului „interes național”, prin formularea
unor scopuri morale ale războiului, pentru a mobiliza indivizii de a merge
pe front cu entuziasm, de a accepta privațiunile și chiar sacrificiile. De aceea,
dincolo de a pune idei și referințe în circulație, propaganda îndeplinește încă
multe alte funcții adiacente, începând cu nevoile fundamentale ale societății
(mobilizare, călăuzire, integrare, viziune de viitor etc), până la cele de ordin
personal (siguranță, bună dispoziție, stimuli profesionali și sociali ș.a.).
De altfel, atât în vremea primul război mondial, dar mai ales după aceea,
lumea a început să înțeleagă mai bine beneficiile propagandei, atât în relațiile
internaționale, cât și în viața politică internă a fiecărui stat. Iar fenomenul este
cu atât mai mult vizibil în contextul apariției a tot mai multor regimuri autori‑
tare, precum URSS, Italia și Germania, cărora li se vor adăuga pe la finele anilor
‘30 și alte state, precum România, cu a sa „dictatură regală” (din 1938), iar mai
apoi „antonesciană” (din 1940), Spania cu regimul lui Franco (din 1939, dar
precedat de cel al lui Primo de Rivera, cu aproape un deceniu mai devreme),
Portugalia sub conducerea lui Antonio Salazar (încă din 1932), Ungaria sub
cârmuirea lui Miklós Horthy (în toată perioada interbelică) ș.a. Pomenind
doar aceste state cu regimuri autoritare, nu înseamnă că democrațiile nu au
pus și ele un mare preț pe propagandă, ci dimpotrivă. Dacă acestea din urmă
au vizat aspecte specifice vieții politice interne, dar și în raport cu evoluția
relațiilor internaționale, dictaturile au avut parcă mai multă nevoie de un
eficient aparat de propagandă, în primul rând pentru a se menține la putere
și a convinge masele de potențialul mesianic al liderului, mereu identifica‑
bil cu „interesul național”. Iar ca pildă ar putea fi – neîndoielnic – invocată
creația lui Joseph Goebbels, acel Reichsministerium für Volksaufklärung und
Propaganda (Ministerul Iluminării Populare și Propagandei)182.
În România, de un Minister al Propagandei Naționale putem vorbi abia
din 3 septembrie 1939. Însă încă din anii primei conflagrații mondiale, îndeo‑
sebi după intrarea noastră în Marele Război, guvernanții au găsit de cuviință
de a ne face cunoscute aspirațiile naționale în Occident atât prin trimiterea la
David Erving, Goebbels. Mastermind of the Third Reich, London, Focal Point, 1996; David
182
Welch, The Third Reich. Politics and Propaganda, second edition, London, New York, Edit.
Routledge, 2002; Aristotle A. Kallis, Nazi Propaganda and the Second World War, New York,
Palgrave Macmillan, 2005; Lionel Richard, Goebbels, Bruxelles, Edit. A. Versaille, 2008; Ralf
Georg Reuth, Goebbels. Eine Biographie, München, 2012 ș.a.
Paris a unui semnificativ număr de profesori universitari, cât și prin sprijini‑

rea diverselor personalități culturale din Apus cu sentimente pro‑românești
în direcția realizării unei propagande temeinice și active. A fost poate una
din rarele perioade în care se poate vorbi de coeziune și o eficientă articulare
a energiilor intelectuale românești în străinătate din perspectiva diplomației
culturale183.
Se constată astfel nu doar consacrarea acesteia din urmă, ci și puterea de
pătrundere a propagandei prin persuasiune, chiar dacă în anii războiului și cei
de mai apoi – până la Pacea de la Versailles, cel puțin – nu a existat o formulă
instituționalizată în această direcție, mai totul aflându‑se sub coordonarea
Președinției Consiliului de Miniștri și a Ministerului de Externe, fiind deopo‑
trivă implicat și departamentul Instrucțiunii Publice. Abia din 1926 se crează
o Direcție Generală a Presei și Propagandei în cadrul Președinției Consiliului
de Miniștri, cu atribuții destul de amestecate, începând cu redactarea și răs‑
pândirea comunicatelor oficiale ale guvernului, până la coordonarea mecanis‑
melor de propagandă în interior și în străinătate, având totodată și funcția de
a elabora „buletine” informative în ceea ce privește viața politică, economică
și culturală, colectând din străinătate – prin intermediul Legațiilor – rapoarte
referitoare la imaginea României în afară, reacțiile diverselor state la eveni‑
mentele interne etc, inițiind totodată publicații de propagandă, intermediind
și susținând financiar prezențele noastre culturale în străinătate (prin inter‑
mediul unor expoziții, spectacole și concerte, conferințe, traduceri, participări
la diverse organisme internaționale ș.a.).
Este și motivul pentru care această Direcție a fluctuat mai bine de un dece‑
niu între Președinția Consiliului de Miniștri și Ministerul de Externe, gene‑
rând nu doar disfuncționalități de strategie propagandistică, ci și de atribuții
concrete prin frecventele schimbări atât de titulatură, cât și de perspectivă,
arie de cuprindere, personal de specialitate. Răsfoind chiar și numai inven‑
tarele arhivistice ale acestui departament184 pasat când într‑o parte, când în
alta, se poate înțelege mai bine de ce stufoșenia atribuțiilor nu putea oferi
perspectivele bine țintite ale unor acțiuni de imagine externă oarecum coe‑
rente și cu impact major. Este adevărat că unii diplomați români au căutat
să suplinească ineficiența și lipsa de viziune a celor de la centru, abordând
183
Vezi Vasilica Mârza, Alina‑Cătălina Ibănescu, Activitatea profesorilor ieșeni în cadrul Misiu‑
nii Universitare din Franța reflectată în ziarul „La Roumanie”, în „Historia Universitatis Iassien‑
sis”, IV, 2013, p. 81–98; Alina‑Cătălina Ibănescu, Propagandă și război. Misiunea intelectualilor
români la Paris (1917–1920), teză de doctorat, Iași, Universitatea „Al.I. Cuza”, 2017.
184
În cadrul Arhivelor Statului București există un fond al Ministerului Propagandei
Naționale, rânduit pe baza a trei inventare (nr. 2904, 2905, 2906), doar acestea însumând peste
1500 file (față/verso).
problema propagandei ca o aventură personală, însă mai mereu au fost priviți

cu suspiciune de autoritățile de la București, iar obstrucțiile nu au întârziat să
apară. Și pentru că are legătură cu cartea de față, un exemplu revelator ar fi
Nicolae Petrescu‑Comnen, care încă din toamna lui 1928 s‑a mobilizat pen‑
tru a se crea pe lângă Legația din Berlin – pe care o conducea – un birou de
presă, deopotrivă cu dezvoltarea altor mecanisme ale propagandei românești
în Germania. Evident, statul român nu a susținut financiar o atare acțiune,
Petrescu‑Comnen plătind numai el știe cum susținerea acestei acțiuni, cu atât
mai mult cu cât trebuia contracarată și imaginea negativă a României în presa
germană. Iar acesta a făcut multe în vremea Republicii de la Weimar pentru
țara pe care o servea, din februarie 1929 începând să publice – bunăoară – un
buletin cu informații asupra României, cu accent mai mult pe latura econo‑
mică185.
Abia de la 1 septembrie 1938 se încearcă o mai bună sistematizare, prin
înființarea unui Subsecretariat de Stat al Presei și Informațiilor, în subor‑
dinea căruia funcționau mai multe direcții, pus sub conducerea lui Eugen
Titeanu, care îl coordonase într‑o altă formulă încă din 14 iulie același an.
În fapt, acest Subsecretariat a devenit în principal un instrument vizibil de
control al știrilor și mecanismelor comunicării, cenzura fiind la ordinea zilei,
în vreme ce nu demult instaurata „dictatură regală” devenea – manipulatoriu
– instrumentul eficace de conducere a unei țări aduse în pragul dezastrului de
o clasă politică declasată, imorală și coruptă.
Însă de un minister propriu‑zis nu se poate vorbi decât de la data deja
menționată mai sus – 3 septembrie 1939 –, devenit funcțional doar din 28
septembrie și condus o vreme de Alexandru Radian, vechiului subsecreta‑
riat de stat adăugându‑i‑se noi atribuții, pentru ca din 4 mai 1940 portofo‑
liul să revină istoricului Constantin C. Giurescu, vreme de mai bine de două
luni, care a exacerbat – uneori până la ridicol – cultul personalității lui Carol
II, dar și al propriei imagini. De altfel și cel care l‑a succedat a manifestat
o atitudine similară, Nichifor Crainic fiind și el – asemenea predecesorului
– un oportunist în cel mai neplăcut sens al termenului186. Nu întâmplător,
pe la începutul lui iunie 1940, într‑o discuție a lui Radu R. Rosetti cu Mitiță
Constantinescu, care era atunci ministru al Înzestrării, cel din urmă afirma
că C. C. Giurescu „se face antipatic prin arivismul său feroce și prin reclama
185
Cf. Adrian Vițalaru, Nicolae Petrescu‑Comnen. Diplomat, Iași, Edit. Universității „Al.I. Cuza”,
2014, p. 209–210, 226–227.
186
Vezi Lucian Nastasă, Memorialistica distorsionată și „etica” oportunistului: Constantin C. Giu‑
rescu, în vol. Alma Mater în derivă. Aspecte alternative ale vieții universitare interbelice, coord. de
Irina Nastasă‑Matei și Zoltán Rostás, București/Cluj, Edit. Eikon/Școala Ardeleană, 2016,
p. 348–386.
ce‑și face”187, ocupându‑se doar de a crea lui Carol II imaginea unui monarh cu
înalte calități politice și morale.
Ministerul Propagandei s‑a păstrat până pe 14 septembrie 1940 (cu
Nichifor Crainic), când s‑a format un nou guvern sub conducerea genera‑
lului Ion Antonescu, alături de legionari, atribuțiile vechiului departament
intrând în subordinea Președinției Consiliului de Miniștri, existând acum
un Subsecretariat de Stat pentru Presă și Propagandă, condus de Alexandru
Constant, în vreme ce Crainic a devenit director al Radiodifuziunii ro‑
mâne, în această calitate introducând două ore săptămânal de emisiuni în
limba germană și italiană, destinate celor două țări. Însă după rebeliunea
legionară, când pe 27 ianuarie 1941 se constituie un nou guvern condus
doar de Ion Antonescu, Nichifor Crainic va fi numit ministru secretar de
stat cu Propaganda, departament ce va deveni minister de sine stătător
(Ministerul Propagandei Naționale) de la 1 aprilie 1941, ocupat tot de uni‑
versitarul teolog până la 26 mai 1941.
În acest context, trebuie subliniat faptul că propaganda în perioada dicta‑
turii regale a avut mai curând funcția de a dezvolta un cult al personalității lui
Carol II, continuat evident cu cel al lui Ion Antonescu, devenit din 4 septem‑
brie 1940 „conducător al statului”. Se cuvine însă a sublinia și un anume spe‑
cific, pe care nu trebuie să‑l ignorăm. Ca regulă generală a regimurilor autori‑
tare este faptul că avem de‑a face cu pârghii statale bine reglate de coordonare
a mai tuturor activităților, iar diversele structuri ale puterii se bucură de o
funcționare – am putea spune – „impecabilă”, pentru că numai așa au putut
să‑și îndeplinească rolul aceste mecanisme ale controlului absolut (chiar al
terorii în cazul regimurilor fasciste și comuniste), fără vreo opoziție vizibilă și,
mai ales, eficientă. Iar în cadrul regimurilor dictatoriale cel mai bine trebuiau
să funcționeze structurile de securitate internă (poliție, servicii de informații
etc), dar și cele ce țin de propagandă, pentru că prin ele se promova legitimi‑
tatea dominației absolute.
Or, analizele noastre indică faptul că lucrurile n‑au stat așa, indolența,
superficialitatea specific românească, proasta gestiune a banului public,
nepotismul, impostura în funcțiile publice, aroganța ș.a. subminând în reali‑
tate o cât de cât bună funcționare a propagandei, îndeosebi cea din afara țării.
Conducătorii acestui departament (Nichifor Crainic mai ales, care era un inca‑
pabil, o „canalie” după unii, avid de sinecuri și câștiguri financiare facile, fără
cel mai mic apetit pentru „simțul datoriei”, al lucrului bine făcut188) nu puteau
187
Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popișteanu, Marian Ștefan, Ioana Ursu,
București, Edit. Adevărul, 1993, p. 163.
188
Pentru „caracterul” lui Nichifor Crainic este de ajuns să parcurgem și numai Arhiva CNSAS,
dos. D‑013484, vol.3, f. 59–66, 150–156, dar mai ales vol.9, 240 f. Însă aspecte interesante aflăm
oferi Propagandei o perspectivă cât de cât onorabilă. Nici chiar Alexandru

Marcu, subsecretar de stat la acest departament în perioada 4 decembrie
1941 – 23 august 1944, care era profesor universitar de italienistică – dar fără o
„operă” care să‑l recomande (mai degrabă fiind traducător) –, nu pare să fi avut
vreun cuvânt de spus în direcțiile importante ale mecanismelor propagandei,
mulțumindu‑se îndeosebi cu titulatura de „Domnule ministru” și benefici‑
ile aferente. Iar Mihai Antonescu, deopotrivă vicepreședinte al Consiliului de
Miniștri și ad‑interim la Propagandă (26 mai 1941–23 august 1944), pe lângă
faptul că era copleșit de problemele guvernării, nici nu înțelegea mecanismele
propagandei moderne, limitându‑se la serbările câmpenești, valorificarea
folclorului în străinătate, traducerea câtorva cărți de istorie propagandistică
ale unor protejați ai săi (dar remunerați pe măsură) ... și cam atât, în plus,
departamentul fiind un loc al sinecurilor și prieteșugurilor. Cum de la sine
se înțelege, între acești birocrați cu pretenții „intelectuale” și savantul Sextil
Pușcariu – despre care vom vorbi mai jos – distanțele erau de nemăsurat, la
fel și neînțelegerile, mediocritatea juristului Mihai Antonescu fiind mult
prea bine cunoscută. Cu alte cuvinte, nici unul din cei ce au condus aparatul
românesc de propagandă în anii celor două dictaturi (1938–1944) n‑au avut
tenacitatea și perspicacitatea influențării opiniei publice prin propagandă,
așa cum de pildă o făcuse Joseph Goebbels, apreciat ca un „țar al manipulării
informației”189, dar cum de altfel nici Alessandro Pavolini nu a strălucit cu al
său Minister italian al Culturii Populare190.
La urma urmei, un regim autoritar (de dictatură) se bazează, printre altele,
pe două elemente fundamentale: centralizarea, care din punct de vedere
intern presupune controlul de drept al instituțiilor statului, și coordonarea, în
sensul subjugării administrative, alinierii ideologice și monopolului politic.
Or, la noi, aceste pârghii au cunoscut ritmuri divergente și strategii diferite
(un fel de „hăis și cea!”). De altfel, frecventele polarizări politice interbelice
de scurtă durată și frecvent antagonice n‑au putut genera loialități față de
un regim sau altul, ci mereu indivizii care contau, care doreau să se afirme
social și politic se vedeau puși în situația de a trece frecvent dintr‑o tabără
în alta, oportunismul și fățărnicia fiind parcă cuvântul de ordine. Iar cazu‑
istica este deja mult prea cunoscută ca să o reluăm acum. În plus, era și greu
„la zi” și din Ioan Hudiță, Jurnal politic, I [1 ianuarie 1940–6 septembrie 1940], ed. Dan Berindei,
Iași, Editura Institutul European, 1998; Idem, Jurnal politic, II [7 septembrie 1940–8 februarie
1941], ed. Dan Berindei, Iași, Editura Institutul European, 2000.
189
Aristotle A. Kallis, Nazi Propaganda and the Second World War, New York, Palgrave Mac‑
millan, 2005, f. 43.
190
Giovanni Teodori, Alessandro Pavolini. La vita, le imprese e la morte dell’uomo che inventatò la
propaganda fascista, Roma, Edit. Castelvecchi, 2011.
– de pildă – să ai o bună propagandă în interior, când – spre deosebire de alte

dictaturi – generalul Ion Antonescu era departe de a fi un personaj carisma‑
tic, nestrălucind prin discursuri electrizante, mobilizatoare etc. Dar nici cei
din jurul său, fie că‑i vorba de Mihai Antonescu, de Nichifor Crainic ori de
Alexandru Marcu, n‑au rămas în memoria colectivă ca oratori care să stâr‑
nească entuziasme. Pe de altă parte, mai toată lumea care conta părea să joace
la două capete, Ion Antonescu tolerând activitatea politică de culise a parti‑
delor politice desființate, Mihai Antonescu căutând mereu portițe de scăpare
pentru perioada postbelică, întreținând legături cu „opoziția” scoasă în afara
legii, trimițând emisari în stânga și în dreapta taberei vrășmașe etc, activități
prea bine cunoscute și serviciilor secrete, care la rândul lor croiau planuri de
rezervă.
În aceste împrejurări, nu‑i de mirare că nu a existat o strategie a propagan‑
dei românești în străinătate (dovadă fiind și cele câteva analize – rapoarte –
publicate de noi în acest volum). Totul se făcea improvizat, la întâmplare, imi‑
tând uneori ridicol ceea ce făceau alte state declarat „concurente” (în principal
Ungaria). Iar ținând cont de cele prezentate mai sus, pare și normal într‑o țară
cu atât de frecvente schimbări de regim și cu evenimente majore în mai puțin
de un deceniu (criza economică, carlizarea țării, instituirea dictaturii regale
și politica anti‑legionară, instaurarea unui regim pro‑nazist al lui I. Gigurtu,
pierderile teritoriale masive, abdicarea lui Carol II și venirea la putere a regi‑
mului antonesciano‑legionar, răfuielile gardiștilor cu foștii demnitari, con‑
flictul dintre I. Antonescu și Horia Sima, cu îndepărtarea celui din urmă etc),
totul într‑o vâltoare politică și ideologică extrem de ambiguă, cu schimbări de
clientelă și răzbunări sângeroase (cel puțin două asasinate politice răsună‑
toare în anii interbelici, de prim‑miniștri, apoi masacrele din noiembrie 1940)
etc, care oricum nu putea oferi coerență unui eventual „model” propagandis‑
tic de țară (ca să parafrazăm o sintagmă actuală).
De altfel, pe plan intern, Ministerul Propagandei nici nu prea avea resur‑
sele necesare unei acțiuni cât de cât sistematice în direcția susținerii ideo‑
logice a succesiunii de regimuri autoritare, singurele instrumente în țară
fiind presa, radiodifuziunea și filmul, iar pentru cei tineri îndoctrinarea
prin educația școlară. Apoi, imediat după rebeliunea din ianuarie 1941, Ion
Antonescu a impus – în limitele sale „cazone”, dar fără ca Nichifor Crainic să
ofere idei mai „strălucite” – ca propaganda internă să se concentreze pe relie‑
farea grozăviilor săvârșite de legionari cu ocazia revoltei, dar și din perioada
anterioară de crime și fărădelegi ale acestora, în vreme ce multe alte aspecte ce
țineau de influențarea opiniei publice în direcția susținerii regimului și apoi
a eforturilor de război, justificându‑se astfel constrângerile inerente de tot
felul, se dovedeau a fi inabil concepute, fade și aproape lipsite de un conținut
întrucâtva mobilizator. Din această atmosferă au rezultat de altminteri și seri‑

oasele suspiciuni în ceea ce‑l privea pe Sextil Pușcariu și, mai ales, pe ginerele
său, Grigore Manoilescu, cu implicații directe asupra funcționării Institutului
Român din Berlin, după cum se va vedea mai jos.
Cât privește propaganda externă, aceasta s‑a concentrat în perioada 1940–
1944 îndeosebi în direcția „problemei” Ardealului. Iar această unică orien‑
tare nu era deloc ușoară, pentru că la rândul lor maghiarii puseseră la punct
– cu mult înainte – mecanisme propagandistice coerente și bine articulate în
varii direcții, pentru a nu părea că au o singură obsesie, cea de a dobândi,
iar din august 1940 de a păstra teritoriul deja obținut și chiar de a‑l extinde.
Propaganda lor avea o extensie considerabilă în mai toate țările care contau,
cu accent deosebit, insidios și persuasiv, pe aspectele ce țineau de cultura
acestei națiuni, promovată abil și aproape că fără restricții financiare, utili‑
zându‑se ca „agent” de propagandă tot ceea ce putea servi intereselor unui
stat care‑și dorea reîntregirea patriei milenare, printr‑o imagine nu doar idi‑
lică, ci punând la lucru o moștenire științifică și culturală ce avea toate ingre‑
dientele pentru a seduce Occidentul.
De altfel, raportându‑ne la Germania, în vreme ce România a neglijat
relațiile cu această țară, manifestând nu de puține ori o atitudine chiar ofen‑
satoare până spre finele anilor ‘20, Ungaria a întreținut mereu – chiar de la
sfârșitul primului război – raporturi frecvent cordiale, înnegurate spre începu‑
tul anilor ‘40 de „chestiunea minorității germane”, împinsă spre maghiarizare.
Însă chiar din 1924, Ungaria a creat la Berlin o instituție numită Collegium
Hungaricum, care finanța anual 40 de bursieri maghiari, dar gestiona pentru
început și relațiile culturale dintre cele două state, așa cum de altfel se petre‑
ceau lucrurile și cu Centro Hispana, înființat cu aproape doi ani mai devreme
tot în capitala Republicii de la Weimar. Dar nici în cazul Italiei lucrurile n‑au
stat mai bine, pentru că deși această țară a părut pentru perioada interbelică
cea mai deschisă diplomației culturale românești (de la Școala de la Roma,
frecventele excursii studențești și discursurile despre latinitatea noastră
comună, până la eforturile pentru traduceri reciproce, prezența unor univer‑
sitari italieni la noi, studenți români la studii în Italia etc), efectele au fost
minore, pentru că financiar nu s‑a investit mare lucru, adeseori acțiunile cultu‑
rale fiind rodul unor aventuri personale ale cărturarilor români, iar în plus lui
Mussolini nu i‑au căzut deloc bine sancțiunile economice susținute de Nicolae
Titulescu odată cu atacarea Abisiniei (1936), în vreme ce Ungaria a triumfat în
cadrul apropierii maghiaro‑italiene, câștigând Italia de partea ei, cu rezultate
evidente în ceea ce privește Arbitrajul de la Viena din august 1940.
Cu toate acestea, nu s‑ar putea spune că n‑a existat o anumită preocupare,
chiar obsesie pentru propaganda în străinătate, aceasta dezvoltându‑se însă
extrem de firav și uneori inabil, mai mult la nivelul discursului și al intențiilor,

sub mantia „culturii naționale”, dar care însemna cam de toate. De altfel, până
în vara lui 1940 nu a existat practic nici o instituție care să activeze oficial
în străinătate ca mecanism strict de propagandă românească și diplomație
culturală. Cele două Școli de la Roma și Paris – despre care am vorbit mai sus
– aveau funcții extrem de limitate, de a găzdui tinerii români aflați la specia‑
lizare în Franța și Italia.
Singurele organisme cât de cât orientate spre a face cunoscută în afară cul‑
tura română (prin limbă, literatură, istorie, arareori prin artă) erau lectoratele
din cadrul unor universități din străinătate. Însă și acestea aveau uneori un
statut incert, până pe la mijlocul anilor ‘30 fiind susținute financiar în princi‑
pal de instituția gazdă și promovând ca atare un scop îndeosebi științific, iar
uneori fiind ilustrate prin strădania vreunui român care periodic se milogea
pe lângă Ministerul Instrucțiunii pentru o firavă susținere financiară.
Însă oricum am privi lucrurile, guvernanții români au tratat cu multă
indiferență acele prezențe românești aflate peste hotare și care se puneau în
slujba promovării culturii române dintr‑o pasiune strict personală. Arareori
cei ce aveau deja poziții din care puteau face cunoscute realizările noastre
peste hotare erau susținuți de stat, iar când aceasta se făcea, banii erau puțini
și veneau mereu cu întârziere. Arhivele românești reflectă din plin această
conduită deplorabilă a guvernanților, care risipeau sume enorme pe te miri
ce, în vreme ce „propagandiștii” dezinteresați abia își duceau traiul de azi pe
mâine în marile centre universitare străine. Cazul lui Claudiu Isopescu este
deja mult prea cunoscut în acest sens celor familiarizați cât de cât cu biogra‑
fia sa pentru a mai insista acum191, iar despre Vasile Gh. Luță se vor afla mai
multe lucruri din acest volum, pentru a invoca doar două pilde.
Abia de la finele anului 1940 asistăm la un interes sporit de a avea cât mai
multe și funcționale lectorate române pe lângă diverse universități din străi‑
nătate, acest lucru fiind mai curând stimulat de competiția cu Ungaria, care în
întreaga perioadă interbelică își construise o rețea solidă a diplomației cultu‑
rale, având un scop tot mai concret și în ceea ce privește revizuirea hotarelor
trasate în urma Tratatului de la Trianon. Dar nu doar atât! În vremea statu‑
lui național‑legionar lectorii români din străinătate erau considerați a fi – în
Vezi D. Vatamaniuc, Claudiu Isopescu, mesager al spiritualității românești în Italia, în „Analele
191
Bucovinei”, VI, 1999, nr. 2, p. 267–289, dar mai ales lucrarea de doctorat a Nicoletei Silvia Ioana,
Claudiu Isopescu (1894–1956). Monografie, teză susținută la Universitatea din București în 2011.
Pentru chestiunile financiare ale acestuia vezi, de pildă, Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instruc‑
ţiunii Publice, dos. 737/1937, f. 108–110, 241–247, 273, tot aici aflând probleme similare pentru
Vasile Gh. Luță, lector de limba română la Universitatea din Berlin, la seminarul de filolo‑
gie romanică a lui Ernst Gamillscheg (f. 98–101, 155–158, 167–168, 175–176, 210–211, 216–217,
253–254, 262–263, 324).
opinia lui Iordache Făcăoaru, directorul învățământului superior de la noi –

„de mare folos mișcării noastre, dacă ar activa în sensul dorit atât ca particulari
într‑un cadru restrâns, cât și în calitatea lor oficială”. Iar în decembrie 1940,
România avea în afară doar șapte lectorate susținute financiar, ce funcționau
de pe la mijlocul anilor ‘30 la universitățile din Berlin (Vasile Luță), Florența
(Gh. Caragață), Napoli (Th. Onciulescu), Padova (Alexandrina Mititelu),
Torino (Mario Ruffini, care era cetățean italian), Lyon (Nicolae Anastasie
Gheorghiu) și Nancy (Aneta Pierret‑Antoniu)192.
Însă în mai puțin de un an numărul acestora sporește considerabil pen‑
tru toată perioada regimului antonescian, în toamna lui 1941 existând deja
25 de lectori, efortul fiind „impus de necesitatea intensificării propagandei
românești peste hotare”193. În plus, într‑un raport al lui Al. Busuioceanu
(director în cadrul Ministerului Propagandei), din 22 decembrie 1941, se
recomanda ca aceste catedre și lectorate românești în străinătate să fie cre‑
ate prioritar în țările Axei (Germania și Italia) și „prietenele” acesteia, dar
și în alte state care ar putea servi interesele României, Institutele românești
trebuind să aibă un dublu scop: de activitate științifică și de propagandă194.
Astfel, în cel de‑al Treilea Reich aveam pe Alexandru Dima (Viena), Iosif
Matejka (München), Octavian Vuia (Freiburg), Tr. Ionescu‑Nișcov (Praga),
Ion Hurdubețiu (Breslau), Ion Popinceanu (Leipzig), Haralamb Mihăilescu
(Frankfurt a.M.)195. În Italia funcționau Gh. Caragață (Florența), Theodor
Onciulescu (Napoli), Mario Ruffini (Torino), Nicolae Moldovan (Bologna),
Petre Ciureanu (Genova), Petru Iroaie (Palermo), Alexandrina Mititelu
(Padova), Didona Dinescu‑Loretti (Roma) și Maria Vlasiu‑Lupaș (Siena).
În Franța acopereau aceste posturi Nicolae A. Gheorghiu (Paris), Nicolae
Condeescu (Lyon) și A. Pierret‑Antoniu (Nancy), în vreme ce în alte câteva
țări erau Horia Oprișan (Helsinki, Finlanda), Valentin Chelaru (Zagreb,
Croația), Pandele Olteanu (Bratislava, Slovacia), Emil Turdeanu (Sofia,
Bulgaria), Felician Brânzeu (Istanbul, Turcia) și Victor Buescu (Lisabona,
Portugalia)196.
Până la finele războiului vor mai fi făcute câteva numiri de lectori în
străinătate, unii fiind înlocuiți ori schimbați la alte lectorate sau posturi de
reprezentare. Astfel, Marcello Camilucci devine lector de limba română la
192
Cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 975/1940, f. 243–247.
193
Ibidem, dos. 1561/1944, f. 115–116.
194
Arh.St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2904, Studii și documentare,
dos. 167/1941, f. 15–19.
195
Pentru lectoratele din Germania vezi Daniela Laube, Rumänien und seine Kulturpropaganda
in Deutschland. 1930–1944, în „Zeitschrift für Balkanologie”, Vol. 51, 2015, No. 1 p. 58–60.
196
Cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1088/1941, f. 150.
Universitatea din Milano, Franco Cardinali la Roma, Gh. Vrabie la Berlin197,

Eugen Tănase la Montpellier, Octavian Nandriș la Paris (École Nationale des
Langues Orientales), Gh. Pavelescu în Suedia, Emil Turdeanu trece ca lector
la Sorbona, C. Vicol la Bologna, Ionel Grigoriu la Heidelberg, apoi este mutat
la Sofia, în locul lui Turdeanu198, Valentin Chelaru la Zagreb (fiind și atașat
cultural), Gr. Dobrinescu la Helsinki, Maria Vlasiu‑Lupaș trece la Bari, fiind
urmată apoi aici de Ninetta Façon (din noiembrie 1944)199, Felician Brânzeu
la Istanbul, Ana Potop la Veneția, Al. Busuioceanu, iar apoi Paul Georgescu
la Madrid200, Viorica Vlădescu la Grenoble (înlocuită de la 1 mai 1944 cu Al.
Ciorănescu201), Alexe Neacșu la Aix‑Marseille ș.a.m.d.202 Iar această suită de
numiri a fost prevăzută încă din bugetul Ministerului Educației Naționale
pe 1942–1943, crearea de noi posturi în străinătate „fiind impusă de necesita‑
tea intensificării propagandei românești peste hotare”203. Însă diverse lecto‑
rate au funcționat și ocazional, în 1944 fiind numit Theodor Bucur pe lângă
Academia de Comerț din Berlin, unde se afla deja pentru specializare204.
Nu lipsit de semnificație este faptul că spre sfârșitul războiului unele din
aceste lectorate au căpătat și statutul de Institute Culturale, cum ar fi la Sofia
ori Madrid, în capitala Spaniei fiind numit la conducere Zenovie Păclișanu,
teolog cu merite în „mișcarea națională” transilvană și unirea din 1918, ulte‑
rior director în cadrul Ministerului Instrucțiunii și apoi de Externe, care s‑a
folosit de influența sa pentru a părăsi o Românie aflată periodic sub bom‑
bardamentele Aliaților. În fapt, Păclișanu era la Madrid doar cu numele, fără
a‑i putea asocia vreo activitate sau inițiativă culturală în țara dictaturii lui
Franco, care însă nu era parte în războiul mondial. I se datorează însă aces‑
tuia aducerea lui Paul Georgescu în Peninsula Iberică, în primăvara lui 1944,
după ce a intervenit pe lângă Ministerul Propagandei de la noi să nu mai fie
197
Acesta și‑a deschis cursul de literatură română pe 17 noiembrie 1943, cu o interesantă
prelegere despre Cultura română în cadrul spiritului european.
198
Tot la Sofia se afla Constantin N. Velichi, în cadrul Institutului Român de aici, acesta pregă‑
tind o teză de doctorat despre „Bulgarii din România și contribuția lor la renașterea Bulgariei”
(cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1561/1944, f. 3–4).
199
Ninetta Façon a funcționat în anul școlar 1937/38 ca lector de limba și literatura română
la Padova (Italia), pe lângă catedra lui Ramiro Ortiz. Însă în ianuarie 1939 a fost scoasă din
funcție prin aplicarea legilor rasiale în Italia, abia în noiembrie 1944 fiind reintegrată.
200
În fapt, în aprilie 1942, la Madrid fusese numit Valeriu Papahagi.
201
Între 1937–1940, acesta fusese lector de română la Universitatea din Lyon, apoi consilier
cultural pe lângă Legația României în Franța, iar în final secretar al Institutului de Istorie
Națională din București (Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1561/1944, f. 76).
202
Vezi selectiv, pentru aceste lectorate: Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,
dos. 2500/1943; dos. 2505/1943; dos. 1561/1944; dos. 1562/1944 ș.a.
203
Cf. Ibidem, dos. 1561/1944, f. 115.
204
Cf. Ibidem, f. 44.
trimisă persoana numită inițial ca lector de limba română pe lângă Institut,

Iolanda Eminescu205. S‑a prevalat astfel de o adresă a ministrului Alexandru
Marcu (nr. 4284 din 15 ianuarie 1944), prin care se lua decizia ca, „având
în vedere nevoile propagandei noastre, în posturile de lectori să nu mai fie
numite femei”206.
De altfel, trebuie subliniat că mai toate aceste numiri de lectori în străi‑
nătate au avut și menirea de a scăpa într‑un fel pe mulți din aceștia de corve‑
zile războiului, scutindu‑i de încorporare și facilitându‑le astfel continuarea
unor preocupări intelectuale. Mai mult chiar, prin decizia nr. 1272 P/1943 a
Ministerului Propagandei207, lectorilor de limba română din străinătate li s‑a
atribuit și calitatea de „corespondenți culturali” ai acestui minister (pentru
a putea fi plătiți și a avea un fel de „statut diplomatic”, util pentru procu‑
rarea produselor raționalizate în țara gazdă). Deși problema catedrelor și a
lectoratelor române la universități din străinătate a fost considerată de cea
mai mare importanță pentru propaganda românească, din nefericire rezulta‑
tele în această perioadă (1940–1945) au fost minimale, pentru că înființarea
și funcționarea lor n‑a făcut obiectul unei strategii coerente a statului, coop‑
tarea lectorilor făcându‑se cel mai adesea clientelar, pentru ca ulterior acti‑
vitatea lor să nu mai fie supravegheată, dar nici stimulată în vreun fel. Iar în
cadrul acestei „coerențe” un pas obligatoriu ar fi fost încheierea unor acor‑
duri culturale cu țările respective, lucru ce s‑a produs destul de târziu în cazul
Germaniei.
Pe de altă parte, evoluția balanței de putere în Europa, nevoia României
de a se implica tot mai mult în procesele cooperării internaționale, chiar și
orgoliul ce s‑ar fi impus după Marea Unire din 1918 în cazul unui stat care
s‑a construit în sud‑estul Europei prin dublarea teritoriului și a populației, cu
pretenții hegemonice în această parte a continentului, și încă multe altele, ar
fi trebuit să impulsioneze România – după mai vechiul model francez, iar mai
recent după cel al Germaniei – spre o regândire în ceea ce privește utilizarea
judicioasă a capitalului cultural național în raporturile cu străinătatea.
Dacă până în vara lui 1940, România încă mai crezuse în atotputerni‑
cia garanțiilor franco‑engleze, după suita de succese militare ale celui de‑al
Treilea Reich aceasta își schimbă cu totul orientarea în politica externă,
în intervalul a doar un an (de la mijlocul lui 1939 până în vara următoare)
pierzându‑și mai toate iluziile României Mari interbelice, asistând la fali‑
mentul total al proiectului național (dacă cumva acesta a existat!) și teritorial.
205
Cf. Ibidem, f. 12–16, 54.
206
Ibidem, f. 48.
207
Arh.St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2905, Direcția Propagandă,
dos. 2837/1941–1943, f. 419.
Deși la vremea aceea nu se vorbea încă de 1940 ca fiind „anul blestemat” al

veacului XX, evenimentele ce au avut loc ca o prelungire aproape firească a
celor din anul anterior impuneau regândiri de moment, pentru că nu existau
strategii alternative, iar lucrurile se derulau cu o repeziciune ce anula orice
anticipație: Marea și Mica Antantă se năruiseră, Cehoslovacia era ocupată
de naziști, la fel și Polonia, care nu numai că se prăbușise politic și militar,
dar fusese și împărțită între Germania și Rusia; Franța a fost îngenunchiată
în doar o lună și jumătate (prin semnarea armistițiului din 22 iunie 1940),
pentru ca Norvegia, Danemarca, Olanda și Belgia să se afle deopotrivă sub
ocupație nazistă.
Așadar, Axa Roma‑Berlin‑Tokio părea să fie de nestăvilit, în vreme ce Pactul
Ribbentrop‑Molotov din 23 august 1939 pusese deja Marea Britanie într‑o
postură aparent marginală. Mai mult chiar, la finele lui iunie 1940, România
a pierdut Basarabia și Bucovina de Nord, abandonate parcă printr‑o ridicolă
retragere ce demoralizase armata română. Regele Carol II, care‑și asumase
conducerea autoritară a țării, se dovedea incapabil să mai controleze ceva,
iar o apropiere de Germania nu se putea face decât în condiții cu totul și cu
totul inegale. Erau cedări aproape „necondiționate”, impuse atât de contextul
internațional, dar și în virtutea proastei imagini a României în ochii celor ce
ocupaseră mai toată Europa. Atitudinea României în anii primei conflagrații
mondiale, în fond o încălcare greu digerabilă a unei alianțe care vreme de vreo
trei decenii garantase oarecum securitatea țării – așa cum se configurase ea
după „mica” unire din 1859 și prevederile Tratatului de la Berlin din 1878 –,
ba chiar o trădare în concepția celor care aveau un adevărat cult al „onoarei”,
nu putea fi lesne trecută cu vederea, indiferent de justificările din perioada
neutralității (1914–1916) pentru a trece în tabăra Antantei. Dacă atunci, în
1918, odată cu sfârșitul războiului, România părea să fi tras cartea norocoasă a
istoriei, dublându‑și teritoriul și populația, nici mai apoi nu a manifestat o ati‑
tudine cât de cât prietenoasă față de Germania, guvernanții și politica noastră
externă mizând totul pe alianța cu Franța. Singurele forțe politice românești
care își declaraseră atașamentul și simpatia față de mișcarea nazistă (implicit
și față de cea fascistă, care a precedat‑o) fuseseră grupările de extremă dreaptă,
ce debutaseră ca mișcări naive din punct de vedere ideologic pe la începutul
anilor ‘20, dar care treptat s‑au definit și structurat în grupări politice tot mai
închegate (Legiunea Arhanghelului Mihail, Garda de Fier, Totul pentru Țară
ș.a. – generic cuprinse sub titulatura de Mișcarea Legionară, de mai târziu), pe
fundalul unei Românii ale cărei mecanisme democratice interbelice oricum
au lăsat mult de dorit.
Germania devine acum garanta existenței statale românești, după
prăbușirea întregii Europe ne‑fasciste, speranța unei susțineri postbelice de
refacere a României Mari spre răsărit și nord‑est, deoarece calvarul pierde‑

rilor teritoriale ale țării era departe de a se încheia, pentru că politica agre‑
sivă de românizare a Transilvaniei de după Pacea de la Trianon și atitudinea
mereu ofensatoare față de minoritățile importante din punct de vedere isto‑
ric, cultural și statistic, au dus la acutizarea competiției maghiaro‑române. Iar
această concurență viza în principal atât loialitatea celor două state vecine
față de politica Berlinului, cât și speranța protecției în fața pretențiilor tot mai
decise ale Ungariei de a‑și aduce fiii ardeleni sub oblăduirea „patriei mamă”,
Budapesta nădăjduind la o reparație ce i se cuvenea după umilințele de la
Trianon și apoi, alături de Germania, de la Versailles.
Numai că în vreme ce România miza pe puterea „adevărurilor istorice”
inabil instrumentate, pe temeiul unui discurs înfocat naționalist și fără priză
la o istoriografie atât de riguroasă precum cea germană208, Ungaria nu doar că
își afișa statutul de victimă colaterală și inocentă a primului război mondial
(cu un destin similar Germaniei, ambele fiind „jertfe” ale sistemului creat la
Versalilles), dar beneficia deopotrivă de rezultatele unei politici externe inter‑
belice abil construite pentru a‑și reface onoarea știrbită la Trianon, fructifi‑
când mai bine de două veacuri de relații strânse și intrinseci cu spațiul germa‑
nofon, care după Anschluss (12 martie 1938) devenise fundamentul celui de‑al
Treilea Reich, măcar pentru „o mie de ani”. Relațiile politice dintre Ungaria
și Germania au fost mereu solide și în general cordiale în toată perioada
interbelică – deși n‑au lipsit și momentele tensionate, îndeosebi în privința
minorității germane, dar nu numai209 –, în vreme ce Budapesta a știut să fruc‑
tifice la maxim ceea ce se înțelegea atunci prin „diplomație culturală”, fiind o
prezență vie, eficientă, deloc parcimonioasă în utilizarea resurselor materiale
și umane atât în cel de‑al Treilea Reich și Italia lui Mussolini, cât și în diver‑
sele state satelit ale acestora.
Acesta este contextul în care a fost promulgat Decretul‑Lege nr. 2756
din vara lui 1940, prin care se înființa Institutul Român din Germania
(Rumänisches Institut in Deutschland), cu începere de la 1 septembrie 1940, la
data publicării acestuia în „Monitorul Oficial” neștiindu‑se încă deciziile unui
proiectat arbitraj ce va fi convocat la Viena în 30 august 1940, care vor aduce o
bună parte din Transilvania sub autoritatea guvernului de la Budapesta.
208
Vezi Radu Mârza, Romanian Historians and Propaganda (1914–1946). The Case of Transylva‑
nia, Bratislava, AEPress, 2014.
209
Vezi A Wilhelmstrasse és Magyarország. Német diplomáciai iratok Magyarországról 1933–1944,
editare, coordonare și introducere de: Ránki György, Pamlényi Ervin, Tilkovszky Loránt,
Juhász Gyula, Budapest, Kossuth Könyvkiadó, 1968; Norbert Spannenberger, A magyarországi
Volksbund. Berlin és Budapest között, Budapest, Lucidus Könyvkiadó (Kisebbségkutatás
Könyvek), 2005.
Proiecte și instituționalizări efemere

Proiectul unui Institut Român în Germania nu era nicicum de dată recentă.
Dacă așezământul ce funcționa în cadrul Universității din Leipzig era o creație
locală, pusă la punct începând cu 1893 de către Gustav Weigand, acesta nu pro‑
mova altceva decât latura strict științifică a unui idiom romanic, nu întâmplător
intitulându‑se „Institut für Rumänische Sprache”. Deși la începuturile lui nu
s‑a bucurat de un statut oficial de rang universitar, fiind mai mult rodul pasiu‑
nii lui Weigand și ale încurajărilor lui B.P. Hasdeu, dar și cu sprijin din partea
regelui Carol I și al Ministerului Instrucțiunii din București210, în anii primei
conflagrații mondiale Institutul a căpătat un rang academic, fiind susținut
financiar de landul Saxonia, iar mai apoi chiar de Ministerul Instrucțiunii din
România, printr‑un stipendiu ocazional, până pe la începutul anilor ‘30. De
altfel, inițiatorul său, Gustav Weigand (1860–1930), era un lingvist specializat
în limbi balcanice, cu precădere română și aromână. Își susținuse în 1888 doc‑
toratul la Leipzig cu o teza despre Limba vlahilor din Olimp, pentru ca în 1892
să‑și obțină abilitarea cu lucrarea Vlaho‑meglenii. O cercetare etnografic‑filolo‑
gică, în același an devenind membru al Academiei Române. Însă extrem de
important pentru noi este faptul că Weigand a realizat un Atlas lingvistic al
regiunii daco‑române (1908), prima lucrare de acest fel dedicată limbii române
și una din cele dintâi de acest gen din Europa211, printre colaboratorii săi numă‑
rându‑se atunci și Sextil Pușcariu, fostul său elev de la Leipzig.
Așa se face că până în anii ‘30 ai veacului următor, acest Institut (cunoscut
mai curând sub numele de „Weigand”) a fost cel mai important așezământ de
promovare a limbii și culturii române în Germania212, cu un periodic de speci‑
alitate – „Jahresbericht des Instituts für rumänische Sprache (Rumänisches
Seminar)”, ce a apărut în ceva mai mult de douăzeci de tomuri între 1894 și
1921213 –, iar dintre lingviștii noștri importanți au studiat aici Sextil Pușcariu,
210
Cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 431/1902.
211
Vezi Rudolf Windisch, Das Überleben von Vorurteilen: Gustav Weigand (1860–1930) und
die rumänische Dialektgeographie, în vol. Kulturdialog und akzeptierte Vielfalt? Rumänien und
rumänische Sprachgebiete nach 1918, Hrsg. Horst Förster, Horst Fassel, Stuttgart, Jan Thor‑
becke Verlag, 1999, p. 237–242; Loredana Alina Coroliuc, Gustav Weigand și geografia lingvistică,
teză de doctorat susținută la Universitatea din Kiel în 2013.
212
Pentru mai multe vezi Klaus Bochmann, Rumänische Studien in Leipzig, în „Südosteuropa
Mitteilungen”, München, nr. 1, 1994, p. 53–59; 100 Jahre Rumänistik an der Universität Leipzig.
Beiträge des wissenschaftlichen Kolloquiums vom 22. und 23. Oktober 1993 an der Universität Leipzig,
Bd. 3, Hrsg. Klaus Bochmann und Sabine Krause, München, Südosteuropa‑Gesellschaft, 1996.
213
Vezi foarte recent un „Classic Reprint”: Siebenter Jahresbericht des Instituts für Rumänische
Sprache (Rumänisches Seminar) zu Leipzig, Herausgegeben von dem Leiter des Instituts Prof.
Dr. Gustav Weigand, 2018.
Theodor Capidan, Pericle Papahagi, Iosif Popovici sau Constantin Lacea.

Din 1926, director al acestui Institut a devenit Heinrich Kuen, de fapt șeful
catedrei de romanistică, însă activitatea propriu‑zisă era susținută de Martin
Block (1891–1972), alt lingvist german care a jucat un rol marcant în promo‑
varea limbii și civilizației românești. Fost student al lui G. Weigand, Block și‑a
petrecut aproape un deceniu în România pentru a studia limba și a cunoaște
cultura țării, funcționând periodic ca profesor de engleză și germană la mai
multe licee din București214. Și‑a susținut doctoratul la Leipzig în 1923 cu o
teză despre cultura materială a țiganilor din România, iar în 1936 abilitarea cu
lucrarea Țiganii. Viața și sufletul lor. Așa se face că Institutul de Limba Română
și‑a continuat cu succes activitatea de‑a lungul primei jumătăți a veacului
XX215, aparținând de Universitatea din Leipzig, instituția de învățământ supe‑
rior germană care atrăgea, cu excepția Universității din Berlin, cel mai mare
număr de studenți de la noi.
Însă ideea unui Institut Român în Germania revine aproape obsesiv
în perioada interbelică, cu atât mai mult cu cât se vedeau deja beneficiile
funcționării unor Școli românești în Franța și Italia, în principal în ceea ce
privește susținerea tinerilor aflați la studii în cele două țări. Nu întâmplător,
cu ocazia discutării noului proiect de lege al învățământului superior, pus
în dezbaterea universităților pe la finele anului 1931 și începutul lui 1932216,
Sextil Pușcariu înaintează ministrului Instrucțiunii Publice, Cultelor și
Artelor – nimeni altul decât Nicolae Iorga, ce ocupa acest portofoliu, dar era
și președinte al Consiliului de Miniștri – un Memoriu cu privire la „Burse și
școli române în străinătate”217, cu propuneri pe care legea preconizată le‑ar fi
putut cuprinde. Nu vom insista acum asupra viziunii pe care o avea Pușcariu
în ceea ce privește criteriile și modalitățile prin care tinerii români merituoși
și‑ar putea desăvârși pregătirea superioară în apusul Europei și nici asupra
necesității ca universitarii români să se pună periodic la curent cu noile pro‑
grese științifice din afara țării. În schimb, profesorul clujean scotea în evidență
rolul major ce l‑ar putea avea o sumă de Școli și Institute românești bine pla‑
sate prin diverse capitale europene atât în formarea elitei noastre intelectuale,
cât și din perspectiva afirmării României ca „stat cultural”.
În acest context, Sextil Pușcariu invocă grabnica înființare a unui Institut
214
Martin Block era un prieten apropiat al lui Anton Golopenţia, pe care îl numea „al doi‑
lea Titulescu” (Dumitru Cristian Amzăr, Jurnal berlinez, ed. Dora Mezdrea şi Dinu D. Amzăr,
Bucureşti, Edit. România Press, 2005, p. 36).
215
Pentru activitatea Institutului din Leipzig între 1931–1936 vezi Arh.St.Bucureşti, Ministerul
Instrucţiunii Publice, dos. 628/1936, f. 173, 188, 122.
216
Aceasta va fi promulgată în aprilie 1932 (cf. „Monitorul Oficial”, nr. 96 din 22 aprilie 1932).
217
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 529/1932, f. 52, 66–73 (în acest volum,
doc. 2).
Român la Berlin, pentru a nu ne „dispensa de tot folosul mare pe care îl poate

avea [România] dintr‑o apropiere de cultura germană și dintr‑o orientare a
unei părți a bursierilor săi spre focarele științifice ale universităților germane”.
Însă spre deosebire de Școlile Române de la Fontenay‑aux‑Roses și Roma,
universitarul filolog concepea stabilimentul ca o instituție deschisă spre soci‑
etatea gazdă, cu funcții multiple, tocmai pentru a facilita contactele strânse
și durabile dintre bursieri și societatea germană, deprinzând nu doar limba
țării, ci și obiceiurile, mentalitățile, spiritul socializării în cele mai obișnuite
situații etc. De altfel, Pușcariu oferea un veritabil proiect de Institut Român
la Berlin, adaptat specificului universitar german, cu detalii organizatorice pe
care le vom regăsi ceva mai apoi în documentele ce vor oficializa așezământul
începând cu 1 septembrie 1940.
Cum de la sine se înțelege, inițiativa lui Sextil Pușcariu nu a avut nici cel
mai mic ecou pe lângă inițiatorul Legii învățământului superior din aprilie
1932, N. Iorga fiind un declarat germanofob în anii interbelici, iar în plus se
vedea direct ofensat de opiniile universitarului clujean la adresa Școlii de la
Fontenay‑aux‑Roses – apreciată drept un „cămin” –, de vreme ce colericul
ministru și premier era totodată și director al așezământului de la periferia
Parisului. Pentru că – în opinia lui Pușcariu – conducătorul unui asemenea
stabiliment ar avea un rol fundamental în bunul mers al acestuia, cu reper‑
cursiuni majore asupra țării ce‑l patronează, iar din acest motiv el „va trebui
căutat între profesorii universităților noastre (...), pe lângă reputația sa de
savant să aibă și talente de bun organizator, să fie un animator de muncă și
un educator al tinerimii”, așadar bucurându‑se de mare autoritate. În plus, va
trebui să fie un bun utilizator al limbii germane și să aibă strânse conexiuni
profesionale și personale cu intelectualii țării gazdă, fiind călăuzit „numai de
interesul învățământului, iar nu de prieteni și de presiuni politice”.
În afara unor chestiuni organizatorice de detaliu, Sextil Pușcariu insista
în direcția necesității publicațiilor științifice de mare calitate, sub egida
Institutului, pentru că – în opinia sa – doar în felul acesta își va impune pre‑
stigiul atât așezământul, cât mai ales „România ca stat cultural”, oferind drept
pildă periodicul Institutului Maghiar din Berlin, „Ungarische Jahrbücher”,
care a reușit să‑și „camufleze” propaganda politică și națională prin stu‑
dii docte și de o mare vigoare științifică. În plus, un „Buletin” (în genul lui
„Forschungen und Fortschritte”), dar și o colecție de tipărituri sub titula‑
tura de „Biblioteca Institutului Român din Berlin” ar putea prea bine să dea
măsura produselor culturale românești, dar și informații de natură științifică,
economică, legislativă etc.
Institutul ar fi fost totodată și instrumentul cel mai abilitat de a mijloci
schimbul de universitari între cele două țări, dinamizând astfel nu doar
transferul de cunoștințe științifice, ci și punând în contact intelectuali de

marcă din România și Germania.
Dacă în 1932 proiectul unui Institut Român la Berlin nu a stârnit interesul
guvernanților de atunci, rămânând un soi de „literă moartă”, acestui demers i
se vor adăuga încă mulți alți stimuli, greu de surprins aici în doar câteva rân‑
duri, din motive lesne de înțeles. Trebuie însă evidențiat faptul că îndeosebi
după proclamarea celui de‑al Treilea Reich, se observă un interes tot mai spo‑
rit al mediului academic german față de România – evident, nu numai –, ce
se manifestă mai ales prin invitarea unor universitari români de prestigiu din
cele mai diverse domenii ale cunoașterii pentru a conferenția și a se întâlni
cu omologii lor din țara gazdă. Este o bună ocazie pentru profesorii noștri
de a constata nu doar realitățile științifice din Germania, ci de a face cunos‑
cute altora preocupările noastre în diverse domenii, de a strânge legăturile
instituționale și a valorifica vechi prietenii intelectuale și umane, ori de a lărgi
sfera amicițiilor și a capta bunăvoințe.
De altfel, relatând vizita sa la Berlin și Leipzig, pentru a conferenția în
cadrul Seminariilor de Romanistică conduse de Ernst Gamillscheg și Walter
von Wartburg, universitarul germanist ieșean Traian Bratu evidenția în cadrul
unui raport adresat ministrului Instrucțiunii în februarie 1934218 largul interes
stârnit acolo de expunerea sa, nu doar din partea studenților sau a corpului
academic, ci și a presei. Însă dincolo de „importanța intensificării raporturi‑
lor intelectuale dintre două țări”, profesorul român sublinia totodată faptul că
„prin conferințe de felul acesta se întărește prestigiul științei și universităților
românești în străinătate”, fapt „de însemnătate mare în viața popoarelor și în
raporturile dintre ele”219. Este de altfel și motivul pentru care accentua meritul
pe care îl avea Ernst Gamillscheg în strângerea relațiilor culturale româno‑ger‑
mane, susținând totodată ideea „reciprocității” în această direcție, opinie
împărtășită și de Sextil Pușcariu. Acesta din urmă fusese la rândul său invitat
să țină mai multe conferințe în Germania, în ianuarie‑februarie 1933 – când
tocmai se instala regimul nazist la putere –, bucurându‑se de „o primire deose‑
bit de călduroasă” la Berlin, Jena, Dresda, Leipzig și Tübingen220.
Însă cu certitudine, înființarea în 1932 a unui seminar de romanistică
218
Ibidem, dos. 523/1934, f. 1 (în acest volum, doc. 3).
219
Ibidem, f. 4 (în acest volum, doc. 3, Anexa).
220
La Berlin, în câteva rânduri a vorbit la Seminarul de limbi romanice despre Legăturile cul‑
turale dintre Germania și România (cf. „Glasul Bucovinei”, nr. 3996/19 februarie 1933, p. 3), iar
prelegerea Deutsche Kultureinflüsse auf das rumänische Volk a fost deopotrivă prezentată la
Berlin, Jena, Dresda și Leipzig (cf. „Bukarester Tageblatt”, VII, nr. 1760/10 februarie 1933, p. 1;
nr. 1761/11 februarie, p. 1; „Vom Leben und Wirken der Romanen”, Leipzig, Heft 6). La Tübin‑
gen a conferențiat despre Rumänisch und Romanisch (cf. „Archiv für das Studium der Neueren
Sprachen”, Halle, 164 Band, Heft 1/2, 1933, p. 209–233).
în cadrul Universității „Friedrich‑Wilhelm” din Berlin, sub conducerea lui

Ernst Gamillscheg, a jucat un rol major în apropierea culturală româno‑ger‑
mană ce va urma. S‑ar putea spune că acest seminar a avut în perioada celui
de‑al Treilea Reich nu doar o activitate foarte intensă, ci și mai bogată decât
Institutul de la Leipzig menționat mai sus. Pentru că influența lui a fost atât
academică, cât și propagandistică, Gamillscheg fiind cunoscut deopotrivă
pentru atașamentul lui față de național‑socialism, dar și pentru rolul jucat în
promovarea în rândul tinerilor studenți și intelectuali germani a unor princi‑
pii filologice care serveau istoriografiei referitoare la continuitatea poporului
român, istoriografie aflată într‑o acerbă dispută pe această temă cu savanții
maghiari. În fapt, se realiza un oarecare echilibru între promaghiarismul
promovat în unele universități germane (îndeosebi la Leipzig) și o puternică
susținere academică pe tema romanității în chiar inima Reichului, prin activi‑
tatea lui Gamillscheg în cadrul Universității din Berlin. În plus, filologul ger‑
man avea legături directe și chiar relații de prietenie cu mulți din universitarii
români, pe care‑i invita periodic să susțină conferințe în cadrul seminarului
său, precum Traian Bratu, Sextil Pușcariu, Dimitrie Gusti, Octavian Goga,
Simion Mehedinți, C. Rădulescu‑Motru, Gh.I. Brătianu, Gala Galaction, Al.
Tzigara Samurcaș, Ioan Lupaș, Virgil Madgearu etc221.
Însă această practică nu era de dată recentă și nicicum specifică doar
științelor umaniste. Iar două pilde oarecum la întâmplare vor fi, credem, sufi‑
cient de ilustrative, pentru că „rapoartele” privitoare la rezultatele acestor
deplasări sunt cel mai adesea și o bună ocazie pentru a pleda pentru o mai
strânsă colaborare științifico‑culturală cu Germania, prin stabilirea de conexi‑
uni instituționale durabile și eficiente. În vara lui 1928, Eugen Bădărău între‑
prinde o „călătorie științifică” prin Austria și Germania, vizitând mai multe
laboratoare universitare de fizică și susținând câteva conferințe la München
alături de Rudolf Seeliger222, profesor de fizică teoretică la Universitatea din
Greifswald și rector al acesteia după al doilea război mondial (1946–1948),
genul acesta de călătorie repetându‑se, mai consistente fiind cele din 1933 și
1938223. Constantin Kirițescu a fost într‑o călătorie de studii în Germania, în
toamna lui 1931, informându‑se la fața locului despre felul cum se desfășoară
învățământul secundar de acolo, pentru ca mai apoi să‑l compare cu cel din
Franța și Elveția224. De altfel, în mai 1930, președintele Academiei Germane
din München, dr. Paul Rohrbach, informa Legația română de la Berlin că
se oferă burse și subvenții, după cum urmează: o bursă anuală a câte șase
221
Cf. Politisches Archiv Berlin, Fond Kultur, dos. R64103.
222
223
Cf. Ibidem, dos. 552/1933, f. 29–31; dos. 803/1938, f. 342–344.
224
Ibidem, dos. 528/1931, f. 28.
luni, pentru un cetățean român absolvent de universitate sau școală tehnică

superioară, care vrea să studieze în Germania o anumită industrie, instituție
socială, organizație tehnică etc; organizarea unei călătorii de studii de trei
săptămâni în Germania pentru un grup de 7–8 profesori tehnicieni, agronomi
etc, care doresc să constate progresele organizării tehnice sau ale instituțiilor
germane dintr‑un anumit domeniu, participanții fiind aleși din toate provin‑
ciile României, cu condiția să posede măcar cunoștințe elementare de limba
germană225.
Iar după 1933 asemenea invitații și călătorii în Germania sunt aproape greu
de controlat empiric prin marele număr al lor, însă unul din exemple merită
luare aminte: Ion Sân‑Giorgiu se află în lunile mai și iunie 1936 în Germania,
fiind invitat să țină prelegeri la Universitatea și Academia Germană din
München, apoi la Universitatea din Leipzig și la Societatea „Goethe” din
Weimar, la întoarcere făcând importante referiri la necesitatea funcționării
lectoratelor de limbă română acolo, cu comentarii nu tocmai pozitive la
adresa unor români ce ilustrau atunci acest gen de activitate226.
Nici prezențele „germane” în România nu erau de neglijat, nu doar din
perspectiva existenței comunităților de sași și șvabi în Transilvania, Banat și
Bucovina227, ci și a rosturilor vremelnice avute în spațiul extracarpatic în pro‑
cesul de modernizare a societății românești de până la Marea Unire228. Însă
sub aspectul promovării culturale, trebuie evidențiată existența catedrelor de
Limba și literatura germană din cadrul tuturor universităților românești. La
București și Iași, o asemenea materie distinctă a fost introdusă abia din 1905,
ilustrată de‑a lungul vremii de Simion Mândrescu și, respectiv, Traian Bratu,
în timp ce la Cluj și Cernăuți – universități românești abia din 1919 – germa‑
nistica a fost reprezentată de Gustav Kisch și Karl Kurt Klein în Ardeal, și de
Eugen Herzog și Victor Morariu în Bucovina.
De altfel, Simion Mândrescu a avut o activitate meritorie în promova‑
rea la nivel academic a materiei în spațiul românesc, fondând încă din 1932
o „Societate a Germaniștilor Români”, cu o publicație periodică de speciali‑
tate, „Revista Germaniștilor Români”, pe lângă Universitatea din București,
grupând în jurul ei universitari de prestigiu din toată țara (Victor Morariu și
225
Ibidem, dos. 517/1930, f. 156–158.
226
Ibidem, dos. 628/1936, f. 185, 187 (în acest volum, doc. 7).
227
Vezi Vasile Ciobanu, Contribuții la cunoașterea istoriei sașilor transilvăneni, 1918–1944, Sibiu,
Edit. Hora, 2001.
228
Vezi Vasile Docea, Relații româno‑germane timpurii. Încercări și eșecuri în prima jumătate a
secolului XIX, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2000; Relații româno‑germane. Studii istorice/
Deutsch‑rumänische Beziehungen. Historische Studien, coord. Vasile Docea, Cluj, Edit. Accent,
2003; Vasile Docea, Străinii de‑alături. Explorări în istoria mentalităților și a comunicării intercul‑
turale, Timișoara, Edit. Universitatea de Vest, 2006 ș.a.
Konrad Richter229, ca vicepreședinți, iar printre membri aflându‑se Karl Kurt

Klein, Vasile Luță, Virgil Tempeanu, C. Rădulescu‑Motru, G.G. Antonescu,
I. Andrieșescu, Alex. Dima ș.a.). Semnificativ este însă faptul că în ianuarie
1935, când Simion Mândrescu intenționa să înființeze un Institut de Cultură
Româno‑German, Legația celui de‑al Treilea Reich la București a trimis la
acesta un consilier, pe care universitarul a refuzat să‑l primească, crezând că i
se va promite ajutor sau subvenții, pentru ca institutul să devină „un instru‑
ment de propagandă germană în România”230. De altfel, în contextul diver‑
selor zvonuri, Mândrescu a ținut să declare răspicat faptul că Institutul „nu
este în solda nimănui”, obiectivele fiind strict culturale231, și deși în iunie 1937
a căpătat și personalitate juridică, în anul următor profesorul a preferat să se
retragă de la catedră, pentru a scăpa astfel de presiunile tot mai mari exerci‑
tate asupra lui.
Dintr‑o altă perspectivă, se constată totodată prezența aici a intelectualilor
germani în perioada interbelică, mai reduși ca pondere până spre mijlocul
anilor ‘30 (spre deosebire de „mesagerii culturali” din spațiul francez), pentru
ca mai apoi aceștia să devină mult mai interesați în a călători în România,
nu doar pentru conferințe, ci și pentru vizite cu caracter cultural‑științific,
participând chiar la crearea unor așezăminte de mare importanță. Oarecum
la întâmplare, amintim acum – în afara călătoriei lui Walter Hoffmann de
la finele anilor ‘30 în acest spațiu, menționată mai sus – prezența în mediul
universitar de la noi a unei personalități științifice germane precum Franz
Babinger (1891–1967), eminent orientalist și istoric al Imperiului Otoman,
profesor al Universității din Berlin începând cu 1921, invitat în România de
către Nicolae Iorga – în 1935 –, ca un soi de refugiu pentru acesta, din cauza
atitudinilor sale anti‑naziste. Angajat inițial în cadrul Institutului pentru
Studiul Europei Sud‑Estice, din 1937 trece la Universitatea din Iași, predând
cursuri de limba turcă și de istoria Imperiului Otoman, pentru ca în 1940 să
fondeze aici Institutul de Turcologie, împreună cu Gh.I. Brătianu, formând o
adevărată „școală” în domeniu, deși în 1943 a trebuit să părăsească România,
prigonit fiind de autoritățile germane232.
În plus, mediul românesc resimțea nevoia unor formule asociative care să
229
Konrad Richter fusese la începutul veacului XX contracandidatul lui Mândrescu la catedra
de germanistică din București, competiția meritând toată atenția specialiștilor în sociologia
culturii și educației (Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1722/1907, f. 7, 9–10,
13, 26, 52–53; dos. 2216/1907, f. 12–53).
230
Cf. Arhiva CNSAS, dos. D‑020613, vol. 4 (Institutul Cultural Româno‑German), f. 79.
231
Ibidem, f. 80.
232
Vezi Dan Prodan, Franz Babinger en Roumanie (1935–1943). Étude et sources historiques,
Istanbul, Les Éditions Isis, 2003; Idem, Franz Babinger şi Gheorghe I. Brătianu. Confluenţe, în
„Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol”, Iași, XLVII, 2010, p. 81–96.
înlesnească contactele cu o Germanie în profundă transformare după numirea

lui Adolf Hitler în postura de cancelar al Reichului, mult prea interesată de
sud‑estul și răsăritul european. De pildă, la finele lui mai 1933 se constituie la
București „Institutul Cultural Româno‑German” și prin aportul direct al unor
sași din Transilvania (Rudolf Brandsch, Hans Otto Roth și Fritz Fabritius),
alături de Gh. Tașcă, Al. Tzigara‑Samurcaș, Șt. Tătărescu, Gh.A. Cuza, Nichifor
Crainic ș.a., scopul declarat al acestuia fiind crearea unor „raporturi amicale”
româno‑germane în domeniul cultural și economic233. Deși nu a fost o creație
durabilă, poate și datorită înfruntării încă de la început între orientarea pro‑
nazistă și cei ce se doreau distanțați de ideologia hitleristă, dar și din cauza
orgoliilor celor ce aspirau să dețină controlul Institutului, acestuia i s‑a impri‑
mat încă de la început un caracter politic evident, la ședința de constituire din
25 mai 1933 fiind de față aproximativ 600 persoane, majoritatea studenți și
membri ai Ligii Apărării Național Creștine, care de altfel au deschis aduna‑
rea intonând cântecul batalioanelor de asalt, întreaga asistență ridicându‑se
în picioare, în rândul acesteia aflându‑se ambasadorul Germaniei, von der
Schulenburg234, dar și Friedrich Weber, jurnalist, corespondentul de presă din
București al oficiosului nazist „Völkischer Beobachter”.
O instituție având ca scop principal predarea limbii germane, organiza‑
rea de conferințe, dar și schimbul de studenți și facilitarea unor excursii de
studii va fi „Asociația Academică Româno‑Germană”, înființată la 21 noiem‑
brie 1935 în București de către medicul Ion Dan Temeliescu, fost student
al Universității din Leipzig, și susținută, printre alții, și de Martin Block.
Așezământul funcționa și el în temeiul principiilor naziste, din moment ce
în statutul lui era prevăzut faptul că „se compune din studenți și posesori de
titluri academice, excepție făcând evreii”235. De altfel, acest lucru este confir‑
mat și de activitatea instituției. În vara anului 1936, de pildă, Asociația a orga‑
nizat un schimb de studenți prin intermediul căruia 25 de tineri germani au
vizitat România pe o perioadă de două luni, în vreme ce 25 de studenți români
au fost trimiși, în același interval, în Reich. Pe lângă faptul că au avut ocazia
să asiste la Jocurile Olimpice organizate în 1936 la Berlin, printre activitățile
tinerilor români în Germania s‑a numărat și participarea la cursuri de propa‑
233
Cf. Arhiva CNSAS, dos. D‑020613, vol. 4 (Institutul Cultural Româno‑German), 143 file.
234
Friedrich‑Werner Graf von der Schulenburg (1875–1944) s‑a remarcat prin cariera sa diplo‑
matică, începută în 1901 şi încheiată abia în 1944, când va fi condamnat la moarte şi executat
ca urmare a implicării sale în încercarea de asasinare a lui Hitler de la 20 iulie 1944. Înainte de
primul război mondial a lucrat la consulatele germane din Barcelona, Lvov, Praga, Varşovia şi
Tbilisi, pentru ca ulterior să fie trimis la Teheran şi apoi la Bucureşti, până în 1934, când a fost
numit ambasador al Germaniei în Uniunea Sovietică. A jucat un rol important în elaborarea şi
semnarea pactului de neagresiune Ribbentrop‑Molotov din 1939.
235
Cf. Politisches Archiv Berlin, Fond Bukarest, dos. 142.
gandă nazistă, care abordau subiecte precum lagărele de muncă, organizarea

tineretului și a studențimii germane, măsuri pentru conservarea „sănătății
poporului german” etc. Ca urmare, un student român participant la acest
schimb se declara impresionat de tineretul nazist: „Am văzut cu cât succes
a fost învățată o întreagă generație să‑și iubească țara și să‑și subordoneze
țelurile în totalitate națiunii germane”. Pe de altă parte, atunci când studenții
germani au venit în România, printre activități s‑a numărat și vizita făcută lui
Corneliu Zelea Codreanu în tabăra de la Carmen Sylva236.
În tot acest context, Ministerul german de Externe va înființa la București
în septembrie 1938 o filială a Deutscher Akademischer Austauschdienst (DAAD)
– cunoscut la noi ca Oficiul Universitar German, pe str. Victor Emanuel 10,
vizavi de Legația germană –, sub conducerea lui Karl Supprian, ceea ce va
marca un nou pas în apropierea culturală și academică dintre Germania și
România, mai ales prin facilitarea situației tinerilor de la noi care doreau
să plece la studii în Reich. Cum de la sine se înțelege, filiala DAAD din
București a fost creată și ca reacție la activitatea bogată pe care o desfășura
Institut Français des Hautes Études în România. Astfel, Oficiul va avea, printre
alte atribuții, atât coordonarea schimburilor de studenți, profesori, asistenți
și practicanți între cele două țări (gestionarea aplicațiilor pentru bursele
Fundației Humboldt, ale Fundației Deutschland și pentru alte stipendii ofe‑
rite de statul german), cât și schimbul de carte. Organiza totodată conferințe
și congrese, coordona lectorii germani din România, sprijinea înființarea de
asociații academice româno‑germane etc237.
Și poate nu întâmplător, tot în 1938 s‑a decis înființarea la München a
unui Institut cultural germano‑român, pus sub conducerea lectorului Virgil
Tempeanu și a profesorului german Eduard Hartl238. Deși n‑avem informații
prea multe în ceea ce privește funcționarea acestuia, Institutul era proiectat
nu doar în scopuri academice și culturale, ci și propagandistice, pe fundalul
236
Ibidem, dos. 141.
237
Ibidem, dos. 142: Regulament pentru activitatea sucursalei DAAD în străinătate.
238
Virgil Tempeanu se specializase în mai multe rânduri în Germania, pentru ca în 1934 să‑și
susțină doctoratul la București cu o disertație despre Cântecele de cruciadă ale lui Walther von
der Vogelweide, sub coordonarea lui Simion Mândrescu. În 1935 a fost numit lector de limba
și literatura română la München, dar după numai șase semestre revine în țară, devenind pro‑
fesor de germană în mai multe locuri (Academia de Înalte Studii Comerciale, Politehnică etc).
Eduard Hartl nu doar că era prieten cu Tempeanu, dar se afirmase deja ca un specialist în
germanistica medievală, predând la universitatea bavareză, însă profesor nu a devenit decât
după 1945, ca urmare a reticenței sale față de regimul nazist. Pentru cei doi vezi: Vasile G. Popa,
Eugen Dimitriu, Virgil Tempeanu. Viața și Opera, 2 vol., Iași, Edit. Demiurg Plus, 2012; Stefan
Hemler, Zwischen Annäherung und Distanzierung. Der Weg des deutschnationalen Germanisten
Eduard Hartl durch die NS‑Zeit, în „Euphorion. Zeitschrift für Literaturgeschichte”, nr. 96,
2002, vol. 2, p. 205–250).
ascensiunii tot mai ferme a extremei drepte în România: „Marea mișcare

națională care are loc acum în România și care a luat o expresie eliberatoare
în sensul revoluției național‑socialiste și fasciste arată cât de necesar este ca
în fruntea Institutului cultural germano‑român să fie numită o personalitate
marcantă din viața politică a Reichului”239.
Iar dacă la toate acestea luăm în seamă și faptul că Richard Csáky din
Sibiu, conducătorul Ligii Culturale a Germanilor din România, a fost numit
în funcția de însărcinat de afaceri al Institutului German de Cultură pentru
Străinătate din Stuttgart, completăm oarecum imaginea interesului Reichului
și față de germanii de la noi240. Însă ca o încununare a tuturor acestor prezențe
a fost inaugurarea la București a Institutului German de Științe, pe 6 aprilie
1940, despre care am vorbit deja mai sus.
Institutul Român din Germania

În acest context, parcă în virtutea unui gest de reciprocitate, se înființează
și Institutul Român din Berlin, prin Decretul‑Lege nr. 2756 din 16 august
1940. Documentul cuprinde șase articole, ce dau contur așezământului, acesta
urmând să funcționeze pe lângă Legația României din Germania, începând cu
1 septembrie 1940 și având titulatura: „Rumänisches Institut in Deutschland”.
Scopul principal al acestuia este de a conduce, coordona și intensifica legă‑
turile culturale dintre România și al Treilea Reich, stabilindu‑se totodată
direcțiile de acțiune, în primul rând prin studierea și promovarea la noi a
instituțiilor naziste. Dintre celelalte obiective asumate de acest stabiliment,
trebuie să menționăm aici: necesitatea de a coordona și supraveghea pe toți
aceia care studiază în Germania, indiferent de rangul specializării, mai ales a
celor ce sunt stipendiați de statul român; facilitarea schimbului de studenți
și profesori între cele două țări; realizarea unor strânse legături cu acele
instituții din Reich ce au ca țintă studiul Bazinului Dunărean și Balcanii; orga‑
nizarea de conferințe și expoziții în țara gazdă, cu obligația de a supraveghea
desfășurarea acestora din perspectiva interesului național; va avea misiunea
de a publica și de a facilita tipărirea de materiale științifice și de promovare a
României, înființând în cadrul Institutului un Serviciu Bibliografic cu privire
la noi241; va supraveghea respectarea drepturilor de proprietate ale autorilor
239
Politisches Archiv Berlin, Fond Kultur, dos. R 61279.
240
Vezi Irina Nastasă‑Matei, Institute și asociații culturale româno‑germane în prima jumătate a
secolului 20, în vol. Debates on Globalization. Approaching National Identity through Intercultural
Dialogue, ed. Iulian Boldea, Târgu‑Mureş, Edit. Arhipelag XXI, 2015, p. 246–253.
241
Într‑adevăr, Institutul Român din Berlin va alcătui periodic liste bibliografice cu lucrările
apărute despre România în limba germană, dar de regulă pentru uzul Academiei Române.
români în Reich, facilitându‑le accesul la edituri germane; crearea unei rețele

de corespondenți în cele mai importante orașe ale Reichului, îngrijindu‑se
deopotrivă de toate acele activități culturale care ar contribui la o „apropiere”
româno‑germană242.
Iată așadar că Institutului i se atribuie o serie de obiective extrem de
importante sub aspectul „diplomației culturale”, dar și al propagandei în
cel de‑al Treilea Reich, pentru că momentul înființării lui nu este lipsit de
semnificații. A fost creat într‑o perioadă de apogeu a Germaniei (ocuparea
Poloniei, prăbușirea Europei apusene, avea aliați importanți – Italia, Japonia,
Ungaria), reflectând în fond conștientizarea de către România că o politică
culturală în Reich este un element extrem de important al acțiunii diplo‑
matice. Nu întâmplător, inițial institutul a depins de Ministerul Afacerilor
Străine (nu neapărat pentru că Mihail Manoilescu conducea departamentul,
ci pentru că Institutul era privit ca atare), motiv pentru care i s‑a și prevăzut
încă de la început un buget consistent.
În plus, Institutului din Berlin i se atribuie în mod evident funcția de medi‑
ator cultural între cele două țări. Este de altfel și foarte dificil a stabili limi‑
tele dintre mediere și propagandă, chiar între cultură și politică, atunci când
vorbim de astfel de așezăminte. Semnificativ este însă faptul că Institutul a
fost conceput altfel decât Școlile Române de la Paris și Roma, legiuitorul atri‑
buindu‑i calitatea de instrument al culturii române pus la dispoziția societății
germane, a celor interesați în a cunoaște această țară de la gurile Dunării.
Pentru a o înțelege, mai întâi este nevoie să o faci cunoscută, și nu întâmplă‑
tor stabilimentului i se atribuie și calitatea unui centru de documentare. Apoi
el era pus la dispoziția studenților români, care trebuiau pe de o parte să fie
îndrumați în Germania, dar pe de alta se cuvenea să devină propagatori ai cul‑
turii noastre în al Treilea Reich. În asta rezidă, la urma urmei, și importanța
Institutului, având deopotrivă o dimensiune culturală, politică, dar și de con‑
trol ideologic, trebuind totodată să genereze și să consolideze pe plan cultural
și intelectual o „antantă” diplomatică între România și Germania, care ar fi
devenit și antidotul la propaganda Ungariei pe tărâm cultural și politic în cel
de‑al Treilea Reich.
Din perspectivă organizatorică, legea de înființare a Institutului prevedea
ca Ministerul Afacerilor Străine să numească o „personalitate culturală” în
fruntea așezământului, pe baza unui contract pe termen de cinci ani, aceasta
având dreptul de a cumula deopotrivă și o funcție de stat. Totodată, el este
Vezi, de pildă, Arhiva Ministerului de Externe București, Fondul 71/Germania, vol. 132 (septembrie
1942‑august 1944), f. 156.
242
Vezi și Sextil Pușcariu, Das Rumänische Institut in Deutschland, în „Deutsche Kultur im
Leben der Völker”, 1941, Heft 1, p. 95–98.
însărcinat cu desemnarea colaboratorilor, instituțiile publice de la noi fiind

autorizate a‑i detașa cu toate drepturile ce decurg din funcțiilor lor. Sub
aspect financiar, Institutul va avea un buget distinct în cadrul Ministerului, la
capitolul „Cheltuieli diplomatice”, care beneficia de prevederi speciale.
În virtutea art. III al Decretului‑Lege de mai sus, pe 19 august 1940, la
București, se încheie un „Contract pentru conducerea, organizarea și admi‑
nistrarea Institutului Român din Germania”, între ministrul Afacerilor
Străine de atunci, Mihail Manoilescu, și Sextil Pușcariu243. Documentul
vizează atât statutul acestuia din urmă, cât și al personalului ce urmează a
lucra în cadrul Institutului. Din prevederile contractuale, reținem pentru
moment că persoana desemnată este într‑adevăr o „personalitate culturală”
(invocându‑se calitatea de profesor universitar și cea de membru corespon‑
dent ale Academiilor de Științe din Berlin și Leipzig), ce va începe activitatea
de la 1 septembrie 1940 sub titulatura de „conducător” al Institutului, acesta
obligându‑se a îndeplini scopurile deja menționate în Decretul‑Lege mai sus
amintit (art. II), cu ceva mai multe precizări în ceea ce privește tipăriturile și
funcționarea unei biblioteci apte să ofere o documentare cât mai temeinică
asupra României, inclusiv prin prezența aproape la zi a principalelor ziare
și reviste din țară. Totodată, Sextil Pușcariu își asumă obligația de a locui în
Germania cel puțin șase luni pe an, pentru că în același timp – conform art.
III – el își păstra și angajamentele universitare, evident, retribuite. Însă pen‑
tru buna funcționare a Institutului, „conducătorul” desemnat avea dreptul să
angajeze cel puțin opt colaboratori care să locuiască permanent la Berlin, tot
el fiind cel care gestiona bugetul acordat așa cum credea de cuviință (în sensul
că i se atribuise lui direct o sumă forfetară – scutită de taxe, impozite etc –,
asupra căreia avea deplina libertate de utilizare). Sextil Pușcariu este totodată
însărcinat cu aflarea și amenajarea unui sediu în Berlin care să corespundă
scopurilor Institutului, urmând ca la expirarea contractului întregul patrimo‑
niu mobil al acestuia să revină de drept Ministerului Afacerilor Străine.
Și pentru că tot am ajuns în acest punct iar numele lui Sextil Pușcariu a
fost invocat în mai multe rânduri până acum, credem a nu fi lipsit de interes
să‑l prezentăm și celor mai puțin familiarizați cu povestea de viață a ilustrului
cărturar, nu chiar ca într‑o „voce” obișnuită de dicționar.
Născut pe 4 ianuarie 1877, la Brașov, Sextil Pușcariu era fiul avocatului
Iosif Pușcariu (1835–1923), implicat în viața culturală transilvană din a doua
jumătate a veacului XIX, cu apetit pentru versuri și vocație de ctitor spiritual,
de vreme ce a fondat revista umoristică „Cocoșul roșu”, dar și câteva societăți
243
Textul contractului în Arh.St.Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale, dos. 1075/1941,
f. 353–365, 403–404; Arh.St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2906, Contencios,
dos. 224/1943, f. 27–28 (în acest volum, doc. 77).
culturale, colaborând în același timp la prestigioase periodice precum „Gazeta

Transilvaniei” ori „Sămănătorul”. Ne‑a lăsat de altfel un pitoresc volum de
amintiri, intitulat Povestiri de ale lui Moș Barbă‑Albă (1909), în vreme ce un
frate al său – așadar unchi al lui Sextil – nu este altul decât faimosul Ioan
Pușcariu (1824–1911), „uns” cu titlul de „cavaler”, personalitate remarcabilă
a vieții politice și culturale din Ardeal, nu doar cu vocație de memorialist, ci
chiar de istoric, devenind membru al Academiei Române244.
După studiile primare și secundare de la Brașov – context în care se
dovedește un excelent utilizator al limbilor română, germană și maghiară –,
Sextil Pușcariu se îndreaptă spre Universitatea din Leipzig, unde studiază
filologia romanică, devenind totodată colaborator al lui Gustav Weigand, în
cadrul nu demult înființatului „Institut für Rumänische Sprache”, care‑i va
coordona și doctoratul, susținut în vara lui 1899.
Din toamna acestui an se îndreaptă spre Paris, unde urmează vreme de trei
ani deja faimoasa École Pratique des Hautes Etudes245, frecventând lecțiile
lui Gaston Paris, Antoine Thomas, Paul Passy și A. Morel‑Fatio, dar apro‑
piindu‑se și de Mario Roques, fondatorul Institutului Filologic din Paris și
diriguitorul revistei „Romania” (din 1912), cel care în anii primei conflagraţii
mondiale a luptat pe front contra nemților, fiind de altfel şi decorat cu „Crucea
de Război” în 1918. Ulterior, Roques a căpătat în anii interbelici câteva însăr‑
cinări cu mari răspunderi birocratice, fiind printre altele secretar al Biroului
Internaţional al Muncii, cu sediul la Geneva (unde director era colegul său
filolog de la École des Hautes Etudes, Albert Thomas), aflându‑se în 1919 în
România pentru a organiza Misiunea Universitară Franceză, pentru ca din
1929 să i se încredințeze direcţia Societăţii Vechilor Texte Franceze, în 1936
fiind cooptat în Comisia de Istorie Literară a Franţei, iar în 1937 devenind
chiar preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Filologice a Școlii de Studii
Înalte de mai sus. De altfel, Pușcariu și Roques s‑au întâlnit de câteva ori prin
anii ‘20, ultima dată – probabil – cu ocazia reuniunii specialiștilor în filologie
romanică la Paris (10–11 aprilie 1930), pentru ca în câteva rânduri specialistul
francez să‑i aprecieze – în „Romania” – diverse lucrări ale universitarului clu‑
jean, chiar până în preajma izbucnirii celui de‑al doilea război mondial.
Am insistat pe acest aspect deoarece opțiunile politice ulterioare ale lui
Pușcariu ar explica oarecum afirmaţia lui din volumul de amintiri, Călare pe
două veacuri, că în perioada când l‑a frecventat pe Gaston Paris nu l‑ar fi întâlnit
244
Asupra familiei sale, Sextil Pușcariu ne‑a lăsat Spița unui neam din Ardeal, ed. Magdalena
Vulpe, Cluj, Edit. Clusium, 1998, cu detalii importante despre predecesorii săi.
245
Cf. Lucian Nastasă‑Kovács, Studenți români la École Pratique des Hautes Études (Section des
Sciences Historiques et Philologiques), 1868–1948, Cluj, Edit. Școala Ardeleană/Eikon, 2016,
p. 93.
pe Mario Roques246. Poate nu mai era de utilitate când a redactat aceste însem‑
nări memorialistice (în anii ‘40, finalizate în decembrie 1947) să evidențieze
această veche relație intelectuală247, însă Raportul de activitate de la École des
Hautes Etudes îi menționează pe ambii în cadrul unor conferințe de dumi‑
nica248. În plus, în anul 1900/1901, Mario Roques suplinea pe Antoine Thomas
(ataşat Filologiei romanice, al cărei director de studii era G. Paris, dar care era
indisponibil în acel an academic), context în care cel dintâi a ţinut 27 de lecţii
despre particularităţile şi dezvoltarea fonetică a latinei vulgare, lecţii urmărite
cu „asiduitate” – conform Raportului – şi de Sextil Puşcariu249, care a prezentat o
lucrare despre –s final al monosilabelor în română şi italiană, ce a generat chiar
dezbateri250.
De la Paris, Pușcariu își îndreaptă pașii spre Viena, unde se va specializa în
filologie romanică cu Wilhelm Meyer‑Lübke, sub oblăduirea căruia își susține
și docența (1904), afirmându‑se totodată ca inițiator și, mai ales, organizator
al Seminarului de limba română din cadrul universității vieneze, primul de
acest fel în capitala Imperiului austro‑ungar. De altfel, anul 1905 este marcat
de activitatea lui asiduă în cadrul seminarului respectiv, cu acest prilej cunos‑
cându‑l pe Ernst Gamillscheg, tocmai venit pentru următorii ani la Viena, cu
intenția de a studia cu Meyer‑Lübke filologia romanică. Din 1906 devine pro‑
fesor de Limba și literatura română la Universitatea din Cernăuți, pentru ca
anii războiului mondial (1914–1918) să‑i petreacă în armata austro‑ungară.
Stabilește însă în Bucovina legături temeinice de prietenie cu unii conaționali
universitari – „prieteni devotați”, după expresia lui251 –, precum Max Hacman,
Alexe Procopovici și I. Bodea, pentru a menționa doar pe câțiva din cei ce au
legătură cu volumul de față, nume care vor juca un rol important și în cadrul
Consiliului Național din Bucovina, alături de Sextil Pușcariu, prin proclama‑
rea unirii cu România, la 28 octombrie 1918.
Sfârșitul marii conflagrații a adus desăvârșirea dezideratului unității
naționale, Vechiului Regat adăugându‑i‑se Bucovina, Basarabia și
Transilvania. În acest context, Pușcariu este invitat să preia funcția de rector
246
Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895–1906), p. 166.
247
De altfel, când Mario Roques s‑a aflat la Cluj, în noiembrie 1930, nu s‑a întâlnit și cu Sextil
Pușcariu, deși acesta se afla în localitate.
248
École Pratique des Hautes Études. Section des Sciences Historiques et Philologiques. Annuaire
1902, Paris, Imprimerie Nationale, 1901, p. 82.
249
Există, de altfel, în Arhiva Sextil Pușcariu de la Institutul de Lingvistică din Cluj, un manus‑
cris (79/a) cu însemnări de la acest curs al lui Roques.
250
École Pratique des Hautes Études. Section des Sciences Historiques et Philologiques. Annuaire
1902, p. 83.
251
Sextil Pușcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe și Ion Bulei, București, Edit. Minerva, 1978,
p. 776.
al Universității din Cluj (la vremea aceea, pentru început, având titulatura
de „comisar general”), dovedind cu această ocazie calități de bun organiza‑
tor instituțional, îndeosebi prin preluarea acesteia de la maghiari și trans‑
formarea ei într‑o citadelă românească de învățământ superior. De altfel,
lui Sextil Pușcariu i se datorează o bună parte din cooptările merituoase de
profesori universitari, intrând nu de puține ori în conflict cu personalități
bucureștene ori transilvane, care doreau și în Ardeal impunerea unei
anume clientele. Refuzând alte demnități pentru a se dedica acestui proiect,
Puşcariu a pus în practică ideea că posturile didactice din Cluj nu „pot servi
ca un fel de recompensă naţională pentru bărbaţii merituoşi din Ardeal,
care însă n‑au pregătirea necesară pentru un profesor universitar”252. Însă
totodată şi‑a propus – după cum a notat la 29 mai 1919, referitor la coopta‑
rea viitorului corp universitar – să lucreze „cu multă dibăcie, ca să nu ating
susceptibilităţi, dar şi cu toată energia necesară, ca să nu intre amestecul
politicienilor”253.
În felul acesta, datorită perspicacității și vocației organizatorice, Sextil
Pușcariu a reușit ca în scurtă vreme de la preluare Universitatea să capete un
bun renume european. În acest context, filologul (care admira profund știința
germană) a considerat util să apeleze la modelul universităților franceze (ali‑
niind de fapt Clujul la celelalte universități românești), cooptând totodată
multe personalități din Hexagon, care să ilustreze la noi domenii încă defici‑
tare. A reușit chiar să instituie categoria „profesorilor cu contract” – în con‑
diţiile stabilite de convenţia C. Angelescu‑L. Poincaré –, ceea ce până atunci
nu existase în România, iar pe la alte universități cu greu s‑a acceptat, și doar
pentru categoria de „lectori” ai unor idiomuri străine. Așa a fost adus la Cluj
marele geograf Emmanuel de Martonne (în primul rând prin insistențele lui
Pușcariu), care va avea un rol important la Conferința păcii de la Paris, pentru
fixarea granițelor României254. Tot datorită filologului român a venit aici Jules
Guyart, de la Universitatea din Lyon, care a predat Istoria medicinei (1919–
1927)255, pentru ca apoi materia să revină unui nepot al lui Pușcariu, Valeriu
Bologa256, profesor titular al acestei materii din 1932. Iar în aceeași ordine de
252
Ibidem, p. 404.
253
Ibidem, p. 444.
254
De Martonne fusese coleg la École Normale Supérieure cu Pompiliu Eliade (promoţia 1892,
24 elevi), care i‑a stârnit interesul pentru spațiul moldo‑valah. Vezi și Gavin Bowd, Un géogra‑
phe français et la Roumanie: Emmanuel de Martonne, 1873–1955, Paris, Edit. L’Harmattan, 2012,
216 p.; Gavin Bowd, Daniel Clayton, Emmanuel de Martonne and the wartime defence of Greater
Romania. Circle, set square and spine, în „Journal of Historical Geography”, 47, 2015, January,
p. 50–63.
255
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 467/1927.
256
Mama acestuia, Lucia Bologa, era soră cu Sextil Pușcariu.
idei putem aminti aici cooptarea la Universitatea românească din Cluj a lui
Giandomenico Serra și Yves Auger (colaboratori apropiați ai lui Pușcariu și
în cadrul Muzeului Limbii Române) ori a lui René Jeannel, care a predat bio‑
logia generală la Facultatea de Știinţe din 1921257, pentru ca ulterior să mai
vină la Cluj hidrologul Pierre‑Alfred Chappuis, dar și Pierre Thomas, ca pro‑
fesor de chimie biologică și director al Institutului de chimie biologică de la
Facultatea de Medicină (din 1927).
De altfel, activitatea de început a lui Sextil Pușcariu la Cluj – din perspec‑
tivă administrativ‑organizatorică – a fost apreciată de cam toată lumea, până
și de un personaj care de regulă cu greu recunoștea meritele cuiva, doar pentru
a se scoate pe sine în evidență. Însă în cazul lui Pușcariu, cu care a lucrat la
„românizarea” universității clujene, Onisifor Ghibu afirmă răspicat că filolo‑
gul adus de la Cernăuți „a fost un rector binecuvântat pentru universitatea
clujeană”258. Iar această vocație de organizator se va manifesta și mai apoi, din
toamna lui 1919 punând bazele Muzeului Limbii Române, în cadrul căruia
se va dezvolta cea mai solidă și fecundă „școală” românească de filologie, cu
realizări notabile, îndeosebi prin periodicul „Dacoromania” (din 1920) și cele‑
brul Atlas lingvistic român. Și tot Sextil Pușcariu este artizanul unei „Cetăți
Universitare” la Cluj, rămasă în fază de proiect, pentru ca în vremea recto‑
ratului lui Iuliu Hațieganu acolo să se ridice doar o bază sportivă, însă a fost
președintele comisiei pentru înființarea și organizarea Muzeului Etnografic.
După cum îl caracterizează același Onisifor Ghibu, „Pușcariu n‑a fost numai
un profesor excelent și un filolog de mare calibru, ci a fost și un cap luminat,
ordonat, sistematic, care de multe ori se uita pe sine”259. Totodată, Pușcariu a
fondat și condus diverse periodice, societăți culturale sau de altă natură, fiind
deopotrivă membru în diverse consilii de administrație, în Comisia Istorică
a României, în Comitetul Fondului Cultural „Ion Brătianu”, în comitetul de
patronaj al Institutului de Cultură Italian, președinte al Asociației Profesorilor
Universitari, delegat al României la Liga Națiunilor, membru în Comitetul de
lectură al Teatrului Național din Cluj, în consiliul de administrație al Operei
Române și al Teatrului Național etc.
De altfel, nu întâmplător, tot lui Sextil Pușcariu i‑a revenit sarcina de a
asigura instalarea universității din Cluj la Sibiu, după Arbitrajul de la Viena
(30 august 1940). Așa se face că deși filologul fusese deja numit „președinte”
al Institutului Român din Berlin, odată cu instaurarea regimului legionar i s‑a
257
Vezi memoriile fiicei acestuia, Jacqueline Jeannel, Ma Roumanie. România mea, ed.
Ana‑Maria Stan, Cluj, Centrul de Studii Transilvane, 2012.
258
Onisifor Ghibu, Oameni între oameni. Amintiri, ed. Ion Bulei, Octavian O. Ghibu, Șerban
Polverejan, București, Edit. Eminescu, 1990, p. 431.
259
Ibidem, p. 435.
încredințat și funcția de rector260, îmbrăcând cămașa verde (asemenea multor

altor universitari autodeclarați apoi „democrați”, cum ar fi C. Daicoviciu, la
vremea aceea decan al Facultății de Litere din Cluj/Sibiu). I‑a revenit însă lui
Pușcariu sarcina extrem de dificilă de a afla în termen scurt noi locații pen‑
tru trei din facultățile universității clujene (pentru că Facultatea de Știinţe
și‑a avut sediul la Timișoara), într‑un oraș deja suprapopulat – cum era acum
Sibiul –, unde‑și găsiseră găzduire și mulți din refugiații basarabeni și buco‑
vineni. Instalarea clinicilor universitare, a diverselor laboratoare și institute,
reajustările organigramelor corpului profesoral pentru a face loc acelor cadre
didactice din Cernăuți realocate Universității din Cluj/Sibiu și încă multe alte
probleme specifice unor asemenea perioade de criză solicitau nu doar price‑
pere și spirit managerial, cât mai ales mult tact și stăpânire de sine, utiliza‑
rea eficientă a resurselor umane și materiale etc, toate acestea la un loc fiind
întruchipate în Sextil Pușcariu.
Dintr‑o altă perspectivă, și ținând seama de cele prezentate mai sus, s‑ar
putea spune că Sextil Pușcariu a fost un veritabil cumulard, deținând şi alte
posturi sau funcţii ce constituiau fie pârghii de putere, fie surse financiare
(prin cumulul de indemnizaţii), fie gratificaţii simbolice (prestigiu personal),
fie toate la un loc. De aceea, cumulul nu este doar semnul unei reuşite şi al
unei promovări sociale, ci şi un stimul pentru alte ascensiuni şi privilegii, care
vin aproape de la sine. Totodată, cumulardul reuşeşte să‑şi lărgească sfera
relaţiilor sociale, pe de o parte integrându‑se într‑una din multiplele branşe
de clientelism, iar pe de alta creându‑şi una proprie, exercitând astfel un real
control – aşadar „putere” – în reţeaua pe care o ilustrează261.
De altfel, toate cumulurile duc spre putere, pentru că a‑şi multiplica func‑
ţiile înseamnă a‑şi multiplica responsabilităţile care, nu de puţine ori, se con‑
solidează unele pe altele şi chiar asigură individului alte promovări. Poate de
aceea, în mediul academic, aspectul a fost considerat ca reprobabil nu doar
de interlocutorii externi262, chiar lui Sextil Pușcariu reproșându‑i‑se frec‑
vent (inclusiv în documentele din acest volum) postura de cumulard. Însă în
260
Din stenograma Consiliului de Miniștri de pe 18 septembrie 1940 rezultă cât se poate de
clar faptul că Ion Antonescu l‑a dorit pe Pușcariu ca rector, deși acesta din urmă refuzase
inițial, propunându‑l pe Iuliu Moldovan. Filologul pusese o serie de condiții și solicitase mai
multe lucruri de la guvern pentru instalarea și funcționarea Universității din Sibiu, pe care
Antonescu i le‑a împlinit în mare parte. (Cf. Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri.
Guvernarea Ion Antonescu, I (septembrie‑decembrie 1940), ed. Marcel‑Dumitru Ciucă, Aurelian
Teodorescu, Bogdan Florin Popovici, București, Arhivele Naționale ale României, 1997, p. 58).
261
Vezi Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare
a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007, p. 114–122.
262
V.R. Cupărescu, Despre cumularzi, în „Dacia nouă”, Cluj, III, 1934, nr. 249 (14 noiembrie),
p. 1.
1919, filologul proaspăt numit să organizeze Universitatea românească din

Cluj gândea oarecum diferit și doar pentru a limita cât mai mult implicarea
politicului în viaţa universitară, dar şi pentru a sili corpul universitar la o
muncă ştiinţifică susţinută, elaborând chiar un document ce prevedea – în
afară de salarizarea „onorabilă” a profesorilor – câteva incompatibilităţi cu
această profesie: funcţiile de deputat sau senator, în afară de reprezentantul
oficial; practica avocăţească; practica medicală a medicilor profesori teoreti‑
cieni, care doar puteau să consulte; nu puteau lucra în întreprinderi cu carac‑
ter comercial sau industrial (sanatorii, pensioane, fabrici etc)263. Până la urmă
însă, aceste propuneri nu au căpătat şi caracter de lege, constituind mereu
subiect de discuţie, dezbateri, conflicte.
Acum însă, în toamna lui 1940, în afara calităţii de profesor (în urma căreia
primea suma de 30.000 lei/lună), Sextil Puşcariu era director al Muzeului
Limbii Române (pentru care mai lua 12.000 lei/lună, iar în plus îi asigura locu‑
inţă, utilităţi – apă, lumină, încălzire etc – şi servitori, fără nici o plată supli‑
mentară), rector (cu indemnizație), membru al Academiei Române (transport
gratuit pe CFR, clasa I, bonuri valorice în cuantum de aproximativ 5000 lei/
lună), coordonator al Dicţionarului Academiei (20.000 lei/lună), reprezentant
al României la câteva Institute şi Comitete internaţionale (transport şi cazare
gratuite, plus diurnă de mii de lei), director al Institutului Român din Berlin
(despre beneficii veți afla din acest tom) etc264.
Cum de la sine se înțelege, toate aceste însărcinări administrative și de
organizare s‑au pliat pe o activitate științifică de excepție în domeniul filo‑
logiei265. De altfel, încă din 1906 i se încredințase lui Sextil Puşcariu reali‑
zarea Dicţionarului limbii române al Academiei, aflat până atunci în grija lui
Al. Philippide, după ce publicase Etymologisches Wörterbuch der rumänischen
Sprache. I. Lateinisches Element mit Berücksichtigen aller romanischen Sprachen
la Heidelberg în 1905 (distins de Academia Română cu premiul „I. Heliade
Rădulescu”), an ce a marcat şi cooptarea lui ca membru corespondent (titular
devenind în 1914). Însă coordonarea Dicţionarului a facilitat crearea la Cluj a
deja menționatului Muzeu al Limbii Române, unde Puşcariu a avut „mână
liberă” să angajeze pe oricine (mulţi dintre colaboratorii săi devenind mai
apoi universitari), iar cei care i‑au fost fideli şi au dovedit calităţi ştiinţifice au
fost promovaţi şi în Academie.
Așadar, numirea lui Sextil Pușcariu la conducerea Institutului Român din
Berlin răspundea indiscutabil prevederii Decretului‑Lege din 17 august 1940,
263
Cf. Sextil Puşcariu, Memorii, p. 401.
264
Vezi şi Institutul Român la Berlin, în „Revista critică”, XIV, 1940, nr. 4, p. 238–243.
265
Pentru activitatea științifică: Mircea Vaida, Sextil Pușcariu, critic și istoric literar, Cluj, Edit.
Dacia, 1972.
ca în fruntea așezământului să fie cooptată o „personalitatea culturală”, cu

multe și utile conexiuni în mediul academic german266, bucurându‑se tot‑
odată și de agrementul autorităților din cel de‑al Treilea Reich. Însă Sextil
Pușcariu a mai beneficiat de un atu puternic, și anume înrudirea prin alianță
cu un personaj important la vremea aceea, Mihail Manoilescu, ce ocupa por‑
tofoliul Ministerului Afacerilor Străine, fiind în această calitate și semnatarul
contractului cu filologul clujean267.
În fapt, fiica lui Sextil Puşcariu, Lia – despre care vom vorbi ceva mai jos
– devenise soția lui Grigore Manoilescu, fratele ministrului amintit, ministru
ce‑și câștigase un bun renume și prin teoriile lui economice, destul de apreci‑
ate în ceea ce privește corporatismul și teoria protecționismului ... mai curând
în America de Sud268. Pe lângă faptul că cei doi Manoileşti269 au fost până pe la
finele lui 1931 susţinători fervenţi ai lui Carol II, cooptându‑l pe Sextil Puşcariu
la direcţia ziarului „Drumul nou”, cu atitudine vădit şi profund carlistă, aser‑
vită guvernului Iorga, în plus s‑au dovedit şi pricepuţi întreprinzători în zona
Clujului. Concret, treptat, încă din 1921, fraţii Mihail şi Grigore Manoilescu
au preluat de la trei evrei minele de la Şoricani – ginerele lui Puşcariu deve‑
nind „directorul” –, asociindu‑se apoi cu firma belgiană Electrobel şi constru‑
ind în gara Aghireş o uzină electrică de 1000 kw, care furniza energie orașului
Cluj. De altfel, întregul complex minier a fost un experiment reuşit a ceea ce
însemna în epocă „românizarea” unei întreprinderi din Ardeal.
Și în acest context, alianțele matrimoniale devin un bun indicator în ceea
ce privește analiza manierei în care indivizii şi‑au gestionat diverse tipuri de
capitaluri şi atribute vizavi de alte atuuri pe care le pune în joc familia cu care
se înrudesc prin legământul căsătoriei. Indiscutabil, nu trebuie uitat faptul
că, printre altele, familia a fost definită ca o instituţie socială menită să asi‑
gure continuitatea intergeneraţională, dar ea se bazează și pe relaţii sociale,
pe relaţii de putere, de proprietate etc. Cu alte cuvinte, oricât de reprobabil
266
Vezi și Klaus Heitmann, Sextil Pușcariu – Deutschland und die deutsche Wissenschaft, în vol.
Siebenbürgen als Beispiel europäischen Kulturaustausches, Hrsg. P. Philippi, Köln, Böhlau Ver‑
lag, 1967, p. 117–142.
267
Pentru epocă sunt utile cele două volume de Memorii ale lui Mihail Manoilescu, ed. Valeriu
Dinu, București, Edit. Enciclopedică, 1993.
268
Vezi Mihail Manoilescu, Forțele naționale productive și comerțul exterior. Teoria
protecționismului și a schimbului internațional, ediție și studiu introductiv de Mihai Todosia,
trad. Valeriu Dinu, București, Edit. Științifică și Enciclopedică, 1986; C. Schifirneț, Sociologie
românească modernă, ediția II, București, Edit. Tritonic, 2017, p. 263–316.
269
Aceştia mai aveau un frate, pe Mircea Manoilescu, inginer, inspector general silvic, ajuns
senator, însă mort ulterior în lagărul de la Spanţov. Prin „alianţa” familială Puşcariu‑Manoi‑
lescu, filologul clujean s‑a „înrudit” astfel şi cu filosoful Dan Bădărău, de la Universitatea din
Iaşi, văr cu Manoileştii şi fiu al lui Alexandru Bădărău, şi acesta din urmă universitar, iar în
plus fost ministru al Justiţiei (1904–1905) şi la Lucrări Publice (1912–1913).
ne apare, se cuvine a ține seama de acest aspect în cazul de față, cu atât mai
mult cu cât este vorba de Sextil Pușcariu, care avea totuși un cult al nepotis‑
mului, dar și al prieteniei. Fără a intra acum în detalii mai complexe, trebuie
menționat faptul că – de pildă – în cadrul Muzeului Limbii Române, pe care
l‑a creat și condus, și‑a angajat fiica – Lia – ca asistentă încă din ultimul an de
facultate (de la 1 martie 1929). În aceeași instituție și‑a adus nora, Maria (soţia
lui Radu Puşcariu, fiul lui Sextil, chirurg, ajuns şi el universitar), având cali‑
tatea tot de asistent universitar. De altfel, filologul a mai facilitat cooptarea la
Universitatea din Cluj a nepotului său Valeriu Bologa (era unicul fiu al suro‑
rii mai mari a lui Sextil, Lucia), precum şi a unei alte rude, pe care o chema
tot Maria (alta decât cea menţionată mai înainte), ce a terminat Facultatea
de Litere în 1938, cu o licenţă despre Libertatea la Kant, devenind asistentă
la Muzeul Limbii Române. Tot aici a angajat între 1940–1944 pe soţia unuia
din cei mai vechi și fideli colaboratori ai săi şi coleg de facultate, pe Veronica
Procopovici, care în acelaşi timp era şi profesoară la Liceul Comercial din
Sibiu.
Revenind însă la subiectul nostru, în baza „libertății” acordate prin con‑
tract lui Sextil Pușcariu de a‑și alege colaboratorii din cadrul Institutului
Român din Berlin, la propunerea sa va fi numit prin Decizia nr. 9214 din 11
septembrie 1940 a Ministerului Propagandei un „director” al așezământului
din Germania în persoana ginerelui său, Grigore Manoilescu, în vreme ce
universitarul clujean va avea calitatea de „președinte”, iar Lia va căpăta o
titulatură mai mult simbolică, de „lector” de limba română atât în cadrul
Institutului, cât și în perioada când tatăl ei va ține lecții la Universitatea din
Berlin, la catedra de filologie romanică, dar și ca suplinitoare a lectoratului de
limba română de aici.
Anterior, la 6 septembrie 1940, Sextil Pușcariu optase la Berlin pentru
închirierea unui imobil ca sediu al Institutului Român, pentru o perioadă de
cinci ani270. Acesta aparținea moștenitorilor arhitectului Alfred Schrobsdorff,
cel care a edificat o bună parte din Charlottenburg, periferie bine cotată a
Berlinului, unde se găsea de altfel și Politehnica. Casa fusese părăsită încă din
1938 de fiul și nora acestuia, Erich și Else271, cea din urmă fiind nevoită să se
stabilească în Bulgaria în urma durității legilor rasiale din septembrie 1935,
270
Sextil Puşcariu şi Grigore Manoilescu veniseră la Berlin pentru această chestiune (mer‑
gând la secția culturală a Auswärtiges Amt, pentru a se lua primele „măsuri în vederea instalării
Institutului Român de la Berlin”), plus alte câteva probleme organizatorice, încă de miercuri,
21 august 1940. Cf. telegrama cifrată a Legației din Berlin, nr. 40408/23 august 1940, în Arhiva
Ministerului de Externe București, Fondul 71/Germania, vol. 80 (august‑octombrie 1940), f. 89;
Ibidem, vol. 131 (1933‑august 1942), f. 77; D.C. Amzăr, Jurnal berlinez, p. 186.
271
Else era născută Kirchner (1893–1949), iar anterior mai fusese măritată cu Fritz Schwiefert
(1890–1961), doctor în filologie, slavist, scriitor și scenarist. Ar mai fi de reținut că fiica Elsei
pentru simplul motiv că era evreică creștinată. Însă contractul de închiriere

s‑a semnat între statul român (prin Legația României din Berlin) și proprie‑
tari la data de 20 septembrie 1940.
Era un edificiu nu tocmai propriu scopului propus, motiv pentru care una
din aripi este supraetajată din fondurile alocate prin contract de Ministerul
Afacerilor Străine de la București, urmând ca investiția să fie amortizată din
chiria pe următorul deceniu, aici organizându‑se și apartamentele familii‑
lor Pușcariu și Manoilescu. De altfel, s‑a intervenit și în spațiile de la parter,
dotate cu mobilier impropriu, ce dădeau sentimentul unor camere bătrânești
pline cu tot felul de lucruri, încăperile fiind supuse unor transformări radicale.
De altfel, aici, sufrageria a fost transformată într‑o sală de conferințe destul
de încăpătoare (pentru 100, maxim 120 persoane), în vreme ce încăperile late‑
rale ale acesteia (un salon și o cameră de muzică) erau folosite la primirea
oaspeților, întrucât „scopul principal pentru care este înfiinţat institutul, şi
care este propaganda pentru România, astfel de primiri, recepţii etc urmează
să joace chiar un rol însemnat”272. Evident, toate aceste intervenții au avut
loc în contextul lipsei materialelor de construcții și a forței de muncă, dato‑
rită războiului, lucrările avansând cu greutate, pentru a fi pe deplin terminate
după aproape un an de zile. De aceea, când Institutul și‑a început activitatea
oficială, la 1 octombrie 1940, totul era o „improvizație”273.
În temeiul contractului cu Ministerul nostru de Externe, Pușcariu se obliga
să locuiască cel puțin șase luni pe an la Berlin, în rest afacerile curente ale
Institutului fiind conduse de directorul acestuia, Grigore Manoilescu.
Născut la Iași, pe 10 mai 1898, într‑o familie înstărită, cu pretenții „gene‑
alogice” care coborau până la boierii moldoveni din veacul XV, Grigore
Manoilescu a urmat școala primară și secundară în orașul natal, tot aici
înscriindu‑se la Facultatea de Drept, unde atmosfera antisemită era puter‑
nică și activă, sub oblăduirea lui A.C. Cuza și a studentului pe atunci Corneliu
Zelea Codreanu. De altfel, între 1920–1922 – câtă vreme cei doi au fost colegi –
violențele împotriva evreilor și cele anticomuniste erau la ordinea zilei, căpă‑
tând chiar o formulă organizatorică sub titulatura „Asociaţiei Studenţilor
Creştini”, întemeiată la 20 mai 1922, impunându‑l pe Codreanu ca unul
dintre conducătorii mişcării antisemite din România. Nu întâmplător, tot
în anul 1922, A.C. Cuza și colegul său N.C. Paulescu din București au înte‑
meiat Uniunea Naţional‑Creştină, al cărei obiectiv esenţial era soluţionarea
– deci nepoata lui Alfred Schrobsdorff –, Angelika (1927–2016), s‑a remarcat ca scriitoare și
actriță, celebră mai ales după publicarea cărții Die Herren, în 1961, ce a stârnit vii comentarii.
272
Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1814, f. 166.
273
Cf. Arhiva CNSAS, dos. I–401628, vol. 2, f. 358–375; Ibidem, dos. R–302770/Gh. Vinulescu,
f. 40–56.
problemei israeliților prin eliminarea acestora din societatea românească,

având chiar un organ de presă bilunar, „Apărarea Naţională”, în care A.C. Cuza
se erija în doctrinarul unei „ştiinţe a antisemitismului”.
Nu știm în ce măsură s‑a implicat Gr. Manoilescu în activismul zgomotos
de atunci al colegilor de extremă dreaptă274, dar putem bănui că mai degrabă
a fost vorba de o solidaritate, în virtutea ideii de fraternitate, de coeziune
generaţională, deoarece de pe la finele războiului mondial viitorul direc‑
tor al Institutului din Berlin este acaparat de latura sentimentală a vieții,
de altfel căsătorindu‑se cu o colegă de condiție modestă, orfană – Viorica
Constantinescu –, al cărei deces în chiar anul tulburărilor studențești l‑au
ținut deoparte de acestea.
Profund afectat de această pierdere, Gr. Manoilescu se transferă la
București, unde își va încheia studiile juridice, beneficiind aici de susținerea
fratelui său, Mihail Manoilescu, care sub liberali și averescani a ocupat diverse
funcții guvernamentale (fiind pe atunci subsecretar de stat la Ministerul
de Finanțe). În acest context, Grigore este o vreme funcționar la Banca
Marmorosch‑Blank, activează în Partidul Poporului, în această perioadă frec‑
ventând și YMCA din București. Pentru că între timp Mihail Manoilescu a
devenit acționar principal în cadrul minelor de la Șorecani (jud. Cluj), fratele
său este angajat mai întâi ca avocat la Serviciul Contencios al acestora, pen‑
tru ca mai apoi să fie numit director al minelor de cărbuni din Ticu Colonie
(1930–1934), iar în cele din urmă chiar director general la Șorecani (1934–
1938), având și el o anumită cotă de acțiuni.
În contextul prezenței la Cluj, pentru a îndeplini funcțiile mai sus amin‑
tite, Grigore Manoilescu face cunoștință cu fiica lui Sextil Pușcariu, Lia, cu
care se va căsători pe 3 noiembrie 1929, pe când aceasta încă nu împlinise 22
ani (fiind născută la 20 decembrie 1907), iar de la 1 martie acel an devenise și
asistentă suplinitoare la Muzeul Limbii Române, condus de tatăl ei.
Însă pe fundalul acestor evenimente, trebuie subliniat faptul că Mihail
Manoilescu, încă din 1926, devine un susținător al lui Carol II, care tocmai
fusese obligat să renunțe la tron și se stabilise în Franța alături de Elena
Lupescu. Este de altfel perioada când economistul călătorește la Roma (unde îl
va cunoaște pe Mussolini) și Paris – urzind planuri pentru revenirea lui Carol
II în țară, motiv pentru care i se intentează un proces și este chiar vremelnic
întemnițat –, și începe să‑și facă cunoscute concepțiile lui economice și politice
(în ceea ce privește „protecționismul” și „corporatismul”, nevoia industriali‑
zării României ca singura cale de progres viabil, beneficiile statului totalitar,
Vezi Antisemitismul universitar în România (1919–1939). Mărturii documentare, ed. Lucian

274
Nastasă, Cluj, Edit. ISPMN/Kriterion, 2011, p. 163–256.

fundamentele antisemitismului etc). Odată cu reîntoarcerea lui Carol II pe

tronul României, M. Manoilescu devine parte a „camarilei regale”, extrem de
influent și ocupând portofolii ministeriale în câteva guverne. De altfel, atunci
când Carol II a revenit în țară (1930), Elena Lupescu nu l‑a însoțit, ci a fost
adusă mai apoi de M. Manoilescu, cu un pașaport fals, dând‑o drept soția lui.
Numai că din 1937, când Mihail începe să finanțeze organul de presă al
Gărzii de Fier, ziarul „Buna Vestire”, frații Manoilescu sunt deja atașați
mișcării legionare, Grigore fiind înregimentat în cuibul „Axa”, în același
timp figurând și ca director al publicației mai sus amintite. Totodată, Grigore
Manoilescu desfășoară și o activitate publicistică de extremă dreaptă, nu doar
în gazeta ce o conducea, ci și în „Curentul” și „Porunca Vremii”. Este tocmai
perioada când regele Carol II va căuta să‑și aservească mișcarea legionară,
realizând totodată și neputința statelor Antantei de a se opune cât de cât ono‑
rabil proiectelor celui de‑al Treilea Reich.
În împrejurările istorice pe care le‑am conturat ceva mai sus, a fost adus
la cârma României un guvern condus de Ion Gigurtu, în cadrul căruia Mihail
Manoilescu a fost numit ministru al Afacerilor Străine, cel care la 19 august
1940 a semnat contractul cu Sextil Pușcariu, socrul fratelui său, Grigore.
În conformitate cu punctul 4 al înțelegerii, filologul clujean are libertatea
de a alege și angaja prin „contract” cel puțin opt colaboratori, lista acestora
fiind înaintată ministrului de Externe în prima parte a lunii septembrie275.
În afara lui Grigore Manoilescu, Pușcariu a cooptat în cadrul Institutului
pe Maximilian (Max) Hacman, ca secretar general, iar ca referenți pe Ion
Chinezu, Barbu Slușanschi, Constantin Noica, Alexandru Teodoreanu și
Willy Czell. Pentru gestionarea bibliotecii și întocmirea unei preconizate
bibliografii „românești” au fost angajate soțiile a doi din referenți, Silvia
Slușanschi și Petronela Chinezu, ambele urmând a preda și limba română
celor interesați, în vreme ce soția lui C. Noica, Kathleen (Wendy) Muston,
urma să îndeplinească funcția de secretară.
Cum de la sine se înțelege, găsim extrem de util să portretizăm succint
aceste nominalizări, pentru a înțelege mai bine maniera în care a înțeles Sextil
Pușcariu să organizeze Institutul Român din Berlin, utilizând competențe,
dar bazându‑se și pe considerentul încrederii și loialității colaboratorilor
invocați mai sus.
Maximilian (Max) Hacman era originar din Bucovina, născut pe 13/25
august 1877 în satul Oprișeni, de lângă orașul Siret, fiind așadar de‑o seamă
cu Sextil Pușcariu. Provenea dintr‑o familie de preoți, tatăl său având
Cf. Arh.St. București, Institutul Român din Germania 1940–1942, Inv. 3407, dos. 1, f. 1 (în acest
275
volum doc. 17)

parohia din Oprișeni între 1857–1879, în vreme ce un frate al său, Eugen,

era episcop al Bucovinei (1835–1873) iar mai apoi a ajuns chiar mitropolit al
Bucovinei și Dalmației (în 1873)276. A urmat cursurile Facultății de Drept din
Cernăuți, unde și‑a susținut și doctoratul (1904), pentru ca apoi să călăto‑
rească – pentru „specializare” – la Berlin și Zürich în 1909–1910277. Încă din
anii studenției a activat în cadrul Societății Academice „Junimea”, căreia i‑a
fost și președinte (în 1901), pentru ca între 1906 și 1919 să fie bibliotecar al
Universității din Cernăuți. Spre sfârșitul primului război mondial, Hacman
devine extrem de activ în direcția unirii Bucovinei cu România, numă‑
rându‑se printre fondatorii gazetei „Glasul Bucovinei”, a cărei conducere o
avea Sextil Pușcariu. Ca membru în Consiliul Național Român, a partici‑
pat la actul „unirii” proclamat pe 28 noiembrie 1918, făcând apoi parte din
guvernul provizoriu al provinciei, conducând Secretariatul pentru Comerț
și Industrie278.
După unirea Bucovinei cu România, Hacman devine profesor de Drept
comercial la Universitatea din Cernăuți, contribuind major la „româniza‑
rea” acesteia, alături de Ion I. Nistor, Romulus Cândea, Aurel Morariu ș.a.
De altfel, lui Max Hacman i se datorează în bună măsură îndepărtarea din
Facultatea de Drept – printre altele – a lui Eugen Ehrlich și Adolf Last, foștii
lui profesori, el fiind în perioada respectivă decan (1920–1921), iar apoi rector
al Universității (1921–1922)279. Invoc aceste nume doar pentru a sublinia că în
perioada imediat următoare Marii Uniri, Hacman – asemenea altora – și‑a
dovedit din plin „românismul”, deși anterior se formase sub semnul culturii
germane și al școlilor austriece, pentru ca mai apoi – după 1933 – să redevină
un înfocat adept al pangermanismului280.
În acest context, trebuie să vedem cine sunt cei doi îndepărtați din
276
Cf. Paul Brusanowski, Rumänisch‑Orthodoxe Kirchenordnungen (1786–2008). Siebenbürgen,
Bukowina, Rumänien, Köln, Weimar, Wien, Böhlau Verlag, 2011, p. 200–206.
277
Deși această informație însoțește biografia lui Max Hacman, Arhivele Universității din
Zürich nu consemnează prezența lui în cadrul facultății juridice, dar nici la alte tipuri de studii
(cf. Die Matrikel der Universität Zürich von 1833 bis 1920, prezentată de Ulrich Helfenstein pe
http://www.matrikel.uzh.ch/active/static/index.htm, originalele aflându‑se la Staatsarchiv des
Kantons Zürich).
278
Pentru aceste evenimente vezi Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România, 1917–1918. Docu‑
mente, ed. I. Calafeteanu și Viorica Moisuc, Chișinău, Edit. Hyperion, 1995.
279
Vezi îndeosebi Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 501/1925, f. 14–15 (pro‑
cesul verbal al consiliului Facultăţii de Drept din Cernăuţi, 17 decembrie 1924). Asupra contex‑
tului de atunci, la Cernăuți, Lucian Nastasă, Antisemitismul universitar în România (1919–1939).
Mărturii documentare, p. 44–46.
280
Pentru poziția lui Max Hacman în cadrul Facultății de Drept din Cernăuți vezi Erast Taran‑
gul, Amintiri, ed. Radu Bruja și Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Școala Ardeleană/Eikon, 2016, 207
p.
Facultatea de Drept din Cernăuți, pentru a se face loc altora, doar pentru că
erau români. Dacă Adolf Last a făcut o carieră academică mai puţin strălucită
în ceea ce priveşte Dreptul roman, dovedindu‑se însă un bun cunoscător al
limbii române, din moment ce a tradus în germană încă de la 1895 piesa lui
I.L. Caragiale, Năpasta281, despre celălalt s‑ar putea spune multe şi numai la
superlativ, fiind probabil una din marile pierderi ale învăţământului superior
românesc interbelic. Alături de Émile Durkheim şi Max Weber, Eugen Ehrlich
este considerat unul din fondatorii sociologiei dreptului, opera sa – în prin‑
cipal Grundlegung der Soziologie des Rechts (Leipzig, 1913) – fiind extrem de
apreciată mai ales în SUA şi Japonia. Evreu de origine, convertit apoi la cato‑
licism, Ehrlich se născuse la Cernăuţi în 1862, iar după studii superioare stră‑
lucite s‑a specializat în Dreptul roman, în 1896 fiind invitat la Universitatea
din Viena ca profesor extraordinar, pentru ca din 1900 să devină titular la cea
din Cernăuţi, unde va fi şi rector în 1906–1907282, exact perioada când Sextil
Pușcariu va fi adus la catedra de Limba și literatura română în urma recoman‑
dării lui G. Weigand și cu deschiderea totală a rectorului de atunci, cu care
filologul român va și avea sporadice schimburi epistolare283. Totodată, Eugen
Ehrlich a fost şi unul din cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai Şcolii austriece
a „dreptului liber”, iar unul din discipolii săi celebri a fost „spontaneistul”
Friedrich von Hayek, laureat al premiului Nobel pentru ştiinţe economice în
1974, propovăduitor al „societăţii deschise”284.
După Marea Unire un lucru este cert: faptul că Ehrlich şi‑a dorit enorm să
rămână la noua universitate românizată de la Cernăuţi, în acest sens făcând
toate diligenţele necesare nu doar la Ministerul Instrucţiunii din București,
ci şi pe lângă o serie de personalităţi proeminente ale mediului academic
românesc, apelând în mod special la Nicolae Iorga şi la Dimitrie Gusti. Iar
dacă N. Iorga l‑a apreciat în mod deosebit pe Ehrlich în aceşti ani postbe‑
lici – când atitudinea lui antigermană era extrem de vehementă –, asta spune
deja multe! În ceea ce priveşte relaţia lui Ehrlich cu Dimitrie Gusti, trebuie
evocat faptul că deşi Universitatea din Cernăuţi îi refuza cooptarea în rândul
281
Jucată la 30 decembrie 1895 pe scena teatrului din Cernăuţi, iar pe temeiul aceleiaşi tradu‑
ceri a fost prezentată şi la Berlin în 1902. Despre acest profesor vezi Pavel Țugui, Adolf Last, în
„Glasul Bucovinei”, XI, 2004, nr. 1–2, p. 108–136.
282
Asupra sa vezi Manfred Rehbinder, Die Begründung der Rechtssoziologie durch Eugen Ehr‑
lich, Berlin, Duncker & Humblot, 1986.
283
Vezi Arhiva „Sextil Pușcariu” din cadrul Institutului de Lingvistică și Istorie Literară
din Cluj (unde se află și unica fotografie cu figura lui Ehrlich, alături de alți universitari din
Cernăuți).
284
Vezi Hayek on Hayek. An autobiographical dialogue, edit. Stephen Kresge și Leif Wenar, Lon‑
don, Routledge, 1994; Hans Jörg Hennecke, Friedrich August von Hayek zur Einführung, Ham‑
burg, Junius Verlag, 2010.
corpului profesoral, revista „Arhiva pentru Știinţă şi Reformă Socială“ ofe‑

rea pagini consistente fondatorului sociologiei dreptului. Aici şi‑a publicat
Eugen Ehrlich printre ultimele lui producţii cărturăreşti, texte ce impun luare
aminte, din care Sfârşitul unei mari împărăţii (III, 1921, nr. 1) merită o sem‑
nalare specială. Am spus „ultimele” pentru că, îndurerat de felul în care era
tratat de fostul său discipol și de cei care decideau destinul Universităţii din
Cernăuţi, şi‑a aflat sfârşitul la numai 59 ani, pe 2 mai 1922. Aşadar, nimeni nu
l‑a ajutat, nici chiar Sextil Puşcariu, cel care beneficiase de enormul sprijin al
lui Eugen Ehrlich pentru a ajunge la Universitatea din Cernăuţi, pe vremea
când celebrul jurist era rectorul acestui stabiliment.
Îndepărtarea celor doi universitari, dar de fapt a mai multor profesori
non‑români, nu se datora neapărat nici „pangermanismului” acestora, nici
evreităţii lor, ci era pornirea ce părea mai tuturor „firească” pe atunci de a
umple universitatea cu etnici români285 sau, ca excepţii la maximă rigoare, cu
persoane ce şi‑au declarat românismul, aşa cum în epoca ante–1918 nu puțini
cărturari români îşi declaraseră pangermanismul (inclusiv Sextil Puşcariu,
Alexe Procopovici ş.a.).
Ironia constă în faptul că cel ce a avut un rol activ în gonirea lui Ehrlich din
Universitatea din Cernăuți pentru pangermanismul afișat înainte de 1918,
adică Maximilian Hacman, a devenit după numai un deceniu și jumătate,
odată cu instalarea lui Adolf Hitler la putere, unul din cei mai înfocați promo‑
tori ai pangermanismului promovat de „Führer”, printr‑o activitate publicis‑
tică și de conferențiar de‑a dreptul impresionantă286.
Ca profesor al Facultății de Drept din Cernăuți, Max Hacman s‑a afirmat
mult prin studiile sale asupra dreptului internațional public și privat, asu‑
pra dreptului comercial, colaborând la periodicele de specialitate din epocă,
publicând îndeosebi în „Pandectele Române” și „Revista de Drept Public”,
făcând totodată politică liberală, alături de Ion I. Nistor, ambii având
un cuvânt greu de spus nu doar în ce privește mersul universității, ci și al
regiunii în general. De altfel, în 1923, Hacman a și fost trimis ca senator în
Parlamentul României, reprezentând instituția bucovineană de învățământ
superior, ajungând chiar vicepreședinte al Senatului. A fost așadar un perso‑
naj extrem de influent, îndeosebi în cadrul Facultății de Drept, unde activau
personalități precum Ioan Lunguleac, George Alexianu, C. Isopescu‑Grecul,
C. Spulber, Alexe Popovici, Cristofor Coroamă, Atanasie Ștefănescu‑Galați,
Cf. Erast Tarangul, Amintiri, p. 49.

285
Vezi în acest sens fondul personal „Maximilian Hacman” de la Arhivele Statului din Iași
286
(inv. 2250), acoperind intervalul 1903–1941, ce conține numeroase texte (tipărite și în manus‑

cris) de prozelitism nazist. (O descriere la Radu Florian Bruja, Fond archivistique Maximilian
Hacman, în „Codrul Cosminului”, XX, 2014, nr. 2, p. 345–358).
D. Gălășescu‑Pyk, C. Rădulescu, Erast Tarangul, C.C. Angelescu ș.a. Practic,

era aproape de neconceput pentru cineva de a pătrunde în corpul profeso‑
ral juridic fără consimțământul lui Hacman, existând la Cernăuți o serioasă
concurență între universitarii „locali” și „regățeni” (sau „voiajori”).
De altfel, despre acest microunivers în care a activat Maximilian Hacman
în perioada interbelică ne vorbește nu doar el în Jurnalul încă inedit287, ci și un
alt profesor al facultății, Erast Tarangul, ale cărui Amintiri au văzut nu demult
lumina tiparului288. Iar această putere simbolică o avea în virtutea cultivă‑
rii identităţii şi solidarităţii de grup, a valorii şi eficacităţii unei acţiuni bine
concertate pe criteriul intereselor locale. Hacman constituia la Cernăuți, fără
îndoială, un veritabil pol de putere politică și universitară, era chiar lider de
„clică”, al unui grup bine închegat care se întreţinea, se cultiva şi se coopta
în funcţie de afinităţile ideologice şi intelectuale, ca să nu mai vorbim de
legăturile familiale sau politice. Iar în tot acest mecanism un loc important
îl ocupa sociabilitatea pe care universitarul cernăuțean o cultiva, după cum
mărturisește de altfel și un coleg mai tânăr al său: „Cunoscute și mult frecven‑
tate au fost zilele de primire la familia profesorului Hacman, care aveau loc în
fiecare lună, marți după ziua întâia și marți după ziua a cincisprezecea a lunii.
La aceste primiri veneau între 30–40 de musafiri profesori și alte personalități
din oraș”289, fiind ocazii numai bune de a consolida solidarități și de a pune în
lucru strategii profesionale și politice. Doar ca o simplă coincidență, trebuie
să constatăm că lui Hacman i‑a fost dat să fie atât primul, cât și cel din urmă
decan al Facultății de Drept din Cernăuți.
Evenimentele de după ultimatumul sovietic din noaptea de 26 spre 27
iunie 1940, prin care România era somată să părăsească Basarabia și Bucovina
de nord, au dus la desființarea Universității din Cernăuți, profesorii acesteia
fiind repartizați pe la celelalte instituții similare din țară. Așa se face că în
septembrie 1940, când se organiza Institutul Român din Berlin, Max Hacman
se afla la București, unde fusese repartizat de Ministerul Educației Naționale,
dublându‑se, iar uneori chiar triplându‑se catedrele Facultății de Drept, toto‑
dată încredințându‑i‑se și cursuri de drept comercial la Academia Comercială
din capitală290. În aceste împrejurări, încă înaintea începerii anului academic,
Max Hacman este propus de mai vechiul său prieten în postura de secretar
general al Institutului, de altfel post‑cheie din mai multe puncte de vedere. În
aceste împrejurări, în a doua parte a lunii octombrie 1940, familia Hacman și
287
Jurnalul lui Maximilian Hacman se află la Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1814 și 1815.
288
Erast Tarangul, Amintiri, ed. Radu Bruja și Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Școala Ardeleană/
Eikon, 2016.
289
Ibidem, p. 54.
290
Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Rectorat, dos. 14/1940, f. 27–29.
C. Noica vor pleca la Berlin pentru a se ocupa de problemele organizatorice,

specifice oricărui început de activitate instituțională.
În mod evident, nu vom insista acum asupra detaliilor în ce privește acti‑
vitatea lui Maximilian Hacman în cadrul Institutului Român din Berlin,
întrucât corpul de documente al acestui volum conține suficiente informații.
Este însă de reținut faptul că acesta își primea atât salariul de profesor de la
Universitatea din București, cât și o indemnizație lunară de 1000 mărci ger‑
mane. Totodată, de când a fost numit în această funcție și până la retragerea
sa (la începutul lui 1942, când de fapt a și ieșit la pensie), Hacman a fost destul
de activ și sub aspectul propagandei românești în Germania, nerupându‑se
însă de evenimentele din țară, ci chiar implicându‑se cu eforturi deloc ușoare
în alte diverse „provocări” inerente vremurilor de atunci. Bunăoară, după
reinstalarea administrației românești în Bucovina, în vara lui 1941, și‑a dorit
enorm reînființarea Universității din Cernăuți – fiind extrem de activ în
această direcție291. Deși nu s‑a mai realizat acest deziderat, a acceptat ca după
revenirea definitivă în țară să coordoneze un „birou de lichidare”, ce elibera
certificate după documentele facultății bucovinene de drept, asta până în
martie 1944, când arhiva Universității a fost evacuată la București, cu ocazia
transportului fiind însă distrusă în urma unui bombardament aerian.
În aceste împrejurări, rolul lui Hacman în a‑l seconda pe vechiul său prie‑
ten și coleg cernăuțean în cadrul Institutului din Berlin a fost unul important,
mai apoi, după pensionare, stabilindu‑se la Turda, de unde va mai călători la
Cernăuți și București în cadrul obligațiilor asumate față de „biroul” amin‑
tit mai sus, ori foarte rar la Sibiu, unde se afla universitatea clujeană după
Arbitrajul de la Viena. Însă din postura în care s‑a aflat în anii 1940–1942, a
reușit să‑și scoată fiul din țară, pe Dionisie Hacman, tocmai în contextul în
care se punea problema mobilizării celor de vârsta sa pentru efortul de răz‑
boi al României contra URSS, dar și în ideea ca acesta să fie în proximitatea
părinților la Berlin. Pentru că deși Germania se afla deja în plin război, în
orașele ei viața culturală s‑a păstrat ca pe vremuri de pace, una intensă și pro‑
digioasă, până spre 1944.
Și pentru că numele lui Dionisie Hacman (1912–1984) este menționat de
câteva ori în acest volum, trebuie spus despre el că era licențiat al Facultății
de Științe din Cernăuți (în 1932), dar fusese numit preparator tehnic în cadrul
catedrei și Institutului de Fizică Experimentală al lui Eugen Bădărău încă din
1931, fiind coleg din 1933 cu Radu Grigorovici (1911–2008)292, de origine evre‑
iască, dar care va face mai apoi o carieră exemplară în domeniul fizicii, fiind
291
Vezi Memoriul lui Max Hacman în Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,
dos. 1382/1942, f. 139–141. De asemenea, Ibidem, dos. 2637/1943, 13–26; dos. 1580/1944, f. 37–42.
292
Ibidem, dos. 679/1937, f. 24.
totodată un polihistor, membru al Academiei Române. În 1935, când Dionisie

este numit asistent titular la aceeași materie, mentorul său – Bădărău – pleacă
la Universitatea din București, prin „chemare”, ca succesor al lui Constantin
Miculescu, conducând catedra și laboratorul de Fizică moleculară, acustică
și optică (1935–1964), context în care tânărul Hacman își continuă pregăti‑
rea doctoratului sub coordonarea lui Herbert Mayer (1900–1992), pe care îl va
susține în 1939 cu o lucrare despre proprietățile optice ale filmului subțire din
metale alcaline.
De altfel, după ocuparea Bucovinei de către Uniunea Sovietică, Max
Hacman și fiul său se vor reîntâlni cu Mayer în Germania, unde acesta din
urmă se refugiase, devenind după război profesor la Universitatea din Poznań
(sub ocupație germană având numele de Posen), iar mai apoi chiar director
al Institutului de Fizică (din 1950) și profesor la „Technische Hochschule für
Bergbau und Hüttenwesen” din Clausthal‑Zellerfeld (pe care a condus‑o ca
rector între 1956–1958). Mai mult chiar, în anii conflagrației Herbert Mayer
devine colaborator al Institutului Român din Berlin, elaborând o lucrare
propagandistică despre Bucovina, evidențiind mai ales componenta româ‑
nească a regiunii, dar și prezențele evreiești, imprimând scrierii un caracter
profund antisemit293. Evident, deși fizician, preocupările lui despre Bucovina
nu erau de dată recentă294, însă nu avem nici o dovadă că lucrarea preconizată
să apară în a doua parte a lui 1942 s‑a mai și realizat, pentru a fi tipărită sub
egida Institutului din Berlin295, asta și pentru că așezământul devine tot mai
nefuncțional prin lipsa finanțării, așa cum se va vedea mai jos.
După pierderea Bucovinei, asemenea tatălui său, și Dionisie Hacman este
repartizat ca asistent în cadrul Universității din București, pe lângă Laboratorul
de Fizică moleculară, acustică și optică condus de fostul lui magistru, Eugen
Bădărău. Va reuși însă ca de la 1 aprilie 1941 să capete un post similar la Politehnica
din Berlin, bănuind aici și influența tatălui său. Spunem acest lucru, deoarece
Max Hacman s‑a întâlnit cu Willi Willing încă din noiembrie 1940, la Berlin,
stabilind apoi cu acesta o bună relație de prietenie, intermediind totodată călă‑
toria universitarului german la București, în decembrie 1940, tocmai pentru a
perfecta un schimb de asistenți cu partea română, dar și pentru a conferenția
în cadrul programului de strângere a relațiilor culturale româno‑germane. Așa
293
Cf. Arh.St. București, Institutul Român din Germania 1940–1942, Inv. 3407, dos. 5, f. 50; Arhiva
Ministerului de Externe București, Fondul 71/Germania, vol. 132/septembrie 1942‑august 1944,
f. 59 (în acest volum doc. 142).
294
Vezi, de pildă, Herbert Mayer, Lebenslinie und Lebenskraft der deutschen Stammsiedlungen
im Buchenland (Bukowina), Leipzig, S. Hirzel, 1940.
295
A apărut însă prin grija lui, mai târziu, Schriften zur Geschichte des Deutschtums in
der Bukowina (Buchenland), 2 vol., Hrg. Herbert Mayer, Clausthal‑Zellerfeld, Piepersche
Buchdruckerei und Verlagsanstalt, 1955.
se face că prima prelegere a fost organizată sub egida Institutului Român de

Energie și a Asociației Generale a Producătorilor și Distribuitorilor de Energie
Electrică din România (27 noiembrie 1940), când Willing a vorbit despre
„Stabilirea prețurilor și tarifelor pentru vânzarea energiei electrice”, în vreme
ce a doua a avut loc în amfiteatrul mare al Politehnicii din București (în ziua
următoare), prezentând „Inginerul în activitatea economică”296.
Or, din această vizită a rezultat invitarea oficială a lui Dionisie Hacman,
dar și intervenția lui Willing pentru Eugen Bodea, șef de serviciu la Societatea
de Gaz și Electricitate din București, care de la începutul lui 1941 se va afla
detașat la Berlin ca referent tehnic la Institutul Român, pregătindu‑și în
același timp doctoratul cu profesorul german297.
S‑a putut acest lucru nu doar pentru că Willi Willing era decanul Facultății
de Științe de la Berlin‑Charlottenburg, ci mai ales datorită prestigiului poli‑
tic de care se bucura. Acesta se înrolase în „National‑Sozialistische Deutsche
Arbeiter‑Partei” (infra NSDAP) încă de la vârsta de 21 ani, manifestându‑se
ca un nazist convins, pentru ca în 1929 să devină membru al „Sturmabteilung
der NSDAP” (infra SA), iar din 1931 înregimentându‑se în SS (Schutzstaffel),
unde va ajunge – în 1939 – până la rangul de SS‑Sturmbannführer (condu‑
cător al unei unități de asalt SS). Așadar, cariera lui universitară (din 1934
fiind și director al Federației Profesorilor din Berlin) s‑a împletit cu cea poli‑
tică, punându‑și competențele în slujba celui de‑al Treilea Reich. De altfel,
din 1942 a ocupat funcția de director adjunct al Oficiului economic și admi‑
nistrativ din cadrul SS, fiind responsabil cu organizarea muncii forțate a
deținuților din lagărele de concentrare, pentru ca din anul următor să activeze
în cadrul departamentului de construcții al SS din „Generalgouvernement”
(Guvernământul general pentru teritoriile poloneze ocupate). De asemenea,
a coordonat în lagărul de concentrare de la Flossenbürg o echipă alcătuită din
deținuți, care era menită a realiza un detector de armament298.
Cu o asemenea importantă protecție, Dionisie Hacman se va stabili din
primăvara lui 1941 la Berlin, alături de părinții săi, după o elogioasă susținere
și din partea lui Eugen Bădărău299. Astfel, tânărul Hacman va lucra în cadrul
Institutului de fizică condus de Hans Geiger – un laborator ce devenise de
renume mondial – ca personal științific ajutător (wissenschaftliche Hilfskraft),
în această postură putând să‑și susțină și docența. Din luna mai 1942 va căpăta
chiar statutul de asistent universitar, atașat profesorului Wilhelm Westphal
296
Cf. „Timpul”, IV, 1940, nr. 1281, sâmbătă 23 noiembrie, p. 4.
297
298
Michael Grüttner, Biographisches Lexikon zur nationalsozialistischen Wissenschaftspolitik,
Heidelberg, Synchron Verlag, 2004, p. 183.
299
(1882–1978) din același Institut. Pe lângă salariul său de asistent din România,
mai primea „un ajutor” de 100 RM din partea statului german, dar și facilități
în ce privește schimbul valutar preferențial, promițându‑i‑se totodată și un sti‑
pendiu de către ministrul Educației de atunci, Traian Brăileanu300. La Berlin,
Dionisie Hacman va deveni și un fel de lider al studențimii românești de
acolo, atașată grupului „Humboldt‑Club”, asta și pentru că se afla în respon‑
sabilitatea tatălui său supravegherea și asistarea tinerilor din România aflați
la studii în cel de‑al Treilea Reich. Dionisie Hacman a rămas la Berlin și după
revenirea părinților săi în țară (1942), pentru ca din 1947 să lucreze la Balzers
Aktiengesellschaft Company din Liechtenstein, dar locuind în Elveția, unde
a și încetat din viață în 1982 (la Grabs), fiind totodată editor al „Jahrbuch für
Optik und Feinmechanik” și autorul câtorva invenții importante.
În ceea ce privește nominalizarea lui Ion Chinezu ca referent al Institutului
din Berlin, acest lucru părea firesc, ținând seama de faptul că Sextil Pușcariu
a dorit mereu să se înconjoare nu doar cu oameni de valoare, ci și de încre‑
dere, de regulă apropiați ori rude. Chinezu studiase teologia și literele, pentru
a deveni apoi profesor secundar la Târgu Mureș, de unde se va transfera în
1925 la Liceul „Gheorghe Barițiu” din Cluj. Este de altfel perioada când se
atașează de Pușcariu, probabil sub ale cărui impulsuri se înscrie la doctorat în
cadrul universității transilvane, unde va prezenta ca teză – în 1930 – o lucrare
mult apreciată, cu titlul Aspecte din literatura maghiară ardeleană, 1919–1929301,
pentru ca apoi să obțină o bursă la Școala Română de la Fontenay‑aux‑Roses
(1930–1932). Devine totodată colaborator apropiat al acestuia la Muzeul
Limbii Române, cu valoroase contribuții la Dicționarul Limbii Române și
la Atlasul Lingvistic al României, publicând în același timp un important
material bibliografic în „Dacoromania”, pentru ca odată cu „chemarea” lui
Octavian Goga la o catedră special creată pentru el la Cluj, de Cultura română
modernă, prin derogare de la dispoziţiile legii (de la 1 noiembrie 1936)302, Ion
Chinezu să‑i devină asistent, în fapt el ținând majoritatea cursurilor anunțate
de titular.
Însă în toată perioada interbelică, Ion Chinezu a fost directorul uneia din
importantele reviste culturale de la noi, „Gând românesc”, colaborând deo‑
potrivă la „Societatea de Mâine”, „Darul Vremii”, „Boabe de Grâu”, „Revista
Fundațiilor Regale” ș.a. Cooptarea lui în cadrul Institutului din Berlin are
300
Vezi pentru perioada lui berlineză: Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,
dos. 2491/1943, f. 4–6, 83–86; dos. 1557/1944, f. 40, 68–72; dos. 1561/1944, f. 90–91; Arh.
St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Rectorat, dos. 22/1941, f. 49–50 ș.a.
301
I. Chinezu, Aspecte din literatura maghiară ardeleană, Cluj, Societatea de Mâine, 1930, 151 p.
302
Lucian Nastasă, Întregiri la biografia lui Octavian Goga, în „Dacia literară”, VI, s.n., 1995, nr. 1.
p. 20–21.
loc în contextul consecințelor Arbitrajului de la Viena, când este pierdut

nord‑vestul Transilvaniei, însă aceleași dramatice împrejurări vor face ca
Ion Chinezu să nu mai ocupe acel post, deoarece este numit consul general
al României la Budapesta (o vreme cu sediul la Cluj). Numai că în toamna
lui 1940, când se dorea cooptarea acestuia pentru Institutul din Berlin, în
fapt Sextil Pușcariu plănuia să deschidă și la Viena o sucursală a acestui
așezământ, ce ar fi fost încredințată lui Ion Chinezu – după mărturia filolo‑
gului clujean către un confrate universitar, ce aprecia că „ar fi o alegere dintre
cele mai fericite”303.
Pe de altă parte, asemenea lui Sextil Pușcariu, Ion Chinezu fusese impre‑
sionat de destinul lui Ion I. Moța, ambii dedicând „martirului” pentru cauza
extremismului de dreapta texte nu doar înduioșătoare, ci și cu un mare impact
asupra legionarilor, prin greutatea simbolică a semnatarilor304. Cu toate aces‑
tea, deși Chinezu a fost o personalitate marcantă a mișcării legionare, nu a
ezitat – atunci când a putut, din postura de consul la Cluj – să salveze chiar
și evrei de la iminenta internare în lagărele naziste. După 23 august 1944,
I. Chinezu a fost deportat în Germania (lagărele din Oberschreiberhau şi
Hochbruck), de unde va reveni după un an, remarcându‑se apoi mai ales prin
activitatea de traducător din literatura maghiară305. Stabilit la București (pe
str. M. Kogălniceanu 6), prin anii ‘60 vizita frecvent pe Lia Pușcariu, motiv
pentru care organele Securității s‑au arătat interesate de legăturile lui Chinezu
cu foștii membri ai Institutului Român din Berlin306.
Deși nominalizați pentru Institutul din Berlin, nici Barbu Slușanschi
cu soția sa n‑au mai ajuns în Germania pentru a‑și ocupa posturile. Acesta
urmase cursurile Facultății de Litere din Cluj (1926–1930), se stabilește
apoi la Cernăuți307, pe meleagurile natale, după care a fost trimis ca bur‑
303
Karl Kurt Klein, 1897–1997. Corespondență, ed. Ioan Dordea, Cluj, Edit. Clusium, 1997, f. 501
(epistola lui K.K. Klein către Sextil Pușcariu, 23 septembrie 1940). Cândva, chiar și N. Iorga
propusese înființarea unei Școli Române la Viena.
304
Ion Chinezu, + Ion I. Moța, în „Gând românesc”, V, 1937, nr. 1, p. I‑II; Epistola lui Sextil
Pușcariu către bătrânul Moța, în care acesta spune, printre altele: „La mormîntul lui Ionel
Moţa îşi pleacă genunchii un bătrân, mulţumind lui Dumnezeu că l‑a învrednicit să simtă
spiritul nou care suflă cu tărie peste ţara noastră iubită” (în „Libertatea”, XXXIX, 1937, nr. 4,
24 ianuarie, p. 3).
305
Vezi asupra lui vol. Ion Chinezu – Relief în posteritate, Studii şi comunicări prezentate la
simpozionul ştiinţific prilejuit de centenarul naşterii eminentului cărturar (Târgu‑Mureş, 4–5
iunie 1994), ed. Melinte Șerban, D. Poptămaș, Mihail A. Mircea, Târgu‑Mureș, Fundația Cul‑
turală „Vasile Netea”, 1999.
306
Cf. Arhivele CNSAS, dos. I–401628, vol. 2, f. 412–413.
307
Unde activase cândva tatăl său – Emilian – ca avocat. Vezi Emilian Slușanschi, Articole,
amintiri, mărturii, ed. Liviu Papuc, cu un studiu introductiv de Ion Agrigoroaiei, Iași, Edit. Tipo
Moldova, 2011. Asupra descendenței lui Barbu Slușanschi vezi Liviu Papuc, Un militant căzut
sier la Universitatea din Strasbourg (1931), devenind în cele din urmă elev
al Școlii Române de la Paris (1932–1933), unde își va elabora și lucrarea
de doctorat308. Revenit în țară, Slușanschi a predat la Liceul evreiesc din
Cernăuți, remarcându‑se tot mai mult prin antisemitismul său și adeziunea
la extrema dreaptă309, dar și ca poet și jurnalist, membru al „Junimii Literare”,
atașându‑se totodată sociologilor bucovineni grupați în jurul lui Traian
Brăileanu310. După pierderea Bucovinei se stabilește la București, fiind un
membru activ al Mișcării Legionare, în a cărei presă va publica destul de mult,
fiind unul din principalii colaboratori la „Buna Vestire”, condusă de Grigore
Manoilescu. Cu toate că Sextil Pușcariu l‑a propus inițial pe Slușanschi pen‑
tru Institutul din Berlin – probabil la sugestia ginerelui său sau a mai vechiu‑
lui prieten și coleg de universitate Alexe Procopovici, a cărui nepoată Silvia
devenise din 1930 soția lui Barbu311 –, acesta din urmă nu va mai fi numit în
postul de referent, preferând să stea alături de fostul său mentor în sociologie
Traian Brăileanu, ajuns ministru al Educației în perioada guvernării antones‑
ciano‑legionare, devenind apoi profesor pe la diverse școli din București. O
vreme a fost și redactor al ziarului „Cuvântul”, în această postură însoțindu‑l
pe Ion Antonescu în vizita la Berlin, din 20–25 noiembrie 1940. După război
a fost profesor, pentru ca din 1963 să devină șeful serviciului de traduceri din
cadrul Institutului de Cercetări Agronomice din București. S‑a remarcat de‑a
în uitare: Dr. Emilian Slușanschi – 95 de ani de la moarte, în „Analele Bucovinei”, XIX, 2012, nr. 1
(38), p. 29–37.
308
Barbu Slușanschi, Un poète français, patriote moldave: Édouard Grenier en Moldavie, 1855–
1856, Paris, Lib. J. Gamber, 1933, 103 p. (parte în „Mélanges de l’École Roumaine en France”,
XI/1933). Însemnări interesante despre Barbu Slușanschi în perioada cernăuțeană și cea de
la Paris aflăm în jurnalul lui Traian Chelariu, Zile și umbra mea, I, ed. Aura Cristi și Andrei
Potlog, București, Edit. Ideea Europeană, 2012. Vezi și raportul lui de activitate la Paris în Arh.
St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 556/1933, f. 75–82.
309
Slușanschi era cunoscut drept „spaima liceului” (cf. Mircea Streinul, Cernăuți, orașul dintre
cețuri. Reportaj despre minunile unui oraș, în „Vremea”, X, 1937, nr. 516 din 5 decembrie, p. 9).
310
Vezi Radu Florian Bruja, Traian Brăileanu. Studii, documente, încercări literare, Iași, Edit.
Junimea, 2011; C. Schifirneț, Sociologie românească modernă, ediția II, București, Edit. Trito‑
nic, 2017, p. 169–262; util de consultat este și Traian Brăileanu, Memorii. Statul și comunitatea
morală, ed. Dan Dungaciu, București, Edit. Albatros, 2003.
311
Silvia Slușanschi era și ea absolventă de litere, devenind profesoară. În a doua parte a
conflagrației mondiale, Silvia a stat mai mult la Sibiu, unde se afla unchiul ei Alexe Procopo‑
vici ca profesor universitar (vechi prieten cu Sextil Pușcariu din perioada cernăuțeană, pe care
l‑a adus la Cluj în 1938, devenindu‑i colaborator la Muzeul Limbii Române și prorector din
septembrie 1940, secondându‑l astfel pe Pușcariu, numit rector de către legionari la Sibiu),
soția acestuia din urmă, Veronica (Vica) Procopovici, fiind și ea angajată la Muzeul Limbii
Române, în serviciul Dicţionarului Academiei, în acelaşi timp predând la Liceul comercial din
Sibiu. În aceste împrejurări s‑a născut Dan Slușanschi, fiul lui Barbu și al Silviei, la Sibiu, în
1943.
lungul vieții ca poet și jurnalist, pentru ca în anii ‘80 ai veacului trecut să ofere
câteva traduceri din limba franceză.
După cum am menționat deja, în a doua parte a lui octombrie 1940, împre‑
ună cu familia Hacman a plecat la Berlin și Constantin Noica, însă deocam‑
dată fără soția sa Kathleen, pentru a organiza începutul activității Institutului
Român de acolo. Absolvent al Facultății de Litere din București în 1931, Noica
s‑a afirmat încă devreme în câmpul filosofiei, publicând câteva lucrări valo‑
roase312, pentru ca în 1934 să se căsătorească cu Kathleen (Wendy) Muston,
alături de care se va stabili la Sinaia. Urmează o perioadă fecundă în studiul
istoriei filosofiei, în 1937 decernându‑i‑se premiul Academiei Române, pe
baza raportului întocmit de C. Rădulescu‑Motru313, care se încheia astfel: „În
tânăra noastră mișcare filosofică, dl. C. Noica reprezintă nu numai o frumoasă
promisiune pentru viitor, dar și un talent cu care ne putem mândri din atât cât
a produs până acum”.
Asemenea altor tineri români ambițioși din epocă, Noica aspiră a merge
măcar la o specializare în străinătate, într‑un context deja conturat mai sus. Va
ajunge la Paris, cu un stipendiu acordat de statul francez pentru anul acade‑
mic 1938/1939 (de zece luni), prin intermediul Institutului Francez de Studii
Înalte din România. Cam tot din această perioadă devine extrem de activ în
publicistica de la noi, îndeosebi în periodicele atașate Mișcării Legionare, atât
din convingere, dar – poate – mai ales în virtutea unei solidarități cu con‑
generii săi atinși de porniri anti‑democratice, nu întotdeauna cu sentimente
antisemite și porniri violente, ci mai curând în temeiul unui extremism care
să ducă la anihilarea politicianismului, extremism pigmentat în cazul tineri‑
lor intelectuali cu promisiunea că își vor afla și ei un loc în serviciul țării pe
baza meritului și a capacității, principii clamate până la saturație de legionari,
preluate apoi și de propaganda regimului antonescian314. Pe de altă parte, nu
putem omite o caracterizare a lui Noica făcută mult mai târziu, în primăvara
lui 1943, de către o fină observatoare a mediului în care trăia, ce mărturisea că
„simt în el o ipocrizie cum rar am întâlnit la o creatură umană la acest nivel.
N‑are nici un grăunte de sinceritate, nici măcar față de el însuși”315.
Reîntors în țară, C. Noica se dedică cu precădere finalizării disertației lui
doctorale, pe care o angajase încă dinaintea plecării în Franța, avându‑l ca
312
Avem în vedere în primul rând C. Noica, Mathesis sau bucuriile simple, București, Fundația
pentru Literatură și Artă „Regele Carol I”, 1934 (ed. II, București, Edit. Humanitas, 1992, 96 p.).
313
Cf. Analele Academiei Române. Desbaterile, t.LVII, 1936–1937, p. 150–152.
314
Vezi Sorin Lavric, Noica şi mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, deși
argumentele în acest sens sunt neconvingătoare.
315
Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, ed. S. Skultéty, București, Edit. Humanitas,
2015, p. 544 (însemnare din 5 martie 1943).
îndrumător pe același profesor ce‑i coordonase și lucrarea de licență, P.P.

Negulescu. Susținerea tezei a avut loc pe 3 iunie 1940, având titlul: Schiță
pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou316. La scurtă vreme de la apariție,
lucrarea de doctorat a lui C. Noica a captat interesul colegilor de generație – și
nu numai –, periodicele vremii publicând mai multe cronici de întâmpinare,
aproape toate extrem de măgulitoare la adresa autorului.
Acesta ar fi contextul în care, cu doctoratul tocmai susținut și cu legiona‑
rii la putere din 14 septembrie 1940317, lui Constantin Noica i se oferă șansa
de a pleca în octombrie ca referent „de filosofie” la recent înființatul Institut
Român de la Berlin, fiind susținut probabil de Grigore Manoilescu, la al cărui
periodic „Buna Vestire” proaspătul titrat lucra ca redactor, dar cu bune reco‑
mandări și din partea lui Lucian Blaga, căruia Pușcariu i‑a purtat de grijă în
toți anii interbelici318. În plus, Noica era un „declarat” antifrancez. Pe la înce‑
putul lui 1944, Eugen Ionescu îi scria lui Tudor Vianu de la Vichy, relatându‑i
– printre altele – despre întâlnirea lui cu tânărul filosof, în iunie 1940, imediat
după prăbușirea Hexagonului: „Noica m‑a întâlnit și m‑a îmbrățișat (fiindcă
știa că sufăr) cu lacrimi de bucurie în ochi”, pentru că Franța fusese ocupată
de naziști319.
Însă la Institutul din Berlin obligațiile lui Noica nu erau deloc puține, de
vreme ce dintr‑un raport al lui Pușcariu asupra activității Institutului până în
mai 1941 rezulta că referenții „dau zilnic informații și date despre România din
toate domeniile și pregătesc material pentru studii și teze de doctorat”320, după
ce într‑un document anterior (14 februarie 1941) acesta scria: „Colaboratorii
mei lucrează de dimineața până seara, dar nu prididesc cu lucrul”321. Numai că
situația lui C. Noica se complică datorită soției acestuia, căreia i se anulează
de către Ministerul român de Externe numirea (în ajunul Crăciunului 1940),
urmând ca în primăvara lui 1941 să i se retragă autorizația de funcționare la
Institut, fiind „de naționalitate engleză”322. În aceste împrejurări, Noica revine
316
Constantin Noica, Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, București, Institutul
de Arte Grafice „Bucovina” I.E. Torouțiu, 1940, 322 p. Sub același titlu a fost reprodusă la
București, Edit. Humanitas, 1995, 338 p.).
317
Vezi Lucian Nastasă, Doctoratul lui Constantin Noica, în „Anuarul Institutului de Cercetări
Socio‑Umane Gheorghe Șincai”, Târgu Mureș, XIX, 2016, p. 149–177.
318
Cf. Lucian Nastasă, Intelectualii şi promovarea socială (Pentru o morfologie a câmpului univer‑
sitar), Cluj, Edit. Limes, 2004, p. 129–152.
319
Scrisori către Tudor Vianu, II (1936–1948), ed. Maria Alexandrescu Vianu și Vlad Alexan‑
drescu, București, Edit. Minerva, 1994, p. 233.
320
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1075/1941, f. 326–333 (în acest volum
doc. 74).
321
Ibidem, f. 392–393 (în acest volum doc. 53).
322
Ibidem, dos. 979/1941, f. 40 (în acest volum doc. 32). Până la căsătoria celor doi (12 noiembrie
1933), Kathleen avusese cetățenie engleză.
în țară la începutul verii, de la 1 iunie 1941 figurând în postura de corespon‑

dent al așezământului berlinez.
Perioada petrecută în Germania nu a fost însă lipsită de beneficii inte‑
lectuale, C. Noica participând în câteva rânduri la seminarul de filosofie al
lui Martin Heidegger. În rest, acesta a avut parte în cadrul Institutului de
o muncă oarecum de rutină, într‑o perioadă în care activitățile organizate
aici nu se bucurau de o prea mare audiență, cel puțin după cum rezultă din
Jurnalul berlinez al lui D.C. Amzăr, susceptibil de subiectivism de vreme ce
visase cândva să ocupe chiar el locul lui Sextil Pușcariu323. Cu toate acestea,
încă din prima lună de prezență la Berlin, Grigore Manoilescu și C. Noica au
avut mai multe întâlniri cu oficiali germani, în primul rând pentru a perfecta
schimbul de informații între Institut și Ministerul de Externe al celui de‑al
Treilea Reich.
În acest context, Noica trebuia să se îngrijească de materialele propa‑
gandistice referitoare la România, ce urmau a fi difuzate de partea germană.
El este cel ce oferă și publicului român din țară informații despre menirea
și activitatea așezământului, care deși precede existența unui acord cultural
româno‑german, are totuși un rol bine definit, în a „coordona” manifestările
românești, dar și de a supraveghea pe tinerii de la noi aflați la studii în Reich,
„să le ușureze cercetările și să sporească puterea de pătrundere a celor buni,
curmând cu autoritate activitatea compromițătoare a celor răi”. Dar Institutul
era totodată dedicat și germanilor, celor care doreau să afle date despre țara
noastră, beneficiind în acest scop de o bibliotecă vastă, în cadrul căreia se
pregătește o cartotecă care să înregistreze toate informațiile despre România
din bibliotecile germane (instrument de lucru pentru doctoranzi sau studii
despre România), organizează cursuri de limba română, cursuri solicitate
până și de organizațiile oficiale germane (de pildă „Hitler‑Jugend”), punând
la dispoziție publicații periodice din care să rezulte contribuțiile României la
„întemeierea unei Europe înnoite”. Așadar, nu era vorba de o instituție pre‑
cum școlile de la Roma și Paris, cu găzduirea tinerilor, ci „Institutul Român
din Germania se mișcă înăuntrul unui orizont care trebuie să fie în același
D.C. Amzăr, Jurnal berlinez, p. 32. Amzăr se afla la Berlin pentru doctorat, iar din 6 aprilie
323
1940 fusese numit secretar de presă cl. III în cadrul Ministerului Propagandei Naţionale, dar
cu detaşare în capitala Germaniei. Era un legionar convins (în 1938 fiind șeful cuibului legio‑
nar „Rânduiala” din Berlin), dar care a aderat la Frontul Renaşterii, pentru a reveni la vechile
convingeri politice în toamna lui 1940, după rebeliune dezicându‑se din nou de vechii camarazi
pentru a‑și păstra pozițiile „diplomatice” în Reich. Era cumnat cu Ernest Bernea – și el legio‑
nar –, fiind căsătorit cu sora acestuia, Maria (1908–1995). Vezi Arhiva CNSAS, dos. I‑0235466,
4 vol. (520+355+151+7 f.). În ce privește Institutul din Berlin vezi în Anexa acestui volum doc.
139, nota [3].
timp mai vast și mai viu, corespunzând întinderii și intimității legăturilor

dintre Germania și țara noastră cea nouă”324.
Se cuvine totodată a reține aici faptul că în jurul datei de 20 februarie 1941
s‑a aflat la Berlin și Emil Cioran, în trecere spre noul post ce‑l obținuse în
Franța, de consilier cultural, cu această ocazie întâlnindu‑se cu mai mulți
români, printre care și cu Noica325. Iar cu prilejul unei excursii de 1 mai a tutu‑
ror angajaților Institutului, Amzăr notează după discuțiile amicale cu Noica
faptul că acesta din urmă își declara încă – chiar după rebeliune – atașamentul
la mişcarea legionară326.
Chiar și după plecarea oficială a lui Noica de la Institutul Român din Berlin,
acesta a revenit în câteva rânduri în Germania, pe 3 iunie 1943 – de pildă –
susținând o conferință despre Tensiunea interioară a culturilor mici. Amzăr nu
se poate abține să nu acorde atenție acestui lucru, notând în jurnalul său și
câteva observații nu lipsite de interes: „După o introducere abstractă şi des‑
tul de naivă (...) [Noica] a trecut la partea serioasă, prezentând pe Neagoe
Basarab, Cantemir şi Blaga ca reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti în
trei momente istorice deosebite. Cel mai bun lucru din toată conferinţa a fost
ultima propoziţie – o încheiere tipic Noica. Încolo: problematică rusească”327.
O veritabilă sinecură a fost postul de „referent” încredințat lui Alexandru
Teodoreanu, care s‑ar fi ocupat de „problemele juridice”, de vreme ce toate
documentele și mărturiile ajunse la noi nu indică vreo activitate în acest sens,
dar nici de altă natură. După cum relata mult mai târziu Gh. Vinulescu, pentru
Teodoreanu această prezență la Berlin „era mai mult ca o distracție”328, singu‑
rul său merit fiind acela de a fi rudă cu mult mai celebrii săi veri, Ionel și Al.O.
Teodoreanu (Păstorel) – care pășiseră pe terenul unui naționalism indiscutabil,
protejat totodată de un anti‑comunism zgomotos, atitudini abil instrumen‑
tate de puterile politice ale vremii –, dar și apartenența la mișcarea legionară,
deși – pe când era nonagenar – a învinovățit pe alți colegi de Institut de ade‑
ziune la această formațiune politică de extremă dreaptă329. De altfel, nu după
324
Constantin Noica, Un Institut Român în Germania, în „Cuvântul”, XVIII, s.n., 1941, nr. 87 (11
ianuarie), p. 1.
325
D.C. Amzăr, Jurnal berlinez, p. 236–237. Vezi și Irina Nastasă‑Matei, Emil Cioran şi Şcoala
Română de la Fontenay‑aux‑Roses. Mărturii documentare, în „Anuarul Institutului de Istorie
George Bariţiu”, Cluj, XLIX, 2010, p. 235–244; idem, Emil Cioran în peregrinatio academica,
1933–1945, în „Anuarul Institutului de Istorie George Bariţiu”, LI, 2012, p. 241–253.
326
D.C. Amzăr, Jurnal berlinez, p. 253.
327
Ibidem, p. 347.
328
Arhiva CNSAS, dos. R–302770/Gh. Vinulescu, f. 40–56.
329
Cf. Daniela Olănescu, Sextil Pușcariu – președintele Institutului Român din Berlin: un subiect
tabu?, în „Revista Arhivelor”, an LXXXVI, 2009, nr. 1, p. 176. De altfel, autoarea, care a inclus
acest articol într‑un studiu ceva mai extins, sub semnătura Daniela Laube, Rumänien und seine
multă vreme, Alexandru Teodoreanu este chemat în țară și trimis pe frontul

de răsărit, locul său fiind luat din vara lui 1942 de Octavian Ștefăneanu‑Ioniță,
fost asistent al lui Max Hacman la Universitatea din Cernăuți.
Alexandru Teodoreanu era din familia fratelui lui Osvald Teodoreanu,
tatăl lui Ionel și Al.O. Teodoreanu (Păstorel), un alt Alexandru330. Se născuse
pe 15 iulie 1916 (com. Beceni, jud. Buzău), numele complet fiind Alexandru
Ioan Vladimir Teodoreanu, și a urmat Facultatea de Drept și pe cea de Litere
din București, activând totodată în mișcarea legionară „de circumstanță”, ca
„diletant”331, fiind apropiat de Grigore Manoilescu, care l‑a și adus cu el la
Berlin în postul menționat. Revenit de pe front, după 23 august 1944 a deve‑
nit funcționar în cadrul Ministerului de Finanțe, în perioada când acesta era
condus de Gh. Tătărescu, pentru ca în 1948 să fie arestat pentru „înaltă tră‑
dare”, fiind apărat de vărul său Ionel Teodoreanu, dar primind o condamnare
aspră, din care a executat 16 ani de pușcărie la Aiud.
Însă prea puține date avem despre Wilhelm (Willy) Czell, în a cărui „fișă
personală” din cadrul Institutului Român de la Berlin apar informații sumare,
și anume faptul că era de religie evanghelic‑lutherană, intrând în serviciul
așezământului abia din 15 noiembrie 1940, dar funcționând „neregulat, fiind
foarte ocupat în alte părți” și beneficiind de concedii „dese și multe”, pen‑
tru ca din 30 iunie 1941 să nu mai figureze printre membrii Institutului332.
Era însă descendent al celebrei familii brașovene Czell, ce deținea încă de la
finele veacului XIX monopolul spirtoaselor în zonă, Wilhelm fiind fiul pro‑
prietarului cu același nume al fabricii din Târgul Cailor 6 (din Brașov), familie
menționată de altfel și de Pușcariu în volumul său Brașovul de altădată333, tână‑
rul Czell fiind licențiat în litere și teologie.
În afara acestor nominalizări inițiale, Sextil Pușcariu ar fi dorit să mai
Kulturpropaganda in Deutschland. 1930–1944, în „Zeitschrift für Balkanologie”, Vol. 51, 2015,

No. 1, p. 22–65 (despre Institutul din Berlin, p. 38–58, la care mai adaugă câteva aspecte mai
mult cu caracter financiar), își construiește discursul pornind de la o premisă cu siguranță pre‑
concepută, privind acest așezământ românesc din Germania ca o construcție „legionară”, ceea
ce constituie o abordare mult, mult prea simplistă și fără orizont.
330
Erau trei frați: Osvald, Laurențiu și Alexandru. Primul a rămas la Iași, ca avocat, având
trei fii – Al.O. Teodoreanu (Păstorel), Ion (Hipolit) și Laurențiu (Puiu) –, ceilalți stabilindu‑se
la București. Laurențiu (fratele lui Osvald) era inginer, cu studii la Zürich, Dresda și Berlin
(îndrăgitul „Herr Direktor” din La Medeleni), în vreme ce Alexandru (celălalt frate al lui Osvald
și tată al „referentului” de la Berlin, la care ne referim aici) era inginer petrolist, cu studii la
Școala de Mine din Freiburg (Germania).
331
Cf. Arhiva CNSAS, dos. R–302770/Gh. Vinulescu, f. 40–56.
332
Cf. Arh.St. București, Institutul Român din Germania 1940–1942, Inv. 3407, dos. 2, f. 9.
333
Sextil Pușcariu, Brașovul de altădată, ed. Șerban Pelverejan, Cuvânt înainte I. Colan, Cluj,
Edit. Dacia, 1977, p. 235. De altfel, încă din 1878 tatăl acestuia a deschis la Cluj o fabrică de bere,
„Czell Frigyes și Fiii”, redenumită din 1920 „Ursus”.
angajeze alte două persoane – Wladimir Zaloziecki și Alexandru Randa –, însă

imediat repudiate de Max Hacman, la întâlnirea cu „președintele” Institutului
din 17 septembrie 1940334. Cel dintâi, Wladimir/Volodymyr Zaloziecki (1884–
1965) era nu doar jurist, ci și un apreciat critic și colecționar de artă, dar și
de carte veche, care după ocuparea Bucovinei de URSS și‑ar fi dorit un loc
mai sigur până la sfârșitul războiului. Prieten cu Sextil Pușcariu de vreo trei
decenii, Wladimir era fratele celebrului medic cardiolog, Alexis Zaloziecki,
care a rămas în Cernăuți atât sub dominația sovietică, cât și cea germană335.
Hacman s‑a opus însă numirii acestuia, pentru că în perioada interbelică
Wladimir Zaloziecki fusese liderul rutenilor din Bucovina (Partidul Național
Ucrainean) și chiar membru în Parlamentul României, context în care cei doi
fuseseră adversari în mai multe chestiuni de ordin „național”.
Celălalt, Alexandru M. Randa (1906–1975), era un legionar notoriu, rasist
și antisemit, licențiat în drept și litere (cu tot atâtea doctorate), cu o activitate
publicistică importantă de teoretician al extremei drepte de la noi, ce publica
nu doar în „Buna Vestire” a lui Grigore Manoilescu, dar și în „Însemnări
Sociologice” a proaspătului ministru al Educației, Traian Brăileanu. Max
Hacman nu vede cu ochi buni nici această cooptare, invocând faptul că deși
este „înscris la legionarii noștri”, are totuși etnie „germană” și „nu ar putea
face parte dintr‑un institut românesc”336. De altfel, Randa și‑a aflat imediat o
însărcinare din partea lui Horia Sima, și anume a fost numit director al presei
legionare. În cele din urmă, Randa a părăsit țara, imediat după rebeliunea legi‑
onară, fiind reprezentantul diplomatic al guvernului legionar de la Viena (la
finele lui 1944 și începutul anului 1945), stabilindu‑se apoi la Salzburg, unde
a fost profesor universitar și director al Institutului de Istorie Universală, cu
o carieră mult apreciată de istoriografie, specialist în problemele sud‑estului
european.
În contextul în care Ion Chinezu și Barbu Slușanschi au primit alte însăr‑
cinări, declinând posturile încredințate lor de către Sextil Pușcariu, acesta din
334
Cf. Jurnalul lui Maximilian Hacman la Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1814, f. 137.
335
Soția acestuia, Rosalia (n. Samet), tot medic obstetrician, era însă evreică, motiv pentru
care s‑a refugiat la București.
336
Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1814, f. 137. Alexandru Randa era fiul lui Maximilian von Randa
(acest „von” va fi purtat și de istoric în toată perioada postbelică), fostul atașat militar al Aus‑
tro‑Ungariei la București, cu misiuni de spionaj în primul război mondial pentru serviciile
secrete de la Viena. Însă este posibil ca Randa să‑i fi displăcut lui Hacman și datorită faptu‑
lui că era apreciat ca „imoral”, fiind amantul Ștefaniei Honorat, soția fostului consul francez
Honorat din Cernăuți. De altfel, când Alex. Randa a părăsit țara după rebeliunea legionară, el
a fost însoțit și de Ștefania. În plus, este indiscutabil faptul ca Randa să fi spionat în favoarea
celui de‑al Treilea Reich, știindu‑se acum că el a lucrat pentru o agenție hitleristă de presă, iar
o vreme a fost și steno‑dactilograf la „Transcontinent Press”.
urmă solicită ministrului Afacerilor Străine angajarea lui Gheorghe Vinulescu

ca referent la Institutul din Berlin, cererea fiind adresată în 8 octombrie 1940,
în chiar ziua când se făceau intervențiile la Siguranța statului pentru elibera‑
rea pașapoartelor lui Maximilian Hacman și Constantin Noica337.
Născut în 1911, la Reșița, Gh. Vinulescu provenea dintr‑o familie de clasă
mijlocie, cu un adevărat cult de a asigura o bună educație copiilor. Studiile
gimnaziale le face în orașul natal, pentru ca apoi să frecventeze liceul la Deta
și Timișoara. Urmează Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj, luându‑și
licența în 1933, cu o teză despre „Viața și opera istorică a lui Damaschin
Bojâncă”, devenind ulterior bursier al Școlii Române de la Roma (1936–1938),
unde face cercetări îndeosebi în Arhivele Vaticanului și Congregația pen‑
tru Propaganda Fide. Revenit în țară, este angajat ca secretar al bibliotecii
Institutului de Istorie Națională din Cluj, începând cu 1 ianuarie 1940 fiind
numit șef de secție la Ministerul pentru Minorități, aflat atunci sub condu‑
cerea lui Silviu Dragomir, fostul său profesor de Istoria sud‑est europeană
şi diplomatică slavo‑română. În urma Arbitrajului de la Viena și instaurarea
regimului antonescian, în septembrie 1940 acest minister este desființat338, iar
Vinulescu intră sub autoritatea Președinției Consiliului de Miniștri, pentru a
fi detașat apoi la Institutul Român din Berlin, ca referent pentru „chestiunile
maghiare și ardelene”, fiind un vorbitor fluent al limbilor maghiară, germană,
italiană și franceză. Tot în acest an, Vinulescu s‑a căsătorit cu Iulia Dimoftachi
(din Nicorești, Tecuci), absolventă a Facultății de Litere (secția franceză), care
îl va însoți de altfel în Germania ca bibliotecară.
Sintetizând oarecum, constatăm așadar că la data de 10 octombrie 1940,
Institutul Român din Berlin urma să‑și înceapă activitatea cu următorul
personal: Sextil Pușcariu (președinte), Grigore Manoilescu (director și sub‑
stitut al președintelui), Maximilian Hacman (secretar general), Constantin
Noica, Alexandru Teodoreanu, Wilhelm Czell și Gh. Vinulescu (referenți sau
„asistenți”), la care se adaugă soțiile a doi din aceștia din urmă, Iulia Vinulescu
(bibliotecară) și Kathleen Noica (secretară). Vremelnic însă a lucrat la Institut
și neamțul Georg Horn, ca „secretar de birou”, plătit cu săptămâna, angajat
pe 18 noiembrie 1940 și ieșit din post pe 28 februarie 1941, la fel cum mai
337
Arh.St. București, Institutul Român din Germania 1940–1942, Inv. 3407, dos. 1, f. 4, 8 (în acest
volum doc. 21, 22)
338
Silviu Dragomir a fost ulterior acuzat de Onisifor Ghibu că este vinovat de pierderile
teritoriale din vara lui 1940, prin maniera în care a gestionat politica față de minorități (cf.
O. Ghibu, Dictatură și anarhie. Priviri critice asupra evoluției și directivelor învățământului și
educației sub regimul Antonescu, 1940–1944, Sibiu, Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiană”,
1944, p. XXVI‑XXVIII; de altfel, mai toată cartea este un soi de „răfuială” cu Dragomir). Pentru
activitatea lui Dragomir la acest departament vezi Sorin Șipoș, Silviu Dragomir – istoric, ed. II,
Deva, Edit. Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2015, p. 78–84.
apoi a fost temporar angajată și Margherita Finocchi, pentru diverse lucrări

de secretariat și traduceri, până la finele lui octombrie 1941339.
Deoarece Sextil Pușcariu fusese numit între timp și rector al Universității
din Cluj (prin Decretul‑Lege nr. 3391 din 5 octombrie 1940), transferată la Sibiu
în urma Arbitrajului de la Viena, acesta va mai rămâne o vreme în țară pentru
a organiza această complexă acțiune de instalare în noul sediu. Nu era deloc
un lucru ușor de realizat, Sibiul fiind practic acaparat de nevoile universității
clujene, aflată într‑o lipsă acută de spații pentru facultățile și institutele sale,
pentru clinicile universitare, locuințe pentru profesorii refugiați nu doar din
Transilvania de nord‑vest, ci și pentru cei transferați mai apoi din Cernăuți
etc. De altfel, pentru a degreva oarecum localitatea, Facultatea de Știinţe a
fost cu totul transferată la Timișoara.
Însă această numire a lui Sextil Pușcariu este pusă de mai toată lumea
pe seama legăturilor sale cu mișcarea legionară și a relației directe cu Horia
Sima, dar și a înrudirii prin alianță cu frații Mihail și Grigore Manoilescu. Ca
în multe alte împrejurări, Sextil Pușcariu a știut mereu să‑și aleagă colabora‑
torii, atât pe criteriul competenței, dar și al loialității cât de cât verificate. De
aceea, nu întâmplător a fost numit ca prorector al Universității din Sibiu un
mai vechi elev al său din Cernăuți, Alexe Procopovici, care după plecarea lui
Pușcariu la Cluj în 1919 îi va ocupa catedra de Limba și literatura română din
capitala Bucovinei, unde va preda până în 1938, când se va muta și el în inima
Transilvaniei, prin „chemare”340, la catedra de Lingvistică, fără să fi lăsat ceva
cât de cât notabil în domeniul filologiei. De altfel, în Criticile sale, Eugen
Lovinescu îl definește pe Procopovici drept „omul care n‑a scris nimic”, dar
care știe să „se răzbune”341.
Procopovici i‑a rămas mereu fidel vechiului susținător și prieten, un exce‑
lent executant, care a știut să‑și lingușească binefăcătorul342, care la rândul
lui a avut tot felul de alte avantaje: a primit timp de vreo doi ani suplinirea
catedrei răposatului Nicolae Drăganu (Istoria literaturii române vechi), evi‑
dent remunerată, în perioada cât Pușcariu s‑a aflat la Berlin tot Procopovici
a preluat conducerea Muzeului Limbii Române, unde oricum avea o normă
distinctă (plătită separat), de altfel soția lui – Veronica, profesoară la Liceul
„Principesa Ileana” din Cluj, iar apoi la Liceul comercial din Sibiu –, lucrând
339
Arh.St. București, Institutul Român din Germania 1940–1921, Inv. 3407, dos. 3, f. 21, 41.
340
Artizanul acestei „chemări” a fost, cum de la sine se înțelege, Sextil Pușcariu. Vezi și Arh.
St.Cluj, Fond personal Al. Procopovici.
341
Eugen Lovinescu, Scrieri, vol. 1, Critice, ed. Eugen Simion, București, Editura pentru Lite‑
ratură, 1969, p. 177–182.
342
De pildă, primul volum din „Revista filologică” din Cernăuţi, 1927 – ce apărea sub direcția
lui Al. Procopovici – a fost în întregime dedicat lui Sextil Puşcariu, ca „organizator al şcolii de
filologie română” din Bucovina.
cu normă suplimentară și în cadrul Muzeului amintit între 1940–1944. Dar

dacă am scotoci mai mult, am afla și alte „complicități” relaționale! De pildă
– pentru a invoca doar un caz ce are legătură cu subiectul cărții de față –, în
1939 a fost angajată ca preparator la Institutul de Lingvistică al Universității
din Cluj, al cărui director era tot Sextil Pușcariu, o rudă prin alianță ce absol‑
vise Liceul din Caransebeș, Nicolae Mircea Țurcan, care tocmai atunci își
luase licența în litere. Acesta se trăgea de fapt din neamul soției lui Alexe
Procopovici (născută Țurcan)343, tânărul fiind adus de Pușcariu în primăvara
lui 1941 la Institutul din Berlin ca asistent pentru „probleme de filologie”, în
realitate salvându‑l de prigoana antonesciană contra legionarilor răzvrătiți în
ianuarie acel an. A refuzat apoi să revină în țară, deși în 1942 a fost în repetate
rânduri chemat de autoritățile militare, motivând că rămâne solidar cu ceilalți
legionari refugiați în Germania, pentru ca după război să prefere exilul, fiind
un apropiat al lui Horia Sima.
În aceste împrejurări, vor pleca la Berlin pentru a instala și porni activita‑
tea Institutului doar Grigore Manoilescu, Maximilian Hacman și Constantin
Noica, în vreme ce Sextil Pușcariu va mai rămâne în țară pentru a conduce
destinele universității transilvane aflate în „exil” la Sibiu. Avem relatarea
acestei călătorii în însemnările zilnice ale lui Hacman, document ce surprinde
de altfel multe aspecte interesante din scurta perioadă de funcționare pro‑
priu‑zisă a Institutului, pentru că – după cum se va constata – din toamna lui
1942 acesta va avea o activitate tot mai redusă, pentru a dispărea nu din punct
de vedere juridic, ci din cauza lipsei de personal și de activitate pusă efectiv în
slujba scopurilor cultural‑propagandistice asumate cu doi ani mai devreme.
Astfel, deși ar fi trebuit să părăsească Bucureștiul spre Germania ceva mai
devreme, Hacman și Noica vor pleca cu trenul abia în seara de vineri 11 octom‑
brie344. Este de altfel și prima ocazie cu care cei doi fac propriu‑zis cunoștință,
Hacman mergând împreună cu soția, notând totodată în jurnalul său: „Cu
noi mai pleacă un tânăr foarte simpatic, dl. Constantin Noica, care terminând
studiile sale filosofice şi fiind un element foarte bun a fost şi el ales de Sextil
343
Veronica Procopovici era născută pe 10 noiembrie 1885, tatăl ei fiind Onisim Ţurcan, con‑
silier de administraţie, iar mama fiind Virginia (născută Mandyczewski), această familie înru‑
dindu‑se și cu Aurel Țurcan, alături de care Sextil Pușcariu a pregătit Adunarea Națională de
la Cernăuți, ce a proclamat unirea Bucovinei cu Vechiul Regat al României. O altă rudă apro‑
piată era Ion Țurcan (n. 18 februarie 1889, la Cernăuți), cu importante studii la Viena, Paris și
Oxford, care în martie 1940 candidase la catedra de Drept internațional de la Cernăuți, având
ca oponent pe N.N. Petrașcu, dar fiind susținut de decanul de atunci, Max Hacman (vezi Arh.
St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 881/1940, f. 47–208). Ion Țurcan a fost – prin‑
tre altele – autorul unei broșuri intitulate Însemnări sociologice. Ion I. Moța și Vasile Marin în
lumina scrisului și faptei lor, Cernăuți, Tip. Coop. Ziarelor germane, 1937, 46 p.
344
Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1814, f. 147, 153.
Puşcariu ca colaborator al Institutului nostru din Berlin. Durere, tânăra sa soţie

nu‑l poate însoţi decât până la Sinaia, pentru că fiind englezoaică de origine,
legaţia germană a refuzat să‑i vizeze paşaportul”345. Acestui grup i se adaugă la
Braşov, spre miezul nopții, și familia lui Grigore Manoilescu, alături de acesta
aflându‑se soția Lia (fiica lui Sextil Pușcariu) și fata lor Magdalena (Marina).
După un scurt răgaz la Budapesta, vor pleca cu toții mai departe, directorul
Institutului fiind și cel care onorează diversele plăți ocazionale346. Fiind vre‑
muri de război, grupul va ajunge la Berlin abia în 14 octombrie, instalându‑se
la Hotel Bristol, situat pe splendidul „Unter den Linden”, edificiu inaugurat
în 1891 ca operă a celebrului arhitect Gustav Gause. Încă din prima noapte vor
face cunoștință cu primejdia bombardamentelor britanice, deși acestea sunt
încă palide și fără urme notabile, abia din 1942 viața devenind un chin dato‑
rită raidurilor tot mai frecvente și distrugătoare. De altfel, chiar acest hotel
– ce servise cândva lui Theodor Fontane ca locație a celebrei sale nuvele „Der
Stechlin” (1898) – va dispărea într‑o fatidică zi de 15 februarie 1944, sub bom‑
bardamentul nimicitor anglo‑american.
Însă Hotelul Bristol nu era deloc unul ieftin347, motiv pentru care Hacman și
Noica se vor muta încă de a doua zi într‑o pensiune (Medenwaldt‑Stubenrauch)
pe Kurfürstenstrasse nr. 225, foarte aproape de Zoologischer Garten, cu
acces facil la cele două importante mijloace de transport berlineze, U
(Untergrund)‑Bahn şi S (Stadt)‑Bahn, imobil în care locuiau câteva familii
de diplomați, de la Legația Finlandei și Suediei. Încă din primele zile petre‑
cute la Berlin, Max Hacman își revede o mulțime de prieteni bucovineni,
refugiați în capitala Germaniei după ocuparea regiunii de către sovietici, dar
este deopotrivă vizitat de Gheorghe (Didi) Gallin, pe atunci consul general
al României la Hamburg, dar și de un nepot al soției lui Alexe Procopovici,
Dragoş Cotlarciuc, ce era consul la Köln. De altfel, îl cunoștea destul de bine
pe acesta din urmă, deoarece era fiul lui Nicolae Cotlarciuc (1875–1935)348,
345
Ibidem, f. 155. Fragmente referitoare la Noica din acest jurnal în „Convorbiri Literare”, an.
133, 1999, nr. 9, p. 4.
346
Gr. Manoilescu primise din partea Ministerului român de Externe suma de 611.110 lei încă
din 13 septembrie 1940, chiar pe numele său, pentru activitățile de început ale Institutului, în
vreme ce Legației României din Berlin i se încredințase ceva mai devreme suma de 138.990
lei pentru închirierea edificiului și adaptarea acestuia la necesitățile așezământului. Cf. Arh.
St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2904, Studii și documentare, dos. 122/1940,
f. 2–4 (în acest volum doc. 25).
347
Pentru patru zile petrecute la acest hotel, Gr. Manoilescu a plătit 500 mărci – aproximativ
25.000 lei (cf. Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1814, f. 157).
348
Nicolae Cotlarciuc s‑a căsătorit în 1901 cu Aurora Țurcan, fiica consilierului de administrație
Onisim Țurcan, socrul lui Alexe Procopovici, menționat de noi mai sus. Au avut cinci copii, doi
băieți și trei fete, Dragoş Cotlarciuc fiind de‑a lungul vremii consul al României la Legațiile din
Tirana, Sofia, Köln și Budapesta.
absolvent al facultăților de teologie și de litere, cu care Hacman fusese o vreme

coleg la Biblioteca Universitară din Cernăuți, ambii devenind din 1919 și pro‑
fesori aici. Însă după moartea soției (în 1918), Nicolae Cotlarciuc se călugărise
sub numele de Nectarie, pentru ca în toamna lui 1924 să devină Mitropolit al
Bucovinei și Hotinului349.
Deși s‑ar fi cuvenit poate să evocăm cât de cât ambianța berlineză din
această perioadă350, ne vom limita pentru moment doar la a reconstitui
ceva din atmosfera, activitatea și personalul antrenat în bunul mers al
Institutului Român din capitala celui de‑al Treilea Reich. După câteva zile
petrecute la Hotelul Bristol, Grigore Manoilescu s‑a instalat deja într‑unul
din apartamentele Institutului, un altul fiind destinat familiei Pușcariu, în
vreme ce „referenții” și ceilalți angajați locuiau la pensiunea menționată
mai sus ori aveau chirii prin Berlin. De altfel, mergând întâia oară la Institut,
abia pe 18 octombrie, iată cum descrie Hacman locația: „Institutul este
instalat într‑o vilă foarte elegantă în Berlin‑Charlottenburg, Ahornallee
22–24, proprietatea unui speculant cu terenuri Schrobsdorff. Am închiriat
vreo cincisprezece camere, dintre care unele chiar cu mobila foarte luxoasă
a proprietarului, care mai este obligat să facă adaptările necesare, dintre
care cea mai importantă un etaj la o aripă. Ceea ce însă, pentru Berlin, este
o raritate, are grădină‑parc destul de mare. Preţul de chirie este cam mare,
30.000 RM, deci 1 milion şi jumătate lei pe an. Dar d. Manoilescu îmi spune
că nu s‑a putut afla altă casă mai ieftină. Foarte dezagreabil, zice că lucrările
necesare vor dura foarte mult, probabil până în primăvară, dar noi totuşi
pornim la drum”351.
De altfel, în lunile octombrie și noiembrie 1940, Grigore Manoilescu se
va ocupa în principal cu supravegherea lucrărilor pentru optimizarea clădirii
la nevoile Institutului, tot el îngrijindu‑se de relația cu jurnaliștii germani și
cu Legația României la Berlin. Pentru că, în conformitate cu Decretul‑Lege
din 16 august 1940, Institutul fusese înfiinţat pe lângă Legaţia Regală a
României la Berlin, prin aceasta din urmă rulându‑se și fondurile destinate
așezământului condus de Pușcariu și Manoilescu, îndeosebi în ceea ce privește
obligațiile contractului de închiriere. Totodată, prin decizia Ministerului
349
Vezi Vasile Diacon, Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc și faptele sale. Schiță de monografie, Iași,
Edit. Pim, 2013.
350
Cele două volume de jurnal ale lui Max Hacman, încă inedite, cuprind o varietate de aspecte
în acest sens, motiv pentru care s‑ar și impune editarea acestora. Însă poate mai util, pentru
moment, ar fi: Berlin, 1933–1944, Hrsg. Michael Wildt, Ch. Kreutzmüller, München, Siedler
Verlag, 2013; Moritz Föllmer, Individuality and Modernity in Berlin. Self and Society from Weimar
to the Wall, Cambridge University Press, 2013; Volker Wagner, Berlin im Dritten Reich: Berliner
Spaziergänge, Berlin, Elsengold Verlag, 2018 ș.a.
351
Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1814, f. 165–166.
Propagandei Naționale nr. 9217 din 11 septembrie 1940, Sextil Pușcariu și

Grigore Manoilescu căpătaseră și titulatura de consilieri culturali onorifici la
Berlin, beneficiind astfel de un statut diplomatic, cu efecte inclusiv în ceea ce
privește cuantumul cartelei pentru bunuri de larg consum ce se instituise deja
în Germania nazistă.
În aceeași perioadă de început, Constantin Noica s‑a ocupat de prelu‑
area și organizarea bibliotecii Institutului, aceasta fiind alcătuită în princi‑
pal din cărțile donate de Sextil Pușcariu – destul de multe ca număr –, aduse
din țară printr‑un transport special de colete, lor adăugându‑li‑se multe alte
volume colectate din Sibiu ori dăruite de câțiva universitari, pentru ca ulte‑
rior să se adauge diverse tipărituri cumpărate sau primite prin intermediul
Ministerului Propagandei Naționale. De altfel, pe la începutul lui noiembrie,
munca de catalogare și aranjare a bibliotecii a revenit unei tinere nemțoaice,
Elisabeth Falk, bibliotecară de profesie și plătită cu ora352, pentru ca mai apoi
gestiunea acesteia să fie preluată de Iulia Vinulescu, cele două lucrând pentru
o vreme împreună.
Prin înțelegere cu Sextil Pușcariu, lui Max Hacman i s‑a încredințat în
principal supravegherea și controlul studenților români aflați la studii în cel
de‑al Treilea Reich, dar și stabilirea de legături cu mediul universitar ger‑
man, facilitarea schimburilor academice etc. De altfel, încă de cum a ajuns
la Berlin, acesta a și început suita de întâlniri cu diverși rectori și directori de
școli superioare germane. Cum de la sine se înțelege, prima întrevedere o va
avea cu istoricul Willy Hoppe, rectorul Universității din Berlin, încă din 21
octombrie 1940, pe care de altfel îl cunoscuse chiar în vara acelui an, la începu‑
tul lui iunie, când profesorul german venise la Cernăuți pentru o conferință,
urmată de tot ceea ce presupune ospitalitatea academică (recepții, invitații la
masă, discursuri laudative etc). Este și motivul pentru care între cei doi se va
lega imediat o relație „călduroasă” și personală, după numai două zile familia
Hacman fiind invitată acasă la rectorul berlinez353, colaborarea ulterioară a
celor doi devenind extrem de eficientă și profitabilă. De altfel, Hoppe nu doar
că era membru al Partidului Nazist (NSDAP) încă din 1931, dar se dovedise
a fi – asemenea mentorului său Dietrich Schäfer, din vremea studenției – un
antisemit intransigent și susținător acerb al teutonismului, în plus remar‑
cându‑se prin broșura sa din 1934, Die Führerpersönlichkeit in der deutschen
Geschichte (Personalitatea liderului în istoria germană)354. Însă Hoppe se mai
remarcase și prin promovarea istoriei regionale (Landesgeschichte) pe care a
352
Poate că de la aceasta a preluat Gh. Vinulescu pseudonimul „Falk Felix”, când a devenit
informator al Securității (5 februarie 1960), cf. Arhiva CNSAS, dos. I–401628, vol. 2, f. 358.
353
354
Apărută la Berlin, Junker und Dünnhaupt Verlag, 1934, 24 p.
introdus‑o ca materie de studiu la Universitatea din Berlin, în acest context

fiind cooptat și în consiliul Institutului pentru Istoria Noii Germanii355.
Așadar, rectorul Universității din Berlin era un personaj extrem de influ‑
ent în mediul academic, făcându‑i cunoștință lui Hacman cu multe alte
personalități, printre primii la care a fost introdus fiind – de pildă – Hans Baatz
(1906–1996), președintele „Auslandsamt der Dozentenschaft der Deutschen
Universitäten und Hochschulen”356, care era medic, acesta facilitând apoi tot
felul de invitații, aranjamente pentru români etc. De altfel, Baatz era membru
SS încă din 1933, ajungând până la rangul de SS‑Obersturmführer în 1940. În
noiembrie 1943 a fost invitat la București, Institutul German organizând cu
acest prilej o recepție în onoarea lui.
Tot pentru această perioadă de început a contactelor lui Max Hacman cu
mediul academic german trebuie invocate aici întâlnirile lui cu Ernst Storm
(„Technische Hochschule”) și Edwin Fels („Wirtschaftshochschule”); cu Max
Kutschmann, directorul „Hochschule für Bildende Künste”; Fritz Stein, direc‑
torul „Akademische Hochschule für Musik”; Willi Willing, decanul Facultății
de Științe din Berlin‑Charlottenburg; Karl Emge, vicepreședintele Academiei
de Științe Juridice ș.a., toți aceștia ocupând și poziții politice de marcă sub
regimul nazist. Hacman a mers apoi la Universitatea din Köln, în 14–15
noiembrie 1940 – prin mijlocirea lui Dragoş Cotlarciuc –, unde s‑a întâlnit
cu rectorul Otto Kuhn (1896–1978) și cu mai mulți profesori în vederea înte‑
meierii unui Institut de Științe Social‑Economice Germano‑Român pe lângă
această citadelă de învățământ superior, reprezentantul din partea noastră
urmând să fie Mihail Manoilescu.
O săptămână mai târziu – pe 21 noiembrie – Max Hacman participă la adu‑
narea generală de la „Akademie für Deutsches Recht” din München, unde are
ocazia să‑l cunoască și să‑l audieze pe Dino Grandi (1895–1988), ministrul de
Justiție al Italiei, cel care s‑a opus legilor rasiale italiene din 1938. Și tot aici îl
va întâlni pe Hans Frank (1900–1946), nimeni altul decât guvernatorul gene‑
ral al Poloniei ocupate, cel ce s‑a făcut vinovat de terorizarea populației civile
și de asasinarea în masă a evreilor, motiv pentru care a și fost condamnat la
moarte și executat în urma procesului de la Nuremberg. Însă dincolo de aceste
prezențe „politice de marcă”, Hacman s‑a văzut cu mai mulți universitari din
355
Vezi asupra lui: Eberhard Faden, Willy Hoppe, 1884–1960, în „Jahrbuch für brandenburgis‑
che Landesgeschichte”, 11, 1960, p. 158–170; Christoph Jahr, Rektor ohne Führung? Willy Hoppe
und die Wissenschaftspolitik an der Friedrich‑Wilhelms‑Universität zu Berlin in der NS‑Zeit, în vol.
„... Immer im Forschen bleiben”. Rüdiger vom Bruch zum 60. Geburtstag, hrsg. von Marc Scha‑
lenberg, Peter Th. Walther, Stuttgart, Steiner Verlag, 2004, p. 179–198.
356
Era o instituție de propagandă culturală nazistă, ce edita și un Anuar (Jahrbuch), cu
informații extrem de utile (primul volum a apărut în 1942, dar cu informații pentru 1941; în
total am aflat doar 3 volume, ultimul fiind scos în 1943).
München, discutând problemele specifice ale studenților români aflați la stu‑

dii acolo.
A fost de altfel o perioadă extrem de activă a lui Max Hacman în Germania,
prin tot felul de participări la evenimente academice, în ale căror detalii nu
vom intra în studiul de față. Vom semnala însă aici acele întâlniri și activități
care au pus Institutul în slujba personalităților românești prezente în
Germania cu diverse ocazii. Încă din 27 octombrie 1940, Institutul este vizitat
de către Valeriu Pop, în mai multe rânduri fost ministru pe la diverse depar‑
tamente, personaj care însă rămăsese în conștiința publică de la noi ca fiind
cel care, alături de Mihail Manoilescu, se făcuse responsabil de consecințele
Arbitrajului de la Viena, cu doar două luni mai devreme357. Se afla de ceva
vreme la Berlin și încă va mai rămâne, întâlnindu‑se amical bunăoară cu Max
Hacman și Grigore Manoilescu, pe care i‑a invitat la un restaurant în periferia
Berlinului pe atunci (la Gatow, în sectorul Spandau), pe malul râului Havel358.
Valeriu Pop va mai fi prezent și cu alte ocazii în proximitatea membrilor
Institutului, într‑o perioadă în care noul regim antonesciano‑legionar se orga‑
niza din mers, inclusiv în ceea ce privește reprezentanțele noastre diploma‑
tice din străinătate. De altfel, Mihail Manoilescu – fratele lui Grigore – fusese
schimbat de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine cu Mihail Sturdza,
în 14 septembrie 1940, adept al extremei drepte și apropiat al lui Horia Sima,
care va numi ca șef al Legației române la Berlin pe un alt legionar notoriu,
Constantin Greceanu, inginer de profesie, în casa căruia se întâlniseră în vara
lui 1940 diverși funcționari ai Legației germane la București cu apropiați ai lui
Horia Sima. În fapt, prin soția sa de origine austriacă (din Viena), lui Greceanu
i se deschiseseră uși importante printre potentații naziști, numărându‑se
bunăoară printre diplomații invitați la reuniunile lui Joseph Goebbels acasă,
cel care a coordonat Ministerul Propagandei Publice în toată perioada regi‑
mului nazist. Asta în contextul în care soția lui Greceanu, care era balerină,
fusese prietenă intimă și colegă de teatru cu soția lui Herman Göring359.
Este și motivul pentru care Greceanu se purta arogant nu doar cu
funcționarii Legației, dar și cu conducerea Institutului Român din Berlin, de
altfel el fiind împotriva existenței unui asemenea așezământ, care depindea
357
Vezi de altfel Valeriu Pop, Amintiri politice, ed. Sanda Pop, cuvânt înainte de Florin Con‑
stantiniu, București, Edit. Vestala, 1999, volum ce se oprește cu însemnările la data de 13 sep‑
tembrie 1940.
358
359
Ar fi de invocat în acest context faptul că Herman Göring a fost invitat în 1936 în România
pentru o partidă de vânătoare de urși, însă autoritățile române i‑au respins acordarea vizei de
intrare. De altfel, diplomația românească a făcut atunci fel de fel de scenarii, pentru a nu avea
loc această călătorie. Vezi și Adrian Vițalaru, Nicolae Petrescu‑Comnen. Diplomat, Iași, Edit.
Universității „Al.I. Cuza”, 2014, p. 329–330.
totuși de reprezentanța noastră diplomatică360. În acest context, cu ocazia

diverselor evenimente organizate în cadrul Legației, Greceanu purta mereu
„cămașa verde a legionarilor”. Iar asemenea împrejurări n‑au fost puține. Pe 8
noiembrie 1940, de pildă, într‑o vineri, Legația sărbătorește cu oarecare întâr‑
ziere pe regele Mihai I, în afară de personalul reprezentanței fiind prezenți
Grigore Manoilescu cu soția, Valer Pop, Max Hacman, dar mai ales mulți
studenți români „în cămăși verzi”. Cu această ocazie a avut loc și un serviciu
religios oficiat de recent numitul „preot legionar” Andrei Vâșcan361, căruia i se
încredințase Capela ortodoxă română din Berlin încă din 10 octombrie 1940.
Studenții români din capitala Reichului n‑au avut însă o prezență la fel
de numeroasă, de exemplu, două zile mai apoi, când duminică 10 noiembrie
au fost invitați la Institut, cu ocazia venirii unei delegații române ce urma să
încheie o convenție economică cu Germania, printre membrii ei aflându‑se
și Nichifor Crainic, fost ministru al Propagandei Naționale (din 4 iulie până
în 14 septembrie 1940) și viitor titular al aceluiași departament în primă‑
vara lui 1941. Deși în vremea guvernului Ion Gigurtu, între Crainic și Mihail
Manoilescu au existat frecvente neînțelegeri, cu altercații în cadrul Consiliului
de Miniștri362, mai ales din cauza neputinței titularului de la Propagandă de a
cosmetiza imaginea tot mai alterată a lui Carol II (motiv pentru care Presa a
și fost trecută de la Propagandă la Interne), Grigore Manoilescu a căutat să‑și
reprime antipatia – asemenea fratelui său –, organizând o frumoasă primire
celui care acum era director al Radiodifuziunii române.
Cu acest prilej, lui Crainic i se va oferi un banchet la Universitatea din Berlin
în ziua următoare, la care au participat rectorul Hoppe și alți universitari, iar
pe lângă diverși oficiali trebuie să remarcăm prezența mitropolitului Serafim,
cel refugiat din Rusia și recunoscut ca șef al bisericii ortodoxe din Germania,
a lui Hans Lietzmann, un reputat teolog protestant, profesor universitar și
istoric al bisericii (care peste mai puțin de doi ani își va afla sfârșitul), dar
și membri ai Legației române, Max Hacman din partea Institutului, Corina
Sombart363 etc, banchetul fiind prilejuit de conferința teologului român, doc‑
trinar fascist și antisemit, despre „curentele culturale din România”. Dar
tot în cinstea lui Crainic va organiza Institutul Român un alt banchet, în 12
noiembrie, la Hotelul Bristol, locul unde se vor desfășura multe asemenea
360
361
Ibidem.
362
Cf. Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, ed. Nedic Lemnaru, București, Edit. Gân‑
direa, 1991, p. 316.
363
Aceasta nu era doar sora finanțistului George N. Leon, care tocmai demisionase din pos‑
tul de ministru al Economiei (pe 10 noiembrie 1940), ci era și soția celebrului economist ger‑
man Werner Sombart, apropiat al regimului nazist, cu care se căsătorise în 1922. Vezi Robert
Păiușan, Familia Sombart și familia Leon, în „Revista istorică”, s.n., XXI, 2010, nr. 5–6, p. 555–566.
evenimente până la adaptarea sediului așezământului nostru cultural‑propa‑

gandistic scopurilor preconizate.
Referindu‑se în trecere la prezența lui Crainic în capitala Germaniei, Jean
Livescu – care era bursier Humboldt – îi relata lui Karl K. Klein (în 23 decem‑
brie 1940) evenimentul, menționând că ceea ce‑l „bucură deosebit de mult”
este faptul că „cercurile noastre românești au început să facă ceva”, Nichifor
Crainic ținând o „conferință frumoasă”, în vreme ce „Institutul Român se
organizează”, devenind util mai ales prin biblioteca pusă la dispoziție de către
Sextil Pușcariu. Asta în contextul în care, deși în plin război, „viața spirituală”
a Germaniei este extrem de activă, „Universitatea lucrează cu toate pânzele
sus”, „sălile de teatru și de concerte sunt mereu pline, realizările artistice nu
au pierdut nimic din nivelul lor obișnuit”364.
Cu o întârziere de mai bine de o lună ajunge la Berlin și Alexandru
Teodoreanu, sosit abia pe 24 noiembrie 1940, caracterizat de Hacman ca fiind
„un băiat foarte simpatic”, instalându‑se la aceeași pensiune cu universita‑
rul cernăuțean și Noica365. De altfel, în mai toată perioada berlineză, „Firica”
Hacman – soția lui Maximilian – i‑a tratat pe Noica și Teodoreanu ca pe pro‑
priii ei fii.
În noiembrie 1940 este cooptată la Institut și Suzana Dimitriu, „o studentă
legionară” din Berlin – după caracterizarea lui Max Hacman366 –, ce avea ca
atribuții să predea limba română germanilor interesați de cunoașterea aces‑
tui idiom, dar în același timp ajutându‑l și pe C. Noica în ceea ce privește
biblioteca așezământului. Aceasta fusese călduros recomandată lui Grigore
Manoilescu de către Wilhelm Weber, profesor de istorie antică la Universitatea
din Berlin, ca succesor al celebrului Theodor Mommsen, dar mai ales era
un înfocat naționalist și susținător al lui Hitler, deși nu a fost membru al
Partidului Nazist. De altfel, Suzana Dimitriu se afla încă din 1935 la speci‑
alizare în Germania, elaborându‑și lucrarea de doctorat sub îndrumarea lui
Weber, cu titlul Ornamentația spiralică în sud‑estul European și Asia Mică, mil.
III și II în. Chr. Evident, Sextil Pușcariu a agreat o asemenea recomandare, din‑
colo de „fanatismul” legionar al acesteia, afirmându‑se ca o tânără extrem de
muncitoare, originară din Galați, absolventă meritorie a Facultății de Litere
din București. A revenit în țară, ca mulți alți membri ai Institutului din Berlin,
în 1943, devenind profesor secundar până în 1948, dar și funcționar în cadrul
Cabinetului numismatic al Academiei Române (1943–1950). După o peri‑
oadă de marginalizare, din cauza vechii adeziuni la extrema dreaptă, Suzana
Dimitriu este angajată ca cercetător la Institutul de Arheologie din București
364
Karl Kurt Klein, 1897–1997. Corespondență, ed. Ioan Dordea, Cluj, Edit. Clusium, 1997, f. 509.
365
366
Ibidem, f. 191.
(din 1956), participând pe șantierul de la Histria și publicând studii îndeosebi

despre ceramica grecească din epoca arhaică și clasică367.
Din 8 decembrie 1940 va ajunge la Berlin, pentru a lucra în cadrul
Institutului Român, și Gheorghe Vinulescu cu soția sa, Iulia. Deși avea doar
calitatea de referent, poziția lui va deveni tot mai importantă, îndeosebi prin
relația cu colegii, implicarea lui în afacerile instituției, dar mai ales ulterior,
după sfârșitul războiului mondial, aspect asupra căruia ne vom opri mult mai
încolo. Pentru moment, se dovedesc oameni agreabili, încă din prima zi petre‑
cută în capitala Reichului câștigând simpatia lui Max Hacman, care notează
în Jurnalul său faptul că soții Vinulescu „par să fie oameni drăguți”368.
Însă cu o săptămână mai devreme, membrii Institutului, alături de cei ai
Legației noastre și de numeroși studenți legionari participaseră la parastasul
organizat la Capela românească din Berlin pentru reînhumarea lui Corneliu
Zelea Codreanu și a celor 13 legionari asasinați odată cu el în noaptea de 29
spre 30 noiembrie 1938. A fost de altfel un bun prilej pentru a se mai atenua ten‑
siunile dintre Legația română și Institut, după numai câteva zile C. Greceanu
vizitând sediul acestuia din urmă, discutând cu angajații, întreținându‑se mai
mult cu Grigore Manoilescu, dovedindu‑se astfel mult mai „prietenos”369.
Cum în data de 7 decembrie 1940 a avut loc la Universitatea din Leipzig
comemorarea nașterii lui Johann Winckelmann (1717–1768), unul din
părinții arheologiei moderne și ai istoriei artei ca domeniu de cercetare,
iar pe 9 decembrie Universitatea din Berlin a organizat și ea ample mani‑
festări dedicate aceluiași eveniment, cu acest prilej a fost prezent la cere‑
monii Vladimir Dumitrescu, discipol îndrăgit al lui Vasile Pârvan, ajuns
conferențiar la București, dar care acum avea și calitatea de secretar general
al Ministerului Cultelor, afirmându‑se încă de prin 1932 ca un fanatic legio‑
nar370. În aceste împrejurări, Dumitrescu trece și pe la Institutul Român în
12 decembrie (într‑o joi), unde se întreține cu C. Noica, Alex. Teodoreanu și
Gh. Vinulescu, discutându‑se printre altele și situația așezământului, relația
acestora cu președintele și directorul, arheologul român împărtășind interlo‑
cutorilor „bârfele” de pe la București, mai nimeni neînțelegând de unde atâ‑
tea „puteri dictatoriale” acordate lui Pușcariu în a‑și alege colaboratorii, la fel
cum și prezența lui Grigore Manoilescu aici este privită cu circumspecție, în
367
Vezi Catrinel Viorica Domăneanțu, Ana Suzana Dimitriu (11 IX 1911 – 11 III 1992), în „Studii
și Cercetări de Istorie Veche și Arheologie”, 46, 1995, nr. 2, p. 197–198.
368
369
Ibidem, f. 176–177.
370
Vezi volumul său memorialistic, Mărturisirile unui „criminal politic”, ed. Radu Alexandru
Dragoman, cu o prefață de Răzvan Codrescu, Bacău, Edit. Babel, 2013. Pentru această călătorie
la Berlin vezi „Timpul”, IV, nr. 1297, luni 9 decembrie 1940, p. 8.
condițiile în care acesta nu are vreo „situație academică”371, singurul lui merit
fiind acela că este fratele unui important economist, fost ministru de Externe,
dar și ginere al filologului clujean.
Discuțiile au loc în contextul în care Mihail Manoilescu pare să fi intrat
într‑un con de umbră, puțini fiind cei ce au uitat faptul că economistul a fost
o vreme inclus în așa‑numita „camarilă regală” pe vremea lui Carol II, că a
manifestat destulă inconsecvență politică chiar și în privința legionarilor, fiind
mânat mai mult de dorința de a se căpătui pe el și pe fratele său Grigore372. Iar
acesta din urmă avea acum și probleme în țară, în urma unui articol al său, Prea
multă eleganță, publicat în ziarul ce‑l conducea, „Buna Vestire” (din 13 octombrie
1940)373, prin care cerea – printre altele – ca toți cei vinovați din „vechiul regim”
carlist să fie cercetați și pedepsiți pentru diversele forme de complicitate, dar mai
ales cei care s‑au dovedit profitori, lipsiți de morală etc, reproșând astfel lui Ion
Antonescu că acțiunea mergea prea lent. În acest context, „conducătorul” sta‑
tului a dispus suspendarea ziarului și trimiterea lui Manoilescu în fața justiției.
Aflând asta, de la Berlin, Gr. Manoilescu își dă demisia de la ziar, suge‑
rând lui Horia Sima ca în locul lui să fie numit Alexandru Randa – cel propus
cândva să devină referent la Institut –, care ajunsese între timp director al
presei legionare. În cele din urmă, ginerele lui Pușcariu nu mai este trimis
în judecată, iar după asasinatele de la Jilava el consideră că este un moment
prielnic de a redeveni director la „Buna Vestire”, acesta fiind contextul în care
Manoilescu s‑a aflat la București în a doua săptămână din decembrie – pe
când Vladimir Dumitrescu se găsea la Berlin –, însă fără succes, pentru că la
șefia gazetei a rămas Alexandru Constant, periodicele „Axa”, „Cuvântul” şi
„Buna Vestire” fiind declarate de acum organe oficiale ale mișcării legionare.
La Berlin însă, Institutul organizează o recepție pentru Vl. Dumitrescu la
Hotel Bristol, vineri 13 decembrie 1940, la care au luat parte, în afară de Al.
Teodoreanu și Gh. Vinulescu, mai mulți universitari și arheologi germani,
dar în lipsa lui Gr. Manoilescu, care va reveni de la București abia în ziua
următoare. În toată această primă jumătate a lui decembrie, mai toți mem‑
brii Institutului s‑au arătat a fi consternați de asasinatele săvârșite de legio‑
nari, îndeosebi în ceea ce privește uciderea lui Nicolae Iorga, considerată a fi
o „mare greșeală”, „o prostie” chiar374.
371
372
Iar în plus, Mihail Manoilescu activase în comisia instituită în baza Decretului‑Lege
nr. 3670/1940 pentru adaptarea învățământului superior la structura statului național legionar
(„Monitorul Oficial, nr. 257 din 2 noiembrie 1940), care a decis mai multe „epurări”. Vezi și
Arhiva CNSAS, dos. D‑010785.
373
Arhiva CNSAS, dos. I–401628, vol. 1, f. 63.
374
Deși numirea lui Sextil Pușcariu ca președinte al Institutului se făcuse încă

din a doua parte a lunii august 1940, el nu va ajunge să preia efectiv conduce‑
rea acestuia decât pe 20 decembrie același an, când sosește la Berlin împreună
cu soția, dar și cu vești deloc îmbucurătoare375. În noile împrejurări politice,
Ministerul Afacerilor Străine din România redusese bugetul Institutului de la
15 la 10 milioane lei pe an, însă „președintele” rămăsese cu retribuția în această
funcție de 2500 RM/lună, fiind nevoit – pentru a mai atenua din vociferări – să
cedeze leafa de universitar Ajutorului Legionar. Problema care deranja mai
mult era faptul că printr‑o lege cu caracter secret din 13 noiembrie 1940 fusese
desființat Fondul Diplomatic (de la Externe, ce era de natură confidențială,
iar cheltuielile nu trebuiau justificate după Legea Contabilităţii Publice), din
care era alimentat Institutul din Berlin, în locul acestuia înființându‑se un
altul, tot cu caracter special, denumit „Fond pentru interese superioare de
stat”, dar care era gestionat de către Preşedinţia Consiliului de Miniştri.
Pușcariu era însă încrezător în îndreptarea situației Institutului, fiind
poate deja la curent cu intențiile lui Horia Sima – cu care s‑a întâlnit de mai
multe ori până la plecarea spre Germania – de a tranșa acest condominium cu
Antonescu în favoarea sa și a legionarilor. De altfel, Gr. Manoilescu și Alex.
Teodoreanu se dovedesc a fi și ei foarte „porniți împotriva” lui Antonescu.
„Amândoi par a fi reprezentanţii cei mai viguroşi ai acelor legionari care îl
recunosc numai pe Sima ca singurul lor Căpitan şi pe Antonescu ca pe cel
care s‑a impus în contra voinţei lor”, în vreme ce Hacman – de pildă – a avut
mereu cuvinte de apreciere pentru generalul Antonescu, însă doar în jurnalul
său intim376.
Sărbătoarea Crăciunului este și un bun prilej pentru toți membrii
Institutului de a se reuni, invitați fiind de familia Pușcariu la cina din seara
de 24 decembrie 1940. S‑au adunat astfel familiile Manoilescu, Hacman și
Vinulescu, apoi C. Noica, Alex. Teodoreanu și Suzana Dimitriu, dar și alți doi
invitați, Petre Munteanu (1916–1988), care tocmai venise la Berlin pentru a‑și
continua studiile cu Günther Weissenborn – ce va avea mai apoi o carieră cele‑
bră de tenor liric –, și Tiana Silion, fostă logodnică a unuia din asasinii lui I.G.
Duca, crainică la Radio Donau, „care a primit acest post pentru că e o legionară
înfocată”, atât de înfocată încât la întrebarea soției lui Hacman „dacă este din
familia Silionilor din Bucovina”, aceasta i‑ar fi răspuns, textual: „Eu nu am
familie, familia mea e Legiunea”377. De altfel, apartenența la Legiune pare să fi
fost unul din criteriile de bază pentru a fi cooptat în cadrul Institutului, pen‑
tru că – dacă ar fi să ne luăm după Max Hacman, care deși este un pro‑nazist
375
376
Ibidem, f. 17, 20.
377
Ibidem, f. 6.
înfocat, pare să ia mereu distanță de mișcarea legionară de după noiembrie

1940 –, atunci când tânăra Predescu a rugat pe Sextil Pușcariu să o angajeze
pe un post oarecare, „președintele” a scăldat‑o cu răspunsul, cel care a făcut
însemnarea concluzionând scurt: „nu este legionară”378.
Sfârșitul anului 1940 îi găsește pe angajații Institutului Român într‑un
Berlin ce‑și păstrase încă suflul cultural și monden suficient de activ, deși se
afla în plin război pe întreg continentul. Iar optimismul nu lipsește, după cum
rezultă și din însemnările lui Max Hacman: „De fapt, toate restaurantele, tea‑
trele, cinematografele sunt câteodată atât de pline, încât nu găseşti un singur
scaun liber379. La cinematografe, când rulează un film mai bun, trebuie să‑ţi
cumperi bilete cu 2–3 zile înainte. Este adevărat, mâncarea câteodată nu este
nici aşa gustoasă nici aşa abundentă cum era odată. Totuşi însă, până şi car‑
tofii sunt în cantităţi mulţumitoare şi numai carnea, laptele şi cafeaua mai
lasă de dorit. Dar populaţia pe care o întâlneşti pretutindeni este binedispusă,
nu vezi feţe îngrijorate şi nici nu auzi nemulţumiri. Scurt: până acum treaba
merge bine; ce va fi mai târziu, nici Hitler nu ştie!”380
În această atmosferă, C. Noica pleacă încă din seara de 27 decembrie 1940
(într‑o vineri) spre România, mânat deopotrivă de dorința de a‑și revedea
soția, dar și pentru a încerca s‑o aducă cu el la Berlin, pentru că autoritățile
germane refuzaseră până acum să‑i dea viza, fiind englezoaică, deși de mai
mulți ani devenise cetățean român. A reușit să revină în cel de‑al Treilea Reich
împreună cu Kathleen, numai că la sfârșitul primăverii lui 1941 i s‑a refuzat
prelungirea vizei, în aceste împrejurări familia Noica întorcându‑se în țară.
Începutul activităților Institutului din Berlin în noul an 1941 este marcat
de comemorarea morții lui Moța și Marin, eveniment intens pregătit pentru
ziua de 13 ianuarie și la care vor participa delegaţi naţional‑socialişti germani,
fasciști italieni și membri ai falangei spaniole aflați la Berlin, la care nu vor
absenta studenții legionari aflați în capitala Reichului, membri ai Legației
române etc. În această atmosferă legionară, Max Hacman va lipsi în mod
intenționat, în vreme ce oficiile de gazdă au fost acoperite de Sextil Pușcariu,
care a și ținut un cuvânt de deschidere, pentru ca Grigore Manoilescu să
conferențieze pe seama „sacrificiului” celor doi „martiri” și a semnificațiilor
acestuia381. Atmosfera a fost completată de un cor ce a interpretat cântece legi‑
onare, inaugurându‑se totodată o expoziție de fotografii din „Viața Legiunii”,
la care s‑au adăugat cărți și reviste legionare. Evenimentul s‑a încheiat
378
Ibidem, f. 9. Acest lucru s‑a petrecut cu ocazia prezenței membrilor Institutului la Legația
României, în 26 decembrie, fiind invitați de C. Greceanu.
379
Deși toate se închideau la ora 22.
380
Ibidem, f. 14–15.
381
pe la miezul nopții, cu un bufet pe măsura evenimentului și a invitaților,

„mâncărurile, dar mai ales băuturile consumate garantând o dispoziţie foarte
animată”, după cum îi mărturisea Pușcariu a doua zi lui Hacman382.
Însă tot cam pe acum, Ion Antonescu pregătește o schimbare de tutelă
pentru Institutul Român din Germania, gândită de altfel încă din preajma
Crăciunului abia trecut383, în sensul că acesta va depinde pe viitor de
Subsecretariatul Presei și Propagandei de pe lângă Președinția Consiliului
de Miniștri384, creat prin Decretul‑Lege nr. 120 din 20 ianuarie 1941. În fapt,
Institutul Român din Berlin trece de la Ministerul de Externe în subordinea
acestui subsecretariat – stabilindu‑se totodată și cuantumul bugetului pentru
funcționarea așezământului – prin Decretul‑Lege 601/10 martie 1941, sem‑
nat de Ion Antonescu și Nichifor Crainic, ministru însărcinat cu Propaganda.
Numai că Sextil Pușcariu își anunță colegii de Institut încă din 15 ianuarie
1941 de această viitoare modificare, ce va avea repercusiuni îndeosebi din
perspectiva gestionării fondurilor, pe viitor toate cheltuielile fiind supuse
spre justificare în conformitate cu Legea Contabilităţii Publice, ceea ce nu se
făcuse până atunci.
Speranțele lui Sextil Pușcariu și Grigore Manoilescu de a se reveni la pre‑
vederile inițiale ce au stat la baza întemeierii Institutului Român din Berlin,
prin tranșarea diferendelor dintre Ion Antonescu și Horia Sima în favoarea
celui din urmă, s‑au văzut spulberate odată cu eșecul rebeliunii legionare
izbucnite în 21 ianuarie 1941. Fără a intra acum în detalii, a fost evident inte‑
resul Germaniei naziste de a susține pe cel ce putea garanta stabilitatea sta‑
tului și respectarea înțelegerilor economice și militare în contextul pregătirii
ofensivei contra URSS, în aceste împrejurări Antonescu preluând controlul
deplin asupra statului începând cu 23 ianuarie, pentru ca în 27 să se formeze
un nou guvern sub autoritatea deplină a acestuia.
A început totodată și prigoana împotriva răzvrătiților, mulți din ei fiind
arestați, judecați și întemnițați, alții puși mai apoi în libertate, dar îndea‑
proape urmăriți, pentru ca nu puțini legionari să‑și găsească ulterior adăpost
382
383
Cf. rezoluției lui I. Antonescu, prin adresa nr. 3391 C.C. din 23 decembrie 1940 (Arh.
St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2904, Studii și documentare, dos. 122/1940,
f. 7, în acest volum doc. 42).
384
Acest subsecretariat preluase activitățile Ministerului Propagandei Naționale începând
cu schimbarea de guvern din 14 septembrie 1940, în locul lui Nichifor Crainic fiind numit
legionarul Alexandru Constant. După rebeliunea legionară, Crainic preia acest departament
(ca ministru secretar de stat cu Propaganda), pentru ca de la 1 aprilie 1941 să redevină un
departament de sine stătător, condus de același Nichifor Crainic până la 26 mai 1941, ulterior
acest minister fiind condus ad‑interim de Mihai Antonescu până la 23 august 1944, care era și
vicepreședinte al guvernului.
în Germania, în frunte cu Horia Sima, ajutați de SS, dar și de conducătorii

Wehrmacht‑ului din România. Așa se face că cohorta legionarilor aflați în cel
de‑al Treilea Reich a devenit o primejdie pentru stabilitatea regimului Ion
Antonescu, fiind considerați ca un soi de monedă de schimb în cazul even‑
tualelor neînțelegeri româno‑germane. De aceea, supravegherea legionarilor
aflați în Germania a devenit o condiție sine‑qua‑non pentru a preîntâmpina o
ipotetică schimbare de atitudine din partea lui Hitler în ceea ce‑l privește pe
Antonescu. În aceste condiții, la scurt timp după înfrângerea rebeliunii legi‑
onare, Constantin Greceanu – șeful Legației române din Berlin și un activ
legionar – este rechemat în țară, pentru ca în cursul lunii februarie să fie chiar
arestat.
La Institutul Român lucrurile au continuat într‑o aparență de normalitate,
joi 23 ianuarie 1941, la ora 18.30, la sediul acestuia conferențiind Rupprecht
von Keller (1910–2003), în sala „mică”, care a fost plină de public, printre care
s‑a aflat și Lutz Korodi (1867–1954), scriitor transilvan și om politic, origi‑
nar din Brașov, liderul sașilor din Ardeal și fost secretar de stat385 De altfel,
von Keller era un specialist în dreptul internațional, funcționar în Ministerul
german de Externe (Auswärtiges Amt) încă din 1936, devenit membru al
NSDAP abia în 1940 (fusese bănuit că ar fi avut strămoși evrei), în chiar acest
an devenind Oberbefehlshaber adjunct în cadrul flotei de război din Marea
Nordului. După conflagrație va fi avocat al apărării la Nürnberg, lucrând apoi
în diplomație, cu diverse ranguri, ultimul fiind cel de ambasador în Canada
(1972–1975).
Era însă doar o aparentă normalitate, pentru că imediat cum a ajuns ves‑
tea anihilării legionarilor în urma rebeliunii, Grigore Manoilescu s‑a și grăbit
să scoată de la Deutsche Bank o sumă destul de mare de bani (25.000 RM),
de teamă să nu fie blocat contul Institutului de către noile autorități de la
București386, pentru că mai toată lumea considera acest așezământ ca o creație
legionară, apelativ de care nu va scăpa nici ulterior. De altfel, tot în aceste
împrejurări, pe 29 ianuarie 1941, Sextil Pușcariu și Gr. Manoilescu au fost
primiți în audiență de Ministrul Muncii nazist, Franz Seldte (1882–1947),
fără a avea însă vreo informație despre tema și rezultatele întâlnirii.
Treptat, încep să sosească tot mai multe vești din țară, în seara de 29 ianu‑
arie ajungând la Berlin și Eugen („Didi”) Bodea, un „legionar convins”387, ce
participase la tratativele lui Sima cu Antonescu, în vremea rebeliunii. Acesta
era inginer la Societatea de Gaz și Electricitate din București, iar după o
afirmație mai târzie a lui Pușcariu, Bodea ar fi fost angajat la Institut încă din
385
386
Ibidem, f. 38.
387
Ibidem, f. 42.
6 octombrie 1940388, ca referent tehnic, neputând însă a se prezenta la post

decât începând cu 1 februarie 1941 (nu din invocata lipsă a vizei germane,
ci ca urmare a angajamentelor asumate în perioada guvernării legionare),
alături de el fiind și soția Maria („Maricica”). De fapt, Eugen Bodea îi era
cunoscut lui Pușcariu încă din fragedă pruncie, fiind fiul lui Isidor („Dodo”)
Bodea (1866–1938), originar din Arad, cu studii de medicină la Viena și
Praga, stabilit apoi la Cernăuți, unde a condus Spitalul de Copii. De altfel,
în Memoriile sale, Sextil Pușcariu amintește de faptul că pe vremea când era
profesor la Cernăuți a avut câțiva „prieteni devotați”, numind în primul rând
pe Max Hacman, apoi pe Al. Procopovici și Isidor Bodea389. În plus, priete‑
nia dintre Pușcariu și Bodea era întărită și de vechea amiciție și colegialitate
a soțiilor lor, ambele fiind din Brașov. Iar această prietenie s‑a consolidat
cu atât mai mult în toamna lui 1918, când în locuința lui Bodea din incinta
Spitalului de Copii se întâlneau intelectualii români pentru a pregăti unirea
Bucovinei cu România, fiind nelipsiți Sextil Puşcariu, Dionisie Bejan, Max
Hacman, Al. Procopovici, Vasile Bodnărescu, Ştefan Saghin, O. Gheorghiu,
O. Gheorghian, V. Marcu, C. Homiuc, Gh. Şandru şi încă alte două, trei per‑
soane390.
Așadar, nu întâmplător Pușcariu a intervenit în 1923 pentru obținerea
unor burse pentru copiii lui Isidor Bodea – Eugen și Cornel391 –, atașamentul
filologului pentru familia medicului păstrându‑se intact chiar și după decesul
acestuia, într‑un accident aviatic la Stulpicani (jud. Suceava), în 1938. Eugen
Bodea absolvise Școala Superioară de Electricitate din Paris, cu o speciali‑
zare în hidraulică, iar după rebeliunea legionară apelează la vechiul prieten al
tatălui pentru a obține nu doar postul de referent tehnic la Institutul Român
din Berlin (remunerat cu 500 RM/lună), ci și pentru a se înscrie la doctorat
în cadrul Politehnicii din Charlottenburg, sub coordonarea lui W. Willing,
același care a intervenit și pentru fiul lui Max Hacman, Dionisie, după cum
am arătat mai sus. De altfel, asemenea prietenului Dionisie Hacman, și Eugen
va dobândi din toamna lui 1941 statutul de asistent la Politehnica amintită392,
388
Cf. Arh.St. București, Institutul Român din Germania 1940–1942, Inv. 3407, dos. 1, f. 53 (în acest
volum doc. 57).
389
Cf. Sextil Pușcariu, Memorii, p. 776.
390
Vezi Cornelia Bodea, Isidor Bodea, Sextil Puşcariu şi Bucovina, în „Memoriile Secţiei de Şti‑
inţe Istorice şi Arheologie”, Bucureşti, seria IV, tomul XIX, 1994, p. 81–86.
391
Cornel Bodea (n. 28 august 1903) a absolvit Politehnica din Charlottenburg, secția Chimie
(în 1927), tot aici obținând și doctoratul în anul următor. Revenit în țară în 1930, se va stabili
imediat la Cluj – poate datorită aceluiași Pușcariu –, activând în cadrul Academiei de Agri‑
cultură, începând ca șef de lucrări. După cedarea nord‑vestului Transilvaniei, se va muta cu
întreaga facultate de agronomie în cadrul Politehnicii din Timișoara.
392
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1079/1941, f. 9‑10.
în vreme ce soția sa Maria Bodea393 se va specializa în economie politică, tot la

Charlottenburg. În 1943, Eugen Bodea își va susține doctoratul la Berlin, cu o
cercetare în domeniul electricității și al căldurii, se pare că mult apreciată de
vreme ce în toamna aceluiași an a obținut un post de asistent la Politehnica
din Zürich, în cadrul Institutului de Fizică și Electricitate, ocupându‑se de
structura eterului. Însă în luna mai 1944 a revenit în țară, fiind concentrat
ca ofițer de rezervă, trăind evenimentele din 23–24 august 1944 în serviciul
apărării capitalei. Ulterior va lucra pentru scurtă vreme ca inginer la fabrica
de zahăr din Bod (jud. Brașov), după care va reuși să ajungă în Elveția, pe de
o parte pentru a fi în proximitatea Politehnicii din Zürich (unde‑și pregătea
abilitarea), dar și din cauza soției lui, grav bolnavă de TBC.
La finele lui ianuarie 1941 este prezent la Berlin și Alexandru Borza (1887–
1971), personalitate marcantă a mediului academic românesc, profesor de
botanică la Universitatea din Cluj încă de la românizarea ei, în 1919, venit aici
aproape deodată cu Sextil Pușcariu, iar mai apoi un colaborator ocazional al
acestuia din urmă în ceea ce privește diversele etimologii populare, îndeosebi
referitoare la plante. Asemenea vechiului său prieten și coleg, Borza a avut
vocația de întemeietor și organizator de instituții, lui datorându‑i‑se Grădina
și Muzeul Botanic din Cluj, apariția mai multor publicații de specialitate
(inclusiv periodice), înființarea Parcului Național din Retezat etc394.
Aflat așadar la Berlin, Alex. Borza a conferențiat la Universitatea de aici pe
30 ianuarie 1941, pentru ca Institutul Român să organizeze în onoarea aces‑
tuia o masă de prânz la Hotelul Bristol, printre invitați aflându‑se – în afara
lui Pușcariu, Manoilescu și Hacman – rectorul Hoppe și mai mulți universitari
germani, iar din partea Legației noastre fiind prezent Vasile Tulescu, ce făcuse
studii de geografie la Berlin, pentru ca apoi să rămână aici ca atașat (consilier)
cultural395. De altfel, Institutul a organizat cu acest prilej și proiecția câtorva
filme despre România la un cinema din Berlin, pe 2 februarie, două din peli‑
cule („Mănăstirile din Bucovina” și „Carpații noștri”) fiind aduse chiar de
Borza396.
După numai patru luni de funcționare, Institutul Român din Berlin pare
a avea o activitate intensă, în acest context Sextil Pușcariu solicitând la 14
393
Aceasta se născuse la Ploiești, pe 16 februarie 1913, numele de fată fiind Anastasiad.
394
I. Resmeriță, Alexandru Borza – biolog român, ctitor al Grădinii Botanice din Cluj, București,
Edit. Litera, 1976.
395
Cam în această perioadă, Vasile Tulescu și‑a susținut la București doctoratul cu titlul:
Românii din Banat și raporturile lor cu populația alogenă. Contribuțiuni de antropogeografie și etno‑
grafie, publicat în „Buletinul Societății Regale Române de Geografie”, în două părți (vol. LX,
1941 și LXI, 1942).
396
Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1815, f. 48, 50.
februarie 1941 creșterea personalului397, întrucât cei deja existenți „lucrează de

dimineaţa până seara, dar nu prididesc cu lucrul”. De fapt, Institutul se ocupa
– printre altele – și de indexarea materialelor de presă despre România ce
apăreau în Germania, fiind nevoit totodată să acopere cam tot ceea ce ținea de
promovarea noastră culturală, în competiție tot mai acerbă cu ofensiva propa‑
gandistică maghiară, mult mai extinsă și bine organizată în Germania. Este și
motivul pentru care Pușcariu propune noi persoane pentru a fi aduse la Berlin
în cadrul Institutului, solicitând deopotrivă și ocuparea posturilor de „lectori”
pe lângă unele universități din cel de‑al Treilea Reich, activitate ce pare a fi
coordonată tot de către așezământul românesc de la Berlin. În aceste împre‑
jurări, se dorește cooptarea unor colaboratori („referenți”) cu condei, pentru
articolele propagandistice, a unui istoric specialist în istoria Transilvaniei,
dar care să aibă cunoștințe profunde de limba maghiară, precum și o persona‑
litate cu o temeinică pregătire în domeniul științelor exacte. Iar numele pro‑
puse de Sextil Pușcariu sunt: Caius T. Jiga, Vasile Băncilă și Fritz Netolitzky.
Poate că nu atât faptul că era ardelean și cunoștea limbile maghiară și
germană îl recomandase pe Caius T. Jiga pentru acest post, cât mai ales pos‑
tura de fost student al lui Sextil Pușcariu, pentru ca mai apoi să fie profesor
secundar la Cluj (din 1931), contribuind la Atlasul realizat de Muzeul Limbii
Române, afirmându‑se totodată și prin pasiunea pentru cercetarea trecutu‑
lui, concretizată prin câteva studii nu lipsite de interes. A fost însă un anti‑
semit declarat, destul de agresiv prin limbaj, la fel cum și‑a mărturisit sim‑
patia pentru nazism în diversele publicații românești de extremă dreaptă de
la finalul anilor ‘20 și din deceniul următor. De altfel, ceva mai apoi a publi‑
cat un modest studiu intitulat Însemnări din trecutul orașelor Transilvaniei:
sașii și ungurii din Cluj398, dar extrem de sugestiv, în care descrie începutul
„deznaționalizării” sașilor din Cluj de către maghiari încă din vremea cance‑
larului Csáky Mihály (1568).
După Arbitrajul de la Viena, Caius Jiga fusese transferat tocmai la Oltenița,
unde – în mod evident – nu a apucat să se prezinte la post. Asta și ca urmare
a faptului că o vreme a rămas în București, ulterior fiind solicitat de Pușcariu
pentru a lucra în cadrul Institutului din Berlin, pentru ca în cele din urmă –
din toamna lui 1941 – să fie numit lector de limba română la Salonic, deși fos‑
tul lui profesor l‑a recomandat insistent pentru un post similar în Germania,
la Berlin sau Leipzig. A rămas în Grecia până după război, trimițând rapoarte
Ministerului Educației despre situația școlilor românești din Salonic399.
397
doc. 53).
398
În „Revista Istorică Română”, XIII, 1943, fasc. II, p. 67–71.
399
Cf. Școli și Biserici românești din Peninsula Balcanică. Documente (1864–1948), I, ed. Adina
În ceea ce‑l privește pe Vasile Băncilă, acesta absolvise Facultatea de Litere

și Filosofie din București, cunoscuse ca proaspăt bacalaureat grozăviile fron‑
tului din primul război mondial (rămânând de altfel cu o infirmitate), fiind
sedus mai apoi de ideologia extremei drepte. A fost multă vreme profesor în
orașul său natal, Brăila, afirmându‑se totodată prin importante lucrări de filo‑
sofie și prin eseistică în revistele vremii400. Odată cu instaurarea guvernării
legionare, Băncilă a fost numit director al învățământului secundar în cadrul
Ministerului Educației, pentru ca imediat după rebeliunea din ianuarie 1941
să se restabilească în orașul natal. Propunerea aceasta, de cooptare a lui Vasile
Băncilă la Institutul Român din Berlin, vine tocmai în această etapă de retra‑
gere în orașul de pe Dunăre, regimul antonescian refuzând însă propunerea
lui Pușcariu.
Într‑o situație deosebită se afla însă Fritz Netolitzky, ce fusese profesor
titular la catedra de Fiziologie vegetală a Universității din Cernăuți, cre‑
ator al domeniului cunoscut sub numele de carpologie (studiul fructelor și
semințelor) și fondator al școlii de „arheobotanică”. După ocuparea Bucovinei
de către sovietici, el a fost repartizat în toamna lui 1940 la Iași, pentru ca pe
9 ianuarie 1941 să fie scos la pensie pentru limită de vârstă, stabilindu‑se de
altfel la Sibiu, unde se aflau mai mulți prieteni ai săi cernăuțeni. Avea într‑ade‑
văr 65 ani, dar pentru mediul academic românesc era o raritate retragerea la
o asemenea vârstă, eventual din motive de boală sau – ca în acest caz – cre‑
area unui surplus de profesori la aceeași catedră în universitățile rămase în
România deja ciuntită. A fost tocmai contextul din urmă, iar Sextil Pușcariu
nu a putut rămâne indiferent la situația vechiului său coleg de la universitatea
cernăuțeană, unde a profesat începând cu 1910401.
De altfel, Netolitzky era originar din Boemia, studiind la Praga, Viena și
Strasbourg, susținându‑și doctoratul în medicină în 1899. Imediat după aceea
a ocupat un post de asistent la Universitatea din Innsbruck, pentru ca în
1904 să treacă la Graz pe aceeași poziție, din 1910 fiind „adjunct” la Cernăuți,
devenind agregat în 1912, iar titular abia în 1919, ajungând unul din puținii
universitari austrieci care au depus jurământul de loialitate față de statul
român. Însă nici lui Netolitzky nu i s‑a aprobat angajarea propriu‑zisă la
Institutul din Berlin, ci doar colaborarea cu titlu gratuit, de altfel acesta fiind
Berciu‑Drăghicescu, Maria Petre, București, Editura Universității din București, 2004, p. 25.
400
Vezi Valentin Popa, Vasile Băncilă. Omul și filosoful, Brăila, Muzeul Brăilei/Edit. Istros, 2006.
401
Fritz Netolitzky era vechi și bun prieten cu Herbert Mayer, coleg de universitate la
Cernăuți, cel care a coordonat doctoratul lui Dionisie, fiul lui Maximilian Hacman. Mult mai
târziu, Mayer a realizat un emoționant portret al acestuia, Fritz Netolitzky, 1875 bis 1945, în
„Kaindl‑Archiv. Zeitschrift des Bukowina‑Instituts für den Kulturaustausch mit den Völkern
Mittel‑ und Osteuropas”, Augsburg, vol.5, 1986, p. 26–33.
pretextul pentru el de a putea obține dreptul (viza) de a ieși din țară și a locui
în Germania. Nu rezultă de nicăieri ce activitate a desfășurat aici, pentru că
în luna mai a plecat într‑adevăr spre al Treilea Reich, însă la început de iunie
se găsea – după mărturia lui D. Macrea, asistent la Muzeul Limbii Române
din Cluj – la Pforzheim în Baden (Germania), Melanchton Haus, într‑un
lagăr de concentrare402, pentru ca mai apoi să‑l aflăm profesor de botanică la
Universitatea din Viena.
Cu toate că una din activitățile importante ale Institutului din Berlin era
stabilirea unor legături solide și eficiente cu tinerii din România ajunși la stu‑
dii în cel de‑al Treilea Reich, sarcină ce fusese încredințată lui Maximilian
Hacman, ea a rămas de multe ori un fel de literă moartă, din motive ceva mai
complexe decât ar părea la prima vedere. Deși în primele luni Hacman a părut
destul de activ în această direcție, după rebeliunea legionară se arată destul
de rezervat față de studenții români aflați în Germania, ce fuseseră membri
activi ai acestei grupări politice, pe de o parte pentru că excesele lor în a comite
asasinatele politice îndeosebi din noiembrie anul anterior îl revoltaseră, pe de
alta acești tineri se lăsau greu controlați de către reprezentanții autorităților
române în general. În acest context, de prin ianuarie 1941 îl aflăm pe Hacman
implicat mai mult în tot felul de întâlniri oficiale, participări la întâlniri mon‑
dene, frecventează sălile de teatru, concerte și cinema, pentru ca din când în
când să mai afle câte ceva despre studenți doar din delațiunile unora403.
O schimbare în bine tot pare să se producă, prin sosirea la Berlin a nou‑
lui ambasador român, Raoul Bossy (1894–1975). Diplomat de carieră, cu stu‑
dii juridice și de științe politice la Paris, Bossy a ocupat în perioada inter‑
belică poziții importante pe la diverse legații din Europa (Roma și Viena),
servind deopotrivă pe lângă cabinetul primului ministru I.I.C. Brătianu sau
al Regenței. Începând cu 1934 devine șef de Legație la Helsinki, Budapesta,
Roma și Berna, pentru ca în primăvara lui 1941 să fie numit la Berlin, dato‑
rită vastei lui experiențe diplomatice, dar și în virtutea faptului că era un bun
cunoscător al politicii maghiare, care părea a se bucura de o poziție privilegi‑
ată în cel de‑al Treilea Reich404.
Recent ajuns la Berlin, pe 20 martie 1941 (într‑o joi), Bossy dă o recepție, invi‑
tând pe toți membrii Legației, ai Institutului și ai Consulatului, acesta făcând o
402
Cf. Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj. Rectorat, Cutia 136/1941, doc. 2091/1941.
403
Vezi, de pildă, Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1815, f. 61–62.
404
Extrem de utile sunt memoriile sale: Raoul Bossy, Amintiri din viața diplomatică (1918–1940),
2 vol., ed. Stelian Neagoe, București, Edit. Humanitas, 1993; dar și Jurnal. 2 noiembrie 1940‑9
iulie 1969, ed. Ion Mamina, București, Edit. Enciclopedică, 2001. Pentru perioada petrecută la
Berlin, vezi Raoul Bossy, Recollections of a Romanian Diplomat, 1918–1969. Diaries and Memoirs,
vol. 2, edited and translated by G.H. and M.‑A. Bossy, Stanford, Hoover Institution Press, 2003,
p. 391–452.
„bună figură și impresie”405, spre deosebire de predecesorul său, nu doar nepri‑

ceput în ale diplomației, dar arogant și dezinteresat. Mai mult chiar, Raoul
Bossy găsește extrem de utilă existența Institutului, nu de puține ori solicitând
acestuia informații în legătură cu diverse persoane (oficialități) germane sau
evenimente406, deși la rândul ei Legația avea un aparat propriu de „specialiști”.
Se pare însă că manifesta uneori mai multă încredere în informațiile furni‑
zate de „referenții” din preajma lui Pușcariu decât în cele oferite de consilierii
săi culturali sau de presă. De altfel, câteva rapoarte întocmite de Alexandru
Hodoș în ce privește activitatea de propagandă din capitala Germaniei (publi‑
cate în acest volum) semnalează aspecte demne de luare aminte prin maniera
defectuoasă în care se petreceau lucrurile în cadrul Legației române din Berlin,
pledând totodată nu doar pentru menținerea Institutului, ci chiar pentru întă‑
rirea rolului acestuia în cel de‑al Treilea Reich407. Dar și rapoartele lui Bossy
către Ministerul român al Afacerilor Străine conțin mult mai multe informații
referitoare la Institut, cât se poate de echilibrate și mai ales de susținere, ceea
ce nu se întâmplase pe vremea lui Greceanu.
Mai mult chiar, în contextul unei propagande maghiare extrem de active
și eficiente în Germania (prin Institutul Universitar Maghiar și Societatea
Germano‑Maghiară), Raoul Bossy pledează în fața autorităților de la
București nu doar pentru menținerea Institutului Român, ci chiar pentru
o intensificare a prezenței lui în mediul cultural și politic nazist. Deoarece
trebuie să subliniem faptul că, în primăvara lui 1941, la București se vorbea
tot mai mult despre necesitatea desființării Institutului, care era înfățișat nu
doar ca fiind inactiv din perspectiva scopurilor propuse, dar prin prezența lui
Grigore Manoilescu la direcția lui – dar nu numai a lui – lăsa impresia că
este un așezământ cu activități potrivnice guvernului român condus de Ion
Antonescu, în fapt fiind privit ca un „cuib” în jurul căruia gravitau legiona‑
rii pripășiți în cel de‑al Treilea Reich după eșecul rebeliunii. Nu întâmplător,
Serviciul Special de Informații de la noi, alte diverse surse de informare din
Germania etc transmiteau la București și, implicit, la Președinția Consiliului
de Miniștri tot felul de note informative, mai ales cu privire la Gr. Manoilescu.
De fapt, lui Ion Antonescu îi displăcea tocmai prezența lui Gr. Manoilescu
la direcția Institutului, acesta din urmă fiind apreciat mai târziu, chiar de
către un angajat al așezământului, drept un personaj „dornic de tot felul de
aventuri”, care o viață a trăit în umbra fratelui său, iar mai apoi a socrului, „un
savant cu renume mondial”. În plus, era „slab pregătit profesional, om cu o
405
406
Ibidem, f. 74.
407
Cf. Arh.St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2905, Direcția Propagandă,
dos. 2806/1941–1943, f. 104–112, 234–241 (aici doc. 139 și 150).
cultură generală redusă, om fără nici un fel de inițiativă”. Dar mai ales, Grigore
Manoilescu era un „legionar înfocat până la absurditate”, în perioada de până
la rebeliune punând oficial la dispoziția acestora saloanele Institutului pentru
ședințele de „cuib”. A deranjat însă mai mult faptul că și după finele lui ianu‑
arie 1941 a păstrat legătura cu legionarii, dar neoficial, pe care – se pare – îi și
finanța. Totodată, a fost mereu bănuit că ar fi agent Gestapo, asta și pentru că
ținea la zi, „sub cheie”, o cartotecă cu persoanele care frecventau Institutul sau
pe el, cu data și ora vizitei, scopul, caracterizări etc., mai apoi dispărută408. Va fi
și motivul pentru care Gr. Manoilescu a primit la începutul lui 1942 un ordin de
mobilizare. Deși au intervenit în favoarea sa cele mai diverse cercuri oficiale din
Germania – Otto Meissner (șeful cancelariei lui Hitler), Bernhard Rust (minis‑
trul pentru Știință, Educație și Cultură), Kurt Schmitt (ministrul Economiei),
Ewald von Massow (SS‑Gruppenführer și președinte al DAAD, din 1933, care
de altfel a și încetat din viață în toamna lui 1942, la 73 ani) ș.a. – pentru a nu
se pune în aplicare documentul, Ion Antonescu nu a cedat, Manoilescu fiind
trimis în Crimeea, la asediul Sevastopolului, ca ofițer de legătură.
În plus, sumele angajate pentru întreținerea așezământului i se păreau
„conducătorului” statului mult prea mari, solicitând în repetate rânduri
reducerea cheltuielilor. De altfel, nu puțini au fost aceia care au constatat
risipa nesăbuită cu diversele recepții, mese festive etc. Cu oarecare sarcasm,
D.C. Amzăr notează în Jurnalul său că Institutul „se plânge că nu i se mai dau
fonduri şi de aceea nu mai poate întreprinde nimic; dar are, se vede, fonduri
destule ca să‑şi plimbe membrii, puţini câţi au rămas, prin Germania, pe la
băi şi prin ţară, foarte des. Păcat de bătrânul Puşcariu, că a pornit pe un astfel
de drum”409.
Însă primăvara lui 1941 se arată destul de activă în ceea ce privește implica‑
rea Institutului în diversele activități culturale și propagandistice. Bunăoară,
într‑o duminică de 23 martie a luat parte la o serbare a diverselor „naționalități”
aflate în Germania, organizată de „Humboldt‑Club” la un cinema berlinez, cu
participarea studenților iugoslavi, maghiari, români, bulgari, ucraineni, dar și
indieni, arabi, chinezi, armeni și sud‑americani. În însemnările sale, Hacman
notează că „cei mai buni au fost bulgarii și ucrainenii”, în vreme ce ungurii
s‑au dovedit a fi „cei mai slabi”. Problema este că nici românii nu au strălucit,
cu greu reușind Institutul să afle la Berlin câteva tinere, care să reprezinte
costumele și instrumentele noastre tradiționale, dansând și cântând totodată.
Iar ca o ironie, din grupul nostru de șase participante, două erau de la Institut
(„englezoaica” Kathleen Noica și Iulia Vinulescu), o alta de la Consulat, dar
Cf. Arhiva CNSAS, dos. I–401628, vol. 2, p. 364–366.

408

409
și o nepoată a lui Gr. Manoilescu (Ionela Costin410), la care s‑au adăugat două
surori, ambele fiind însă de origine germană411.
Sosesc totodată din țară și câțiva universitari, care prin prestațiile lor
savante trebuiau să consolideze imaginea unei Românii active din punct de
vedere științific și cultural. La sfârșitul lui martie și începutul lunii urmă‑
toare se află la Berlin profesorul de neurologie al Facultății de Medicină din
București, Demetru Emanuel Paulian (1887–1949), care deși se specializase
la Paris în anii de început ai primului război mondial, se dovedise profund
atașat de colegii și cercetările din Germania, Austria și Italia, în toate aceste
țări devenind în perioada interbelică membru al mai multor societăți savante
de profil. Așa se face că vineri 28 martie 1941 Paulian a conferențiat la sediul
Institutului despre „Trecutul medical românesc și îngrijirea bolilor mintale
nervoase”, cu proiecții, având parte de „un public ales”, oameni de speciali‑
tate, însă „impresia a fost penibilă”. Același efect l‑a avut se pare și conferința
lui din 1 aprilie la „Kaiser Wilhelm Institut für Hirnforschung” din Berlin,
în fața unor specialiști, Hacman notând că universitarul român „e slab, chiar
foarte slab. Găsesc că Paulian ne‑a făcut de rușine”412.
Cum de la sine se înțelege, în lipsa altor mărturii, ne vine greu să luăm de
bune afirmațiile lui Hacman, pentru că multe alte mărturii despre neurologul
nostru l‑au prezentat nu doar ca un savant de prestigiu, ci și un bun comunica‑
tor. Probabil faptul că Paulian era un vehement anti‑legionar, ce nu de puține
ori a avut cuvinte grele la adresa acestora și mai ales a liderilor mișcării, a
generat aprecierile lui Hacman. Dar poate și C. Noica a reușit să‑i inoculeze
lui Hacman o imagine negativă față de Paulian, pentru simplul motiv că o
rudă a filosofului, Dumitru Noica (1869–1937), fusese coleg și în competiție
directă cu actualul universitar pe când ambii activau în cadrul Clinicii Bolilor
Sistemului Nervos din Bucureşti413. În fapt, profesorul român ținuse mai întâi
o excelentă conferință la Universitatea din Viena, pe 25 martie, la Clinica de
Psihiatrie, pe o temă de endocrinologie, pentru ca la inițiativa lui Gamillscheg
să fie invitat și de către Sextil Pușcariu la Berlin, acesta însă simțindu‑se pro‑
babil ofensat de cuvintele aspre contra legionarilor pronunțate de Paulian cu
ocazia diverselor discuții neprotocolare.
410
Era fiica sorei lui Mihail și Grigore Manoilescu, Lucia (n. 11 mai 1883), căsătorită cu Alexandru
Costin, mort încă din 1933. Ionela (zisă „Iachlia”) se născuse pe 10 august 1920, la Iași, devenise
desenatoare tehnică și se va căsători cu Vasile Marghiescu, avocat.
411
412
Ibidem, f. 70–71, 73. Vezi și „Timpul”, V, 1941, nr. 1406, luni 7 aprilie, p. 11, la ambele
conferințe participând rectorul Hoppe, urmate de dineuri, în vreme ce Raoul Bossy – prezent
și el – a oferit chiar un dejun.
413
Vezi și conflictele din această Clinică, din 1922, de pildă, în Arh.St.Bucureşti, Ministerul
Instrucţiunii Publice, dos. 518/1922.
Tot cam pe atunci s‑a aflat la Berlin și Ioan Lupaș, vechi coleg de profesorat
cu Sextil Pușcariu, încă din 1919, invitat de Institut pentru a conferenția des‑
pre „Ranke și Kogălniceanu”. Era un istoric cu un discurs profund naționalist,
avid de căpătuială, motiv pentru care a și fost un fel de „voiajor” politic, înre‑
gimentându‑se succesiv în Partidul Naţional Român, Partidul Poporului,
Partidul Naţional Agrar, Partidul Naţional Creştin şi Frontul Renaşterii
Naţionale, context în care a fost deputat în Parlamentul României în câteva
rânduri (1919–1920, 1922, 1926–1927), dar și ministru al Sănătăţii şi Ocrotirii
Sociale în guvernul Averescu (1926–1927)414 sau la Culte şi Arte (1937–1938).
Asemenea altor colegi de profesorat (inclusiv Pușcariu), Lupaș a fost nu doar
un cumulard, ci s‑a îngrijit mult și de soarta celor trei copii ai săi. Semproniu
(1908–1983) absolvise Facultatea de Drept din Lille (1932), pentru ca mai apoi
să‑şi pregătească doctoratul la Paris, tatăl intervenind prin Octavian Goga la
Savel Rădulescu, pe atunci subsecretar de stat la Externe, şi la Octavian Beu
(funcţionar în acelaşi minister), pentru a se găsi un post în diplomaţie fiului
său415. Semproniu a încheiat totodată o căsătorie promiţătoare cu Cornelia
Boilă, fiica lui Romul Boilă, profesor la Facultatea de Drept din Cluj şi mem‑
bru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc (Romul fiind de altfel nepot al lui
Iuliu Maniu). Toate aceste atuuri l‑au ajutat să devină asistent pe lângă cate‑
dra de Drept administrativ din Cluj, iar apoi profesor la Academia de Înalte
Studii Comerciale şi Industriale din acelaşi centru universitar, din 1938 până
în 1949, când a fost epurat. Însă cele două fiice ale lui Ioan Lupaş, Hortensia
şi Minerva, au absolvit Facultatea de Litere din Cluj. Cea dintâi, Hortensia
(1909–1996), a făcut şi o specializare la Paris în arte şi arheologie, a fost anga‑
jată de tată la Institutul de istorie ca preparatoare, totodată măritându‑se cu
avocatul Mircea Georgescu (1898–1975), originar din Brăila, şi el profesor la
Academia de Comerţ şi Industrie din Cluj, şi funcţionar la Banca Naţională416.
414
În vremea ministeriatului său la Sănătate şi Ocrotiri Sociale, Lupaş a fost în centrul unor
scandaluri de corupţie, îndeosebi legate de chestiunea furniturilor sanitare din Germania, în
contul reparaţiilor de război, care i‑au şi adus porecla de „Popa Seringă”. Dar el nu era la prima
suspiciune de acest gen, pentru că încă de la începutul anilor ’20 a fost acuzat că şi‑ar fi însuşit
bani din fondurile căminelor studenţeşti, în calitatea lui de director al acestora. De altfel, un
memorialist al epocii nota în Jurnalul său faptul că „popa Lupaș” „îngrozise” lumea cu „setea
sa de bani”, în 1942–1943, de pildă, subvențiile acordate Institutului de Istorie Națională
din Cluj/Sibiu fiind reduse „la strictul necesar”, „ca Lupaș să nu poată opera pe o scară prea
mare”. (Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popișteanu, Marian Ștefan, Ioana Ursu,
București, Edit. Adevărul, 1993, p. 212; vezi și 236–237).
415
Cf. Ioan Lupaş – Corespondenţă, I, ed. Radu Ardelean şi Lucian Giura, Sibiu, Edit. Tribuna,
2003, p. 79.
416
După 1950, Hortensia a lucrat în cinematografie, pe post de costumieră la filmele lui Mir‑
cea Veroiu, Sergiu Nicolaescu, Gh. Vitanidis, Dinu Cocea şi alţii. Asupra ei vezi Silvia Kerim,
Ponica, o legendă, Bucureşti, Edit. Doina, 1999 („Ponica” fiind numele ei de alint).
Cealaltă fiică, Minerva (1913–1998), a terminat literele la Cluj în 1935, cu o

disertaţie despre Reforma religioasă şi biserica română din Transilvania, după
care a fost bursieră la Şcoala Română din Roma (1936–1937), urmând o spe‑
cializare şi la Paris în 1937/8, pentru ca la 1 aprilie 1939 să‑şi susţină doctora‑
tul la universitatea transilvană cu o teză despre Mitropolitul Sava Brancovici,
1656–1683. A devenit apoi profesoară la Alba Iulia, s‑a căsătorit cu sculpto‑
rul şi scriitorul I. Vlasiu, continuând însă preocupările în domeniul istoriei
şi devenind din 1943 şef de lucrări la Institutul de Istorie Naţională (unde
tatăl era director), publicând bunăoară, în 1945, volumul Aspecte din istoria
Transilvaniei.
De altfel, asemenea lui Sextil Pușcariu, și Ioan Lupaș a fost acuzat de
mai multe ori de nepotism, cel mai răsunător scandal izbucnind chiar cu
puțin timp înainte de venirea acestuia din urmă la Berlin, pentru conferința
menționată deja mai sus. Poate chiar invitarea oarecum precipitată la Institut
a fost un soi de mână întinsă lui Lupaș pentru a evita vâltoarea scandalu‑
lui, dar și pentru a‑și întări simbolic poziția prin eventualele elogii venite din
partea auditorilor germani417. Pentru că prezent în capitala celui de‑al Treilea
Reich, Lupaș a solicitat prin mijlocirea lui Pușcariu o întrevedere cu Alfred
Rosenberg, nimeni altul decât „doctrinarul național‑socialist”, teoreticianul
și cel mai influent ideolog al Partidului Nazist, acesta însă refuzând să‑l pri‑
mească418.
Conferința lui Ioan Lupaș de la Berlin era însă reluarea unui text mai
vechi, Leopold Ranke și Mihail Kogălniceanu419, ce cunoscuse și o versiune ger‑
mană încă din 1939420. Evident, textul a fost ușor readaptat împrejurărilor, la
prezentarea lui în cadrul Institutului în ziua de joi 3 aprilie 1941 fiind prezenți
mai mulți universitari germani, ministrul Raoul Bossy, Willy Hoppe, Lutz
Korody (menționat deja mai sus cu o altă ocazie), dar și un secretar de stat de
la Ministerul german al Educației421.
417
Pentru acest scandal, din primăvara lui 1941, vezi Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatre‑
lor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor „literari” (1864–1948), Cluj, Edit. Limes, 2010,
p. 335–336.
418
Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1815, f. 75. Nu este lipsită de interes consultarea recentei apariții
din Alfred Rosenberg, Jurnal, 1934–1944, trad. Ioana Constantin, edit. Jürgen Matthäus, Frank
Bajohr și Elisabeth Ungureanu, Edit. Institutul „Elie Wiesel”/Curtea Veche, 2017.
419
În „Analele Academiei Române. Memoriile Secțiunii Istorice”, s. III, t. XVIII, 1936–1937,
p. 311–326 (republicat în vol. Ioan Lupaș, Scrieri alese, I, ed. Ștefan Pascu, Pompiliu Teodor,
Cluj, Edit. Dacia, 1977, p. 184–194).
420
În „Jahrbuch für die Geschichte Osteuropas”, IV, 1939, p. 322–330.
421
Textul conferinței a văzut și el lumina tiparului sub titlul: Leopold von Ranke und Mihail Kogăl‑
niceanu. Zur Erinnerung an Kogălniceanus Berliner Studienjahre. Vortrag gehalten in Berlin am 3.
April 1941, în vol. I. Lupaș, Zur Geschichte der Rumänen. Aufsätze und Vorträge, Sibiu, Druck Kraft
u. Drotleff A.G., 1943, p. 490–501. În afara acestei prezențe la Berlin, prin adresa nr. 267568/22
Deși Sextil Pușcariu fusese numit încă din noiembrie 1940 „profesor invi‑
tat” la Universitatea din Berlin, în calitatea lui de „președinte” al Institutului
Român, lecția de deschidere a cursului său nu a avut loc decât pe 2 mai 1941,
într‑un cadru oficial, filologul conferențiind în marea Aulă despre „Elementul
romanic în spațiul dunărean”, cu această ocazie fiind prezentat de chiar rec‑
torul Willy Hoppe, de față fiind numeroși studenți, profesori, până și un sub‑
secretar de stat din cadrul Ministerului Educației Naționale din Germania
(Rudolf Mentzel422), dar și Raoul Bossy, șeful Legației române423. Cu acest pri‑
lej, Hoppe a afirmat că „această universitate este fericită să întindă o mână
prietenească profesorului Pușcariu, care a așezat încă din timpul războiului
una din pietrele de temelie ale colaborării dintre cele două națiuni prietene:
România și Germania”424, iar Max Hacman notează în jurnalul său faptul că a
fost o lecție „bine pregătită” ce „a făcut un efect foarte bun”, pentru ca apoi să
aibă loc un dineu în onoarea conferențiarului la Hotelul Adlon425.
Evenimentul este oarecum semnificativ, deși la doar câteva zile Pușcariu
părăsește Berlinul pentru a participa la Ședințele Academiei Române, dar și
pentru a fi în proximitatea guvernanților de la București, pe care va căuta să‑i
convingă de utilitatea Institutului și de necesitatea unei finanțări care să aco‑
pere interesele propagandistice românești în Germania. Am folosit mai sus
cuvântul „semnificativ” pentru că la vreo două săptămâni de la deschiderea
cursurilor lui Sextil Pușcariu în capitala celui de‑al Treilea Reich urma să facă
același lucru Lajos Tamás, apreciat atunci de către români ca fiind un istoric
„șovin”, cu un discurs „plin de exagerări şi neadevăruri” în ceea ce privește
istoria Transilvaniei426.
De altfel, Lajos Tamás (1904–1984) era originar din Timișoara, imediat după
război frecventând Colegiul „Eötvös József” din Budapesta, pentru ca apoi
să studieze științele exacte la universitatea de aici, deopotrivă cu Facultatea
noiembrie 1941, Ministerul Educaţiei a aprobat lui I. Lupaş un concediu pentru întocmirea unor
lucrări necesare propagandei românești în străinătate, între 1 octombrie – 30 noiembrie 1941.
422
Acesta a fost personalitate importantă în perioada regimului nazist, fiind responsabil cu
cercetările pentru realizarea bombei atomice.
423
Cf. Raoul Bossy, Jurnal (2 noiembrie 1940–9 iulie 1969), ed. Ion Mamina, București, Edit.
Enciclopedică, 2001, p. 46.
424
„Timpul”, V, 1941, nr. 1441, miercuri 4 mai, p. 9.
425
426
Lajos Tamás publicase la Budapesta un studiu în limba franceză, Romains, Romans et Rou‑
mains dans l’histoire de la Dacie Trajane (Edit. E. Lukinich, 1936). Printre alții, a reacționat la
teoriile lui Tamás și Ernst Gamillscheg, cu Zur Herkunftsfrage der Rumänen, în „Südost‑For‑
schungen”, V, 1940, p. 1–21, arătând că sub o presupusă discuție filologică de fapt se ascunde
„o răfuială istorică” asupra chestiunii originii poporului român. Un „dosar” al problemei, la
Michel Pillon, Les Daces, Trajan et les origines du peuple roumain: aspects et étapes d’une contro‑
verse européenne, în „Anabases. Traditions et réceptions de l’Antiquité”, 1/2005, p. 75–104.
de Litere, specializându‑se în romanistică și germanistică. Și‑a continuat de

altfel pregătirea filologică la Viena, Berlin și Paris, între 1940–1944 fiind pro‑
fesor la Universitatea maghiară din Cluj. Urmând a‑și prezenta cursul festiv
în ziua de vineri 23 mai 1941 – despre cuvintele de origine maghiară din limba
română –, în cadrul Legației române și al Institutului se declanșează o veri‑
tabilă agitație în direcția subminării evenimentului, Hacman mergând per‑
sonal la Willy Hoppe pentru a‑i atrage atenția că tema anunțată de Tamás
ar fi de natură „să ne jignească pe noi românii”. Intervenția universitarului
cernăuțean este dublată și de acțiunile lui Raoul Bossy, așa încât rectorul ber‑
linez se angajează că nu va participa la conferința istoricului maghiar, lăsând
totul în seama decanului Facultății de Filosofie, până și dineul nemaifiind
de amploarea celui dat în onoarea lui Pușcariu, ci va fi o simplă masă la un
restaurant modest. Satisfăcuți de aceste aranjamente, în seara zilei cu pricina
s‑au numărat printre auditorii lui Tamás până și Grigore Manoilescu cu soția,
însă publicul prezent a fost anunțat că trenul ce urma să‑l aducă pe istoricul
maghiar are o mare întârziere, iar conferința nu va mai avea loc427.
Cu doar câteva zile mai devreme (pe 17 aprilie), Maximilian Hacman a
fost primit de Viktor Bruns, directorul Institutului de Drept Internaţional din
Berlin. Personalitate remarcabilă în ce privește dreptul internațional, Bruns
era fiul unui fost prim‑ministru al regiunii Württemberg, devenind încă de
la 26 ani profesor de drept roman la Geneva, pentru ca doi ani mai târziu
să fie chemat la Universitatea din Berlin, unde în 1925 a întemeiat institutul
deja menționat. A fost marea șansă a juristului Hacman de a cunoaște această
celebritate, pentru că la scurt timp Viktor Bruns și‑a aflat sfârșitul la numai
58 ani (pe 22 septembrie 1943), fiind regretat până și de juriștii americani,
deși SUA se aflau în război cu Germania428. De altfel, i‑a fost dat lui Hacman
să‑l cunoască spre amurgul vieții și pe Werner Sombart, unul din marii socio‑
logi și economiști germani, dar care se pusese în slujba național‑socialismului
german, acesta fiind căsătorit cu Corina, sora finanțistului Gh.N. Leon, fost
ministru pe la mai multe departamente în guvernul I. Gigurtu. Numai că
întâmplarea a făcut ca Werner Sombart să înceteze din viață pe 20 mai 1941,
Hacman participând două zile mai apoi la incinerarea acestuia, în contextul
427
Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1815, f. 96–97. Într‑un raport al lui Gh. Vinulescu către Pușcariu,
din 31 mai 1941, acesta îi prezenta „președintelui” ca fiind o mare realizare a institutului
acțiunea ce a dus la „interzicerea conferințelor” lui Tamás, „datorită atât intervențiilor noas‑
tre directe, cât și atitudinii energice a d‑lui ministru Bossy sesizat de noi, ne‑au bucurat mult
și se pare că au supărat mult pe neprieteni” (Arh.St. București, Institutul Român din Germania
1940–1942, Inv. 3407, dos. 1, f. 18). Pentru protestele Legației române, vezi și Arh.St.București,
Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2905, Direcția Propagandă, dos. 2806/1941–1943, f. 23.
428
Vezi emoționantul necrolog al lui Edwin Borchard, In Memoriam. Death of Dr. Viktor Bruns,
în „The American Journal of International Law”, vol. 37, 1943, no.4, p. 658–660.
în care – de pildă – nu cu mult înainte (pe 9 mai) avusese ca invitați la cină pe

Corina Sombart și familia Gamillscheg429.
A fost de altfel o săptămână încărcată, Institutul organizând pe 24 mai 1941
un dejun în onoarea lui Ion Sân‑Giorgiu (1893–1950), aflat la Berlin pentru
prezentarea piesei sale „Duduca Sevastița” (comedie în 3 acte), în germană
„Mamsell Sewastiza”, la Theater in der Saarlandstrasse430. A fost o masă gran‑
dioasă, la care au participat actorii și directorul teatrului, jurnaliști, până și
șeful Legației române, Raoul Bossy ș.a., în total vreo 70 de persoane431. Această
mobilizare este explicabilă prin poziția pe care o avea Sân‑Giorgiu, aflat într‑o
mai veche relație de prietenie cu Gr. Manoilescu, dar mai ales faptului că era
profesor de germanistică la Universitatea din București, afirmându‑se deopo‑
trivă ca scriitor și jurnalist, de altfel – asemenea lui Manoilescu – conducând
și el o revistă de extremă dreaptă, legionară, „Chemarea Vremii”. Studiase
literele la Iași și Leipzig432, participase la primul război mondial, pentru ca în
1920 să‑și susțină doctoratul la Basel (Elveția), devenind conferențiar supli‑
nitor de limba și literatura germană la București încă de la începutul lui 1921,
fiind definitivat abia în 1928, rămânând de atunci în această poziție univer‑
sitară „de așteptare”. Se bucura însă de un palmares scriitoricesc indiscuta‑
bil, până la această dată (1941) Sân‑Giorgiu având cinci volume de versuri și
zece opere dramatice, multe reprezentate pe scenele din țară și străinătate,
traducând totodată din germană lucrări importante, precum Antigona expre‑
sionistului Walter Hasenclever (1890–1940) – cu care fusese coleg la Leipzig
înainte de primul război mondial –, declarat antinazist433, Rose Berndt a lui
Gerhart Hauptmann (1862–1946), cel ce primise premiul Nobel pentru litera‑
tură în 1912, iar sub naziști s‑a retras într‑un con de umbră, Lirica lui Goethe,
o „antologie românească” realizată de conferențiarul bucureștean ș.a. În plus,
Sân‑Giorgiu avea în mediul academic german numeroși prieteni, fiind de altfel
membru al Academiei Germane din München, al Academiei pentru Drepturile
Popoarelor din Berlin, al Societății „Goethe” din Weimar, al Uniunii Autorilor
Dramatici din Germania, al Camerei Teatrale Germane etc.
Ion Sân‑Giorgiu fusese alături de frații Manoilescu, de Nichifor Crainic,
Nae Ionescu, Gh.I. Brătianu, Eric Otetelișanu ș.a., un susținător al lui Carol
II, cam până la începutul lui 1938, când s‑a apropiat de legionari. De fapt,
429
Cf. Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1815, f. 88.
430
Această comedie mai fusese jucată la München, în premieră, în septembrie 1938.
431
432
Tatăl său era arhitectul Al. Saint‑Georges, iar mama – Maria – era născută Stroici.
433
Când Hitler a ajuns la putere, Hasenclever a plecat în exil, în Franța, fiind apoi internat
într‑un lagăr, odată cu începerea războiului, unde s‑a sinucis pe 22 iunie 1940, ca să nu cadă pe
mâna naziștilor ce au intrat în Hexagon.
universitarul a fost folosit de aceștia pentru a menține legăturile dintre

gardiștii rămași în țară și cei fugiți în Germania, în urma conflictului lor cu
regele. Mai mult chiar, era un soi de ... „spion” al naziștilor, devreme ce în
1938–1940 furniza informații la Aussenpolitischen Amt der NSDAP, prin inter‑
mediul unui apropiat al lui Alfred Rosenberg, și anume Arno Schickedanz
(1892–1945), originar din Riga și considerat un fel de expert în „problema
rusească”. La fel cum în vara lui 1939 a avut o întâlnire chiar cu Rudolf Hess,
la München, la vremea aceea al treilea om puternic în Reich, după Hitler și
Göring. Cât privește legăturile lui cu diplomații germani aflați în România, ele
erau la ordinea zilei, fiind și un fel de mijlocitor între legionari și autoritățile
naziste434, aceștia întâlnindu‑se frecvent în locuințele lui din București, de pe
Str. Armenească (deținea două case pe aceeași stradă).
Deși avusese o polemică cu Corneliu Zelea‑Codreanu în decembrie 1937, cu
ocazia alegerilor de atunci, în cele câteva luni de guvernare legionară (septem‑
brie 1940‑ianuarie 1941) a tot sperat că declarațiile lui de atașament față de
Horia Sima îi vor aduce împlinirea unui deziderat îndelung așteptat, și anume
șefia catedrei de Limba și literatura germană din București, vacantă după
pensionarea lui Simion Mândrescu la finele lui iulie 1938. Era una din marile
lui frustrări, cu atât mai mult cu cât Carol II refuzase semnarea decretului de
numire, iar acum speranța era în guvernul legionar. Însă și această nădejde s‑a
spulberat, pentru că din 1 octombrie 1940 a fost adus ca titular Victor Morariu,
germanistul rămas fără catedră după ocuparea Bucovinei de către sovietici435.
Iar în plus, în urma rebeliunii legionare, I. Sân‑Giorgiu a mai fost și deferit
justiției militare – alături de Traian Brăileanu, P.P. Panaitescu, I. Nimereanu,
V. Hudici ș.a. – pentru participare la acele evenimente436, și‑a luat apoi un con‑
cediu mai lung pentru a petrece în Germania primăvara lui 1941 (cu această
ocazie fiind primit și la Institutul Român, după cum am arătat mai sus). Nici
ulterior nu va reuși să ocupe această catedră, având serioase opoziții în con‑
siliul profesoral437, pentru ca mai apoi să se refugieze în Germania, devenind
ministru al Educației în guvernul de exil al lui Horia Sima de la Viena, alături
de prietenul său Grigore Manoilescu, ce va ocupa portofoliul Propagandei.
De altfel, numeroasele prezențe legionare pe la Institutul din Berlin,
intrigile din țară, iar unele plăsmuite chiar în interiorul Legației române din
Germania de către diverșii funcționari („consilieri”), puneau Institutul în
situația aproape sigură de a fi desființat în primăvara lui 1941. Am menționat
434
Vezi Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1027/1940, f. 35–69.
435
Ibidem, dos. 974/1941, f. 342, 348–349, 407.
436
Cf. Ibidem, dos. 1075/1941, f. 218–219.
437
Vezi, de pildă, Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de Litere şi
Filosofie, dos. 340/1939–1943, f. 169–186 (ședința din 3 decembrie 1941).
deja intervenția lui Raoul Bossy printr‑un raport adresat Ministerului

Afacerilor Străine, la care s‑au mai adăugat și alte demersuri pe lângă
Președinția Consiliului de Miniștri, stimulate oarecum de prezența lui
Sextil Pușcariu la București în luna mai, acestea conducând la decizia lui
Ion Antonescu ca diversele ministere implicate (al Educației, Propagandei și
Externele) să regândească organizarea și scopurile acestui Institut, dar mai
ales necesitatea supunerii lui legislației contabilității publice din țară, deoa‑
rece „conducătorul” statului aprecia așezământul ca fiind „o vacă de muls”
pentru Sextil Pușcariu.
Date fiind împrejurările politice internaționale, evoluția relațiilor româno-
germane și prefigurarea deschiderii unui nou front în răsăritul Europei contra
URSS, dar mai ales nesfârșita „competiție” româno‑maghiară în raporturile cu
al Treilea Reich, se invocă tot mai mult necesitatea existenței Institutului din
Berlin îndeosebi din perspectiva activităților de propagandă. Această orientare
mult mai precisă ce se dă Institutului va salva într‑un fel proiectul, activitățile
de bază ale acestuia îndreptându‑se mult mai ferm în această direcție.
De aceea, revenit la Berlin într‑o vineri 6 iunie 1941, după o lună petrecută
în țară, Sextil Pușcariu aduce și vești bune, dar și câteva rele în ceea ce privește
Institutul. De fapt, știrile neplăcute se refereau îndeosebi la chestiunile finan‑
ciare, atât prin diminuarea fondurilor, cât mai ales prin imposibilitatea de
a mai fi cheltuite discreționar de către „președinte” și „director”, ci doar cu
acoperire prin documente justificative. Asta și explică de ce corespondența
Institutului cu autoritățile din țară, începând cu această perioadă, va fi domi‑
nată mai mult de problemele financiare, din cauza lor diminuându‑se treptat
activitățile așezământului într‑atât încât peste numai un an de zile nu va mai
exista decât cu numele.
De altfel, câtă vreme s‑a aflat la București, Sextil Pușcariu s‑a împărțit
îndeosebi între sforăriile specifice mecanismelor de cooptare în Academia
Română a unor pretendenți la „nemurire” și eforturile de a mai îndrepta câte
ceva din imaginea ce și‑o crease în privința Institutului de la Berlin.
Cât privește interesele Institutului, Pușcariu le‑a asimilat mai curând inte‑
reselor proprii, declarându‑se afectat, mai mult chiar, „ofensat” de impresia
lui Ion Antonescu că stabilimentul berlinez este o creație doar pentru a sati‑
sface orgoliile filologului clujean și o sursă de bunăstare a familiei acestuia, în
vreme ce România strângea cureaua pentru pregătirile de război ce se făceau.
În aceste împrejurări, Sextil Pușcariu depune toate eforturile pentru a intra în
audiență la conducătorul statului, ceea ce și reușește, pe 26 mai 1941, într‑o zi
de luni, la ora 19.20, pentru o jumătate de oră438. A fost o bună ocazie pentru
Cf. Pace și război (1940–1944). Jurnalul mareșalului Ion Antonescu, I, ed. Gh. Buzatu, Stela
438
filolog de a oferi lui I. Antonescu explicații tête‑à‑tête, poate nu întru totul

convingătoare, pentru că i se dau asigurări în ceea ce privește continuarea
activității Institutului, dar sub controlul strict al contabilității, pentru alte
aspecte fiind îndrumat către Mihai Antonescu, care era ministru secretar de
stat, cu multiple însărcinări, din chiar acea zi de 26 mai 1941 fiind ad‑interim
și ministru al Propagandei Naționale, de care depindea de fapt așezământul
din Berlin. Acesta din urmă l‑a evitat pe Pușcariu cât s‑a putut de mult, pri‑
mindu‑l în audiență doar după multă insistență și cu numai câteva zile îna‑
inte de plecarea filologului spre Germania, discuția dintre cei doi vizând mai
curând orgoliul acestuia din urmă, care solicita insistent emiterea unui docu‑
ment de reparație morală, o „satisfacție în scris”, cum că Institutul nu este
„vaca de muls” a familiei Pușcariu439.
Cert este că odată revenit la Berlin, Sextil Pușcariu va urmări punerea
în bună rânduială a contabilității Institutului, documentele de acest tip
aflându‑se în grija soției lui Max Hacman, „Finuța”. De altfel, când pe la mij‑
locul lui iunie 1941 aceasta a făcut o verificare a cheltuielilor, confruntându‑le
cu sumele scoase din bancă – acest drept legal revenind doar lui Pușcariu și
Gr. Manoilescu –, s‑a constatat că fuseseră retrași suplimentar 2000 RM, fără
nici o acoperire440.
Iar veștile rele continuă pentru Sextil Pușcariu, căruia i se comunică –
tot în luna iunie 1941 – faptul că nu mai poate ocupa și funcția de rector al
Universității din Sibiu, girată în lipsa acestuia de către mai vechiul prieten și
coleg Alexe Procopovici, despre care am vorbit mai sus. Că ministrul Educației
Naționale, Radu Rosetti, a numit un alt rector, poate că nu l‑ar fi afectat prea
mult pe Pușcariu, însă când persoana desemnată a fost Emil Hațieganu, acest
lucru a fost resimțit de către filolog tot ca o ofensă personală, mai ales că
în locul lui Procopovici a fost numit ca prorector Nicolae Drăganu441. Adică
a fost schimbată vechea administrație nu doar pentru a evita acest gen de
„cumuluri”, ci pentru a fi aduși la conducerea universității mai vechi adversari
ai lui Pușcariu.
Din nefericire, această suită de „insatisfacții” n‑a fost apreciată de filolog
oarecum la rece, rațional și cu un minim de înțelegere față de situațiile create,
ci a fost mereu privită ca o consecință a intrigilor și invidiilor, a răfuielilor de
culise etc, fiind convins că „a fost lucrat” pe la spate – bunăoară – de Nichifor
Cheptea, Marusia Cîrstea, Iași, Edit. Demiurg, 2008, p. 209. Sextil Pușcariu a mai avut între‑
vederi cu I. Antonescu pe 25 septembrie 1940 (p. 34), pe 1 și pe 31 octombrie 1940 (p. 57, 83),
pentru ca cea din 26 mai 1941 să fie ultima.
439
Cf. Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1815, f. 109–110.
440
Ibidem, f. 115.
441
Cf. „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 130 din 4 iunie 1941, p. 3029.
Crainic și de Emil Hațieganu442. Până și vechiul său amic și colaborator de acum,

Max Hacman, notează în jurnalul său din această perioadă faptul că Sextil
Pușcariu a făcut cel puțin două greșeli majore – pe care se încăpățânează a nu le
recunoaște –, menționând tentația de a‑și căpătui familia (ginerele fiindu‑i un
soi de locțiitor atotputernic, cu o remunerație de 2000 RM/lună, plus locuință
în incinta Institutului pentru ambele familii Pușcariu și Manoilescu, cu mena‑
jeră, om de serviciu, cheltuieli curente suportate din bugetul așezământului
etc; filologul la rândul său având o remunerație apreciabilă, permițându‑i chiar
achiziționarea unei mașini la Berlin, la vremea aceea nefiind un lucru chiar la
îndemâna oricui, din această cauză mulți clevetind prin țară), cealaltă eroare
fiind insistența lui la București pentru a i se da satisfacție față de niște rezoluții
ale lui Ion Antonescu, care de fapt sunau mai degrabă a acuzații în ce privește
gestiunea Institutului, în vreme ce un minim cod al onoarei ar fi impus demi‑
sia și solicitarea unei anchete, iar nu „cerșitul” unei dreptăți iluzorii prin tot
felul de antecamere la Președinția Consiliului de Miniștri443.
Activitatea Institutului continuă însă, facilitând lui Gh.N. Leon (1888–
1959) ținerea unei conferințe la Universitatea din Berlin, pe 13 iunie 1941, după
ce inițial fusese prevăzută pentru susținere la sediul așezământului. Leon nu
era însă oricine! Fusese profesor de finanțe și statistică la Universitatea din
Cluj încă din 1919, pentru ca în 1935 să se transfere la București, desfășurând
o activitate profesională meritorie ca titular al catedrei de Drept financiar.
Era de altfel fiul reputatului biolog Nicolae Leon și frate cu Corina Sombart,
așadar cumnat cu marele economist care tocmai încetase din viață la Berlin
cu nici o lună în urmă, iar în plus își susținuse doctoratul la Jena în eco‑
nomie politică și financiară (1914). Avusese însă și înalte demnități, fiind
ministru al Economiei, dar și la Finanțe și Agricultură (ad‑interim) în guver‑
nul I. Gigurtu, tot de economie ocupându‑se și sub Ion Antonescu, până pe
10 noiembrie 1940, când a demisionat, nu fără a‑și periclita chiar viața sub
amenințarea legionarilor. Mai apoi, după rebeliune, i s‑a încredințat funcția
de viceguvernator al Băncii Naționale, pentru ca după război să fie aruncat în
temniță în urma procesului intentat criminalilor de război din România444.
Din postura ce o avea acum în România, în vara lui 1941, Leon îi va împărtăși
însă lui Hacman faptul că Sextil Pușcariu era cu totul discreditat în ochii lui
Ion Antonescu445.
442
443
Ibidem, f. 111–112.
444
Vezi Robert Păiușan, Familia Sombart și familia Leon, în „Revista istorică”, s.n., XXI, 2010,
nr. 5–6, p. 555–566; Diana Cîrmaciu, Universitarul Gheorghe N. Leon. Monografie istorică, teză de
doctorat coordonată de Mihai Drecin, Universitatea din Oradea, 2012.
445
Intrarea României în război alături de Germania împotriva URSS, pe 22

iunie 1941, ar părea că dă un nou impuls Institutului pentru a‑și intensifica
activitatea propagandistică în al Treilea Reich, însă aceasta pare oarecum
paralizată din motive invocat financiare. Datoriile se acumulează substanțial,
personalul așezământului nu‑și mai primește lefurile, din țară nu se alocă
nimic, Pușcariu trimite telegrame peste telegrame la Președinția Consiliului
de Miniștri pentru a i se vira fondurile necesare, însă acestea rămân multă
vreme fără răspuns. La rândul ei, Legația română din Berlin invocă lipsa bani‑
lor, motiv pentru care Raoul Bossy este învinuit că ar „sabota” Institutul446,
Pușcariu intenționând chiar a se adresa lui W. Hoppe, pentru o intervenție a
autorităților germane la București, ceea ce este privit ca un gest de „compro‑
mitere” a statului român.
Institutul pare așadar a se afla într‑o situație penibilă, existând impresia
că principalul responsabil de toate aceste lipsuri ar fi Mihai Antonescu, nu
doar ministru ad‑interim al Ministerului Propagandei și vicepreședinte al
Consiliului de Miniștri, ci de fapt adevăratul conducător al guvernului pe plan
intern, în vreme ce Ion Antonescu era preocupat în principal de soarta răz‑
boiului. În realitate, la București se aștepta mai întâi lămurirea cheltuielilor
angajate până atunci de Sextil Pușcariu, în baza Legii Contabilității Publice,
pentru o mai bună evaluare a necesităților bunei funcționări a Institutului
în direcția propagandei culturale preconizate. La fel cum se aștepta din par‑
tea filologului și o decizie în ceea ce privește prezența lui Gr. Manoilescu ca
director, „bine remunerat”. Or, Pușcariu tocmai asta nu a înțeles să facă în
timp optim, recurgând mai curând la fel de fel de tertipuri pentru a presa
Bucureștiul să‑i vireze sumele solicitate în numele Institutului.
Mai mult chiar! Deși lipsurile materiale erau acute, Sextil Pușcariu anga‑
jează cheltuieli pe datorie, mimând opulența Institutului, ceea ce nu era pe pla‑
cul autorităților de la București, puse pe economii în contextul războiului din
Răsărit. Astfel, la începutul lui iulie se organizează la Institut o „serbare stu‑
denţească”, cu o alocuțiune rostită de Hacman și urmată apoi de o conferință
a lui Alex. Teodoreanu despre „Țăranul român”, cu muzică de pian, recitări de
poezii românești traduse în germană de Harald Krasser (1905–1981) – scriitor
și traducător originar din Cisnădie, fost redactor‑șef la „Klingsor” (1937–1939)
etc –, pentru ca seara să se încheie cu o masă „copioasă”447.
Tot în prima parte a lunii iulie 1941 sunt prezenți la Berlin doi universitari
români, Victor Vâlcovici (1885–1970) și Alexandru Otetelișanu (1886–1959).
Cel dintâi se specializase în matematici la Göttingen, unde și‑a trecut și
Ibidem, f. 121.
446
Ibidem, f. 121.
447
doctoratul (1913), devenind apoi profesor la Universitatea din Iași, transfe‑

rându‑se în 1921 la Politehnica din Timișoara – unde a fost și rector – pentru
ca în cele din urmă să ajungă la București (1930), la catedra de mecanică, pen‑
tru o scurtă vreme fiind și ministru al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor
(1931–1932). Aflat acum în Germania, Vâlcovici a conferențiat pe 7 iulie la
Universitatea din Berlin, în fața unui „public puțin”448, în vreme ce Otetelișanu
a vorbit în același loc două zile mai târziu, miercuri 9 iulie. Acesta din urmă
era profesor de Drept civil comparat la Universitatea din București din 1931,
iar până nu demult fusese și rector al acestei instituții (din 30 ianuarie până
în 1 iunie 1941), făcând parte totodată din echipa de pedagogi ai regelui Mihai
I. Deși Legația României organizase deja un prânz pentru cei doi conferențiari,
la care participaseră Pușcariu, Gr. Manoilescu și Max Hacman, iar în seara de
9 iulie acestora li s‑a oferit și un banchet la Hotelul Adlon de către rectorul
Universității din Berlin449, în ziua de joi 10 iulie va avea loc la Institut primi‑
rea lui Vâlcovici și Otetelișanu, cu peste 100 persoane, „care mănâncă și beau
bine, petrecând până către 3 dimineaţa. Vorba aceea: Satul arde şi baba se
chiaptănă”. Asta în condițiile în care peste numai două zile Sextil Pușcariu
pur și simplu se împrumută de la Bossy cu 800 RM450.
În cele din urmă, de la București se transferă în ultima decadă a lui iulie o
sumă mult mai redusă de bani, care să acopere datoriile pe câteva luni ante‑
rioare, însă Sextil Pușcariu pare să forțeze mâna Ministerului Propagandei
Naționale din România, invitând a conferenția în cadrul Institutului și câteva
nume importante din mediul academic german, sub acest gir continuându‑se
cheltuielile substanțiale cu protocolul. Astfel, pe 23 iulie 1941 este invitat
să conferențieze Walter von Brunn (1876–1952), profesor la Universitatea
din Leipzig, celebru chirurg și istoric al medicinei, care a vorbit despre călă‑
toria lui în România. Deși auditoriul apreciază prezentarea ca fiind extrem
de slabă, mulți părăsind așezământul de plictiseală, Pușcariu a organizat o
recepție fastuoasă, pantagruelică, cu vreo sută de participanți, printre aceștia
numărându‑se bunăoară și soția poetului Adrian Maniu, care se afla la Berlin
pentru a conferenția despre mănăstirile din Bucovina451. De altfel, consulul
Didi Gallin avertizează că funcționarii Legației române „critică mesele copi‑
oase pe care le aranjează atât de des Puşcariu la Institut”452.
Această atitudine a lui Sextil Pușcariu în relația cu autoritățile de la
448
Ibidem, f. 123.
449
Cu această ocazie, Gamillscheg i‑a confirmat lui Hacman faptul că autoritățile de la București
au sistat finanțarea Institutului „din cauza lui Pușcariu” (Ibidem, f. 123).
450
Ibidem, f. 125–126.
451
Ibidem, f. 128–129.
452
Ibidem, f. 132.
București avea totuși o anumită rațiune, cu totul diferită de a guvernanților

din țară. În vreme ce aceștia din urmă căutau o soluție cât mai puțin „scanda‑
loasă” pentru a pune capăt – în opinia lor – unei „afaceri de familie”, destul
de păguboasă și fără impact major asupra mediului german, filologul clu‑
jano‑sibian era convins că nu poate fi vorba decât de o situație de moment,
trăind cu iluzia că la Berlin va veni Himmler în locul lui Ribbentrop, cel dintâi
fiind un „protector” al legionarilor, care nu va ezita să‑l înlocuiască pe Ion
Antonescu cu Sima, în felul acesta revenindu‑se la aranjamentele financiare
anterioare, din septembrie 1940. Rezultă această convingere din însemnările
lui Max Hacman, care relatează venirea lui Mihail Manoilescu la Berlin în
seara zilei de miercuri 23 iulie 1941453. Acesta informează pe Pușcariu despre
intențiile lui Mihai Antonescu de a reorganiza serviciul propagandei în stră‑
inătate, excluzând Institutul din noua formulă (idee sugerată de altfel de Ion
Antonescu), context în care i s‑ar reduce substanțial bugetul.
Vestea îl determină pe Sextil Pușcariu să redacteze un amplu Memoriu,
adresat lui Mihai Antonescu cu data de 29 iulie 1941, cu privire la maniera
de organizare a propagandei românești în străinătate, un loc important acor‑
dând Institutului Român din Berlin, al cărui președinte era454. Invocă aici fap‑
tul că așezământul pe care‑l conduce se ocupă nu doar de „știința abstractă”,
ci mai ales „face propagandă culturală, creând bazele științifice pentru rapor‑
turile viitoare româno‑germane”, oferind totodată dovezi din presa celui de‑al
Treilea Reich în care este elogiată activitatea Institutului. Cum de la sine se
înțelege, nu lipsesc referințele și alimentarea temerilor în ceea ce privește
eficiența propagandei maghiare în Germania: „Vecinii noștri izbutesc să facă
o propagandă atât de activă și continuă, pentru că fiecare ungur e un propa‑
gandist activ, uitând în străinătate orice diferențe de politică internă, sacrificând
banii, muncă și vreme pentru ca să se vorbească mult și numai bine despre țara lui.
Noi ne complacem să criticăm și nu ne sfiim să vorbim rău unii de alții chiar
în fața străinilor”.
Memoriul este unul elaborat, cu multe idei interesante în ceea ce privește
mecanismele propagandei în străinătate și eficiența acestora, însă în spatele
acestuia se afla gândul ascuns al păstrării Institutului așa cum fusese el con‑
ceput inițial, sub controlul nemijlocit al lui Sextil Pușcariu și cu putința de
Ibidem, f. 130.
453
Arh.St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2905, Direcția Propagandă,

454
dos. 2529/1940–1941, f. 71–96. Vezi și Arhiva Ministerului de Externe București, Fondul 71/Ger‑

mania, vol. 131/1933‑august 1942, f. 144 (un document identic se află la Arh.St.București, Minis‑
terul Propagandei Naționale, inv. 2905, Direcția Propagandă, dos. 2529/1940–1941, f. 97–98); Arh.
St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2905, Direcția Propagandă, dos. 2529/1940–
1941, f. 99–102 (în acest volum documentele 91–93).
a dispune de bugetul lui fără îngrădirile preconizate la București. Mai mult

chiar, în acord cu ginerele său Grigore Manoilescu, filologul merge pe prin‑
cipiul „datoriilor” în contul Institutului, fiind convins că statul român nu va
lăsa neplătite obligațiile financiare antamate în numele propagandei noas‑
tre culturale, la care se adăuga convingerea că până la urmă legionarii vor
reveni la putere. Asta‑l și face pe Hacman să noteze în jurnalul său, aproape
plin de disperare: „Ce naivitate! Şi oamenii aceştia reprezintă ţara noastră în
străinătate”!455
Așa se face că în chiar ziua trimiterii Memoriului la București, Pușcariu
solicită un împrumut de la Deutsche Bank de 100.000 RM, care este însă refu‑
zat. De parcă nu i‑ar păsa de soarta Institutului, în dimineața zilei următoare
filologul va pleca în vacanță la Karlsbad, pentru trei săptămâni, „lăsându‑l
pe Grigorel (ginerele său) să se descurce”456. Este de altfel și ziua când Max
Hacman va lua decizia reîntoarcerii în țară, realizând că în curând se va ter‑
mina cu Institutul.
În perioada în care se petreceau lucrurile relatate mai sus, la Universitatea din
Leipzig s‑a desfășurat cursul de vară sub egida Institutului Sud‑Est European,
între 14–30 iulie 1941. Pentru România, această întâlnire a reprezentanților a
nouă națiuni (germani, români, maghiari, slovaci, greci, bulgari, croați, sârbi,
dar și un ecuadorian) era una plină de semnificații. Pe de o parte, în mod oficial,
se proclama dorința punerii în legătură directă a reprezentanților din statele
Europei Centrale și de Sud‑Est, pentru a se cunoaște mai bine, dar pe de altă
parte, cursurile vizau promovarea național‑socialismului, a „bunelor intenții”
ale celui de‑al Treilea Reich în ceea ce privește viitorul acestei regiuni, ca parte
a „noii” Europe. Nu întâmplător, cursurile erau organizate și girate de Georg
Stadtmüller (1909–1985), un bun cunoscător al istoriei Balcanilor, specialist
în filologia clasică și vorbitor al câtorva limbi din acest spațiu, motiv pentru
care era titularul catedrei de Istoria sud‑estului european și vicepreședinte al
institutului aferent de pe lângă Universitatea din Leipzig457. Pentru români
însă, Stadtmüller genera multe temeri, datorită unor studii ale sale pe tema
albanezilor și a migrațiilor populațiilor din Balcani, în care părea să nu favori‑
zeze teoria continuității poporului român în bazinul carpato‑dunărean, motiv
455
456
Ibidem, f. 130.
457
Thomas Șindilariu, Die wissenschaftlichen Anfänge von Georg Stadtmüller. Motive und
Grenzen der Integration in den Wissenschaftsbetrieb des NS‑Staates, München, Ungarisches
Institut, 2004, p. 95–124 („Ungarn‑Jahrbuch”, Band 26, 2002/2003); Ernstgert Kalbe, Georg
Stadtmüller (1909–1985). Eine Zentralfigur deutscher Südosteuropaforschung in Leipzig (1938–
1942/43) und München (1959–1975/85). Ideologie zwischen nationalsozialistischer Volksgeschichte
und christlich‑abendländischer Volkstumspflege, în „Kultursoziologie. Aspekte, Analysen, Argu‑
mente”, Bd. 18, 2009, no.1, p. 49–57.
pentru care Legația și Institutul nostru de la Berlin însăilau fel de fel de stra‑
tegii pentru a capta bunăvoința savantului, inclusiv prin intermediul princi‑
palei lui colaboratoare, Elisabeth Krumbiegel.
Participanții români se aflau la Universitatea din Leipzig sub tutela
Institutului din Berlin, formând așadar o mică delegație alcătuită din soții
Iulia și Gh. Vinulescu, la care s‑a adăugat Octavian Ștefăneanu‑Ioniță, legi‑
onar convins și fost asistent al lui Max Hacman, stabilit la Berlin încă din
24 mai 1941, pentru a audia cursuri de Drept public la universitate458. În mod
evident, nu vom dezvolta acum marele interes pe care îl reprezenta această
reuniune de vară, însă participanții români sunt extrem de atenți în ceea ce
privește temele discutate, îndeosebi cu referire la problema transilvană, întru‑
cât delegația maghiară era nu doar numeroasă, dar și foarte activă în această
direcție459.
Între timp, la București s‑au luat decizii importante în direcția finanțării
Institutului Român de la Berlin, în sensul că acesta va fi menținut, dar
subvenția fiind redusă la jumătate, la doar 25000 RM pe trimestru. Mai
vechiul prieten și partener al lui Pușcariu, Max Hacman, luase deja decizia
plecării în țară din septembrie, pentru moment solicitând doar un „conce‑
diu”, însă cu siguranță avea deja aranjamente în ceea ce privește o viitoare
activitate la Cernăuți, poate chiar cu gândul la o revenire în vechea sa casă și
atmosferă bucovineană. Hacman a fost de altfel extrem de activ imediat după
reinstalarea administrației românești în această regiune, în vara lui 1941, pen‑
tru ca din toamnă să fie unul din cei mai fervenți susținători ai reînființării
Universității din Cernăuți460.
Într‑un efort disperat de a obține o finanțare mai consistentă, Sextil
Pușcariu pleacă la București pe 30 august 1941, nu înainte de a‑și redacta tes‑
tamentul. De altfel, la Berlin atmosfera devenise tot mai sumbră, lipsurile de
tot felul se simțeau deja acut și pentru membrii Institutului, iar bombarda‑
mentele britanice erau mult mai precise și frecvente, cu stricăciuni mult mai
mari. În această atmosferă oarecum încărcată, Hacman organizează la Institut,
miercuri 3 septembrie 1941, un „ceai de adio”, la care participă familia Bossy
și alți membri ai Legației, Didi Gallin, Th. Capidan461, rectorul W. Hoppe ș.a,
alături de familiile Manoilescu și Vinulescu, de E. Bodea, Al. Teodoreanu ș.a.
458
Arh.St.Iași, Manuscrise, nr. 1815, f. 100. Vezi în acest volum nota de la doc. 94, referitoare la
Octavian Ștefăneanu‑Ioniță.
459
Vezi Raportul lui Gh. Vinulescu, Arhiva Ministerului de Externe București, Fondul 71/Germa‑
nia, vol. 30/1941–1944, f. 17–29 (în acest volum doc. 94).
460
Vezi Memoriul lui Max Hacman în Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,
dos. 1382/1942, f. 139–141. De asemenea, Ibidem, dos. 2637/1943, 13–26; dos. 1580/1944, f. 37–42.
461
Theodor Capidan tocmai ținuse niște conferinţe la Universitatea din Viena, în cadrul cur‑
surilor de vară de la Semmering, după care a venit și la Berlin, participând printre altele la acest
Două zile mai târziu, Hacman face o ultimă vizită lui Hoppe, care „și el este de
părere că recepţiile aranjate în Institut sunt prea luxoase, mai ales pentru tim‑
pul de astăzi”, despărțindu‑se apoi pentru totdeauna de acest mediu berlinez,
în săptămâna următoare aflându‑se deja în țară462.
Însă tot în această vară, Institutul a pregătit vizita în România a unui
important grup de universitari germani, lucru deloc ușor în acele vremuri de
război. Aranjamentul era de fapt un fel de răspuns la călătoria întreprinsă
de mai mulți jurnaliști și intelectuali din al Treilea Reich prin nord‑vestul
Transilvaniei, sub atenta organizare a autorităților maghiare, interesate de a
dovedi justețea arbitrajului de la Viena.
Poate cu mai puțin impact asupra autorităților de la București a stat acti‑
vitatea Institutului Român din Germania în privința mijlocirii diverselor
reprezentații teatrale, de operă sau concerte în diverse importante orașe din
al Treilea Reich. Nu era un lucru ușor în condițiile exercitării unei severe cen‑
zuri, fiind vizate reprezentări din opera „Năpasta” a lui Sabin Drăgoi, prelu‑
crare după piesa de teatru cu același nume a lui I.L. Caragiale, apoi „Cruciada
copiilor” și „Meșterul Manole” ale lui Lucian Blaga, „Titanic Vals” al lui Tudor
Mușatescu ș.a.
Nu a lipsit din preocupările Institutului intermedierea diverselor tradu‑
ceri în română sau germană ale unor lucrări importante, îndeosebi cu intenție
propagandistică, dar și lucrări de istorie, filologie, literatură etc. Astfel, a
văzut lumina tiparului lucrarea lui Sextil Pușcariu, Die rumänische Sprache,
ihr Wesen und ihre volkliche Prägung, în tălmăcirea lui Heinrich Kuen (Leipzig,
Otto Harrasowitz Verlag, 1943)463, la care se adaugă transpunerile în germană
din literatura dramatică românească, o parte fiind deja invocate mai sus. Se
intenționa totodată traducerea în românește a lucrării lui Ernst Wagemann,
Der neue Balkan (Noii Balcani), s‑a tipărit Omul cu mârțoaga a lui George
Ciprian în tălmăcirea lui Konrad Richter (la Edit. S. Fischer din Berlin), lucrări
ale lui Alexandru Dima sau Basil Munteanu etc464, dar și o antologie cu tra‑
duceri din I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Ionel Teodoreanu, M. Eminescu,
Nicu Gane, A. Holban, I.Al. Brătescu‑Voinești și C. Negruzzi465.
Deși Sextil Pușcariu promovase încă de la înființarea Institutului ideea
eveniment. Întâlnindu‑se și cu D.C. Amzăr, Capidan ar fi reflectat: „Profesorii noştri sunt, se
vede, toţi încrezuţi şi fricoşi”. (D.C. Amzăr, Jurnal berlinez, p. 266).
462
463
Gerhard Ernst, Limba română în germană. Sextil Puşcariu şi Heinrich Kuen, în „Studia Uni‑
versitatis Babes‑Bolyai”, Philologia, nr. 44 (1–2), 1999, p. 307–318.
464
Cf. Daniela Olănescu, Sextil Pușcariu – președintele Institutului Român din Berlin: un subiect
tabu?, în „Revista Arhivelor”, an LXXXVI, 2009, nr. 1, p. 181.
465
Die Weintraube. Rumänische Erzählungen, Hrsg. Sextil Pușcariu, Berlin, Wien, Leipzig, Karl
H. Bischoff Verlag, 1943, 298 p.
publicării unui „Buletin” al acestuia, care să ofere mediului german informații

trimestriale, asemenea acelui „Ungarische Jahrbücher” al Institutului
Maghiar din Berlin, proiectul a rămas mereu în aer, fără a prinde contur nici
măcar atunci când se făcuseră ceva pași în stabilirea concretă a formatului și
conținutului, ca o publicație periodică cu titlul „Das neue Rumänien”, ce ar fi
trebuit să cuprindă „cronici și dări de seamă despre tot ce merită să fie cunos‑
cut din mișcarea culturală, artistică, economică etc din țara noastră”466.
La toate acestea se adaugă solicitări aparent minore adresate Institutului
din partea unor intelectuali germani pentru a obține materiale documen‑
tare necesare elaborării propriilor cercetări în varii domenii de activitate.
De multe ori, asemenea cereri implicau un serios schimb de corespondență
cu diverse instituții sau persoane din țară, pentru a obține informațiile sau
materialele documentare necesare, totul însemnând timp, consum de energie,
chiar multă diplomație pentru a primi cele solicitate din România. Cum de la
sine se înțelege, nu vom înșira aici tot felul de doleanțe, însă ele vor fi lesne de
reconstituit pe temeiul documentelor din anexa acestui volum. În plus, în vara
lui 1941, Institutul a fost și locul pentru susținerea unor examene de echiva‑
lare a studiilor primare din Germania, exemplificând aici cu Dan, fiul lui Didi
Gallin, consulul general al României la Berlin ș.a.467
De altfel, Ministerul Propagandei de la noi se implică tot mai mult în
decursul anului 1941 pentru a furniza Institutului tot felul de cărți, broșuri
și pliante referitoare la România, proiectându‑se chiar o Casă Românească
la Berlin, activarea ONT‑ului prin mai multe filiale de‑a lungul Reichului etc.
Sunt trimise totodată numeroase pelicule cinematografice pentru a fi proiec‑
tate în Germania, cu scopul de a prezenta diverse regiuni ale țării prin valo‑
roasele moșteniri etnografice (Țara Moților, Transilvania etc) ori bogățiile
naturale (cum ar fi petrolul, de mare interes pentru al Treilea Reich).
Dar peste toate, interesul pentru studenții români aflați la studii în
Germania pare a fi un segment important al activității Institutului. În primul
an de funcționare a acestuia, problema tinerilor de la noi era în sarcina lui
Max Hacman, care se întâlnea periodic cu aceștia și diverse autorități școlare
și universitare din Germania, organiza reuniuni cu ei în sediul așezământului,
îi invita cu ocazia diverselor conferințe sau chiar mergea cu ei în excur‑
sii menite a cunoaște mai bine locuri cu însemnătate istorică din al Treilea
Reich. N‑au lipsit participările la diverse festivaluri sau reuniuni studențești,
adeseori organizate de Humboldt‑Club, toate acestea surprinse substanțial și
de documentele volumului de față.
466
Arh.St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2904, Studii și documentare,
dos. 122/1940, f. 7–16.
467
Însă preocuparea majoră a autorităților române era în legătură cu opțiunile

politice ale tinerilor de la noi, catalogați grosso modo în legionari și nelegionari.
Îndeosebi prima categorie interesa parcă mai mult Legația, pentru suprave‑
gherea acestora fiind însărcinată Misiunea Militară Română aflată la Berlin
sub conducerea col. Gheorghe Ion, dar și a comandorului Nicolae Antonescu,
fratele lui Mihai Antonescu, acestora alăturându‑se Alexandru Hodoș (des‑
pre care am vorbit mai sus), care pe lângă misiunea oficială – de a coordona
secțiile de presă și cultură ale Legației – avea și sarcina ca, alături de cei doi,
să neutralizeze pe legionarii anti‑antonescieni. Este și motivul pentru care
toți trei au participat la absolut toate recepțiile Institutului Român din Berlin.
Iar pentru supravegherea studenților și eventual schimbarea opțiunilor
politice legionare nu în puține cazuri a fost implicat și Institutul, mai ales
după plecarea în țară a lui Gr. Manoilescu pentru a fi trimis pe front, prin
Sextil Pușcariu și Gh. Vinulescu. Pentru că trebuie să recunoaștem ceea ce
mai multe rapoarte înregistrau despre studenții români aflați în Germania
(unii care mai aveau și acreditări de jurnaliști), că aceștia „fac foarte proaste
servicii în Berlin”468. De aceea, consilierul cultural Ion Conea, aflat în capi‑
tala Reichului, aprecia că „organizarea și întărirea Institutului Român din
Berlin ar veni, poate, totodată, și ca o ameliorare în ținuta și activitatea și a
studenților noștri de aici”469.
Reîntoarcerea în România a lui Max Hacman și diversificarea activităților
Institutului atât în direcția cultural‑propagandistică, cât și în cea a supraveghe‑
rii tinerilor români aflați la studii în Germania îl determină pe Sextil Pușcariu
să solicite – în temeiul Decretului‑Lege din august 1940 – detașarea la Berlin
a altor două persoane, și anume Alexandru Dima și Gheorghe V. Cârsteanu.
Cel dintâi absolvise Facultatea de Litere și Filosofie din București, în 1929,
fiind unul din studenții preferați ai lui Tudor Vianu. A fost profesor secundar
la Râmnicu Vâlcea și Sibiu, în acest din urmă oraș remarcându‑se prin acti‑
vitatea publicistică și capacitarea elitelor locale printr‑o acțiune culturală de
grup, sub numele „Thesis”, elaborând în această perioadă conceptul „localis‑
mului creator”. Între 1936 și 1939 își completează studiile la Berlin, München
și Viena, în sensul elaborării disertației doctorale, Conceptul de artă populară
în lumina cercetării contemporane, pe care o va susține pe 14 decembrie 1938,
la București, elogios apreciată de D. Gusti și Constantin Rădulescu‑Motru470,
pentru ca în anul următor să primească premiul Academiei Române pentru
468
doc. 151, 152).
469
Ibidem, f. 303.
470
Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de Litere şi Filosofie,
dos. 335/1938, f. 18–19, 21; Ibidem, dos. 336/1938, f. 7.
această lucrare. Stabilit vremelnic la Sibiu, Alex. Dima este numit inspector
școlar, președinte al unui Institut de Cultură Germano‑Român, pentru ca în
toamna lui 1940 să solicite un post de lector în străinătate471. Va fi trimis la
Viena, unde va funcționa până în 1944, în acest context Mihai Antonescu refu‑
zând transferul lui Dima la Berlin. A mai încercat Sextil Pușcariu să‑l aducă
pe Alex. Dima ca lector și la München, nereușind însă, la fel cum insistențele
sale n‑au reușit nici chiar în anul 1944 –„președintele” Institutului din Berlin
aflându‑se deja în țară pentru a salva așezământul –, când alături de Alex.
Dima propunea și pe Emil Cioran pentru un post, „care la Paris nu are prilej
să dezvolte, ca atașat de presă, o activitate prea importantă”472.
În ce‑l privește pe Gheorghe V. Cârsteanu (apare și sub grafia George
Cîrsteanu), acesta era absolvent al Facultății de Drept, fiind secretarul general
al Universității din Cernăuți din 1937 până la ocuparea regiunii de către sovie‑
tici. Era omul de încredere al lui Ioan Nistor, dar cu un atașament profund față
de mișcarea legionară, ale cărei idealuri le împărtășea încă de pe la mijlocul
anilor ‘20, afișându‑se în câteva rânduri alături de Corneliu Zelea‑Codreanu. A
fost și motivul pentru care, după asasinarea lui Armand Călinescu, Cârsteanu
este internat în lagărul de la Vaslui, pentru ca mai apoi, în anii 1941–1943,
să fie membru al comisiei de repatriere a germanilor (cetățeni români) din
Basarabia și Bucovina, ce funcționa la Gleiwitz (Saxonia). În toamna lui 1941,
după revenirea în țară a lui Maximilian Hacman și la recomandarea acestuia,
Cârsteanu va fi numit secretar general al Institutului Român din Berlin, pre‑
zentându‑se la post de la 1 octombrie 1941, fără a lăsa însă urme notabile în
activitatea așezământului.
Ca președinte al Institutului Român din Germania și profesor invitat la
Universitatea din Berlin, Sextil Pușcariu se implică și în problema lectorate‑
lor române din Germania. Este un subiect care în sine ar merita o analiză mult
mai aprofundată, deși în cazul de față pare o temă colaterală. Însă filologul
român a fost solicitat în mai multe rânduri pentru rezolvarea acestui aspect.
Astfel, romaniștii Harri Meier de la Universitatea din Leipzig și Friedrich
Schürr de la cea din Strasbourg solicită nominal lectori pentru catedrele lor,
unii deja cu angajamente în alte medii academice. În acest context, Sextil
Pușcariu recomandă tineri de valoare sau oricum promițători, precum Alex.
Dima (menționat mai sus), Caius Jiga sau Emil Cioran, pe care ar dori să‑i
folosească și în cadrul Institutului.
Acesta din urmă fusese bursier al Fundaţiei „Alexander von Humboldt”
într‑o perioadă de ascensiune a nazismului după instalarea lui Adolf Hitler
Ibidem, dos. 348/1940, f. 110.

471

472
în funcţia de cancelar, Cioran petrecând doi ani în Germania (1933–1935, la

Berlin și München)473. Însă din 1937 devenise bursier al statului francez, pen‑
tru a‑și pregăti doctoratul, revenind în 1940 în țară, în urma izbucnirii războ‑
iului, pentru ca de la 1 februarie 1941 să fie numit consilier cultural, diurnist
(şi nu „ataşat cultural”, cum apare în diverse locuri), pe lângă Legaţia română
de la Paris, care legal funcţiona însă la Vichy, după ocuparea unei bune părţi
din Franţa de către trupele naziste474.
Numai că după rebeliunea legionară, Emil Cioran este privit cu multă
suspiciune de autoritățile antonesciene. Într‑un raport „strict confidenţial”
al Direcţiei Afacerilor Consulare din cadrul Ministerului nostru de Externe
(mai 1941) numele lui Cioran era inclus printre „elementele primejdioase care
fac parte din gruparea legionarilor rebeli aflaţi la Paris”, având următoarea
caracterizare: „Fost bursier al guvernului francez; a profanat portretul răposa‑
tului Patriarh Miron [Cristea] la 6 septembrie 1940; agitator, calomniator. În
prezent consilier cultural la Vichy, fără nici o activitate”. În plus, alături de alţi
câţiva, „sunt ostili domnului general Antonescu. Fac corp aparte defăimând
pe ceilalţi studenţi ce nu fac politică şi pe reprezentanţii autorităţilor româ‑
neşti la Paris. Vin la biserică în cămăşi verzi, au avut atitudine necuviincioasă
la parastasul profesorului N. Iorga” etc475. Din cauza acestei etichetări a lui
Cioran – de „legionar” – i se va închide și șansa de a ocupa un post de lector în
Germania sau de a lucra în cadrul Institutului Român de aici. De altfel, solici‑
tarea lui Sextil Pușcariu adresată ministrului Educaţiei, ca Emil Cioran să fie
numit lector de limba română la Universitatea din Köln476, a primit imediat
replica Legaţiei din Berlin477, care va solicita Ministerului Afacerilor Străine
de la București să oprească tratativele de angajare a acestuia, din motivele mai
sus menţionate478.
Însă la finele lui august 1942, Pușcariu revine la mai vechea lui propunere
de cu doi ani în urmă – Ion și Petronela Chinezu –, la care s‑au mai adăugat
Virgil Vătășianu și Ion Frunzetti. Deși Virgil Vătășianu absolvise Facultatea
de Drept din București (1924), s‑a îndreptat aproape imediat spre Cluj, unde
a studiat istoria artelor. Se va stabili în orașul de pe Someș, pentru ca după
căsătoria cu Elena Bugnariu cariera lui să prindă un contur pozitiv tot mai
473
Irina Nastasă‑Matei, Emil Cioran – bursier al fundaţiei „Humboldt” 1933–1935, în „Studia
Universitatis Petru Maior”, Historia, 10, Târgu‑Mureş, 2010, p. 121–135.
474
Vezi și Idem, Emil Cioran şi Şcoala Română de la Fontenay‑aux‑Roses. Mărturii documentare,
în „Anuarul Institutului de Istorie George Bariţiu”, Cluj, XLIX, 2010, p. 235–244.
475
476
Ibidem, f. 392–393.
477
Arhiva Ministerului de Externe București, Fondul 71/Germania, vol. 86, f. 204.
478
Vezi și Irina Nastasă‑Matei, Emil Cioran în peregrinatio academica, 1933–1945, în „Anuarul
Institutului de Istorie George Bariţiu”, Cluj, LI, 2012, p. 241–253.
evident479: dacă până atunci fusese doar bibliotecar la BCU Cluj, din anul
următor este detaşat ca secretar permanent al Şcolii Române din Roma (între
1934–1936; 1938–1946). În ce‑l privește pe Ion Frunzetti, deși era foarte tânăr,
se bucura deja de un prestigiu intelectual indiscutabil, datorită cronicilor sale
din „Vremea”, a eseurilor din alte prestigioase reviste culturale (precum „Viața
Românească”, „Universul Literar”, „Revista Fundațiilor Regale” ș.a.), benefi‑
ciind totodată de susținerea lui Tudor Vianu și George Oprescu, în vreme ce
chiar în 1942 conturează un ciclu de eseuri asupra operei lui Lucian Blaga.
Este de altfel foarte posibil ca propunerea lui Sextil Pușcariu pentru aducerea
lui Frunzetti la Berlin să fi fost sugerată de Blaga, aflat într‑o lungă și solidă
prietenie cu universitarul din Cluj/Sibiu480, dar nu putem să neglijăm nici fap‑
tul că acesta fusese legionar481.
Toate aceste propuneri ale lui Sextil Pușcariu pentru întărirea corpului de
angajați ai Institutului Român din Berlin au rămas și de data aceasta fără un
răspuns din partea autorităților de la București, lăsându‑ne acum să bănuim
că motivele ar fi fost de ordin financiar, ceea ce nu se prea confirmă, de vreme
ce sume importante vor fi pe viitor alocate funcționării unor Institute „fan‑
tomă”, în fapt un soi de sinecuri și modalități de a pune pe unii la adăpost
de teroarea bombardamentelor tot mai dese ale Aliaților asupra României.
Și ne gândim aici, de pildă, la Institutul de Cercetări Româno‑Turce de la
Istanbul482, a cărui conducere a fost încredințată de Mihai Antonescu lui
Constantin C. Giurescu, cel care sub Carol II s‑a pus în serviciul unei guver‑
nări autoritare atât de inabil concepută încât a condus la dezastrul național
din vara lui 1940.
Este și motivul frustrărilor lui Sextil Pușcariu, atunci când solicita
finanțarea Institutului din Berlin cu sumele minimale de întreținere, dar i
se sugera că obstrucțiile i se trag din faptul că așezământul din Germania ar
fi o „afacere de familie” a savantului‑filolog. Pentru că el vedea ceea ce mai
479
Prin această căsătorie, Virgil Vătășianu s‑a înrudit cu „clanul Moisililor”, cu Nicolae Dră‑
ganu, Constantin Daicoviciu, Teodor Bugnariu, Emil Condurachi, Gr.T. Popa, dar și cu Lucian
Blaga. De altfel, ca o mostră, corespondenţa lui Grigore Moisil cu diverşi membri ai familiei
dovedeşte bunele relaţii dintre mai toate rudele invocate aici (cf. Viorica Moisil, O familie ca
oricare alta, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1989).
480
Vezi Lucian Nastasă, Intelectualii şi promovarea socială (Pentru o morfologie a câmpului uni‑
versitar), Cluj, Edit. Limes, 2004, p. 129–152.
481
Ion Frunzetti ar fi făcut parte din cuibul „Ctitorii I”, familia Axa, alături de Ernest Bernea,
Neagu Djuvara ș.a. (cf. Arhiva CNSAS, dos. I‑0157072, vol. 2, f. 99). În anii regimului comunist,
Frunzetti a devenit informator al Securității și urmărit în același timp ca legionar (vezi Monica
Enache, Coborâri în subteran. Câteva cazuri de critici de artă și artiști plastici în arhivele Securității,
în „Caietele CNSAS”, an VIII, nr. 1, 2015, p. 313, 323, iar la p. 331–332 apare Frunzetti ca Agentul
„Zola”, care a dat note informative cu o plăcere comparabilă cu cea a lui Petre Comarnescu).
482
toată lumea comenta, și anume noul statut „diplomatic” al lui Giurescu, care
în momentele tragice ale finalului de război (bombardamente, lipsuri mate‑
riale, nesiguranța viitorului etc), ducea „o viață comodă”483, în Turcia având
cu el întreaga familie, inclusiv părinții soției, Simion și Maria Mehedinți.
Însă zvonistica funcționa, vorbindu‑se că în călătoriile sale spre Turcia în
anii 1943–1944, C.C. Giurescu ar fi transportat bani și documente secrete din
arhiva Ministerului de Externe, la solicitarea expresă a lui Mihai Antonescu,
care încerca să‑și salveze pielea prin tratative cu anglo‑americanii. De altfel,
plecarea lui Giurescu și Mehedinți la Istanbul, fiind însoțiți și de Frasin
Munteanu‑Râmnic, nu a scăpat Legației Germane de la București, care într‑un
raport informativ către Centrala de la Berlin menționa faptul că cei trei au
fost trimiși în mod special de Mihai Antonescu pentru „propagandă politică”,
nemții bănuind însă și o „manevră personală” a vicepreședintelui Consiliului
de Miniștri de a duce tratative cu Aliații484.
Dintr‑o altă perspectivă, deși bugetul Institutului este diminuat, pe par‑
cursul sfârșitului de an 1941 și până în toamna lui 1942 asistăm totuși la o
finanțare cât de cât regulată, deși nu la nivelul solicitărilor lui Sextil Pușcariu
și – după moda românească – cu destule întârzieri, ceea ce oferă șansa derulă‑
rii atât a activităților menționate mai sus, cât și a primirii de conferențiari din
țară. Astfel, au trecut pe la Institut personalități precum Mircea Djuvara, Ioan
Lupaș, Liviu Rebreanu, Dinu Lipatti, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția,
I. Chinezu, I. Conea, V. Bențe ș.a., însă de data aceasta recepțiile organizate de
Institut au fost mult mai cumpănite. Ar fi totuși de remarcat aici prezența lui
Mircea Djuvara (1886–1945), unul din puținii de la noi care au făcut filosofia
dreptului, profesor universitar și fost ministru al Justiției (1936–1937), care pe
la mijlocul lui ianuarie 1942 a ținut două conferințe la Berlin, una despre Ideea
de dreptate, iar cealaltă despre Kant, „ambele conferinţe – după cum le apreci‑
ază unul din auditori – fiind admirabile ca formă exterioară, bine făcute, bine
traduse şi citite în nemţeşte”485.
La începutul lui 1942 s‑a aflat la Berlin și Horia Hulubei, rector al
Universității din București de la 1 iunie 1941. Acesta luptase în primul război
mondial ca pilot militar, pentru ca mai apoi să urmeze cursurile Facultății
de Științe din Iași (orașul natal) până în 1926. Va merge apoi la Paris pen‑
tru specializare486, lucrând în cadrul Laboratorului de chimie fizică alături
de Jean Perrin, cu care‑și va susține doctoratul de stat în 1933. Încă din 1923
483
484
Ibidem, f. 55. Vezi și Arhiva CNSAS, dos. P–1683, f. 19, 41–44; Ioan Opriș, Aurel Decei sau
destinul disperării, București, Edit. Enciclopedică, 2004, p. 43–44.
485
486
Alături de el s‑a aflat și soția, Alisa (n. Istrati), cu care se căsătorise încă din ianuarie 1920,
fusese numit asistent suplinitor la Iași, pentru ca mai apoi să treacă prin toate
posturile universitare, ajungând profesor titular de Structura materiei și radi‑
oactivitate (1938). Însă în toată perioada interbelică a lucrat periodic în cadrul
Laboratorului lui Perrin de la Sorbona, alături și de Paul Langevin (celebru
fizician în domeniul magnetismului), context în care a semnat memoriul
intelectualilor francezi de stânga în apărarea lui P. Constantinescu‑Iași, în
1935487. În vara lui 1940, Hulubei va reuși să se transfere la București, la cate‑
dra de Chimie fizică, în vreme ce tot atunci fusese numit și consilier cultu‑
ral al Legației României în Franța, revenind însă în țară în toamna aceluiași
an, în contextul ocupării Parisului de către naziști. Guvernarea legionară de
până la finele lui ianuarie 1941 l‑a privit ca pe un „comunist” și „francmason”,
fiind acuzat că numirea în postul de conferențiar la Iași ar fi fost ilegală, prin
intervenția directă a lui Armand Călinescu, la fel și transferul lui la București,
în vremea ministrului Petre Andrei, demnitari aflați în conflict deschis cu
legionarii, ceea ce le‑a și adus dispariția fizică488. După rebeliunea legionară,
pentru scurtă vreme a fost numit rector al universității din capitală Alexandru
Otetelișanu (și el prezent în cadrul Institutului din Berlin, după cum s‑a văzut
mai sus), pentru ca de la 5 iunie același an să fie numit Horia Hulubei.
De altfel, acesta s‑a aflat într‑un veritabil turneu de conferințe între 17
februarie și 11 martie 1942, vizitând Universitățile din Berlin, Viena, Göttingen
și Jena, prezentând diverse probleme de chimie fizică, bucurându‑se de pre‑
stigiul descoperirii unui nou element, „Moldaviu”. Călătoria era organizată
și finanțată de Ministerul român al Propagandei, urmând ca după aceea
Hulubei să facă același lucru în Elveția, Franța, Spania și Portugalia, până în
luna iunie a acelui an489, pentru ca în 1943 rectorul Universității din București
să conferențieze în Turcia și Bulgaria490, devizul de cheltuieli sfidând milo‑
geala lui Sextil Pușcariu pentru activitățile Institutului Român din Berlin.
În capitala Reichului însă, Horia Hulubei a vorbit în ziua de 20 februarie, în
marea Aulă a Universității, în prezența unui important public, urmând apoi
un dineu la Legația României, de față fiind – printre alții – Bernhard Rust,
ministrul Educației, rectorul Hoppe, Biberbach, decanul Facultății de Științe,
și ea absolventă la Iași, însă a Facultății de Litere, care va susține de asemenea un doctorat de

stat.
487
Vezi și Procesul Constantinescu‑Iaşi. Declaraţiile scriitorilor André Malreaux şi John Strachey,
în „Dimineaţa”, XXXI, 1935, nr. 10.265 (25 iulie), p. 7; Vizita delegaţilor francezi la d. prof. Con‑
stantinescu‑Iaşi, în “A.B.C.”, II, 1935, nr. 66 (15 ian.), p. 3 ș.a.
488
Cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1028/1940, f. 27–28, 117–138.
489
Cf. Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Rectorat, dos. 20/1942, f. 114–130.
490
Ibidem, dos. 18/1943, f. 241–252; Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,
dos. 2491/1943, f. 102 ș.a.
dar și mulți alți profesori, alături de aceștia aflându‑se și Sextil Pușcariu cu

soția491.
În condițiile în care Sextil Pușcariu este tot mai apreciat de autoritățile
germane, atât prin calitatea lui de profesor la catedra de Filologie romanică,
cât și prin cea de reprezentare (pe 15 iulie 1942, ministrul Bernhard Rust vizi‑
tează din nou sediul Institutului Român, elogiind activitatea acestuia), în țară
guvernanții îi fac tot felul de șicane, deși i se dau toate asigurările în ceea ce
privește bunele intenții. Pentru că nu era un lucru tocmai obișnuit ca un profe‑
sor universitar din România să fie decorat de Adolf Hitler pentru contribuția
la cooperarea culturală germano‑română cu „Acvila Germană”, în vreme ce în
vara lui 1943 Sextil Pușcariu primește „Meritul Cultural” în grad de coman‑
dor din chiar mâinile regelui Mihai I, evenimentul având loc la Palatul Peleș
din Sinaia! Însă se cuvine să adăugăm aici și cele relatate de Raoul Bossy
lui Constantin Argetoianu pe la începutul lunii mai 1942, când cel dintâi se
afla la București pentru câteva zile: „În ce privește afacerile noastre la Berlin,
Bossy pretinde că propaganda este inutilă, regimul nefiind un regim de opi‑
nie publică. E destul că avem pe Hitler pentru noi... Sunt prea mulți români
la Berlin, însărcinați cu diferite misiuni și se încurcă între ei... Crede că Hodoș
a făcut un raport bun [vezi în Anexa acestui volum]. Pușcariu e foarte popu‑
lar printre profesori, în calitatea sa de fost profesor la Viena. Universitatea
din Berlin i‑a dat o catedră «als Gast» – dar e gata să‑l numească și profesor
definitiv, naturalizându‑l german. Așa încât nu se poate atinge nimeni de el și
dacă nu face treabă multă pentru noi, nu ne face în tot cazul nici un rău. [Gr.]
Manoilescu a fost concentrat și chemat pe front, așa încât s‑a scăpat de el”492.
Așadar, Sextil Pușcariu se eliberează oarecum și de povara ginere‑
lui său, chemat în țară sub pretextul de a da seama asupra activității din
cadrul Institutului de la Berlin, în realitate fiind imediat pus sub controlul
autorităților militare, pentru a fi trimis pe frontul din răsărit. Cum de la sine
se înțelege, Serviciul Special de Informații era mereu pe urmele sale, fiind
privit ca un exponent al legionarilor, facilitând legăturile dintre aceștia atât
în cadrul celui de‑al Treilea Reich, cât și cu cei rămași în țară. De fapt, este
doar un fel de‑a spune că se afla „pe urmele sale”, pentru că informațiile sunt
aproximative, multe au calitatea de zvonuri, indicându‑ne totuși că Grigore
Manoilescu nu era încă o miză importantă pentru regimul Antonescu, sau
poate SSI‑ul nu se ridica la prestigiul de competență pe care i l‑au atribuit unii
analiști ai epocii.
Dar dintre membrii Institutului, de o reală implicare putem vorbi în
Cf. Raoul Bossy, Jurnal (2 noiembrie 1940–9 iulie 1969), p. 106.
491
Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, X, ed. Stelian Neagoe, București, Edit. Machia‑
492
velli, 2009, p. 320.

cazul lui Gh. Vinulescu. Este atent la multe detalii din viața așezământului,
pare a‑și face datoria prin analizele și rapoartele sale cu privire la diverse
evenimente, are întâlniri cu universitari germani și caută a‑i atrage de par‑
tea României în chestiunea Transilvaniei etc. Bunăoară, cu ocazia adunării
anuale a Institutului Sud‑Est European din Leipzig, Vinulescu a conferențiat
despre prințul Eugeniu de Savoia și începuturile războaielor cu turcii (1716–
1718). Iar intențiile lui Sextil Pușcariu în direcția unei propagande românești
în Germania prin intermediul conferențiarilor erau de‑a dreptul entuzi‑
aste. Se preconiza astfel pentru finele anului 1942 și pe parcursul lui 1943
prezența unor tineri intelectuali români vorbitori de germană precum Anton
Golopenția, Mircea Vulcănescu, C. Noica, V. Bențe, I. Conea, I. Chinezu, V.
Bologa, C. Savu, Ovidiu Papadima ș.a.
Însă în toamna lui 1942 se va reuși finalizarea unui document îndelung
așteptat, și anume un acord cultural româno‑german. Deși se parafaseră până
atunci mai multe înscrisuri de acest gen în domeniul economic și militar493,
lipsea o înțelegere tocmai în această direcție, deși multe lucruri mergeau
aproape de la sine, în baza unor reglementări impuse de situații concrete, dar
nici acestea cu formulări prea concrete. De pildă, una din marile probleme
în ceea ce privește relațiile culturale româno‑germane era recunoașterea reci‑
procă a diplomelor de învățământ superior, aspect ce crea un serios disconfort
ambelor țări. În fapt, în toată perioada interbelică nu au existat între România
și Germania reglementări de acest gen, recunoașterea studiilor de la noi fiind
la latitudinea fiecărei universităţi prusace, în vreme ce diplomele din această
țară erau echivalate în baza unor principii generale, ce se schimbau periodic494.
Asta în vreme ce exista o convenție mult mai veche între România și Franța
referitoare la echivalarea de titluri și studii universitare, la fel cum înțelegeri
de genul acesta au existat în anii interbelici în legătură cu diplomele din
Belgia, Ungaria, Bulgaria, Spania etc495. De altfel, Germania dorise de mai
multă vreme reglementarea relațiilor culturale cu România, pentru ca în 1938
– când se negocia un tratat comercial – delegația celui de‑al Treilea Reich să
aibă mandat și în direcția schimburilor culturale, C. Kirițescu fiind delegatul
nostru oficial al Ministerului Instrucțiunii496. Era una din năzuințele majore
493
Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno‑germane, septembrie 1940‑august 1944,
Cluj, Edit. Argonaut, 2013.
494
Pentru normele de echivalare a diplomelor din străinătate între 1926–1937 vezi Arh.
St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 535/1935, f. 145, 178, 244–245; dos. 756/1938,
f. 424–425, 495. Decizia în ce privește condițiile de recunoaștere a acestora între 1938–1940 în
Ibidem, dos. 1013/1941, f. 222.
495
Ibidem, dos. 557/1929, f. 190–191 (Ungaria); dos. 963/1939, f. 57–59 (Belgia), f. 55–56 (Bulga‑
ria); dos. 1003/1939, f. 179–182 (Spania, decretul fiind din 1925) etc.
496
Detaliile negocierilor în această direcție: Ibidem, dos. 801/1938, f. 257–264.
ale Germaniei, de a se recunoaște reciproc diplomele marilor Universități și

Academii497. S‑au făcut mai apoi pași semnificativi în această direcție, stabi‑
lindu‑se de exemplu faptul că posesorii de diplome autentificate de doctor
în medicină din Germania vor fi recunoscuți și echivalați fără alt examen (de
liberă practică) și taxe, conferindu‑le aceleași drepturi ca și în Reich498, pentru
ca mai apoi, Decretul‑Lege nr. 3747/9 noiembrie 1940 să vizeze direct echiva‑
larea diplomelor universitare din Germania și Italia499.
Semnată la 7 noiembrie 1942, „Convenția între Reichul German și Regatul
României pentru colaborarea pe teren cultural” prevedea printre altele și o
mențiune specială cu privire la funcționarea Institutului Român din Berlin,
ca așezământ destinat „promovării și cunoașterii istoriei și culturii”, conducă‑
torul acestuia ocupând și „catedra de română” existentă la Universitatea din
capitala Reichului, la care alte câteva prevederi puteau fi de asemenea asociate
activității instituției500.
Numai că debutul anului 1943 va sta sub semnul acelorași probleme de
natură financiară, din nou bugetul Institutului reducându‑se simțitor, banii
ajungând mereu cu întârziere, deși de data aceasta Sextil Pușcariu se îngrijea
ca actele contabile să parvină în timp util la București, iar economiile fiind
mai mult decât evidente. De aceea, și activitatea așezământului în decursul
lui 1943 devine mai mult simbolică, Memoriul adresat de Sextil Pușcariu lui
Mihai Antonescu, ca ministru al Propagandei Naționale, la 18 octombrie 1943,
devenind astfel o frescă a manierei în care putea funcționa atunci un departa‑
ment de maximă importanță pentru imaginea României în afară. Este evident
acum faptul că asistăm în acest caz la o tensiune între știință, educație, pro‑
pagandă și putere, în sensul că primele trei erau reunite sub egida Institutului
Român din Berlin condus de Sextil Pușcariu, în vreme ce puterea și decizia
politică se aflau în mâinile lui Mihai Antonescu și ale subalternilor lui de la
Ministerul Propagandei.
497
Cf. Ibidem, f. 209.
498
Cf. Decizia ministrului Instrucțiunii nr. 148972/24 august 1940 (publicată în „Monitorul
Oficial”, nr. 200 din 30 august 1940).
499
Cf. „Monitorul Oficial”, nr. 265/11 noiembrie 1940; Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii
Publice, dos. 911/1940, f. 108. Art. 1 prevedea: „Diplomele de stat eliberate de universitățile și
școlile de învățământ superior de stat din Germania și Italia vor fi echivalate și recunoscute în
România fără vreun examen, prin simpla viză a Ministerului Educației Naționale, Cultelor și
Artelor, conferind titularilor drepturi ca și diplomele eliberate de Universitățile și Școlile de
învățământ superior similare din România”.
500
Arhiva Ministerului de Externe București, Fondul 71/Germania, vol. 132/septembrie
1942‑august 1944, f. 120–125; Arh.St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2904, Stu‑
dii și documentare, dos. 198/1942, 55 f.; varianta în limba germană la Politisches Archiv Berlin,
Fond Kultur, dos. R61416.
În fond, hărțuiala permanentă dintre acești doi factori indică mai degrabă
incapacitatea reprezentanților statului român de a înțelege imperativele vre‑
mii, deși Mihai Antonescu nu era un idiot ce a nimerit din întâmplare în poli‑
tică, având o biografie profesională oarecum prestigioasă, măcar pentru că
era și el profesor universitar. Își începuse ascensiunea de jos, ca bibliotecar la
Facultatea de Drept din București, unde și‑a luat și doctoratul, fiind apoi asis‑
tent, conferențiar și în cele din urmă titular al catedrei de Drept internațional501.
Dar nici nu putem spune că acesta ar fi fost victima aparatului birocratic al
Ministerului Propagandei, pentru că fondurile arhivistice consultate pe această
temă indică faptul că pe sub ochii lui Mihai Antonescu treceau toate documen‑
tele referitoare la Institut, până și cele aparent neimportante, mai toate purtând
rezoluții sau măcar semnul că au fost citite. A invoca lipsa banilor în vremuri de
război, iarăși nu pare o justificare onorabilă, pentru că Institutul era pe atunci
în mod evident cel mai important așezământ de cultură din străinătate (Școlile
de la Roma și Paris practic nu prea funcționau, iar lectoratele românești erau
întocmiri culturale cu o activitate destul de redusă, în unele cazuri chiar sim‑
bolică în anii conflagrației), iar cheltuielile – cum rezultă din documente – erau
infime chiar și pentru o Românie ciopârțită la mai puțin de jumătate.
Pe de altă parte, risipa era mare în cadrul Ministerului Propagandei, care
cheltuia deja bani pentru preconizatul Institut de Cercetări Româno‑Turce
de la Istanbul (invocat mai sus), pentru tot felul de călătorii cu diurne con‑
sistente, materiale propagandistice costisitoare, care zăceau în cine știe ce
spații igrasioase, producții cinematografice fără finalitate, traduceri menite
doar a îmbogăți pe unii etc. Și ca să dăm o pildă concretă, pe când în vara lui
1942 Institutul din Berlin trecea prin mari probleme financiare, Ministerul
Propagandei tocmai angajase suma de 780.000 lei pentru realizarea portrete‑
lor oficiale ale regelui Mihai I, Hitler și Mussolini502.
Chemat în două rânduri la București – în noiembrie 1942 și iunie 1943
– pentru a contribui la elaborarea unui nou document care să stea la baza
funcționării Institutului din Berlin, Sextil Pușcariu s‑a trezit într‑o atmosferă
a indiferenței bucureștene, în care lucrurile trenau zile și chiar luni întregi, fără
ca vreun guvernant să se sinchisească de asta. De altfel, ajuns în România în
vara lui 1943, Pușcariu nici nu a mai părăsit țara, până în toamnă târziu bătând
pe la ușile diverselor ministere, căutând sprijin pentru continuarea activității
501
Mihai Antonescu avea poate un anume complex, pentru că era mic de statură (motiv pen‑
tru care purta pantofi cu un toc mai înalt). Însă era apreciat ca un om „muncitor, inteligent și
talentat, având darul vorbirii, cu o ușoară notă de prețiozitate” (C.C. Giurescu, Amintiri, ed.
Dinu C. Giurescu, București, Edit. All, 2000, p. 298).
502
Cf. Arh.St.București, Ministerul Propagandei Naționale, inv. 2906, Contabilitate, dos. 225/1941–
1942, f. 167.
Institutului. Mai toți promiteau ceva – și Ion Antonescu, și Mihai Antonescu,

și Alexandru Marcu, și Ion Petrovici etc – însă nimic nu se mișca. Crescut și
educat în Ardealul austro‑ungar, cu studii universitare în Germania, Sextil
Pușcariu cu greu a suportat indolența autorităților de la București, așteptând
până pe la începutul lui 1944 o decizie în ce privește soarta Institutului, pen‑
dulând între Sibiu – unde și‑a reluat activitatea la universitate, el locuind pe
str. Carmen Sylva nr. 12 –, casa lui de la Bran și București.
Nici la Berlin lucrurile nu stăteau mai bine. Bombardamentele aliaților
erau tot mai frecvente și distrugătoare, practic în sediul Institutului nemai‑
aflându‑se decât Gheorghe Cârsteanu, iar pentru scurtă vreme și Grigore
Manoilescu, revenit în Germania fără știrea autorităților române. Este de altfel
perioada când atacurile aviației vor distruge aproape în întregime cartierul
unde se aflau legațiile străine, cea românească fiind complet nimicită, pentru
a se muta la vreo 70 km de Berlin. Dar tot din cauza proiectilelor aliate au fost
rase mai multe clădiri ale universității, inclusiv Seminarul de Romanistică al
lui Ernst Gamillscheg, la care funcționa de aproape doi ani și Sextil Pușcariu,
arzând în totalitate una din cele mai valoroase biblioteci de profil din Europa.
În aceste împrejurări, în urma bombardării Institutului Român în trei rân‑
duri (în intervalul septembrie‑decembrie 1943503), când o parte a clădirii este
distrusă, cu pierderi importante în ceea ce privește biblioteca și lucrurile per‑
sonale ale lui Sextil Pușcariu, Grigore Manoilescu revine și el la București la
finele lui 1943, stabilindu‑se în apartamentul din str. Brezoianu 38 A, ap. 9, de
la etajul IV.
De altfel, din vara lui 1943 se afla în țară și Gh. Vinulescu cu soția, iar dis‑
trugerile provocate Institutului de către bombardamentele Aliaților făceau
practic imposibilă activitatea acestuia în capitala celui de‑al Treilea Reich.
Se pune chiar problema mutării așezământului într‑un alt centru universi‑
tar german (cum ar fi Viena), iar Vinulescu să revină la post și să gireze con‑
ducerea lui. Nici Octavian Ștefăneanu‑Ioniță nu se mai afla la Berlin încă
de la începutul toamnei lui 1943, așa că afacerile curente sunt gestionate de
Gheorghe Cârsteanu, care – în calitatea lui de secretar – se ocupa mai curând
de întreținerea și paza așezământului.
În aceste împrejurări, Sextil Pușcariu decide să denunțe contractul ce‑l
lega de Institutul Român din Berlin, însă nu înainte de a i se acoperi cheltu‑
ielile contractate până atunci și neonorate de Ministerul Propagandei, pre‑
cum și datoriile salariale. Începe astfel un lung șir de negocieri între filolo‑
gul român și Ministerul Propagandei Naționale în această direcție, Pușcariu
Îndeosebi cel din noaptea de 3 spre 4 septembrie 1943 a produs cele mai importante strică‑
503
ciuni (cf. D.C. Amzăr, Jurnal berlinez, p. 358).

condiționând stingerea litigiului prin acoperirea sumelor datorate lui de către

statul român, în cuantum de 6.449.319 lei. Pentru ducerea la bun sfârșit a
situației create, Sextil Pușcariu apelează la Istrate Micescu, poate unul din cei
mai iluștri avocați români din perioada interbelică, profesor de drept civil la
Universitatea din București, cel care a redactat Constituția din 1938, ce statua
dictatura lui Carol II, ocupând posturile de ministru de Externe și Justiție, cu
fățișe atitudini antisemite. Deși Micescu „era un redutabil avocat, temut și
admirat”, priceput atât în procesele de drept civil, cât și în cele din fața Curții
cu Juri504, era deopotrivă cunoscut în epocă pentru onorariile exorbitante,
fiind de altfel posesorul unei averi fabuloase.
Evenimentele de la 23 august 1944 vor pune într‑un fel capăt acestui litigiu,
în sensul că odată cu prăbușirea regimului antonescian și ruperea relațiilor
noastre cu Germania – implicit desființarea de drept a Institutului Român
din Berlin –, procesul lui Sextil Pușcariu contra Ministerului Propagandei
este deja lipsit de sens, motiv pentru care întregul dosar este încredințat
Ministerului de Externe pentru arhivare505.
Însă, practic, încă de la finele anului 1943, activitatea Institutului era cu
totul sistată, în acel context mareșalul Ion Antonescu, la propunerea lui
Alexandru Marcu, luând decizia de a muta așezământul într‑o altă localitate
a celui de‑al Treilea Reich, asta și în ideea de a mai salva ceva din patrimoniul
acestuia. Orașul vizat era Viena, iar lui Gh. Vinulescu i se făcuse deja propu‑
nerea de a prelua conducerea interimară a Institutului, în contextul în care
Sextil Pușcariu se afla în proces cu statul român, după cum am arătat mai sus.
Oficializarea acestei schimbări însă întârzie, autoritățile române tergiversând
rezolvarea chestiunilor financiare (datoriile Institutului la Berlin, restanțele
salariale față de angajați etc), pentru ca schimbările petrecute la 23 august
1944 să marcheze totodată și sfârșitul de facto al acestui așezământ506.
Nu chiar un epilog
În aceste împrejurări, aflat în țară încă din vara lui 1943, Sextil Pușcariu
trăiește tot mai multe insatisfacții atât în ceea ce privește Institutul Român
din Berlin, cât și în cadrul Universității din Sibiu, problema pensionării sale
504
C.C. Giurescu, Amintiri, p. 262.
505
Vezi Arh.St.București, Fond personal Istrate Micescu, inv. 6131, dos. 1010/1941.
506
De altfel, încă de la începutul lui august 1944, Sextil Pușcariu a luat decizia de a recupera
din Germania și restul de bunuri ce‑i aparțineau, închiriind jumătate de vagon – cealaltă jumă‑
tate fiind ocupată de lucrurile pictorului Richard Meinl Mayol (1896–1972). Vagonul a plecat
pe 12 august 1944 din gara Berlin, dar nu a mai ajuns niciodată la destinație (cf. Arhiva CNSAS,
dos. I–401628, vol.2, f. 276).
de la catedra de Limba și literatura română, în consecință și de la conducerea

Muzeului Limbii Române, la doar 67 ani, fiind la ordinea zilei. Însă punerea
în retragere de la 1 octombrie 1944507 a venit la doar câteva zile de la moartea
soției sale, Eleonora („Leonora”), pe 21 septembrie, totul petrecându‑se pe
fondul aproape apocaliptic al unei toamne în care războiul își schimbase cur‑
sul și pentru România, care lupta acum de partea Aliaților, trecând alături de
armata sovietică la o mare ofensivă contra Germaniei naziste, frontul mătu‑
rând practic întreg Ardealul.
Apoi, pensionarea lui Pușcariu însemna practic scoaterea lui în afara
reţelei universitare, în chiar plenitudinea capacităţii creatoare, deși exact cu
un an înainte – exasperat de lipsa oricărei susțineri în privința Institutului
– renunțase și la coordonarea Dicționarului Academiei Române, care i se
încredințase încă din 1905, luând atunci locul lui Al. Philippide, în vreme ce
Ovid Densusianu s‑a retras în urma unor intrigi de culise. Era evident că toate
aceste insatisfacții profesionale îi confereau un şi mai straniu şi neplăcut
sentiment de viață parcă irosită în slujba unei țări care nu‑i apreciase înde‑
ajuns devotamentul, totul părând un soi de „avant‑goût de la mort”. Și cum
parcă nu erau îndeajuns toate prin care trecuse în ultima vreme, în ziua de 29
decembrie 1944 suferă și un accident vascular cerebral, ce‑i va aduce o parali‑
zie a părții drepte și deficiențe majore de vorbire, o adevărată dramă pentru
cel ce trăise până atunci din scris și din munca la catedră, înconjurat până nu
demult de studenți și discipoli în ale filologiei. Iar o asemenea situație era
încă dinainte previzibilă, unul din cei ce l‑au cunoscut destul de bine intu‑
ind încă din vara lui 1943 că eșecul Institutului din Berlin îi va grăbi oarecum
sfârșitul: „Pușcariu nu mai era cel de odinioară. Trecuse prin frământări atât
de mari, încât sănătatea îi era slăbită. Nu mai avea vioiciunea care îl caracte‑
rizase până atunci. A intrat într‑o fază care, încetul cu încetul, l‑a dus la un
sfârșit prematur”508.
Retras la Bran, sub îngrijirea fiicei sale Lia și a fiului său Radu, care era
medic chirurg la Policlinica CFR din Brașov, dar și la spitalul din Bran, unde
și locuia509, Pușcariu nu doar renunță la fumat, dar are pornirea de a reflecta
asupra propriului trecut, punându‑și în ordine arhiva personală și începând
a‑și depăna amintirile, dactilografiate chiar de el, numai cu mâna stângă și
507
Prin decretul nr. 1902 (în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 244 din 21 octombrie 1944, p. 6782).
Dosarul de pensie la Arh.St.Cluj, Facultatea de Litere. Corespondenţă, dos. 529/1943–1944.
508
Onisifor Ghibu, Oameni între oameni. Amintiri, ed. Ion Bulei, Octavian O. Ghibu, Șerban
Polverejan, București, Edit. Eminescu, 1990, p. 443.
509
Radu Pușcariu o trata și pe arhiducesa Ileana la Bran, căreia îi administra heroină, context
în care ar fi ajuns și el morfinoman, pe la finele anilor ‘40 trecând pe la dezintoxicare. Chiar și
așa, mai toată lumea (inclusiv colegii de breaslă) îl aprecia ca fiind un „eminent” chirurg.
un efort greu de imaginat, sub forma unor lapidare însemnări. Asta într‑o
atmosferă deprimantă, în care foști colegi de universitate sau prieteni inte‑
lectuali începeau să simtă tot mai mult presiunea schimbărilor politice:
Onisifor Ghibu, ca și prietenul său Alexe Procopovici (alături de mulți alții)
au fost „internați” o bună parte a anului 1945 într‑un lagăr de „reeducare”
la Caracal510, pentru ca mai apoi să fie „epurați” din învățământul superior,
împreună cu o întreagă cohortă de alți universitari, în temeiul noilor legi pen‑
tru „purificarea” instituţiilor publice.
În aceste împrejurări, Sextil Pușcariu și‑a aflat sfârşitul pe 5 mai 1948,
la Bran, fiind înmormântat două zile mai târziu în cimitirul din Groaveri
(Braşov), fără onorurile cuvenite unei personalităţi culturale de o asemenea
anvergură, serviciul religios fiind îndeplinit de preotul Coman, la căpătâiul
său ţinând totuşi discursuri funebre Al. Lapedatu (din partea Academiei) şi
Şt. Paşca (din partea Muzeului Limbii Române)511.
Ginerele lui Sextil Pușcariu, Grigore Manoilescu, are însă un alt destin.
Revenit și el în țară încă din 1942, dar mereu suspectat de legăturile sale
cu legionarii aflați în exil, „directorul” Institutului Român din Berlin a fost
mobilizat în armată, fiind atașat Diviziei XVIII germane ca interpret. Era
frecvent în București, unde locuia în str. Brezoianu 38, în vreme ce soția și
fiica lor Magdalena, rămăseseră cu Pușcariu la Berlin până în vara lui 1943,
acestea stabilindu‑se apoi la Bran până la decesul filologului în 1948, având
grijă de el512. Asta și pentru că imediat după actul de la 23 august 1944, Grigore
Manoilescu a părăsit țara odată cu retragerea nemților, împreună cu el fiind
și Ion Sân‑Giorgiu513. După un scurt sejur la Berlin, cei doi vor pleca la Viena,
unde vor deveni membri ai unui iluzoriu „guvern național român” constituit
la 10 decembrie 1944 sub președinția lui Horia Sima, Manoilescu ocupând
portofoliul Propagandei514. Nu a rămas nici aici multă vreme, pentru că îna‑
intarea frontului spre Viena a determinat pe membrii „guvernului” să se răs‑
pândească care încotro, Grigore Manoilescu aflându‑și temporar găzduire la
510
Vezi Onisifor Ghibu, Ziar de lagăr. Caracal – 1945, ed. Romeo Dăscălescu şi Octavian Ghibu,
Bucureşti, Edit. Albatros, 1991.
511
Vezi mai multe la Emil Stoian, Sextil Pușcariu și Branul. Ultima parte a vieții, în „Caietele
Sextil Pușcariu”, Cluj, II, 2015, p. 418–430.
512
De altfel, după ce a plecat pe front, Grigore Manoilescu nu și‑a mai văzut soția decât o dată,
pe la Crăciunul lui 1942, iar pe fiica lui nici măcar atât. Mult mai târziu, aceasta din urmă a
realizat un memorialistic intitulat Institutul român din Germania, publicat prima dată în 1999 şi
reluat în Magdalena Vulpe, Opera lingvistică, II, Cluj, Edit. Clusium, 2006.
513
Cf. Arhiva CNSAS, dos. I–401628, vol. 1, f. 197.
514
Vezi Horia Sima, Guvernul Național Român de la Viena, ed. II, Timișoara, Edit. Gordian,
1998; Ottmar Trașcă, Relațiile politice și militare româno‑germane, septembrie 1940‑august 1944,
Cluj, Edit. Argonaut, 2013, p. 762–793.
Roma – alături de Mircea Dimitriu, secretarul general al mișcării legionare și

posesorul unor substanțiale fonduri bănești.
În acest context, prin intermediul unor relații de la Vatican (în princi‑
pal cu cel ce conducea politica externă a Sfântului Scaun), fostul director al
Institutului berlinez s‑a putut așeza o vreme la Castelul Gandolfo, reședința
de vară a papilor, situată pe atunci la vreo 30 km de Roma, substanțial ava‑
riată încă de la începutul anului 1944 și chiar supraaglomerată cu tot felul
de refugiați prin voia lui Pius al XII‑lea. Este nevoit apoi să plece și de aici,
găsindu‑și refugiul în Brazilia, unde a înființat tipografia „Cugetarea” (impri‑
mând mai multe cărți de doctrină legionară, dar și literatură), a scos ziarul
„Pământul strămoșesc” și revista „Dacia” etc. Revine pe continentul euro‑
pean, la Madrid, unde din 1952 reprezintă interesele Gărzii de Fier pe lângă
guvernul spaniol, aici reîntâlnind și pe Horia Sima, pentru ca în 1953 să se
stabilească vremelnic la München, unde s‑a înființat un Institut Român, con‑
tinuator simbolic al mai vechiului așezământ din anii războiului515.
Grigore Manoilescu a rămas definitiv în exil, autoritățile de la București
fiind permanent interesate de el, motiv pentru care i s‑a deschis un consis‑
tent dosar „informativ”, substanțial îmbogățit în anii regimului comunist516.
Evident, multe date despre el și cei asociați lui (aspect specific dosarelor întoc‑
mite de Securitate) sunt eronate și repetitive, dar care în fond dau măsura unei
atmosfere specifice mai ales anilor ’60, explicând într‑un fel tragedia familiei
Manoilescu, cea rămasă în țară, fiind supusă la tot felul de tracasări și suplicii.
Soția lui Grigore Manoilescu, Lia, se aflase alături de tatăl ei la Berlin până
în vara lui 1943, deși soțul îi revenise în țară pentru serviciul militar, pentru ca
mai apoi ea să locuiască o vreme la București (str. Brezoianu 38), apoi la Sibiu
și Brașov (în 1944 și începutul lui 1945), iar din 1946 stabilindu‑se la Bran,
în toată această perioadă fiind alături de Sextil Pușcariu, paralizat parțial în
urma comoției cerebrale amintite deja. Fără a da noi verdicte în ceea ce privește
mariajul celor doi, mai toți apropiații lor îl știau pe Grigore de „fustangiu”,
punându‑i‑se în cârcă mai multe aventuri extraconjugale, inclusiv faptul că
ajuns în Italia în 1945, ar fi avut o relație cu celebra actriță Elvira Godeanu517,
lucru departe de adevăr518. După moartea tatălui ei, Lia Manoilescu (care‑și va
515
Vezi Arhiva CNSAS, Fondul SIE, dos. 64/1952–1957.
516
Arhiva CNSAS, dos. I–401628, 2 vol., 316 f. + 548 f.
517
Cf. Arhiva CNSAS, dos. I–401628, vol. 2, f. 172–190.
518
În primul rând pentru că în această perioadă artista se afla în țară. Este adevărat că Elvira
Godeanu a fost amanta multor oameni „cu situație” ai vremii (Puiu Dumitrescu, secretarul
lui Carol II, care i‑a și cumpărat un apartament pe str. Lahovary 7, în 1934; August Prodea
jun., cumnatul lui Max Auschnit; col. Făgărășeanu; Vasile Iasinsky, ministru legionar; Ion Sto‑
enescu, redactor la „Buna Vestire”; Ionel Dumitrescu de la „Curentul”; Ioan Veverca, important
legionar; Manfred von Killinger; Dumitru Gerota, avocat; Ovidiu Vlădescu, secretar general la
relua numele de fată în urma divorțului pronunțat în contumacie, în 1948) se

restabilește la București (în 1949), devenind chiriașă în propriul apartament
din str. Kogălniceanu 10, naționalizat asemenea celeilalte locuințe din str.
Vasile Conta 7–10.
În vremurile grele de după război și în plină consolidare a comunismului,
Lia Pușcariu reușește să devină colaboratoare a Institutului de Lingvistică
din capitală (aflat sub conducerea lui Iorgu Iordan)519, lucrând ca redactor și
corector la Gramatica limbii române, coordonată de Dumitru Macrea, fost dis‑
cipol al lui Sextil Pușcariu și asistent al acestuia în cadrul Muzeului Limbii
Române din Cluj. Însă în 1953 a fost îndepărtată din această postură, lucrând
mai apoi acasă, pentru diverși solicitanți (de regulă prieteni și cunoștințe),
corectând și redactând texte, traducând (pentru că vorbea perfect 4–5 limbi)
pentru Comitetul Geologic etc, într‑o muncă extenuantă, chiar și noaptea,
pentru a se putea întreține și a‑și ajuta fiica să urmeze o facultate520.
De altfel, aceasta din urmă, Magdalena Manoilescu, era unica fiică, năs‑
cută la București pe 14 aprilie 1936. Venise pe lume în urma unei cumplite tra‑
gedii, fiindcă soții Manoilescu mai avuseseră o fată, care din nefericire murise
în toamna lui 1935, pe când avea doar doi ani, în urma unui stupid accident de
mașină, ce l‑a îndurerat profund atunci și pe Sextil Pușcariu. Datorită aces‑
tei ascendențe, Magdalena a avut de suferit toată tinerețea ei, fiind îndepăr‑
tată din liceu în 1952, pentru a se angaja ca muncitoare la legătoria de cărți
a CFR‑ului, urmând studiile secundare la fără frecvență. Chiar și în aceste
împrejurări, a reușit la examenul de admitere la Facultatea de Filologie din
București, ca bursieră, însă spre finalul studiilor s‑a aflat în pericol de a nu
mai fi primită la susținerea licenței, propunerea venind din partea lui Pavel
Țugui, pe atunci un personaj extrem de puternic prin poziția de membru
în CC al PMR, deoarece tatăl ei era un „trădător de patrie”. I‑a luat apăra‑
rea rectorul Universității din București, Jean Livescu521, care deși la rândul
lui își făcuse studiile în Germania între 1933–1937, ca apoi să devină bursier
Președinția Consiliului de Miniștri sub Ion Antonescu; actorul George Vraca; Carol Grunberg;
Emil Prager, inginer, care i‑a făcut o vilă pe Șos. Kiseleff, închiriată lui Fabricius, apoi altor
ofițeri germani, ulterior rechiziționată pentru Comisia Aliată; Kovalenco, consilier sovie‑
tic; Gabriel Taddei, atașat al Legației Franței la București ș.a.). Însă în mod evident, Elvira
Godeanu s‑a cunoscut cu Grigore Manoilescu, pentru că în casa ei – în vremea lui Carol II – se
întâlneau diverși legionari. (Vezi Arhiva CNSAS, dos. I‑0361259).
519
La vremea aceea titulatura era de „colaborator extern” al Academiei RPR.
520
Vezi asupra ei Mioara Avram, O lexicografă de neuitat: Lia Pușcariu Manoilescu (1907–1965),
în „Dacoromania”, s.n., III‑IV, 1998–1999, p. 191–200.
521
Acesta a intervenit pe lângă Pavel Țugui, caracterizând‑o pe Magdalena Manoilescu ca fiind
„un element talentat, care este foarte util societății noastre” (Arhiva CNSAS, dos. I–401628, vol.
1, f. 67–70).
Humboldt (1939–1942), fiind prezent în mai multe rânduri la diversele eveni‑

mente organizate de Institutul Român din Berlin, a știut să treacă imediat în
tabăra comuniștilor. Deși a absolvit studiile universitare în 1959, Magdalena
a trebuit să se angajeze la Întreprinderea Poligrafică nr. 4 (din Calea Șerban
Vodă) încă din toamna acelui an, fiind trimisă acolo de Oficiul de Repartizare
a Forțelor de Muncă.
De altfel, din martie 1960, Magdalena Manoilescu este permanent supra‑
vegheată operativ de către Securitate, în notele acesteia purtând porecla
„Masala”522. Așa se face că avem o minibiografie detaliată a acesteia pentru
câțiva ani, din care vom reține – mai mult pentru a înțelege mizeria acelor tim‑
puri și a oamenilor – doar câteva aspecte. Întâi de toate, Magdalena s‑a căsă‑
torit în 1961 cu Alexandru Vulpe (1931–2016), absolvent al Facultății de Istorie
din București în 1954. Acesta era fiul lui Radu Vulpe și al Ecaterinei („Rosetta”)
Dunăreanu, ambii specialiști în arheologie, discipoli ai lui Vasile Pârvan, foști
colegi de facultate și elevi în același timp ai Școlilor Române de la Roma și
Fontenay‑aux‑Roses523, tatăl devenind profesor titular la catedra de Arheologie
şi preistorie a Universității din Iași, de la 1 octombrie 1939524. Din cauza adeziunii
la mișcarea legionară, iar apoi ca susținător al regimului Ion Antonescu, Radu
Vulpe a fost epurat în 1945, pentru ca ulterior să lucreze în cadrul Institutului
de Arheologie al Academiei RPR, până la pensionare (în 1962).
Magdalena Manoilescu s‑a cunoscut cu Alexandru Vulpe „fugitiv în primă‑
vară [1961], apoi au început să se întâlnească mai des începând din noiembrie
și de anul nou s‑au hotărât să se ia”, relatează într‑o epistolă Lia Pușcariu525.
Era un tânăr cult, vorbitor a vreo cinci limbi străine, devenind imediat după
terminarea facultății colaborator extern al Institutului de Istoria Artelor al
Academiei RPR (din 1954 până în 1961), condus pe atunci de George Oprescu.
De altfel, acesta din urmă elabora la 19 iunie 1962 o „notă informativă” către
Securitate despre Alexandru Vulpe, apreciind că avea „o cultură generală
destul de vastă, dar burgheză”, motiv pentru care a fost picat la examenul de
Istoria artelor, pentru că „a ignorat complet cursurile profesorului și interpre‑
tarea marxist‑leninistă”. Ca student dădea „dovadă de îngâmfare și neserio‑
zitate”, pentru că știa mai multe limbi străine, cu preocupări de artă, muzică,
teatru etc, având totodată „atitudini nepermise față de părinți, în special față
de mama sa”. De altfel, Alexandru Vulpe nu era la prima căsătorie, încă din
anul doi de facultate luând de soție – fără știrea părinților – pe fiica unui
522
Ibidem, f. 73–95.
523
Un capitol pentru cei doi avem la Veronica Turcuș, Vasile Pârvan și Școala Română din Roma,
Cluj, Edit. Școala Ardeleană, 2016, p. 273–289.
524
Cf. Arh.St.Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza” – Rectorat, dos. 7/1926, f. 20.
525
„moșier”, Radu Uzun, și ea studentă la istorie și colegă cu Alexandru, apreciat

a fi „un element cu moravuri ușoare”, bolnav de stomac datorită consumului
nemăsurat de alcool. Informatorul nu dă multe șanse de supraviețuire nici
acestui mariaj, insinuând că Alexandru Vulpe este însoțit pe șantierele arheo‑
logice la care participa de o altă fostă colegă, Valentina Veselovski (căsătorită
Bușilă), angajată prin contract la Institutul de Arheologie. Cu toate că Vulpe
scrie și publică mult, „își păstrează însă, în continuare, acea îngâmfare dăună‑
toare și superioritate”526.
După căsătorie, cei doi vor locui în casa lui Radu și Ecaterina Vulpe, pe
str. Kogălniceanu nr. 3 din București, așadar foarte aproape de Lia Pușcariu,
într‑un apartament ceva mai bun, în care Alexandru avea propria cameră.
Intrată în familia Vulpe, Magdalena și mama ei devin victimele delațiunilor
socrului, adică ale lui Radu Vulpe, nevoit probabil să colaboreze cu Securitatea
(sub numele „Adrian”) pentru a mai estompa din trecutul lui politic. Cum
de la sine se înțelege, nu vom intra acum în detalii ce ne‑ar îndepărta prea
mult de la subiectul cărții de față. Este însă de reținut faptul că Magdalena
Manoilescu (devenită Vulpe527) s‑a îngrijit să editeze o parte din lucrările
memorialistice ale tatălui ei, fără să fi abordat vreodată și perioada prezenței
lui Sextil Pușcariu și Grigore Manoilescu la Berlin, în fruntea Institutului
Român de acolo.
Revenit în țară încă de pe la mijlocul lunii septembrie 1941, Maximilian
Hacman se implică în direcția reînființării Universității din Cernăuți – loca‑
litate unde de altfel se restabilește, având aici un imobil spațios și confortabil
–, fiind unul din semnatarii câtorva memorii în această direcție528. Deși nu
se va împlini acest deziderat, în respectiva perioadă Hacman va coordona un
„birou de lichidare” ca delegat din partea Ministerului Educației (fiind secon‑
dat de Ilie Grămadă), eliberând certificate după actele facultății bucovinene
de drept, asta până în martie 1944, când arhiva Universității a fost evacuată la
București. Din nefericire, cea mai mare parte a documentelor acestei facultăți
se aflau în primele două vagoane ale trenului, tocmai acestea fiind atinse de
un bombardament aerian în Gara Triaj din capitală, în ziua de 4 aprilie 1944,
fiind salvate doar două lăzi cu dosare529. Ca urmare a evoluțiilor de pe front,
Hacman va pleca din fața ocupantului sovietic, stabilindu‑se la Turda, unde
va locui pe str. Republicii nr. 49, aici încetând din viață pe 11 octombrie 1961.
526
Ibidem, f. 4–7.
527
Vezi Maria Aldea, In Memoriam: Magdalena Vulpe (14 aprilie 1936–13 septembrie 2003), în
„Anuarul Institutului de Istorie Orală”, V, 2004, p. 339–341.
528
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1382/1942, f. 139–141; dos. 2637/1943,
f. 13–26; dos. 1580/1944, f. 37–42.
529
Cf. Ibidem, dos. 1580/1944, f. 43.
Însă cel care i‑a luat locul lui Hacman la Institutul Român din Berlin,
Gheorghe Cârsteanu, tot în calitate de secretar general, a continuat să rămână
în Germania și după 23 august 1944, recunoscând ca vechi legionar autorita‑
tea „noului” guvern din exil, creat la Viena pe 10 decembrie 1944. De altfel,
fusese însărcinat de Gr. Manoilescu, care era acum ministru al Propagandei,
cu conducerea Institutului, iar din această postură a și organizat ultima acti‑
vitate sub egida lui. Pe 6 ianuarie 1945 a avut loc la Berlin aniversarea lui
Corneliu Zelea‑Codreanu, la inițiativa lui Manoilescu și cu susținerea finan‑
ciară a celui de‑al Treilea Reich, participând o bună parte din noii miniștri ai
guvernului român din exil, reprezentanți ai diverselor Legații ce se mai aflau
încă în Germania, oficialități naziste și mulți, mulți legionari. Au fost peste o
mie de persoane prezente la „Beethoven‑Saal”, unde trona un imens portret
al lui Zelea‑Codreanu, s‑a interpretat „Eroica” lui Beethoven, dar și simfonia
„Codreanu”, compoziția lui Bălan. S‑au ținut discursuri, remarcându‑se înde‑
osebi Grigore Manoilescu și Ernst Gamillscheg. A fost cu siguranță ultima
mare manifestare a legionarilor români aflați acum în diaspora, pentru că
pe atunci a început marea ofensivă sovietică pe Vistula, context în care Gh.
Cârsteanu și‑a aflat sfârșitul, pierind într‑un accident, pe când fugea din calea
frontului. Soția și fiica sa se aflau deja în țară, la București, aceasta din urmă
remarcându‑se ca traducătoare, pentru ca după schimbarea de regim din 1990
să tălmăcească în limba română texte ale legionarilor din exil530.
Însă destinul lui Gheorghe Vinulescu a fost mult diferit de al mai tuturor
vechilor colaboratori ai Institutului Român din Berlin. Revenit și el în țară
în vara lui 1943, Vinulescu a reintrat la Președinția Consiliului de Miniștri
(PCM) începând cu 1 octombrie 1944, ca șef de serviciu, conducând secția
„Personalului”, iar din decembrie același an este trecut la „Ceremonialul
Statului”, tot ca șef de serviciu, fiind totodată secretarul primelor trei comisii
de epurare și purificare a personalului Președinției Consiliului. În luna martie
1945 va fi delegat ca director de cabinet al lui Petru Groza, înregimentându‑se
totodată în Frontul Plugarilor, pentru ca în anul următor să fie avansat ca
subdirector în cadrul PCM, iar în 1947 fiind numit prim‑secretar de Legație la
Ministerul de Externe. Cum trecutul său nu putea fi prea ușor escamotat, în
februarie 1949 este numit într‑un post inferior față de cele anterioare, ca refe‑
rent special tehnic la MAE, motiv pentru care va căuta să plece din București.
Înființarea Institutului de Istorie și Filosofie din Cluj, sub egida Academiei
RPR, a fost ocazia ideală, Vinulescu fiind numit aici șef de lucrări, de la 1 mai
1949, la intervenția directă a lui Petru Groza531.
530
Aceasta a tradus nu demult pe Virgil Gheorghiu, Memorii. Martorul Orei 25, trad. Sanda
Mihăescu‑Cârsteanu, București, Edit. Gramar, 1999.
531
Tatăl lui Gh. Vinulescu fusese cândva un apropiat al lui Groza, însă pe viitor, când primul
Stabilit în orașul de pe Someș (locuind pe str. Sindicatelor nr. 6), fostul cola‑

borator al lui Pușcariu la Berlin se remarcă prin faptul că, la început, „muncea
mult”, căzând însă și în patima beției, ceea ce‑l făcea să treacă printr‑o perma‑
nentă criză de bani, deoarece soția sa nu‑și afla o catedră convenabilă în oraș,
fiind profesoară de franceză. În plus, Securitatea se află mereu pe urmele sale,
un număr impresionant de „informatori” oferind tot felul de detalii din con‑
duita acestuia, îndeosebi în cadrul Institutului de Istorie, unde prin 1951–1953
se remarcă prin „gura cam slobodă”532. Însă un coleg de Institut, Septimiu
Martin – membru PMR, dar care va petrece mai apoi vreo doi ani într‑o colo‑
nie de muncă –, îl caracteriza pe Vinulescu (pe care‑l cunoștea din 1933) ca
fiind un om „bine instruit”, inteligent, muncitor, cu importante contribuții
în cadrul colectivului ce lucra la indexul Hurmuzaki, fiind totodată „devotat
regimului” și „admirator” al lui Petru Groza533.
Mai puțin apreciat este Gh. Vinulescu de către C. Daicoviciu și, îndeo‑
sebi, de Pavel Apostol, acesta din urmă înfierându‑l pentru așa‑zise atitudini
reacționare, animozitățile dintre cei doi fiind binecunoscute de mai toată
lumea, inclusiv de către lucrătorii Securității534. Dosarele sale de urmărire sunt
pline de note informative în ceea ce‑l privește, cu autobiografii și sinteze asu‑
pra „activității dușmănoase” a lui Vinulescu535, este anchetat de mai multe ori,
pentru ca în cele din urmă să accepte a deveni „colaborator” al Securității, în
două rânduri, sub numele conspirativ de „Falk Felix”, „Frasin”, iar în cele din
urmă „Voinea”, cooptarea sa având periodic câte un „preț”. Ca să fim mai exacți,
Gh. Vinulescu a devenit oarecum „prietenos” cu Securitatea între 1957–1959
(răspunzând la diverse solicitări de informații), pentru ca la începutul anului
1960 să aibă calitatea de „informator”, în contextul în care fiica sa – Rodica
(născută la Berlin în 1943, fiind botezată de Lia Manoilescu) – se pregătea să
dea admiterea la Facultatea de Arhitectură din București, existând în dosa‑
rele sale de la CNSAS536 dovada clară a intervenției Ministerului de Interne
pentru a favoriza reușita fetei, în schimb tatăl angajându‑se în acțiunea de a
scoate cât mai multe informații de la Lia Pușcariu despre fostul ei soț, Grigore
Manoilescu, inclusiv ticluirea unei lungi epistole către fostul lui director de la
ministru venea la Cluj, acesta a evitat mereu să‑l întâlnească pe fostul său director de cabinet.
532
Vezi Arhiva CNSAS, dos. I‑0587639, vol. 1, f. 11–19, 54–61, 63 ș.a. (note informative semnate
„Brândușa”, în spatele acestui pseudonim aflându‑se Ștefan Pascu, care era deja în slujba
Securității, pentru ca la începutul anului 1959 să fie reactivat în cadrul Serviciului III, în „pro‑
blema spionajului vest‑german”, în urma zelului său fiind arestate cinci persoane; cf. Arhiva
CNSAS, dos. R–302770, f. 259).
533
Arhiva CNSAS, dos. I‑0587639, vol. 1, f. 34.
534
Ibidem, f. 43, 62.
535
Arhiva CNSAS, dos. I‑0587639, 2 volume.
536
Arhiva CNSAS, dos. R–248098; dos. R–302770.
Berlin, totul sub controlul direct al Securității537. Mai apoi, între 1970 și 1973
a devenit „colaborator” la Direcția III (indicativ 322)538, fiind reactivat în 1977,
dând dovadă de „corectitudine și atașament”. În schimbul serviciilor sale, în
1982 i s‑a permis o călătorie de trei luni în Germania și Franța, pentru a se
stabili în Elveția, de unde a comunicat că nu mai revine în țară.
Avem în acest context o cantitate impresionantă de „note informative”
semnate de Gh. Vinulescu sub numele de cod menționate mai sus, în schimbul
acestora primind de‑a lungul vremii sume semnificative de bani pentru acele
vremuri (de pildă, între 50 și 200 lei/lunar, în anii 1960–1964). Aceste note
vizau îndeosebi activitatea Institutului Român din Berlin, cu accent pe acele
persoane ce frecventau stabilimentul în perioada cât s‑a aflat el acolo, viața de
zi cu zi a Liei Pușcariu după revenirea în țară și eventualitatea legăturilor ei cu
fostul soț, dar și informații despre diverși „subiecți” ce interesau Securitatea,
precum Lucian Valeriu Bologa (nepot al lui Sextil Pușcariu), D.C. Amzăr539,
Vasile V. Stanciu, Mircea Meteș (nepotul lui Ștefan Meteș), Pamfil Ripoșan
(un apropiat al lui Petru Groza), Vasile Stoica (cel trimis de Petru Groza la
Paris, pentru a susține cauza României, care mai apoi a murit în temnițele
comuniste), Petre Ciureanu, Teodor Onciulescu, Gh. Caragață, Gh. Brebenariu
ș.a. De altfel, prin anii ‘60 mai toată lumea din Cluj îl bănuia de „informator”,
motiv pentru care se va muta la București în 1970 (pe str. Icoanei nr. 81), unde
se afla fiica sa. Fusese dat afară de C. Daicoviciu din Institutul de Istorie pen‑
tru că umbla mai tot timpul beat (în 1952), fiind menținut o vreme doar în
calitate de „colaborator”, Securitatea intervenind apoi pentru a fi angajat la
Sfatul Popular din Cluj, însă nici aici nu‑și abandonase obiceiurile bahice, în
plus fiind acuzat și de delapidare prin 1964. Stabilit la București, își continuă
activitatea de informator al Securității, așa cum am arătat deja mai sus.
Despre destinul lui Constantin Noica după ce a părăsit Institutul Român
din Berlin se știu deja mai multe detalii, în anii ‘80 și în post‑comunism
numele lui intrând definitiv în panteonul culturii naționale. S‑a afirmat în
câmpul filosofiei, existând până acum utile încercări de exegeză asupra ope‑
rei sale540, dar prea puține abordări biografice, restituțiile vizând îndeosebi
aspecte mai puțin fericite din existența acestuia, cele care l‑au pus în postura
537
Arhiva CNSAS, dos. R–302770, f. 202–233.
538
Era binecunoscut pentru sentimentele lui antimaghiare (cf. Ibidem, f. 177).
539
Vezi despre acesta și cele patru volume din Arhiva CNSAS, dos. I‑0235466.
540
Dincolo de o cantitate semnificativă de studii prin cele mai diverse periodice, se impune
totuși lucrarea lui Constantin Aslam, Constantin Noica: spre un model neoclasic de gândire. Perspec‑
tive interpretative asupra scrierilor timpurii, București, Editura Academiei Române, 2010. Vezi și
Ion Dur, Noica între dandysm şi mitul şcolii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1994; idem, Noica. Por‑
tretul gazetarului la tinereţe – de la etica lui „nu” la recluziunea spirituală, Sibiu, Editura Sæculum,
1999; Sorin Lavric, Ontologia lui Noica. O exegeză, București, Edit. Humanitas, 2005 ș.a.
de victimă a regimului comunist541, ori din perspectiva opțiunilor lui politice

în deceniul patru al veacului trecut, când s‑a manifestat ca un adept al mișcării
legionare542.
Datorită faptului că în primăvara lui 1941 i se refuză soției sale acorda‑
rea autorizației de funcționare la Institutul Român din Berlin, fiind „de
naționalitate engleză”543, C. Noica revine în țară la începutul verii acelui an,
locuind mai mult pe la Sinaia (str. Spătaru Cantacuzino nr. 19). Însă scurta
perioadă petrecută în Germania nu a fost lipsită și de beneficii intelectuale
pentru el, participând în câteva rânduri la seminarul de filosofie al lui Martin
Heidegger. În rest, acesta a avut parte în cadrul Institutului de o muncă oare‑
cum de rutină, într‑o perioadă în care activitățile organizate aici nu se bucu‑
rau de o prea mare audiență, cel puțin după cum rezultă din documentele
volumului de față sau din Jurnalul berlinez al lui D.C. Amzăr544.
Chiar și după plecarea oficială a lui Noica din Institutul Român de la
Berlin, acesta a revenit în câteva rânduri, pe 3 iunie 1943 – de pildă – susținând
o conferință despre Tensiunea interioară a culturilor mici. A profitat însă după
plecarea de la Institutul din Berlin pentru a lucra în direcția dragă lui, publi‑
când în 1943 „două introduceri și trecere spre idealism”, cu traducerea primei
introduceri kantiene a Criticii judecării545, după ce în anul anterior tipărise
Augustin, De magistro, tălmăcire realizată în colaborare cu M. Rădulescu546,
predând totodată și o traducere din Hegel, Diferența dintre sistemul lui Fichte
și cel al lui Scheling.
Mai puțin s‑a discutat însă despre încercarea lui C. Noica de a ocupa
conferința de Filosofia istoriei și filosofia culturii de la Universitatea din
București, scoasă la concurs în noiembrie 1943, la care s‑au înscris Ion
Zamfirescu, Mircea Eliade și fostul referent al Institutului Român din Berlin.
De fapt, vacantarea acesteia se făcuse încă din luna mai 1942547, mizându‑se
pe o „chemare restrânsă” sau un transfer, împrejurările de atunci dând câștig
541
Constantin Noica în arhiva Securităţii, Selecţia, prezentarea şi îngrijirea documentelor de
Dora Mezdrea, texte introductive de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, Bucureşti, Editura
Humanitas, 2009; Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, IV, Noica şi Securitatea (I),
Prefaţă, selecţia şi îngrijirea textelor de Dora Mezdrea, Postfaţă de Sorin Lavric, București,
Edit. M.N.L.R, 2009.
542
Sorin Lavric, Noica şi mişcarea legionară, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.
543
Irina Nastasă‑Matei, Sextil Pușcariu și Institutul Român din Germania, în „Studia Universi‑
tatis Petru Maior”, Historia, Târgu Mureș, IX, 2009, p. 230. Vezi și Arh.St. București, Ministerul
Educației Naționale. Direcția Învățământului Superior, dos. 979/1941, f. 40.
544
545
Constantin Noica, Două introduceri și o trecere spre idealism. Cu traducerea primei introduceri
kantiene a „Criticii Judecării”, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1943.
546
Reeditată de Edit. Humanitas, cu introducere și note de Lucia Wald, în 1994.
547
Cf. „Monitorul Oficial”, nr. 122 din 29 mai 1942.
de cauză lui Nicolae Bagdasar548, care după numai câteva luni – de la 1 octom‑
brie 1942 – s‑a dus însă ca profesor titular la catedra de Filosofie generală
(epistemologie și metafizică), istoria filosofiei moderne și contemporane a
Universității din Iași549. Așadar, din nou liberă, conferința cu pricina a fost
scoasă la concurs, în cele din urmă fiind declarat reușit Ion Zamfirescu, în
martie 1944, după ce Noica a fost exclus din competiție ab initio, moti‑
vându‑se că nu are lucrări în domeniul scos la concurs, iar Mircea Eliade a
lipsit, aflându‑se în Portugalia și intuind rezultatul final550.
În realitate, deși i se recunoaște lui Noica de către Senatul universitar
faptul că este „un element foarte bun”, cu „merite remarcabile (...) în dome‑
niul istoriei filosofiei, teoriei cunoașterii și metafizicei”, în plin regim anto‑
nescian nu i se uită acestuia vechea adeziune legionară, cu atât mai mult cu
cât I. Zamfirescu fusese puternic susținut din umbră de către cumnatul său,
Constantin Rarincescu (1893–1945), profesor de Drept administrativ și decan
al Facultății de Drept din capitală, personaj influent la acea dată îndeosebi pe
lângă Mihai Antonescu, dar probabil și de regele Mihai I, fost elev al candi‑
datului de acum prin anii 1938–1940. În acest context, oricât s‑a opus Lucian
Blaga – membru în comisia de concurs – excluderii lui Noica încă din faza
preliminară551 și oricât de argumentată a fost contestația acestuia din urmă,
decizia a rămas nestrămutată în favoarea deja preferatului Zamfirescu552. Așa
se face că Universitatea din București a pierdut „un tânăr filosof de auten‑
tică vocație și de mari speranțe pentru viitorul filosofiei românești (...), la care
valoarea, originalitatea și profunzimea gândirii n’attendent pas le nombre des
annees”553.
După război, odată cu instaurarea regimului comunist, lui Noica i se
548
Cf. Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de Litere şi Filosofie,
dos. 360/1942, f. 39–43, 283–304, 373–393; Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti.
Rectorat, dos. 7/1942, f. 19–53.
549
Cf. Arh.St.Iași, Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 2187/1942.
550
Referitor la acest „concurs” vezi: Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti.
Facultatea de Litere şi Filosofie, dos. 381/1944, f. 6–16, 111–113; Arh.St.Bucureşti, Ministerul
Instrucţiunii Publice, dos. 1568/1944, f. 67–142; dos. 1643/1944, f. 231–233; Arh.St.Bucureşti/Văcă‑
reşti, Universitatea din Bucureşti. Rectorat, dos. 19/1944, f. 207–267. Comisia a fost alcătuită din
D. Gusti, N. Bagdasar, G. Oprescu, Mihai Ralea și Lucian Blaga. Vezi și C. Popescu‑Cadem,
Document în replică, București, Edit. Biblioteca Bucureștilor, 2007, p. 269–280.
551
Într‑un memoriu al său, Lucian Blaga își declara „convingerea deplină că d‑lui Noica i s‑a
făcut o nedreptate. Nedreptatea o socot chiar așa de mare încât conștiința îmi interzice de a
mai lua parte la lucrările comisiei” (Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Rec‑
torat, dos. 19/1944, f. 232).
552
Vezi asupra lui Marin Diaconu, In Memoriam Ion Zamfirescu, în „Revista de filosofie”, tomul
LII, 2005, nr. 5–6, p. 993–1005.
553
Cf. „Dacia Rediviva”, III, 1943, nr. 3, p. 16.
impune „domiciliu obligatoriu” într‑un orășel de provincie (la Câmpulung

Muscel), pentru ca în 1958 să fie arestat și condamnat la 25 ani de temniță, în
celebrul „lot al intelectualilor” (în 1960), fiind totuși eliberat doar după câțiva
ani, în contextul amnistiilor din vara lui 1964, ca semn al unei relaxări poli‑
tice. I se permite restabilirea la București, unde va fi acceptat ca cercetător
științific în cadrul Centrului de Logică al Academiei RSR, bucurându‑se de
libertatea de mișcare și chiar de a aduna în jurul lui tineri talentați și seduși
de ideile filosofice ale lui C. Noica, ce și‑a ales ca refugiu începând cu 1975 o
locuință austeră din Păltiniș, localitate montană din apropierea Sibiului, ce va
deveni un soi de citadelă a gândirii libere și plină de speranță într‑un viitor al
unei Românii „culturale”554.
Doar câteva concluzii

sau despre limitele entuziasmului instituțional
Cum de la sine se înțelege, am înfățișat aici doar câteva repere cât de cât
semnificative din ființarea unui Institut cu o viață extrem de scurtă și mai ales
în vremurile celui mai crunt război pe care îl cunoscuse lumea până la acea
dată. Analiza documentelor din Anexă și contextualizarea lor impun câteva
încheieri ce merită luare aminte, fără a stabili cumva vreo ierarhie în funcție
de succesiunea lor. Dar totuși!
Întâi de toate, trebuie să recunoaștem necesitatea existenței și în Germania
de după 1918 (ca, de altfel, și anterior) a unei instituții care să constituie
cureaua de transmisie a bunurilor culturale dinspre o țară spre alta, cu atât
mai mult cu cât acest spațiu a contribuit enorm la formarea elitei noastre
intelectuale. Din motive ce țin de atmosfera interbelică anti‑germană, acest
lucru nu s‑a întâmplat decât mult mai târziu, odată cu ascensiunea celui de‑al
Treilea Reich.
Conceput ca un așezământ românesc de cultură în Germania nazistă, el
a avut soarta multor alte instituții naționale cu profil educativ sau de pro‑
pagandă din străinătate. Și‑a început activitatea într‑o atmosferă de opti‑
mism, pentru ca mai apoi să decadă. Cauzele sunt multiple, în aparență
remarcându‑se îndeosebi animozitățile personale, făcând ca guvernanții de la
București să subfinanțeze Institutul. Însă mai totdeauna afirmarea României
în străinătate a avut evidente limite, unele ce țin de mentalitățile oameni‑
lor, chiar de „tradiție”, lipsa de pricepere și promovarea amatorismului, altele
fiind ridicol concepute în funcție de împrejurări, invocându‑se tot felul de
Vezi Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniș. Un model paideic în cultura umanistă, București,
554
Edit. Humanitas, 2013 (ediție aniversară a trei decenii de la prima apariție).

motive, resuscitate până și în zilele noastre, când globalizarea a devenit în

ochii unora gogorița neputinței noastre de a progresa și a ne afirma în lume.
Dar dintre toate, chestiunea banilor a fost una majoră, problemă greu de
înțeles atunci, ca și astăzi, în sensul că pentru cu totul alte lucruri (de regulă
fără importanță) se deschideau baierele visteriei pentru sume ce nu aduceau
absolut nici un profit, nici măcar simbolic, în vreme ce pentru Institutul din
Berlin (și nu numai) principiul „economiei” părea a fi cuvântul de ordine,
invocându‑se fie logica „pieței”, fie a necesității reducerilor pe seama cheltuie‑
lilor de război. Însă sunt aspecte deja mult prea bine cunoscute, că produsele
culturale și intelectuale nu pot fi supuse logicii „pieței”, întrucât beneficiile nu
trebuie să fie neapărat materiale, ci în anumite împrejurări profiturile simbo‑
lice sunt mult mai importante.
În cazul României, măsurile în ce privește propaganda în străinătate, tran‑
sferul de bunuri culturale și intelectuale, promovarea patrimoniului nostru
spiritual au fost parțiale, porneau cu entuziasm ca proiect, sfârșind mai tot‑
deauna într‑o lamentabilă degringoladă, uneori la scurtă vreme de la debutul
ideii. Mereu și mereu, România și‑a făcut cunoscut în afară tezaurul cultu‑
ral și intelectual mai mult prin oameni (nu prea mulți) care și‑au sacrificat
entuziasmele, pentru guvernanți ori factori de decizie care n‑au înțeles mare
lucru din beneficiile „diplomației culturale”. Iar toate aceste aspecte erau bine
cunoscute decidenților: arhivele românești mustesc de rapoarte, memorii care
analizau diverse aspecte ce țin de propaganda noastră în străinătate, sublini‑
ind lipsurile și propunând soluții viabile și moderne – la vremea aceea – fără a
le fi luat cineva în seamă (volumul de față cuprinzând câteva mostre de acest
gen).
Deși inițial Institutul părea a fi menit pentru ample programe culturale și
politice româno‑germane, după rebeliunea legionară a fost privit mai curând
ca „o centrală” a legionarilor, mai ales prin prezența lui Grigore Manoilescu
acolo. Din acest motiv, Ion Antonescu a dorit desființarea lui, însă „președinția”
lui Sextil Pușcariu a stopat acțiunea. Acesta era o prea cunoscută personali‑
tate științifică în Germania (și nu numai), cu puternice conexiuni în mediul
universitar, prieten cu marii filologi ai vremii etc. De altfel, Pușcariu este una
din puținele personalități românești cărora nu li s‑a reproșat după primul răz‑
boi întreținerea legăturilor cu Germania, în vreme ce un Nicolae Iorga – de
pildă – manifesta o atitudine cu totul și cu totul neprietenoasă, deși benefici‑
ase enorm de bunurile ei culturale și paraculturale până spre 1914.
Nu putem neglija din această analiză contextul înființării Institutului
Român din Berlin. Era incontestabilă necesitatea, un proiect existând încă din
vremea ministeriatului lui Constantin C. Giurescu la Propagandă. A deran‑
jat însă crearea acestuia în vremea guvernului Ion Gigurtu, când ministrul
de Externe de atunci, Mihail Manoilescu, a transformat acest proiect util

într‑o afacere personală, în sensul că a numit în fruntea instituției pe Sextil
Pușcariu, care era socrul fratelui său, Grigore, acesta din urmă primind cali‑
tatea de director al stabilimentului. Apoi, prevederile contractuale păreau în
epocă dezavantajoase statului român și principiilor meritocratice, în sensul că
sumele stabilite pentru funcționarea Institutului nu se supuneau inițial Legii
Contabilității Publice, fiind cheltuite după bunul plac al celor doi conducă‑
tori. În plus, Sextil Pușcariu avea deplina libertate de a‑și alege colaboratorii,
cea mai mare parte a acestora fiind legionari sau cel puțin simpatizanți ai
acestora.
De altfel, în epocă se manifesta destul de vocal o pornire contra nepotis‑
mului, într‑o țară în care șomajul intelectual cunoștea proporții considerabile,
iar mediul universitar – și nu doar el – colcăia de aranjamente, cooptări și pro‑
movări în care acțiunea principiului meritocratic era printre ultimele atuuri
luate în seamă. Departe de a constitui o scuză, poate acesta a fost și motivul
pentru care mișcarea legionară a sedus – printre altele – prin blamarea poli‑
ticianismului, a spiritului cumulard și a nepotismului, considerate laolaltă
cangrene ale societății românești interbelice. Nu întâmplător, li s‑a asociat
acestor tineri nu doar pornirea spre revoltă și indisciplină, ci și manifestări de
disperare, pesimism, scepticism etc, generate tocmai de ceea ce vedeau și tră‑
iau pe propria piele, inclusiv manifestarea clientelismului, ca o piedică majoră
în calea afirmării meritelor și competențelor reale. Așa se face că în anii inter‑
belici au fost puse cel mai adesea în discuţie diversele modalități de selecţie,
cum ar fi cele influenţate de apartenenţa politică, denunţându‑se astfel carie‑
rismul, oportunismul și impostura.
În acest context, nici nu putem vorbi de existența vreunei diplomații cultu‑
rale a României, ca proiect coerent și cu șanse de eficacitate. Din acest motiv,
unii s‑ar putea grăbi să afirme evidența că, pentru regimul antonescian, pro‑
paganda în Germania nu a mai constituit o prioritate de pe la mijlocul lui
1942. Și s‑ar putea să existe un dram de adevăr. Însă nu putem să nu invocăm
și inconsistențele instituționale, în contextul în care Institutul Român din
Berlin, în doar trei ani, și‑a schimbat de câteva ori tutela administrativă.
Pe de altă parte, existau deosebiri majore între maniera în care conce‑
pea Sextil Pușcariu politica noastră culturală la Berlin și felul în care vedeau
acest lucru autoritățile de la București, în formule – să zicem – tradiționale,
prin rețeaua asociațiilor bilaterale de amiciție, manifestări culturale ca
expoziții, reprezentări teatrale, concerte, difuzare de carte, prin folclor, serbări
câmpenești etc, formule cu care a căutat să opereze și Institutul din Berlin, ca
soluție de compromis, într‑o țară ca Germania, atractivă și modernă chiar în
vreme de război, adică înalt tehnologizată, industrială și dinamică.
Toate aceste elemente, la care s‑ar putea adăuga încă multe altele, au făcut
ca inițiativa unui Institut Român la Berlin – chiar și tardiv conceput – să
devină rapid un proiect eșuat, nu neapărat datorită condițiilor de război, ci
mai ales prin lipsa unei coeziuni a factorilor români de decizie, a unei delăsări
pe principiul că „merge și așa”. La fel cum și restricțiile bugetare necugetate
și risipa au subminat mereu bunele intenții ale românilor care doreau o mai
bună imagine a țării în afară.
ANEXĂ DOCUMENTARĂ
Notă asupra ediţiei
Corpul de documente pe care îl oferim acum – cu inerentele limite impuse

mai ales de respectarea unor exigenţe editoriale şi tipografice – doreşte nu
doar să ilustreze o temă precum cea anunţată pe coperta volumului, cât mai
ales să genereze noi impulsuri şi pasiuni istoriografice, pentru subiecte ce
merită cu siguranţă abordate pe viitor din perspectiva diplomaţiei culturale a
României, a filierelor şi mecanismelor ce au contribuit la transferurile cultu‑
rale, a eşecurilor sau a câştigurilor ce ţin de propaganda noastră în străinătate
etc. Sunt de altfel teme care‑şi aşteaptă încă circumscrierea nu doar în mul‑
titudinea de aspecte segmenţiale, ci şi în fundamentări sintetice. În plus, cei
interesaţi de biografia lui Sextil Puşcariu sau de trecutul istoriei filologiei din
România vor afla aici informaţii utile şi mai ales inedite.
Sursele noastre documentare provin îndeosebi din arhive publice, selec‑
tate într‑o asemenea manieră încât să ofere o imagine cât de cât coerentă
asupra evenimentelor de atunci, coborând chiar în timp, pentru a contex‑
tualiza subiectul. Cum de la sine se înţelege, sursele de faţă nu pot acoperi
întreaga arie de probleme, pentru o asemenea exigenţă fiind nevoie proba‑
bil de măcar încă un volum consistent, din care n‑ar trebui să lipsească şi
memorialistica vremii. Este şi motivul pentru care ne asumăm şi respon‑
sabilitatea pentru eventualele lipsuri ce vor fi invocate de posibilii comen‑
tatori, pe care i‑am dori mult mai abili decât noi în a gestiona o asemenea
temă şi puzderie de informaţii. Între mai multe opţiuni păguboase (în pri‑
mul rând de a nu publica nimic), am ales‑o pe cea mai puţin dăunătoare:
o Anexă de documente cât de cât articulată şi coerentă pe această temă,
urmând ca în viitor alţii să ducă mai departe latura interpretativă a subiec‑
tului de faţă, cu racordările inerente spre alte aspecte ce ţin de diplomaţia
culturală a României.
Totodată trebuie menţionat faptul că autorul senior (LNK) a susţinut
documentarea prin cercetarea arhivelor Ministerului Instrucţiunii/Educaţiei
Naţionale, ale Propagandei şi ale universităţilor româneşti, celălalt (IM) a
contribuit cu materiale esenţiale provenite din diverse fonduri arhivistice din
Germania (îndeosebi din Berlin şi München), dar şi cu cele ale Ministerului
Afacerilor Externe din România şi ale Consiliului Naţional pentru Studierea

Arhivelor Securităţii (infra: CNSAS).
Documentele au fost rânduite cronologic, astfel încât lectura lor să con‑
ducă la imagini cât mai sistematice şi contextualizate. Materialul arhivistic
a fost reprodus aidoma cu originalul, în conformitate cu normele actuale ale
textologiei, respectând cât mai fidel faptele de limbă şi actualizând ortogra‑
fia. Erorile provenite din lapsus calami şi punctuaţia au fost îndreptate tacit.
La fel s‑a procedat cu diversele nume proprii, când acestea au fost transcrise
fonetic greşit. Abrevierile folosite iniţial în documente au rămas neschimbate,
dacă coincid cu cele de azi, iar atunci când ele ies din tipicul nostru, le‑am
întregit doar când au apărut întâia dată. Completările noastre au fost marcate
prin paranteze drepte, iar diversele erori de nume au fost incluse corect între
paranteze unghiulare.
Notele editorilor au fost aşezate la sfârşitul fiecărui document, după indi‑
caţia sursei. Acestea sunt minime, cu scopul de a lămuri – când se impunea
– contextul istoric, ori de a oferi informaţii sumare asupra unor persoane sau
evenimente. Câteva facsimile şi ilustraţii întregesc volumul, iar un indice
de nume vine să uşureze utilizarea lui, dorind astfel să se constituie într‑un
instrument de lucru cât mai eficient.
Un gând de recunoştinţă îl îndreptăm spre toţi aceia care au contribuit sub
o formă sau alta la apariţia acestui volum, din care, pentru mai multă rigoare,
menţionăm pe Claudia Daraban, Erika Duy, Petre Matei, Silviu Moldovan,
Hajnal Kis-Pállukács, Corneliu Pintilescu, Andrei Sora şi Ottmar Traşcă,
cărora le mulţumim şi pe această cale. Însă gratitudinea noastră nu poate lipsi
atunci când este vorba de Zoltán Rostás, un adevărat mentor spiritual, care
prin „Cooperativa Gusti” a generat un impresionat efort restitutiv și mai ales
emulație intelectuală.
Lista documentelor
1. 1930 martie 18. Cluj: Sextil Puşcariu semnalează apariţia în volumul 10 din
„Meyer Lexikon” a unui articol considerat defăimător la adresa României. În
anexe sunt reproduse referate şi scrisori privitoare la acest lucru, cu propuneri
de îndreptare a textului denigrator semnat de Konrad Schünemann.
2. 1932 ianuarie 12. Cluj: Propunerile lui Sextil Puşcariu pe marginea proiectului de
lege privitor la învăţământul superior, ce vizau acordarea burselor pentru studii
în străinătate, necesitatea profesorilor universitari de a se specializa periodic în
Occident şi importanţa înfiinţării unui Institut Român la Berlin pentru apropie‑
rea culturală de Germania, cu detalii asupra eventualei organigrame şi atribuţii.
3. 1934 februarie 3. Iaşi: Propunerea lui Traian Bratu, profesor de germanistică
la Universitatea din Iaşi, de a fi invitat E. Gamillscheg din Berlin, pentru a ţine
câteva conferinţe în România. Acestui demers se asociază şi Sextil Puşcariu,
acţiunea contribuind la strângerea relaţiilor culturale româno‑germane.
4. 1935 iulie 8. Leipzig: Solicitarea adresată ministrului român de Externe de către
Martin Block, pentru a interveni în direcţia reactivării mai vechiului Institut de
Limbă Română din Leipzig, binecunoscut şi de Sextil Puşcariu.
5. 1936 februarie 6. Berlin: Intervenţia lui E. Gamillscheg pe lângă ministrul
Instrucţiunii din România pentru acordarea unei sume permanente lui Vasile
Gh. Luță, lector de limba şi literatura română în cadrul Seminarului de filologie
romanică al Universităţii din Berlin. În Anexă se află raportul de activitate al lui
Vasile Gh. Luță pentru anul academic 1935/1936.
6. 1936 iunie 4. Berlin: Raportul lui N. Petrescu‑Comnen prin care este prezentată
situaţia studenţilor români aflaţi la studii în Germania, atrăgând atenţia asupra
opţiunilor politice alte unora, care ar împărtăşi ideologia nazistă. Semnalează
totodată prezenţa mai multor tineri saşi şi şvabi din Ardeal în cel de‑al Treilea
Reich, sub pretextul învăţării diverselor tehnici agricole, în realitate aceştia
instruindu‑se şi activând în cadrul unor formaţiuni paramilitare hitleriste.
7. 1936 iunie 25. Bucureşti: Raport al lui Ion Sân‑Giorgiu adresat ministrului
Instrucţiunii, elaborat în urma unei călătorii în Germania pentru a conferenţia
la câteva universităţi şi societăţi culturale. Analiza sa vizează îndeosebi necesi‑
tatea extinderii lectoratelor de limba şi literatura română, criticând prestaţia lui
Virgil Tempeanu la München, iar pentru Leipzig propunând pe Martin Block.
Sugerează totodată câţiva profesori germani pentru decorare de către statul
român, pentru promovarea relaţiilor culturale româno‑germane.
8. 1936 octombrie 1. Leipzig: Dare de seamă asupra inaugurării Institutului

Sud‑Est European înfiinţat pe lângă Universitatea din Leipzig.
9. 1937 ianuarie 16. Berlin: Cererea lui Vasile Gh. Luţă, lector de limba şi litera‑
tura română la Berlin, pentru recunoaşterea vechimii în învăţământ și acordarea
unor drepturi salariale, cu o succintă prezentare a activităţii sale profesionale. În
anexă se află recomandarea lui E. Gamillscheg, cu descrierea cursurilor pe care
le ţine Luţă.
10. 1937 aprilie 14. Berlin: Solicitarea lui Vasile Gh. Luţă de a i se acorda facilităţi
valutare, pentru a putea să‑şi desfășoare activitatea de lector la Universitatea din
Berlin.
11. 1937 mai 26. Berlin: Raportul lui N. Petrescu‑Comnen în ceea ce priveşte pre‑
zenţa tinerilor români la studii în Germania, semnalând îndeosebi acea catego‑
rie care compromite imaginea României prin conduită sau activităţile politice.
Propune soluţii de rechemare în ţară a celor care nu au o activitate universitară
susţinută.
12. 1939 ianuarie 13. Bucureşti: Referatul lui C. Kiriţescu în ceea ce priveşte acor‑
darea facilităţilor valutare tinerilor din România care doresc să studieze în
Germania, o delegaţie a celui de‑al Treilea Reich solicitând suplimentarea devi‑
zelor pentru cât mai mulţi doritori a se instrui acolo.
13. 1939 mai 24. Köln: „Oficiul pentru Străini al Asociaţiei Docenţilor” de pe lângă
Universitatea din Köln îşi oferă disponibilitatea de a sprijini pe tinerii străini ce
vor să studieze acolo, introducându‑i totodată în viaţa culturală şi ştiinţifică din
Germania.
14. 1939 iunie 2. Bucureşti: Memoriul lui Karl Remme, şeful Oficiului Central
de Studii al Străinilor în Germania, asupra prezenţei şi activităţii studenţilor
români în cel de‑al Treilea Reich, cu statistici pe domenii de studiu şi centre
universitare.
15. 1940 ianuarie 11. Berlin: Legaţia României la Berlin anunţă înfiinţarea unei
„Auslandswissenschaftliche Fakultät”, cu rolul de a studia alte popoare şi relaţi‑
ile acestora cu Germania.
16. 1940 august 26. Galaţi: Solicitarea Anei‑Suzana Dimitriu, doctorandă a
Universităţii din Berlin, de a fi angajată în cadrul Institutului Român.
17. 1940 septembrie 12. Bucureşti: Sextil Puşcariu aduce la cunoştinţa ministrului
de Externe al României numele personalului angajat al Institutului Român din
Berlin.
18. 1940 septembrie 18. Bucureşti: Referat al Serviciului de Relaţii Internaţionale
din cadrul Ministerului Educaţiei cu privire la relaţiile culturale cu Germania,
vizând problemele valutare, ale burselor, schimbul de profesori, lectoratele în
cel de‑al Treilea Reich, cursuri de vară etc. Sunt totodată propuse modalităţi de
intensificare a legăturilor culturale cu Germania, accentuându‑se importanţa şi
semnificaţia propagandei.
19. 1940 septembrie 26. Berlin: Raport al Legaţiei României din Germania asupra
necesităţii de a spori propaganda în cel de‑al Treilea Reich, pentru a contraba‑
lansa impactul propagandei maghiare din această ţară. Sunt propuse direcţii şi
modalităţi de a prezenta România în ipostaze cât mai bune şi atractive pentru

germani.
20. 1940 septembrie 27. Viena: Scrisoare adresată de Hans Halm lui Sextil Puşcariu,
prin care îi solicită informaţii despre Silviu Dragomir.
21. 1940 octombrie 8. Bucureşti: Solicitarea Institutului Român din Berlin de a se
elibera paşapoarte familiilor Hacman şi Noica, pentru a merge la post.
22. 1940 octombrie 8. Bucureşti: Sextil Puşcariu anunţă pe ministrul român de
Externe că în locul lui Ion Chinezu şi Barbu Sluşanschi – numiţi în alte funcţii –
a fost angajat Gh. Vinulescu la Institutul din Berlin.
23. 1940 octombrie 11. Bucureşti: Personalul angajat în cadrul Institutului Român
din Berlin şi funcţiile pe care le îndeplineşte.
24. 1940 octombrie 14. Bucureşti: Adresa Ministerului Educaţiei Naţionale prin
prin care anunță numirea lui Sextil Puşcariu ca rector al Universităţii din Sibiu.
25. 1940 octombrie. Bucureşti: Referatul lui Frasin Munteanu‑Râmnic (din cadrul
Ministerului Propagandei Naţionale) asupra necesităţii înfiinţării unui Institut
Român la Berlin în actualul context politic. Conturează totodată un istoric al
acestui deziderat.
26. 1940 octombrie: Sextil Puşcariu semnalează ministrului Educaţiei Naţionale
din România necesitatea încheierii unui acord cultural cu Germania, care să
reglementeze – printre altele – şi schimbul de studenţi dintre cele două ţări. În
anexă se află cererea unui absolvent al Facultăţii de Drept din Iaşi, care doreşte
să studieze în cel de‑al Treilea Reich, inclusiv pentru însuşirea „doctrinei naţio‑
nal‑socialiste”.
27. 1940 octombrie 26. Berlin: Scrisoarea lui Wilhelm Weber către Sextil Puşcariu,
prin care îi mulţumeşte pentru disponibilitatea de a o angaja pe Suzana Dimitriu
la Institutul Român din Berlin.
28. 1940 noiembrie 7. Sibiu: Sextil Puşcariu a angajat‑o pe Ana Suzana Dimitriu ca
lector de limba română pe lângă Institutul Român din Berlin. Se solicită toto‑
dată informaţii în ceea ce priveşte condiţiile de remuneraţie a personalului din
Institut.
29. 1940 noiembrie 14. Berlin: Directorul Institutului Român din Berlin, Gr.
Manoilescu, transmite autorităţilor de la Bucureşti situaţia tinerilor de la noi
care studiază la „Fakultät für Allgemeine Wissenschaften”, în ceea ce priveşte
echivalarea diplomelor.
30. 1940 noiembrie 15. Bucureşti: La decizia Universităţii din Berlin de a invita
pe Sextil Puşcariu ca „profesor invitat”, rectorul Universităţii din Bucureşti
(P.P. Panaitescu) propune Ministerului Educaţiei ca şi E. Gamillscheg să pri‑
mească o însărcinare similară.
31. 1940 decembrie 2. Berlin: Directorul Institutului Român din Berlin, Gr.
Manoilescu, solicită autorităţilor de la Bucureşti lista completă a tuturor tineri‑
lor români aflaţi la studii în Germania şi care beneficiază de avantaje valutare,
întrucât instituţia este însărcinată prin lege cu supravegherea activităţii aces‑
tora.
32. 1940 decembrie 2. Bucureşti: Raportul Legaţiei române din Berlin cu privire la
Kathleen Noica, funcţionară în cadrul Institutului Român din Germania, care

ar fi incompatibilă cu un asemenea post, fiind de cetăţenie engleză. Totodată,
Sextil Puşcariu anunţă angajarea ca lector de limba română a unei licenţiate în
litere, Ana Suzana Dimitriu.
33. 1940 decembrie 3. Sibiu: Sextil Puşcariu propune câteva persoane pe care le con‑
sideră bine pregătite profesional pentru a ocupa posturi de lectori de limba şi
literatura română pe la diverse universităţi germane.
34. 1940 decembrie 4. Sibiu: Memoriul lui Sextil Puşcariu adresat ministrului
Educaţiei Naţionale prin care se apără contra aşa‑ziselor calomnii dintr‑un arti‑
col al lui Giorge Pascu în „Revista Critică”, evidenţiind totodată ataşamentul
său faţă de mişcarea legionară.
35. 1940 decembrie 5. Köln: Raportul consulului României la Köln adresat
Ministerului de Externe din ţară asupra oportunităților de a dezvolta relaţiile
culturale româno‑germane – în care ar putea fi implicat Institutul Român din
Berlin –, dar şi lipsa de reacţie a autorităţilor de la Bucureşti faţă de propunerile
semnalate. Este totodată prezentată imaginea cu totul deformată a publicului
german faţă de România, în vreme ce Ungaria desfăşoară o propagandă foarte
eficientă.
36. 1940 decembrie [6]. [Sibiu]: Solicitarea lui Sextil Puşcariu de a se trimite urgent
Institutului Român din Berlin o parte din subvenţie, pentru cheltuielile uzuale.
Rezoluţia pozitivă a lui Ion Antonescu.
37. 1940 decembrie 11. Bucureşti: Ministerul Educaţiei Naţionale se adresează
Institutului Român din Berlin pentru a recomanda diverse fundaţii germane
care să ofere stipendii tinerilor de la noi doritori să se specializeze în domenii
tehnice în cel de‑al Treilea Reich.
38. 1940 decembrie 12. Sibiu: Alexe Procopovici, prorectorul Universităţii din Sibiu,
invită profesorii colegi ai lui Sextil Puşcariu la o agapă dată în cinstea acestuia
cu ocazia plecării în misiune la Berlin, ca preşedinte al Institutului Român.
39. 1940 decembrie 16. Sibiu: Declaraţia lui Sextil Puşcariu că nu este francma‑
son, această societate fiind combătută de el în calitatea de preşedinte al Frăţiei
Ortodoxe Române din Ardeal.
40. 1940 decembrie 17. Bucureşti: Ministerul Educaţiei informează conducerea
Institutului Român din Berlin asupra faptului că Kathleen Noica, soţia lui
C. Noica, nu mai poate funcţiona în Germania deoarece până la căsătorie a avut
cetăţenia engleză.
41. 1940 decembrie 17. Sibiu: Sextil Puşcariu înştiinţează pe ministrul Educaţiei
Naţionale data când va pleca în postul de la Berlin şi perioada cât va rămâne
acolo, în lipsa lui rectoratul Universităţii din Sibiu fiind preluat de Alexe
Procopovici.
42. 1940 decembrie 23. Bucureşti: Dosar cu corespondenţa Preşedinţiei Consiliului
de Miniştri în ceea ce priveşte activitatea Institutului Român din Berlin, acesta
din urmă trecând sub autoritatea Subsecretariatului Presei şi Propagandei, prin
decizia lui Ion Antonescu. În anexe se află rapoarte de activitate ale lui Sextil
Puşcariu, începând cu octombrie a.c., cu date importante despre organizarea şi

scopul instituţiei.
43. 1940 decembrie 23. Bucureşti: Adresa Ministerului de Externe prin care se aprobă
numirea Suzanei Dimitriu la Institutul Român din Berlin, informând totodată că
soţia lui C. Noica, Kathleen, nu mai poate funcţiona în cadrul instituţiei.
44. 1940 decembrie 27. Berlin: Scrisoarea lui Sextil Puşcariu către Karl Kurt Klein,
prin care acesta din urmă este invitat să publice în viitoarea revistă a Institutului
Român din Germania, prezentându‑i totodată profilul publicaţiei.
45. 1941 ianuarie 2. Berlin: Propuneri făcute de Sextil Puşcariu în ceea ce priveşte
numirea unor lectori de limba şi literatura română la câteva universităţi ger‑
mane. În anexă, pe aceeaşi temă, o epistolă adresată de acesta şi prof. Harmjanz,
înalt funcţionar în cadrul Ministerului Educaţiei din cel de‑al Treilea Reich.
46. 1941 ianuarie 4. Bucureşti: Propunerea lui G. Zapan, conferenţiar la Universitatea
din Bucureşti, de a se crea la Ministerul Educaţiei nişte posturi de „inspectori de
studii pentru bursierii români în străinătate”, care să verifice activitatea tinerilor
români aflaţi la studii peste hotare, urmând ca institutele noastre din diverse
ţări europene să coordoneze această activitate. În anexă se află un raport al lui
G. Zapan ce conţine exemple care justifică această iniţiativă.
47. 1941 ianuarie 15. Berlin: Sextil Puşcariu informează Ministerul Educaţiei din
România asupra modalităţilor prin care tinerii români pot obţine burse de stu‑
diu în Germania.
48. 1941 ianuarie 21. Karlsbad: Schimb de amabilităţi între Sextil Puşcariu şi Hans
Fanelsa în ceea ce priveşte furnizarea de informaţii referitoare la activitatea
Institutului Român, dar şi interesul acestuia din urmă de a şti cât mai multe
despre „noua Germanie”.
49. 1941 februarie 4. Bucureşti: Referat cu privire la împrejurările în care a fost
creat Institutul Român de la Berlin, iniţial fără avizul Ministerului Educaţiei
din România şi în lipsa unei convenţii cu cel de‑al Treilea Reich.
50. 1941 februarie 5. Bucureşti: Memoriul a trei studenţi bursieri în Germania care
nu au putut încă pleca la studii, invocând diverse piedici birocratice ori conjunc‑
turi politice nefavorabile.
51. 1941 februarie 6. Heidelberg: Corespondenţa lui Sextil Puşcariu cu Hildegard
Fiechtner cu privirea la angajarea acesteia din urmă ca traducător la Institutul
Român din Berlin.
52. 1941 februarie 11. Berlin: Eugen Bodea, referent în cadrul Institutului din Berlin,
trimite ministrului C. Buşilă un articol al lui Herwath von Renesse pentru a fi
publicat într‑o revistă tehnică din România.
53. 1941 februarie 14. Berlin: Sextil Puşcariu felicită pe Ion Petrovici pentru numi‑
rea ca ministru al Educaţiei Naţionale, solicitându‑i totodată creşterea perso‑
nalului de la Institutul Român din Berlin şi numirea unor lectori la universităţi
germane.
54. 1941 februarie 14. Berlin: Intervenţia lui Sextil Puşcariu pe lângă Societatea
de Gaz şi Electricitate din Bucureşti pentru a permite detaşarea la Institutul
Român din Berlin a lui Eugen Bodea, ca referent tehnic.
55. 1941 februarie 19. Berlin: Referatul consilierului de presă Ovid Ciordaş, de la
Legaţia română din Berlin, în ceea ce priveşte maniera de a face propagandă în
Germania, semnalând totodată diverse deficienţe în această direcţie din partea
autorităţilor de la Bucureşti.
56. 1941 martie 3. Berlin: Referat al lui Ovid Ciordaş asupra direcţiilor în care tre‑
buie să acţioneze propaganda română în Germania, comparând cu acţiunile
similare ale Ungariei în cel de‑al Treilea Reich.
57. 1941 martie 3. Berlin: Intervenţia lui Sextil Puşcariu pe lângă Societatea de Gaz
şi Electricitate din Bucureşti pentru a i se prelungi lui Eugen Bodea detaşarea la
Institutul Român din Berlin.
58. 1941 martie 4. Bucureşti: Propunerea Oficiului Naţional de Turism din capitală
de a se înfiinţa o Casă Românească la Berlin, cu rol de propagandă în cel de‑al
Treilea Reich, oferind exemplul Ungariei în această direcţie.
59. 1941 martie 5. Berlin: Solicitarea unor tineri români aflaţi la studii în Germania
de a li se raporta bursele pe următorul an academic.
60. 1941 martie 6. Bucureşti: Raport asupra Institutului Român din Germania, cu
istoricul înfiinţării, obligaţiile asumate, modul de funcţionare şi finanţare, pre‑
cum şi personalul ce‑l deserveşte.
61. 1941 martie 8. Berlin: Martin Block înştiinţează pe Sextil Puşcariu asupra
faptului că a depus câteva liste cu personalităţi ale vieţii politice şi economice
din Germania care să fie invitate cu ocazia inaugurării Institutului Român din
Berlin.
62. 1941 martie 18. Bucureşti: Raport adresat ministrului Educaţiei Naţionale cu
privire la condiţiile înfiinţării, organizării şi funcţionării Institutului Român din
Berlin.
63. 1941 martie 21. Bucureşti: Referat cu privire la statutul „consilierilor culturali”
în străinătate şi rolul Ministerului Educaţiei din România în numirea acestora.
64. 1941 martie 23. Bucureşti: Adresa Ministerului de Finanţe în ceea ce priveşte
subvenţionarea Institutului Român din Berlin.
65. 1941 martie 26. Bucureşti: Adresă conţinând rezoluţia generalului I. Antonescu
în ceea ce priveşte un raport asupra Institutului Român din Berlin, unde insti‑
tuţia este apreciată ca o „afacere de familie” a lui Sextil Puşcariu. Se solicită lui
Raoul Bossy – şeful Legaţiei din Germania – o anchetă în această direcţie şi,
eventual, luarea unor măsuri radicale.
66. 1941 martie 27. Bucureşti: Informare din partea Corpului detectivilor prin care
se arată că, după rebeliunea legionară, Grigore Manoilescu întreţine legăturile
cu membri ai acestei mişcări, deşi ar avea toate motivele să se rupă de ei.
67. 1941 aprilie 9. Bucureşti: Referat adresat Ministerului Educaţiei din România
prin care sunt arătate cheltuielile angajate de Institutul condus de Sextil
Puşcariu la Berlin, precum şi modalităţile prin care s‑ar putea rezilia contractul
cu acesta.
68. 1941 aprilie 14. Bucureşti: Referat adresat Ministerului Educaţiei prin care este
prezentată organigrama Institutului Român din Berlin, cu cheltuielile aferente
pentru fiecare angajat, fiind menţionată şi o rezoluţie a gen. I. Antonescu.
69. 1941 aprilie 15. Bucureşti: Se anunţă apariţia revistei româneşti de limbă ger‑
mană „Rumänische Blätter”, sub egida Ministerului Propagandei Naţionale,
din al cărei comitet de conducere face parte şi Sextil Puşcariu.
70. 1941 aprilie 16. Berlin: Raoul Bossy informează guvernul de la Bucureşti asupra
necesităţii Institutului Român din Berlin, în contextul existenţei în Germania a
unor instituţii similare de propagandă maghiare. Totodată apreciază faptul că
membrii Institutului nu manifestă atitudini anti‑guvernamentale sau pro‑legio‑
nare.
71. 1941 aprilie 17. Bucureşti: Alexandru Cretzeanu informează pe ministrul
Educaţiei (Radu Rosetti) asupra raportului şefului Legaţiei române din
Germania în ceea ce priveşte necesitatea menţinerii Institutului Român din
Berlin în contextul unei intense propagande maghiare în cel de‑al Treilea Reich.
Eventuala desfiinţare a instituţiei ar dăuna şi bunelor raporturi româno‑ger‑
mane. În anexă este reprodus raportul lui Raoul Bossy.
72. 1941 mai 2. Bucureşti: Rezoluţia lui Ion Antonescu pe seama unui raport asu‑
pra Institutului Român din Germania, prin care „conducătorul” statului se arată
nemulţumit de cheltuielile angajate de Sextil Puşcariu, solicitând excluderea lui
Gr. Manoilescu din instituţie şi asigurarea unui eficient control financiar.
73. 1941 mai 3. Berlin: Hans Rupp răspunde unei solicitări mai vechi a lui Sextil
Puşcariu, în privinţa aprecierii activităţii şi profesionalismului lui Gh. Zapan.
74. 1941 mai 6. Bucureşti: Raportul lui Sextil Puşcariu asupra activităţii Institutului
Român din Berlin, cu rezoluţia lui Ion Antonescu, din 4 mai, care propune nu
doar sprijinul, ci şi eficientizarea activităţii instituţiei.
75. 1941 mai 14. München: Lingvistul Gerhard Rohlfs solicită lui Sextil Puşcariu
o donaţie de carte din partea statului român pentru seminarul său din cadrul
Universităţii din München.
76. 1941 mai 16. Berlin: Memoriul adresat de Sextil Puşcariu lui Nichifor Crainic
în ceea ce priveşte echivalarea rangurilor angajaţilor Institutului Român din
Berlin, pentru calcularea impozitelor.
77. 1941 mai. Bucureşti: Raport al ministrului Educaţiei prin care sintetizează acti‑
vitatea Institutului Român din Germania şi în care se propune înfiinţarea unei
„Case Româneşti” la Berlin. În anexe se află contractul dintre Sextil Puşcariu
şi Ministerul de Externe în ceea ce priveşte Institutul Român, subliniindu‑se
importanţa acestuia în ceea ce priveşte relaţiile cu cel de‑al Treilea Reich.
78. 1941 mai 20. Berlin: Scrisoarea adresată de W. Willing şefului Legaţiei
române de la Berlin (R. Bossy) în legătură cu disponibilitatea Politehnicii din
Charlottenburg de a găzdui studenţi din România pentru specializare, la fel cum
şi‑ar dori angajarea şi câtorva asistenţi de la noi.
79. 1941 mai 31. Berlin: Institutul Român din Germania solicită definitivarea pro‑
iectului de convenţie culturală dintre România şi cel de‑al Treilea Reich, pentru
a se reglementa situaţia studenţilor bursieri.
80. 1941 mai 31. Berlin: Informare a lui Gh. Vinulescu despre activităţile Institutului
Român, adresată lui Sextil Puşcariu, întors în ţară.
81. 1941 iunie 4. Berlin: Raoul Bossy propune lui Ion Antonescu invitarea în
România a unor membri ai Asociaţiei Titraţilor Universitari Germani, cu scopul

de a contracara propaganda maghiară.
82. 1941 iunie 28. Berlin: Scrisoare a lui Sextil Puşcariu adresată lui Iancu Nistor în
vederea organizării unor conferinţe în Germania ale acestuia despre Bucovina şi
Basarabia de nord.
83. 1941 iulie 5. Berlin: Sextil Puşcariu solicită banii necesari pentru acoperirea
cheltuielilor de întreţinere a Institutului Român din Berlin.
84. 1941 iulie 8. Bucureşti: Ministerul de Externe intervine pentru a se trimite banii
necesari întreţinerii Institutului Român din Berlin.
85. 1941 iulie 15. Bucureşti: Intervenţia Ministerului de Externe pentru rezolvarea
problemelor financiare ale Institutului Român din Berlin.
86. 1941 iulie 15. Berlin: Raoul Bossy înaintează lui Mihai Antonescu raportul lui
Sextil Puşcariu referitor la problemele financiare ale Institutului Român din
Berlin, îndeosebi în ceea ce priveşte plata chiriei.
87. 1941 iulie 19. Bucureşti: Informare în legătură cu transferul unei cote de bani
din subvenţia datorată Institutului Român din Berlin, urmând ca şi alte sume să
fie deblocate.
88. 1941 iulie 26. Bucureşti: Detalii în ceea ce priveşte invitarea unor universitari
germani în România, în scop propagandistic.
89. 1941 iulie 28. Bucureşti: Instituirea unei comisii pentru evaluarea propunerii
de a facilita călătoria mai multor universitari germani în România. În anexă,
referatul lui Vintilă Mihăilescu în ceea ce priveşte oportunitatea acestui demers,
ca instrument de propagandă, şi implicarea Institutului Român din Berlin în
selectarea invitaţilor din cel de‑al Treilea Reich.
90. 1941 iulie 29. Berlin: Memoriul formulat de Sextil Puşcariu în legătură cu mani‑
era în care ar trebui să se facă propagandă românească în Germania, evidenţi‑
ind totodată acţiunile organizate în această direcţie de către Institutul Român
din Berlin şi analizând în general beneficiile propagandei din anii interbelici ale
altor ţări.
91. 1941 iulie 29. Berlin: Memoriul lui Sextil Puşcariu asupra modalităţilor optime
de a face propagandă românească în Germania prin intermediul Institutului
Român din Berlin.
92. 1941 iulie 29. Berlin: Memoriul adresat de Sextil Puşcariu lui Mihai Antonescu
cu privire la necesitatea intensificării propagandei româneşti în străinătate, în
condiţiile în care maghiarii, bulgarii şi ucrainenii poartă o campanie activă şi
eficientă în legătură cu teritorii precum Transilvania, Bucovina, Basarabia şi
Dobrogea. Subliniază rolul pe care ar trebui să‑l joace în acest context Institutul
Român din Berlin, atrăgând atenţia asupra fragilităţii personalului ce‑l deser‑
veşte şi a lipsei colaborării cu instituţii din ţară, în mare parte din cauza birocra‑
ţiei.
93. 1941 iulie 31. Kahlberg: Grigore Manoilescu întreabă conducerea teatrului din
localitate dacă n‑ar fi dispus să găzduiască reprezentaţia operei „Năpasta” a lui
Sabin Drăgoi.
94. 1941 august 8. Berlin: Raoul Bossy înaintează lui Mihai Antonescu raportul lui
Gh. Vinulescu, referent la Institutul Român din Berlin, cu privire la cursurile de

vară ale Institutului Sud‑Est European din Leipzig. În anexă se află acest docu‑
ment, cu detalii asupra cursanţilor şi a profesorilor, tematicile abordate, insis‑
tându‑se mai ales asupra delegaţiei din Ungaria.
95. 1941 august 18. Berlin: Grigore Manoilescu expediază sopranei Viorica Ursuleac
mai multe partituri cu muzică românească, în speranţa că unele melodii îşi vor
afla locul în repertoriul cântăreţei.
96. 1941 august 9. Elbing: Walter Falk îşi arată interesul pentru opera „Năpasta” a lui
Sabin Drăgoi, anunţând totodată şi pregătirile pentru reprezentaţia „Meşterului
Manole”.
97. 1941 august 29. Berlin: Solicitarea lui Sextil Puşcariu de a se prelungi acordarea
burselor unor tineri români aflaţi la studii în Germania, cu recomandarea fiecă‑
ruia în parte.
98. 1941 august 29. Berlin: Raport de activitate al lui C.I. Untaru, aflat la specializare
în Germania, înaintat Institutului Român din Berlin şi Ministerului Educaţiei.
99. 1941 septembrie 1. Berlin: Legaţia din Germania înaintează adresa Institutului
Român din Berlin cu privire la călătoria de studii a unui grup de universitari din
cel de‑al Treilea Reich, stabilindu‑se totodată un program provizoriu şi câteva
detalii ce ţin de componenţa delegaţiei.
100. 1941 septembrie 2. Bucureşti: Constituirea comitetului de patronaj pentru orga‑
nizarea vizitei unor universitari germani în România.
101. 1941 septembrie 7. Sibiu: Solicitarea lui Romul Vuia de a se prelungi bursa fiului
său, Octavian Vuia, doctorand al lui Martin Heidegger.
102. 1941 septembrie 8. Sibiu: Cererea lui Romul Vuia de a se permite fiului său omo‑
nim să plece în Germania pentru a studia ingineria.
103. 1941 septembrie 16. Elbing: Corespondenţa Teatrului din Elbing cu privire la
eventualele reprezentaţii de operă românească şi intenţia directorului de aici de
a se întâlni cu Sabin Drăgoi la Timişoara.
104. 1941 septembrie 17. Freiburg I. Br.: Adresa Arhivei Germane de Cântece
Folclorice prin care se solicită Institutului Român din Berlin ediţii de cântece
populare româneşti necesare publicării unei colecţii ştiinţifice de profil.
105. 1941 octombrie 1. Berlin: Gheorghe V. Cârsteanu anunţă pe Sextil Puşcariu de
disponibilitatea lui de a lucra în cadrul Institutului Român din Berlin. În anexă,
solicitarea lui Puşcariu ca Alexandru Dima şi Gh.V. Cârsteanu să fie detaşaţi de
către Ministerul Culturii la Institutul menţionat.
106. 1941 octombrie 3. Hamburg: Intenţia lui G. Dragomirescu de a traduce în limba
română cartea lui Ernst Wagemann despre „noul” spaţiu balcanic.
107. 1941 octombrie 7. Hamburg: Acceptul lui Ernst Wagemann de a i se traduce
cartea despre Noii Balcani, însă şi‑ar dori ca acest lucru să fie realizat de o perso‑
nalitate a culturii române, care să ofere şi o prefaţă consistentă.
108. 1941 octombrie 9. Berlin: Sextil Puşcariu solicită şi pentru anul academic
1941/1942 detaşarea la Universitatea din Berlin, unde ţine cursuri ca profesor
onorar.
109. 1941 octombrie 20. Bran: Scrisoare a lui Sextil Puşcariu adresată secretarului
general al Ministerului Propagandei Naţionale în legătură cu publicarea unei

reviste româneşti în limba germană, solicitând totodată o intervenţie pe lângă
Mihai Antonescu, pentru a fi primit în audienţă şi a‑i explica neajunsurile prici‑
nuite Institutului din Berlin prin neprimirea subvenţiilor.
110. 1941 octombrie. Bucureşti: Adresa Ministerului Educaţiei din România către
Institutul German pentru Știinţă din Bucureşti în ceea ce priveşte schimbul de
studenţi dintre cele două ţări, în anexă aflându‑se proiectul de convenţie referi‑
tor la acest aspect.
111. 1941 noiembrie 2. Bucureşti: Informare din partea Corpului Detectivilor cu
privire la prezenţa lui Sextil Puşcariu în România şi intervenţiile lui pentru a
obţine fondurile necesare funcţionării Institutului Român din Berlin.
112. 1941 noiembrie 4. Berlin: Scrisoare a lui Grigore Manoilescu adresată lui Ernst
Wagemann cu privire la traducerea în limba română a unei lucrări a acestuia din
urmă.
113. 1941 noiembrie 16. Berlin: Intervenţia lui Raoul Bossy pe lângă Mihai Antonescu
şi implicarea Institutului Român din Berlin în ceea ce priveşte activitatea lui
Georg Stadtmüller în cadrul Universităţii din Leipzig şi atitudinea acestuia
faţă de români. În anexă se află un raport semnat de Gh. Vinulescu referitor la
Stadtmüller.
114. 1941 noiembrie 24. Berlin: Scrisoare de mulţumire adresată de E. Wagemann
lui Gr. Manoilescu în ceea ce priveşte ediţia volumului „Noii Balcani” în româ‑
neşte, oferind totodată îndrumări în cazul traducerii cărţii sale „De unde vin
banii mulţi?”, care are deja o versiune în franceză.
115. 1941 noiembrie 28. Berlin: Grigore Manoilescu informează pe E. Wagemann
asupra faptului că lucrarea acestuia, „Noii Balcani”, va fi prefaţată de Mihail
Manoilescu, încercându‑se a se afla un bun traducător şi pentru volumul „De
unde vin banii mulţi?”.
116. 1941 noiembrie 30. Berlin: Informarea lui Sextil Puşcariu în ceea ce priveşte
problema lectoratelor de limba română la universităţile germane, propunând
totodată în aceste poziţii pe Caius Jinga şi Emil Cioran. În anexe se află scrisorile
lui H. Meier şi F. Schürr pe această temă.
117. 1941 decembrie 8. Elbing: Walter Falk confirmă primirea partiturii operei
„Năpasta”, solicitând totodată reacţiile presei din Timişoara în ceea ce priveşte
vizita sa acolo.
118. 1941 decembrie 10. Berlin: Memoriu al lui Sextil Puşcariu cu privire la situaţia
financiară a Institutului Român din Berlin.
119. 1941 decembrie 11. Berlin: Intervenţia lui Sextil Puşcariu pe lângă autorităţile
române de a soluţia problema burselor studenţilor noştri aflaţi la universităţile
germane.
120. 1941 decembrie 20. Bucureşti: Referat în legătură cu înfiinţarea şi funcţionarea
unor lectorate de limba şi literatura română în străinătate, aşteptându‑se propu‑
neri de numiri de la Sextil Puşcariu pentru Germania.
121. 1942 ianuarie 12. Berlin: Sextil Puşcariu supune atenţiei autorităţilor române
contextul favorabil pentru a cumpăra sediul Institutului din Berlin.
122. 1942 ianuarie 19. Berlin: Scrisoare adresată de Sextil Puşcariu lui Titu Vasiliu în
ceea ce priveşte posibilitatea celui din urmă de a fi invitat la Berlin.
123. 1942 ianuarie 24. Elbing: Directorul Teatrului din Elbing solicită lui Grigore
Manoilescu traducerile unor lucrări ale lui Liviu Rebreanu, Tudor Muşatescu şi
Vasile Voiculescu, pentru a putea fi puse în scenă.
124. 1942 ianuarie 26. Berlin: Sextil Puşcariu prezintă lui Alex. Marcu, ministru al
Propagandei Naţionale, planul de activitate pe trimestrul în curs al Institutului
din Berlin, adăugând şi o sinteză a evenimentelor patronate până acum.
125. 1941 februarie 3. Berlin: Telegrama lui Raoul Bossy în legătură cu instalarea
la Berlin a noului paroh al comunităţii româneşti de aici, printre vorbitori
aflându‑se şi Sextil Puşcariu.
126. 1942 februarie 25. Bucureşti: Informare a Serviciului de Informaţii din România
despre faptul că Grigore Manoilescu se întâlneşte săptămânal cu legionari refu‑
giaţi în Germania.
127. 1942 februarie 26. Berlin: Scrisoarea lui O. Nesse de la firma „Carl Zeiss” adre‑
sată lui Sextil Puşcariu, prin care îi mulţumeşte pentru interesanta conferinţă a
lui Horia Hulubei, invitându‑i pe ambii să viziteze fabrica din Jena.
128. 1942 februarie 27. Frankenberg: Cererea lui Chalybaeus, doctor în filologie
şi cunoscător al limbii române, de a i se pune la dispoziţie – prin intermediul
Institutului din Berlin – presă din România. În Anexă, i se aduce la cunoştinţă
că i se va trimite regulat revista „Europa Nouă”.
129. 1942 februarie 28. Bucureşti: Telegrama lui Mihai Antonescu adresată Legaţiei
române din Germania prin care se permite lui Sextil Puşcariu să ocupe temporar
catedra de Limbi romanice a Universităţii din Berlin, solicitând totodată pro‑
puneri pentru reorganizarea Institutului Român din capitala celui de‑al Treilea
Reich.
130. 1942 februarie 28. Berlin: Scrisoarea lui Sextil Puşcariu către Giandomenico
Serra, împărtăşind amintiri comune din perioada clujeană, relatându‑i totodată
despre importanţa misiunii sale şi a Institutului Român din Berlin.
131. 1942 februarie. Berlin: Eugen Bodea îi relatează lui Sextil Puşcariu despre
participarea sa la un ciclu de conferinţe organizat de Ministerul Muncii din
Germania, evidenţiind locul de seamă acordat României.
132. 1942 martie 2. Elbing: Walter Falk, directorul Teatrului din Elbing, oferă detalii
lui Gr. Manoilescu în ceea ce priveşte pregătirea unor reprezentaţii din creaţiile
lui Lucian Blaga, Sabin Drăgoi, Tudor Muşatescu ş.a.
133. 1942 martie 2. Berlin: Sextil Puşcariu se adresează decanului Facultăţii de Litere
din Berlin, anunţându‑l de moartea lui Vasile Luţă şi reamintind serviciile aces‑
tuia în slujba Universităţii „Friedrich‑Wilhelm”, solicitând totodată un sprijin
periodic pentru familia acestuia din partea Germaniei.
134. 1942 martie 7. Bucureşti: Adresă de confirmare în ce priveşte calitatea de profesor
a lui Sextil Puşcariu la catedra de Limbi romanice a Universităţii din Berlin. Se
solicită totodată Ministerului Educaţiei de a adresa mulţumiri lui Gamillscheg
pentru activitatea depusă în România.
135. 1942 martie 7. Berlin: Intervenţia lui Sextil Puşcariu pentru scutirea de examene
complementare a studenţilor români aflaţi la specializare la facultăţile de medi‑

cină din Germania.
136. 1942 martie 13. Berlin: Sextil Puşcariu adresează mulţumiri lui Walter Falk pen‑
tru progresele realizate în pregătirea unor reprezentaţii de operă din repertoriul
românesc.
137. 1942 martie 19. München: Gerhard Rohlfs felicită pe Sextil Puşcariu pentru
decoraţia primită din partea lui Adolf Hitler, apreciind totodată activitatea
lui Iosif Matejka în cadrul lectoratului de limba română al Universităţii din
München.
138. 1942 martie 26. Berlin: Adresa lui Raoul Bossy care însoţeşte raportul lui
G. Vinulescu de la Institutul Român din Berlin, referitor la activitatea de atra‑
gere a lui Georg Stadtmüller în direcţia unei atitudini obiective şi prieteneşti
în ceea ce priveşte problemele româneşti. Informaţii în legătură cu conferinţele
prezentate la adunarea anuală a Institutului Sud‑Est European din Leipzig.
139. 1942 martie 31. Berlin: Raportul lui Alexandru Hodoş, aflat în misiune la Berlin
pentru a analiza propaganda românească în Germania, cu observaţii asupra
activităţii serviciului de presă de aici, dar şi a Institutului Român.
140. 1942 aprilie 3. Bucureşti: Raport al Siguranţei în legătură cu prezenţa lui Grigore
Manoilescu în România şi întâlnirile pe care acesta le‑a avut cu diverşi legionari.
141. 1942 aprilie 9. Bucureşti: Notă a Siguranţei în legătură cu presupusa prezenţă a
lui Gr. Manoilescu la Bucureşti, dar şi asupra zvonului că ar fi fugit de pe fron‑
tul de la Odessa la Berlin, aflându‑se în clădirea Institutului Român condus de
Sextil Puşcariu.
142. 1942 aprilie 17. Berlin: Solicitarea Institutului Român din Berlin adresată lui Ilie
Vişan, pentru a‑i pune la dispoziţia lui Herbert Mayer de la Universitatea din
Posen o serie de materiale documentare fotografice, necesare unei lucrări despre
Bucovina.
143. 1942 aprilie 17. Berlin: Certificat care atestă prezenţa lui Eugen Bodea în cadrul
Institutului Român din Berlin ca referent tehnic, pentru a nu fi mobilizat în
armată.
144. 1942 aprilie 20. Berlin: Dare de seamă asupra prezenţei româneşti la „Congresul
studenţimii şi a studenţilor combatanţi din ţările aliate” ce a avut loc la Dresda.
145. 1942 aprilie 24. Bucureşti: Referat în cadrul Ministerului Propagandei Naţionale
în ceea ce priveşte trimiterea în Germania a diverselor materiale (cărţi, broşuri şi
pliante) necesare activităţii propagandistice.
146. 1942 aprilie 27. Elbing: Walter Falk informează pe Sextil Puşcariu asupra tradu‑
cerii de proastă factură a piesei de teatru „Visul unei nopţi de iarnă” a lui Tudor
Muşatescu, cu câteva consideraţii asupra altor tălmăciri în limba germană.
147. 1942 mai 6. Berlin: Sextil Puşcariu confirmă primirea mai multor filme de pro‑
pagandă românească, ce vor fi proiectate în diverse oraşe din Germania.
148. 1942 mai 13. Bucureşti: Referat al Siguranţei în legătură cu contextul venirii
în ţară a lui Grigore Manoilescu şi trimiterea lui pe frontul din Crimeea. Este
bănuit de legături strânse cu legionarii.
149. 1942 iunie 23. Berlin: Raoul Bossy trimite lui Mihai Antonescu un referat al
Consulatului român din Leipzig cu privire la activitatea şi atitudinea lui Georg

Stadtmüller. În anexă se află documentul menţionat, cu informaţii în ce priveşte
Institutul Sud‑Est European din Leipzig, implicarea lui Sextil Puşcariu pentru
a contrabalansa propaganda bulgară şi maghiară, propunerea de a se crea la
Leipzig o filială a Institutului Român din Germania etc.
150. 1942 iulie 1. Berlin: Raport special întocmit de Alexandru Hodoş asupra pro‑
pagandei româneşti în Germania, propunând mai multe direcţii de acţiune şi
mijloace de promovare a României.
151. 1942 iulie 9. Berlin: Raport cu privire la desfăşurarea festivalului organizat de
Fundaţia studenţească „Humboldt‑Club” din Berlin, la care au participat şi
tineri români, cu detalii asupra divizării lor politice, dezinteresul unora faţă de
învăţătură etc. Propune întărirea Institutului Român din cel de‑al Treilea Reich,
pentru a gestiona mai bine controlul studenţilor români aflaţi în Germania.
152. 1942 august 4. Bucureşti: Ministerul de Externe din România atrage atenţia
asupra faptului că studenţii români din Germania au o conduită nepotrivită şi
sunt lăsaţi în grija Institutului Român din Berlin, în vreme ce tinerii saşi aflaţi în
Reich ascultă de autorităţile de acolo. De asemenea, studenţii ucraineni posesori
de paşaport românesc desfăşoară o propagandă potrivnică statului nostru.
153. 1942 august 28. Berlin: Sextil Puşcariu solicită lui Mihai Antonescu de a supli‑
menta personalul Institutului Român din Germania, precum şi numirea a doi
lectori la Berlin.
154. 1942 septembrie 2. Bucureşti: Notă a Ministerului Afacerilor Străine din
România cu privire la principiile acordului cultural cu Germania. În anexe
sunt reproduse proiectul acestei convenţii şi observaţiile Ministerului Culturii
Naţionale de la noi, precum şi o notă informativă referitoare la prevederile acor‑
durilor încheiate de al Treilea Reich cu Ungaria şi Bulgaria, dar şi instrucţiunile
telefonice ale lui Mihai Antonescu pentru Ion Petrovici.
155. 1942 septembrie 8. Bucureşti: Scrisoarea lui Sextil Puşcariu adresată lui Gh.
Vinulescu, prin care îl roagă să se ocupe de câteva afaceri editoriale la Berlin,
relatându‑i totodată despre câteva întâlniri importante la Bucureşti.
156. 1942 septembrie 11. Berlin: Raportul lui Gh. Vinulescu cu privire la atitudinea
germanilor faţă de conferinţa ţinută la Leipzig de Julius von Puskansky, directo‑
rul institutelor maghiare de cultură din Viena.
157. 1942 septembrie 14. Bucureşti: Gh. Vinulescu revine cu un raport prin care rec‑
tifică informaţia anterioară, în sensul că la Leipzig nu a conferenţiat Julius von
Puskansky, ci Miskolczy, la care adaugă date noi despre atitudinea lui Georg
Stadtmüller.
158. 1942 septembrie 17. Bănila pe Siret: Scrisoarea unui mai vechi cunoscut al lui
Sextil Puşcariu prin care recomandă un om de serviciu bucovinean, care vor‑
beşte şi limba germană, pentru Institutul din Berlin.
159. 1942 octombrie 5. Elbing: Walter Falk se adresează lui Sextil Puşcariu pentru a‑l
invita să conferenţieze la Elbing cu ocazia zilelor culturale ale oraşului. Îi oferă tot‑
odată câteva detalii despre reprezentarea unei piese de teatru a lui George Ciprian.
160. 1942 octombrie 15. Bucureşti: Sextil Puşcariu se adresează lui Alexandru Marcu,
ministru al Propagandei Naţionale, cu un plan de conferinţe pe care cărturari

români le‑ar putea ţine în Germania, fiind prezentată o listă a acestora şi a teme‑
lor posibile.
161. 1942 noiembrie 5. Berlin: Telegramă ce informează de vizita în România a lui
Bernhard Rust, ministru al Știinţei şi Educaţiei în cel de‑al Treilea Reich, însoţit
de câţiva subalterni şi de Sextil Puşcariu.
162. 1942 noiembrie 7. Bucureşti: Textul protocolului final al convenţiei culturale
româno‑germane, fiind menţionat şi Institutul Român din Berlin ca mecanism
important al colaborării dintre cele două state.
163. 1942 noiembrie 25. Bucureşti: Adresă în ceea ce priveşte propunerile de echi‑
valare a posturilor din cadrul Institutului Român din Berlin cu cele din mediul
universitar.
164. 1942 decembrie 3. Elbing: Walter Falk scrie lui Gh. Vinulescu despre programul
ce i l‑a pregătit în contextul vizitei la Elbing.
165. 1942 decembrie 28. Berlin: Scrisoarea lui Sextil Puşcariu către George Ciprian
în legătură cu interpretarea piesei acestuia, „Omul cu mârţoaga”, pe scena
Teatrului din Elbing şi reacţia presei germane.
166. 1943 februarie 5. Berlin: Solicitarea lui Sextil Puşcariu de a i se acorda subvenţia
necesară Institutului Român din Berlin pentru anul bugetar 1942/1943.
167. 1943 februarie 6. Bucureşti: Documente ale Direcţiei Contabilităţii din
cadrul Ministerului Propagandei Naţionale cu privire la situaţia financiară a
Institutului Român din Berlin şi solicitările bugetare pentru anul în curs.
168. 1943 martie 16. Bucureşti: Dispoziţii ale lui Mihai Antonescu cu privire la acti‑
vităţile culturale şi de propagandă ale legaţiilor, serviciilor culturale şi de presă
româneşti în străinătate, precum şi obligaţia acestora de a informa în timp util
guvernul de la Bucureşti asupra materialelor apărute despre România.
169. 1943 martie. Bucureşti: Bugetul pentru Institutul Român din Berlin pentru 1943
şi restanţele anului anterior.
170. 1943 mai 17. Berlin: Raport asupra deficienţelor în funcţionarea Serviciului pre‑
sei şi propagandei româneşti în Germania.
171. 1943 mai. Frankfurt am Main: Raport de activitate al lui Haralambie Mihăescu,
lector de limba română la Universitatea din Frankfurt am Main, din care rezultă şi
implicarea Institutului Român din Berlin pentru buna desfăşurare a lectoratului.
172. 1943 august. Frankfurt am Main: Raportul lui H. Mihăescu, lector de limba
română la Universitatea din Frankfurt am Main, în care evocă noul regulament
de desfăşurare a activităţii atât a lectoratelor de pe lângă universitățile germane,
cât şi a studenţilor aflaţi la studii aici, cu o vădită orientare propagandistică.
173. 1943 octombrie 18. Bucureşti: Apelul disperat al lui Sextil Puşcariu către minis‑
trul Propagandei Naţionale în legătură cu datoriile financiare ale Institutului
din Berlin, în condiţiile în care acesta a fost avariat în urma bombardamentelor,
iar din ţară nu au sosit sumele alocate prin lege.
174. 1944 ianuarie 10. Bucureşti: Solicitarea lui Theodor Bucur de a i se încredinţa
un post de lector pentru limba română în Germania.
175. 1944 ianuarie 19. Bucureşti: Din însărcinarea lui Sextil Puşcariu, Grigore
Manoilescu trimite avocatului Istrate Micescu documente referitoare la

Institutul din Berlin, necesare procesului intentat de filolog pentru recuperarea
sumelor datorate de Ministerul Propagandei Naţionale.
176. 1944 februarie 25. Bucureşti: Notificare în ceea ce priveşte verificarea cheltuie‑
lilor Institutului Român din Berlin înainte de a se achita datoriile solicitate de
Sextil Puşcariu, care consideră reziliat contractul dintre el şi statul român.
177. 1944 februarie 26. Bucureşti: Solicitarea lui Octavian Ștefăneanu‑Ioniţă de a se
lua act de imposibilitatea lui de a se reîntoarce în Germania, unde ocupă postul
de referent juridic la Institutul Român din Berlin.
178. 1944 martie 3. Sibiu: Sextil Puşcariu încredinţează avocatului Istrate Micescu
răspunsul lui la o adresă a Ministerului Propagandei Naţionale pe tema banilor
ce ar trebui să‑i încaseze cel dintâi.
179. 1944 martie 7. Bucureşti: Discutarea unor chestiuni litigioase între Sextil
Puşcariu şi Ministerul Propagandei Naţionale, în principal de natură financiară.
180. 1944 martie 20. Berlin: Propunerea lui Gh. Vinulescu ca sediul Institutului
Român din Germania să fie mutat la Viena din cauza frecventelor bombarda‑
mente anglo‑americane asupra Berlinului. Solicită totodată a se emite o dele‑
gaţie prin care Vinulescu va conduce interimar acest Institut, până la rezolvarea
litigiului dintre Sextil Puşcariu şi Ministerul Propagandei Naţionale.
181. 1944 martie 21. Bucureşti: Raport din partea Contenciosului de la Ministerul
Propagandei Naţionale cu privire la statutul lui Sextil Puşcariu, aflat de prea
multă vreme în ţară, şi posibilitatea numirii lui Gh. Vinulescu ca director interi‑
mar al Institutului din Berlin.
182. 1944 mai 22. Bran: Sextil Puşcariu atrage atenţia avocatului Istrate Micescu asu‑
pra faptului că prin noua lege de organizare a Ministerului Afacerilor Străine
câteva articole i‑ar fi defavorabile, în contextul în care Institutul Român din
Berlin revine sub autoritatea acestui departament.
183. 1944 mai 26. Câmpulung Muscel: Solicitările de natură financiară ale lui Sextil
Puşcariu, pentru a stinge conflictul cu Ministerul Propagandei Naţionale în pri‑
vinţa Institutului Român din Berlin.
184. 1944 iunie 2. Berlin: Solicitarea lui Dionisie Hacman de a i se prelungi şederea în
Germania, unde este asistent universitar şi a angajat câteva cercetări ştiinţifice.
185. 1944 iulie 4. Bucureşti: Notă cu informaţii de natură financiară în ceea ce pri‑
veşte Institutul Român din Berlin încă de la fondarea lui, în 1940.
186. 1944 iulie 5. Bucureşti: Raport întocmit de Gh. Vinulescu în ceea ce priveşte
situaţia dificilă a Institutului Român din Berlin, atât din punct de vedere al sala‑
rizării angajaţilor, cât şi în ce priveşte activitatea de propagandă, propunând
câteva soluţii, inclusiv mutarea bunurilor instituţiei datorită frecventelor bom‑
bardamente.
187. 1944 iulie 14. Bucureşti: Solicitarea lui Caius Jiga de a fi numit ca lector la o uni‑
versitate germană în contextul în care nu a căpătat încă agrementul autorităţilor
celui de‑al Treilea Reich de a lucra în cadrul Institutului Român din Berlin.
188. 1944 iulie 19. Bucureşti: Discuţia dintre Alexandru Marcu şi Istrate Micescu în
privinţa litigiului lui Sextil Puşcariu cu Ministerul Propagandei Naţionale.
189. 1944 iulie 28. Bucureşti: Procura lui Sextil Puşcariu pentru avocatul Istrate
Micescu, care să‑l reprezinte în litigiul cu Ministerul Propagandei Naţionale.
190. 1944 august 3. Bucureşti: Înţelegerea dintre Sextil Puşcariu şi Ministerul
Propagandei Naţionale în ceea ce priveşte drepturile financiare ale celui dintâi.
191. 1944 august 4. Câmpulung Muscel: Informare în cadrul Ministerului
Propagandei Naţionale cu privire la documentele juridice şi financiare ale
Institutului Român din Berlin.
192. 1944 august 13. Bran: Sextil Puşcariu trimite avocatului Istrate Micescu răspun‑
sul său la o adresă a Ministerului Propagandei Naţionale în legătură cu suma ce
ar urma să o primească cel dintâi pentru cheltuielile cu Institutul din Berlin.
193. 1944 august 13. Bran: Scrisoarea lui Sextil Puşcariu adresată lui Radu
Teodorescu, directorul Contenciosului din Ministerul Propagandei Naţionale,
în care reia problema sumei ce i se datorează, pledând totodată pentru numirea
oficială a lui Gh. Vinulescu ca interimar la conducerea Institutului din Berlin,
pentru reglarea afacerilor curente.
194. 1944 august 22. Bucureşti: Se solicită avocatului Ministerului Propagandei
Naţionale redactarea unui document prin care se reziliază contractul dintre
Sextil Puşcariu şi statul român.
195. 1944 august 23. Bucureşti: Cererea lui Eugen Bodea pentru a i se permite con‑
tinuarea specializării la Politehnica din Zürich, întreruptă în contextul în care a
fost concentrat pentru apărarea Bucureştiului de atacurile aeriene.
196. 1944 octombrie 3. Bucureşti: Încheierea Consiliului de avocaţi în privinţa opor‑
tunităţii unui proces între Sextil Puşcariu şi Ministerul Propagandei Naţionale
în contextul înlăturării guvernului condus de Ion Antonescu.
197. 1945 martie 16. Bucureşti: Extras din arhiva Serviciului de Informaţii cu privire la
activitatea legionară a lui Grigore Manoilescu şi la rolul jucat de acesta în cadrul
Institutului Român din Berlin, evidenţiindu‑se atitudinea lui anti‑antonesciană.
198. 1945 decembrie 7. Bod (jud. Braşov): Cererea lui Eugen Bodea pentru a i se per‑
mite continuarea specializării la Politehnica din Zürich, prezentând detalii în
ceea ce priveşte cariera sa profesională din Germania.
199. 1946 octombrie 5. Milano: Scrisoarea lui Florea Florescu adresată ministrului
Ștefan Voitec, prin care îi solicită înscrierea în Partidul Social Democrat Român,
prezentându‑i activitatea lui politică şi profesională de până atunci.
200. 1954 martie 16. Bucureşti: Notă de informaţii din mai multe dosare ale vechiului
Serviciu de Informaţii cu privire la Grigore Manoilescu din perioada anterioară
anului 1947, unele în legătură cu Institutul Român din Berlin.
201. 1955 ianuarie 25. Bucureşti: Notă informativă despre Grigore Manoilescu, ajuns
preşedinte al Institutului din München, şi legăturile cu spionajul german.
202. 1955 octombrie 17. Bucureşti: Notă informativă asupra Institutului Român din
München, continuator al Institutului Român din Berlin, cu menţionarea per‑
soanelor implicate în funcţionarea acestuia.
203. 1955 decembrie 30. Bucureşti: Notă informativă asupra lui Grigore Manoilescu
şi familiei sale, îndeosebi în ceea ce o priveşte pe soţia acestuia, Lia, care după
divorţ şi‑a reluat numele de Puşcariu.
204. 1956 martie 7. Bucureşti: Relaţii asupra unor persoane care în trecut au avut
legături cu Institutul Român din Berlin, iar la data documentului erau implicate
în cadrul noului Institut Român din München.
205. 1957 iunie 28. Bucureşti: Fişă cu datele biografice ale lui Grigore Manoilescu, cu
informaţii şi pentru perioada de după 23 august 1944.
206. 1958 decembrie 3. Cluj: Acţiunea de verificare a lui Gh. Vinulescu de către
Securitate, ca fost angajat al Institutului Român din Germania, care la vremea
respectivă era folosit de către Serviciul Special de Informaţii pentru supraveghe‑
rea colegilor de la Berlin.
207. 1959 ianuarie 14. Bucureşti: Notă informativă asupra lui Gh. Vinulescu pentru
perioada cât a lucrat la Institutul Român din Berlin, fiind prezentate alte câteva
persoane ce au activat acolo.
208. 1959 februarie 9. Bucureşti: Informare asupra înfiinţării Institutului Român din
München, continuator al vechiului stabiliment din Berlin, cu date despre vechii
şi actualii membri ai Institutului, inclusiv apartenenţa lor politică.
209. 1960 februarie 12. Bucureşti: Proces verbal de interogator al lui Traian Puiu în
legătură cu activitatea în exil a lui Grigore Manoilescu, după 23 august 1944.
210. 1960 aprilie 13. Cluj: Recrutarea lui Gh. Vinulescu ca informator al Securităţii,
în Anexă aflându‑se nota sa despre activitatea Institutului Român din Berlin, a
personalului acestuia şi despre cei care îl frecventau.
211. 1960 aprilie 22. Bucureşti: Notă a Securităţii prin care se subliniază importanţa
lui Gh. Vinulescu în ceea ce priveşte informaţiile despre Institutul Român din
Berlin, dându‑se instrucţiuni în direcţia contactării Liei Manoilescu, pentru a
afla date despre soţul acesteia, Grigore.
212. 1960 iunie 1. Bucureşti: Notă informativă a lui Gh. Vinulescu asupra activităţii
lui D.C. Amzăr în perioada cât acesta a fost secretar de presă pe lângă Legaţia
română din Berlin.
213. 1960 iunie 1. Bucureşti: Notă informativă a lui Gh. Vinulescu cu privire la
Grigore Manoilescu şi la fratele său, Mihail, insistându‑se pe anii celui de‑al
doilea război mondial.
214. 1960 iunie 2. Bucureşti: Notă informativă a lui Gh. Vinulescu despre membrii
Legaţiei române din Germania în anii celui de‑al doilea război mondial şi legă‑
turile unora din ei cu Institutul Român din Berlin.
215. 1960 iunie 7. Bucureşti: Notă informativă a lui Gh. Vinulescu despre discuţiile
avute cu Lia Manoilescu în legătură cu soţul ei, Grigore, şi alte persoane care au
gravitat în jurul Institutului Român din Berlin.
216. 1960 iunie 11. Bucureşti: Fişă din cadrul Securităţii cu privire la biografia lui Gh.
Vinulescu.
217. 1961 ianuarie. Bucureşti: Scrisoare adresată de Gh. Vinulescu lui Grigore
Manoilescu, concepută la intervenţia Securităţii, prin care i se relatează celui
din urmă situaţia familiei rămase în ţară.
218. 1963 aprilie 18. Bucureşti: Raport al Securităţii cu privire la activitatea politică a
lui Grigore Manoilescu, cu date asupra soţiei şi fiicei sale rămase în ţară.
Documente
Muzeul Limbii Române

Cluj, 18 martie 1930
Strada Elisabeta no. 23
Domnule Ministru,
Am onoare a vă trimite alăturat un extras din noua ediţie a Enciclopediei Meyer[1],

cu o parte a articolului despre România, cu rugarea să‑mi înapoiaţi extrasul după ce
veţi fi luat cunoştinţă de el.
Nu ştiu cine este autorul părţii dintâi a acestui articol, bănuiesc însă – după greşe‑
lile de limbă, după numele unguresc Torda (în loc de Turda sau Torenburg – nemţeşte)
şi după spiritul antiromânesc şi revizionist al articolului – că e un minoritar de la noi.
Lucrul s‑ar putea constata din lista colaboratorilor care trebuie să fie publicată în
fruntea sau la sfârşitul operei (volumele din urmă încă nu au apărut).
Am primit acum câţiva ani să scriu pentru această operă articolele privitoare la
„limba şi literatura română”, crezând că e de datoria fiecăruia dintre noi să informeze
străinătatea exact şi favorabil despre ţara noastră. Acum însă m‑am văzut silit să tri‑
mit redacţiei scrisoarea pe care o alătur în copie[2].
Primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea celei mai înalte stime.
Sextil Puşcariu
[A n e x a 1]
România
Președinția Consiliului de Miniştri
Direcţia Presei şi Informaţiilor
REFERAT
Domnul profesor Sextil Puşcariu ne trimite un extras din noua ediţie a

Enciclopediei Meyer, cu o parte a articolului despre România. D‑sa semnalează, şi cu
drept cuvânt, „spiritul antiromânesc şi revizionist al articolului”, precum şi anumite
inexactităţi capabile să inducă în eroare publicul german.
Într‑adevăr, de câteva ori, în cursul acestui articol, cuvântul „corupţie” este aplicat
la diverse chestiuni privitoare la România. Intenţia autorului este evident injurioasă
şi subversivă. Situaţia minorităţilor din România este, de asemeni, pusă într‑o lumină
nefavorabilă nouă. Este evident că, după cum spune dl. profesor Sextil Puşcariu, auto‑
rul acestui articol este un minoritar de la noi. Sunt de relevat şi inexactităţile istorice
ca, de exemplu, aserţiunea că în iunie 1919 ar fi avut loc în Basarabia o luptă între
români şi ruşi, precum şi încă alte câteva, scrise toate cu vădita intenţie de a discredita
România în ochii străinătăţii.
Având în vedere importanţa mondială a unei enciclopedii ca Enciclopedia Meyer,
un articol ca cel pomenit mai sus, scris în acest ton jignitor, este reprobabil şi cere
oarecare măsuri urgente.
Direcţia Presei a informat imediat pe ataşatul de presă din Berlin despre exis‑
tenţa acestui articol, rugându‑l să afle numele autorului şi să mijlocească, eventual,
înlocuirea acestui articol. Odată aflat numele autorului, în caz când el va fi fiind din
România, vor trebui publicate notiţe de reprobare în presa românească.
Ataşatul nostru de presă din Berlin a fost rugat de asemeni să ia contact cu redac‑
ţia Enciclopediei Meyer pentru a protesta în cazul când înlocuirea articolului nu va
putea fi efectuată şi să publice în presa germană notiţe de protestare cu privire la
această chestie.
Al. A. Philippide[3]
[A n e x a 2 ]
Legaţiunea Regală a României

Serviciul Presei
Berlin, 26 martie 1930
No. 173
Enciclopedia Meyer
Domnule Director General,
Drept răspuns la telegrama d‑voastre no. 1474 şi ca urmare la telegrama mea de

ieri no. 2913, am onoarea a vă raporta amănunţit asupra întrevederii pe care am avut‑o
ieri la Lipsca[4] cu redacţiunea şi direcţiunea institutului bibliografic.
Am discutat înainte de toate cu şeful redacţiunei interne a Enciclopediei, dr.
[Martin] Gast, care mi‑a comunicat că a primit de la dl. profesor universitar Sextil
Puşcariu o scrisoare de protestare împotriva unor pasaje din articolul asupra
României şi că a răspuns în ziua de vineri 21 martie, rugându‑l să continue a colabora
la enciclopedie şi propunându‑i o serie de rectificări care să apară în volumul‑supli‑
ment al enciclopediei. I‑am răspuns că dat fiind că acest volum va apărea în cazul cel
mai bun numai peste 1 an şi că interesul nostru şi chiar al institutului este să împie‑
decăm ca articolul despre România să apară în redactarea lui tendenţioasă de azi şi să
nu publice rectificări într‑un eventual volum suplimentar, propunerea aceasta nu este
mulţumitoare. I‑am cerut în consecinţă înlocuirea imediată a textului printr‑un text
obiectiv şi ştiinţific. Dl. Gast a căutat să justifice articolul pretinzând că este obiectiv,
că nu este inspirat de ostilitate etc., că autorul lui nu este minoritar, ci un docent uni‑
versitar din Berlin etc. Când, însă, i‑am pus în vedere măsurile pe care vom fi nevoiţi
să le luăm în interesul apărării adevărului şi a prestigiului ţării, a convenit să discutăm
cu directorul [Ulrich] Frohwein, membru în consiliul de administraţie al institutului,

latura tehnică a înlocuirii articolului. Am repetat şi directorului Frohwein că nu poate
fi în interesul institutului să se răspândească o lucrare care va ridica în opinia publică
românească vii protestări etc. Dl. Frohwein a admis posibilitatea înlocuirii articolului
şi consultând şi alţi membri ai direcţiunii şi consiliului de administraţie mi‑a comuni‑
cat că articolul despre România va fi revăzut şi paginile respective înlocuite. Dl. Gast
mi‑a spus însă că articolul nu poate fi modificat fără autorizaţia autorului (docentul
universitar dr. Konrad Schünemann[5]) şi că pentru a accelera operaţiunea va fi mai
bine ca redacţia să discute direct cu dl. profesor Puşcariu, comunicându‑i modificările
– dl. Puşcariu fiind în aceeaşi vreme şi colaborator al Enciclopediei.
Am constatat, însă, în cursul discuţiilor un fapt despre care nu ştiu dacă aveţi
cunoştinţă: volumul şi articolul despre România a apărut deja şi în parte este şi legat
şi în comerţ (vol. X). Înlocuirea articolului nu s‑ar putea, deci, face decât în exem‑
plarele care nu sunt încă în comerţ. Am căutat să precizez care este proporţia între
exemplarele deja în comerţ şi cele încă în depozit – mi s‑a refuzat însă orice lămu‑
rire. Institutul nu poate să facă astfel de destăinuiri. Am declarat ambilor directori
că noi nu vom putea renunţa la eventualele măsuri decât în cazul când înlocuirea
articolului s‑ar putea face într‑un număr copleşitor de exemplare. Mi s‑au refuzat din
nou lămuririle cerute. Am putut doar obţine declaraţia că numărul de exemplare al
Enciclopediei complete (cu textul înlocuit) va fi mai mare decât numărul exemplare‑
lor puse în comerţ în măsura apariţiei volumelor.
Am impresia că ameninţarea cu executarea măsurilor puse în vedere este un argu‑
ment de o mare greutate în favorul nostru, pe care va fi bine să‑l subliniem şi când se
va discuta modificarea textului.
Cred că va trebui să procedăm în felul următor: dl. profesor universitar Sextil
Puşcariu să răspundă institutului că:
1) nu se mai pune în comerţ nici un volum cu textul actual.
2) în toate exemplarele ce se mai găsesc în depozit, şi legate, şi nelegate (să se sub‑
linieze acest lucru), textul va fi înlocuit cu un text pe care în prealabil îl va fi văzut şi
dl. Puşcariu.
3) institutul trebuie să dea asigurări că numărul exemplarelor încă în depozit şi în
care, prin urmare, textul poate fi înlocuit – nu este numai de câteva mii (ediţia este
de 75.000 ex.)
4) în volumul suplimentar se vor face rectificările cuvenite.
Sunt convins că institutul va accepta condiţiile noastre. S‑ar putea ca la început
să nu accepte redacţia, dar adresându‑se direcţiunii comerciale, punctul nostru de
vedere va trebui să fie acceptat.
Și mai rămâne un argument pe care până acum nu l‑am utilizat: o eventuală con‑
tribuţie a noastră la cheltuielile operaţiunilor necesare.
Vă rog să binevoiţi a‑mi comunica la vremea sa şi mie hotărârile d‑voastre. Între
timp voi căuta să iau contact şi cu autorul articolului.
Iosif Schiopul
Domniei Sale, Domnului Eugen Filotti, Directorul General al Presei şi

Informaţiunilor, Președinția Consiliului de Miniştri, Bucureşti.
[A n e x a 3]
Muzeul Limbei Române

Cluj, 2 aprilie 1930
Mult stimate domnule Filotti,
Vă mulţumesc pentru scrisoarea d‑voastră din 10 martie, cu raportul ataşatului de

presă din Berlin, de care am luat cunoştinţă în mod confidenţial. Am scris imediat la
Leipzig scrisoarea pe care o alătur în copie. Vă rog să‑mi trimiteţi cel mai neîntârziat
la Paris textul articolului Rumänien cu schimbările ce propuneţi (alăturând şi extrasul
ce v‑am trimis). Până soseşte la Paris răspunsul din Leipzig, are vreme să sosească şi
scrisoarea d‑voastră, încât pot să iau şi eu cunoştinţă de articolul modificat.
În caz că redacţia enciclopediei acceptă condiţiile mele, precum nădăjduiesc, vă
voi trimite în viitor toate articolele despre istoria şi geografia României, care vor cere
schimbările mai importante, pentru ca să fie revizuite din partea d‑voastră, cu ajuto‑
rul specialiştilor din Bucureşti, cu repeziciunea necesară la asemenea lucrări.
Mai am în sfârşit o rugare.
Când v‑am scris despre cazul „Enciclopediei”, am trimis o scrisoare şi d‑lui
P. Șeicaru la „Curentul”[6]. D‑sa n‑a scris încă, pe cât ştiu, nimic în această chestiune.
Cum redacţia Lexikonului mă roagă să nu dau lucrul publicităţii, şi eu i‑o făgăduiesc
la sfârşitul scrisorii, vă rog să vorbiţi d‑lui Șeicaru să nu scrie nimic, dacă ar fi vrut s‑o
facă de aici înainte.
Primiţi, vă rog, domnule Filotti[7], expresiunea celei mai înalte consideraţiuni.
Sextil Puşcariu
(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Propagandei Naţionale, inv. 2904,

Presa internă, dos. 245/1930, f. 1–2, 7–9, 24)
[Rezoluţii: „3.IV.930. d‑lui prof. Marcu spre corelare cu actele anterioare şi spre a da ordine de
executare urgentă”. Semnat: Filotti.
„Dl. Voronca. Cu rugămintea de a convoca la Direcţie pe dl. prof. Colbert, asistent universitar”.
Semnat: Alex. Marcu, 4.IV.30.
„8.IV.1930. S‑a executat lucrarea şi s‑a expediat împreună cu extrasul d‑lui Sextil Puşcariu”.
Semnat: Ilarie Voronca.]
[1] Este vorba de faimosul Meyers Lexicon sau Meyers Konversations‑Lexikon – după numele
fondatorului „Bibliographisches Institut”, Joseph Meyer (1796–1856) –, ce a apărut în mai
multe ediţii începând cu 1839 şi până în 1984. În documentul de faţă se face referire la
ediţia a VII‑a (1924–1930), de altfel cea mai redusă ca număr de volume (doar 12) datorită
crizei economice. Coordonatorii celor 12 volume au fost Herrmann Meyer şi Martin Gast
(cf. Geschichte des deutschen Buchhandels im 19. und 20. Jahrhundert: Die Weimarer Republik
1918–1933, vol. II, partea I, Hrsg. Georg Jäger, Ernst Fischer, Stephan Füssel, München,
K.G. Saur Verlag, 2007, p. 450).
[2] Documentul se află reprodus în acelaşi dosar, f. 3–4.
[3] Al.A. Philippide (1900–1979) era fiul lui Alexandru Philippide, eminentul lingvist şi filolog
român, profesor la Universitatea din Iaşi, ce‑şi făcuse studiile la Halle, manifestând mereu
apoi o admiraţie nedisimulată faţă de cultura germană. Fiul acestuia, cu acelaşi nume,
s‑a afirmat ca scriitor, poet şi traducător, specializându‑se între 1922–1928 deopotrivă în
Franţa şi Germania. Revenit în ţară, este încadrat la Direcţia presei din cadrul Ministerului
de Externe, trecând apoi la Ministerul Propagandei, unde va lucra până în 1947. În anii
regimului comunist se va bucura de onoruri, devenind membru corespondent (în 1955), iar
mai apoi titular al Academiei RSR (în 1963).
[4] Denumirea veche în limba română pentru oraşul Leipzig.
[5] Konrad Schünemann (1900–1940) a fost un istoric german, profesor la Universitatea
din Kiel. Bun cunoscător al limbii maghiare şi având contacte cu mediul academic din
această ţară, a abordat în lucrările lui teme de istorie medievală şi modernă maghiară, pri‑
vind relaţiile germano‑ungare, precum şi de istoria minorităţii germane din această ţară.
Schünemann a fost un susţinător al diplomaţiei culturale maghiare, care avea ca scop
denunţarea Tratatului de la Trianon şi câştigarea simpatiei Europei în vederea unei posi‑
bile recuperări a teritoriilor pierdute de Ungaria după primul război mondial. (Vezi Márta
Fata, Das Ungarnbild der deutschen Historiographie, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2004,
p. 20).
[6] Pamfil Șeicaru (1894–1980) era fondator şi director al ziarului „Curentul” (din 1928), fiind
totodată un jurnalist extrem de combativ, cu simpatii de extremă dreapta. Spre sfârşitul
războiului a părăsit România (în 1944), stabilindu‑se la Madrid, unde vreme de trei decenii
a continuat să publice – trimestrial, dar cu intermitenţe – „Curentul”, precum şi mai multe
volume ale românilor din exil. În cele din urmă s‑a mutat la Dachau (Germania), unde şi‑a
continuat activitatea editorială şi unde, de altfel, a şi încetat din viaţă.
[7] Eugen Filotti (1896–1975) urmase iniţial doi ani de studii farmaceutice, însă la finele primei
conflagraţii mondiale va studia dreptul la Bucureşti, având şi o bogată activitate publicis‑
tică. În 1927 intră în diplomaţie, ca ataşat de presă la Praga, după care urcă în ierarhie, fiind
numit în 1930 – la recomandarea lui N. Titulescu – director al Presei şi al Informaţiilor
în cadrul Ministerului român de Externe. Ulterior va ajunge ambasador la Ankara, Atena,
Sofia şi Budapesta, pentru ca la sfârşitul celui de‑al doilea război mondial să fie unul din
experţii delegaţiei române la Conferinţa Păcii de la Paris. La începutul regimului comunist
a fost privit mereu cu suspiciune, pentru ca în 1957 să devină directorul Editurii în Limbi
Străine din cadrul Institutului Român pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea, context în
care a publicat mai multe traduceri din opere literare.
Muzeul Limbei Române

Cluj, 12 ianuarie 1932
Domnule Ministru,
Cu o vie satisfacţie am cetit proiectul de lege al Învăţământului superior şi vă

rog să primiţi cele mai sincere felicitări pentru reformele bune şi înţelepte pe care le
cuprinde.
Crezând că unele sugestii vă pot fi folositoare la alcătuirea textului definitiv de
lege, mi‑am luat voie a pune pe hârtie modificările care s‑ar putea aduce proiectului
– fără să atingă economia lui – în unele amănunte. Ele vor fi depuse şi consiliului
Facultăţii de Litere din Cluj în şedinţele în care va discuta noua lege. Spre uşurarea
orientării am adăugat o făşie de hârtie care indică rândurile paginei la care trimit.
Anexa despre „Burse şi şcoli române în străinătate” cuprinde un gând care mă
preocupă de mult şi care stă în strânsă legătură cu reforma învăţământului.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, de‑odată cu cele mai bune urări pentru anul
care a început, asigurarea deosebitei mele stime.
Sextil Puşcariu
Domniei Sale, Domnului Ministru al Instrucţiunii Publice. Bucureşti
Anexă
BURSE ȘI ȘCOLI ROMÂNE ÎN STRĂINĂTATE
Sistemul actual al burselor de studii în străinătate trebuie revizuit şi supus unei

organizări. Statul român cheltuieşte în fiecare an sume considerabile cu bursierii săi,
aleşi în general fără selecţiunea necesară, stând în străinătate timp mai îndelungat
decât este de neapărată trebuinţă şi neîndrumaţi şi necontrolaţi în cursul anilor de
studii.
Principiile care ar trebui să stea la baza acordării burselor ar trebui să fie urmă‑
toarele:
1) Tinerii noştri ar trebui să absolve universităţile din ţară, care le pot da, în toate
specialităţile, o pregătire profesională şi o îndrumare ştiinţifică bună. Numai după
terminarea studiilor universitare în ţară, după ce vor avea deci o pregătire în spirit
naţional, cei cu aptitudini deosebite vor primi burse de perfecţionare în străinătate.
2) Durata stagiului în străinătate nu va depăşi doi ani. Absolvenţii universităţilor
noastre, stăpâni pe metodele de investigaţie, nu vor pierde în străinătate timpul spre
a se introduce în studiu şi, îndrumaţi de la început bine, vor profita în doi ani mai
mult decât actualii bursieri în patru, dând astfel statului putinţa să acorde un număr
îndoit de burse. Unii dintre ei vor putea beneficia mai târziu, după ce vor ocupa pos‑
turi în învăţământul universitar, de burse noi de specializare.
3) Recrutarea bursierilor se face din partea universităţilor. Ministerul acordă fie‑
cărei universităţi un anumit număr de burse, care se vor împărţi pe facultăţi. Fiecare
facultate publică concurs şi recomandă ministerului ca bursieri pe acei absolvenţi ai
săi care s‑au dovedit în cursul studiilor ca elementele cele mai capabile şi cu calităţi
sufleteşti distinse. Profesorul de specialitate face un raport amănunţit, prin care ia
oarecum garanţia pentru candidatul recomandat şi rămâne în legătură mai departe
cu elevul său şi după ce acesta a plecat în străinătate, urmărindu‑i de aproape activi‑
tatea şi sfătuindu‑l necontenit.
4) Legătura firească între profesor şi elevul său plecat în străinătate nu este însă
de ajuns. E necesar să existe o evidenţă asupra tuturor bursierilor şi în acelaşi timp
este de neapărată trebuinţă ca printr‑o organizaţie bună să li se ajute tinerilor trimişi
în străinătate să poată pătrunde fără greutăţi şi fără pierdere de vreme în biblioteci,
la cursurile şi la laboratoarele (seminarele, institutele, clinicele etc.) maeştrilor. În
timpul liber ei vor fi conduşi în muzee, teatre, uzine etc., iar în vacanţe vor lua parte
la excursii organizate în cele mai interesante regiuni şi oraşe ale ţării respective, pen‑
tru ca, în afară de pregătirea ştiinţifică, să‑şi agonisească o cultură generală cât mai
amplă şi să cunoască – cu cheltuiala cea mai mică de timp şi de bani – cât mai bine
ţara în care vor sta doi ani.
5) Fiecare bursier trebuie să‑şi dea seama de sacrificiile ce le aduce statul pentru
el şi în schimb să întrebuinţeze timpul petrecut în străinătate pentru o activă propa‑
gandă pentru ţară. Prin legături personale, prin conferinţe şi prin articole de reviste şi
gazete, bursierii vor duce o acţiune sistematică de răspândire a cunoştinţelor despre
România şi români şi de rectificare consecventă a părerilor greşite şi uneori tenden‑
ţioase a stărilor de la noi.
6) O parte din aceşti bursieri, după întoarcerea în ţară, se vor dedica învăţămân‑
tului superior. Azi, când nu mai avem două, ci patru universităţi, şi o seamă de şcoli
înalte de specialitate, trebuie să ne îngrijim de o succrescenţă pentru multele catedre
universitare existente. Calea normală pentru ocuparea unei catedre e cea a selecţionă‑
rii valorilor, în timpul petrecut ca asistenţi, şefi de lucrări şi conferenţiari. Acest per‑
sonal ştiinţific, ataşat universităţii, are şi el nevoie de a face studii de specialitate în
discipline care la universităţile noastre nu sunt încă reprezentate. Pentru aceşti tineri,
care se dedică carierei universitare, trebuie create de asemenea burse – de un an aces‑
tea –, la care pot candida, după un stagiu de doi ani ca asistenţi, şi foştii bursieri.
7) În sfârşit, profesorii universitari însăşi au nevoie, din când în când, să ia contact
cu străinătatea, punându‑se la curent cu ultimele achiziţii ale ştiinţei, făcând legături
personale cu colegii din străinătate sau reînnoind legături vechi, vizitând institutele,
laboratoriile, clinicele şi muzeele de specialitate, şi utilizând bibliotecile din străină‑
tate. Nu este admisibil ca statul să aducă toate sacrificiile pentru studenţi şi nici unul
pentru cei cărora le e încredinţată instrucţia şi educaţia acestora, profesorii universi‑
tari. O călătorie de o lună sau două în străinătate, din timp în timp, este minimum ce
se cuvine profesorului universitar. Țara ar câştiga în vază prin conferinţele şi lecţiu‑

nile ce aceşti misionari ai culturii româneşti le‑ar face la universităţile străine.
Mijlocul cel mai potrivit de realizare a acestor deziderate este crearea de Institute
sau Școli române în capitalele ţărilor de cultură veche din apus. Cele două şcoli
române existente, cea din Paris (Fontenay‑aux‑Roses) şi Roma, întemeiate după răz‑
boi[1], au dat roade din cele mai bune şi au contribuit în mare măsură la prestigiul
ţării noastre în străinătate ca stat cultural.
Întemeierea unui Institut Român la Berlin nu mai poate întârzia, căci România
nu se poate dispensa de tot folosul mare pe care îl poate avea dintr‑o apropiere de cul‑
tura germană şi dintr‑o orientare a unei părţi a bursierilor săi spre focarele ştiinţifice
ale universităţilor germane.
Institutul Român la Berlin n‑ar trebui să fie însă numai o şcoală de specializare
pentru anumite ramuri ale ştiinţei (istorie şi filologie), ca şcoalele din Paris şi Roma;
cadrele lui trebuie să fie mai largi. Adăpostind pe bursierii trimişi de toate facultăţile
universităţilor noastre, precum şi de Școala Politehnică din Timişoara şi de Teologia
din Chişinău, el ar trebui astfel organizat încât membrii acestui Institut să găsească
în el toate îndrumările necesare şi toate înlesnirile pentru ca să profite în cea mai
largă măsură de timpul petrecut în străinătate.
Experienţa făcută de cele două şcoli existente ne arată că izolarea bursierilor
într‑un cerc restrâns de conaţionali nu este bună şi că bursierii noştri se întorc une‑
ori, după doi ani, fără să cunoască bine limba ţării în care au petrecut şi fără să fi făcut
legături ştiinţifice[2]. De aceea, o parte a membrilor – înainte de toate cei căsătoriţi
şi domnişoarele – pot locui în afară de Institut, unde vor lua numai masa şi vor asista
la întrunirile reglementare. La masa comună vor fi primiţi şi câţiva studenţi germani,
care vor da şi lecţii de limba germană în caz de trebuinţă.
Chiar constrângerea elevilor de a urma cursurile numai la universitatea din capi‑
tala Franţei sau Italiei nu este în interesul lor, căci capitalele nu au totdeauna pe cei
mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţei. Acest lucru se observă mai ales în Germania,
unde universităţile de provincie au fiecare somităţi ştiinţifice şi câteva institute mai
perfecţionate decât capitala[3]. De aceea ar fi bine ca între membrii Institutului ce se
va înfiinţa la Berlin, unii să fie externi, având posibilitatea de a petrece o parte din
cele 4 semestre la alte universităţi germane.
Membrii externi nu vor pierde legătura cu centrul, căci ei vor continua să fie îndru‑
maţi de direcţiunea Institutului, căreia îi va da seama despre activitatea desfăşurată.
Mai mult decât atât. Prin aceşti membri externi se pot stabili legături şi cu ceilalţi
studenţi români din Germania care, fără să fie membri ai Institutului, se vor grupa
în mod firesc în jurul acestuia. De asemenea, trebuie creată o legătură între Institut
şi Legaţia română din Berlin. Membrii Institutului vor deveni colaboratorii cei mai
activi ai ataşatului de presă, iar biblioteca Institutului, ţinută la curent cu toate publi‑
caţiile importante, va deveni adevăratul aparat de documentare pentru oricine caută
informaţii despre români.
Institutul român ce se va înfiinţa la Berlin îşi va putea împlini misiunea mai ales
dacă va avea o conducere bună şi i se vor asigura mijloacele materiale necesare pentru
o funcţionare bună.
Sufletul fiecărei instituţii este conducătorul ei. De aceea, ca director al Institutului

de la Berlin va trebui căutat între profesorii universităţilor noastre un bărbat care, pe
lângă reputaţia sa de savant, să aibă şi talente de bun organizator, să fie un animator
de muncă şi un educator al tinerimii. El trebuie să cunoască perfect limba germană şi
să aibă legături personale cu lumea ştiinţifică din Germania şi să se bucure de auto‑
ritate în faţa colegilor săi români. Numai astfel va putea iniţia schimbul de profesori
între universităţile germane şi cele româneşti, condus fiind numai de interesul învă‑
ţământului, iar nu de prieteni şi de presiuni politice. Cel puţin două luni pe an va
trebui să stea la Berlin, spre a cunoaşte toate nevoile şcoalei, spre a da directive şi spre
a avea contact direct cu Institutul.
Colaboratorul său va fi subdirectorul, care‑l înlocuieşte în timpul absenţei sale din
Berlin şi este şi conducătorul administrativ al Institutului. Acesta va fi un profesor
german, care va locui în Institut, unde va avea – împreună cu familia sa – masa gra‑
tuită în schimbul serviciilor aduse. El va fi în contact zilnic cu membrii Institutului,
înlesnindu‑le accesul în biblioteci, laboratorii, seminarii, clinici etc., îndrumându‑i
la cursurile cele mai utile, dându‑le recomandaţii pentru alte universităţi germane şi
ajutându‑i să‑şi câştige o cultură generală cât mai bogată şi cunoştinţe cât mai temei‑
nice despre Germania, prin aranjarea de excursii şi conferinţe. În acelaşi timp va avea
grijă ca membrii Institutului să locuiască igienic şi confortabil şi să aibă o hrană bună.
Pentru aceasta este nevoie, înainte de toate, ca Institutul să fie adăpostit într‑o clă‑
dire potrivită, într‑un cartier central, dar liniştit. În afară de locuinţa subdirectorului
şi de camerele rezervate directorului şi profesorilor, clădirea va avea pentru membrii
Institutului camere confortabile, luminoase şi un număr îndestulător de băi. Comune
vor fi sufrageria, sala de studii şi biblioteca, o sală de conferinţe, una de recreaţie şi
una de recepţie.
Bugetul anual al Institutului va trebui să cuprindă următoarele posturi:
1. Bursele de perfecţionare pe doi ani şi bursele de specializare pe un an.
Bursele de perfecţionare vor fi acordate de Ministerul Instrucţiunii din Bucureşti,
din doi în doi ani, după recomandarea următoarelor instituţiuni:
3 burse pentru Facultăţile de Teologie din Bucureşti, Cernăuţi şi Chişinău;
4 burse pentru Facultăţile de Litere şi Filosofie din Bucureşti, Cernăuţi, Chişinău
şi Iaşi;
4 burse pentru Facultăţile de Știinţe din Bucureşti, Cernăuţi, Cluj şi Iaşi;
4 burse pentru Facultăţile de Drept din Bucureşti, Cernăuţi, Cluj şi Iaşi;
3 burse pentru Facultăţile de Medicină din Bucureşti, Cluj şi Iaşi;
1 bursă pentru Facultatea de Medicină veterinară din Bucureşti;
2 burse pentru Școlile Politehnice din Bucureşti şi Timişoara.
Bursele de specializare pe un an vor fi acordate de Ministerul Instrucțiunii din
Bucureşti din doi în doi ani, după recomandarea următoarelor instituţii:
4 burse pentru asistenţii Facultăţilor de Litere şi Filosofie din Bucureşti, Cernăuţi,
Cluj şi Iaşi;
4 burse pentru asistenţii Facultăţilor de Știinţe din Bucureşti, Cernăuţi, Cluj şi
Iaşi;
3 burse pentru asistenţii Facultăţilor de Medicină din Bucureşti, Cluj şi Iaşi;
1 bursă pentru asistenţii Facultăţii de Medicină veterinară din Bucureşti;

2 burse pentru asistenţii Școalelor Politehnice din Bucureşti şi Timişoara.
Numărul total al bursierilor va fi deci anual de 28.
Membrii externi vor primi bursa întreagă în bani; membrii externi cu locuinţa în
Berlin vor primi jumătate bursa în bani şi masa (prânz şi cină) gratuită la Institut,
membrii interni vor primi întreţinerea completă în Institut şi un adaos în bani.
Din sumele ce se vor reţine din partea Institutului, pentru locuinţa şi masa mem‑
brilor, se vor acoperi toate cheltuielile de întreţinere ale Institutului (încălzit, luminat,
apă, spălat, funcţionari, servitori, masa subdirectorului, funcţionarilor, oaspeţilor),
iar pentru cheltuieli neprevăzute (reparaţii, îmbunătăţiri etc.) şi pentru cheltuieli de
reprezentare se va pune la dispoziţia direcţiei o sumă anuală globală.
Spre alcătuirea unei biblioteci restrânse, dar cuprinzând toate lucrările impor‑
tante pentru o cât mai amplă documentare asupra României, va fi nevoie de o sumă
mai mare numai la întemeierea Institutului. În anii următori ajunge o sumă nu prea
mare pentru ţinerea la curent a bibliotecii cu scrierile noi şi cu procurarea treptată a
cărţilor epuizate (prin anticariate sau prin cumpărarea de la biblioteci particulare).
Din această donaţie anuală se vor acoperi şi cheltuielile de legare şi diurna biblioteca‑
rului. Multe cărţi şi mai ales publicaţiile periodice româneşti se vor primi în schimb
cu publicaţiile Institutului.
Pentru aceste publicaţii ale Institutului trebuie prevăzută o sumă însemnată,
pentru ca ele să poată apărea în cele mai bune condiţiuni ştiinţifice şi tehnice.
Într‑adevăr, Institutul va câştiga în prestigiu – şi prin el România ca stat cultural –
dacă publicaţiile sale vor fi la înălţimea cerinţelor moderne. Mai ales în Germania,
unde nici o altă propagandă nu prinde atât de mult ca cea întemeiată pe lucrările cu
caracter ştiinţific, trebuie dată cea mai mare atenţie acestor publicaţii. Exemplul bule‑
tinului Institutului Ungar de la Berlin, „Ungarische Jahrbücher”, la care colaborează
cei mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţei din Ungaria şi care se bucură nu numai în
Germania, ci în întreg apusul de cea mai bună reputaţie – fără să se observe propa‑
ganda politică strecurată sub înfăţişarea strict obiectivă – este pe deplin edificator[4].
Lucrările ştiinţifice ale membrilor Institutului român (teze de doctorat, cercetări
de laborator), fiind lucrări de începători şi de amănunt din toate domeniile ştiinţei,
vor fi publicate separat, alcătuind „Biblioteca Institutului Român din Berlin”.
„Buletinul Institutului” – trimestrial – va fi, în schimb, publicaţia care va face
cunoscută în Germania, prin articole succinte informative, întreaga mişcare culturală
a României. Într‑unul sau două mici studii, publicate în fruntea fiecărui număr, s‑ar
da informaţiuni exacte despre câte o instituţie importantă (Academia Română, uni‑
versităţile, şcolile speciale, muzee, societăţile culturale etc.) sau s‑ar discuta, în legă‑
tură cu vreo carte importantă apărută în România sau în străinătate despre români,
descoperirile ştiinţifice făcute de români sau chestiuni privitoare la România. Restul
ar fi recenzii scurte despre cărţile apărute şi informaţiuni periodice despre mişcarea
culturală (literatură, teatre, intituţiuni nouă), legislativă, economică, financiară etc.
Buletinul Institutului din Berlin va avea deci un caracter asemănător cu acel al publi‑
caţiei germane „Forschungen und Fortschritte”[5].
Membrii Institutului ar putea fi utilizaţi – fiecare pentru specializarea pe care o

reprezintă – la partea informativă a buletinului. Articolele cele mai importante însă,
vor fi scrise de savanţii noştri cu reputaţie. Numai o remunerare bună va putea asi‑
gura o colaborare sigură a acestora.
Pentru excursii de studii va fi de asemenea prevăzută o sumă anuală. Asemenea
excursii – mai puţin costisitoare când sunt făcute în grup – se vor face în timpul vacanţe‑
lor de Crăciun şi a celor semestriale, iar în vacanţele mari de vară, membrii Institutului
în loc să se întoarcă în ţară sau să stea în Berlin, vor putea petrece în regiunile climate‑
rice ale Germaniei, unde vor învăţa mai bine limba, nefiind împreună, şi unde vor putea
pregăti în linişte examene sau lucrări.
Directorul Institutului va îngriji ca în fiecare an universităţile noastre să trimită

câte un profesor român, care cunoaşte bine limba germană, la Berlin, pentru un sta‑
giu de şase săptămâni. Aceşti profesori vor face conferinţe, arătând contribuţia lor
personală la progresul ştiinţei şi progresele realizate în specialitatea lor în România.
Locuind la Institut, unde vor avea toată întreţinerea gratuită, vor avea ocazia să urmă‑
rească de aproape activitatea membrilor, dându‑le sfaturi şi indicaţii folositoare.
În acelaşi timp, Institutul va invita profesori germani să facă conferinţe la uni‑
versităţile române. De preferinţă vor fi aleşi reprezentanţii unor specialităţi care nu
sunt reprezentate la universităţile noastre sau învăţaţi care au introdus în metoda de
investigaţie ceva nou şi personal.
Tuturor profesorilor – celor români şi celor germani – Institutul le va plăti cheltu‑
ielile de drum în clasa I‑a şi le va da pe tot timpul deplasării o diurnă.
Bugetul anual va fi acoperit în cea mai mare parte din sumele cu care statul român
acoperă 28 de burse în străinătate.
Cum Germania are tot interesul ca legăturile pe teren cultural cu România să
devină cât mai strânse, este probabil că ea îşi va asuma – Institutul Ungar din Berlin
e susţinut pe de‑a‑ntregul de statul german – o parte a celorlalte cheltuieli, punând
bunăoară la dispoziţia statului român clădirea amenajată cu toate cele necesare pen‑
tru Institut şi suportând cheltuielile împreunate cu trimiterea profesorilor germani
în România.
Sextil Puşcariu
(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,

dos. 529/1932, f. 52, 66–73)
[1] Despre aceste două aşezăminte vezi: Veronica Turcuş, Școala Română din Roma (1922–1947),
Cluj, Edit. Școala Ardeleană, 2016; Petre Țurlea, Școala Română din Franţa, Bucureşti,
Edit. Academiei, 1994.
[2] Sextil Puşcariu face aluzie în principal la Școala Română de la Fontenay‑aux‑Roses, locali‑
tate situată atunci la vreo 5–6 km de Paris. Distanţa ce separa Școala de instituţiile de educa‑
ţie elevată a fost poate cel mai important obstacol pentru bursierii români de a avea o bună
conexiune cu mediul parizian, devenind frecvent şi un important motiv de nemulţumire
a locatarilor. Numai că depărtarea era justificată de primul şi longevivul director al Şcolii

– istoricul Nicolae Iorga (care a condus instituţia până la moartea acestuia, în toamna lui
1940) – prin aceea de a fi feriţi studenţii de tentaţiile neintelectuale ale Parisului, în felul
acesta clădirea de la Fontenay‑aux‑Roses jucând mai curând rolul de cămin. De altfel, toţi
bursierii de la Fontenay‑aux‑Roses erau obligaţi să fie prezenţi noaptea în clădirea sta‑
bilimentului, li se interzicea să aducă musafiri în cameră, nu li se permitea să locuiască
împreună cu soţiile în Şcoală etc, aceste restricţii generând nu de puţine ori insatisfacţia
locatarilor. În asemenea împrejurări, bursierii mergeau zilnic la Paris, la biblioteci, cursuri
etc, pentru ca seara să revină la Şcoală. Astfel, depărtarea de oraş era un mare dezavantaj,
în sensul că se pierdeau cu deplasarea minimum două ore. Prin anii 20, când Ion Breazu
era bursier aici, tânărul venit de la Cluj îi relata mentorului său Sextil Puşcariu „de cele
văzute şi experimentate la Şcoala Română”, motiv pentru care era „sincer mâhnit”: Iorga
nu se interesa de Şcoală, iar când ajungea la Paris era preocupat de conferinţele sale, de a
întreţine relaţii cu intelectualii francezi, de a‑şi publica texte etc, „încât nu găsea vreme să
se ocupe de Institut şi elevii săi”; în plus, biblioteca Şcolii nu era catalogată, nimeni nu se
ocupa de îndrumarea bursierilor etc (Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din
tinereţe (1895–1906), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p. 229). De altfel, aceştia
erau supuşi la tot felul de corvezi, făcând documentare pentru directorul aflat la Bucureşti,
ori căutându‑i cărţi, făcându‑i traduceri, corecturi, indexuri, diverse comisioane etc, ceea
ce pe unii îi cam exaspera. Iar când N. Iorga venea la Paris ca să conferenţieze prin diverse
locuri (îndeosebi la Sorbona), elevii Școlii îl aşteptau in corpore la gară, ovaţionându‑l, îl
conduceau cu alai la Școală, pentru ca apoi să asiste regulat la acele conferinţe, deoarece
„francezi erau puţini, fie că nu‑i interesau, fie că nu le plăcea felul de a vorbi al profesorului”
(Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p. 133).
Însă nu acelaşi lucru s‑a întâmplat în cazul Școlii Române de la Roma, unde Vasile Pârvan
şi‑a dorit să ridice o impresionantă clădire, „Accademia di Romania”, într‑o zonă accesibilă,
cu camere confortabile pentru bursieri, care aveau o mare libertate de mişcare, de inter‑
acţiune cu mediul italian. Nu întâmplător, după doi ani petrecuţi la Şcoala Română de la
Paris (1931–1933), Traian Chelariu – care primeşte un stipendiu pentru un an şi la Şcoala de
la Roma – găseşte clădirea din capitala Italiei drept „un palat în adevăratul sens al cuvân‑
tului”, pentru el fiind o schimbare majoră, „ca trecerea dintr‑un internat sărac de liceeni
într‑un cămin studenţesc luxos” (Traian Chelariu, Zile şi umbra mea. Jurnal, ed. Corneliu
Popescu, Iaşi, Edit. Junimea, 1976, p. 151).
[3] În plus, trebuie menţionat că strategia studiilor itinerante a fost specifică învăţământului
superior german, care permitea reunirea diverselor certificate (credite transferabile) de la
universităţile germane, ce justificau semestrele necesare prezentării la examenele de doc‑
torat, spre deosebire de mediul francez, care impunea „sedentarismul” universitar. Asta şi
explică de ce mai toţi studenţii români ce au studiat în Germania încă din a doua jumătate
a veacului XIX au trecut pe la câteva universităţi pentru unul sau mai multe semestre.
[4] „Ungarische Jahrbücher” era periodicul Seminarului Maghiar de pe lângă Universitatea
din Berlin, apărut în 23 de numere între 1921–1943. Publicaţia a fost iniţiată de Robert
Gragger, cel care de altfel a pornit şi o serie de ungarologie, acoperind o varietate complexă
de teme, de la istorie, filologie, sociologie, până la chestiuni de economie.
[5] „Forschungen und Fortschritte” a apărut din octombrie 1925 până în 1967, cu o întrerupere
(suspendare) între ianuarie 1945 şi aprilie 1947.
Ministerul Instrucţiunii Publice, al Cultelor şi Artelor

Universitatea Mihăileană din Iaşi
Rectoratul
No. 275 Iaşi 3.II.[1934]
Domnule Ministru,
Invitat de profesorul Emil<Ernst> Gamillscheg, directorul Seminarului de

Romanistică al Universităţii din Berlin[1], am început seria de anul acesta a con‑
ferinţelor române la Seminarul de Romanistică de acolo cu o lecţie despre „Cărţile
populare germane la români” şi în urma propunerii d‑sale am putut dezvolta, mai
întâi, aceeaşi conferinţă şi la Seminarul de Romanistică al Universităţii din Leipzig,
condus de profesorul Walter von Wartburg[2].
Atât la Leipzig, cât şi la Berlin am fost primit cu o afabilitate extraordinară şi pro‑
fesorii şi‑au dat toată osteneala ca să facă cunoscută ţinerea conferinţei şi să deştepte
interes pentru ea. În consecinţă, în Berlin am avut aproape 300 auditori (membrii
Legaţiei în frunte cu dl. ministru Petrescu‑Comnen[3], profesori, studenţi, români,
studenţii Seminarului de Romanistică, presa şi alţi intelectuali) şi cred că pot afirma
aceasta, conferința a fost foarte bine primită.
Nu insist asupra importanţei ce are această intensificare a raporturilor intelec‑
tuale dintre două ţări, căci ea e evidentă. Dar să‑mi fie îngăduit a sublinia că prin
conferinţe de felul acesta se întăreşte prestigiul ştiinţei şi universităţilor româneşti în
străinătate, iar aceasta constituie unul din imponderabilele de însemnătate mare în
viaţa popoarelor şi în raporturile dintre ele.
Meritul acestei mişcări, pentru a se face cunoscută în Germania şcoala româ‑
nească şi a se strânge legăturile, revine în primul loc profesorului Emil Gamillscheg
din Berlin. Și cred, domnule ministru, că cel mai potrivit mijloc, prin care i s‑ar arăta
atenţia ce dăm acestui lucru şi recunoştinţa noastră, ar fi să se găsească mijloacele
(circa 15 mii de lei) şi să se facă – luându‑se înţelegere cu Facultatea de Litere din
Bucureşti şi cu „Fundaţia Universitară Carol I” – începutul reciprocităţii, prin aceea
că dl. profesor Gamillscheg ar fi invitat să ţină şi d‑sa o conferinţă în ţară la noi, de
pildă la „Fundaţia Universitară Carol I” din Bucureşti.
În nădejdea că această propunere va găsi o soluţionare favorabilă, vă asigur, dom‑
nule ministru, de cea mai înaltă stimă.
Rector,
Traian Bratu[4]
Secretar general,
[Indescifrabil]
Anexă
Muzeul Limbei Române Cluj, 27 februarie 1934
Str. Elisabeta 23
Nr. 104/1934
La adresa d‑voastră nr. 22123 din 24 februarie am onoarea a vă răspunde că sunt cu

totul de opinia d‑lui coleg Tr. Bratu şi cred că o invitare a d‑lui profesor E. Gamillscheg
în ţară ar contribui la strângerea legăturilor – atât de utile – cu universităţile germane
şi ar însemna o atenţie binemeritată faţă de eminentul savant de la Universitatea din
Berlin, care totdeauna a dat o deosebită atenţie, în cursurile şi lucrările sale, filologiei
române.
Anul trecut când, invitat la Seminarul de limbi romanice din Berlin, am făcut o
conferinţă în capitala Germaniei, am putut vedea, ca şi dl. Bratu, marele interes pe
care dl. Gamillscheg a ştiut să deştepte pentru ştiinţa română şi m‑am bucurat de o
primire deosebit de călduroasă atât la Berlin, cât şi la Dresda, Leipzig şi Tübingen,
unde am fost de asemenea invitat[5].
Cred că suma de 15.000 lei propusă de dl. Bratu ar trebui majorată la 20.000, sau
să se elibereze d‑lui Gamillscheg un permis de parcurs pe căile ferate, pentru ca d‑sa
să ţină 1–2 conferinţe şi la Muzeul Limbei Române, cu care stă de mulţi ani în strânse
legături ştiinţifice.
Dacă aprobaţi acest lucru, vă rog să mă înştiinţaţi, pentru ca să îl pot invita şi
personal.
Primiţi, vă rog, domnule director general, încredinţarea deosebitei mele stime.
Sextil Puşcariu
Directorul Muzeului Limbei Române
Domniei Sale, Domnului Director General al Învăţământului Superior, Bucureşti.

dos. 523/1934, f. 1, 4)
[Rezoluţie la primul document: „24 febr. 1934. Se aprobă în principiu propunerea, rămâ‑
nând ca pentru modalităţile invitării să fie întrebaţi şi d‑nii prof. S. Puşcariu de la Cluj şi Al.
Tzigara‑Samurcaş”. Semnat: Al. Lapedatu.]
[Însemnare marginală la finele primului document: „Notă: aceeaşi adresă s‑a expediat şi d‑lui
ministru Nistor, care a ţinut la Berlin conferinţă anul trecut, fiind invitat tot de dl. prof. Emil
Gamillscheg”.]
[1] Ernst Gamillscheg (1887–1971) era un celebru romanist. Absolvent al Universităţii din
Viena în 1909, ca discipol al lui Wilhelm Meyer‑Lübke, dar şi cu un stagiu de specializare
la École Pratique des Hautes Études din Paris, unde a lucrat sub îndrumarea lui Mario
Roques şi Jules Gilliéron, Gamillscheg va participa la primul război mondial, pentru ca
în 1916 să fie chemat la Universitatea din Innsbruck, ca profesor extraordinar de filologie
romanică (titular din 1919). În 1925 trece la Universitatea din Berlin, aici organizând un
Seminar de Romanistică renumit în toată lumea, aproape hegemonic în acest domeniu,
context în care a şi fost ales membru corespondent al Academiei Române (1929). Onorurile
încep să curgă mai ales în perioada regimului nazist, Gamillscheg devenind membru al
Academiei Prusace de Știinţe (1936), membru corespondent al Academiei de Știinţe din
Bayer (1938), este decorat de Adolf Hitler (1939), pentru ca între 1940 şi 1944 să aibă şi cali‑
tatea de „preşedinte” al Institutului German de Știinţe din Bucureşti. Din 1946 devine pro‑
fesor la Universitatea din Tübingen. Din lucrările sale, se cuvin a fi amintite: Etymologisches
Wörterbuch der französischen Sprache (2 vol., 1926, 1929); Romania Germanica (3 vol., 1934,
1935, 1936); Über die Herkunft der Rumänen (1940); Historische französische Syntax (1957) ş.a.
[2] Walter von Wartburg (1888–1971) era elveţian de origine, cu studii temeinice la Berna,
Zürich, Florenţa şi Paris, între 1929 şi 1939 predând la Universitatea din Leipzig. După
izbucnirea celui de‑al doilea război mondial se stabileşte la Basel, unde va preda filologia
franceză la universitatea de aici. Este apreciat ca un important filolog şi lexicograf, lucrarea
sa cea mai importantă fiind Französisches Etymologisches Wörterbuch, începută în 1922, ce a
reunit în cele din urmă 25 volume (cu peste 17.000 pagini), ediţie finalizată abia în 2002.
[3] Nicolae Petrescu‑Comnen (1881–1958) era ministru plenipotenţiar al României la Berlin
pentru a doua oară (1932–1938), după ce mai ocupase acest post între 1928–1930, îndepli‑
nind aceeaşi misiune la Berna (1923–1928) şi Vatican (1930–1932, 1938–1940). Era absolvent
al Facultăţilor de Drept şi Litere din Bucureşti, devenise profesor de economie şi legislaţie
industrială la Universitatea din capitală, pentru ca apoi să aibă o bogată activitate diploma‑
tică. În 1938 va fi secretar de stat, iar apoi ministru la Afacerile Externe, pentru ca odată cu
instaurarea regimului antonescian să se retragă la pensie, stabilindu‑se la Florenţa (Italia).
Vezi asupra lui Adrian Viţalaru, Nicolae Petrescu‑Comnen. Diplomat, Iaşi, Edit. Universităţii
„Al.I. Cuza”, 2014.
[4] Traian Bratu (1875–1940) era pentru a doua oară rectorul Universităţii din Iaşi (1921–1922,
1932–1938), cu porniri autoritare în conducerea instituţiei, de altfel membru al Partidului
Naţional Țărănesc şi apropiat de profesorii de stânga (P. Bujor, C.I. Parhon, I. Borcea, Iorgu
Iordan, C. Fedeleş ş.a.). Absolvise Facultatea de Litere din Bucureşti (1898), cu un doctorat
la Berlin (1907), pentru ca imediat să devină conferenţiar, iar din 1916 profesor la catedra
de Limba şi literatura germană din Iaşi. Datorită atitudinii intransigente faţă de legionari,
Traian Bratu a fost victima unui atentat la 1 aprilie 1936, din care a scăpat cu viaţă. În afară
de preocupările în ce priveşte germanistica, Bratu era legat de acest spaţiu şi prin căsătoria
lui cu Erika Schmidt (în 1909), dintr‑o familie de evrei, fratele acesteia fiind inginer, direc‑
tor general la „Siemens und Schuckert” (Germania).
[5] În ianuarie‑februarie 1933, Sextil Puşcariu a ţinut mai multe conferinţe în Germania. La
Berlin, în câteva rânduri a vorbit în cadrul Seminarului de limbi romanice despre Legăturile
culturale dintre Germania şi România (cf. „Glasul Bucovinei”, nr. 3996/19 februarie 1933, p. 3),
iar prelegerea Deutsche Kultureinflüsse auf das rumänische Volk a fost deopotrivă prezentată
la Berlin, Jena, Dresda şi Leipzig (cf. „Bukarester Tageblatt”, VII, nr. 1760/10 februarie 1933,
p. 1; nr. 1761/11 februarie, p. 1; „Vom Leben und Wirken der Romanen”, Leipzig, Heft 6). La
Tübingen a conferenţiat despre Rumänisch und Romanisch (cf. „Archiv für das Studium der
Neuren Sprachen”, Halle, 164 Band, Heft 1/2, 1933, p. 209–233).
4
Dr. M. Block[1] Lipsca, 8 iulie 935
Leipzig C 1, Mozart str. 8
Domnule Ministru,
Institutul de Limbă Română, de pe lângă Universitatea din Leipzig, este înfiinţat

la 1893. E întâiul centru de acţiune universitar străin, care a urmărit să contribuie la
cunoaşterea mai temeinică întâi a limbii şi într‑o oarecare măsură şi a culturii româ‑
neşti. Sprijinit de regele Carol I, a putut să‑şi organizeze o bibliotecă excelentă care
cuprinde esenţialul literaturii, al filologiei şi istoriei, şi textele literare cele mai însem‑
nate de până la război. Domnul prof. Sextil Puşcariu a apreciat‑o foarte mult.
Războiul a întrerupt dezvoltarea aceasta foarte îmbucurătoare. Ministerul de
Instrucţie a încetat să subvenţioneze institutul, iar interesul românesc pentru el a
slăbit. Timp de câţiva ani chiar existenţa acestui institut a fost pusă în dubiu.
Elev al prof. Weigand[2], am trăit timp de aproape 10 ani în România spre a stu‑
dia temeinic limba şi a cunoaşte viaţa ţărănimii şi cultura ţării (am funcţionat în acest
răstimp ca şi suplinitor de engleză şi germană la liceele „Șincai”, „Mihail Eminescu”
şi altele din Bucureşti), am fost însărcinat în 1930 să girez, ca lector de română, fostul
Institut Weigand, în cadrul institutului romanic.
Încurajat de vizitele domnilor profesori S. Puşcariu (1933) şi D. Gusti (1935)[3], şi
de interesul crescând al problemelor româneşti, cred că vremea unei intensificări a
acţiunii Institutului de Limbă Română a venit. Șederea mea îndelungată în România
şi relaţiile pe care am avut norocul să le leg acolo m‑au făcut nu numai să iubesc sin‑
cer ţara, ci m‑au întărit şi în credinţa că România şi sud‑estul poate avea o misiune
strălucită, dacă utilizează toate posibilităţile bogate de care dispune.
Eu din parte‑mi, cum am avut prilejul să‑l încredinţez şi pe dl. prof. Gusti, mă
socotesc în slujba culturii româneşti şi a recunoaşterei ei.
Nădăjduiesc că îmi va fi cu putinţă să plec în România în lunile septembrie şi
octombrie spre a cunoaşte lucrările şi cercetările în curs, îndeosebi ale filologilor. Voi
încerca atunci să înfăţişez mai de aproape posibilităţile şi necesităţile Institutului de
Limbă Română. Acum am încercat să fac tot posibilul ca forurile competente să poată
conta pe puterile mele cu mijlocul pe care‑l oferă Institutul de Limbă Română de pe
lângă Universitatea din Leipzig.
Am rugat pe domnul consul [Otto] Prager să binevoiască a mă introduce dom‑
niei‑voastre în mod oficial.
Vă rog, domnule ministru, să primiţi încredinţarea înaltei mele stime.
Dr. Martin Block
Domniei‑sale, domnului Ministru N.P. Comneni, Ministru Plenipotenţiar, Berlin,

Legaţiunea Română
(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 537/1935, f. 57–58)
[1] Martin Block (1891–1972) era un lingvist şi antropolog german care, în urma unor cercetări
de teren efectuate în România în 1917, a devenit interesat de populaţia romă de aici. Și‑a
luat doctoratul la Leipzig în 1923, cu o teză despre cultura materială a romilor din România
(publicată postum, Die materielle Kultur der rumänischen Zigeuner. Versuch einer Monografie,
Hrsg. Joachim S. Hohmann, Frankfurt am Main, Peter Lang Verlag, 1991), iar în 1936 şi‑a
susţinut abilitarea cu lucrarea Țiganii. Viaţa şi sufletul lor. Gustav Weigand şi l‑ar fi dorit pe
Block ca succesor la conducerea Institutului Limbii Române din Leipzig, însă după pen‑
sionarea celui dintâi, Heinrich Kuen a preluat aşezământul, Block revenind aici pentru a
preda cursuri de lingvistică doar din 1930. Solicitarea lui Block din acest document, dar şi
cu alte ocazii, va rămâne fără un răspuns pozitiv, suplinind materia până în 1940, pentru ca
din 1941 vechiul institut să fie integrat în Institutul de Limbi Romanice, al cărui director
ştiinţific va fi Sextil Puşcariu, chiar dacă acesta se afla la Berlin. Până în 1945, Block a pre‑
dat la Universitatea din Leipzig, continuându‑şi ulterior cariera universitară la Marburg şi
Frankfurt am Main. Vezi biografia detaliată a lui Block realizată de Joachim S. Hohmann:
„Auch der andere sagt uns, wer wir sind”. Leben und Arbeiten Martin Blocks, în Martin Block,
Die materielle Kultur der rumänischen Zigeuner, ed. Joachim S. Hohmann, Frankfurt am
Main, Peter Lang Verlag, 1991, p. 175–227.
[2] Gustav Weigand (1860–1930) fusese un specialist în limbile romanice din Europa de
sud‑est (îndeosebi româna şi aromâna), fondator al Institutului Românesc de pe lângă
Universitatea din Leipzig (1893), unde a şi fost profesor lungă vreme. De altfel, Sextil
Puşcariu şi‑a pregătit doctoratul sub îndrumarea lui Weigand, pe care l‑a susţinut la
Leipzig pe 27 iulie 1900. A publicat, printre altele, Linguistischer Atlas des dacorumänischen
Sprachgebiets (1908), prima lucrare de acest gen. Pentru interesul lui faţă de lingvistica
romanică în general şi cea românească în special, Weigand a fost ales membru al Academiei
Române, întreţinând legături strânse cu filologii români de‑a lungul vremii. Vezi asupra
lui disertaţia doctorală a lui Loredana Alina Coroliuc, Gustav Weigand şi geografia lingvis‑
tică, susţinută la Universitatea din Kiel, 2013, 465 p., dar şi vol. 100 Jahre Rumänistik an der
Universität Leipzig, Hrsg. Sabine Krause, Leipzig, Verlag Südosteuropa‑Gesellschaft, 1996.
Din generoasa bibliografie asupra relaţiilor lui Weigand cu spaţiul românesc nu lipsit de
interes este şi studiul lui Stelian Dumistrăcel, Alexandru Philippide‑Gustav Weigand: ipos‑
taze, în „Philologica Jassyensia”, V, 2009, nr. 1(9), p. 27–42.
[3] Dimitrie Gusti (1880–1955) era profesor la catedra de Sociologie, etică şi estetică a Universităţii
din Bucureşti, din 1920. Acesta studiase la Berlin şi Leipzig, îndreptându‑se apoi spre Paris,
unde va lucra cu Em. Durkheim, specializându‑se în sociologie, deşi dobândise deja titlul
de doctor, încă din 1904, cu o disertaţie pregătită sub îndrumarea lui W. Wundt, intitulată
Egoismus und Altruismus, cu subtitlul Zur soziologischen Motivation des praktischen Wollens, şi
participase activ la seminariile lui Fr. Paulsen şi Barth (pentru etică), Büchner, Schmoller şi
Liszt (pentru sociologie şi drept). Iniţial, Gusti a ajuns profesor la Universitatea din Iaşi în
1910, înfiinţând aici un seminar de sociologie şi etică, aşa cum l‑a cunoscut el în Germania.
De altfel, a creat în România o şcoală sociologică ce a făcut carieră, remarcându‑se prin cerce‑
tările monografice asupra satului românesc, devenind totodată şi ministru la Instrucţiune în
1932–1933. A fost aşadar creator de „şcoală”, conducând două publicaţii periodice ce au făcut
carieră: „Arhiva pentru Știinţă şi Reformă Socială” şi „Sociologie Românească”. (Vezi Ovidiu
Bădina, Octavian Neamţu, Dimitrie Gusti, Bucureşti, Edit. Tineretului, 1967; C. Schifirneţ,
Sociologie românească modernă, ediţia II, Bucureşti, Edit. Tritonic, 2017, p. 123–168).
Romanisches Seminar
Der Friedrich‑Wilhelms‑Universität zu Berlin
Sprachewissenschaftliche Abteilung
(Aula‑Gebäude)
Domnule Ministru,
În numele Seminarului de Filologie Romanică (secţia Lingvistică) a Universităţii

din Berlin, cu onoare vă rog să binevoiţi a aproba ca indemnizaţia de 4000 lei lunar,
acordată cu începere de la 1 septembrie 1935 vrednicului nostru lector de limba şi
literatura română, d‑lui dr. Vasile Gh. Luţă[1], să‑i fie pusă la dispoziţie în chip per‑
manent, pe toată durata activităţii d‑sale ca lector, acordându‑i‑se deci şi în noul an
bugetar şi, dacă e cu putinţă, mărindu‑i‑se chiar.
Precum rezultă din recomandaţiile şi memoriile mele anterioare, ca şi din rapor‑
tul alăturat, dl. dr. Luță desfăşoară la universitatea noastră şi la Seminarul de Limbi
Orientale, precum şi în afară de aşezămintele universitare o bogată activitate cul‑
turală care, din punct de vedere românesc, ca şi din cel german, nu poate fi salutată
decât cu mare bucurie. D‑sa contribuie la o înţelegere adâncă şi adevărată a realiză‑
rilor şi posibilităţilor culturale ale poporului român şi ale necesităţilor sale de viaţă,
tocmai fiindcă e în acelaşi timp şi foarte bun cunoscător al poporului şi culturii ger‑
mane. În afară de aceasta, d‑sa îmi este şi mie personal, în a cărui sferă de activitate
intră şi studiul limbii române, de mare folos.
Cum retribuţia ce o primeşte din partea Universităţii din Berlin e, faţă de îndato‑
ririle şi stăruinţele sale, foarte modestă, sper că sunt în asentimentul excelenţei voas‑
tre dacă propun cu toată căldura acordarea mai departe şi chiar mărirea subvenţiei
amintite.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, încredinţarea alesei mele stime şi consideraţiuni.
Berlin, 6 februarie 1935 <1936>
E. Gamillscheg
profesor titular şi director
al Seminarului de Filologie Romanică (secţia Linguistică),
membru corespondent al Academiei Române
Domniei Sale, Domnului Ministru al Instrucţiunii Publice (Direcţiunea

Învăţământului Superior), Bucureşti
Anexă
Domnule Ministru,
Subsemnatul Vasile Gh. Luță, lector de limba şi literatura română la Universitatea

din Berlin şi docent de limba, literatura, geografia şi istoria românilor la Seminarul
de Limbi Orientale de pe lângă această universitate, am onoarea a vă prezenta în cele
ce urmează un raport asupra activităţii mele de aci în cursul anului de studii trecut.
La Universitatea din Berlin am ţinut în semestrul de vară 1935 şi în cel de iarnă
1935/1936 câte 3 cursuri de introducere în gramatica şi stilul limbii române, însoţite
de exerciţii de conversaţie şi compoziţie în limba română şi de interpretări de texte
literare româneşti (în total, 7 ore pe săptămână). La cursul inferior şi mijlociu de la
universitate (6 ore) au luat parte şi studenţii de la Seminarul de Limbi Orientale.
Pentru membrii acestui institut am ţinut şi exerciţii de seminar speciale: în semestrul
de vară 1935, exerciţii de introducere în stilul scrisorilor şi documentelor româneşti (1
oră) şi despre geografia României (2 ore), iar în semestrul de iarnă 1935/1936 exerciţii
de istoria veche şi medievală a românilor (2 ore) şi traducere de texte germane grele
în româneşte (1 oră).
La aceste cursuri şi exerciţii a luat parte un număr destul de însemnat de studenţi
şi studente, precum şi – la Seminarul de Limbi Orientale – câţiva profesori secundari
şi funcţionari de la diferite ministere germane. În aprilie trecut a şi avut loc primul
examen de diplomă în limba română la Seminarul de Limbi Orientale din Berlin,
examen ce a fost trecut cu bine. În afară de aceasta, întrucât principial înlocuirea lim‑
bii franceze sau engleze prin altă limbă modernă e aci cu putinţă, am examinat, ca şi
în alţi ani, în septembrie 1935 la Universitatea din Berlin pe un candidat la examenul
de bacalaureat din limba şi literatura română.
Pentru a lămuri cercuri germane cât mai bine asupra problemelor româ‑
neşti, am acceptat invitaţia directorului de politică externă a direcţiunii Partidului
Naţional‑Socialist German[2], ţinând în zilele de 12 şi 19 decembrie în „Casa de
îndrumare în politica externă” (Aussenpolitisches Schulungshaus der NSDAP) din
Berlin 2 conferinţe despre „Istoria Românilor”. În faţa unui numeros public, alcă‑
tuit mai cu seamă din studenţi în litere şi drept, am tratat despre problemele mai de
seamă din trecutul nostru, lămurind şi aspectele de căpetenie ale evoluţiei României
de după război.
Totodată, pe cât mi‑a fost cu putinţă, mi‑am dat concursul la manifestările cul‑
turale româneşti de la Berlin. În martie trecut, în sala „Filarmonicii”, am organizat
sub conducerea maestrului George Georgescu[3] un concert al orchestrei filarmo‑
nice berlineze, cuprinzând bucăţi simfonice româneşti şi germane. Concertul a avut
un succes cu efect deosebit şi s‑a dat sub patronajul Excelenţei Sale d‑lui ministru
N.P. Comnen. Am căutat să fiu de folos multor cercetători români care au venit la
Berlin sau mi s‑au adresat din ţară cerându‑mi informaţii ştiinţifice.
Din septembrie 1935, activitatea mi‑a fost cu mult înlesnită prin ajutorul de 4000
lei lunar ce aţi binevoit a‑mi acorda şi pentru care îmi permit a vă exprima cele mai
adânci mulţumiri.
Pentru semestrul viitor am sporit numărul orelor de curs, anunţând şi un curs

despre „Istoria literaturii române până la 1900”. Totodată am renunţat şi la orice taxă
din partea studenţilor, spre a le înlesni apropierea de cultura românească.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, expresiunea înaltului meu respect.
Berlin, 6 februarie 1936

Vasile Gh. Luţă
Domniei Sale, Domnului Ministru al Instrucţiunii Publice (Direcţiunea

Învăţământului Superior), Bucureşti

dos. 628/1936, f. 72–74)
[1] Vasile Gh. Luţă (1882–1942) era absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti (1907), pen‑
tru ca în 1909/1910 să frecventeze cursurile lui Mario Roques la École Pratique des Hautes
Études din Paris, aici fiind coleg cu Ernst Gamillscheg. După prima conflagraţie mondială
ajunge profesor la Liceul „Traian” din Turnu Severin, între 1922–1924 suplinind catedra
de limba germană a Universităţii din Bucureşti. Din 1925 va fi lector de limba română la
Universitatea din Berlin, unde în 1927/1928 a fost bursier al statului român pentru limba
şi literatura germană, pregătindu‑şi un doctorat cu Julius Petersen despre Die deutschen
Volkslieder auf Napoleon I. von seinen Anfängen bis zum Beginn der Befreiungskriege, pe care
l‑a susţinut în 1931. Din vara lui 1934 este chiar docent onorific de limba, literatura, geo‑
grafia şi istoria românilor la aceeaşi instituţie. În 1938 a fost numit conferenţiar de latină
la Bucureşti, continuând însă a fi şi lector pe lângă seminarul de Filologie Romanică al
Universităţii din Berlin (al lui Ernst Gamillscheg). Deşi a scris extrem de puţin, s‑a remar‑
cat printre congeneri ca un cercetător riguros, foarte harnic şi care citea enorm, de pe
urma lui rămânând cantităţi impresionante de fişe de lectură şi însemnări. Asemenea lui
Gamillscheg, Luţă s‑a complăcut în atmosfera extremismului de dreapta, îmbrăcând şi el
cămaşa verde a legionarilor îndeosebi după ce aceştia au ajuns la putere. Însă atunci când
a încetat din viaţă, la 20 februarie 1942, după o lungă şi grea suferinţă, D.C. Amzăr nota
în Jurnalul său faptul că „sunt foarte numeroşi tinerii germani care stau astăzi în slujba
prieteniei şi colaborării româno‑germane, aici, în Germania, la noi în ţară sau pe frontul
de Răsărit, şi care datoresc acestui pionier cunoştinţele lor de limba română, înţelegerea şi
dragostea pentru poporul şi cultura noastră” (Dumitru Cristian Amzăr, Jurnal berlinez, ed.
Dora Mezdrea şi Dinu D. Amzăr, Bucureşti, Edit. România Press, 2005, p. 291). După dece‑
sul său, postul de lector la Berlin a fost preluat de Gh. Vrabie. (Asupra lui V.Gh. Luţă vezi:
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 524/1928, f. 149–152; dos. 518/1935, f. 7,
45–48, 51–53. Vezi şi Ibidem, dos. 737/1937, f. 9–12, 42–52).
[2] Este vorba de Arno Schickedanz (1892–1945), ideolog antisemit şi colaborator apropiat al lui
Alfred Rosenberg. A ocupat poziţii importante atât în Biroul de Politică Externă al NSDAP
(Außenpolitische Amt der NSDAP – APA), cât şi în Ministerul Reichului pentru Teritoriile
din Est Ocupate (Reichsministerium für die besetzten Ostgebiete). Cariera de antisemit al
lui Schickedanz a început cu mult înainte de instalarea naziştilor la putere: încă din 1923 a
fost redactor şi director al sucursalei din Berlin a organului principal de presă al NSDAP,
„Völkischer Beobachter” (Observator Naţional), în 1927 publicând lucrarea Das Judentum
– eine Gegenrasse (Evreimea – o contra‑rasă), iar în anul următor Sozialparasitismus im
Völkerleben (Parazitismul social în viaţa popoarelor). A participat la puciul lui Hitler din
1923. Pe la mijlocul anilor 1930, Schickedanz a jucat un rol important în apropierea politică
şi ideologică româno‑germană, dezvoltând o relaţie personală cu regele Carol al II‑lea. În
aprilie 1945, în faţa evidentei înfrângeri a Germaniei naziste, Schickedanz s‑a sinucis. (Vezi
Ernst Klee, Das Personenlexikon zum Dritten Reich. Wer war was vor und nach 1945, ediţia a
II‑a, Fischer‑Taschenbuch‑Verlag, Frankfurt am Main 2007, p. 533; Alfred Rosenberg, Jurnal
1934–1944, Bucureşti, Curtea Veche, 2017).
[3] George Georgescu (1887–1964) urmase studiile muzicale la Berlin, pentru vioară şi violon‑
cel (acesta din urmă cu faimosul Hugo Necker). În urma unui accident se va îndrepta spre
arta dirijorală, încă din 1918 aflându‑se la pupitrul orchestrei filarmonice din Berlin pentru
un concert mult apreciat. A continuat apoi să dirijeze în cele mai celebre locuri (de la Viena
şi până la New York), pentru ca în anii celui de‑al doilea război mondial să activeze mai
mult în Germania nazistă, unde a şi fost decorat cu Crucea de Fier. După marea conflagraţie
este privit o vreme ca fost colaboraţionist, însă de pe la mijlocul anilor 50 din nou devine
director al Filarmonicii din Bucureşti (pe care o condusese şi în perioada interbelică), deve‑
nind „Artist al Poporului”, fiind decorat şi permiţându‑i‑se a concerta şi în străinătate.
Copie
Confidenţial şi urgent
No. 1239/St.3
Legaţia Regală a României
Berlin, 4 iunie 1936
Domnule Ministru,
În diferite rapoarte scrise şi verbale am semnalat guvernului nostru înrâurirea

pe care o exercită asupra formaţiunii intelectuale a studenţilor noştri din Germania
mediul în care aceştia trăiesc. Această influenţă s‑a accentuat de la un timp încoace,
prin alcătuirea de asociaţii de extremă dreaptă, afiliate formaţiunilor similare din ţară.
Socotind că această stare de lucruri se datorează în bună parte situaţiei materiale,
cu totul precară, a majorităţii acestor studenţi, am căutat în primul rând a‑l garanta
împotriva lipsei, zămislitoare de revoltă şi creatoare de teren prielnic tuturor ideilor
subversive.
În primul rând, după cum departamentul excelenţei voastre ştie din rapoartele
mele anterioare, am apelat la înaltul sprijin al Majestăţii Sale Regelui şi la genero‑
zitatea şi spiritul de prevedere al guvernului şi băncii noastre naţionale. Apelul meu
nu a rămas zadarnic, obţinând, în urma înaltei intervenţii a Majestăţii Sale Regelui,
o sumă de RM 2.000, pe care am pus‑o la dispoziţia Federaţiei Studenţilor Români
din Germania şi care serveşte la acordarea de ajutoare şi mici împrumuturi. Am pro‑
fitat apoi de negocierile comerciale germano‑române din anul trecut, pentru a obţine
în favoarea studenţilor noştri un schimb deosebit de favorabil; la rândul meu, am
acordat personal, celor mai lipsiţi de mijloace şi mai demni de interes, mici ajutoare
şi, în fine, pentru a ameliora starea lor de spirit, i‑am strâns în mod periodic în jurul
meu, căutând a menţine în sufletele lor trează dragostea pentru tron şi ţară şi a sădi
în inimile lor sentimentul de înfrăţire şi, pe deasupra tuturor, sentimentul datoriei şi
de respect al legii.
Colaboratorii mei, şi în special domnul consul general Karadja[1], au fost însăr‑
cinaţi să menţină contactul aproape zilnic cu studenţimea, dându‑le sfaturi, interve‑
nind în caz de neînţelegeri şi veghind asupra sănătăţii sale sufleteşti. Domnul consul
general Karadja îmi raporta în mod constant asupra tuturor constatărilor sale.
Dacă în bună parte această acţiune a dat rezultate excelente, putând evita forma‑
rea unor serioase curente de extremă dreaptă sau de extremă stângă, printre cei 600
studenţi români din Germania, sunt nevoit totuşi să constat că în ultimele vremuri
câteva elemente, în detrimentul studiilor lor şi a liniştii colegilor lor, îşi îndreaptă
aproape întreaga lor activitate spre ţeluri politice, având legături cu anumite grupări
politice din ţară şi căutând să strecoare în rândurile studenţimii noastre idei şi ten‑
dinţe incompatibile cu concepţiunea noastră de stat, cu tradiţiile poporului nostru şi
cu legile şi regulamentele noastre în vigoare.
Acţiunea acestor elemente, ce mi‑a fost semnalată chiar din rândurile studenţilor
noştri, tinzând a se intensifica, mă cred dator să semnalez această chestiune cu tot
dinadinsul atenţiunii Onor. nostru guvern, rugându‑l – prin mijlocirea departamen‑
tului excelenţei voastre – a o lua îndeaproape cercetare şi a‑mi da de urgenţă instruc‑
ţiunile de urmare.
Chestiunea, bineînţeles, ar urma să fie examinată în mod cu totul confidenţial,
evitându‑se ca ea să ajungă în presă, ceea ce nu ar face decât să sporească dificultăţile
noastre nu numai de ordin intern, dar şi de ordin internaţional.
În nici un caz hotărârea luată de onoratul guvern nu ar trebui, din cauza câtorva
elemente rătăcite, să prejudicieze studiile enormei majorităţi a studenţilor români
din Germania, demni de tot interesul şi de toată solicitudinea noastră.
*
* *
În aceeaşi linie de idei, dar pe un plan deosebit, semnalez atenţiei onor. nostru
guvern chestiunea aşa zişilor agronomi şvabi şi saşi din Transilvania şi Banat veniţi
în Germania în scopul mărturisit de a‑şi dezvolta cunoştinţele lor agricole.
Dacă obiectul şederii lor în Germania ar fi în realitate cel mărturisit, n‑am avea
decât să ne felicităm de aportul ştiinţific şi practic pe care aceşti cetăţeni români nu
ar lipsi să‑l aducă în ţară, după terminarea practicii lor în Germania.
De curând însă am fost informat că ne‑am găsit în faţa unei abile manevre de propa‑
gandă germană şi că în dosul acestei faţade de educaţie ţărănească s‑ar ascunde o reali‑
tate deosebit de primejdioasă. Am în posesiunea mea o serie de documente originale, care
dovedesc că, cel puţin o parte din aceşti ţărani, în loc să fie afectaţi pe lângă exploatări
agricole pentru a dezvolta cunoştinţele lor tehnice şi practice, sunt înrolaţi în secţiunile
paramilitare de muncă obligatorie (Arbeitsdienst), unde, pe lângă noţiuni de agricultură,
primesc mai ales o educaţie politică naţional‑socialistă. Ceva mai mult, mi se afirmă că
în unele din aceste secţiuni li se spune că saşii şi şvabii din România sunt „germani în
avant post”, că „dacă România va intra vreodată în război împotriva Germaniei, ei să se
considere ca soldaţi germani lucrând pentru înfrângerea armatelor române”.
Cum aceşti tineri nu se prezintă la Legaţie, aşa încât posibilităţile noastre de
control sunt deosebit de reduse, informaţiile asupra lor nu pot fi culese cu uşurinţă.
Datorită însă unor fericite împrejurări, suntem deja în posesia unor elemente destul
de pretenţioase ce nădăjduim că ne vor pune în măsură să vă dăm în curând noi pre‑
ciziuni de un interes deosebit.
Este însă indispensabil ca guvernul nostru să ia în cercetare chiar de acum şi
această chestiune în vederea unei atitudini bine lămurite de luat, dându‑ne cuveni‑
tele directive.
În aşteptarea informaţiilor ulterioare, ce nu voi lipsi a transmite excelenţei voas‑
tre, îmi permit a emite părerea ca, fără a se face vâlvă în jurul acestei chestiuni şi evi‑
tându‑se orice măsuri administrative intempestive, nu ar fi de prisos să se exercite un
discret control asupra tinerilor agricultori ce solicită paşapoarte pentru completarea
studiilor lor în Germania. S‑ar putea de asemenea concepe stabilirea unui formular de
interogatoriu tip pe care aceşti tineri ar urma a‑l împlini la plecarea lor din ţară conco‑
mitent cu obligaţiunea scrisă pe care aceştia şi‑ar lua‑o de a informa Legaţia, imediat
după sosirea lor în Germania, asupra localităţii unde se găsesc şi naturii studiilor sau
exerciţiilor practice la care iau parte. Viitorii noştri consuli de carieră, între alte atri‑
buţii vor avea şi pe aceea de a exercita un control cât mai eficace asupra acestor tineri.
La întoarcerea lor în ţară, aceşti tineri ar putea fi de asemenea obligaţi să facă
declaraţii asupra activităţii lor în Germania, ce ar urma să fie controlate. Toate aceste
informaţii ar fi înregistrate în dosarul personal al fiecăruia, pentru a se avea în vedere,
nu numai de Siguranţa Generală a Statului, dar mai ales de autorităţile militare
respective, în caz de mobilizare.
*
* *
Înainte de a încheia acest raport şi în aceeaşi linie de idei, am onoarea a informa pe

excelenţa voastră că nu am lipsit de a aduce la cunoştinţa conaţionalilor noştri, prin
afişarea în cancelariile Legaţiilor şi Consulatelor, precum şi prin informarea societă‑
ţilor studenţeşti române de aici, că, potrivit dispoziţiilor articolelor 32 din Constituţie
şi art. 36 şi 37 din Legea pentru dobândirea şi pierderea naţionalităţii române, româ‑
nii care, fără autorizaţia prealabilă a guvernului nostru, ar primi funcţii de la organele
de stat străine, ar participa la formaţiuni militare sau pre‑ ori paramilitare străine
(ca S.S., S.A., Arbeitsdients etc.) pierd naţionalitatea română de plin drept, cu toate
consecinţele ce decurg pentru ei din această împrejurare.
Aceasta din urmă comunicare am făcut‑o în urma adresei ministeriale no. 16115
din 15 mai curent.
Primiţi vă rog, domnule ministru, asigurarea înaltei mele consideraţiuni.
N.P. Comnen
Pentru guvernul excelenţei voastre înaintez aici alăturat un tablou statistic cuprin‑
zând studenţii români din Germania, cunoscuţi Legaţiei, împărţiţi pe specialităţi, pe
naţionalitate, specialităţi şi provincii, în cursul anului şcolar 1 aprilie 1935 – 1 aprilie
1936.
Excelenţei Sale, Domnului N. Titulescu, Ministrul Afacerilor Străine etc. etc.[2]
(Arhiva Ministerului de Externe Bucureşti, Fondul 71/Germania,

vol. 131/1933‑august 1942, f. 13–17)
[1] Constantin Karadja (1889–1950) a fost un diplomat şi jurist, care între 1932 şi 1941 a ocu‑
pat postul de consul general al României la Berlin. Avusese cetăţenie turcă până în 1920,
dobândind pe cea română în urma căsătoriei, îndeplinind apoi mai multe funcţii diploma‑
tice la Budapesta şi Stockholm (unde făcuse liceul), ori în centrala din Bucureşti, pentru ca
în anii celui de‑al Doilea război mondial să desfășoare o activitate meritorie pentru salvarea
evreilor cu cetăţenie română aflaţi în diverse state europene ocupate de nazişti. Vezi asu‑
pra lui Constantin I. Karadja şi salvarea evreilor români din Europa în timpul celui de‑al Treilea
Reich (1932–1944), ed. Ottmar Traşcă şi Stelian Obiziuc, Cluj, Edit. Argonaut, 2017.
[2] Nicolae Titulescu (1882–1941) fusese în mai multe rânduri ministru de Externe începând cu
1927, de altfel la 29 august 1936 (chiar anul acestui document) fiind îndepărtat din guvern,
stabilindu‑se în Elveţia şi mai apoi în Franţa. A fost una din figurile emblematice ale diplo‑
maţiei româneşti în perioada interbelică, ales în două rânduri consecutiv preşedinte al Ligii
Naţiunilor, cu o atitudine fermă contra extremismului de dreapta ce se instaura în Europa.
Domnule Ministru,
În cursul lunii mai şi iunie am făcut o călătorie în Germania, fiind invitat să

ţin prelegeri la Academia Germană din München, Universitatea din München,
Universitatea din Leipzig şi Societatea „Goethe” din Weimar.
La München am conferenţiat despre „Spiritul german în literatura românească”
în faţa unei săli de peste patru sute de ascultători. La Leipzig am vorbit despre „Trei
poeţi germani în literatura românească” într‑o sală arhiplină. La Weimar am partici‑
pat la şedinţa Societăţii „Goethe”, cetind o comunicare.
Toată această lungă călătorie am făcut‑o din modestele mele mijloace, fără a primi
nici un ajutor din partea Ministerului de Instrucţie.
Cu prilejul acestei călătorii am putut să‑mi dau seama de stadiul în care se găseşte
studiul limbei româneşti la principalele universităţi germane. Îmi permit a vă face în
această privinţă un referat confidenţial şi de absolută obiectivitate.
În Germania sunt în momentul de faţă numai două lectorate de limba română:

unul la Universitatea din Berlin, ocupat de dl. dr. Vasile Luţă, şi altul la Universitatea
din München, ocupat de dl. Virgil Tempeanu[1].
Am avut prilejul să vorbesc cu personalităţi străine despre aceste numiri şi pretu‑
tindeni mi s‑a spus că s‑a făcut o enormă greşeală numindu‑se specialişti în germa‑
nistică în calitate de lectori de limba română.
Într‑adevăr, nu are nici un sens să se trimită profesori de limba germană ca lectori
de limba română. Nu ajunge să ştii româneşte, pentru a putea preda limba şi litera‑
tura română la o universitate. Pentru aceasta trebuie să ai pregătire universitară şi
filologică serioasă, nu să te înfăţişezi ca un simplu diletant, cum e cazul lectorilor de
la Berlin şi München.
În ce priveşte lectorul de la München, mă văd obligat să atrag atenţia ministerului
asupra unui aspect destul de grav al chestiunii. Astfel, numirea de la München s‑a
făcut de către Ministrul de Instrucţie român, acesta fiind pur şi simplu indus în eroare.
Fiindcă Ministerul de Instrucţie a crezut şi crede că Universitatea sau Academia
Germană din München ar fi cerut numirea d‑lui Tempeanu ca lector de română la
München. Ei bine, atât d‑nul profesor Vossler[2], titularul catedrei de romanistică,
cît şi preşedintele Academiei mi‑au spus că n‑au ştiut nimic despre această numire,
care aparţine în întregime guvernului român în ceea ce priveşte persoana.
În ce priveşte Universitatea din Leipzig, situaţia este de‑a dreptul penibilă.

Institutul Românesc, creat în veacul trecut cu concursul regelui Carol I[3], a fost cu
totul uitat de Ministerul de Instrucţie. Chiar dacă nu s‑ar mai face sacrificiile care
s‑au făcut pe vremea când institutul era condus de profesorul Gustav Weigand, tot nu
poate fi lăsată în părăsire opera înfăptuită sub protectoratul primului nostru rege. De
aceea, eu aş propune numirea ca lector de limba română a d‑lui Block, asistentul d‑lui
prof. von Wartburg şi actual director al Institutului Românesc[4]. D‑nul dr. [Martin]
Block este german, doctor în romanistică, specializat în limba românească şi auto‑
rul nenumărator lucrări privitoare la limba şi literatura românească. Alăturez o listă
cuprinzând cursurile şi seminariile făcute de dr. Block în anii 1935–1936. Ministerul
poate cere relaţiuni şi d‑lui Petrescu‑Comnen, ministrul României la Berlin, care a
urmărit de aproape activitatea d‑lui dr. Block. În orice caz, rezolvarea lectoratului de
la Leipzig nu mai poate fi amânată.
Și acum, la sfîrşitul acestui referat, îmi permit a atrage atenţia excelenţei voastre
asupra chipului necomplet cum s‑au distribuit unele decoraţii, fără să se ţie seama
că Suveranul trebuie informat cu precizie asupra persoanelor care au contribuit mai
mult la strângerea legăturilor culturale româno‑germane. Au fost astfel propuşi spre
decorare şi decoraţi cu „Meritul cultural”: profesorul Karl Vossler (München), pro‑
fesorul Hartl (München)[5] şi dr. Tierfelder, secretarul general al Academiei din
München[6].
Au rămas nedecoraţi preşedintele Academiei din München, profesorul uni‑
versitar Karl Haushofer[7], care este animatorul principal al legăturilor culturale
româno‑germane, şi colaboratorul său principal dl. Richard Fehn[8], administrato‑
rul Academiei din München. De asemenea, decorându‑se profesorul Hartl, specialist
în germană şi fără nici o legătură cu România, este o nedreptate să nu fie decorat cu

„Meritul Cultural” profesorul Julius Petersen de la Universitatea din Berlin[9], fost
rector al acelei universităţi şi membru al mai multor academii, un învăţat cu renume
mondial, care s‑a ocupat totdeauna de studenţii români, sprijinindu‑i şi ajutându‑i.
În nădejdea că veţi da atenţia cuvenită expunerii mele, vă rog să primiţi asigurarea
deosebitei mele consideraţiuni.
25 iunie 1936
Prof. Ion Sân‑Giorgiu

dos. 628/1936, f. 185, 187)
[1] Virgil Tempeanu (1888–1984) era absolvent al Facultății de Litere din Bucureşti (1912), după
care a devenit profesor la Liceul „N. Gane” din Fălticeni, până în 1931, când s‑a transferat în
capitală, tot în învăţământul secundar. În acest interval de timp s‑a specializat în mai multe
rânduri în Germania, pentru ca în 1934 să‑şi susţină doctoratul la Bucureşti cu o diserta‑
ţie despre Cântecele de cruciadă ale lui Walther von der Vogelweide (cf. Arh.St.Bucureşti/
Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie, dos. 299/1933, f. 75–78;
Ibidem, dos. 322/1935–1936, f. 78–83, cu referatul lui Simion Mândrescu). A publicat mult
în revistele culturale ale vremii, remarcându‑se îndeosebi prin traduceri din germană, dar
şi prin articole de istorie literară şi pedagogic. În 1935 a fost numit lector de limba şi lite‑
ratura română la München, dar după numai şase semestre revine în ţară, devenind pro‑
fesor de germană în mai multe locuri (Academia de Înalte Studii Comerciale, Politehnică
etc). În 1942 a încercat să ocupe catedra de Limba şi literatura germană a Universităţii din
Bucureşti (vezi Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere
şi filosofie, dos. 360/1942, f. 260–282). O altă tentativă a fost în 1946, dar la Universitatea
din Iaşi, unde a avut ca contracandidat pe Jean Livescu (cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul
Instrucţiunii Publice, dos. 729/1946, f. 156–211). Printre multele lui realizări meritorii, tradu‑
cerea Cântecului Nibelungilor (1964) este apreciată în mod deosebit în istoria noastră lite‑
rară. Vezi asupra lui: Vasile G. Popa, Convorbiri cu Virgil Tempeanu sau Elogiul spiritualităţii
Germaniei, Bucureşti, Edit. Grai şi Suflet/Cultura Naţională, 1998; Vasile G. Popa, Eugen
Dimitriu, Virgil Tempeanu. Viaţa şi Opera, 2 vol., Iaşi, Edit. Demiurg Plus, 2012. Asupra
activităţii lui ca lector la München vezi Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,
dos. 1005/1939, f. 220–224, 302, 324–325; Lectoratul românesc din München, în „Timpul”, IV,
nr. 1153, joi 18 iulie 1940, p. 3.
[2] Karl Vossler (1872–1949) se afirmase ca un eminent romanist şi istoric literar, unul din
fondatorii stilisticii romanice moderne, care de altfel a participat la prelegerea inaugurală
a lui Virgil Tempeanu din cadrul lectoratului de Limba, literatura şi cultura românească
de pe lângă catedra lui Vossler de la München (pe care o conducea din 1911). Vossler nu a
aderat nicicând la ideologia nazistă, fiind unul din puţinii care au luat partea intelectualilor
evrei pe care regimul lui Hitler i‑a scos din universităţi. La noi, încă din 1924, Iorgu Iordan
a publicat articolul: Teoriile lingvistice ale lui Karl Vossler, în „Arhiva”, Iaşi, 31, 1924, p. 27–35,
101–109.
[3] Este vorba despre Institutul de Limbă Română de la Leipzig, înfiinţat în 1893 de romanis‑
tul Gustav Weigand, având finanţare din partea statului român. În timpul primului război
mondial, Institutul a devenit parte componentă a Universităţii din Leipzig şi numeroşi
tineri români au studiat aici cu profesorul Weigand. Printre aceştia s‑a numărat şi Sextil
Puşcariu, Theodor Capidan, Pericle Papahagi, Iosif Popovici ş.a. După retragerea lui
Weigand, în 1926, director al Institutului a devenit romanistul Heinrich Kuen, iar din 1931
a fost numit Walther von Wartburg, în fapt Martin Block susţinând toată activitatea ce
ţinea de limba română. Aflat la Berlin ca director al Institutului Român, Sextil Puşcariu a
preluat conducerea ştiinţifică a Institutului de Limbă Română de la Leipzig. Această insti‑
tuţie şi‑a continuat activitatea şi după cel de‑al doilea război mondial, cu rezultate remar‑
cabile mai ales în anii 1970–80.
[4] Walther von Wartburg (1888–1971) a fost un lingvist şi romanist elveţian. Și‑a trecut doc‑
toratul la Zürich şi a predat la universităţile din Berna, Lausanne, Leipzig, Basel şi Berlin.
În perioada 1929–1939 activa la Universitatea din Leipzig, unde a deţinut poziţia de titular
al catedrei de Lingvistică romanică căreia, începând cu 1929, i‑a fost subordonat Institutul
de Limbă Română de aici. Cea mai importantă lucrare a sa este Dicţionarul Etimologic
Francez. După cel de‑al doilea război mondial, von Wartburg a contribuit la reinstituţiona‑
lizarea romanisticii la Universitatea Alexander von Humboldt din Berlinul de Est. Pentru
mai multe vezi Kurt Baldinger, Walther von Wartburg (1888–1971). Beiträge zu Leben und
Werk, nebst einem vollständigen Schriftenverzeichnis, Tübingen, Max Niemeyer, 1971.
[5] Eduard Hartl (1892–1953) era un specialist în germanistică medievală. Absolvent în 1912 al
Universităţii din Viena, unde a studiat germanistică şi romanistică, Hartl şi‑a trecut doc‑
toratul la Viena în 1918 şi abilitarea la München în 1925. Ulterior a predat Filologie ger‑
mană la universitatea bavareză, devenind însă profesor plin abia după 1945, ca urmare a
reticenţei sale faţă de regimul nazist. Pentru mai multe despre aceasta vezi Stefan Hemler,
Zwischen Annäherung und Distanzierung. Der Weg des deutschnationalen Germanisten Eduard
Hartl durch die NS‑Zeit, în „Euphorion. Zeitschrift für Literaturgeschichte”, nr. 96, 2002,
vol. 2, p. 205–250.
[6] Franz Tierfelder (1896–1963), scriitor, lingvist şi jurnalist german, participase la primul
război mondial, fiind rănit şi luat prizonier de francezi. A studiat apoi germanistica, limbile
nordice, jurnalism şi economie la Universitatea din Leipzig, trecându‑şi doctoratul aici în
1922. Între 1923–1926 a fost gazetar politic, devenind referent de presă, iar în 1930 secre‑
tar general al Academiei Germane din München (instituţie creată în 1925 cu scopul de a
promova limba şi cultura germană în străinătate, precursoare a Institutelor Goethe). În
preajma anului 1933, Tierfelder şi‑a manifestat de mai multe ori susţinerea pentru naţio‑
nal‑socialism şi pentru preluarea puterii de către nazişti. În urma unui conflict cu preşedin‑
tele Academiei Germane, Karl Haushofer, a părăsit în 1937 funcţia de la Academie, activând
până în 1945 ca scriitor şi ziarist independent. A revenit pentru scurt timp, în iunie 1945, în
funcţia de secretar general al Academiei Germane, până la desfiinţarea acesteia în decem‑
brie 1945. După această dată a făcut parte din mai multe organizaţii politice germane, din
care a trebuit să se retragă curând în urma dezvăluirilor privind atitudinea sa faţă de regimul
nazist. A fost unul dintre membrii fondatori ai Institutului Goethe, ocupând aici poziţia
de director al Consiliului Pedagogic. Între 1951–1960 a fost secretar general al Institutului
pentru Relaţii Externe (Institut für Auslandsbeziehungen) din Stuttgart. A publicat mai
multe lucrări, cu precădere despre minorităţile germane din străinătate. Pentru mai multe
vezi Eckard Michels, Deutsch als Weltsprache? Franz Thierfelder, the Deutsche Akademie in
Munich and the promotion of the German language abroad. 1923–1945, în „German History”,
nr. 22, vol. 2, 2004, p. 206–228.
[7] Karl Haushofer (1869–1946) a fost un militar şi geograf german. A servit în armată, ajun‑
gând în preajma primului război mondial la rangul de general. În 1908–1910 a fost trimis în
misiune în Japonia. În 1913 şi‑a trecut doctoratul în filosofie la Universitatea din München
cu o teză intitulată „Reflecţii asupra forţei armate, poziţiei în lume şi viitorului Japoniei
Mari”. Dezamăgit de înfrângerea Germaniei, Haushofer s‑a retras din armată (în 1919) şi
s‑a reorientat spre o carieră academică. Convins că pierderea războiului s‑a datorat unei
necunoaşteri şi neînţelegeri de către germani a geopoliticii, s‑a dedicat acestui domeniu.
În 1919 a devenit docent, iar în 1933 profesor de geografie politică la Universitatea din
München. A fost un apropiat al lui Rudolf Hess şi se pare că a jucat un rol în conturarea
doctrinei naziste. A contribuit totodată la aderarea Japoniei la puterile Axei. Unii autori,
precum Stefan Zweig, îi atribuie chiar paternitatea conceptului de Lebensraum. Pe de altă
parte, soţia şi cei doi fii ai săi au fost catalogaţi, conform Legilor de la Nürnberg, drept
semi‑evrei (tatăl soţiei era israelit), iar fiul său Albrecht a luat parte la complotul împo‑
triva lui Hitler din 20 iulie 1944, fiind arestat şi, în aprilie 1945, executat de un commando
SS. Imediat după război, Haushofer a fost interogat de aliaţi privind rolul său în cadrul
dictaturii naziste şi s‑a luat decizia de a nu fi pus sub acuzare în procesul de la Nürnberg. În
noaptea de 10/11 martie 1946, Haushofer şi soţia lui s‑au sinucis. Vezi Hans‑Adolf Jacobsen,
Karl Haushofer: Leben und Werk, 2 vol., Schriften des Bundesarchivs 24, Boppard, Harald
Boldt Verlag, 1979.
[8] Richard Fehn a fost în anii ’30 administrator general al Academiei din München. În 1951 a
contribuit, alături de Franz Tierfelder şi de alţi foşti angajaţi ai Academiei Germane, la înfi‑
inţarea Institutului Goethe, făcând parte din Consiliul de Administraţie al acestuia până la
moartea sa, în 1964. Vezi Eckard Michels, Von der Deutschen Akademie zum Goethe‑Institut:
Sprach‑ und Auswärtige Kulturpolitik 1923–1960, Institut für Zeitgeschichte, Oldenbourg, De
Gruyter, 2005, p. 3–4.
[9] Julius Petersen (1878–1941) era unul dintre cei mai influenţi germanişti din perioada
interbelică. A studiat filologia, istoria artei şi filosofie la universităţile din Lausanne,
München, Leipzig şi Berlin, susţinându‑şi doctoratul în capitala Germaniei cu o teză des‑
pre Friederich Schiller (1903), iar abilitarea în 1909 cu o lucrare despre Johannes Rothe. A
predat la universităţile din München, Basel, Frankfurt am Main şi la Yale University din
S.U.A., pentru ca în 1914 să devină profesor de istorie literară modernă la Universitatea din
Berlin. Director al Seminarului Germanic şi al Institutului de Studii Teatrale de‑a lungul
întregii perioade interbelice, Petersen a jucat un rol hotărâtor în racordarea criticii literare
la ideologia naţional‑socialistă. În 1922 a devenit membru al Academiei Prusace de Știinţe,
iar în 1927 membru corespondent al Academiei de Știinţe din Bavaria. Pentru mai multe
informaţii vezi Petra Boden, Bernhard Fischer, Der Germanist Julius Petersen (1878–1941).
Bibliographie, systematisches Nachlassverzeichnis und Dokumentation, Marbach am Neckar,
Deutsche Schillergesellschaft, 1994. Asemenea lui Vasile Gh. Luţă, şi Jean Livescu a urmat
cursurile lui Petersen în 1940/1941, ca bursier Humboldt, oferind o sumară descriere a aces‑
tora (Karl Kurt Klein, 1897–1997. Corespondenţă, ed. Ioan Dordea, Cluj, Edit. Clusium, 1997,
p. 509).
8
Consulatul General al României 1 octombrie 1936
Leipzig
No. 826/36
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă informa că ieri a avut loc deschiderea oficială a Institutului

„Süd‑Ost‑Europa” înfiinţat pe lângă Universitatea Leipzig[1].
Serbarea a fost foarte impresionantă şi în urma discursului rectorului universită‑
ţii, care e publicat în articolul alăturat, au vorbit:
1) Oberregierungsrat Studenkowski, delegatul Ministerului de Instrucţiuni
Publice Saxon[2];
2) Prof. dr. Engel, delegatul Ministerului de Educaţie al Reichului[3];
3) Prof. dr. Münster, decanul Facultăţii Filosofice şi preşedintele Institutului înfi‑
inţat[4];
4) Prof. dr. Freyer, vice‑preşedintele Institutului şi dirigentele grupului: „Popoare
şi State”[5];
5) Prof. dr. Junker, dirigintele grupului: „Limbi şi Rase”[6];
6) Prof. dr. Weikmann, dirigintele grupului: „Știinţe naturale”[7];
7) Magnifizenz dr. Golf, dirigintele grupului: „Economia şi Geografia”, care a ţinut
în același timp discursul final[8].
Sala mare a Senatului Universităţii a fost arhiplină şi ceremonia a durat de la
10:30 până la ora 13.
S‑a accentuat de mai mulţi profesori că obiectul institutului e pur şi simplu cultu‑
ral şi nicidecum politic, se speră că cu sprijinul colegilor din sud‑estul Europei se va
ajunge la rezultate reciproc folositoare.
După terminarea părţii oficiale, m‑am întreţinut mai pe lung cu profesorul
Münster, decanul Facultăţii de filosofie şi preşedintele Institutului „Süd‑Ost‑Europa”,
căruia i‑am exprimat urările cele mai cordiale în numele României pentru succe‑
sul institutului, care va servi fără îndoială la dezvoltarea legăturilor culturale între
România şi Germania.
Sper că veţi avea ocaziunea să subliniaţi la Bucureşti importanţa acestui institut,
care urmează tradiţiunea prof. G. Weigand, fiind astfel o propagandă continuă pentru
ţara noastră.
Binevoiţi, domnule ministru, să primiţi încredinţarea înaltei mele consideraţiuni.
Otto Prager
D‑sale, Domnului Ministru Comnen, Berlin.

vol. 52/1933–1944, f. 163)
[1] Este vorba despre „Südosteuropa Institut”, înfiinţat la Leipzig în 1937, având ca director
pe istoricul Georg Stadtmüller, frecvent menţionat şi în acest volum. În perioada 1937–
1943 s‑a publicat sub egida acestui Institut revista „Leipziger Vierteljahreszeitschrift für
Südosteuropa” (Revista trimestrială din Leipzig pentru Europa de Sud‑Est). Pentru mai
multe vezi: Edgar Hösch, „Südosteuropa in der Historiographie der Bundesrepublik
nach dem Zweiten Weltkrieg bis in die 1980s Jahre”, în vol. Hundert Jahre Osteuropäische
Geschichte: Vergangenheit, Gegenwart und Zukunft, Quellen und Studien zur Geschichte des
östlichen Europas, Hrsg. Dittmar Dahlmann, vol. 68, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2005,
p. 109–111; Vanessa Conze, Das Europa der Deutschen: Ideen von Europa in Deutschland zwis‑
chen Reichstradition und Westorientierung, 1920–1970, München, Oldenbourg Verlag, 2006,
p. 89.
[2] Werner Studentkowski (1903–1951) era director al Departamentului pentru Învăţământ
Superior din cadrul Ministerului Educaţiei al Landului Sachsen. Din această poziţie,
Studentkowski a fost cel care a instrumentat reorganizarea Universităţii din Leipzig după
preluarea puterii de către Adolf Hitler şi purificarea corpului ei profesoral pe criterii poli‑
tice, ideologice şi rasiale. Fiind unul dintre membrii de la începuturi ai Partidului Nazist
(încă din 1925), Studentkowski a ocupat diverse funcţii politice în domeniul educaţiei
şi al propagandei în Sachsen, atât în cadrul organelor de partid, cât şi – după 1933 – în
cadrul instituţiilor de stat. A fost un antisemit virulent. În 1942 devine ofiţer superior în SA
(Sturmabteilung), iar din 1944 a activat în Waffen‑SS. A petrecut o scurtă perioadă ca pri‑
zonier de război în URSS, trăind ulterior, sub un nume fals, în zona de ocupaţie britanică
a Berlinului. Fiul său a fost un politician social‑democrat, membru al SPD în Republica
Federală Germană. Vezi Michael Grüttner, Biographisches Lexikon zur nationalsozialistis‑
chen Wissenschaftspolitik, Heidelberg, Synchron, 2004, p. 171.
[3] Wilhelm Robert Engel (1905–1964) era un istoric german naţionalist şi antisemit. Făcea
parte încă din 1921 din diverse organizaţii naţionaliste, inclusiv din „Deutschvölkischer
Schutz‑ und Trutzbund” (Federaţia Germană Naţionalistă de Protecţie şi Sfidare), una din‑
tre cele mai active asociaţii antisemite din Germania de după primul război mondial. A
fost în anii 1920 şi membru de Freikorp (organism paramilitar). A intrat în Partidul Nazist
şi în SS din 1933, devenind activ şi în „Nationalsozialistischer Lehrerbund” (Asociaţia
Profesorilor Naţional‑Socialişti). Totodată, în perioada 1933–1937 a fost informator în
cadrul Serviciului de Securitate al lui Himmler. Până în 1935 a ocupat postul de arhivar,
dar şi funcţii de conducere în cadrul Arhivelor landului Thuringia. Doctor în istorie încă
din 1926 şi abilitat la Universitatea din Marburg în 1935, Engel a funcţionat în anul uni‑
versitar 1936/37 ca profesor de istorie medievală şi ştiinţe auxiliare la Universitatea din
Berlin, pentru ca din 1937 să fie profesor la departamentul de medievistică al Universităţii
din Würzburg. Între 1935–1937 a fost responsabil cu personalul la Ministerul Educaţiei din
cel de‑al Treilea Reich. Pentru o scurtă perioadă, între august 1936‑octombrie 1937, a ocu‑
pat şi poziţia de director al Institutului Istoric German din Roma. Din cauza activităţii
sale din timpul regimului nazist, din 1945 nu s‑a mai putut întoarce la postul de profe‑
sor universitar. Vezi Enno Bünz, Ein Historiker zwischen Wissenschaft und Weltanschauung:
Wilhelm Engel (1905–1964), în vol. Die Universität Würzburg in den Krisen der ersten Hälfte
des 20. Jahrhunderts: Biographisch‑systematische Studien zu ihrer Geschichte zwischen dem
Ersten Weltkrieg und dem Neubeginn 1945, Hrsg. Peter Baumgart, Würzburg, Schöningh
Verlag, 2002, p. 252–318; Volker Wahl, Wilhelm Engel (1905–1964). Ein Forscherschicksal im
20. Jahrhundert, în „Jahrbuch des Hennebergisch‑Fränkischen Geschichtsvereins”, vol. 17,
2002, p. 9–36.
[4] Hans Amandus Münster (1901–1963) era un sociolog şi ziarist german. După încheierea
primului război mondial Münster făcuse parte dintr‑un Freikorp şi luase parte, în 1920,
la Puciul lui Kapp. Și‑a trecut doctoratul în 1924 la Universitatea din Kiel cu sociologul
Ferdinand Tönnies. Devine membru al Partidului Nazist încă din 1932, iar din 1933 preia
conducerea Institutului German de Jurnalism din Berlin. În 1934 devine profesor de jurna‑
lism la Universitatea din Leipzig, între 1935–1937 fiind decan al Facultăţii de Filosofie de
aici. Organizarea facultăţii, cursurile şi publicaţiile sale reflectă poziţiile lui politice, pentru
Münster jurnalismul nefiind nimic altceva decât o formă de propagandă şi de influenţare
politică a populaţiei. Se pare că şi Münster ar fi fost informator în cadrul Serviciului de
Securitate al lui Himmler. După 1945 a activat în domeniul jurnalistic, nemaireuşind să
ocupe vreo funcţie universitară. Pentru mai multe vezi: Andreas Huber, Universität und
Disziplin: Angehörige der Universität Wien und der Nationalsozialismus, Münster, LIT Verlag,
2011 p. 71; Heinz Starkulla jr., „Münster Hans”, în Neue Deutsche Biographie, vol. 18, 1997,
p. 538.
[5] Hans Freyer (1887–1969) era profesor la Universitatea din Leipzig încă din 1925, unde a
întemeiat un departament de sociologie. Studiase teologia, istoria, filosofia şi ştiinţele eco‑
nomice, domenii pe care le-a pus într‑o strânsă legătură cu sociologia. Și‑a declarat ataşa‑
mentul faţă de Hitler încă din 1933, semnând aşa‑numitul „jurământ de loialitate al profe‑
sorilor germani faţă de Adolf Hitler şi de statul naţional‑socialist”, preluând totodată con‑
ducerea Societăţii Germane de Sociologie. În 1938 i s‑a încredinţat conducerea Institutului
German de Cultură din Budapesta, post ocupat până în 1944. După război va lucra o vreme la
Brockhaus‑Verlag (1948–1952), pentru a deveni apoi profesor la Universitatea din Münster,
până în 1963. Printre cele mai importante lucrări ale lui se numără Der Staat, publicată în
1925, Soziologie als Wirklichkeitswissenschaft din 1930 şi Gesellschaft und Geschichte din 1937.
Hans Freyer a fost un apropiat al şcolii gustiene. Anton Golopenţia îşi făcuse doctoratul cu
acesta, pe tema „Informarea conducerii statului şi sociologia tradiţională” – susţinut pe 27
februarie 1936, deşi profesorul recomandase românului să elaboreze o teză de doctorat des‑
pre N. Bălcescu (cf. Rapsodia epistolară: Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923–
1950), IV, ed. Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza, Bucureşti, Edit. Enciclopedică,
2014, p. 53) –, iar Freyer propusese ca Dimitrie Gusti să primească titlul de doctor honoris
causa al universităţii lipscane în domeniul economiei politice. Mai mult, atât Freyer, cât şi
alţi colaboratori ai săi din Germania urmau să participe în 1939 la cel de‑al XIV‑lea Congres
Internaţional de Sociologie, organizat la Bucureşti sub egida lui Gusti, care nu s‑a mai ţinut
din cauza izbucnirii celui de‑al doilea război mondial, dar ale cărui lucrări au fost publi‑
cate de sociologul român în perioada 1939–1940. Pentru mai multe vezi: Iring Fetscher,
Hans Freyer. Von der Soziologie als Kulturwissenschaft zum Angebot an den Faschismus, în vol.
Intellektuelle im Bann des Nationalsozialismus, hrsg. von Karl Corino, 1. Aufl., Hamburg,
Hoffmann und Campe, 1980, p. 180–192; Jerry Z. Muller, The Other God that Failed: Hans
Freyer and the Deradicalization of German Conservatism, Princeton University Press, 1987;
Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară: Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1917–
1950), III, ed. Sanda Golopenţia, Ruxandra Guţu Pelazza şi Lidia Bradley, Bucureşti, Edit.
Enciclopedică, 2012, p. 365–380; Irina Nastasă‑Matei, Eveniment academic sau interes poli‑
tic? Participarea germană la lucrările Congresului Internaţional de Sociologie de la Bucureşti din
1939, în „Revista Română de Sociologie”, XXVII, 2016, nr. 5–6, p. 469–484.
[6] Heinrich Franz Josef Junker (1889–1970) era un lingvist şi orientalist german, doctor din
1911 al Universităţii din Heidelberg, cu o teză despre limba şi literatura iraniană. Abilitat
la Universitatea din Giessen în 1912, a funcţionat ca docent aici până în 1919, apoi ca pro‑
fesor de lingvistică comparată la Universitatea din Hamburg, devenind în 1926 profesor
şi director al departamentului de sanscrită şi studii lingvistice comparate al Universităţii
din Leipzig, precum şi director al Institutului de Lingvistică de aici. În 1933 Junker intră în
Partidului Nazist, de unde va fi însă exclus în 1939, după ce s‑a aflat că făcuse parte dintr‑o
lojă masonică. După război şi‑a pierdut poziţia de la universitate (fiind pensionat) şi calita‑
tea de membru al Academiei de Știinţe a Saxoniei (calitate pe care o deţinea din 1929). Va
fi reabilitat către sfârşitul anilor 40, fiind numit în 1951 profesor al Universităţii Humboldt
din Berlinul de Est. În 1953 a devenit director al Institutului de limbi iranice şi caucaziene şi
al Institutului indo‑german, ulterior ocupând şi poziţiile de director adjunct al Institutului
est‑asiatic şi de director al Departamentului de studii coreene. A primit medalia de merit
din partea RDG, precum şi titlul de Excelent Om de Știinţă al Poporului. Pentru mai multe
vezi Werner Sundermann, „Junker, Heinrich Franz Josef”, în Encyclopaedia Iranica, vol. XV,
Fasc. 3, Septembrie 2009, p. 248–251.
[7] Ludwig Friedrich Weickmann (1882–1961) era un matematician, fizician şi meteorolog ger‑
man. După trecerea doctoratului în matematică în 1911 şi a abilitării în 1922 la Universitatea
din München, Weickmann a devenit profesor la Universitatea din Leipzig şi director al
Institutului de Geofizică de aici, funcţie pe care a deţinut‑o în perioada 1923–1945. S‑a
remarcat atât prin calităţile excelente de manager şi de profesor universitar, cât şi prin
organizarea şi participarea la numeroase expediţii. A ocupat funcţia de decan al Facultăţii
de Filosofie şi de prorector. Deşi străin de ideologia nazistă şi respingând mai ales antise‑
mitismul, Weickmann a fost unul dintre semnatarii, în 1933, a „jurământului de loialitate al
profesorilor germani faţă de Adolf Hitler şi de statul naţional‑socialist”, iar din 1940 a deve‑
nit membru de partid. Și‑a continuat activitatea în domeniul meteorologiei şi după război:
a fost din 1946 primul preşedinte al Serviciului Meteorologic German, iar din 1952 a predat
în cadrul Institutului Meteorologic German de pe lângă Universitatea Liberă din Berlin.
Pentru mai multe vezi Michael Börngen, Franz Jacobs, Ludwig F. Weickmann (1882–1961),
în „Mitteilungen der Deutschen Geophysikalischen Gesellschaft”, nr. 3, 2007, p. 4–16.
[8] Arthur Golf (1877–1941) era un agronom german, doctor din 1903 şi abilitat în 1907 la
Universitatea din Halle cu lucrări având ca temă agricultura din SUA. A întreprins nume‑
roase stagii de cercetare în Statele Unite, Africa, Asia şi Europa. A început să predea agricul‑
tură colonială la Leipzig în 1912, devenind profesor plin în 1922 şi director al Institutului de
Zootehnie şi Producerea Laptelui. În perioada 1933–1935 şi 1936–1937, Golf a fost rector al
Universităţii din Leipzig. Naţionalist şi antisemit, s‑a înscris în 1920 în „Deutschvölkischer
Schutz‑ und Trutzbund” (Federaţia Germană Naţionalistă de Protecţie şi Sfidare), în 1932
devenind membru al Partidului Nazist. Vezi Michael Grüttner, Biographisches Lexikon zur
nationalsozialistischen Wissenschaftspolitik, Heidelberg, Synchron Verlag, 2004, p. 62.
Domnule Ministru,
Subsemnatul Vasile Gh. Luţă, lector de limba şi literatura română la

Seminarul de Filologie Romanică al Universităţii din Berlin şi docent pentru
studiul României la Academia pentru Străinătate din Berlin, cu adânc respect
îmi permit a vă înainta actele alăturate şi a vă ruga să binevoiţi a‑mi recunoaşte
drept bun pentru gradaţie timpul de la 1 septembrie 1923 până la 1 aprilie 1937,
timp petrecut, în baza studiilor cerute de lege, în serviciul învăţământului româ‑
nesc din ţară şi de peste hotare, şi a‑mi acorda, în consecinţă, 2 gradaţii pe lângă
leafa de bază de 7800 de lei ce aţi avut bunătatea a‑mi aproba cu începere de la
1 aprilie 1937.
Din actele alăturate rezultă, pe de o parte, că în răstimpul de la 1.IX.1923 până la
1.III.1929 am funcţionat, după trecerea examenului de licenţă în litere şi, apoi, şi a
examenului de capacitate, ca profesor secundar în ţară, astfel că pe ziua de 1 ianua‑
rie 1929, în conformitate cu dispoziţiile legii asupra învăţământului secundar, aveam
dreptul să cer acordarea unei gradaţii.
Pe de altă parte, de la 1.X.1925 încoace, am desfăşurat o activitate universitară ca
lector, iar, în urmă, şi ca docent la Berlin, activitate închinată răspândirii de cunoş‑
tinţe privitoare la limba şi literatura română precum şi la istoria, geografia şi consti‑
tuţiunea României şi făcând deci parte, de fapt, din învăţământul universitar româ‑
nesc. Excelenţa Voastră a şi binevoit a‑mi recunoaşte principial această activitate
universitară românească a mea, acordându‑mi, de la 1.IV.1935, o diurnă lunară, iar
acum, de la 1.IV.1937, o leafă propriu‑zisă de lector. Această activitate este arătată în
elogiosul certificat de serviciu, pe care îl alăturez, certificat eliberat de dl. prof. univ.
dr. Ernst Gamillscheg, directorul Seminarului de Filologie Romanică de pe lângă
Universitatea din Berlin.
Mulţumindu‑vă, domnule ministru, pentru deosebita înţelegere şi bunăvoinţă ce
aţi binevoit a‑mi arăta, îmi îngădui să alăturez cererii de faţă următoarele acte în ori‑
ginal:
1) Certificat de serviciu eliberat de dl. prof. univ. dr. E. Gamillscheg, directorul
Seminarului de Filologie Romanică de pe lângă Universitatea din Berlin;
2) Certificat de serviciu eliberat de direcţiunea Liceului „Matei Basarab” din
Bucureşti;
3) Certificat de serviciu eliberat de direcţiunea Liceului „Traian” din Turnu
Severin;
4) Certificat de serviciu eliberat de direcţiunea Liceului Comercial din Turnu
Severin;
5) Adresa oficială privitoare la rezultatul examenului de capacitate pentru învăţă‑
mântul secundar;
6) Ordinul de numire ca profesor secundar titular;
7) Diploma de licenţă în litere de la Universitatea din Bucureşti;
8) Diploma de doctor în filosofie de la Universitatea din Berlin.

Primiţi vă rog, domnule ministru, expresiunea înaltei mele stime şi considera‑
ţiuni.
Berlin, 16 ianuarie 1937

Dr. Vasile Luţă
Berlin Zehiendorf‑Mitte Wilskistr. 5
Cu 8 anexe
Domniei sale, Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale, Bucureşti
Anexă
Romanisches Seminar Berlin W8, 16 ianuarie 1937

Friedrich‑Wilhelms‑Universität zu Berlin
Sprachewissenschaftliche Abteilung
(Aula‑Gebäude)
Certificat
Subsemnatul director al Seminarului de Filologie Romanică de pe lângă

Universitatea din Berlin adeveresc prin certificatul de faţă că dl. dr. Vasile Luţă func‑
ţionează de la 1 octombrie 1925 încoace ca lector de limba şi literatura română la
Universitatea din Berlin, fiind deci acum într‑al 23‑lea semestru de activitate univer‑
sitară a d‑sale.
În acest timp, d‑sa a ţinut cursuri şi exerciţii de introducere în limba românească
modernă şi istoria literaturii româneşti, precum şi, în semestrul de faţă, în vechea
limbă românească, izbutind să dezvolte la studenţii germani un interes deosebit pen‑
tru materia predată de d‑sa şi, îndeobşte, pentru România. La început, d‑sa a ţinut,
potrivit îndatoririlor sale, câte 4 ore de curs săptămânal. Apoi, paralel cu creşterea
îmbucurătoare a interesului pentru cursurile de limba şi literatura română, d‑sa, din
proprie iniţiativă, a sporit treptat numărul orelor de curs ajungând, cu începere din
semestrul de vară 1934, să ţină câte 8 ore de curs pe săptămână.
De la 1 mai 1934 încoace, dl. dr. Luţă e şi docent pentru studiul României la
Seminarul de Limbi Orientale din Berlin. În această calitate, d‑sa avea îndatorirea de
a ţine câte o oră, apoi 2 ore şi, în final 3 ore de curs pe săptămână. Totuşi, pentru a da o
introducere cât mai amplă în studiul României, d‑sa, cu consimţământul meu, a făcut
accesibil cursul pentru începători şi cel mijlociu de la universitate (5 ore) studenţilor de
la Seminarul de Limbi Orientale, ţinând şi un curs superior, special, pentru studenţii
înaintaţi de la institutul amintit. Transformându‑se, în timpul din urmă, Seminarul
de Limbi Orientale în Academie pentru Străinătate (Ausland‑Hochschule), d‑sa a
despărţit, de la 1.XI.1936, cu totul cursurile de la Academie de cele de la Universitate,
ţinând la Academie 3 ore de curs pe săptămână, în care tratează despre gramatica lim‑
bii româneşti moderne, tehnica traducerii din limba română şi cea germană, istoria
culturii româneşti, istoria românilor, geografia generală a României, geografia eco‑
nomică a României şi constituţia României. Acesta e singurul aşezământ superior
din Germania unde studiul României e o materie principală.
Dar şi în afară de cadrul strict universitar, dl. dr. Luţă a dezvoltat o preţioasă acti‑
vitate, având drept ţel răspândirea cât mai largă a unei cunoaşteri adâncite a proble‑
melor româneşti şi, prin aceasta, strângerea legăturilor culturale dintre Germania şi
România. D‑sa m‑a ajutat la organizarea conferinţelor despre România, care au avut
loc aci sub auspiciile Seminarului de Filologie Romanică din Berlin, a ţinut confe‑
rinţe la postul de radio pentru şcolile germane (1932) şi la „Casa de îndrumare în
politica externă” a Partidului Naţional Socialist German (1935), a alcătuit, cu ajutorul
Legaţiunii României de aci, o expoziţie a cărţii româneşti la Berlin (1932), a organizat,
sub conducerea maestrului George Georgescu, la Berlin un concert al orchestrei filar‑
monice berlineze cu bucăţi simfonice româneşti şi germane (1935) ş.a. D‑sa a stat apoi
în ajutor unor cercetători români care i‑au cerut informaţii ştiinţifice din Germania şi
organizează, în ultimul timp, şi un schimb de conversaţie între studenţii germani şi
studenţii români veniţi pentru studii la Berlin, mijlocindu‑le nu numai o aprofundare
a cunoştinţelor de limba română sau de cea germană, ci ajutându‑le să strângă legă‑
turi personale şi să contribuie la intensificarea raporturilor româno‑germane.
Intrând în sfera mea de atribuţiuni şi studiul limbii române la Universitatea din
Berlin, mă bucur foarte mult de preţiosul concurs ce‑mi dă harnicul meu colabora‑
tor dl. dr. Vasile Gh. Luţă şi doresc din toată inima ca d‑sa să aibă un ajutor ceva
mai mare din partea autorităţilor de stat româneşti, întrucât sunt sincer convins că îl
merită deplin.
Drept care i s‑a eliberat prezentul certificat spre a‑i servi la trebuinţă.
E. Gamillscheg
Profesor titular şi directorul Seminarului de Filologie Romanică
(secţia lingvistică) de pe lângă Universitatea din Berlin,
membru corespondent al Academiei Române
Berlin, 16 ianuarie 1937

dos. 737/1937, f. 42, 47, 49–51)
10
Seminarul de Limba şi Literatura Română

De pe lângă Universitatea din Berlin
no. 54
Domnule Ministru,
Subsemnatul Vasile Gh. Luță, lector de limba română la Universitatea din Berlin şi
docent pentru studiul României la Academia pentru Străinătate din Berlin, cu onoare
vă rog să binevoiţi a interveni pe lângă Banca Naţională a României ca, din salariul
de 7800 lei pe care îl primesc din partea Ministerului Educaţiei, Banca Naţională
să‑mi procure, contra valută forte, fără primă, 200 Registermark lunar, restul salariu‑
lui rămânând să mi se trimită, ca şi până acum, sub forma de mărci‑clearing.
Întrucât cursul mărcilor‑registru (Registermark), dacă se obţin contra valută
forte socotită fără primă, e cu cca. 48% mai scăzut faţă de mărcile‑clearing, aprobarea
acestui fel de remitere din partea Băncii Naţionale a României ar mări în mod con‑
siderabil ajutorul ce aţi binevoit a‑mi acorda şi m‑ar apropia de situaţia favorabilă
în care se află lectorii străini de aici, susţinuţi de alte state, lectori care primesc, încă
de mult, mărci‑registru. Misiunea culturală românească pe care o îndeplinesc de 12
ani ca lector şi docent la Berlin, apoi situaţia mea familiară – sunt căsătorit şi am 2
copii –, precum şi scumpetea deosebită a traiului din Germania sunt motive ce îmi
permit a le invoca în sprijinul cererii de faţă. Avantajul de a primi mărci‑registru îl
au, de altfel, membrii corpului diplomatic, studenţii şi bursierii străini aflători în
Germania.
Banca Reichului, cu autorizaţia n‑rul KA.111017/37 Di/Pö din 7.IV.1937, mi‑a acor‑
dat dreptul de a primi 200 Registermark lunar, rămânând ca acestea să‑mi fie procu‑
rate de Banca Naţională a României.
Îmi permit a alătura o copie după autorizaţia Băncii Reichului, însoţită de o tra‑
ducere în limba română.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, expresiunea înaltului meu respect şi a sincerei
mele recunoştinţe.
Berlin, 14 aprilie 1937

Vasile Gh. Luţă
Domniei sale, Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale, Bucureşti.

dos. 737/1937, f. 217)
11
No. 1583/St.
Foarte urgent
Confidenţial
Berlin 26 mai 1937
Domnule Preşedinte al Consiliului,
În nenumărate rânduri, prin rapoarte scrise şi verbale, am semnalat excelenţei

voastre serioasele neajunsuri ce întâmpinăm cu studenţii români aflaţi în Germania.
Am semnalat în special:
1) Că numărul „eternilor studenţi” tinde să crească;
2) Că aceste elemente demoralizate şi demoralizante ar trebui rechemate de
urgenţă în ţară, întrucât ele exercită o influenţă nefastă asupra colegilor lor şi com‑
promit în acelaşi timp buna reputaţie a tineretului nostru universitar;
3) Că aceste elemente parazitare, având timp de pierdut mai mult, fiind poate şi
mai dinamice, au confiscat conducerea unora dintre asociaţiile studenţeşti române.
Profitând de inexperienţa, pasivitatea şi lipsa de timp a colegilor lor, mai nou
veniţi şi mai studioşi, acele elemente au obţinut mandatul de a administra fondurile
Federaţiei Studenţilor (ce se ridică la vreun milion de lei), de a întocmi listele studen‑
ţilor ce urmează a beneficia de schimbul de favoare acordat de Banca Reichului şi de
a reprezenta studenţimea în toate ocaziunile.
Or, gestiunea acestor conducători formează tocmai obiectul atacurilor adversa‑
rilor lor, care îi învinovăţesc de abuz de încredere şi de escrocherii. La rândul lor,
aceştia îşi învinuiesc acuzatorii de lipsă de patriotism, ba chiar de spionaj şi trădare.
Ani de zile, datorită intervenţiei Legaţiunii, s‑a evitat o coliziune mai serioasă
între cele două grupări mai turbulente. Astăzi însă ideologiile politice, exercitând şi
ele o serioasă influenţă asupra celor două facţiuni, situaţiunea s‑a agravat.
Resentimentele dintre diferitele elemente se traduc în denunţuri în faţa autorită‑
ţilor poliţieneşti şi judiciare germane, în plângeri reciproce adresate zilnic Legaţiunii,
în scandaluri şi chiar căi de fapt dintre cele mai regretabile.
A trebuit toată autoritatea Legaţiunii şi mai ales o solicitudine şi o răbdare
într‑adevăr părintească din partea noastră pentru a evita ca aceste incidente să ia
chiar un caracter şi mai penibil.
Această situaţie nu se mai poate prelungi sub nici un cuvânt.
Prevăd că dacă onoratul guvern nu va binevoi să hotărască a lua imediat măsuri,
vom avea să deplorăm incidente deosebit de grave.
Date fiind cele de mai sus, am onoarea a ruga din nou pe excelenţa voastră să
binevoiască a trimite de urgenţă pe cei doi delegaţi, pe care i‑am rechemat de atâtea
ori, şi anume: un înalt funcţionar al Ministerului de Instrucţie şi un reprezentant, cu
cunoştinţe de contabilitate, al Băncii Naţionale, care să procedeze la stabilirea:
a) Situaţiei şcolare a fiecărui student;
b) La verificarea gestiunii Federaţiei Studenţilor din Germania.

Odată ce aceşti delegaţi vor depune rapoartele lor ar urma:
1) Ca studenţii neserioşi, neapţi, cu mari întârzieri de studii, să fie readuşi în ţară
prin următoarele mijloace:
a) ştergerea lor de la beneficiul valutei şi schimbului de favoare;
b) retragerea paşapoartelor;
c) chemarea lor sub drapel;
d) intervenţia pe lângă autorităţile germane pentru retragerea permiselor lor de
liberă petrecere.
2) În ceea ce priveşte gestiunea fondurilor mânuite de Federaţie, dacă s‑ar găsi
– cum se afirmă în mod stăruitor – nereguli, să se procedeze la darea în judecată a
delicvenţilor de drept comun în faţa instanţelor noastre judiciare, cerându‑le ime‑
diata extrădare a inculpaţilor, recunoscuţi ca atare de instanţele noastre de trimi‑
tere.
Îmi permit a supune excelenţei voastre aceste sugestiuni numai cu titlul de exem‑
plu, încredinţat fiind că există şi alte mijloace de asanare a corpului studenţesc român
în Germania, chiar poate mai eficace.
În tot cazul, în momentul când în ţară se iau măsuri de rigoare – care par a da
rezultate apreciabile –, de purificare a atmosferei studenţeşti, îndrăznesc a emite
părerea că se cuvine să se acorde aceeaşi părintească supraveghere şi solicitudine şi
faţă de studenţii din străinătate, şi aceasta nu numai faţă de cei din Germania, dar în
genere faţă de toţi studenţii noştri din străinătate.
În aşteptarea unei grabnice hotărâri, rog pe excelenţa voastră să binevoiască a
primi asigurarea înaltei mele consideraţiuni.
N.P. Comnen
Excelenţei sale, Domnului Preşedinte al Consiliului etc.

dos. 737/1937, f. 283–286)
12
Copie
Ministerul Educaţiunii Naţionale
Direcţia Învăţământului Superior
Serviciul Relaţiilor Internaţionale
No. 2 din 13 ianuarie 1939

Confidenţial
Către Ministerul Afacerilor Străine
Notă referitoare la tratativele cu delegaţia germană

asupra ajutorului studenţesc
Chestiunea ajutorului valutar dat studenţilor ce fac studii în străinătate trebuie

privită sub ambele ei aspecte: cel economic‑financiar şi acela al politicii culturale.
Primul punct de vedere se referă la posibilităţile materiale ale statului român şi
depinde de stocul de devize străine ale Băncii Naţionale. Al doilea e mai complex şi
mai important, deoarece el angajează oarecum îndrumarea spirituală a numerosului
tineret care merge la învăţătură în străinătate. Deoarece până acum 2–3 ani s‑a ţinut
seamă numai de primul considerent, s‑a creat o situaţie delicată, care a necesitat o
verificare şi punere la punct a problemei.
Iată, în chip foarte sumar, elementele acesteia.
1) Din raportul pe care l‑am înaintat Ministerului Educaţiei Naţionale şi
Ministerului Economiei Naţionale în septembrie 1938, în calitatea mea de preşe‑
dinte al Comisiei de Valută, rezultă că în anul 1937–1938 au primit valute străine
pentru studii un număr de 1.218 studenţi, însumând diverse valute în valoare totală
de 76.285.156 lei. Din aceştia, 364 studenţi (reprezentând 19.880.737 lei) au mers în
Franţa; 659 (reprezentând 32.402.526 lei) au mers în Germania, restul în alte ţări.
Preferinţa pentru Germania se explică prin: abundenţa valutei germane pe piaţa
română; ieftinătatea ei relativă (fiind considerată ca „valută slabă”, nu are primă valu‑
tară); politica abilă a Germaniei, care acordă un supliment important fiecărui student,
graţie mecanismului conversiunei Reichs‑mark‑ului în Register‑mark (aproximativ:
pentru 95 RM – 175 Rg.M.). Aşa fiind, s‑a constatat o deplasare a preferinţei tradiţio‑
nale pentru cultura franceză înspre cea germană.
2) Totuşi, autorităţile germane nu sunt mulţumite cu acest rezultat. Pornind de la
constatarea că fondul pus la dispoziţia Reichs‑bank‑ului (astăzi în valoare de 140.000
Rg.MK lunar), pentru a acoperi suplimentul de mai sus, nu e în întregime utilizat de
români, autorităţile germane reclamă de la noi o atenuare – până la suprimare – a
condiţiilor de selecţie stabilite şi practicate de noi pentru studenţii beneficiari, spre
a se obţine admiterea de noi categorii, azi neîndreptăţite la valută, şi – ca rezultat –
sporirea considerabilă a numărului acestor studenţi.
La această pretenţie ar fi două serii de obiecţii:

a) Nu s‑ar putea aproba pentru germani o măsură de privilegiu, căci în mod
automat ar trebui aplicat acelaşi criteriu de selecţie şi celor ce merg în Franţa, Italia,
Anglia etc. Rezultatul ar fi creşterea în proporţii anormale a studenţilor care, în loc
să‑şi facă studiile în ţară, merg, din snobism ori din alte calcule, în străinătate. Ar
însemna o depreciere a ţării, din punct de vedere cultural, şi o mare sarcină din punct
de vedere economic.
b) Trimiterea în Germania a unui număr exagerat de tineri trebuie să ne reţină
atenţia, din punct de vedere politic, atât în ce priveşte tineretul român, cât şi cel mino‑
ritar.
Ca rezultat al discuţiilor avute în Comisia germano‑română venită în ţară pen‑
tru încheierea Convenţiei Comerciale[1] şi pentru a rezuma punctul nostru de
vedere, după indicaţiile domnului Armand Călinescu, fostul ministru al Educaţiei
Naţionale[2], am remis Comisiei generale un mic memorandum, arătând propune‑
rile noastre ce tind la un compromis între situaţia actuală, interesele noastre şi pre‑
tenţiile germane.
Punctele principale ale acestui memorandum sunt:
1) Se menţine ca bază situaţia actuală (adică, se acordă valută numai studenţilor ce
merg în Germania pentru specializări – pe baza licenţei ori doctoratului obţinute în
ţară, precum şi pentru specialităţi pentru care nu avem şcoli în ţară). Se admit o serie
de excepţii (de ex. pentru şcolile cu mare renume) şi tranziţii (pentru cei ce au avut
aprobări mai vechi în condiţii mai puţin riguroase).
2) Se admite un procent de 10% pentru tinerii care pot începe studiile universitare
în Germania, la orice facultate, pe baza simplului bacalaureat, precum şi un procent
de 20% pentru tinerii fără liceul complet, care vor să urmeze şcoli tehnice de grad
mediu (Fach‑Schule).
3) Se propune un sistem special de burse, prin concurs, şi întinderea beneficiului
schimbului în Register‑Mark şi pentru oameni de ştiinţă care ar dori să‑şi completeze
lucrările în Germania – pentru o scurtă perioadă.
Pe baza acestor formulări, s‑au început tratativele directe între dl. ministru [Petre]
Andrei şi reprezentantul Legaţiei germane – care sunt în curs.
Prof. Const. Kiriţescu[3]

Conducătorul Rel. Internaţionale din Ministerul Educaţiei Naţionale
şi Preşedinte al Comisiei de Valută

vol. 131/1933‑august 1942, f. 39–41)
[1] Este vorba de tratativele româno‑germane care se vor încheia prin semnarea Tratatului pri‑
vind raporturile economice dintre cele două ţări, la Bucureşti, pe 23 martie 1939. Discuţiile
începuseră încă din anul precedent, cu multe sincope, depăşite în urma vizitei lui Carol II
la Berlin, în februarie 1939.
[2] Armand Călinescu (1893–1939) absolvise studii juridice la Bucureşti, dar cu un doctorat
la Paris. A intrat în viaţa politică interbelică, ca „ţărănist” şi împotriva extremismului de

dreapta. De altfel, în 1938, ca ministru de Interne, a gestionat arestarea lui Corneliu Zelea
Codreanu, pentru ca mai apoi să coordoneze asasinarea acestuia, la solicitarea lui Carol
II. În aceste împrejurări, regele se va folosi de Armand Călinescu în a‑şi asigura o guver‑
nare discreţionară, numindu‑l pentru scurte perioade la ministerele Sănătăţii, Educaţiei şi
Apărării, pentru ca în cele din urmă să devină preşedinte al Consiliului de Miniştri (din 7
martie 1939). Datorită atitudinii sale faţă de mişcarea legionară, Călinescu a fost asasinat
de un comando al acesteia pe 21 septembrie 1939.
[3] Constantin Kiriţescu (1876–1965) era absolvent al Facultăţii de Știinţe din Bucureşti (1897),
pentru ca din 1907 să lucreze în cadrul Ministerului Instrucţiunii mai toată perioada inter‑
belică, preponderent ca secretar general. Din 1930 devine profesor la Institutul Superior
de Educaţie Fizică din Bucureşti, predând istoria acestei discipline, de unde s‑a pensio‑
nat în 1941. De la el ne‑a rămas un volum memorialistic, O viaţă, o lume, o epocă. Memorii,
Bucureşti, Edit. Sport‑Turism, 1979. (Vezi şi C. Kiriţescu, Portrete, ed. Costin C. Kiriţescu,
Bucureşti, Edit. Știinţifică şi Enciclopedică, 1985).
13
Consulatul General Regal Colonia, 24 mai 1939

al României
No. 2417
Anexe: una
Domnule Ministru,
Am onoarea a înainta, aici‑alăturat, o traducere în limba română de pe adresa ce

primesc din partea „Oficiului pentru Străini” al Asociaţiei Docenţilor Universităţii şi
Școlii Înalte de Stat pentru Muzică din Colonia [Köln], rugând pe excelenţa voastră,
dacă va binevoi, a dispune să fie înştiinţate autorităţile ce pot fi interesate.
Binevoiţi, vă rog a primi, domnule ministru, încredinţarea înaltei mele consideraţii.
Gerant
A. Dimitrescu
Excelenţei Sale, Domnului Grigore Gafencu[1], Ministru al Afacerilor Străine etc.

etc. etc. Bucureşti
[A n e x ă]
Traducere din limba germană
Oficiul pentru Străini al Asociaţiei Docenţilor

Universitatea şi Înalta Școală de Stat pentru Muzică Colonia
Colonia, Lindenthal
Langemarckplatz Tel. 40911, 19.05.1939
Către Consulatul General al României,

Colonia, Worringerstrasse 18
Cu începerea semestrului de vară 1939 s‑a înfiinţat pe lângă Universitatea din

Colonia şi Înalta Școală de Muzică un „Oficiu pentru Străini al Asociaţiei Docenţilor”.
Acest Oficiu se bazează pe colaborarea docenţilor germani şi a licenţiaţilor din
toate ramurile de profesiuni, care s‑au oferit pentru a sfătui pe colegii lor, pe docenţii
şi pe licenţiaţii din străinătate, pentru a‑i ajuta şi a‑i introduce în viaţa culturală şi
ştiinţifică din Germania.
Prin acest Oficiu se dă posibilitatea vizitatorilor străini de a avea un contact cât
mai strâns şi schimburi de idei cu savanţii germani, precum şi de a se informa asupra
lucrărilor germane pe bază culturală, ştiinţifică, economică şi educativă.
Prin introducerea în case germane, invitaţii la discursuri, concerte şi manifestări
sportive se dă posibilitatea unui contact mai strâns, peste limita strict profesională.
Prin vizitarea muzeelor, Oficiul dă posibilitatea cunoaşterii colecţiilor acestui
oraş, prin vizitarea teatrelor o părere asupra artei teatrale germane şi prin vizitarea
operei şi a concertelor o idee asupra evoluţiei muzicii germane.
Invitaţii la prelegeri, conferinţe şi manifestări, oferă ocazii pentru stimulare şi
aprofundare.
Conduceri prin întreprinderi industriale de diferite feluri şi mărimi, prin insti‑
tute ştiinţifice, clinici şi spitale, dau vizitatorilor, fiecăruia în specialitatea sa, sprijin
adecvat.
Vă rugăm deci să ne aduceţi la cunoştinţă sosirea persoanelor licenţiate ale statu‑
lui domniei voastre şi să le atrageţi atenţia asupra oficiului nostru.
Secretariatul se află la Universitate, camera 7203, telefon no. 4 09 11, ap. 281.
Cu deosebită stimă
Dr. W. Gierlichs, Dozent
Conducătorul Oficiului Străinilor al Asociaţiei Docenţilor Universităţii şi
Școlii Înalte de Stat pentru Muzică Colonia
(Arhiva Ministerului de Externe Bucureşti, Fondul 71/

Germania, vol. 131/1933‑august 1942, f. 55–56)
[1] Grigore Gafencu (1892–1957) era absolvent al Facultăţii de Drept din Geneva, cu un docto‑
rat la Paris (1914), iar după primul război mondial se înregimentează în cadrul Partidului
Naţional Țărănesc. Face parte din mai multe guverne interbelice, ca subsecretar de stat,
pentru ca la 28 decembrie 1938 să fie desemnat ministru al Afacerilor Străine, post pe care
îl ocupă până la 1 iunie 1940. Este trimis mai apoi ca ministru plenipotenţiar la Moscova
(din 10 august 1940), pentru ca în 22 iunie 1941 să‑şi înceteze misiunea după declanşa‑
rea războiului contra U.R.S.S. Din toamna lui 1941 s‑a stabilit în Elveţia, colaborând pe la
diverse organe de presă, călătoreşte în S.U.A. (1947), fiind unul din fruntaşii activi ai exi‑
lului românesc. Vezi Grigore Gafencu, Jurnal, ed. Ion Calafereanu, Laurențiu Constantiniu,
Târgovişte, Edit. Cetatea de Scaun, 2012, 598 p., ce acoperă perioada 1 iunie 1940–31 august
1941 şi ianuarie 1942–17 iulie 1943. Tot de la el ne‑au rămas nişte Însemnări politice (1929–
1939), ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991.
14
România Bucureşti 2 iun. 1939

Ministerul Regal al Afacerilor Străine
Direcţiunea Politică
Nr. 3060
Anexe: două
Domnule Ministru,
Am onoare a vă trimite, aci alăturat, în copie, o scrisoare adresată Legaţiunei noas‑

tre din Berlin de către domnul profesor dr. Remme[1], şeful serviciului de studii al
străinilor în Germania, însoţită de un memoriu privitor la numărul şi activitatea stu‑
denţilor români în Germania.
Primiţi vă rog, domnule ministru, asigurarea înaltei mele consideraţiuni.
p. Ministru,
G. Davidescu[2]
Director,
[Indescifrabil]
Domniei Sale, domnului Petre Andrei, Ministru al Educaţiei Naţionale

Anexa 1
Copie
Reichsministerium für Wissenschaft Berlin, 11. April 1939

Erziehung und Volksbildung
KZ. No. 1228
An die Kgl. Rumänische Gesandtschaft

Berlin W 35
Rauchtrasse 26
Mit Bezug auf die Verhandlungen, die von der Rumänischen Gesandtschaft im
Vorjahre auf dem Wege über das Auswärtige Amt mit dem Reichserziehungsminis‑
terium wegen einer Studienbeaufsichtigung der rumänischen Studenten geführt
werden, beehre ich mich, den beiliegenden Bericht zu übersenden. Zur Vorbereitung
der Studienbeaufsichtigung habe ich zunächst eine Untersuchung der Gesamtlage
der rumänischen Studenten in Deutschland vorgenommen. Dem Bericht ist eine ins
einzelne gehende Statistik beigefügt. Auf diese Art ist es möglich geworden, nun‑
mehr auch solche Studierenden, die eine über den Durchschnit reichende Zeit auf ihr
Studium verwenden, zu erfassen. Ich werde gleich nach Beginn des Sommersemes‑
ters in jedem einzelnen Fall prüfen inwieweit der längere Aufenthalt in Deutschland
begründet ist und ob den betreffenden Studenten der Rat erteilt werden soll, auf die
rasche Beendigung ihres Studium bedacht zu sein oder in die Heimat zurückzukeh‑
ren. Von dem Ergebnis werde ich mir erlauben, Ihnen nach einiger Zeit Mitteilung
zu machen.
In vorzüglichster Hochachtung
Prof. Dr. Remme
Leiter der Reichszentralstelle für das Studium der Ausländer
Inreg. No. 1714/St. 2

2. Mai 1939
Bericht über das Studium der Rumänen in Deutschland
An den deutschen Hochschulen studieren gegenwärtig 367 rumänische Studenten.

Hiervon befinden sich 203 auf Universitäten, 122 auf Technischen Hochschulen, 17 auf
Handels‑Hochschulen, 3 auf Forstlichen Hochschulen, 14 auf Landwirtschaftliches
Hochschulen, 8 auf Tierärztlichen Hochschulen. Die Verteilung auf die einzelnen
Hochschulen ergibt sich aus der beiliegenden Statistik.
Um die Studienfächer richtig bewerten zu können, muss man berücksichtigen,
dass das Studium der Landwirtschaft oder das Studium der Handelswissenschaften
nicht nur auf den besonderen Schulen erfolgt, sondern auch in eigenen Abteilungen
der Universität bzw. der Technischen Hochschule. Nach genauer Berechnung ergibt
sich, dass sich die Studien auf folgende Fachgebiete verteilen:
Theologie 42
Rechts‑und Staatswissenschaften 24
Medizin 85
Tierheilkunde 8
Philologie 27
Naturwissenschaften 34
Land‑und Forstwirtschaft 32
Technische Wissenschaften 91
Handels‑und Wirtschaftswissensch. 24
Am meisten halten sich die Rumänen, in den grossen Städten Berlin und München
auf (Berlin 124, München 33). Dann kommt Leipzig mit 28 Studenten. Von den klei‑
neren Universitäten steht Tübingen mit 21 Studenten an der Spitze. Dies liegt daran,
dass hier das Studium der Theologie besonders ausgeprägt ist; die Studenten sind
überwiegend Theologen aus den deutschen Siedlungsgebieten.
Das Durchschnittsalter der Studenten liegt zwischen 20 und 25 Jahren. Nur wenige
Studenten haben ein Alter unter 20 Jahren. Dagegen ist ein erheblicher Teil über 25
Jahre. Von letzteren lässt sich sagen, dass sie nicht zur Ausbildung nach Deutschalnd
kamen, sondern zur Fortbildung. Die Untersuchung hat ergeben, dass sich von letz‑
teren 61 nach Deutschland begaben mit abgeschlossener Hochschulbildung. Da
diese Studenten für die Beziehungen zwischen Deutschland und Rumänien beson‑
der wertvoll sind, seien die Studiengebiete aufgeführt:
Theologie 4
Rechts‑ und Staatswissenschaften 10
Medizin 1
Philologie 9
Lehrerdiplom 6
Land‑ und Forstwissenschaften 5
Ingenieur 5
Wirtschaftswissenschaften 11
Der wichtigste Punkt der Untersuchung war die Dauer des Studiums der rumä‑
nischen Studenten in Deutschland. Im allgemeinen lässt sich sagen, dass nur in
ganz wenigen Fällen die Studiendauer übernormal lang war. Hier sprachen bei den
meisten besondere Gründe mit, die es erklärlich machten warum die Studenten
nicht rechtzeitig ihr Studium abschliessen konnten. Die folgende Statistik zeigt, wie
lange die Studenten in Deutschland sind. In einigen Fällen haben die Studenten ihre
ständige Wohnung in Deutschland, da ihre Eltern hier ansässig sind. 11 Studenten

sind im Besitze eines deutschen Reifezeugnisses.
[Trad u c e re]
Ministrul Reichului pentru Știinţă Berlin, 11 aprilie 1939

Educaţie şi Formare Naţională
Inreg. No. 1228
Legaţiei Române din Berlin
Berlin W 35
Rauchtrasse 26
Cu privire la tratativele care au fost duse anii trecuţi de către Legaţia română prin
serviciul exterior al Ministerului Educaţiei pentru exercitarea unei eventuale supra‑
vegheri a studiilor studenţilor români, am onoarea să vă înaintez următorul memo‑
riu informativ. Pentru pregătirea supravegherii studiilor am început prin a stabili
întreaga situaţie a studenţilor români în Germania. Acestui memoriu informativ se
anexează o statistică ce dă toate detaliile. Pe această cale a devenit posibil ca acum să
fie reperaţi şi acei studenţi care întrebuinţează pentru studiul lor un timp mai înde‑
lungat decât timpul de obicei suficient. Îndată după începerea semestrului de vară mă
voi informa pentru fiecare caz individual, în ce măsură este întemeiată prelungirea
şederii în Germania şi dacă ar trebui dat respectivilor studenţi sfatul de a reflecta
serios la o cât mai rapidă terminare a studiului ori la întoarcerea în ţară. Despre rezul‑
tat, îmi voi permite să vi‑l aduc la cunoştinţă peste câtva timp.
Cu cea mai mare stimă

Prof. Dr. Remme
Șeful Biroului Central al Reichului pentru Studiul Străinilor
Inreg. No. 1714/St. 2

2 mai 1939
Raport privind studiul românilor în Germania
La şcolile superioare germane studiază în prezent 367 studenţi români. Dintre

aceştia, 208 studiază la universităţi, 122 la şcoli politehnice, 17 la academii comerci‑
ale, 3 la şcoli superioare de silvicultură, 14 la colegii agricole, 8 la şcoli superioare de
medicină veterinară. Împărţirea pe universităţi şi şcoli superioare reiese din statistica
anexată.
Pentru a putea evalua corect diferitele domenii de studiu, trebuie luat în consi‑
derare că studiul agriculturii sau al ştiinţelor comerciale nu are loc numai la şcolile
respective, ci şi în secţiuni speciale ale universităţilor şi şcolilor politehnice.
După o socoteală precisă reiese că studenţii se împart, în funcţie de domeniile de
studiu, astfel:
Teologi 42
Drept şi ştiinţe de stat 24
Medicină 85
Medicină veterinară 8
Filologie 27
Știinţe naturale 34
Agricultură şi silvicultură 32
Știinţe tehnice 91
Știinţe comerciale şi administrative 24
Studenţii români stau îndeosebi în oraşele mari, de ex. în Berlin şi München

(Berlin 124, München 33). Urmează Leipzig cu 28 studenţi. Dintre universităţile mai
mici, pe primul loc este Tübingen cu 21 de studenţi. Acest lucru se datorează faptului
că aici studiul teologiei este deosebit de dezvoltat; majoritatea studenţilor în teologie
sunt teologi din zonele germane.
Vârsta medie a studenţilor variază între 20 şi 25 de ani. Doar foarte puţini sunt
mai tineri de 20 ani. Din contră, o mare parte au peste 25 ani. Despre aceştia din urmă
se poate spune că nu au venit pentru formare, ci pentru perfecţionare. Cercetările
au arătat că 61 dintre aceştia au venit în Germania cu studiile superioare termi‑
nate. Deoarece aceşti studenţi sunt în mod special valoroşi pentru legăturile dintre
Germania şi România, prezentăm aici şi domeniile în care activează:
Teologie 4
Drept şi ştiinţe de stat 10
Medicină 1
Filologie 9
Pedagogie 6
Știinţe naturale 10
Agricultură şi silvicultură 5
Ingineri 5
Știinţe administrative 11
Punctul cel mai important al cercetărilor a fost durata studiului studenţilor

români în Germania. Se poate spune că, în general, numai în foarte puţine cazuri
durata studiului a fost anormal de lungă. La aceştia s‑au putut stabili cauzele particu‑
lare care lămuresc de ce studenţii nu şi‑au putut încheia la timp studiile. Următoarea
statistică arată durata şederii lor în Germania. În unele cazuri studenţii au domiciliul
permanent în Germania, deoarece părinţii lor locuiesc aici. 11 studenţi au certificat de
bacalaureat german.
Anexa 2
Statistik
Über das Studium der Rumänen in Deutschland in
Wintersemester 1938/39
Wie verteilen sich die Studenten auf die einzelnen Hochschulen?
Hochschule Insgesamt Gasthörer

Aachen T.H. 1 ‑
Berlin U. 58 2
Berlin T.H. 60 1
Berlin W.H. 7 ‑
Bonn U. 1 ‑
Breslau U. 7 ‑
Breslau T.H. 2 1
Danzig T.H. 1 ‑
Darmstadt T.H. 5 ‑
Dresden T.H. 9 ‑
Eberswalde Forstl. Hochschule 2 1
Frankfurt a/M. U. 1 ‑
Freiberg i/Sa. Bergakademie 5 ‑
Freiburg i/Br. U. 6 ‑
Giessen U. 2 ‑
Göttingen U. 3 ‑
Graz U. 13 ‑
Graz T.H. 7 ‑
Halle U. 3 ‑
Hamburg U. 1 ‑
Hannover Tierärztliche Hochschule 3 ‑
Heidelberg U. 3 ‑
Hohenheim Landw. Hochschule 6 ‑
Jena U. 9 1
Innsbruck U. 3 ‑
Karlsruhe T.H. 1 ‑
Kiel U. 3 ‑
Köln U. 4 ‑
Königsberg U. 4 ‑
Leipzig U. 23 ‑
Hochschule Insgesamt Gasthörer

Leipzig Handels‑Hochschule 5 ‑
Leoben Montanistische Hochschule 2 ‑
Marburg U. 5 1
München U. 20 ‑
München T.H. 13 1
Hannov.‑Münden Forstliche Hochschule 1 ‑
Münster U. 7 ‑
Nürnberg Handels‑Hochschule 1 ‑
Rostock U. 1 ‑
Stuttgart T.H. 8 ‑
Tübingen U. 21 ‑
Wien U. 5 ‑
Wien T.H. 8 ‑
Wien Tierärztliche Hochschule 5 ‑
Wien Hochschule für Welthandel 4 ‑
Wien Hochschule für Bodenkultur 8 ‑
Zusammen 367 8
Wie verteilen sich die Studenten auf die einzelnen Fachgebiete?
Universitäten:
Studienfach Anzahl
‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
Theologie 42
Rechts‑u. Staatswissens 24
Medizin 85
Philologie 27
Landwirtschaft 15
‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
203
Technische Hochschulen:
Studienfach Anzahl
‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
Chemie 22
Physik 2
Architektur 12
Bauingenieur 24
Maschinenbau 29
Elektrotechnik 12
Bergbau 9
Luftfahrt 5
Wirtschaftswissenschaften 7
‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
122
An den Handels‑Hochschulen studieren 17 Studenten; an den Forstlichen

Hochschulen studieren 3 Studenten; an den Landwirtschaftlichen Hochschulen stu‑
dieren 14 Studenten; an den Tierärztlichen Hochschulen studieren 8 Studenten.
Von 367 Studenten haben 25 Studenten das 20. Lebensjahr noch nicht überschrit‑
ten. 173 Studenten sind bereits über 25 Jahre alt.
Wie lange sind die rumänischen Studenten bereits in Deutschland?

Unter 1 Jahr 83
1 Jahr 67
2 Jahre 65
3 Jahre 38
4 Jahre 20
5 Jahre 25
6 Jahre 23
7 Jahre 11
8 Jahre 9
9 Jahre 3
10 Jahre 3
über 10 Jahre 9
‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
Das Reifezeugnis einer reichs‑deutschen Schule
besitzen ........................................11
(Diese Studenten sind meist 15 Jahre und darüber in Deutschland).
[Trad u c e re ]
Statistică
referitoare la prezenţa românilor în Germania
în semestrul de iarnă 1938/39
Cum se împart studenţii în funcţie de universităţi?

Universitate Total Auditori
Universitatea Tehnică din Aachen 1 ‑
Universitatea din Berlin 58 2
Universitatea Tehnică din Berlin 60 1
Colegiul Economic din Berlin 7 ‑
Universitatea din Bonn 1 ‑
Universitatea din Breslau 7 ‑
Universitatea Tehnică din Breslau 2 1
Universitatea Tehnică din Danzig 1 ‑
Universitatea Tehnică din Darmstadt 5 ‑
Universitatea Tehnică din Dresda 9 ‑
Colegiul silvic din Eberswalde 2 1
Universitatea din Frankfurt a/M. 1 ‑
Academia Minieră din Freiberg i/Sa. 5 ‑
Universitatea din Freiburg i/Br. 6 ‑
Universitatea din Giessen 2 ‑
Universitatea din Göttingen 3 ‑
Universitatea din Graz 13 ‑
Universitatea Tehnică din Graz 7 ‑
Universitatea din Halle 3 ‑
Universitatea din Hamburg 1 ‑
Colegiul Veterinar din Hanovra 3 ‑
Universitatea din Heidelberg 3 ‑
Colegiul Agricol din Hohenheim 6 ‑
Universitatea din Jena 9 1
Universitatea din Innsbruck 3 ‑
Universitatea Tehnică din Karlsruhe 1 ‑
Universitatea din Kiel 3 ‑
Universitatea din Köln 4 ‑
Universitatea din Königsberg 4 ‑
Universitatea din Leipzig 23 ‑
Școala de Comerţ din Leipzig 5 ‑
Colegiul Montanist din Leoben 2 ‑
Universitate Total Auditori

Universitatea din Marburg 5 1
Universitatea din München 20 ‑
Universitatea Tehnică din München 13 1
Colegiul Silvic din Hanovra‑Münden 1 ‑
Universitatea din Münster 7 ‑
Școala de Comerţ din Nürnberg 1 ‑
Universitatea din Rostock 1 ‑
Universitatea Tehnică din Stuttgart 8 ‑
Universitatea din Tübingen 21 ‑
Universitatea din Viena 5 ‑
Universitatea Tehnică din Viena 8 ‑
Colegiul Veterinar din Viena 5 ‑
Școala de Comerţ Mondial din Viena 4 ‑
Colegiul Agricol din Viena 8 ‑
Total 367 8
Cum se împart studenţii în funcţie de domeniile de studiu?
Universităţi:
Domeniu Număr
‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
Teologie 42
Drept şi Știinţe de Stat 24
Medicină 85
Filologie 27
Știinţele Naturii 10
Agricultură 15
‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
203
Universităţi Tehnice:
Domeniu Număr
–‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
Chimie 22
Fizică 2
Arhitectură 12
Inginerie de construcţii 24
Inginerie mecanică 29
Electrotehnică 12
Minerit 9
Aviaţie 5
Știinţe economice 7
‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
122
La şcolile superioare de comerţ studiază 17 studenţi; la colegiile silvice studiază

3 studenţi; la colegiile agricole studiază 14 studenţi; la colegiile veterinare studiază 8
studenţi.
Din 367 de studenţi, 25 de studenţi nu au împlinit încă vârsta de 20 de ani. 173 de

studenţi au deja peste 25 de ani.
De cât timp sunt deja studenţii români în Germania?
Sub 1 an 83
1 an 67
2 ani 65
3 ani 38
4 ani 20
5 ani 25
6 ani 23
7 ani 11
8 ani 9
9 ani 3
10 ani 3
peste 10 ani 9
‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑
Care deţin certificat de absolvire a unei şcoli din Reichul german ...........................11
(Majoritatea acestor studenţi sunt de peste 15 ani în Germania).

dos. 1004/1939, f. 1–11)
[1] Karl Remme era directorul Biroului Central al Reichului pentru Studiul Străinilor
(Zentralstelle für das Studium der Ausländer). Angajat încă din 1918 în cadrul Ministerului
Prusac pentru Știinţă, Artă şi Educaţie, unde avea responsabilitatea de a gestiona exami‑
nările pentru studenţii străini, Remme a ocupat şi funcţia de director al Biroului Academic
pentru Străini din cadrul Universităţii din Berlin, iniţial un simplu institut care s‑a dez‑
voltat ulterior în departament al Ministerului Educaţiei. În 1922, el a devenit şi director
al nou înfiinţatului „Deutsche Institut für Ausländer” (DIA – Institutul German pentru
Străini). Va fi de‑a lungul întregii perioade interbelice un colaborator al Ministerului de
Externe German în privinţa studenţilor străini, va face parte din comisia de selecţie a bur‑
sierilor Humboldt, iar în perioada celui de‑al doilea război mondial îl întâlnim în calitatea
de reprezentant al Ministerului Educaţiei al Reichului. Este autorul a numeroase broşuri
şi cărţi informative adresate studenţilor străini în Germania, a unui volum despre stu‑
diul străinilor în Germania şi coautor al unei cărţi despre propaganda culturală franceză.
Vezi Holger Impekoven, Die Alexander von Humboldt‑Stiftung und das Ausländerstudium
in Deutschland 1925–1945. Von der ”geräuschlosen Propaganda” zur Ausbildung der ”geistigen
Wehr” des ”Neuen Europa”, Bonn, Bonn University Press, 2013, p. 66–67.
[2] Gheorghe Davidescu (1892–1959) era doctor în drept la Universitatea din Budapesta, iar
după Marea Unire a intrat în diplomaţie, ocupând diverse posturi (de secretar ori consi‑
lier) la legaţiile române din Budapesta şi Varşovia, pentru ca între 1935–1939 să fie minis‑
tru plenipotenţiar la Tallin, iar apoi la Moscova (1939–1940). A lucrat mult şi în centrala
Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti, în vremea regimului I. Antonescu fiind chiar
secretar general al acestui minister (1941–1944). După instaurarea regimului comunist,
Davidescu a fost întemniţat, pierzându‑şi viaţa în închisoare.
15
No. 194
Prin curier
Legaţiunea Regală a României, Berlin
11 ianuarie 1940
Domnule Ministru,
Pe lângă Universitatea din Berlin s‑a înfiinţat zilele acestea o nouă facultate sub
numele „Auslandswissenschaftliche Fakultät”, care va fi o facultate pentru studiul
străinătăţii.
Decretul de înfiinţare a noii facultăţi a apărut la 5 ianuarie 1940, iar la 15 ianuarie
ea îşi va începe activitatea.
Ideea de a se da un impuls cât mai mare studiului popoarelor străine şi relaţi‑
unilor ce există sau s‑ar putea stabili în viitor între ele şi Germania porneşte de la
Bismarck[1]. Ea s‑a concretizat în anul 1878 sub forma unui „Seminar pentru studiul
limbilor orientale”, care în anul 1936 s‑a transformat într‑o „Academie pentru stră‑
inătate”, afiliată Universităţii sub numele „Auslandshochschule an der Universität
Berlin”.
Paralel cu acel seminar înfiinţat de Bismark şi transformat ulterior în Academie,
funcţiona la Berlin încă din anul 1920 o Academie pentru ştiinţele politice sub denu‑
mirea „Hochschule für Politik”[2]. Înfiinţată la început ca o şcoală superioară obiş‑
nuită, ea a evoluat cu timpul, devenind o instituţiune cu un caracter ştiinţific bine
definit, îndreptată tot mai mult către studiul străinătăţii şi al problemelor legate de
politica externă.
Legiuitorul naţional‑socialist a socotit mai logic şi util să lege destinul Academiei

de Știinţe Politice de acela al Academiei pentru Străinătate, pentru ca din contopirea
lor să creeze o facultate nouă pe lângă Universitatea din Berlin sub denumirea gene‑
rică de „Facultatea pentru Studiul Străinătății”.
Scopul facultăţii nou înfiinţată este să contribuie la cunoaşterea relaţiilor poli‑
tice, economice şi culturale ale Reichului cu străinătatea. Printre materiile de învă‑
ţământ se află: politica externă şi fundamentele ei juridice, comerţul exterior, istoria
şi politica colonială, geografia, geopolitica, etnografia, studiul minorităţilor, filosofia
statului şi filosofia culturii ş.a., precum şi studierea separată a anumitor naţiuni şi
state.
Pe lângă această facultate va funcţiona şi un institut (Auslandswissenschaftliche
Institut), care are încă de pe acum o bibliotecă de specialitate cu peste o sută mii de
volume şi o arhivă cu peste 45.000 dosare. Institutul nu este conceput numai ca o
anexă ştiinţifică a facultăţii, ci şi ca un mijloc de a lega ştiinţa cu nevoile practice.
Înfiinţarea acestei noi instituţiuni de cultură generală este comentată aici în ter‑
meni care nu lasă nici o îndoială asupra scopului mai îndepărtat, dar bine definit,
pe care guvernul Reichului înţelege să‑l înfăptuiască. Se spune că poporul german
a nutrit întotdeauna un interes deosebit pentru cunoaşterea popoarelor străine.
Publicaţiunile extrem de numeroase care apar în Germania asupra acestor chestiuni
ar fi o dovadă îndestulătoare în această privinţă. Se proclamă apoi că evoluţia acestor
instituţiuni de cultură, prin care se accentuiază tot mai mult interesul pentru cunoaş‑
terea popoarelor străine, ar corespunde unor necesităţi politice.
„Ameninţat din toate părţile, Reichul trebuie să‑şi cunoască înainte de toate
adversarii şi pe toţi aceia cu care are legături”.
Aşa fiind, faptul că înfiinţarea acestei facultăţi are loc tocmai acum, în timp de
război, aşa cum înfiinţarea primului Seminar pentru studiul limbilor orientale lua
fiinţă la 1878 în plin război franco‑german, constituie cea mai bună dovadă că intere‑
sul poporului german pentru străinătate nu se întemeiază numai pe o simplă curio‑
zitate literară, ci că el vede în aceasta mijlocul politic pentru asigurarea propriei sale
existenţe.
Primiţi vă rog, domnule ministru, încredinţarea prea înaltei mele consideraţiuni.
[Indescifrabil]
Excelenţei Sale, Domnului Grigore Gafencu, Ministrul Afacerilor Străine etc. etc.

vol. 52/1933–1944, f. 339–341)
[1] Otto von Bismarck (1815–1898) era o personalitate binecunoscută a celei de‑a doua jumă‑
tăţi a veacului XIX, artizan al unificării Germaniei, de altfel primul ce a avut titlul de „can‑
celar”, dominând totodată relaţiile internaţionale din epocă. Vezi asupra lui recenta lucrare
a lui Franz Herre, Bismarck, der preußische Deutsche, Köln, Kiepenheuer & Witsch Verlag,
2017.
[2] „Deutsche Hochschule für Politik” era o instituţie privată, fondată în octombrie 1920, când
în cadrul Republicii de la Weimar se manifestau deja puternice acţiuni antidemocratice. În
acest context, stabilimentul era dominat de un puternic spirit liberal, printre membrii lui
aflându‑se Max Weber, Carl Heinrich Becker, Hans Simons, Fr. Naumann, Walter Simons,
Gertrud Bäumer ş.a. După instalarea regimului nazist, majoritatea profesorilor au părăsit
Germania, mulţi din aceştia fiind de origine evreiască. În 1940, această Școală s‑a contopit
cu Institutul Limbilor Orientale de pe lângă Universitatea din Berlin, decan fiind numit
Franz Alfred Six, care – ca membru SS şi NSDAP – era subordonat lui Adolf Eichmann,
implicându‑se aşadar cu devotament în exterminarea evreilor.
16
Domnule Ministru,
Subsemnata, licenţiată şi cu examen de capacitate, urmând de trei ani cursurile de

doctorat la Universitatea din Berlin, secţia Archeologie, având nevoie de a mai sta în
Berlin până la susţinerea examenului de diplomă, vă rog să binevoiţi a dispune să mi
se încredinţeze un serviciu la Institutul româno‑german ce urmează a se înfiinţa la
Berlin pe data 1 sept. 1940, serviciu care mi‑ar fi de mare ajutor material.
Posed următoarele acte care sunt depuse la Universitatea din Berlin:
1) Diploma de bacalaureat, media 9.
2) Diploma de licenţă ses. 1934 cu menţiunea „Magna cum laude” eliberată de
Universitatea din Bucureşti.
3) Diploma de examen de capacitate ses. 1935, secţia istorie‑română, media 8,63.
4) Două certificate de lucrări practice de muzeu, obţinute la Berlin.
În afara activităţii studiilor de doctorat am mai luat parte şi la şedinţele cercului
de studii româno‑german, organizat de prof. Gamillscheg.
Primiţi vă rog, domnule ministru, asigurarea profundului meu respect.
Galaţi
26.VIII.1940
Dimitriu Ana‑Suzana[1]
Str. Balaban 67, Galaţi
Domniei‑Sale, Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale, Bucureşti

dos. 974/1940, f. 145)
[1] Ana‑Suzana Dimitriu (apare mai apoi şi cu numele de Dumitriu) (1911–1992) a absolvit
Facultatea de Litere din Bucureşti în 1933, după care va merge la specializare pentru doc‑
torat la Berlin (1935–1940), pe o temă despre Ornamentaţia spiralică în sud‑estul European
şi Asia Mică, mil. III şi II în. Chr. A revenit în ţară în 1943, fiind profesor secundar până în
1948, dar şi funcţionar în cadrul Cabinetului numismatic al Academiei Române (1943–
1950). După o perioadă de marginalizare, Suzana Dimitriu este angajată ca cercetător la
Institutul de Arheologie din Bucureşti (din 1956), participând pe şantierul de la Histria şi
publicând studii îndeosebi despre ceramica grecească din epoca arhaică şi clasică. Vezi asu‑
pra ei Catrinel Viorica Domăneanţu, Ana Suzana Dimitriu (11 IX 1911 – 11 III 1992), în „Studii
şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie”, 46, 1995, nr. 2, p. 197–198.
17
Institutul Român din Germania Bucureşti, 12 sept. 1940
Domnule Ministru
Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă că am angajat următorul personal ştiinţific

pentru Institutul Român din Germania:
1) Director: d. Grigore Manoilescu;
2) Secretar general: d. dr. Max Hacman, profesor şi fost rector al Universităţii din
Cernăuţi, fost vice‑preşedinte al Senatului[1];
3) Referenţi:
d. Ion Chinezu, profesor, directorul revistei „Gând Românesc”[2]
d. Barbu Sluşanschi, profesor[3]
d. Constantin Noica, doctor în filosofie, publicist[4]
d. Alexandru Teodoreanu, doctor în drept şi economia politică[5]
d. Willy Czell, doctorand în filosofie[6];
4) Bibliotecare, bibliografe şi profesoare de limba română:
d‑na Silvia Sluşanschi, asistentă universitară[7]
d‑na Petronela Chinezu, profesoară[8];
Secretară: d‑na G.<K.> Noica[9].
Vă rugăm de asemenea să binevoiţi a comunica Legaţiei Române din Berlin lista
acestor persoane, dispunând să fie trecute între personalul auxiliar al Legaţiei, pentru
ca să se poată bucura de avantajele acestuia, în ceea ce priveşte procurarea alimente‑
lor, autorizaţia de a închiria locuinţe etc.
Sextil Puşcariu
Preşedintele Institutului Român din Germania
(Arh.St. Bucureşti, Institutul Român din Germania 1940–1942,

Inv. 3407, dos. 1, f. 1)
[1] Maximilian Hacman (1877–1961) urmase cursurile Facultăţii de Drept din Cernăuţi – unde
şi‑a susţinut şi doctoratul (1904) –, pentru ca apoi să se specializeze la Berlin şi Zürich.
După unirea Bucovinei cu România, Hacman devine profesor de Drept comercial la
Universitatea din Cernăuţi, unde a fost rector în 1921–1922 şi decan al Facultăţii de Drept
(1920–1921, 1938–1939), pentru ca în 1940 – odată cu ocupaţia sovietică – să fie transferat la
Universitatea din Bucureşti. (Un fond personal „Maximilian Hacman” se află la Arhivele
Statului din Iaşi, acoperind intervalul 1903–1941; o descriere a acestuia la Radu Florian
Bruja, Fond archivistique Maximilian Hacman, în „Codrul Cosminului”, XX, 2014, nr. 2,
p. 345–358). Hacman a notat în Jurnalul său (pe 19 august 1940) faptul că Sextil Puşcariu îi
propusese încă din 9 august să lucreze la Berlin, „rezervându‑mi în special partea reprezen‑
tativă şi administrativă a institutului şi asigurându‑mi un salar de 100 mărci lunar. Luat
cu surprinderea, eu nu m‑am putut hotărî îndată, mai ales că doream să mă înţeleg mai
întâi cu Finuţa [soţia]. Sâmbăta trecută, în 17, Sextil îmi cerea telegrafic răspunsul şi apă‑
rând încă şi acest decret‑lege, am acceptat. Azi fiind în Bucureşti i‑am comunicat aceasta şi
Graţielei şi lui Aurel, care s‑au bucurat sincer” (Arh.St.Iaşi, Manuscrise, nr. 1814, f. 94).
[2] Ion Chinezu (1894–1966) urmase studiile teologice la Blaj, iar apoi Facultatea de Litere din
Budapesta şi Bucureşti, pentru ca după Marea Unire să devină profesor secundar la Târgu
Mureş şi Cluj. Odată stabilit la Cluj (în 1925), I. Chinezu devine un apropiat colaborator al
lui Sextil Puşcariu, în cadrul Muzeului Limbii Române, pregătindu‑şi aici şi un doctorat cu
titlul Aspecte din literatura maghiară ardeleană, 1919–1929 (susţinut în 1930), pentru ca apoi să
fie membru al Școlii Române de la Paris (1930–1932). A publicat mult în reviste importante
interbelice („Gând Românesc”, pe care a şi condus‑o, „Dacoromania”, „Societatea de Mâine”,
„Darul Vremii”, „Boabe de Grâu”, „Revista Fundaţiilor Regale” ş.a.). În acest an, 1940, în urma
arbitrajului de la Viena, Chinezu tocmai intrase în diplomaţie în calitate de consul general la
Budapesta/Cluj, pentru ca după 23 august 1944 să fie deportat în Germania, de unde revine
după un an, remarcându‑se apoi mai ales prin activitatea de traducător din literatura maghiară.
[3] Barbu Sluşanschi (1908–1993) urmase cursurile Facultăţii de Litere din Cluj (1926–1930),
după care a mers ca bursier la Universitatea din Strasbourg (1931), iar apoi a devenit elev al
Școlii Române de la Paris (1932–1933). Revenit în ţară, Sluşanschi a predat la Liceul evreiesc
din Cernăuţi, remarcându‑se tot mai mult prin antisemitismul său şi adeziunea la extrema
dreaptă. După pierderea Bucovinei se stabileşte la Bucureşti, fiind un membru activ al
Mişcării Legionare, în a cărei presă va publica destul de mult. Deşi Sextil Puşcariu l‑a pro‑
pus iniţial pe Slușanschi pentru Institutul din Berlin, acesta din urmă nu va mai fi numit
în postul de referent. După război a fost o vreme profesor, pentru ca din 1963 să fie numit
şeful serviciului de traduceri din cadrul Institutului de Cercetări Agronomice din Bucureşti.
S‑a remarcat de‑a lungul vieţii ca poet şi jurnalist, pentru ca în anii 80 ai veacului trecut să
ofere câteva traduceri din limba franceză. Însă lucrarea sa de referinţă (la origine fiind teza
lui de doctorat) este Un poète français, patriote moldave: Édouard Grenier en Moldavie, 1855–
1856, Paris, Lib. J. Gamber, 1933, 103 p. (parte în „Mélanges de l’École Roumaine en France”,
XI/1933; vezi şi Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 556/1933, f. 75–82).
[4] Constantin Noica (1909–1987) este absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti (în 1931),
pentru ca în anii 30 să graviteze în jurul lui Nae Ionescu şi să se ataşeze mişcării legionare. În
1938 va merge la Paris pentru specializare, în 1940 susţinându‑şi în ţară disertaţia doctorală.
După scurta perioadă petrecută ca referent în cadrul Institutului Român din Berlin, Noica
revine în ţară, încearcă să obţină un post de conferenţiar la Universitatea din capitală, pentru
ca în 1958 să fie arestat şi condamnat la 25 ani detenţie. În 1964 va fi eliberat, lucrând într‑un
institut al Academiei RSR, pentru ca după pensionare să‑şi petreacă vremea la Păltiniş, scri‑
ind şi înconjurându‑se de tineri promiţători, formând o aşa‑zisă „Școală de la Păltiniş”.
[5] Alexandru A. Teodoreanu (apare uneori şi sub numele Teodorescu) era văr cu fraţii Ionel şi
Al.O. Teodoreanu (Păstorel). Absolvise Facultatea de Drept şi pe cea de Litere din Bucureşti,

activând totodată în mişcarea legionară, motiv pentru care în primăvara lui 1942 a şi fost
chemat în ţară şi trimis pe frontul de răsărit. Revenit de pe front, după 23 august 1944 a
devenit funcţionar în cadrul Ministerului de Finanţe, în perioada când acesta era condus de
Gh. Tătărescu. În 1948 a fost arestat pentru „înaltă trădare”, fiind apărat de vărul său Ionel
Teodoreanu, dar primind o condamnare aspră, din care a executat 16 ani de pușcărie la Aiud.
[6] Wilhelm (Willy) Czell era fiul proprietarului cu acelaşi nume al fabricii de spirtoase din
Braşov, licenţiat în litere şi teologie evanghelic‑lutherană.
[7] Silvia Sluşanschi (născută Procopovici) era soţia lui Barbu Sluşanschi.
[8] Petronela era soţia lui Ion Chinezu.
[9] Este vorba de Kathleen Noica, soţia lui Constantin Noica, ce avusese cetăţenie engleză
până la căsătorie (12 noiembrie 1933).
18

REFERAT
18 sept. 1940
Relaţiile culturale ale României cu Germania, a căror evidenţă şi organizare tehnică

cad în sarcina acestui serviciu de la înfiinţarea lui (1937), se pot rezuma la următoarele:
a) Schimb avantajos de valută. Potrivit clauzelor acordului româno‑german
încheiat în martie 1939[1], Banca Reichului se obligă a pune la dispoziţia celor
cărora ministerul nostru le acordă dreptul de a obţine avantaje de curs, o sumă de
140.000 Registermark lunar socotiţi la un nivel scăzut. Condiţiune pentru acest
favor acordat se prevedea ca Ministerul Educaţiei Naţionale – care prin Serviciul
Relaţiilor Internaţionale face controlul actelor şcolare şi a situaţiei studiilor – să
admită dreptul la avantaje la o serie de categorii de profesori şi studenţi, stabilită
pe baza discuţiilor premergătoare încheierii acordului. Această condiţie admisă
a fost respectată întocmai, nefiind respinsă nici o cerere. Numărul studenţilor
români în Germania reprezintă cifra cea mai ridicată de studenţi în raport cu toate
celelalte ţări.
b) Burse. Pentru Germania, ţara noastră n‑a instituit burse. În schimb, Germania
a acordat burse prin diverse institute şi fundaţii, ca „Mitteleuropa” din Dresda şi
Fundaţia Alexander von Humboldt. Au mai fost acordate burse „Wagner” pentru artă.
Toate aceste burse n‑au fost însă acordate prin minister, ci direct la cererea per‑
sonală a celor ce le solicitau şi recomandarea profesorilor de specialitate, cu excepţia
burselor Mitteleuropa, care au fost date prin minister numai în 1936.
c) Schimbul de conferenţiari, profesori, cărţi, reviste, cursuri de l. germană e
organizat de Institutul de cultură româno‑german de sub conducerea d‑lui prof.
E. Gamillscheg, iar acum în urmă e în curs de organizare un institut asemănător la
Berlin, pus sub directivele d‑lui prof. Sextil Puşcariu şi având aceeaşi preocupare ca
cel din România.
d) Lectori. În Germania avem un singur lector de l. română la Universitatea din Berlin,
numit la septembrie 1935: dl. Vasile Luţă. A mai fost numit dl. M. Bloch la Universitatea
din Leipzig de la 1 aprilie 1936, însă de la 1 noiembrie 1939 nu i se mai plăteşte salariul,
deoarece n‑a trimis niciodată state şi nici confirmarea că funcţionează la Leipzig.
În România, la recomandarea Academiei din München, s‑a aprobat numirea a 4
lectori de l. germană, cu sediul la Bucureşti, Galaţi, Brăila şi Constanţa.
e) Corespondenţa şcolară internaţională a fost continuată între elevii de curs secun‑
dar români şi germani prin intermediul şi controlul Ministerului până în toamna
anului 1938, când din cauza împrejurărilor internaţionale şi a schimbărilor survenite
în personalul serviciului a încetat această corespondenţă.
f ) Cursuri de vară în Germania. În fiecare an, din iniţiativa diferitelor universităţi
germane, se ţin cursuri de vară a căror durată e între 15 zile şi 3 luni, la care poate
participa oricine. Înscrierea se face prin Oficiul Universitar German din România, iar
avantajele de curs se acordă de Banca Reichului prin Ministerul nostru.
*
* *
Propuneri pentru intensificarea

legăturilor culturale cu Germania
Pentru sporirea relaţiilor cu Germania propun să fie luată în discuţie organizarea

următoarelor mijloace:
1) Propaganda pe toate căile pentru a mări interesul pentru ţara noastră.
Activitatea ei urmează a fi pusă în acord cu Subsecretariatul presei şi propagandei.
2) Realizarea proiectului iniţiat prin înfiinţarea şi funcţionarea efectivă a Școlii
Române de la Viena (proiect Iorga).
3) Burse de reciprocitate.
(În bugetul ministerului există prevederea bugetară, în sumă de 300.000 lei anual,
plata a 4 burse de reciprocitate cu fostul stat cehoslovac, destinate a servi întreţinerea
a 4 studenţi cehi pentru cunoaşterea şi aprofundarea culturii române. Această situ‑
aţie se menţine şi în prezent în raport cu Protectoratul Boemiei şi Moraviei. Aceeaşi
situaţie de reciprocitate cu fostul stat polonez, pentru care există o prevedere buge‑
tară de 225.000 lei pentru plata a 3 burse de reciprocitate destinate a fi servite în folo‑
sul cunoaşterii şi aprofundării culturilor respective).
4) Potrivit prevederilor regulamentului C.S.I. (corespondenţa şcolară internaţională):
a) să se procedeze la alcătuirea comitetului de profesori de la fiecare şcoală de grad
secundar care să dea directive în ţinerea corespondenţei elevilor cu elevii străini.
b) măsuri pentru alcătuirea secretariatului biroului C.S.I., însărcinat cu centraliza‑
rea şi coordonarea activităţii, pe lângă Minister.
Intensificarea acestei corespondenţe şcolare internaţionale cu Germania îndeo‑
sebi, prin obligativitatea impusă tuturor elevilor şcolilor de grad secundar.
5) Favorizarea excursiilor în străinătate, pentru cunoaşterea ţărilor respective.

Schimb de studenţi şi elevi în timpul vacanţelor şcolare.
6) Conferinţe şi congrese organizate în înţelegere cu institutele de cultură respective.
7) Expoziţii şcolare şi manifestări artistice.
8) Schimb de rapoarte în legătură cu mişcarea culturală şi artistică şi sugestii în
legătură cu aceasta.
Șeful Serviciului Relaţiilor Internaţionale

dr. I.O. Buga

vol. 131/1933‑august 1942, f. 82–86)
[1] Este vorba de Tratatul privind raporturile economice între Regatul României şi Reichul
German, semnat la Bucureşti, pe 23 martie 1939.
19

Serviciul Presei
Nr. 485/40 Berlin, 26 septembrie 1940
RAPORT
Către domnul Subsecretar al Propagandei
Pentru a putea fi cunoscute problemele româneşti, pentru a fi cunoscută ţara

română şi poporul nostru şi pentru a fi apreciaţi aici în Germania, dar mai ales
pentru a anihila propaganda maghiară, vă supun spre apreciere următoarele pro‑
puneri:
I. Tipărirea unui material de propagandă având ca scop:
1) Să se difuzeze în marea masă a poporului german sub o formă concisă şi atră‑
gătoare date despre poporul şi ţara noastră – pentru aceasta propun să se tipărească
broşuri ilustrate, conţinând: a) o scurtă istorie a românilor; b) bogăţiile economice;
c) monumentele istorice şi artistice; d) operele mai principale ale autorilor români;
e) un mic ghid al României turistice.
II. Tipărirea unui material de propagandă documentar făcut cu multă îngrijire, cu
scopul:
1) Pentru a‑l difuza printre oamenii de ştiinţă şi intelectualitatea germană, şi
anume: a) traducerea operelor clasicilor români; b) diferite studii asupra istoriei şi
artei româneşti; c) studii economice.
Sunt de părere a se evita tratarea unui subiect cu vădită dorinţă de a convinge
poporul german despre teza noastră – este mai util că la aceste concluzii să ajungă
dânşii după ce le vom fi dat sub o formă agreabilă toate aceste date despre poporul
român, pe care ei nu le posedă.
III. Să se imprime pe plăci muzica românească:
1) un album cu plăci cu muzică clasică (de preferinţă orchestră sau pian), opere din
Enescu[1], Drăgoi[2] etc. Alegerea să fie făcută cu multă băgare de seamă.
2) un album cu plăci cu muzică populară românească (Brediceanu[3] etc.), aici
alegerea să se facă cu multă băgare de seamă pentru a nu fi introdusă aşa zisa muzică
a lăutarilor bucureşteni,
3) un album cu „şlaghere” româneşti, muzică de dans,
4) trei albume cu aceeaşi împărţire ca mai sus, însă cu note.
Albumele cu plăci vor fi în număr mare, pentru a le putea trimite la toate posturile
de emisiune şi a le răspândi printre amatorii de muzică.
IV. Să se organizeze la Berlin (eventual la oficiul de voiaj român) o expoziţie per‑
manentă de pictură românească.
V. Sunt de părere că pe locul biroului de voiaj să se închirieze 2–3 camere unde să
aibă loc o expoziţie de artă şi cultură românească; eventual acest lucru s‑ar putea face
în conlucrare cu Ministerul Economiei Naţionale pentru a avea o expoziţie perma‑
nentă română aici la Berlin.
Invitaţii adresate personalităţilor din toate ramurile de activitate germane pen‑
tru a face călătorii de studii în România pe cheltuiala statului român. Acordarea de
mari reduceri la C.F.R., la hoteluri şi restaurante; eventual pentru un număr limitat
de germani care să viziteze România, sau avantaje de aşa natură încât să fie mai
ieftin să petreacă o lună de vacanţă, iarna sau vara, în România decât la o staţiune
germană.
VI. Acordări de decoraţii.
VII. Filme documentare, fără a avea un caracter prea supărător de propagandă,
pentru a fi rulate în Germania.
VIII. Trimiterea cu avionul de ziare româneşti pentru legaţie şi pentru a fi împăr‑
ţite la chioşcuri.
IX. Un buletin zilnic făcut de către serviciul presei de pe lângă Legaţie în care să se
treacă toate informaţiile pe care guvernul doreşte să le difuzeze în străinătate, deoa‑
rece presa germană nu poate publica anumite lucruri – acest buletin fiind împărţit la
toate personalităţile şi instituţiile – va fi un mijloc bun de a contrabalansa buletinul
maghiar.
Pentru buna reuşită a acestui buletin este necesar ca să primim zilnic materialul
de publicat, cred că cel mai ieftin şi bun mijloc ar fi telegrama.
Mai avem nevoie de o dactilografă bună, cunoscătoare perfectă a limbii germane.
Actuala funcţionară care cunoaşte la perfecţie afară de limba germană şi română, şi
limba franceză şi engleză, şi bine dactilografia, a găsit un angajament în altă parte
pentru 500 mărci. Cum până acum primea 200 mărci fără să fie obligată să vină la
birou şi cum este un element foarte serios şi de valoare, credem că ar fi util să o putem
angaja cu o leafă de 13.000 lei şi aceasta o primeşte ca ceilalţi funcţionari ai Legaţiei
şi în urma avantajului la schimb îi revin tot 500 mărci, dacă este numită diurnistă.
Dacă aprobaţi această propunere, vă rog să dispuneţi telegrafic angajarea, deoarece la

1 octombrie îşi ia noul post în primire. Cred că este foarte necesar.
Avem afară de aceasta o neapărată nevoie:
1) de o maşină de scris nouă;
2) cheltuielile de birou să fie majorate la 500 mărci lunar, căci în situaţia actuală
nu mai putem menţine abonamentele la unele ziare şi publicaţii fără mare impor‑
tanţă, dar pe care le‑au abonat toate legaţiile, majorarea este necesară şi pentru a
putea face regia buletinului.
Pentru a putea face însă faţă propagandei maghiare, sunt necesare cheltuieli de
propagandă. Ungurii cheltuiesc enorm cu mese şi cu daruri.
Cum însă justificarea lor nu poate fi acceptată de curtea de conturi, rămâne ca
Serviciul de Presă să se justifice numai faţă de Minister.
Cum mecanismul transferului este foarte lent, pentru ca buletinul să poată fi tipă‑
rit în condiţii optime, credem că şi până atunci să se intervină la Ministerul Afacerilor
Străine ca să se dispună telegrafic ca Legaţia din fondurile ei sau Consulatul să ne
pună la dispoziţie sumele acordate de domnia voastră.
Ovid Ciordaş[4]
Domniei sale, Domnului Subsecretar al Propagandei

Ministerul Propagandei Naţionale, Bucureşti

Informaţii, dos. 809/1940–1941, f. 1–4)
[1] George Enescu (1881–1955), celebru compozitor, instrumentist şi dirijor român, cu studii la
Viena şi Paris, apreciat pentru seratele de la Castelul Peleş, sub auspiciile reginei Elisabeta.
De altfel, activitatea lui se desfăşoară între România şi Franţa, concertează în Statele Unite
şi formează alţi artişti, celebră fiind relaţia lui cu Yehudi Menuhin. În anii celui de‑al doilea
război mondial a stat în ţară, având o bogată activitate dirijorală.
[2] Sabin Drăgoi (1894–1968) s‑a afirmat ca profesor şi compozitor, valorificator al folclorului
românesc, la data acestui document el fiind deja director al Operei din Cluj (ce va funcţiona
la Timişoara în urma Arbitrajului de la Viena), între 1940–1944. După război va fi profesor
la Conservatorul din Timişoara, apoi la cel din Bucureşti, în capitală ocupând totodată şi
postul de director al Institutului de Folclor.
[3] Tiberiu Brediceanu (1877–1968) era compozitor, o vreme fiind şi directorul Operei din
Bucureşti, care s‑a remarcat prin publicarea a 170 piese muzicale din folclorul românesc.
[4] Vasile Ovidiu Ciordaş era fiul avocatului Ioan Ciordaş/Ciurdariu (1877–1919), militant pen‑
tru unirea Transilvaniei la Vechiul Regat, de altfel participant la adunarea de la Alba Iulia
(1 decembrie 1918) şi membru în Marele Sfat Naţional. Ovid, alături de sora sa Xenia, au
donat casa părintească din Beiuş, astăzi funcţionând acolo Muzeul Etnografic şi de Istorie.
La data acestui Raport, Ovid Ciordaş era consilier de presă în cadrul Legaţiei Române din
Berlin. Un alt raport al acestuia către Ministerul Propagandei Naţionale, prin care soli‑
cită mai mult rezolvarea unor chestiuni administrative ale Legaţiei, vezi Arh.St.Bucureşti,
Ministerul Propagandei Naţionale, inv. 2905, Direcţia Propagandă, dos. 2514/1940, f. 2–4).
Activitatea lui încetează la 15 mai 1941 în urma deciziei lui Nichifor Crainic, ministru
secretar de stat la Departamentul Propagandei Naţionale. Însă la începutul lui iunie 1941,
Ciordaş a avut o întrevedere cu Mihai Antonescu la Bucureşti, pentru a‑i raporta situaţia
de la Berlin, pentru ca la mijlocul lui iunie 1941 să se revină asupra deciziei de revocare,
Ciordaş rămânând mai departe în funcţie (cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Propagandei
Naţionale, inv. 2906, Direcţia Personal, dos. 74, f. 4, 32, 38).
20
Prof. dr. Hans Halm, nr. 235/1940 Wien. I. AM 27.IX.1940

Seminar für Osteuropäische Geschichte Liebiggasse 5.
an der Universität Wien
Sehr verehrter Herr Kollege [Sextil Puşcariu],
Ich glaube kaum, dass Sie sich meiner erinnern, war ich doch ein allzu flüchtiger
Gast in Ihren Vorlesungen während Ihrer Tätigkeit an der Wiener Universität zur
Zeit Meyer‑Lübkes. Doch der Hörer, auch der flüchtige, hat Sie gut im Gedächtnis,
trotz des weiten Abstechers, der mich nach dem Weltkrieg bis auf die Lehrkanzel
einer sibirischen Universität bringen sollte.
Heute möchte ich mich mit einer Frage an Sie wenden. Von Ihrer Klausenburger
Tätigkeit her kennen Sie wohl näher den Historiker und ehemaligen Minister
für Minoritäten Silviu Dragomir. Ich finde in den mir zur Verfügung stehenden
Nachschlagewerken biographischer Natur nirgends etwas näheres über ihn. Haben
Sie nicht an Ihren Institut die Möglichkeit, mir etwas über die wissenschaftlichen
Werke Dragomirus und seine Tätigkeit mitzuteilen?
Ich wäre Ihnen für eine baldige freundliche Rückäusserung sehr verbunden und
danke Ihnen im Voraus herzlich.
Mit den besten Empfehlungen bin ich Ihr allzeit ergebener

H. Halm
[Trad u c e re ]
Prof. dr. Hans Halm[1], nr. 235/1940

Seminarul de Istorie Est‑Europeană
la Universitatea din Viena
Viena. I. La 27.IX.1940
Liebiggasse 5.
Stimate Domnule Coleg [Sextil Puşcariu],
Nu cred că vă amintiţi de mine, am fost un auditor prea trecător al prelegerilor

dumneavoastră din perioada activităţii pe care aţi avut‑o la Universitatea din Viena
în timpul lui Meyer‑Lübke[2]. Însă şi auditorul, şi fugarul îşi amintesc bine de dum‑
neavoastră, în ciuda unui lung ocol care ar fi trebuit să mă aducă la catedra unei uni‑
versităţi din Siberia după războiul mondial.
Astăzi mă adresez dumneavoastră cu o întrebare. Din activitatea dumneavoastră
de la Cluj probabil că îl cunoaşteţi mai îndeaproape pe istoricul şi fostul ministru al
minorităţilor Silviu Dragomir[3]. Nicăieri în lucrările de referinţă de natură biogra‑
fică care îmi stau la dispoziţie nu găsesc mai nimic despre el. Nu aveţi dumneavoastră
la institut posibilitatea să mă informaţi despre lucrările ştiinţifice ale lui Dragomir şi
despre activităţile sale?
V‑aş fi recunoscător pentru un răspuns prietenos cât mai grabnic şi vă mulţumesc
foarte mult anticipat.
Cu veşnic respect
H. Halm
(Politiches Archiv des Auswärtigen Amtes Berlin,

R 27923. Horia Sima, Rumänien, nepaginat)
[Rezoluţie: „D‑lui Vintilescu spre a răspunde. 23.XII.40”. Semnat: S. Puşcariu.]
[1] Hans Halm (1887–1975), slavist şi germanist austriac, istoric al Europei de est şi expert
în problematica rusească. Halm a ajuns în 1914 cu o bursă în Rusia, trecându‑şi abilitarea
şi lucrând ca profesor de literatură rusă la Universitatea din Irkutsk (Siberia). Revenit în
Austria (1923), a publicat aici mai multe cărţi şi a ţinut numeroase prelegeri despre spa‑
ţiul rus. În 1939 a devenit asistent la Universitatea din Viena, iar în 1946 a ajuns docent,
apoi profesor de filologie slavă şi orientală la Universitatea din Innsbruck. Vezi asupra lui
Hans Halm zum 70. Geburtstag (21. 7. 1957), în „Jahrbücher für Geschichte Osteuropas”, Neue
Folge, Bd. 5, 1957, Hefte 3, p. 390–392.
[2] Wilhelm Meyer‑Lübke (1861–1936) fusese profesor de filologie romanică la Viena între
1892–1915, aici având mai mulţi discipoli români, printre care şi pe Sextil Puşcariu, care
a organizat acolo Seminarul de limba română. Meyer‑Lübke studiase la Zürich şi Berlin,
pentru scurtă vreme a lucrat cu Gaston Paris la École Pratiques des Hautes Études, devine
profesor de lingvistică comparată la Jena (1887), fiind apoi chemat la Viena. Din 1915
acceptă succesiunea catedrei lui Friedrich Diez la Bonn. Pentru ceea ce a reprezentat el
vezi mai nou: Jacques François, Le siècle d’or de la linguistique en Allemagne de Humboldt à
Meyer‑Lübke, Limoges, Édit. Lambert‑Lucas, 2017.
[3] Silviu Dragomir (1888–1962) era profesor de Istoria sud‑est europeană şi diplomatică
slavo‑română la Universitatea din Cluj (din 1919), pentru ca din 1938 să ocupe catedra de
Istoria statelor şi culturii slavilor. Urmase Facultatea de teologie din Cernăuţi (1905–1909),
predase apoi la Seminarul „Andrei Şaguna” din Sibiu, pentru ca unirea din 1918 să‑l pro‑
pulseze în postura de profesor universitar, el fiind de altfel secretarul general al Consiliului
Dirigent. A fost în câteva rânduri ministru, ocupând şi portofoliul „Minorităţilor”. După
război a făcut închisoare (1949–1955), pentru ca apoi să mai lucreze în cadrul Institutului de
Istorie din Cluj. Vezi asupra lui Sorin Șipoş, Silviu Dragomir – istoric, ed. III, Deva, Editura
Episcopiei Devei şi Hunedoarei, 2015.
21
Bucureşti 8 octombrie 1940
În numele Institutului Român din Germania vă rugăm să binevoiţi a dispune eli‑

berarea de paşapoarte, pe timp de un an, domnilor:
Prof. univ. Maximilian Hacman cu doamna, secretar general al Institutului.
Constantin Noica cu doamna, referent al Institutului.
Aceşti domni urmează a pleca în cel mai scurt timp pentru a organiza începerea
activităţii Institutului.
Cu cele mai bune mulţumiri,
Directorul Institutului
[Gr. Manoilescu]
Domniei Sale, Domnului Director General al Siguranţei Generale a Statului.

Inv. 3407, dos. 1, f. 4)
22
Bucureşti 8 octombrie 1940
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă că d‑nii prof. Ion Chinezu şi prof. Barbu

Sluşanschi fiind numiţi în alte funcţii, Institutul Român din Berlin a angajat pe dl.
Gheorghe Vinulescu ca referent al său[1].
Domnul Vinulescu a fost şef de secţie cl. II‑a în Ministerul pentru Minorităţi şi
la desfiinţarea acestuia a fost pus la dispoziţia Preşedenţiei Consiliului de Miniştri,
lucrând în prezent în Ministerul Afacerilor Străine, Oficiul de Studiu.
Vă rugăm ca în baza dispoziţiilor legii speciale ale Institutului Român din
Germania să binevoiţi a face cuvenita intervenţie pentru detaşarea d‑lui Vinulescu
la acest institut.
Vă rugăm totodată să binevoiţi a interveni ca dl. Vinulescu să fie scutit de con‑
centrare pe termen de un an, liberându‑i‑se cuvenitul certificat necesar la întocmirea
paşaportului. D‑sa este sergent T.R. art. 71, în Rgt. 2 Grăniceresc de Gardă, Caransebeş,
Contigent 1939 matr. 860 Control 6.
Primiţi vă rugăm asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.
Sextil Puşcariu

Inv. 3407, dos. 1, f. 8)
[1] Asupra lui Gheorghe Vinulescu vezi studiul introductiv al acestui volum.
23
Nr. 47/1940
România Bucureşti, 11 octombrie 1940
Domnule Profesor,
Am onoarea a vă ruga să binevoiţi a supune acestui Departament spre aprobare

numele persoanelor pe care aveţi intenţiunea a le angaja sau le‑aţi şi angajat în cali‑
tate de colaboratori ai d‑voastră la Institutul Român din Germania, indicându‑ne în
acelaşi timp titlurile şi specializările lor.
Ministerul Afacerilor Străine va cere în această privinţă avizul Ministerului
Educaţiei Naţionale şi al Cultelor.
Primiţi vă rog, domnule profesor, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
Ministerul Afacerilor Străine,

Sturdza[1]
Domniei Sale, Domnului profesor Sextil Puşcariu, Rectorul Universităţii din Sibiu
[A n e x ă]
Institutul Român din Germania Berlin Charlottenburg 9

Ahornallee 22–24
Domnule Ministru,
Ca răspuns la adresa dv. din 11 octombrie a.c., comunicată mie telefonic de

la Bucureşti, am onoarea a vă înainta următoarea listă a personalului angajat la
Institutul Român din Germania:
1. Director şi locțiitor al preşedintelui: Grigore Manoilescu
2. Secretar general: Maximilian Hacman, fost rector al Universităţii din Cernăuţi
3. Asistenţi:
Constantin Noica
Gheorghe Vinulescu, licenţiat în litere
Alexandru Teodoreanu, licenţiat în litere şi
Wilhelm Czell, licenţiat în litere şi teologie
4. Bibliotecară: d‑na Vinulescu[2]
5. Secretară: d‑na Noica.
Pentru cazul că vor fi necesare şi alte ajutoare, Institutul va înştiinţa Ministerul
Afacerilor Străine despre numirile ce mai face.
Fiind însărcinat cu mutarea Universităţii din Cluj la Sibiu[3], va trebui să mai
stau aici una până în două luni, în care timp vă rog să adresaţi orice hârtie direct la
Berlin la adresa de mai sus, d‑lui director Grigore Manoilescu.
Primiţi vă rog domnule ministru expresia celei mai înalte stime.
Sibiu, 12 octombrie 1940 (str. Avram Iancu 23)
Sextil Puşcariu
Domniei Sale, Domnului Ministru al Afacerilor Străine Bucureşti

Inv. 3407, dos. 1, f. 5–6)
[1] Mihail Sturdza (1886–1980) a fost ministru al Afacerilor Străine între 14 septembrie 1940 şi
26 ianuarie 1941. Absolvent al Facultăţii de Drept din Iaşi, Sturdza intră în diplomaţie, par‑
ticipă la primul război mondial, aderând la mişcarea de extremă dreapta, ocupând portofo‑
liul Externelor în guvernul Ion Antonescu‑Horia Sima. I s‑a încredinţat această însărcinare
deoarece anterior fusese ministru plenipotenţiar la Copenhaga, poziţie din care a ajutat
mulţi din legionarii fugari pe vremea dictaturii regale a lui Carol II, eliberându‑le paşa‑
poarte. După rebeliunea legionară părăseşte definitiv ţara, pentru ca în guvernul din exil
format după 23 august 1944 la Viena să ocupe departamentul de Externe şi Instrucţiune,
în vreme ce Grigore Manoilescu devenea titular la Propagandă. Ulterior emigrează în
America Latină alături de Manoilescu şi alţii, revine pe continent stabilindu‑se în Spania,
ducând o activitate politică intensă în slujba emigraţiei române. Mihail Sturdza a lăsat
un volum de memorialistică, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută, Alba
Iulia, Edit. Fronde, 1994, 280 p. Nu lipsite de interes sunt şi memoriile fiului său, Ilie‑Vlad
Sturdza, Pribeag printr‑un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul Mihail la Legiunea Străină,
ed. Răzvan Codrescu şi Mihai Ghyka, cu un cuvânt înainte de Mihai Ghyka, Bucureşti,
Edit. Vremea, 2002, 159 p.
[2] Este vorba de soţia lui Gh. Vinulescu, Iulia (născută Dimoftachi, din Nicoreşti, Tecuci), cu
care se căsătorise în 1940, absolventă a Facultăţii de Litere (franceza).
[3] În urma celui de‑al doilea arbitraj de la Viena, din 30 august 1940, partea de nord‑vest a
Transilvaniei intră în componenţa statului ungar, Universitatea de la Cluj fiind nevoită
astfel să‑şi mute sediul la Sibiu, iar secţiile tehnice la Timişoara, în vreme ce în oraşul de
pe Someş se reinstalează învăţământul superior de limbă maghiară, aşa cum fusese încă de
la 1872 (vezi Jean A. Vătăşescu, Réorganisation, créations, activité de l’Université Ferdinand Ier
refugiée de Cluj, Sibiu, Tip. „Cartea Românească din Cluj”, 1943).
24
România
Direcţiunea Învăţământului Superior
192105/14 oct.1940
Domnului Rector al Universităţii Sibiu
Avem onoarea a vă face cunoscut că prin decretul nr. 3391 din 5 oct. 1940 au
fost numiţi în funcţiunile de rector, prorector şi decani, la Universitatea „Regele
Ferdinand” din Cluj cu sediul la Sibiu, următoarele persoane:
1. Dl. prof. Sextil Puşcariu, rector al Universităţii.
2. Dl. prof. Alexe Procopovici, prorector[1].
3. Dl. prof. Camil Negrea, decan al Fac. de Drept[2].
4. Dl. prof. D.V. Ionescu, decan al Fac. de Știinţe[3].
5. Dl. prof. Victor Papilian, decan al Fac. de Medicină[4].
6. Dl. prof. Const. Daicoviciu, decan al Fac. de Litere şi Filosofie[5].
Prin acelaşi decret, dl. rector al Universităţii „Regele Ferdinand” împreună cu dl.
prorector şi d‑nii decani sunt însărcinaţi cu depline puteri a lua toate măsurile în
vederea aşezării şi funcţionării sus‑menţionatei universităţi şi a facultăţilor respec‑
tive[6].
Ministru,
[Indescifrabil]
Director General,
[Indescifrabil]
(Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj.

Rectorat, Cutia 128/1940, doc.3095)
[1] Alexe Procopovici (1884–1946) absolvise Facultatea de Litere din Cernăuţi (1909), loc unde
îşi va susţine şi doctoratul în filologie (1919), ca discipol al lui Sextil Puşcariu. De altfel,
după plecarea acestuia din urmă la Universitatea din Cluj, Procopovici îi va ocupa catedra
de Limba şi literatura română din Cernăuţi, unde va preda până în 1938, când se va muta
şi el în inima Transilvaniei, prin „chemare”, la catedra de Lingvistică. Mereu a fost într‑o
strânsă relaţie de prietenie cu Puşcariu (care de altfel l‑a şi adus la Cluj), relaţie alimentată
prin tot felul de gesturi intelectuale (de pildă, primul volum din „Revista filologică” din
Cernăuţi, 1927 – ce apărea sub direcţia lui Al. Procopovici – a fost în întregime dedicat
lui Sextil Puşcariu, ca „organizator al şcolii de filologie română” din Bucovina). De altfel,
această prietenie îi aduce şi calitatea de prorector (invocată în document), la fel cum după
moartea lui N. Drăganu, Procopovici devine şi suplinitor al catedrei acestuia, de Istoria lite‑
raturii române vechi (de la 1 ianuarie 1940; cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere‑corespondenţă,
doc.370/1940–1941). Este de reţinut şi faptul că soţia lui Procopovici, Veronica (Vica), care
era profesoară la Liceul „Principesa Ileana” din Cluj, a lucrat şi în cadrul Muzeului Limbii
Române între 1940–1944, alături de soţul ei, în serviciul Dicţionarului Academiei, în acelaşi
timp fiind şi profesoară la Liceul comercial din Sibiu (unde se mutase Universitatea din
Cluj după Arbitrajul de la Viena).
[2] Camil Negrea (1882–1956) era profesor de Drept civil la Universitatea din Cluj încă de la
1919 (până în 1948). Absolvise Facultatea de Drept tot la Cluj, în 1904. Negrea mai ocupase
poziţia de decan între 1920–1921, 1926–1927, dar fusese şi rector în 1924–1925. A fost consi‑
lierul lui N. Titulescu în procesul „optanţilor” maghiari de la Geneva.
[3] Dumitru V. Ionescu (1901–1985) era profesor de analiză matematică la Universitatea din
Cluj (din 1931). Absolvise Facultatea de Știinţe din Bucureşti (1922), pentru ca apoi să se
îndrepte pentru specializare la Paris, unde îşi va susţine doctoratul în 1927, în anul urmă‑
tor fiind numit conferenţiar la Cluj. După război a fost şeful catedrei de matematică de la
Politehnica oraşului de pe Someş, pensionându‑se în 1971.
[4] Victor Papilian (1888–1956) era profesor de anatomie descriptivă şi topografică la Facultatea
de Medicină din Cluj (din 1919 până în 1947). Deşi iniţial a studiat Conservatorul din
Bucureşti, dovedind reale calităţi de violonist, s‑a îndreptat ulterior spre medicină, urmând
într‑un fel tradiţia familiei. S‑a afirmat deopotrivă în domeniul literaturii, publicând nuvele,
piese de teatru, dar şi romane, într‑o vreme fiind chiar şi director al Teatrului din Cluj.
[5] Constantin Daicoviciu (1898–1973) era profesor de antichităţi clasice şi epigrafie la
Universitatea din Cluj, loc unde de altfel şi‑a început studiile superioare încă înainte de
primul război mondial. După a doua mare conflagraţie a aderat la noile realităţi politice,
devenind subsecretar de stat la Muncă şi Asigurări Sociale, multă vreme fiind rector (1957–
1968) şi director al Muzeului de Istorie din Cluj (1945–1973), membru al Academiei RSR
ş.a. Asupra lui vezi: Lucian Nastasă, Intelectualii şi promovarea socială (Pentru o morfologie a
câmpului universitar), Cluj, Edit. Limes, 2004, p. 313–323; Mihaela Goman, Activitatea didac‑
tică şi ştiinţifică a lui Constantin Daicoviciu, Oradea, Editura Universităţii, 2011 ş.a.
[6] Universitatea „Ardeleană” din Sibiu va fi deschisă oficial abia în data de 10 noiembrie 1940,
în prezenţa lui Ion Antonescu, la festivitate participând şi Horia Sima (vicepreşedinte al
Consiliului de Miniştri), Traian Brăileanu (ministrul Educaţiei), P.P. Panaitescu (rectorul
Universităţii din Bucureşti), mitropolitul Nicolae Bălan ş.a. Cu acest prilej, Sextil Puşcariu
a vorbit al doilea, după mitropolit, cu referinţe la eugenie, pentru a invoca la finalul discur‑
sului său „spiritul de sacrificiu legionăresc şi altruismul totalitar al lui Ionel Moţa”. (Cf.
„Timpul”, IV, nr. 1270, marţi 12 noiembrie 1940, p. 2).
25
[Ieşire: 18 octombrie 1940]

Direcţiunea de Studii şi Documentare

REFERAT
Noua orientare politică a României a cerut, în mod imperios, crearea unui organ
de legătură între România şi Germania, pe terenul politicii culturale.
1) La sfârşitul lunii mai 1940, ministrul Propagandei Naţionale, dl. Constantin
Giurescu[1], a propus Regelui Carol II înfiinţarea unui Institut Român la Berlin; fos‑
tul suveran a admis şi a cerut să i se facă o propunere concretă.
Domnul ministru al Propagandei s‑a sfătuit, în mai multe rânduri, cu dl. prof.
Gamillscheg şi a cerut d‑lui O.W. Cizek[2], fost consilier de presă, un referat asupra
Institutului Maghiar din Berlin. Pe temeiul datelor şi informaţiilor primite a elaborat
la 26 iunie 1940 un raport, care a fost trimis Regelui Carol II şi primului ministru de
atunci, dl. Gheorghe Tătărăscu[3] (anexa 1).
2) Chestiunea a fost reluată în timpul guvernului Gigurtu[4] de către dl. Mihai
Manoilescu, ministrul Afacerilor Străine[5], pe baza unui memoriu al d‑lui Sextil
Puşcariu (25 iulie 1940 – dosar 15/1940 Min. Af. Străine)[6].
Memoriul defineşte astfel scopul Institutului: „Nu va avea un caracter strict ştiin‑
ţific, ci va fi un centru de propagandă românească activă. Rostul lui va fi să îndrumeze
pe tineri în primul semestru de studii, să le înlesnească să intre în intimă legătură cu
naţiunea germană şi să pătrundă spiritul nou care o însufleţeşte”.
Între alte mijloace de propagandă românească se preconizează tipărirea unei
publicaţii periodice „Das neue Rumänien”.
Domnul Puşcariu schiţează organizarea administrativă a Institutului şi cere pen‑
tru director deplină libertate spre a‑şi alege colaboratorii: un secretar general, un asis‑
tent, un bibliotecar, un traducător, un stenodactilograf şi doi oameni de serviciu. Face
un proiect de buget, care totalizează suma de 100.000 RM (chiria 15.000 RM anual,

salariile funcţionarilor cca. 4.000 RM lunar, dotaţiunea pentru publicaţii şi biblio‑
tecă 11.000 RM anual, cheltuieli materiale (corespondenţă etc.) 10.000 RM, călătorii,
recepţii, invitaţii 10.000 RM anual).
La suma de 100.000 RM se mai adaugă cheltuieli iniţiale de mobilier şi bibliotecă
de cca. 50.000 RM.
3) În afară de acest memoriu şi de o restrânsă corespondenţă, direcţiunea politică
din Ministerul Afacerilor Străine nu mi‑a putut preciza forma legală prin care a luat
fiinţă Institutul (Decret Regal sau simplă decizie ministerială). Din o adresă a Min.
Afacerilor Străine către conducerea institutului reiese că ar exista un contract între dl.
Sextil Puşcariu şi Ministerul Afacerilor Străine.
Institutul este direct la dispoziţia Ministerului Afacerilor Străine, ca un auxiliar
stabil al acestuia, iar bugetul lui face parte din bugetul acestui departament.
4) Legaţiunea noastră de la Berlin este împuternicită de Minister să intervină
pentru întocmirea formelor de închiriere a unui local, pe termen de 5 ani. La 6 septem‑
brie se semnează contractul. O adresă a Ministerului precizează: „domnul Puşcariu se
obligă să îndeplinească direct, fără intervenţia Legaţiei, toate obligaţiunile contractu‑
lui de închiriere” (telegrama no. 55.437).
5) Ministerul Afacerilor Străine trimite la Berlin pentru primele cheltuieli de înfi‑
inţare suma de lei 138.990, iar în ziua de 13 septembrie varsă d‑lui Grigore Manoilescu,
directorul Institutului, suma de 611.110 lei (total: 750.000 lei).
6) Ministerul Afacerilor Străine, la începutul lunii septembrie, cere Ministerului
Propagandei Naţionale să numească pe d‑nii prof. Sextil Puşcariu, preşedintele
Institutului, şi Grigore Manoilescu, directorul Institutului, consilieri culturali ono‑
rifici la Berlin. Prin decizia ministerială no. 9217 din 11 septembrie, Ministerul
Propagandei Naţionale face aceste numiri.
7) La cererea Ministerului Afacerilor Străine, dl. Sextil Puşcariu, preşedintele
Institutului, trimite Ministerului, la 14 octombrie 1940, lista personalului angajat:
Directorul şi locţiitorul preşedintelui: Grigore Manoilescu.
Secretar general: Maximilian Hacman, fost rector al Universităţii din Cernăuţi.
Asistenţi: Constantin Noica; Gheorghe Vinulescu, licenţiat în litere; Alexandru
Teodorescu, licenţiat în litere; şi Wilhelm Czell, licenţiat în litere şi teologie.
Bibliotecar: d‑na Vinulescu.
Secretară: d‑na Noica.
Pentru cunoaşterea temeiului legal prin care funcţionează Institutul Român din
Germania este necesar să se ceară acest lucru Ministerului Afacerilor Străine printr‑o
adresă oficială. Cât priveşte organizarea şi regulamentul de funcţionare urmează să
ne adresăm direct Institutului.
Frasin Munteanu‑Râmnic[7]

Studii şi documentare, dos. 122/1940, f. 2–4)
[1] Constantin C. Giurescu (1901–1977), profesor de istoria românilor la Facultatea de Litere din
Bucureşti, fiu al unui alt istoric şi universitar (C. Giurescu). Studiile universitare le‑a făcut
în capitală, devenind apoi elev al Școlii Române de la Fontenay‑aux‑Roses, pentru ca în 1925
să‑şi susţină doctoratul la Bucureşti, să‑şi ia docenţa şi totodată să devină conferenţiar, în anul
următor căsătorindu‑se şi cu fiica lui Simion Mehedinţi. În anii 30 a fost unul din artizanii
„şcolii noi de istorie” (alături de Gh.I. Brătianu şi P.P. Panaitescu), făcând politică liberal‑geor‑
gistă, o vreme având bune relaţii cu exponenţii extremismului de dreapta din România acelor
vremuri (Octavian Goga, C. Zelea‑Codreanu şi A.C. Cuza), mai apoi devenind carlist (împăr‑
tăşind întru totul ideea desfiinţării parlamentului, a partidelor politice şi crearea unei singure
organizaţii, patronată de regele Carol II), fiind răsplătit pentru asta cu calitatea de rezident
regal (1939), ministru al Propagandei Naţionale şi ministru al Cultelor şi Artelor (1940). În
perioada guvernării legionaro‑antonesciene, Giurescu este marginalizat pentru foarte scurtă
vreme, dar după rebeliunea din ianuarie 1941 reintră în graţiile regimului, având o excelentă
relaţie cu Mihai Antonescu, ceea ce‑i va aduce numirea ca director al Institutului de Istorie
Naţională, iar în 1943 fiind desemnat director al Institutului Român din Istanbul. După război
este întemniţat la Sighetul Marmaţiei (1950–1955), pentru ca ulterior să fie reabilitat, reve‑
nind la Universitatea din Bucureşti, cooptat membru al Academiei RSR, contribuind major la
conturarea naţional‑comunismului promovat de Ceauşescu. Vezi C.C. Giurescu, Amintiri, ed.
Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, ce reuneşte şi întregeşte lucrarea cu acelaşi titlu
apărută în 1976 (Bucureşti, Edit. Sport‑Turism) şi pe cea intitulată Cinci ani şi două luni în peni‑
tenciarul de la Sighet (7 mai 1950–5 iulie 1955), ed. Lia Ioana Ciplea, Bucureşti, Edit. Fundaţiei
Culturale Române, Bucureşti, 1994, iar asupra lui: Ștefan S. Gorovei, Lucian Nastasă, Petre
Țurlea, „Şcoala nouă” de istorie. Mărturii documentare, I‑III, în „Anuarul Institutului de istorie
şi arheologie A.D.Xenopol”, Iaşi, XXII/1, 1985, p. 335–376; XXIII/1, 1986, p. 355–396; XXIV/2,
1987, p. 417–454; Centenar Constantin C. Giurescu. Amintiri şi documente inedite, Craiova, Edit.
Universitaria, 2001; Lucian Nastasă, Memorialistica distorsionată şi „etica” oportunistului:
Constantin C. Giurescu, în vol. Alma Mater în derivă. Aspecte alternative ale vieţii universitare
interbelice, coord. de Irina Nastasă‑Matei şi Zoltán Rostás, Bucureşti/Cluj, Edit. Eikon/Școala
Ardeleană, 2016, p. 348–386; Arhiva CNSAS, dos. P‑001683; Ibidem, dos. I‑004985 (2 vol.) ş.a.
[2] Oskar Walter Cizek (1897–1966) era scriitor de limbă germană, critic de artă, dar colabora‑
tor apropiat al lui Nichifor Crainic la „Gândirea”, precum şi în perioada când acesta a fost
ministru al Propagandei.
[3] Gheorghe Tătărescu (1886–1957), membru al Partidului Naţional Liberal, a fost în două
rânduri prim‑ministru al României (1934–1937 şi 1939–1940), dar şi viceprim‑ministru şi
ministru de Externe în guvernul Petru Groza (1945–1947). În mai 1950 a fost arestat de
autorităţile comuniste, aflându‑şi sfârşitul la 18 martie 1957.
[4] Ion Gigurtu (1886–1959) a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri în perioada 4 iulie–4
septembrie 1940, remarcându‑se prin apropierea de Germania nazistă şi prin politica anti‑
semită, în timpul guvernării sale având loc importante pierderi teritoriale. După război a
făcut închisoare (din 1950), aflându‑şi de altfel sfârşitul în temniţa de la Râmnicu Sărat.
[5] Mihail Manoilescu (1891–1950) urmase studii de inginerie la Școala de Poduri şi Șosele din
Bucureşti, pentru ca după război să facă politică activă alături de Partidul Liberal şi al lui
Averescu. După ce Carol II este îndepărtat de la succesiune, fraţii Manoilescu militează pen‑
tru revenirea acestuia pe tronul României, iar după 1930 vor fi asimilaţi „camarilei regale”,
Mihail desfăşurând şi o bogată activitate în domeniul teoriilor economice, fiind de altfel
sedus de corporatismul fascist şi de mecanismele protecţionismului. Din 1937 devine adept
al Gărzii de Fier, susţinând propaganda acesteia în periodicul său „Buna Vestire”, pentru ca
în iulie 1940 să devină ministru de Externe, context în care a promovat şi crearea Institutului
Român de la Berlin. După al doilea război mondial, Mihail Manoilescu a fost întemniţat în
două rânduri, pentru a înceta din viaţă în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei în 1950. Vezi
şi Mihail Manoilescu, Memorii, 2 vol., ed. Valeriu Dinu, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1993.
[6] Memoriul invocat se află în acest volum, doc.42, Anexa 4.
[7] Frasin Munteanu‑Râmnic (n. 1907) se înrudea prin tatăl său cu N. Iorga, prin alianţă
(D. Munteanu‑Râmnic era văr cu Catinca Iorga, Frasin fiind botezat de marele istoric). A
absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, înregimentându‑se apoi în PNL şi lucrând o
vreme la Radiodifuziunea română. În 1940 a devenit şeful de cabinet al lui C.C. Giurescu,
care era atunci ministru al Propagandei. După război a fost arestat împreună cu alte 11 per‑
soane (în 1950), Frasin Munteanu‑Râmnic fiind condamnat la temniţă grea pentru „înaltă
trădare, uneltire contra ordinii sociale şi omisiunea denunţării”. Eliberat, a devenit muzeo‑
graf la Casa „N. Iorga” din Vălenii de Munte, până la pensionare. În 1981 trăia încă, având
un dosar de urmărire la Securitate pentru legăturile lui cu soţii Virgil Ierunca şi Monica
Lovinescu (cf. Arhiva CNSAS, doc. D‑013433, f. 329).
26
Domnule Ministru,
La adresa d‑voastră nr. 168580 din 9 octombrie 1940 am onoare a vă aduce la cunoş‑

tinţă că din cauza însărcinării primite ca rector al Universităţii din Cluj n‑am avut
încă posibilitatea să iau contact cu cercurile competente spre a reglementa schimbul
de studenţi între universităţile noastre şi cele germane. Această chestiune de mare
importanţă cred că nu poate fi rezolvată decât în cadrele unei convenţii culturale
între ambele ţări, aşa cum există între Germania şi Italia, Germania şi Ungaria sau
Germania şi Bulgaria. În principiu am discutat chestiunea cu dl. prof. Gamillscheg,
directorul Institutului German de la Bucureşti, şi cu dl. Harmjanz[1], referent per‑
sonal în Ministerul Educaţiei Naţionale din Berlin. Cum anul universitar începe în
Germania în aprilie, nu ar fi potrivit ca să se trimeată studenţii români în Germania
în trimestrul de toamnă.
Vă rog să comunicaţi acestea d‑lor Burduja Gh. Ion şi Simion Emanoil Mereuţă,
licenţiaţi în drept, ca răspuns la cererile lor înregistrate sub numerele 168.580/1940
şi 168.578/1940.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, expresia celei mai înalte stime.
Sextil Puşcariu
Domniei‑sale, Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale, Bucureşti.

Anexă
Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale, Bucureşti
Domnule Ministru,
Subsemnatul, Burduja Gh. Ioan, licenţiat în drept, înscris pe anul şcolar 1939/1940
la secţia doctorat, respectuos supun cererea de faţă domniei‑voastre, cu rugămintea
de a fi soluţionată.
Subsemnatul, fiu de plugar din ţinutul judeţului Neamţ şi care mi‑am obţinut
licenţa în drept numai prin muncă, în dorinţa de a‑mi completa cunoştinţele atât
pe tărâm economic, cât şi juridic, cât şi cunoaşterea limbii germane şi a doctrinei
naţional‑socialiste, solicit a fi trimis la una din universităţile din Germania, în cazul
când s‑ar admite schimbul de studenţi între România şi Germania, prin Institutul de
Cultură Româno‑German.
Subsemnatul accept a îndeplini şi presta orice serviciu la Institutul de Cultură
Româno‑German, din Germania, în schimbul întreţinerii, în caz când nu s‑ar admite
schimbul de studenţi, numai să‑mi pot satisface dezideratul expus mai sus.
Cu supus respect,
I. Burduja[2]
Str. Păcurari no. 9, Iaşi

dos. 979/1941, f. 43, 45)
[Rezoluţie: „Se va comunica d‑lor Burduja şi Mereuţă. 9.XI”. Semnat indescifrabil]
[1] Heinrich Harmjanz (1904–1994) era un lingvist şi folclorist, editor al lui „Zeitschrift
für Volkskunde”, membru SS din 1930, responsabil cu învăţământul superior în cadrul
Ministerului Educaţiei din Germania, profesor şi director al Institutului de Folclor de
pe lângă Universitatea din Frankfurt a.M. (1938–1944). Din aprilie 1942 Harmjanz a fost
secretarul personal al lui Bernhard Rust. Vezi Friedemann Schmoll, Heinrich Harmjanz.
Skizzen aus der nationalsozialistischen Wissenschaftspolitik, în „Jahrbuch für europäische
Ethnologie”, Bd.3, 2008, p. 105–130.
[2] Ioan Burduja (1911–1985) era originar din Dragomireşti (jud. Neamţ) şi provenea, într‑ade‑
văr, dintr‑o familie de ţărani cu mulţi copii. Absolvise Facultatea de Drept din Iaşi în 1939,
ocupând apoi diverse funcţii birocratice la Universitatea din Iaşi. Nu a reuşit să ajungă la
studii în Germania, însă după război s‑a specializat tot mai mult în ştiinţe economice, ajun‑
gând în cele din urmă conferenţiar de finanţe şi asigurări, elaborând de‑a lungul timpului
numeroase lucrări ştiinţifice de specialitate, îndeosebi din istoria economiei.
27
Prof. dr. Wilhelm Weber Berlin‑Lichterfelde West

26.10.40 Kadettenweg 57
Telefon 73 23 57
Sehr verehrter Herr Direktor,
Die gestern durch Ihren Beauftragten mir zugegangene Nachricht dass

Sie Fräulein Suzana Dimitriu, meine Schülerin, von der ich Ihnen bei Herrn
Generalkonsul Karadja sprach, am Rumänisches Institut als Lektorin für Rumänisch
und als Hilfskraft an der Institutsbibliothek gegen Entgelt beschäftigen wollen, hat
mich ausserordentlich gefreut und Ihnen gegenüber für meine Schülerin zu grossem
Dank verpflichtet.
Ich habe Frl. Dimitriu sofort einen Luftpostbrief geschickt und sie aufgefor‑
dert, möglichst bald hierherzukommen. Sie wird gewiss darüber glücklich sein,
dass sie nun noch eine gewisse Zeit lang hier, ohne auf die Unterstützung ihrer
Eltern angewiesen zu sein, weiterarbeiten und sichausbilden kann. Bei ihrer
Begabung habe ich Grund zur Annahme, dass dadurch für die Bestrebungen, die
rumänisch‑deutsche Beziehungen auch auf den Gebieten der Wissenschaft und
allgemeinen Kultur zu vertiefen, eine eifrige und fähige Mitarbeiterin auf lange
Sicht gewonnen wird.
Ich habe Frl. Dimitriu angewiesen, für den Fall, dass ihrer sofortigen Ausreise
irgendwelche Schwierigkeiten entgegenstehen, sich an Kollegen Gamillscheg in
Bukarest, den sie durch mich persönlich kennt, zu wenden. Ich hoffe, dass sie in
Kürze hier sein wird.
Mit besten Empfehlungen

Ihr sehr ergebener
Wilhelm Weber
[Trad u c e re]
Prof. dr. Wilhelm Weber[1] Berlin‑Lichterfelde West

26.10.40 Kadettenweg 57
Telefon 73 23 57
Stimate Domnule Director,
Mesajul primit ieri de la reprezentantul dvs., că doriţi să o angajaţi pe domnişoara

Suzana Dimitriu, eleva mea, despre care v‑am vorbit la consulul general Karadja, la
Institutul Român ca lector de limba română şi ca asistentă la Biblioteca Institutului,
cu plată, m‑a bucurat extrem de mult şi sunt dator să vă mulţumesc în numele elevei
mele.
I‑am scris imediat domnişoarei Dimitriu şi i‑am cerut să vină cât mai repede cu
putinţă. Va fi cu siguranţă fericită că va putea continua să lucreze şi să se educe aici
pentru o perioadă fără a depinde de sprijinul părinţilor săi. Având în vedere calităţile
ei am motive să cred că vom câştiga pe termen lung o angajată harnică şi capabilă, în
vederea eforturilor de consolidare a relaţiilor româno‑germane în domeniile ştiinţei
şi ale culturii în general.
În cazul în care va întâmpina dificultăţi cu plecarea imediată, am instruit‑o pe
domnişoara Dimitriu să se adreseze colegului meu din Bucureşti, Gamillscheg, pe
care îl cunoaşte personal prin mine. Sper că va fi aici în curând.
Cu cele mai bune gânduri

Al dumneavoastră devotat
Wilhelm Weber

Inv. 3407, dos. 2, f. 20)
[1] Wilhelm Weber (1882–1948) era un istoric german specializat în istorie antică. A studiat
la Universitatea din Heidelberg, trecându‑şi doctoratul în 1906 cu o teză despre Împăratul
Hadrian, iar abilitarea în 1911, cu o lucrare de istoria religiilor. A fost profesor de istorie antică
la Universităţile din Groeningen, Frankfurt am Main, Tübingen, Halle, pentru ca în 1931 să
fie numit la Universitatea din Berlin. A fost unul dintre cei 16 editori ai revistei „Gnomon.
Kritische Zeitschrift für die gesamte klassische Altertumswissenschaft” [Gnomon. Jurnal
critic pentru toate ştiinţele antice clasice]. Încă din 1917/18 şi‑a manifestat adeziunea faţă
de extrema dreaptă ca simpatizant al „Deutsche Vaterlandspartei” (Partidul Patriei din
Germania) şi a fost membru al unor uniuni studenţeşti naţionaliste. Deşi nu s‑a înscris
în Partidul Nazist, a fost un susţinător public al acestuia şi al lui Adolf Hitler. După 1933
a colaborat cu autorităţile, susţinând politica nazistă în domeniul istoriei antice. În 1945
şi‑a pierdut catedra de la Universitatea din Berlin, primind în 1946 un post de cercetător la
aceeaşi instituţie. Pentru mai multe vezi: Volker Losemann, Nationalsozialismus und Antike.
Studien zur Entwicklung des Faches Alte Geschichte 1933–1945, Hamburg, Hoffmann und
Campe, 1977; Karl Christ, Klios Wandlungen. Die deutsche Althistorie vom Neuhumanismus
bis zur Gegenwart, München, Beck Verlag, 2006, p. 69–74.
28
Sibiu, 7 nov. 1940

Carmen Sylva 12
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă că voind să deschid în curând nişte cursuri de

limba română la Berlin, am angajat ca lector pe lângă Institutul Român din Germania
pe d‑şoara Ana Suzana Dimitriu, licenţiată a Facultăţii de Litere din Bucureşti cu
menţiunea „magna cum laude”. Dl. profesor Weber – urmaşul lui Mommsen la
Universitatea din Berlin[1] –, care a avut‑o elevă, mi‑a recomandat‑o cu multă căl‑
dură.
Profit de acest prilej spre a vă înnoi rugămintea pe care v‑am făcut‑o verbal la
ultima audienţă ce mi‑aţi acordat la Bucureşti la începutul acestei luni. Vă rog adică
– pentru ca să nu existe nici un fel de echivoc în privinţa remuneraţiei primite de per‑
sonalul institutului – să‑mi comunicaţi care ar fi, după părerea d‑voastră, sumele cu
care ar trebui remunerată munca fiecăreia din următoarele categorii de funcţionari:
1. Preşedintele Institutului
2. Director, în acelaşi timp locţiitor de preşedinte
3. Secretar general
4. Asistent
5. Bibliotecar‑bibliograf
6. Lector de limba română
7. Traducător în limba germană
8. Secretar
9. Dactilograf
Dat fiind că toţi aceşti funcţionari trebuie să fie propagandişti activi şi vor avea de
suportat cheltuieli de reprezentare, remuneraţia nu poate fi stabilită decât în analogie
cu personalul Legaţiei noastre de la Berlin, de care ţine institutul.
Cât priveşte persoana subsemnatului, îmi permit să adaug că nu doresc să fiu
remunerat decât în lunile petrecute efectiv în Germania. În aceste luni voi vărsa
întreaga mea leafă de profesor universitar, în cursul acestui an, Ajutorului Legionar.
Timpul în care voi sta, ca rector al Universităţii „Regele Ferdinand I”, în ţară, voi vărsa
de asemenea Ajutorului Legionar, în cursul acestui an, tot ce trece peste 20.000 lei.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, încredinţarea celei mai înalte consideraţiuni.
Sextil Puşcariu

Inv. 3407, dos. 1, f. 7)
[1] Theodor Mommsen (1817–1903), unul din cei mai reputaţi istorici germani ai antichităţii,
ca mulţi din epoca sa fiind deopotrivă specialist în istoria politică, a dreptului roman şi
în filologie. Din 1857 devine profesor la Universitatea din Berlin, anti‑bismarckian decla‑
rat, un veritabil organizator şi promotor al istoriei ca ştiinţă, autor al celebrei Die römische
Geschichte (1854–1885) – ce a cunoscut o versiune şi în limba română (4 volume, 1987–1991,
în traducerea lui Joachim Nicolaus) –, dar şi editor al unui Corpus Inscriptiones Latinarum
(din 1863). În 1902 i s‑a decernat premiul Nobel pentru literatură.
29

Berlin‑Charlottenburg 9
Ahornallee 22–24
14 noiembrie 1940
Domnule Ministru,
Vă înaintăm alăturat adresa primită din partea domnului profesor dr. ing.
W. Willing, decanul Facultăţii „Fakultät für Allgemeine Wissensechaften” de la
Technische Hochschule, Berlin‑Charlottenburg[1].
Prin această intervenţie, dl. decan expune situaţia creată studenţilor români
înscrişi la această facultate printr‑o recentă lege germană şi roagă să binevoiţi a lua
măsuri pentru lămurirea ei în cadrul învăţământului superior român.
Până la data de 6 aprilie 1939, studenţii înscrişi la Technische Hochschule puteau
obţine titlul de ingineri chimişti cu diplomă. Acest titlu a fost totdeauna echivalat la
noi în ţară cu titlul de inginer şi a dat posesorilor lui dreptul de a fi înscrişi în Colegiul
Inginerilor şi în Corpul Tehnic.
Prin ordonanţa WI 1510/39a din 6 aprilie 1939, Ministerul German pentru Știinţă,
Educaţie şi Cultura Poporului (Reichsministerium für Wissenschaft, Erziehung und
Volksbildung) a dispus ca în viitor absolvenţii în specialitatea chimie de la Technische
Hochschule să poarte titlul de „Diplomchemiker” în loc de „Diplomingenieur” ca
până atunci. Chiar şi vechii absolvenţi cu titlul de inginer au căpătat dreptul de a
purta titlul de „Diplomchemiker”.
Primii absolvenţi români ai Școalei Politehnice din Charlottenburg purtând titlul
de „Diplomchemiker” s‑au găsit în faţa unor mari greutăţi, deoarece titlul lor nu a
fost recunoscut ca echivalent cu cel de „Diplomingenieur”, deşi programul studiilor
şi examenelor a rămas neschimbat.
Prin bunăvoinţa autorităţilor universitare germane, s‑a permis studenţilor români
înscrişi la data de 1 aprilie 1939 să obţină titlul după vechea formulă şi deci să li se
elibereze diplome de „Diplomingenieur”.
Rectoratul Școalei Politehnice din Berlin a făcut o intervenţie directă la Ministerul
Educaţiei Naţionale din România, expunând această situaţie şi cerând echivalarea
titlului de „Diplomchemiker” acordat aici cu acel de „Inginer”. Cum până acum

nu a primit nici un răspuns din partea autorităţilor române, ni s‑a adresat nouă,
rugându‑ne să urmărim această chestiune.
Dacă posesorilor titlului de „Diplomchemiker” li s‑ar închide calea intrării în
Colegiul Inginerilor şi în Corpul Tehnic, studenţii români ar ocoli desigur studiile de
chimie la politehnicele germane, ceea ce ar fi în dezavantajul ţării însăşi.
Primiţi, vă rugăm, domnule ministru, asigurarea distinsei noastre stime.

Director: Grigore Manoilescu
D‑sale Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale, Bucureşti
Anexă
Charlottenburg, den 28. Oktober

Berliner str. 170–172
Technische Hochschule
Berlin
Fernsprecher: 31 00 11
Fakultät für Allgemeine Wissenschaften
Der Dekan: prof. dr. ing. W. Willing
Tgb. I/468/40
An das
„Rumänische Institut in Deutschland”
z. Hd. prof. dr. Maximilian Hacman
Berlin‑Charlottenburg 9. Ahornallee 22–24
Sehr geehrter Herr Kollege!
Ich komme heute zurück auf unsere Besprechung und möchte Ihnen folgendes
unterbreiten:
Bis zum 6. April 1939 bestand an den deutschen Technischen Hochschulen die
Möglichkeit, dass die Studenten der Chemie die Diplom‑Ingenieur‑Prüfung in der
Fachrichtung Chemie ablegen konnten und den Titel „Diplom‑Ingenieur” erhiel‑
ten. Die Ablegung des Diplom‑Ingenieur‑Examens in der Fachrichtung Chemie
an den Technischen Hochschulen war ein staatliches Examen. Im Gegensatz zu
den Technischen Hochschulen hatten die Universitäten nicht die Möglichkeit, auf
dem Gebiete der Chemie ein staatliches Examen abzulegen. Der Reichsminister
für Wissenschaft, Erziehung und Volksbildung hat nun am 6. April 1939 mit einem
Erlass WJ 1910/39a eine Neuordnung des chemischen Studiums verfügt. Durch
diese Neuordnung ist auch an den Universitäten jetzt die Möglichkeitegegeben, ein
Staats‑examen abzulegen.
Im Studium an den Technischen Hochschulen sind in der Ausbildung keine gros‑

sen Änderungen festzustellen. Das Studium umfasst fast genau dieselben Fächer
wie früher. Auf Einzelheiten selbst möchte ich hier nicht eingehen. Im Zuge die‑
ser Neuordnung des chemischen Studiums ist nun für die Studenten der Chemie
ein neuer Titel geschaffen worden, nämlich der Titel „Diplom‑Chemiker”. Jeder
Student der Chemie erhält also jetzt an den Technischen Hochschulen nach bestan‑
denem Examen nicht mehr die Berechtigung, sich „Diplom‑Ingenieur”, sondern die
Berechtigung, sich „Diplom‑Chemiker” zu nennen. Ich darf bemerken, dass alle frü‑
heren Diplom‑Ingenieure der Fachrichtung Chemie gleichzeitig die Erlaubnis erhal‑
ten haben, sich für die Zukunft auch Diplom‑Chemiker zu nennen.
Mich haben jetzt zahlreiche rumänische Studenten aufgesucht und darauf hin‑
gewiesen, dass nach den Gesetzen ihres Heimatlandes nur Diplom‑Ingenieure die
Berechtigung haben, in Rumänien Betriebsleiter zu werden oder in staatlichen
Diens treten zu können. Sie befürchten, dass der Titel „Diplom‑Chemiker” ihnen in
Rumänien nicht anerkannt würde. Ich habe daher all den rumänischen Studenten,
die am 1.4.1939 in Berlin studiert haben, erlaubt, ihr Diplom‑Ingenieur‑Examen in
der Fachrichtung Chemie nach den alten Diplom‑Prüfungsordnung mit dem Ziel
der Erwerbung des Diplom‑Ingenieurs abzulegen. Diese Erlaubnis kann ich aber von
mir aus denjenigen rumänischen Studenten nicht geben, die erst jetzt zu studieren
begonnen haben.
Ich selbst bin der Angelegenheit im Reichserziehungsministerium vor‑
stellen geworden, welches mir erklärt hat, dass es sich mit der rumänischen
Regierung in Verbindung gesetzt und ihr mitgeteilt habe, dass anstelle des
Diplom‑Ingenieurs in der Fachrichtung Chemie jetzt der Diplom‑Chemiker getre‑
ten ist. Das Reichserziehungsministerium hat ferner gebeten, in Rumänien dem
Diplom‑Chemiker dieselben Rechte zu gewähren wie bisher dem Diplom‑Ingenieur
der Fachrichtung Chemie. Ich weiss nun nicht, ob in dieser Angelegenheit schon
irgend ein Entscheid gefällt ist. Jedenfalls haben mich noch in der letzten Zeit rumä‑
nische Studenten aufgesucht und mich um Rat gefragt, da sie befürchten, Nachteile
zu haben, wenn sie in ihre Heimat zurückkehren. Ich wäre Ihnen daher sehr dankbar,
wenn sie sich dieser Angelegenheit annehmen würden.
Der Dekan
W. Willing
[Trad u c e re]
Charlottenburg, 28 octombrie
Berliner str. 170–172
Universitatea Tehnică
Berlin
Telefon: 31 00 11
Facultatea de Știinţe
Decan: prof. dr. ing. W. Willing
Nr. de înregistrare I/468/40
Către
„Institutul Român din Germania”
către Hd. prof. dr. Maximilian Hacman
Berlin‑Charlottenburg 9. Ahornallee 22–24
Stimate Domnule Coleg!
Revin astăzi asupra întâlnirii noastre şi aş vrea să vă prezint următoarele:

Până la 6 aprilie 1939 a existat la colegiile tehnice germane posibilitatea ca studen‑
ţii la chimie să poată da examenul de licenţă în inginerie în domeniul chimiei şi să
primească titlul de „inginer licenţiat”. Examenul de licenţă în inginerie în domeniul
chimiei la colegiile tehnice era un examen de stat. Spre deosebire de colegiile tehnice,
universităţile nu aveau posibilitatea de a promova un examen de stat în domeniul
chimiei. Ministrul Reichului pentru Știinţă, Educaţie şi Formare Naţională a intro‑
dus la 6 aprilie 1939, prin decretul WJ 1910/39a, o reorganizare a studiilor chimice.
Prin această reorganizare li s‑a dat acum şi universităţilor posibilitatea de a organiza
un examen de stat.
În ceea ce priveşte studiul la colegiile tehnice, nu există schimbări majore în
domeniul educaţiei. Studiul cuprinde aproape exact aceleaşi subiecte ca înainte. Nu
vreau să intru aici în detalii. În cursul acestei reorganizări a studiului chimiei a fost
creat un titlu nou pentru studenţii la chimie, şi anume titlul de „chimist licenţiat”.
Astfel, acum fiecare student la chimie nu mai primeşte la colegiile tehnice, după tre‑
cerea examenului, dreptul de a se numi „inginer licenţiat”, ci „chimist licenţiat”.
Aş dori să subliniez că toţi foştii ingineri licenţiaţi în domeniul chimiei au pri‑
mit şi ei autorizaţia să se numească pe viitor chimişti licenţiaţi. M‑au vizitat acum
numeroşi studenţi români şi mi‑au atras atenţia că, potrivit legilor din ţara lor de
origine, doar licenţiaţii în inginerie au dreptul de a deveni directori de operaţiuni sau
de a putea intra în serviciul de stat în România. Ei se tem că titlul de „chimist licen‑
ţiat” nu va fi recunoscut în România. Prin urmare, le‑am permis tuturor studenţilor
români care studiau la Berlin la 1.4.1939 să susţină examenul de licenţă ca inginer în
domeniul chimiei, conform vechiului regulament de examinare, cu scopul ca aceştia
să obţină diploma de inginer licenţiat. Însă eu nu pot da această permisiune acelor
studenţi români care şi‑au început abia acum studiile.
Eu însumi am fost să expun această problemă la Ministerul Educaţiei din Reich,
unde mi s‑a explicat că guvernul român a fost contactat şi a fost informat că titlul de
inginer licenţiat în domeniul chimiei a fost înlocuit cu chimist licenţiat. Ministerul
Educaţiei din Reich a solicitat, de asemenea, să se acorde în România aceleaşi drep‑
turi chimistului licenţiat pe care le avea înainte inginerul licenţiat în domeniul chi‑
miei. Nu ştiu dacă s‑a luat o decizie în această privinţă. În orice caz, şi în ultima vreme
m‑au căutat studenţi români şi mi‑au cerut sfatul, deoarece le este frică că vor fi deza‑
vantajaţi când se vor întoarce acasă. Prin urmare, v‑aş fi foarte recunoscător dacă v‑aţi
ocupa de această chestiune.
Decan
W. Willing

dos. 979/1941, f. 31–34)
[Prin adresa nr. 235.727/1940, directorul Institutului Român din Germania primeşte urmă‑
toarea înştiinţare: „Referindu‑ne la scrisoarea dvs. din 14 noiembrie 1940, avem onoarea a vă
face cunoscut potrivit Decretului‑Lege nr. 3747 din 14 oct. 1940 şi a Deciziei din 5 dec. 1940,
toate diplomele eliberate de şcolile de învăţământ superior recunoscute ca instituţii de stat
din Germania şi Italia, vor putea fi echivalate cu diplomele eliberate de instituţiile similare din
România, dacă au fost respectate normele regulamentare cu privire la anii de frecvenţă şi exa‑
mene ale instituţiei care a eliberat acele diplome. În consecinţă, diplomele eliberate de Școala
Politehnică din Berlin‑Charlottenburg vor fi echivalate ca diplomele de inginer ale şcolilor
politehnice din ţară. În acest sens vom interveni la Colegiul inginerilor şi Corpul tehnic din
România pentru admiterea lor în Colegiu şi Corp potrivit dispoziţiilor legii”. Semnat: ministrul
Educaţiei Naţionale. (f.31v).]
[1] Willi Willing (1907–1983) era profesor la Politehnica din Berlin, manifestându‑şi adeziunea
la nazism încă din tinereţe, înscriindu‑se în NSDAP încă din 1928, pentru ca în anul urmă‑
tor să devină membru al SA (Sturmabteilung), în 1931 intrând în SS (Schutzstaffel), unde
va ajunge până la rangul de SS‑Sturmbannführer (conducător al unei unităţi de asalt SS),
în 1939. Încă din 1934 a fost director al Federaţiei Profesorilor din Berlin, pentru ca între
1935–1937 să devină şi referent al departamentului de cercetare din cadrul Ministerului
Știinţei Reichului. În anii celui de‑al doilea război mondial a ocupat funcţia de director
adjunct al Oficiului economic şi administrativ din cadrul SS (din 1942), fiind responsa‑
bil cu organizarea muncii forţate a deţinuţilor din lagărele de concentrare. Dată fiind spe‑
cializarea lui în electrotehnică, a coordonat în lagărul de concentrare de la Flossenbürg
un grup de deţinuţi pentru a pune la punct un detector de armament. Pentru mai multe
despre Willing vezi Michael Grüttner, Biographisches Lexikon zur nationalsozialistischen
Wissenschaftspolitik, Heidelberg, Synchron Verlag, 2004, p. 183.
30
România
Universitatea din Bucureşti
Nr. 7812/15 noiem. 1940
Domnule Ministru,
Am aflat cu plăcere că dl. profesor Sextil Puşcariu, rectorul Universităţii din Sibiu,
a fost invitat la Universitatea din Berlin ca Gastprofesor, urmând a ţine un curs la
acea universitate, în calitatea sa de director al Institutului Român din Berlin.
Socotim că se cade ca şi noi să răspundem la această amabilitate a universităţii din
capitala Germaniei, invitând un profesor german să ţie un curs complet la universi‑
tatea noastră.
Persoana cea mai potrivită ar fi dl. profesor E. Gamilscheg, directorul Institutului
German din Bucureşti, cunoscător al limbii române şi al istoriei noastre.
Rector,
P.P. Panaitescu[1]
Secretar general,
[Indescifrabil]
Domniei sale, Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor

dos. 979/1941, f. 28)
[Rezoluţie: „Se vor face formele de numire ca profesor‑oaspe a d‑lui Gamillscheg. 18/XI 1940
Tr. Brăileanu”.]
[1] Petre P. Panaitescu (1900–1967) era profesor de Istoria slavilor la Universitatea din Bucureşti
şi rector al acestei instituţii în perioada guvernării legionaro‑antonesciene. Terminase
Facultatea de Litere din capitală (1922), a mers apoi pentru specializare la Cracovia şi la
Școala Română din Fontenay‑aux‑Roses, pentru a‑şi susţine doctoratul în ţară în 1925,
doi ani mai târziu devenind conferenţiar. Împreună cu Gh.I. Brătianu şi C.C. Giurescu
au alcătuit aşa‑numita „Noua şcoală de istorie” în anii 30, cu o evidentă atitudine contra
lui N. Iorga, pentru ca de prin 1938 să adere la mişcarea legionară. În perioada rectora‑
tului său a avut şi calitatea de preşedinte al Comisiei pentru revizuirea situaţiei membri‑
lor corpului didactic, instituită prin legea nr. 3670 din 2 noiembrie 1940. După război a
fost închis pentru activitatea sa legionară, pentru ca în 1954–1965 să lucreze în cercetare
la Institutul de Istorie „N. Iorga”. (Vezi Ștefan S. Gorovei, Lucian Nastasă, Petre Țurlea,
„Şcoala nouă” de istorie. Mărturii documentare, I‑III, în „Anuarul Institutului de istorie şi
arheologie A.D.Xenopol”, Iaşi, XXII/1, 1985, p. 335–376; XXIII/1, 1986, p. 355–396; XXIV/2,
1987, p. 417–454).
31

Ahornallee 22–24
2 XII 1940
Domnule Ministru,
Prin art. 2 al. 4 al decretului lege din 18 august 1940 pentru înfiinţarea Institutului
Român din Germania, Institutul a fost însărcinat cu controlul asupra activităţii uni‑
versitare a tuturor studenţilor români din Germania. Pentru a înlesni împlinirea
aceste misiuni, vă rugăm să dispuneţi a ne trimite lista completă a studenţilor români
care beneficiază actualmente de avantagii valutare pentru studii în Germania, pre‑
cum şi natura studiului şi localitatea pentru care le‑au obţinut.
Cu cele mai bune mulţumiri,

Grigore Manoilescu, director
D‑sale, d‑lui Ministru al Educaţiei Naţionale

dos. 979/1941, f. 30)
[Însemnare marginală: „16 dec. 1940. Am predat d‑lui Gr. Manoilescu, personal, o listă a stu‑
denţilor din Germania care au cerut valută, până la 15 dec. 1940. Toate numele studenţilor care
ne vor mai parveni vor constitui o nouă listă care va fi întocmită pe măsură ce cererile vor veni
la Minister”. Semnat indescifrabil.]
32
România Bucureşti 2 decembrie 1940

Nr. 78220
Anexe: 2
Domnule Ministru,
Referindu‑mă la adresa d‑voastre no. 473 din 24 octombrie 1940 am onoarea a

vă trimite aci alăturat copie de pe un raport al Legaţiunei din Berlin cu privire la
funcţionarea d‑nei Kathleen Noica pe lângă Institutul Român din Germania,

rugându‑vă să binevoiţi a dispune cele ce veţi crede de cuvinţă.
În același timp, trimit copie de pe o scrisoare a d‑lui prof. Sextil Puşcariu cu privire
la angajarea pe lângă Institutul în chestiune a domnişoarei Ana Suzana Dumitriu,
rugându‑vă să binevoiţi a dispune să fiu informat dacă departamentul d‑voastre
aprobă această numire.
Ministru
[Indescifrabil]
Domniei sale, Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale.
Anexa 1
Nr. 4947/12.k.
B/a
12 noiembrie 1940
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă informa că doamna Kethleen Noica, soţia domnului Constantin

Noica, a fost desemnată pentru a lucra la Institutul Român din Berlin, alături de soţul
ei.
Cum domnia sa a fost cetăţeană engleză până la căsătorie (12 noiembrie 1933),
vă rog a‑mi comunica dacă Ministerul Afacerilor Străine a autorizat această numire.
Personal nu sunt de părere ca o fostă cetăţeană engleză până la căsătorie să fie
numită pe lângă Institutul Român din Berlin.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, încredinţarea prea înaltei mele consideraţiuni.
Greceanu[1]
Domniei sale, Domnului Mihail Sturdza, Ministerul Afacerilor Străine etc.
Anexa 2
Sibiu, 7 noiembrie 1940

Carmen Sylva 12
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă că voind să deschid în curând nişte cursuri de

limba română la Berlin, am angajat ca lector pe lângă Institutul Român din Germania
pe d‑şoara Ana Suzana Dimitriu, licenţiată a Facultăţii de Litere din Bucureşti cu
menţiunea „magna cum laude”. Dl. profesor Weber – urmaşul lui Mommsen la
Universitatea din Berlin –, care a avut‑o elevă, mi‑a recomandat‑o cu multă căldură.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, încredinţarea celei mai înalte consideraţiuni.
Sextil Puşcariu
Domniei‑sale, Domnului Ministru al Afacerilor Străine, Bucureşti

dos. 979/1941, f. 40–42)
[Rezoluţie pe primul document: „Dir. Înv. Sup. 6.XII.40. 1) Se va comunica d‑lui Sextil Puşcariu
că Ministerul îşi însuşeşte părerea Legaţiei Rom. Berlin în ce priveşte pe d‑na Noica. Se va
comunica Minist. Reg. al Af. St. această intervenţie. 2) Se va cerceta cine e d‑na Dumitriu? Poate
fi trimisa? T.H.”]
[Referat întocmit pe primul document, cu următorul conţinut: „1) Comunicat azi 13 dec. 1940.
2) 12 dec. 1940. D‑na Ana Suzana Dumitriu, propusă de dl. prof. Sextil Puşcariu ca lectoră de
lb. română pe lângă Institutul Român din Germania, şi‑a luat bacalaureatul la Galaţi în iunie
1929 cu media 9 (nouă). A obţinut diploma de licenţă în iunie 1934 cu menţiunea: «magna cum
laude». După obţinerea diplomei de licenţă în litere şi filosofie a plecat pentru continuarea stu‑
diilor sale în Germania în luna iunie 1935, înscriindu‑se la doctorat, specialitatea Arheologie de
pe lângă Universitatea din Berlin, unde a urmat timp de 4 (patru) ani. În octombrie 1940 a ter‑
minat studiile începute la Berlin. Subiectul tezei de doctorat: Ornamentaţia spiralică în sud‑estul
European şi Asia Mică, mil. III şi II în. Chr. În tot timpul şederii în Germania a beneficiat de valută
avantajoasă, fiind un element f. bun. Suntem de părere că i se poate acorda autorizarea de func‑
ţionare ca lectoră pe lângă acel institut. Urmează să comunicăm Min. Af. Străine şi Institutului
Român în Germania”. Semnat indescifrabil. Rezoluţie pe marginea referatului: „13.XII 40. Se
aprobă referatul, T. Herseni”]
[1] Constantin Paul Greceanu (1900–1942), inginer de profesie, era membru al Legiunii, în
casa acestuia întâlnindu‑se diverşi funcţionari al Legaţiei germane la Bucureşti cu apropi‑
aţi ai lui Horia Sima în vara lui 1940 (soţia lui Greceanu fiind de origine germană). Numit
ministru plenipotenţiar la Berlin, C. Greceanu a reuşit în scurtul timp pe care l‑a petrecut
aici să aibă bune conexiuni cu o serie de potentaţi nazişti, numărându‑se printre diplomaţii
invitaţi la reuniunile lui Goebbels acasă. După rebeliunea legionară, a fost retras din post şi
trimis pe frontul de est, unde şi‑a pierdut viaţa.
33
Sibiu, 3 dec.1940
Domnule Ministru,
Cu ocazia vizitei d‑lui Harmjanz la Sibiu, am găsit prilejul să‑i vorbesc despre lec‑
toratele de limba română la universităţile germane. Domnia sa mi‑a făgăduit că, în
calitate de referent personal în Ministerul Educaţiei Naţionale din Berlin, va stărui
să avem lectori români la Viena, München, Frankfurt a. M. şi poate şi la Hamburg.
Făcând cunoştinţa d‑lui inspector A. Dima la Sibiu[1], i‑a făgăduit lectoratul din
München.
Legaţia germană din Bucureşti mi‑a recomandat pe dl. dr. Ștefan Theodorescu,
despre care am şi alte informaţii excelente, şi care ar fi potrivit ca lector la Frankfurt[2].
Pentru Viena şi eventual şi pentru Hamburg îmi voi lua voie să vă propun la tim‑
pul său persoane potrivite.
Dl. Gamillscheg mi‑a comunicat că nu este mulţumit cu activitatea d‑lui
Luţia<Luţă> la Berlin şi ar dori un alt lector. V‑aş recomanda în locul lui pe elevul şi
asistentul meu Ilie Constantinescu, un tânăr instruit şi muncitor[3]. Dl. Luţia<Luţă>
ar putea fi utilizat în ţară într‑un post de germanist, întreaga sa pregătire ştiinţifică
fiind îndreptată în această direcţie.
Întrucât postul de lector nu este remunerat nicăieri cu suma de 500 RM lunar,
fără de care un străin cu greu poate trăi într‑un oraş mare din Germania, ar urma ca şi
Ministerul român al Educaţiei Naţionale să le dea lectorilor, precum obişnuia şi până
acum, leafa întreagă de profesori sau asistenţi.
Trăiască Legiunea şi Căpitanul!

Rector Sextil Puşcariu
D‑sale, d‑lui Ministru al Educaţiei Naţionale, Bucureşti.

dos. 979/1941, f. 37)
[1] Alexandru Dima (1905–1979) era originar din Turnu Severin, unde a absolvit şi liceul, pen‑
tru ca la Bucureşti să urmeze Facultatea de Litere, fiind unul din discipolii preferaţi ai lui
Tudor Vianu. Licenţiat în 1929, devine profesor secundar, desfăşurând totodată o bogată
activitate publicistică. Este trimis pentru specializare la Berlin, München şi Viena (1936–
1939), obţinând doctoratul în 1939. Încă din 1938 este inspector şcolar la Sibiu, devine toto‑
dată preşedinte al Institutului de Cultură German‑Român, în anii războiului fiind însărci‑
nat ca lector de română la Viena. Din 1945 devine profesor la Universitatea din Iaşi, pentru
ca apoi să se transfere la Bucureşti (din 1965), devenind succesorul lui Vianu la catedra
de Literatură universală şi comparată, între 1966–1973 fiind şi director al Institutului de
Istorie şi Teorie Literară. A publicat şi coordonat lucrări importante sub egida Academiei,
din 1963 devenind membru corespondent al acesteia.
[2] Ștefan Theodorescu (apare în volum şi în grafia „Teodorescu”) era elev al Martin Heidegger.
După război s‑a stabilit în Germania, în ultimii ani de viaţă locuind la Stuttgart. Vezi mai
nou lucrarea lui Șt. Teodorescu, Spre un nou umanism, ed. George Vulturescu, Satu Mare,
Edit. Solstiţiu, 1999, ce reprezintă reeditarea ediţiei din 1937.
[3] Ilie Constantinescu era asistent la Muzeul Limbii Române, legionar, din martie 1947 ocu‑
pând postul de şef de lucrări din aceeaşi instituţie (în locul lui D. Macrea, devenit conferen‑
ţiar).
34
Sibiu, 4 decembrie 1940
Domnule Ministru,
În numărul din urmă – pe octombrie‑decembrie – al „Revistei Critice” din Iaşi,

pag. 238–243, dl. Giorge Pascu a publicat un articol calomnios la adresa mea[1].
Rezervându‑mi dreptul de a alege şi altă cale spre a opri pe numitul domn să‑şi conti‑
nue acţiunea de denigrare, ţin să vă arăt înainte de toate d‑voastre netemeinicia acuzaţi‑
ilor împotriva celui căruia i‑aţi arătat toată încrederea numindu‑l rector al Universităţii
„Regele Ferdinand I” tocmai în epoca în care se pun temeliile noului stat legionar.
La pagina 240 sunt prezentat ca un bugetivor de cea mai detestabilă speţă, enume‑
rându‑se cu cifre lefurile şi beneficiile pe care le am.
Adevărul e altul şi anume:
Din leafa mea de profesor la Universitatea din Cluj nu reţin pentru mine decât
20.000 lei; restul îl vărs la Ajutorul Legionar.
La Muzeul Limbii Române nu am „locuinţă, luminat, încălzit, servitori etc. gratis,
cel puţin 12.000 lei pe lună”, ci am renunţat de bună voie la locuinţa gratuită garan‑
tată mie printr‑un contract special, voind să dau un exemplu celorlalţi directori de
institute, de la care am cerut să renunţe, deodată cu mutarea la Sibiu, la locuinţele în
natură. Din cei 20.000 lei care‑mi rămân din leafă plătesc locuinţa cu 4800 lei, servi‑
toarea cu 900 lei lunar, luminatul şi încălzitul şi „etc”.
Nu este adevărat că jetoanele la Academia Română fac vreo 5000 lei pe lună, căci
ca membru extern iau parte foarte rar la şedinţe. Tot atât de greşit calculată e suma
de 20.000 lei pe lună de la Dicţionar. Lucrarea aceasta e remunerată după coale, nu
lunar. Adevărul este că fiecare din colaboratorii principali la Dicţionar iau o remune‑
raţie îndoită decât mine pentru coala de tipar[2].
Nu sunt delegat al Guvernului la Liga Naţiunilor.
N‑am luat de la Institutul din Berlin până acum nici o centină, pentru că nu înţe‑
leg să primesc leafă din Berlin când sunt plătit ca profesor la Sibiu. Când mă voi muta
în Germania şi voi primi remuneraţia acolo, voi vărsa la Ajutorul Legionar toată suma
ce mi se cuvine ca profesor la Universitatea „Regele Ferdinand I”.
În schimb, am dus la Berlin şi am pus în mod gratuit la dispoziţia Institutului

biblioteca mea – una din cele mai bogate biblioteci particulare din ţară –, cu cărţi
moştenite de la unchii mei Ion şi Ilarion Puşcariu şi adunate de mine în curs de o
jumătate de veac.
Nu este adevărat că fiică‑mea este asistentă la Cluj şi că îşi păstrează slujba şi leafa
de la Cluj[3].
La pag. 242 sunt numit francmason. Nu sunt şi n‑am fost francmason, precum
G[ustav] Weigand n‑a fost „jîdov”. Ca preşedinte al Frăţiei Ortodoxe Române din
Ardeal am dus o luptă făţişă contra francmasonilor[4].
Pentru mai buna înţelegere a raportului meu cu Legiunea, despre care se vorbeşte
la pag. 243, îmi iau voie să arăt numai trei fapte:
1. În procesul Căpitanului am fost citat de el ca martor. Mi s‑a refuzat intrarea în
sală pe motiv că nu mi s‑a putut înmâna citaţia (trimisă intenţionat la o adresă falsă).
Am protestat până am fost admis şi am depus în favoarea Căpitanului[5].
2. Când Cantacuzino şi Cristescu au evadat din tren, ei au fost căutaţi la locuinţa
mea din Bran în miez de noapte de 14 jandarmi sub comanda unui maior[6].
3. Fostul Rege Carol II mi‑a oferit un minister pe care l‑am refuzat în mod hotărât.
După cele arătate veţi judeca, domnule ministru, care din doi merită încrederea
d‑voastră: Sextil Puşcariu, rectorul Universităţii „Regele Ferdinand I” – „arivist prin
definiţie”, „linguşitor”, „pătimaş”, „francmason”, care „a făcut să se creadă că e legi‑
onar”, dar „a rupt‑o de fugă de la legiune” –, sau Giorge Pascu, decanul Facultăţii de
Litere din Iaşi, un calomniator de cea mai rea speţă.
Cea mai mică satisfacţie ce mi se poate da este ca dl. Giorge Pascu să fie silit să
publice în numărul viitor al revistei sale, fără comentarii, că toate învinuirile debitate
la adresa mea sunt neadevărate şi că adevărul e cel arătat de mine în cele precedente.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, sentimentul celei mai alese stime.
Sextil Puşcariu
Domniei‑sale, Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale, Bucureşti

dos. 1046/1940, f. 146–147)
[1] Giorge Pascu (1882–1951) era profesor la catedra de Istoria literaturii române vechi şi dia‑
lectologie (de la înfiinţare, 1920, până la pensionarea lui, în septembrie 1941) a Universităţii
din Iaşi, pe care de altfel a şi absolvit‑o în 1907, ca discipol al lui Al. Philippide. A manifestat
şi el simpatie faţă de mişcarea legionară, fiind totodată o personalitate conflictuală, motiv
pentru care a şi fost suspendat din învăţământul universitar de câteva ori (vezi, de pildă,
Lucian Nastasă, N. Iorga în apărarea lui Ovid Densusianu, în „Anuarul Institutului de Istorie
şi Arheologie A.D.Xenopol”, Iaşi, XXVI/1, 1989, p. 409–413). În acest context, „Revista
Critică” i‑a servit nu de puţine ori lui G. Pascu pentru a se exprima împotriva diverselor
personalităţi universitare, îndeosebi contra lui Ov. Densusianu şi Sextil Puşcariu, cu con‑
secinţe asupra cărora nu‑i aici locul să insistăm. Însă, bunăoară, cu ocazia recomandării ca
titular a lui G. Pascu la Universitatea din Iaşi (mai 1921), Traian Bratu s‑a declarat împo‑
triva folosirii art. 81 („prin chemare”), solicitând, împotriva raportului întocmit de Al.
Philippide, ca Pascu să fie examinat de Ov. Densusianu şi Sextil Puşcariu, pe care ieşanul îi
combătea de 15 ani (cf. Arh.St.Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza” – Rectorat, dos. 978/1921, f. 129).
În documentul de faţă se face referire la articolul: Institutul Român la Berlin, în „Revista
critică”, XIV, 1940, nr. 4, p. 238–243.
[2] Este vorba de Dicţionarul limbii române, început sub egida Academiei Române de către
B.P. Hasdeu, încredinţat apoi lui Alexandru Philippide, pentru ca în 1905 să treacă în grija
lui Sextil Puşcariu. Deşi prin 1904 se vorbea de o colaborare a acestuia cu ruda sa prin
alianţă Ovid Densusianu (dr. Emil Puşcariu, vărul lui Sextil, era căsătorit cu sora lui Ov.
Densusianu), între aceştia exista o anumită doză de adversitate, în principal din motive pro‑
fesionale. Cu toate că în primii cinci ani ai veacului XX cei doi păreau a fi în relaţii amicale,
totuşi nu lipseau încă de pe atunci înţepăturile şi criticile reciproce. Treptat însă, această
firavă amiciţie s‑a transformat într‑o puternică duşmănie, extinsă şi asupra discipolilor
acestora, iar declicul animozităţii a stat tocmai în dorinţa Academiei de a trece în sarcina
lor elaborarea Dicţionarului limbii române. Aceştia păreau chiar înţeleşi să preia împreună
Dicţionarul, jumătate şi jumătate. În cele din urmă însă, Densusianu se va retrage din com‑
petiţie, întrucât în urma unor sforării de culise, propunerea lui de a avea ca colaborator pe
I.A. Candrea a fost respinsă (poate pentru că era evreu?), în acest context Dicţionarul fiind
încredinţat doar lui Puşcariu. Cât priveşte acuzele lui Pascu, acestea vizau faptul că filolo‑
gul clujean, în afara calităţii de profesor (în urma căreia primea, în 1940, suma de 30.000
lei/lună), era director al Muzeului Limbii Române (pentru care mai lua 12.000 lei/lună, iar
în plus îi asigura locuinţă, utilităţi – apă, lumină, încălzire etc – şi servitori, fără nici o plată
suplimentară), membru al Academiei Române (transport gratuit pe CFR, clasa I, bonuri
valorice în valoare de aproximativ 5000 lei/lună), coordonator al Dicţionarului Academiei
(20.000 lei/lună), reprezentant al României la câteva Institute şi Comitete internaţionale
(transport şi cazare gratuite, plus diurnă de mii de lei), plus director al Institutului Român
din Berlin.
[3] Este vorba de Lia Puşcariu (n. 20 decembrie 1907), care urmase Facultatea de Litere din
Cluj, încă din ultimul an de facultate devenind asistentă suplinitoare la Muzeul Limbii
Române (de la 1 martie 1929). Căsătorită cu Grigore Manoilescu (vezi infra).
[4] Frăţia Ortodoxă Română din Ardeal era o asociaţie religioasă pentru românii ortodocşi din
Mitropolia Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, iniţiată de episcopul N. Ivan,
cu sprijinul lui Puşcariu (care în 1933 a devenit preşedinte), având însă legături destul de
strânse şi cu activitatea politică, îndeosebi cu extrema dreaptă.
[5] Este vorba de procesul intentat lui Corneliu Zelea Codreanu în 1938, în care Sextil Puşcariu
a compărut ca martor în ziua de 24 mai, alături de Mihai Manoilescu, Traian Brăileanu,
Nichifor Crainic, Iuliu Maniu, Ion Antonescu ş.a. Zelea Codreanu a fost condamnat la 10
ani muncă silnică. Mai multe la Cristian Sandache, Istorie şi biografie. Cazul Corneliu Zelea
Codreanu, Bucureşti, Edit. Mica Valahie, 2011, p. 283–386.
[6] Se face referinţă la evenimentele din noaptea de 16/17 aprilie 1938, când au fost arestaţi mai
mulţi apropiaţi ai lui Corneliu Zelea Codreanu, printre aceştia numărându‑se Alexandru
Cantacuzino şi Vasile Cristescu, care au reuşit să evadeze din trenul ce‑i ducea la Jilava.
Este adevărat că cei doi s‑au despărţit, cel dintâi ascunzându‑se la nişte rude influente din
Bucureşti, în vreme ce Cristescu a găsit adăpost la Braşov.
35
Consulatul General Regal Colonia, 5 decembrie 1940

al României Worringerstrafze 18
No. 5310
Anexe:
Probleme de propagandă şi dificultăţi întâmpinate
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă aduce la cunoştinţă că din cauza întârzierii sosirii răspunsului,

invitaţia pe care voia să o adreseze „Auslandsamt der Dozentenschaft”[1], de pe lângă
Universitatea de aici, unei personalităţi româneşti, în vederea ţinerii unei conferinţe,
a fost deocamdată retrasă.
Este foarte regretabil că din cauza aceasta conferinţa nu mai poate avea loc, cu
atât mai mult cu cât de prezenţa acelei personalităţi româneşti era legată realizarea
unui proiect care ar fi iniţiat o întreagă acţiune de propagandă românească în această
regiune. În înţelegere cu universitatea de aici şi cu Institutul Român de la Berlin era
vorba să se pună bazele unui Institut româno‑german pe lângă Universitatea din
Colonia, care ar fi urmat să se ocupe mai ales cu probleme economice şi sociale şi la
care am fi atras spre colaborare cercurile ştiinţifice şi industriale de aici, care ar arăta
interes pentru probleme româneşti.
Or, acest interes s‑ar putea manifesta tocmai cu ocazia unei astfel de conferinţe,
care ar fi fost prilejul cel mai nimerit pentru a găsi personalităţile potrivite şi utile şi
a trezi interesul cercurilor mai largi.
Paralel cu aceasta, am fost informat că se proiectează înfiinţarea unei societăţi a
amicilor României, care să ţină şi cursuri de limbă şi literatură românească.
Adaug că întreaga chestiune s‑ar fi putut pune în picioare fără nici o cheltuială
din partea noastră, universitatea punând la dispoziţie un local potrivit, profesorii
Facultăţii de ştiinţe social‑economice promiţându‑ne tot concursul lor pentru partea
spirituală şi de organizare, iar Institutul Român din Berlin trimiţându‑ne revistele
şi scrierile ştiinţifice necesare. Materialul de propagandă speram să‑l obţin din ţară
şi de la Legaţie, iar personalităţile româneşti care ar fi vizitat Berlinul, sub auspiciile
Institutului Român de acolo, şi‑ar fi prelungit cu puţină cheltuială călătoria până la
Colonia spre a ţine şi aici conferinţe.
Lucrul de secretariat şi de gospodărie s‑ar fi putut face de către unul din cei 5 bur‑
sieri români, care ar urma să sosească aici cel mai târziu la 5 ianuarie 1941, dacă nu
cumva şi această iniţiativă va rămâne fără rezultat din cauza încetinelii şi ezitărilor cu
care se lucrează la noi.
*
* *
România, pentru marea majoritate a poporului german, este o mică ţară undeva în
Balcani, care trebuie să livreze Germaniei petrol şi pâine. Astăzi a înapoiat vecinilor
ceea ce furase în 1918 şi trebuie să fie mulţumită că protecţia germană o fereşte de mai
rău. Locuitorii sunt ţigani sau în cel mai bun caz „balcanici”, iar obiceiurile sunt din
cele mai primitive. Fotografiile caselor‑bloc din Bucureşti, publicate cu ocazia dărilor
de seamă asupra cutremurului, au uimit lumea care nu se aştepta să le vadă la noi.
Comparând imaginea ce o au germanii despre noi, cu aceea pe care a reuşit să o
formeze propaganda ungurească despre Ungaria, se impune necesitatea de a corecta
părerile lumii cu toate mijloacele şi cu toate sacrificiile.
Domnule ministru, eu am înţeles că activitatea mea aici să nu se rezume numai

la lucrul mecanic de birou, paşapoarte şi certificate de origină, ci, dacă este posibil şi
terenul potrivit, să încerc să trezesc interesul cercurilor locale pentru România, să o
fac cunoscută şi din partea ei bună.
Împrejurările de astăzi, schimbul intens economic între România şi Germania şi
faptul că tocmai regiunea industrială renană are astăzi din ce în ce mai multe legături
cu ţara noastră, au creat terenul favorabil. De aceea am crezut de datoria mea să sesi‑
zez orice ocazie în scopul arătat.
Trei iniţiative mi‑au venit din partea cercurilor germane:
1) Invitarea unei personalităţi române spre a ţine aici o conferinţă cu subiect
social‑economic;
2) Crearea a 5 burse de specializare pentru absolvenţii universităţilor româneşti;
3) Înfiinţarea unui institut social economic româno‑german pe lângă universita‑
tea de aici.
(Adaug că Facultatea de ştiinţe social‑economice de aici este cea mai importantă
din toată Germania şi poate, în amploarea şi diversitatea studiilor, din Europa).
Nu am ezitat să dau urmare acestor iniţiative atât de bine venite şi să le dau tot
sprijinul cu mijloacele – din nefericire foarte îngrădite – de care dispun:
ad. 1) Am rugat Ministerul Afacerilor Străine să‑mi recomande numele unei per‑
sonalităţi româneşti care ar fi gata să accepte invitaţia spre a ţine, încă înainte de
Crăciun, o conferinţă sub auspiciile „Auslandsamt der Dezontenschaft” de pe lângă
Universitatea din Colonia.
ad. 2) Am raportat ministerului condiţiile burselor create, rugând să desemneze
pe candidaţii care trebuie să sosească aici la începutul semestrului, adică la 5 ianuarie
1941.
ad. 3) Am avut mai multe consfătuiri cu profesorii de aici, care au emis ideea creării
institutului. Am fost pe cheltuiala mea la Berlin, unde am raportat domnului ministru
Grecianu şi am luat contact cu domnii de la Institutul Român din Berlin. Domnul pro‑
fesor Hacman de la acel institut a venit la îndemnul meu la Colonia, unde l‑am pus în
contact cu rectorul universităţii de aici şi am aranjat o consfătuire cu mai mulţi domni
profesori. Chestiunea a fost bine studiată sub toate aspectele, rămânând ca rectorul
universităţii să păstreze contactul cu Institutul Român din Berlin spre a pune la punct
toate detaliile.
Singura divergenţă era dacă institutul să se alăture Universităţii sau Facultăţii de

ştiinţe social‑economice.
Comitetul de lucru ar fi luat fiinţă cu ocazia unei reuniuni care trebuia să urmeze
conferinţei proiectate şi la care am fi invitat să ia parte şi personalităţi prezente la
acea conferinţă şi care ar fi fost presimţite dinainte.
O a patra iniţiativă mi‑a fost dată chiar zilele acestea din parte competentă
de a se invita la Colonia un dirijor român, care să dirijeze orchestra simfonică
de aici. Aş fi acceptat cu bucurie această sugestie, dacă nu mi‑ar fi teamă să mă
angajez din nou prea departe şi întrebarea mea la Bucureşti să rămână din nou
fără răspuns.
Astfel de iniţiative bine venite trebuiesc prinse imediat şi concretizate fără întâr‑
ziere. Orice ezitare le omoară şi descurajează şi pe cei mai bine intenţionaţi.
Argumentul ieftin, că nu sunt timpurile pentru astfel de preocupări, e greşit. În
Germania, ţară în război, viaţa continuă într‑un ritm intens. Iar noi, dacă n‑am făcut
nimic pentru noi până azi, trebuie să o facem acum. Este poate cel mai necesar lucru
ce avem de făcut: propagandă.
*
* *
Tot acest lucru pregătitor pare să fi fost zadarnic. Este pe de o parte descurajator,
iar pe de altă parte, văzând nepăsarea pe care o întâmpin, nu mai sunt sigur dacă o
activitate de acest fel – pe care eu până acum nu am considerat‑o ca ieşind din cadrul
misiunii mele aici – este dorită.
Vă rog domnule ministru să binevoiţi a mă informa dacă aceste preocupări ale
mele intră în vederile domniei‑voastre şi dacă merită să fie încurajate. În caz afirma‑
tiv, v‑aş fi recunoscător dacă aţi binevoi să dispuneţi:
1) Să mi se comunice fără întârziere numele câtorva personalităţi române, profe‑
sori universitari, care ar dori să accepte invitaţia de a ţine aici o conferinţă cu subiect
social‑economic (raportul meu no. 4567 din 18 octombrie 1940). Aceasta pentru cazul
când invitaţia s‑ar reînnoi pentru începutul anului viitor.
2) Să se urgenteze desemnarea şi trimiterea bursierilor români (raportul meu
no. 4695 din 25 octombrie şi nr. 5232 din 20 noiembrie 1940).
3) Să se presimtă unul din dirijorii noştri cunoscuţi (accentuez că trebuie să fie un
nume cunoscut) dacă ar accepta eventuala invitaţie de a dirija orchestra simfonică de
aici; în caz afirmativ, să comunice detaliile tehnice şi timpul de care dispune spre a se
deplasa.
4) Să mi se comunice în general ce atitudine trebuie să am faţă de asemenea avan‑
suri de prietenie şi interes, ce mi se fac, şi dacă pot conta la noi pe un sprijin eficace
şi mai ales rapid.
În legătură cu acest ultim punct, desigur că nu vă este cunoscut, domnule minis‑
tru, că în general părerea despre noi este că suntem uşuratici şi neserioşi; de aceea
am procedat cu multă precauţie la propunerile ce mi s‑au făcut, obligându‑mă să dau
răspunsul abia peste o lună. Am calculat 15 zile pentru poştă dus şi întors şi 9 zile pen‑
tru rezolvare, considerând că raportul ar trece pe la 2–3 instituţii care sunt obligate
astăzi să rezolve chestiunile în 3 zile. Deci 30 zile era larg calculat.
Din nefericire nu am fost pus în situaţia să dezmint părerea generală de mai sus.
Lipsa răspunsului în chestiunea conferenţiarului este interpretată aici, dacă nu ca
un refuz, cel puţin ca nepăsare, iar felul de a proceda este cu totul în discordanţă cu
afirmaţiile ce se fac la fiecare ocazie. De aceea ar fi poate util să se întreprindă cerce‑
tări pentru a se vedea unde s‑a oprit chestiunea şi care sunt motivele care au cauzat
întârzierea rezolvării ei.
Vă rog, domnule ministru, să binevoiţi a primi încredinţarea înaltei mele consi‑
deraţii.
[Indescifrabil]
Domniei Sale, Domnului Mihail Sturdza, Ministru al Afacerilor Străine etc. etc.
etc. Bucureşti

vol. 131/1933‑august 1942, f. 98–100)
[1] „Oficiul pentru Străini al Docenţilor” a fost o instituţie din timpul regimului naţio‑
nal‑socialist. Oficiul avea sediul la Berlin, în timpul celui de‑al doilea război mondial
coordonând activitatea mai multor sute de profesori universitari şi oameni de ştiinţă din
45 de state aliate Germaniei sau neutre care lucrau în universităţi ale celui de‑al Treilea
Reich. Această coordonare era susţinută de 43 birouri principale şi puncte de sprijin din
toate oraşele universitare, de la Hamburg, Kiel, Danzig şi Königsberg până la Innsbruck,
Graz şi Viena, de la Strassburg la Praga şi Poznan. Unul din românii care l‑a frecven‑
tat, notează despre Auslandsamt der Dozentenschaft: „O admirabilă instituţie de iniţiere
a titraţilor străini în viaţa culturală a Germaniei şi în toate problemele de actualitate ale
Reichului: prin conferinţe, concerte, şezători literare şi muzicale, invitaţii în familie, vizi‑
tarea de instituţii şi întreprinderi, săptămâni culturale” etc (Dumitru Cristian Amzăr,
Jurnal berlinez, ed. Dora Mezdrea şi Dinu D. Amzăr, Bucureşti, Edit. România Press, 2005,
p. 293).
36
Copie de pe cererea înreg. la nr. 3391 cc. din 10 dec. 1940
Domnule General,
În urma memoriului pe care am avut onoarea a vi‑l înainta şi până la stabilirea

definitivă a subvenţiei ce se va acorda Institutului Român din Germania, vă rog să
binevoiţi a dispune să i se trimită de urgenţă suma de 50.000 (cinci zeci mii) RM.,
pentru ca să putem face faţă celor mai urgente obligaţiuni (chirie, lefuri) contractate
de la 1 septembrie încoace.
Primiţi vă rog, domnule general, asigurarea celei mai înalte stime.
Sextil Puşcariu
Domniei Sale, Domnului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român,

Bucureşti[1].
[Rezoluţii:]
7.XII.1940
1) Aprob. Departamentelor Finanţelor de acord cu Depart. Externelor şi dl.
Puşcariu va acorda sumele cerute prin memoriul alăturat.
2) Dl. S.P. are deplină libertate în alegerea personalului şi mijloacelor pt. atingerea
ţelului urmărit prin crearea Institutului.
3) Acord perfect cu Legaţia prin Ministerul Externe (în prealabil).
4) Întocmiri de dări de seamă trimestriale ce‑mi vor fi trimise.
ss. I.A.

Studii şi documentare, dos. 122/1940, f. 5)
[1] Trebuie menţionat aici faptul că Sextil Puşcariu a fost unul din primii universitari care s‑au
grăbit să‑i trimită generalului Ion Antonescu o telegramă de felicitare cu ocazia investirii
sale în postura de „Conducător al României” (cf. Gh. Buzatu, România sub imperiul haosului
(1939–1945). Studii şi documente, Bucureşti, Edit. RAO, 2007, p. 346, telegramă din 8 septem‑
brie 1940, de la Bran).
37
România
Adresa poştală: Telefon:

Strada Spiru Haret nr. 12, s. II 4.24.00
Concept
11 dec.1940
Guvernul Regal al României, în dorinţa sa de‑a intensifica în toate domeniile rela‑

ţiile cu Germania, intenţionează să trimită pentru specializare în domeniul industriei,
ramura textilelor, a prelucrării metalelor etc., o seamă de tineri selecţionaţi dintre cei
mai merituoşi, absolvenţi ai cursului secundar inferior sau superior, să urmeze în şco‑
lile tehnice medii din Germania.
Cum posibilităţile bugetare ale statului sunt mult reduse pentru a putea întreţine
pe aceşti tineri în Germania, rugăm, prin dvs., fundaţiile culturale din Germania să ne
răspundă dacă printre bursele care le acordă în general tinerilor români care studiază
acolo, pot beneficia de aceste burse la recomandarea făcută de Minister şi tinerii de
mai sus.
Fiind informaţi că în multe cazuri aceste burse, care în genere nu sunt acordate pe
baza unor recomandări oficiale sau pe baza unor merite recunoscute, ajung în posesia
unor elemente a căror activitate nu este satisfăcătoare, suntem de părere că aducem
un real folos dezvoltării viitoare a industriei autohtone sprijinind elementele care se
vor dedica, cu ajutorul oferit de aceste fundaţii, la câştigarea unor cunoştinţe temei‑
nice de care valorile româneşti au fost lipsite.
Vă rugăm în consecinţă a vă face interpretul acestor deziderate sprijinind pro‑
punerea noastră şi a ne comunica rezultatul demersului pentru a putea întreprinde
selecţionarea acestor elemente din şcolile româneşti.
Ministru
[Indescifrabil] Director
[Indescifrabil]

dos. 979/1941, f. 38)
38
România
Rectoratul Universităţii „Regele Ferdinand I” Cluj
No. 38691940 Sibiu, 12 dec. 1940
Domnule Decan,
Rectorul nostru dl. Sextil Puşcariu va pleca la începutul săptămânii viitoare în

străinătate, pentru a‑şi îndeplini înalta sa misiune naţională şi culturală la Berlin.
Preţuirea pe care i‑o purtăm cu toţii şi recunoştinţa pentru munca uriaşă, pe care a
depus‑o în aceste zile pentru realizarea şi noua îndrumare a universităţii noastre la
Sibiu, ne fac să simţim nevoia de a da expresie sentimentelor acestora, adunându‑ne
cu toţii în jurul domniei sale. Cu onoare vă rog să luaţi parte la agapa pe care o aran‑
jăm în cinstea d‑lui rector Sextil Puşcariu, în seara de duminică 15 decembrie, orele
20 şi jum. în restaurantul „Împăratul Romanilor”. Binevoiţi să transmiteţi invitaţia

cuvenită pentru această agapă din partea mea şi a d‑voastră tuturor domnilor colegi
de la facultatea d‑voastră.
Prorectorul Universităţii
Alexandru Procopovici
D‑sale, d‑lui Decan al Facultăţii de Știinţe, Timişoara
(Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj. Rectorat,

Cutia 130/1940, doc. 3869/1940)
39
Domnule Preşedinte,
Răspunzând la adresa d‑voastre nr. 348/1940 din 13 decembrie a.c., fac următoarea

declaraţie pe cuvânt de onoare: Nu sunt şi n‑am fost francmason. N‑am avut nici o
activitate în masonerie[1], pe care am combătut‑o făţiş în presă şi în calitatea mea de
preşedinte al Frăţiei Ortodoxe Române din Ardeal.
Sibiu, 16 decembrie 1940

Sextil Puşcariu
D‑sale d‑lui Preşedinte al Comisiunii pentru Revizuirea profesorilor universitari,

Bucureşti[2].

dos. 1046/1940, f. 146–147)
[1] Este de reţinut faptul că naţional‑extremiştii români nu acceptau – asemenea altor regimuri
dictatoriale – funcţionarea diverselor „societăţi de ordine” (în principal loji francmasonice,
în fond proiecte culturale alternative), tocmai pentru că scăpau controlului de stat. Nici chiar
francmasoneriile „naţionale” nu erau agreate, pentru că acestea ar fi fost creaţii evreieşti, şi
„oricât s‑ar numi de naţională, este prin esenţă, prin doctrină, prin ultimă tendinţă totdeauna
internaţională şi în această ultimă expresie, singura hotărâtoare, este totdeauna condusă de
jidani” („Înfrăţirea Românească”. Organul central al „Ligii Apărării Naţionale Creştine”, IV,
1927, nr. 4 din 15 decembrie, p. 10). Este explicaţia pentru care n‑au fost acceptate nici acele
creaţii autohtone, cum ar fi Loja masonică „Înfrăţirea neamului” din Cluj, sub conducerea ing.
Vasile Roată. Pe de altă parte, trebuie subliniat că francmasoneria a contribuit profund la dez‑
voltarea gustului pentru gândirea liberă, pentru ştiinţă, promovând dintotdeauna învăţătura,
toleranţa religioasă, opunându-se oricărei porniri dictatoriale şi extremiste, propovăduind
puterea, prudenţa, dreptatea şi cumpătarea. Nu întâmplător, dintre profesorii universitari de

la noi au făcut parte din francmasonerie: B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Vasile Pârvan, Petre
Andrei, Constantin Balmuş, Dan Bădărău, L. Blaga, Gh.I. Brătianu, G. Călinescu, Onisifor
Ghibu, O. Goga, G. Ibrăileanu, Iorgu Iordan, Scarlat Lambrino, Alexandru Lapedatu, Ilie
Minea, Anton Naum, Ion Nistor, Ion Petrovici, Alexe Procopovici, Sextil Puşcariu, Mihai
Ralea, C. Rădulescu-Motru, Andrei Oţetea, Al. Rosetti, Teofil Simenschi ş.a., ca să‑i men‑
ţionăm doar pe cei de la facultăţile de litere. Totodată, gesturile filantropice în domeniul
culturii ale marilor noştri bancheri şi industriaşi (Auschnitt, Malaxa, Blank ş.a.) trebuie şi
ele corelate cu statutul lor de masoni în Loja „Meşterul Manole”, care cu certitudine a stat
în spatele creării Editurii Fundaţiilor Regale şi a revistei acesteia, conduse de altfel de doi
masoni, Al. Rosetti şi Camil Petrescu. Însă apartenenţa unor profesori la francmasonerie a
contribuit şi mai mult la polarizarea corpului universitar românesc, cu implicaţii în cam tot
ceea ce a însemnat la noi viaţă politică şi culturală. De pildă, în 1936, când Ştefan Ciobanu l-a
propus în cadrul Academiei ca membru plin pe Ilie Bărbulescu – ce era corespondent de 28
de ani –, s-a opus mai ales Mihail Sadoveanu, „care se ştie că este venerabil frate gradul 33 şi
şef al Marii Loji Francmasonice Naţionale”, acestuia asociindu‑i‑se C. Rădulescu-Motru, Al.
Brătescu-Voineşti, G. Murnu şi Sextil Puşcariu (cf. I. Bărbulescu, Iarăşi despre d. Moses Gaster
în ştiinţa românească, în „Arhiva”, XLIV, 1937, nr. 1–2, p. 93).
[2] Prin procesul verbal nr. 10/3 ianuarie 1941, comisia pentru revizuirea situaţiei membrilor
corpului didactic universitar constată că Sextil Puşcariu nu este francmason, iar „conduita
sa morală este ireproşabilă”.
40
România
250065/17 dec. 1940
Domnului Director al Institutului Român în Germania
Avem onoarea a vă face cunoscut că Ministerul a fost informat că la institutul de

sub conducerea dvs. a fost desemnată să lucreze, alături de soţul ei, d‑na Kathleen
Noica, soţia d‑lui Constantin Noica.
Cum d‑sa a fost cetăţeană engleză până la căsătorie (12 nov. 1933), ne însuşim
părerea Legaţiei române din Berlin, care ne informează că nu putem autoriza această
colaborare la Institutul Român din Germania.
Ministru,
[Indescifrabil]
Director,
[Indescifrabil]
Inv. 3407, dos. 4, f. 54)
41
No. 3979/1940
Sibiu, 17 dec. 1940
Domnule Ministru,
La adresa d‑voastră cu nr. 254.382/940 am onoarea a vă comunica următoarele:

Voi pleca la Berlin în ziua de 18 decembrie şi voi rămâne acolo până la sfârşitul
anului şcolar 1940/41, fiind însărcinat cu conducerea Institutului Român şi cu cursuri
la universitate.
În absenţa mea rectoratul va fi condus de d‑l prorector Alexe Procopovici, care
cunoaşte din timpul colaborării cu mine toate întocmirile Universităţii din Sibiu şi va
fi un foarte bun şi înţelegător rector.
Sextil Puşcariu

Cutia 131/1940, doc.3979/1940)
42
România Bucureşti, 23 decembrie 1940

Președinția Consiliului de Miniştri
Nr. 3391 cc 940
Domnule Subsecretar de Stat,
Alăturat avem onoarea a vă trimite, în original, pentru documentarea dvs., dosarul

cuprinzând corespondenţa Preşedenţiei Consiliului de Miniştri privitoare la activita‑
tea Institutului Român din Germania, întrucât, la intervenţia Ministerului Afacerilor
Străine, acest Institut urmează a depinde de Subsecretariatul Presei şi Propagandei
de pe lângă Președinția Consiliului de Miniştri.
Vă rugăm să binevoiţi a lua cunoştinţă de următoarea rezoluţie a domnului gene‑
ral Antonescu:
„Va depinde de Preşedinţie, Propagandă,

General Antonescu”
şi a dispune trecerea legală a sumelor aprobate pentru Institut în bugetul acelui

Subsecretariat de Stat.
În acelaşi timp, vă rugăm ca după facerea copiilor ce le credeţi necesare pentru

Subsecretariatul Presei şi Propagandei, să binevoiţi a ne retrimite întreg dosarul ane‑
xat.
Primiţi, vă rugăm, asigurarea distinsei noastre consideraţiuni.
Secretar General,
O. Vlădescu
Director,
Dr. Aurel Gociman[1]
Domniei‑Sale, Domnului Subsecretar de Stat al Presei şi Propagandei
[A n e x a 1]
Copie
Sibiu, 20 noiembrie 1940
Str. Carmen Sylva, 12
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă înainta raportul d‑lui director al Institutului Român din Berlin

asupra activităţii desfăşurată în luna octombrie 1940.
Țin să adaug la acest raport următoarele lămuriri:
Găsirea unui local potrivit, care să poată concura cu clădirile câştigate de unguri
în alte vremuri pentru institutul lor, a fost cât se poate de anevoioasă, dată fiind lipsa
desăvârşită de locuinţe mari în capitala Germaniei. Alte popoare – precum bulgarii,
portughezii, japonezii – care au convenţii culturale cu Germania de mai mult de un
an, n‑au izbutit încă să găsească adăpost pentru institutele lor.
Vila încăpătoare şi înconjurată de o grădină de 8.000 m.p., în care e adăpostit
institutul nostru, se găseşte într‑un cartier deosebit de potrivit, aproape de Adolf
Hitler Platz, unde se găsesc cele mai multe linii de tramvaie, autobuze şi cele două
metropolitane şi unde este proiectată mutarea universităţii. Noul cartier universitar ne
va găsi în nemijlocita lui apropiere.
Adaptarea acestei vile pentru trebuinţele institutului este de asemenea foarte
anevoioasă în aceste vremuri, când lipseşte mâna de lucru şi nu se mai găsesc unele
materii din cele mai necesare.
Dacă am izbutit totuşi să facem în timp atât de scurt progrese frumoase şi în
această direcţie, aceasta se datoreşte legăturilor ce ni le‑am creat şi bunăvoinţei cer‑
curilor oficiale pe care am izbutit s‑o câştigăm.
Aceste legături ni le‑am putut crea mulţumită faptului că sunt bine cunoscut în
cercurile universitare, ca fost profesor la două universităţi germane, şi între colegii mei
de la academiile din Leipzig şi Berlin, cărora le aparţin în calitate de membru cores‑
pondent[2], şi ai fundaţiei Eucken din Jena[3], al cărui membru de onoare sunt de mai
mulţi ani. Chiar în timpul când politica noastră oficială se îndepărtase de Germania, eu
am ţinut în mulţi ani cursuri la universităţile din Berlin, Leipzig, Marburg, Bonn ş.a.
Cercurile ştiinţifice în care am pătruns sunt cele de la care conducătorul Germaniei
cere adesea informaţii înainte de a lua hotărâri importante de ordin politic.
Dl. Gamillscheg, directorul Institutului German din Bucureşti, mi‑a comunicat
că am fost luat în vedere ca profesor onorar al Universităţii din Berlin, unde voi ţine
cursuri despre limba română.
Rostul Institutului de la Berlin va fi să îndrumeze pe tineri în primele semestre
de studii, să le înlesnească de la început intrarea în laboratorii, să‑i sfătuiască când
vor pleca la alte universităţi şi să le controleze activitatea. Astfel – cunoaşterea limbii
germane fiind o condiţie esenţială pentru obţinerea bursei – bursierii viitori neavând
să lupte cu metoda de cercetare, cu bibliografia de specialitate şi cu limba, vor putea
profita nespus de mult în doi ani de zile şi, întorşi în ţară, vor putea deveni elemente
utile, făcând loc altor bursieri. Ei vor fi în România răspânditorii noilor concepţii şi
elemente organizatoare de primul rang, precum au fost în Germania propagandişti ai
cauzei româneşti, cu condeiul şi mai ales cu graiul viu. Cunoştinţele pe care le vor lega
cu prietenii lor germani vor ţine vie legătura personală între cei ce vor deveni stâlpii
vieţii culturale, politice şi economice ai ambelor ţări.
Dar nu numai bursierii, ci toţi cei ce vor lucra în Germania, venind din România,
vor găsi la Institutul Român din Berlin o repede şi utilă orientare, o îndrumare sigură
şi cunoştinţe preţioase. Mai mult decât atât, în concepţia totalitară, Institutul de la
Berlin ar trebui să devină un organ de control, care să oprească pe cei nevrednici de a
activa în Germania, compromiţând numele de român.
Oamenii de ştiinţă, tehnicienii şi artiştii care vor veni în Germania să ţină confe‑
rinţe, să facă studii, să dea concerte sau să expună opere de artă, vor găsi în institut
organul indispensabil de pregătire şi de legătură cu cercurile germane.
Institutul din Berlin va căuta de asemenea legătura cu toate centrele de studii pri‑
vitoare la sud‑estul european din Germania şi va răspândi cunoştinţe exacte despre
România prin schimb de profesori şi studenţi, prin conferinţe, expoziţii – care nu vor
fi numai artistice – călătorii etc.
Străinii vor găsi la institut o bibliotecă nu prea mare, din care nu va lipsi însă nici
o operă de documentare asupra României şi o arhivă care să permită o informaţie
repede şi sigură bibliografică.
Una din misiunile esenţiale ale Institutului va fi o publicaţie periodică – Das neue
Rumänien – care să dea regulat cronici şi dări de seamă despre tot ce merită să fie
cunoscut din mişcarea culturală, artistică, economică etc din ţara noastră. Nicăieri
nu prinde mai puţin decât în Germania o propagandă de vorbe goale, dar nicăieri
nu există un public dornic de a se documenta. Exemplul faimoaselor „Ungarische
Jarhrbücher”, care în studii la aparenţă ştiinţifice, scrise de cei mai mari savanţi
unguri şi de străini cu oarecare nume, strecurau o propagandă revizionistă neodih‑
nită, e prea cunoscut.
Publicaţia românească va trebui să fie la înălţime, să‑şi asigure colaborarea celor
mai bune condeie din ţară şi să apară în condiţii tehnice impecabile. O economie la
această publicaţie n‑ar fi la locul ei.
Ei i s‑ar putea adăuga o serie de cărţi care să dea în traducere – scurtată – cărţile
cele mai importante scrise de români despre ţara şi poporul român. Să nu uităm că
publicate în limba germană, ele vor avea în viitor cea mai largă răspândire în lumea
întreagă, căci în toate ţările se va citi nemţeşte.
Spre îndeplinirea multiplelor sale misiuni, Institutul Român din Berlin va trebui
să aibă la dispoziţie un local propriu, cu o sală de lectură, care să poată servi şi ca
sală de conferinţe şi expoziţii, o sală bibliotecă şi birouri pentru funcţionari. Afară de
aceea, în chiar edificiul unde e adăpostit institutul trebuie să fie locuinţa conducăto‑
rului, pentru ca el să fie totdeauna prezent şi să imprime instituţiei personalitatea sa.
Acest director va trebui să fie o personalitate cunoscută şi recunoscută în lumea
ştiinţifică, să fie un bun organizator şi un neodihnit animator.
Institutul Român din Berlin deosebindu‑se în mod fundamental, atât ca organi‑
zaţie, cât şi ca spirit, de institutele – căminuri cu caracter ştiinţific – şcolăresc şi inte‑
grându‑se în ceea ce priveşte legăturile culturale în noua concepţie generală a politicii
ţării, trebuie să fie direct la dispoziţia Ministerului Afacerilor Străine, ca un auxiliar
stabil al acestuia, fără raporturi de dependenţă cu alte ministere şi instituţii. El tre‑
buie deci să facă parte din bugetul Ministerului Afacerilor Străine.
Bran, iulie 1940

Sextil Puşcariu
Domniei Sale, Domnului Ministru al Afacerilor Străine, Bucureşti.
[A n e x a 2]
Raport asupra activităţii Institutului Român din Germania,

de la 16 la 31 octombrie 1940
1) Organizarea Institutului:
Localul institutului fiind pus la dispoziţia noastră abia în primele zile ale lunii
octombrie, lucrările de adaptare la nevoile institutului au putut începe numai după
15 octombrie.
Deşi Legaţia României a intervenit încă din septembrie pe lângă Ministerul
Afacerilor Străine german pentru ca să ceară, în ce ne priveşte, ridicarea interdicţiei
generale de a construi şi repara, totuşi nici până azi nu avem autorizaţia de lucru.
La 10 octombrie, Ministerul Afacerilor Străine german a comunicat în scris Legaţiei
României că a făcut intervenţia necesară – dar se pare că aceasta s‑a pierdut pe drum
şi, cu toate repetatele noastre stăruinţe, nu s‑a găsit.
Totuşi, intervenind direct la organele subalterne, am găsit o deosebită bunăvoinţă
şi ni s‑a tolerat începerea lucrărilor, în aşteptarea autorizaţiei. Greutăţile sunt însă
mari în legătură cu procurarea de lucrători şi material. În general luăm ce putem găsi
şi lucrăm cu cine putem găsi. Sperăm că, la sfârşitul lunii noiembrie, vor fi gata lucră‑
rile interioare, aşa încât birourile şi biblioteca să poată funcţiona normal.
Procurarea de mobilier şi material de birou este şi mai grea. După mai multe stră‑
duinţe am obţinut să ni se livreze, până la sfârşitul anului, birouri şi dulapuri extrem
de simple. Nu putem căpăta rafturi pentru biblioteci, aşa încât ne vom face provizoriu
din scândură simplă, dacă o vom căpăta. De nu, vom utiliza scândura din lăzile în care
trebuie să sosească volumele viitoare. De asemenea, nu putem căpăta scaune pentru
sala de conferinţe decât [peste] şase luni.
În rezumat, cu toate greutăţile, sperăm că vom sfârşi prin a fi destul de bine orga‑
nizaţi, din punct de vedere material, încă înainte de sfârşitul anului.
Dacă am început acest raport cu partea organizării materiale a institutului, am
făcut‑o pentru că de ea atârnă, într‑o largă măsură, deplina dezvoltare a activităţii
noastre propriu‑zise.
2) Activitatea culturală:
În îndeplinirea art. II punctul a) din legea de înfiinţare a institutului – cunoaş‑
terea şi facerea cunoscută în România a instituţiilor germane – am fost solicitaţi
de editura Stollberg, prin intervenţia amicală a d‑lui Lins‑Morstadt din Ministerul
Afacerilor Străine german[4], să ne ocupăm de traducerea şi imprimarea în limba
română a două cărţi însemnate, So treibt das Reich Sozialpolitik, scrisă de un grup de
personalităţi germane[5], şi Deutschlands Aussenpolitik 1933/1934, scrisă de profeso‑
rul Axel von Freytag‑Loringhoven[6]. Suntem pe cale să aranjăm traducerea, fie prin
membrii institutului, fie prin alţi români de aici, sub controlul nostru şi să uşurăm
editarea în ţară a acestor două interesante lucrări.
În îndeplinirea art. 2 punct b) – îndrumarea şi controlul studenţilor români – dom‑
nul prof. Hacman a vizitat pe rectorul Universităţii din Berlin, domnul prof. Willy
Hoppe[7], care i‑a arătat o deosebită amabilitate, invitându‑l cu doamna la un ceai la
d‑sa, precum şi la un concert. Discuţia cu dl. prof. Hoppe, deosebit de interesantă din
punct de vedere politic, a fost relatată şi d‑lui Valer Pop, ministrul care duce aici tratative
în numele guvernului român[8]. Dl. prof. Hacman a mai vizitat pe rectorul Ernst Storm
de la „Technische Hochschule”[9], care i‑a vorbit bine pe cei 49 studenţi români; pe recto‑
rul de la „Wirtschaftshochschule”, prof. Edwin Fels[10]; pe directorul lui „Hochschule für
Bildende Künste”, prof. Max Kutschmann[11], care i‑a vorbit deosebit de călduros de un
absolvent al şcolii, dr. Mircea Atanasiu <Athanasiu>, un element excepţional se pare[12].
Pe dl. prof. Fritz Stein, directorul lui „Akademische Hochschule für Musik”[13].
Tot dl. prof. Hacman a mai vizitat pe prof. Willy Willing, decanul facultăţii de
ştiinţe generale de la „Technische Hochschule”, care a solicitat intervenţia institutu‑
lui într‑o chestiune în legătură cu recunoaşterea în ţară a titlului absolvenţilor acelei
facultăţi, precum şi pe dl. prof. Karl Emge, vicepreşedintele Academiei de drept ger‑
mane, o personalitate deosebit de importantă din lumea politică[14].
Toate aceste vizite au fost un prilej foarte potrivit de a da lămuriri şi asupra situa‑
ţiei actuale a ţării, răspunzând interesului şi simpatiei arătate. Personalităţile amin‑
tite au primit, după dorinţa ce le‑a fost sugerată, şi unele lucrări de propagandă, mai
ales atlasele Ministerului Afacerilor Străine.
Afară de acestea, institutul a răspuns direct la câteva cereri de informaţii venite
din ţară.
În legătură cu punctul c) – schimbul de profesori şi studenţi – am primit, prin

intermediul consulatului român din Colonia, oferta universităţii de acolo de a crea
cinci burse pentru studenţii români. Dl. prof. Hacman şi Manoilescu vor pleca în
curând acolo, pentru a pune la punct detaliile, cu care prilej vor discuta şi crearea
eventuală, la Colonia, a unei reprezentanţe a institutului sau a unei societăţi ger‑
mano‑române, despre care vorbim mai jos.
În executarea punctului d) – legătura cu instituţiile care se interesează de sud‑estul
Europei –, dl. Gr. Manoilescu a avut o lungă convorbire cu prof. Lörch, directorul
Institutului din Dresda[15]. În cursul acestei convorbiri s‑au stabilit criteriile de cola‑
borare. Dl. prof. Lörch a acceptat să pună la dispoziţia institutului nostru biblioteca,
deosebit de bogată, în lucrări privitoare la România, a institutului său. S‑a stabilit de
asemeni ca eventuale conferinţe sau alte manifestări culturale româneşti la Dresda să
fie organizate împreună de ambele institute. Dl. Gr. Manoilescu va vizita în curând la
Dresda pe prof. Lörch.
În executarea punctului g) al art. 2 al legii – întemeierea unei colecţii de cărţi şi a
unui serviciu bibliografic –, am angajat o bibliotecară germană de mare experienţă,
ajutor cu care începem organizarea la institut a unor cartotece centrale, în care vor
figura toate cărţile româneşti şi toate cărţile despre România aflate în principalele
biblioteci publice din Berlin. Astfel, oricine doreşte să facă o lucrare despre România,
va afla imediat la noi nu numai cărţile din biblioteca noastră, ci şi tot materialul care‑i
stă la dispoziţie în Berlin. Această cartotecă va întregi astfel fericit biblioteca noastră.
Prin consulul român din Colonia am primit propunerea ca doi profesori ai
universităţii de acolo de a le da concursuri pentru întemeierea unei societăţi ger‑
mano‑române în legătură cu institutul nostru, sau chiar eventual a unei reprezen‑
tanţe al lui. Cu prilejul vizitei lor acolo, domnii prof. Hacman şi Manoilescu vor păşi
la aceste realizări.
Pe baza recomandării d‑lui ministru Constant[16], domnii Gr. Manoilescu şi
C. Noica au văzut, în repetate rânduri, pe dl. consilier de legaţie Schlemann, conducă‑
torul unei organizaţii de propagandă a Ministerului Afacerilor Străine german[17],
stabilind un schimb de servicii între institut şi acea organizaţie. În temeiul înţelegerii
luate, dl. C. Noica va supraveghea, fără plată, redacţia românească a organizaţiei de
propagandă, iar în schimb aceasta va difuza atât în Germania, cât şi în lumea întreagă,
articolele asupra României scrise de domnii Manoilescu şi Noica. Deocamdată înţe‑
legerea e valabilă până la 30 noiembrie a.c., cu titlu de probă. Două articole ale dom‑
nului Noica au şi fost expediate în ţările nordice. Vă vom înainta la vreme extrase din
ziarele în care au apărut.
Ținem să subliniem, ca încheiere, că orice activitate socială şi culturală care cere
deplasarea unui mare număr de oameni, e aici mult redusă, din pricina războiului.
Alarmele aeriene, care în ultimul timp au început şi la 9 seara, fac aproape cu nepu‑
tinţă conferinţele sau invitaţiile după 7 seara. Dimineaţa, după alarme mai îndelun‑
gate, activitatea întregului oraş începe uneori abia la 10 dimineaţa. Rămân, pe zi,
foarte puţine ore de lucru, iar germanii, care au enorm de multe de făcut acum, sunt
greu de prins pentru orice fel de activitate în masă.
Pe de altă parte, nu avem încă până acum prezent la Berlin tot personalul
institutului, deoarece nu s‑au putut rezolva în ţară atât situaţia militară a unor cola‑
boratori, cât şi viza germană a altora etc.
Faţă însă de marele interes ce ni se arată pretutindeni aici, suntem siguri că, în
ciuda greutăţilor legate de activitatea într‑o ţară în război, lucrul nostru este şi va fi
folositor României.
Sextil Puşcariu
[A n e x a 3]
Copie
RUMÄNISCHEN INSTITUT Berlin‑Charlottenburg 9
IN DEUTSCHLAND Ahornallee 22–24
Fernruf: Sammel‑Nummer 93 67 56
Domnule General,
Mi‑aţi cerut un raport despre Institutul Român din Germania şi despre activitatea
lui de până acum. Felul cum concep acest institut se vede din alăturata expunere de
motive înaintată în iulie d‑lui Mihail Manoilescu, pe când era Ministru al Afacerilor
Străine[18]. Țelurile institutului au primit o formulare mai exactă în decretul‑lege
prin care a fost întemeiat şi în care ele sunt precizate în felul următor:
a) Va studia instituţiile celui de‑al Treilea Reich, făcându‑le cunoscute în România,
şi va înlesni altora asemenea studii.
b) Va îndruma şi orienta pe toţi românii care fac studii de orice fel în Germania,
în special pe aceia care se bucură de ajutoare din partea instituţiilor publice, contro‑
lându‑le activitatea.
c) Va iniţia, conduce şi organiza, în colaborare cu instituţiile similare din
Germania, schimbul de profesori şi studenţi între universităţile şi şcolile înalte ale
celor două ţări.
d) Va face legătura cu toate instituţiile din Germania care studiază problemele
Bazinului dunărean şi ale sud‑estului european.
e) Va iniţia, organiza şi conduce conferinţe publice, expoziţii, producţii artistice,
excursii etc. în Germania, având dreptul de control asupra oricărui fel de manifestări
de acest fel aranjate de români sau în numele României.
f ) Va edita sau încuraja publicaţii servind scopurile institutului.
g) Va întemeia o colecţie de cărţi de informaţie şi un serviciu bibliografic privitor
la România.
h) Va supraveghea garantarea drepturilor autorilor români publicând în Germania.
i) Va putea avea corespondenţi în alte oraşe din Germania
j) Va desfăşura orice altă activitate menită să contribuie la cunoaşterea şi apropie‑
rea culturală româno‑germană.
Activitatea desfăşurată de institut până acum reiese din raportul înaintat d‑lui
ministru al Afacerilor Străine, pe care‑l alătur în copie. Această activitate va spori în

momentul când transformările începute la institut vor fi terminate şi când voi putea
pleca şi eu la Berlin.
În ceea ce priveşte bugetul institutului, suma cerută la început a fost de 300.000
RM. Înţelegând nevoile de economii pe care statul legionar trebuie să şi le impună,
am cerut eu însumi o scădere a subvenţiei cu 20%, adică cu 60.000 RM. Dacă necesi‑
tăţi de ordin financiar cer o reducere şi mai mare, impunându‑se unele restricţii la
publicaţii şi la partea reprezentativă, bugetul institutului poate fi scăzut la 200.000
RM anual; nu însă sub această sumă.
În orice caz, ţin să vă asigur că am căutat să facem cele mai mari economii posibile,
punând bunăoară în mod gratuit la dispoziţia institutului biblioteca mea particulară
de câteva mii de cărţi de mare preţ. Înţelegem să facem economii faţă de colaboratorii
noştri români, nu însă la cheltuielile prin care se stabilesc legături solide în Germania.
Este însă absolut necesar să ştiu exact pe ce sumă pot conta şi din ce fonduri se
plăteşte subvenţia, care trebuie să sosească la Berlin la timp. Altfel, în loc să facem
propagandă, vom face antipropagandă, lăsând să se acrediteze şi mai mult părerea că
românul nu‑şi onorează la timp angajamentele luate. Pe anul în curs, au fost angajate
până acum prin contract sau obligaţiuni luate pentru chirie, publicaţii şi personal
95.000 RM. În ceea ce priveşte apuntamentele preşedintelui şi ale directorului insti‑
tutului, am rugat pe domnul ministru al Afacerilor Străine să le stabilească domnia
sa, după analogia personalului de la legaţia din Berlin. În acelaşi timp, i‑am arătat că
eu personal nu înţeleg să fiu plătit decât în lunile petrecute în Germania, în care luni
voi vărsa la Ajutorul Legionar leafa mea de profesor universitar. În lunile petrecute în
ţară am încasat şi voi încasa numai 20.000 lei din leafa de profesor, restul vărsându‑l
la Ajutorul Legionar.
Vă rog, domnule general, ca încrederea ce mi‑aţi arătat‑o până acum să mi‑o
păstraţi mai departe, lăsându‑mă să‑mi aleg singur colaboratorii şi nedând ascul‑
tare celor ce nu sunt în stare să înţeleagă rostul adevărat al unui Institut Român în
Germania sau ar vrea să ajungă ei, ori favoriţii lor, la acest institut.
Sunt convins că în curând veţi putea cunoaşte – din rapoartele pe care le voi tri‑
mite regulat – roadele muncii mele. Dacă aceste rezultate vor lipsi, voi şti să fac loc
altuia mai bun decât mine.
Primiţi, vă rog, domnule general, asigurarea celei mai înalte stime şi asigurarea
sincerei mele dorinţe de a vă putea fi de folos în marea operă de întemeiere a unei
Românii noi.
Sextil Puşcariu
[A n e x a 4 ]
[Iulie 1940] Copie
EXPUNERE DE MOTIVE
Noua orientare politică a României cere în mod imperios şi cât mai neîntârziat
crearea unui organ de legătură între România şi Germania pe terenul politicii cultu‑
rale. Suntem în sud‑estul european singurii care nu avem încă un asemenea organ.
Institutul Român din Germania (Rumänisches Institut in Deutschland), având un
caracter strict ştiinţific, va fi în acelaşi timp un centru de propagandă românească
activă. El nu va fi un laborator de cercetări ştiinţifice originale, ci va iniţia şi va
îndruma pe cercetători.
Institutul Român din Berlin nu se va asemăna deci cu Școala Română de la
Fontenay‑aux‑Roses, nici cu cea de la Roma (Accademia Romena), care sunt de fapt
nişte căminuri pentru tinerii români doritori să‑şi procure o diplomă străină. De ase‑
menea diplome ne putem dispensa, căci universităţile române dau studenţilor noştri
o pregătire profesională tot atât de temeinică ca cele străine şi le dau în plus ceea ce
străinătatea nu poate da: o educaţie în spirit naţional la vârsta când se clădeşte struc‑
tura sufletească a tineretului.
Desigur că statul român va acorda de aici înainte – şi ar fi bine s‑o facă cât mai
curând, ca o dovadă a sincerii lui orientări noi – un număr considerabil de burse în
Germania. Acestea n‑ar trebui date însă decât licenţiaţilor şi doctorilor de la univer‑
sităţile noastre, nu spre a agonisi o diplomă în plus, ci spre a se specializa în direc‑
ţii necultivate îndeajuns la noi (de exemplu ingineri care să studieze problemele de
urbanistică şi de comunicare pe autostrade şi râuri interne, absolvenţi ai Academiilor
Comerciale, care să înveţe exportul şi importul în noile lui forme, azi exclusiv în mâini
străine etc.) sau a se perfecţiona ascultând cursuri la marii maeştri ai facultăţilor ger‑
mane şi lucrând alături de ei în seminare, institute, clinici, laboratoare, muzee etc.
Bursierii noştri vor trebui să cunoască înainte de toate la faţa locului Germania
cea nouă, să intre cât mai intim în legătură cu naţiunea germană şi să pătrundă spi‑
ritul nou, care o însufleţeşte. Ei nu vor fi deci interni ai unui institut de cercetări abs‑
tracte ştiinţifice, nu se vor îngropa în biblioteci şi arhive, ca să pregătească o cercetare
de amănunt, ci vor pătrunde în fabrici şi ateliere, vor vizita docuri şi şantiere, unde se
desfăşoară viaţa economică, vor trăi, împreună cu tineretul german, viaţa taberelor
de muncă, vor locui la gazde germane, ca să cunoască viaţa lor familiară şi – imitând
pilda studenţilor germani – vor învăţa câteva semestre pe la universităţile provin‑
ciale, adesea mai bine şi mai modern utilate decât cele din capitală, spre a cunoaşte
poporul german sub diferitele lui aspecte regionale.
Aceste legături am încercat să le cultiv şi în timpul ultimei mele petreceri la Berlin
în lunile august şi septembrie şi le fac necontenit şi colaboratorii mei atât cu autori‑
tăţile, cu partidul, cât şi cu presa şi particularii, care arată un interes crescut pentru
România. Numai prin ele se poate atinge ţelul principal: propaganda.
Deşi serviciul la care am fost [re]comandat la Sibiu[19] nu mi‑a îngăduit să acti‑

vez personal la Berlin, totuşi am folosit orice prilej ca să fac şi de la Sibiu propagandă.
Amintesc numai aducerea d‑lui profesor Harmjanz la Sibiu, care în calitate de refe‑
rent personal în Ministerul Educaţiei Naţionale ocupă un post foarte important la
Berlin. Am obţinut de la el promisiunea că vom avea la câteva universităţi germane –
Viena, München, Leipzig, Frankfurt a. M. şi, probabil, la Hamburg – lectori de limba
română, plătiţi de statul german. Aceştia vor forma în oraşele amintite mici expozi‑
turi ale Institutului nostru de la Berlin şi vor fi corespondenţii noşti şi propagandişti
activi.
Începutul se va face în curând prin numirea d‑lui profesor dr. A. Dima ca lector de
limba română la München.
Am făcut în privinţa aceasta un raport Ministerului român al Educaţiei Naţionale.
Printre colaboratorii institutului vom avea în curând pe dl. Fr. Netolitzky, fost
profesor la Universitatea din Cernăuţi[20], care, ieşind la pensie din cauza limitei de
vârstă, şi‑a oferit în mod gratuit serviciile, cerând în schimb numai să poată locui, ca
pensionar român, la Berlin. Cum între asistenţii institutului nu avem nici un natura‑
list, colaborarea d‑lui Netolitzky ne este foarte preţioasă.
Plecând de la principiul că cea mai bună propagandă nu se face prin broşuri tipă‑
rite în ţară şi împărţite gratuit şi la întâmplare, ci prin cărţi apărute la editorii mari
străini, care au şi un interes financiar să le desfacă în cercuri cât mai largi, am intrat
în legătură cu marele editor C. Winter din Heidelberg[21], care a dispus să înceapă
o serie de publicaţii relative la România şi poporul român, pusă sub direcţia mea.
El suportă toate cheltuielile şi are grijă de răspândirea cărţii. Cere în schimb 80 de
RM. de coala de tipar. Cu suma de lei 4.000 de coală nu am putea tipări aceste cărţi
la noi.
Începutul îl va face expunerea mea despre limba română, tradusă de prof. universi‑
tar H. Kuen[22]. Va fi o lucrare în care se afirmă, în baza noilor dovezi scoase din hăr‑
ţile Atlasului Lingvistic Român[23], solidaritatea naţională a poporului român şi se
dovedeşte puritatea romanităţii şi vechimea şi persistenţa noastră în nordul Dunării.

Sextil Puşcariu
Directorul Institutului Român din Germania

Studii şi documentare, dos. 122/1940, f. 7–16; Anexa 4 se mai
află în acelaşi fond, inv. 2906, Contencios, dos. 224, f. 1)
[1] Aurel Gociman (1898–1991) a fost multă vreme secretar general la Președinția Consiliului
de Miniştri, bucurându‑se şi de încrederea lui Ion Antonescu. Era ardelean de origine (din
Sighişoara), cu studii superioare la Cluj şi Budapesta, mai apoi jurnalist şi avocat, în 1934
publicând o sugestivă lucrare, intitulată România şi revizionismul maghiar (414 p.), după ce
– cu doi ani în urmă – publicase Măcelul de la Beliş din 1918.
[2] Sextil Puşcariu a devenit membru corespondent al Academiilor din Leipzig (20 februarie
1936) şi Berlin (7 octombrie 1939).
[3] Este vorba de Societatea „Rudolf Eucken” din Jena, unde Puşcariu era membru de onoare.
[4] Ar putea fi vorba de Otto Lins‑Morstadt (1889–1962), scriitor german, regizor de film şi
actor. Nu se cunosc prea multe detalii despre activitatea sa în afara marelui ecran. După cel
de‑al doilea război mondial a emigrat în Paraguay, unde a şi murit.
[5] Este vorba de lucrarea So treibt dar Reich Sozialpolitic, Berlin, O. Stollberg (Druck von
H. Wigankow), 1940, 154 p., elaborată de Oskar Karstedt, Kremer, Stephan ş.a.
[6] Axel von Freytag‑Loringhoven, Deutschlands Aussenpolitik, a apărut în mai multe tomuri,
între 1933–1941, de altfel autorul încetând din viaţă în toamna lui 1942.
[7] Willy Hoppe (1884–1960) studiase istoria între 1902–1908 la Universitatea „Friedrich
Wilhelm” din Berlin (actuala Universitate „Humboldt”), ca discipol al lui Dietrich Schäfer,
antisemit notoriu şi susţinător al colonialismului german (considerat de altfel un ante‑
mergător al nazismului, autorităţile celui de‑al Treilea Reich dând chiar numele lui unei
străzi). Hoppe a făcut parte din mai multe asociaţii studenţeşti creştine, a fost asistent şi
bibliotecar al Seminarului de istorie de la Universitatea berlineză, devenind pentru aproape
două decenii director al Camerei de industrie şi comerţ din Berlin. A fost un promotor al
Landesgeschichte (istorie regională/istoria landurilor), pe care a transformat‑o de altfel
într‑o disciplină de sine stătătoare, devenind profesor la Universitatea din Berlin în 1929,
pentru ca în 1935 să i se creeze chiar o catedră distinctă, din acest an ocupând şi postul de
prorector. Între 1937–1942 a fost rector al acestei universităţi, postură în care apare şi în
documentele din acest volum. De altfel, Willy Hoppe devenise membru al Partidului Nazist
(NSDAP) încă din 1931, în 1934 publicând lucrarea Die Führerpersönlichkeit in der deuts‑
chen Geschichte [Personalitatea liderului/Führer‑ului în istoria germană], iar din 1935 fiind
numit membru în consiliul Institutului pentru Istoria Noii Germanii. Deşi imediat după
sfârşitul războiului Hoppe a fost exclus din viaţa culturală şi academică a Germaniei, el a
continuat să activeze în domeniul istoriografiei, pentru ca în 1958 să fie inclus în Comisia
Istorică din Berlin, asociaţie dedicată istoriei regionale a zonelor Berlin‑Brandenburg şi
Brandenburg‑Prusia. Pentru mai multe vezi Michael Grüttner, Biographisches Lexikon
zur nationalsozialistischen Wissenschaftspolitik, Heidelberg, Synchron Verlag, 2004, p. 79;
Rüdiger Vom Bruch, Christoph Jahr (Hrsg.), Die Berliner Universität in der NS‑Zeit, Band I:
Strukturen und Personen, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2005, p. 26–33.
[8] Valer Pop (1892–1958), absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj, care în anii 30 a ocupat mai
multe portofolii ministeriale (Justiţie, Industrie şi Comerţ), în 1940 fiind parte a delegaţiei
române în negocierile cu Ungaria privind Transilvania, soldate cu Arbitrajul de la Viena.
(Vezi Valeriu Pop, Amintiri politice, ed. Sanda Pop, cuvânt înainte de Florin Constantiniu,
Bucureşti, Edit. Vestala, 1999).
[9] Ernst Storm (1894–1980) era un economist german, doctor din 1925 şi abilitat în 1930 la
Berlin, pentru ca din 1933 să devină profesor al Universităţii Tehnice de aici, în 1937/38
funcţionând ca prorector, iar între 1938–1942 fiind chiar rector. Încă din 1932 Storm s‑a
înscris în Partidul Nazist şi în SA (Sturmabteilung – organismul paramilitar al Partidului).
Din poziţia de rector, Storm a contribuit la excluderea studenţilor cu origini evreieşti de
la Universitatea Tehnică. Ca urmare a scandalului provocat de ieşirea la iveală a faptului
că, în tinereţe, a fost căsătorit cu o evreică, Storm a fost dat afară din universitate (1942),
iar în 1943 a fost chiar exclus din Partidul Nazist. După cel de‑al doilea război mondial a
activat ca politician în CDU (Christlich Demokratische Union Deutschlands‑Uniunea Creştin
Democrată din Germania). Vezi Michael Grüttner, Biographisches Lexikon zur nationalsozi‑
alistischen Wissenschaftspolitik, Heidelberg, Synchron Verlag, 2004, p. 169–170.
[10] Edwin Theodor Fels (1888–1983) era un geograf german, cu studii la universităţile din
München şi Berlin. Doctor din 1913, Fels şi‑a trecut abilitarea în anul 1923, devenind
docent al universităţii din capitala Bavariei. Între 1938–1945 a fost profesor de geografie
economică la Academia de Studii Economice din Berlin. Membru al Deutschnationale
Volkspartei (DNVP – Partidul Naţional Popular German), organizaţie politică naţiona‑
listă şi antisemită, în timpul Republicii de la Weimar, Fels s‑a înscris în 1937 în Partidul
Nazist. Fels şi‑a continuat activitatea şi după cel de‑al doilea război mondial, predând la
Academia de Studii Economice, la Universitatea Liberă şi la Academia Germană de Politică
din Berlinul de Vest. Vezi Michael Grüttner, Biographisches Lexikon zur nationalsozialistis‑
chen Wissenschaftspolitik, Heidelberg, Synchron Verlag, 2004, p. 46–47.
[11] Max Kutschmann (1871–1943) era un artist german, până în 1933 profesor în cadrul
Muzeului de Arte Decorative din Berlin. Membru în perioada interbelică a organizaţiei
politice de extremă dreaptă „Deutsche Vaterlandspartei” (Partidul German al Patriei), în
1929 Kutschmann se înscrie în Partidul Nazist. Ocupă după 1933 mai multe funcţii de con‑
ducere în instituţii culturale şi artistice ale celui de‑al Treilea Reich. Printre altele, a fost
director al departamentului cultural din cadrul Biroului Central al SS pentru Rase şi Aşezări
şi director pentru artele plastice în Liga Militantă pentru Cultura Germană (Kampfbund
für deutsche Kultur). Este principalul artizan al reorganizării instituţiilor artistice germane
conform principiilor naziste şi al excluderii artiştilor, profesorilor şi studenţilor evrei din
cadrul acestora. Vezi Ernst Klee, Das Kulturlexikon zum Dritten Reich. Wer war was vor und
nach 1945, Frankfurt am Main, S. Fischer Verlag, 2007, p. 347.
[12] Mircea Athanasiu (1908–1970) era absolvent de medicină, însă odată ajuns la Berlin pentru
specializare în acest domeniu, se dedică studiului anatomiei artistice. De altfel, ulterior,
va preda această materie la Institutul de Arte Frumoase din Bucureşti. În chiar anul aces‑
tui document, Mircea Athanasiu publicase Forma şi curba dinamică în artă, Bucureşti, 1940
(extras din „Artă şi Tehnică Grafică”, caiet 10).
[13] Fritz Stein (1879–1961) era un muzician şi muzicolog german. După studii de teologie
la Heidelberg, Berlin şi Karlsruhe, a continuat cu studiul muzicologiei, trecându‑şi doc‑
toratul în acest domeniu în 1910 la Universitatea din Heidelberg. În perioada 1913–1933
a funcţionat ca profesor extraordinar la universităţile din Jena şi Kiel, organist şi dirijor,
făcând parte din mai multe asociaţii şi uniuni ale muzicienilor. Din 1932 a fost membru al
Ligii Militante pentru Cultura Germană (Kampfbund für deutsche Kultur), în 1933 devenind
director pentru muzică în cadrul acesteia. Acestora li se adaugă alte poziţii de conducere
pe care Stein le obţine după preluarea puterii de către Hitler, precum director al Academiei
de Muzică din Berlin şi membru în comitetul de conducere al Camerei pentru Muzică a
Reichului (Reichsmusikkammer). Stein a contribuit la reorganizarea instituţiilor de muzică
germane după principiile naziste, mai ales din poziţia de responsabil cu corurile şi muzica
populară, pe care a ocupat‑o în cadrul Camerei pentru Muzică a Reichului începând cu
1934. În 1939, Hitler i‑a acordat Medalia „Goethe” pentru Artă şi Știinţă. Vezi Ernst Klee,
Das Kulturlexikon zum Dritten Reich. Wer war was vor und nach 1945, Frankfurt am Main,
S. Fischer Verlag, 2007, p. 588.
[14] Carl August Emge (1887–1970) era un specialist în ştiinţe juridice, cu studii de teologie şi
drept la universităţile din Marburg şi Heidelberg. Și‑a obţinut în 1916 abilitarea la Giessen,
predând la universitatea de aici şi la cea din Jena până în 1935, când a devenit profesor al
Universităţii din Berlin. Între 1937–1942 a fost director al Academiei de Drept German,
instituţie nazistă având sediul la München, care a funcţionat în perioada 1933–1945 şi
care avea menirea de a reorganiza sistemul juridic german după programul regimului şi
după principiile ideologiei naziste. De altfel, Emge era membru de partid încă din 1931
şi făcuse parte din profesorii şi oamenii de ştiinţă germani care îşi declaraseră susţinerea
faţă de Adolf Hitler încă înainte de preluarea puterii de către acesta. Totuşi, în virtutea
educaţiei sale teologice, s‑a împotrivit politicii rasiale a regimului (cf. Christian Tilitzki,
Der Rechtsphilosoph Carl August Emge. Vom Schüler Hermann Cohens zum Stellvertreter Hans
Franks, în „Archiv für Rechts‑ und Sozialphilosophie”, vol. 89, nr. 4, 2003, p. 459–496).
Emge şi‑a continuat cariera academică şi după sfârşitul celui de‑al doilea război mondial.
[15] Walter Johannes Heinrich Lörch (1889–1958) a fost un economist german care a jucat un
rol‑cheie în colaborarea culturală româno‑germană în anii 30–40. Originar din Leipzig,
Lörch a studiat economie la universitatea din oraşul său natal. În anii 1920 a contribuit la
dezvoltarea relațiilor economice între minoritatea germană din Transilvania şi elita eco‑
nomică din Leipzig. Între 1931–1933 a fost profesor de studii germane la Universitatea din
Bucureşti, iar din 1934 va fi director al Mitteleuropa‑Institut din Dresda. Din această cali‑
tate a contribuit la organizarea primelor schimburi de studenţi între România şi Germania
nazistă: este vorba despre şcolile de vară care au avut loc începând cu 1935, cu un puternic
caracter politic şi ideologic. Pentru mai multe vezi Stephen G. Gross, Export Empire. German
Soft Power in Southeastern Europe, 1890–1945, Cambridge University Press, 2015, p. 220–253.
[16] Alexandru Constant (1906–1986) era avocat şi director al ziarului „Buna Vestire”, aşa‑
dar cu puternice convingeri de extremă dreapta, numit subsecretar de stat la Preşedinţia
Consiliului de Miniştri pentru presă şi propagandă, în cadrul guvernului instituit pe 14
septembrie 1940 împreună cu legionarii. Constant îşi făcuse studiile juridice la Bucureşti,
susţinându‑şi însă doctoratul la Paris, în 1930. Pentru perioada aceasta, nu lipsite de interes
sunt cele două volume ale sale: Un an decisiv: 1939–1940, Bucureşti, Edit. „Eminescu”, 1941,
şi Odesa‑Bucureşti 1941, Bucureşti, Edit. „Eminescu”, 1941. Datorită activităţii sale politice,
a fost în detenţie vreme de 18 ani, fiind eliberat în 1964. Referitor la documentul de faţă este
de menţionat faptul că prin Decretul nr. 3173/18 septembrie 1940, lui Alex. Constant, sub‑
secretar de stat pentru Presă şi Propagandă, pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri,
i se atribuie exercitarea atribuţiilor asupra tuturor direcţiilor, serviciilor şi instituţiilor
autonome ce depindeau de fostul Minister al Propagandei Naţionale: Direcţia Presei,
Direcţia Propagandei Interne şi cea a Propagandei Externe, Oficiul Naţional de Turism,
Cinematografie, Radio‑Difuziune, Cenzura Presei, Comitetul Special al Hotelurilor etc. (cf.
„Timpul”, IV, nr. 1221, marţi 24 septembrie 1940, p. 3).
[17] Este vorba cel mai probabil despre consilierul de legaţie Josef Schlemann (1895–1968). Cf.
Johannes Hürter, Nachrichten aus dem Zweiten Krimkrieg (1941/42). Werner Otto von Hentig
als Vertreter des Auswärtigen Amts bei der 11. Armee, în vol. Der deutsche Krieg im Osten 1941–
1944: Facetten einer Grenzüberschreitung, Hrsg. Christian Hartmann, Johannes Hürter,
Peter Lieb, Dieter Pohl, München, R. Oldenbourg Verlag, 2009, p. 375.
[18] Vezi aici Anexa 4.
[19] Sextil Puşcariu fusese numit rector al Universităţii din Sibiu prin decretul nr. 3391 din 5
octombrie 1940.
[20] Fritz Netolitzky (1875–1945) a studiat medicina la Praga şi Viena, unde şi‑a susţinut şi doc‑
toratul în 1899, beneficiind totodată de o specializare la Strassbourg. Devine asistent la
Universităţile din Innsbruck (1899–1904) şi Graz (1904–1910), pentru ca apoi să treacă la
Cernăuţi, ocupând catedra de Fiziologie vegetală, în 1912 devenind profesor agregat, iar din
1919 fiind titular. Îl cunoştea aşadar pe Sextil Puşcariu încă de pe vremea universităţii ger‑
mane, unde au fost colegi, Netolitzky fiind unul din puţinii austrieci sau germani care au
fost acceptaţi în noul stabiliment românizat. După ocuparea Bucovinei de către U.R.S.S.,
botanistul – specialist în morfologie şi anatomie – a fost iniţial repartizat la Universitatea
din Iaşi, pentru a fi apoi scos la pensie. S‑a stabilit în Germania, predând în cele din urmă
la Universitatea din Viena, unde a şi încetat din viaţă cu doar câteva zile înainte de sfârşitul
războiului (pe 1 mai 1945).
[21] Este vorba despre Editura „C. Winter” din Heidelberg (actuala Editură Universitară Winter),
una dintre cele mai vechi şi prestigioase, care funcţiona încă de la începutul secolului al
XIX‑lea. Înfiinţată în 1805, unul dintre primii proprietari ai acesteia a fost Christian
Friedrich Winter (1773–1858). În perioada 1822–1992 editura a fost deţinută exclusiv de
familia Winter.
[22] Heinrich Kuen (1899–1989) era romanist, fost student al lui Ernst Gamillscheg, cu care îşi luase
şi doctoratul la Innsbruck în 1922. După trecerea examenului de abilitare în 1930 cu Walther
von Wartburg, Kuen a devenit profesor al Universităţii din Freiburg, iar apoi al Universităţii
din Erfurt, unde a fost şi rector în 1953/54. A fost interesat în mod special de filologia româ‑
nească. În 1943 va apărea în Germania, în traducerea lui, lucrarea lui Sextil Puşcariu, Die
rumänische Sprache, ihr Wesen und ihre volkliche Prägung (Leipzig, Otto Harrasowitz Verlag).
Pentru mai multe vezi Gerhard Ernst, Limba română în germană. Sextil Puşcariu şi Heinrich
Kuen, în „Studia Universitatis Babes‑Bolyai”, Philologia, nr. 44 (1–2), 1999, p. 307–318.
[23] Se referă la Atlasul lingvistic român, publicat de Muzeul Limbii Române din Cluj, sub con‑
ducerea lui Sextil Puşcariu. Partea I (ALR I), vol. I (Părţile corpului omenesc şi boalele lui)
a fost realizat de un discipol al lui Puşcariu, Sever Pop, apărând la Cluj, 1938, 16 p. +149
hărţi. Acest tom era consacrat denumirilor diverselor părţi ale corpului uman, dar şi boli‑
lor specifice acestuia, cu hărţi impresionante, ce argumentau teoria continuităţii în spaţiul
intracarpatic. Vezi pentru această din urmă idee: Sextil Puşcariu, Continuitatea românilor în
lumina cercetărilor mai noi, în „Geopolitica şi geoistoria”, III, 1944, nr. 1, p. 109–111.
43
România Bucureşti, 23 decembrie 1940

Nr. 82670
Domnule profesor,
Ca răspuns la scrisoarea d‑vs din 7 noiembrie 1940, am onoarea a vă aduce la

cunoştinţă că Ministerul Educaţiei Naţionale aprobă numirea d‑rei Ana Suzana
Dumitriu <Dimitriu> pe lângă Institutul Român din Germania.
În acelaşi timp am onoarea a vă informa că zisul departament, aflând că d‑na
Kathleen Noica înainte de căsătorie era cetăţeană engleză, socoteşte că d‑sa nu poate
funcţiona pe lângă Institutul Român în Germania şi în consecinţă revine asupra
aprobării numirii sale pe lângă zisul institut.
Comunicându‑vă cele ce preced, am onoarea a vă ruga să binevoiţi a lua măsuri în
consecinţă.
Ministru,
Al. Cretzianu[1]
Domniei‑Sale, Domnului Profesor Sextil Puşcariu. Sibiu, str. Carmen Sylva 12

Inv. 3407, dos. 2, f. 21)
[1] Alexandru Cretzianu (1895–1979) era secretar general al Ministerului Afacerilor Străine
(din 1939 până în 1941). Era absolvent al Facultăţii de Drept din Iaşi, participase la pri‑
mul război mondial, fiind rănit şi luat prizonier, pentru ca din toamna lui 1918 să intre în
diplomaţie. În mai multe rânduri a fost secretar de legaţie la Londra, Roma şi Berna, mem‑
bru al delegaţiei române la Liga Naţiunilor (1930–1932), pentru ca la 6 octombrie 1941 să
demisioneze din minister datorită continuării de către România – alături de Germania – a
războiului contra URSS după reocuparea Basarabiei.
44

27.XII.40
Iubite Colega[1],
Una din preocupările principale ale Institutului Român de la Berlin este publica‑
rea unei reviste, prin care să informăm Germania despre cele mai importante realizări
româneşti. Revista nu va fi un anuar greoi cu caracter pur ştiinţific – ca „Ungarische
Jahrbücher” – ci o publicaţie lunară, de 40 pagini, cu multe ilustraţii şi articole scurte,
vioaie şi sintetice, cu cronici bogate şi notiţe informative.
Deoarece aş vrea ca în această revistă asupra României noi să nu lipsească compa‑
trioţii noştri saşi, te‑aş ruga să fii colaboratorul nostru pentru partea privitoare la ger‑
manii din România şi să ne trimiţi pentru fiecare număr vreo 6–8 pagini, scrise fie de
d‑ta sau de cei pe care mi‑i recomanzi d‑ta, mai bucuros un articol scurt de 3–4 pagini
şi 2 pagini de cronici şi notiţe. Pagina o plătim cu 4 RM. Ilustraţiile se plătesc în plus.
Nu ştiu încă data apariţiei. Am vrea însă să avem materialul pentru primele două
numere cât mai degrabă la Berlin.
În orice caz ţi‑aş fi foarte mulţumitor dacă mi‑ai scrie imediat, arătându‑mi dacă
primeşti să ne fii colaborator şi pe cine ne‑ai mai putea recomanda dintre germanii
din ţară.
Literatură propriu‑zisă nu publicăm.
Cunoşti d‑ta pe cineva din Berlin care ne‑ar putea face traduceri bune din româ‑
neşte în nemţeşte?
Cu cele mai bune urări pentru anul nou, al dumneavoastră
Sextil Puşcariu
(Arh.St. Cluj, Fondul Karl Kurt Klein, dos. 348, f. 75; epistolă

reprodusă în vol. Karl Kurt Klein, 1897–1997. Corespondenţă,
ed. Ioan Dordea, Cluj, Edit. Clusium, 1997, p. 510–511)
[1] Este vorba de Karl Kurt Klein (1897–1971), profesor la catedra de Limba şi literatura ger‑
mană din Cluj (din 1939). A studiat filologia modernă la Debrecen, Marburg an der Lahn şi
Cluj, susţinându‑şi doctoratul în 1921 la Universitatea din inima Ardealului. Nu mult după
aceea obţine o licenţă şi în teologie (1923), context în care se stabileşte vremelnic la Iaşi,
ca pastor lutheran, fiind totodată şi asistent al lui Traian Bratu la Universitatea din Iaşi, a
cărei bibliotecă o va şi conduce din 1932. Ca profesor la Universitatea românească din Cluj
nu va rămâne decât pentru scurtă vreme, după arbitrajul de la Viena acesta mutându‑se
la Sibiu, de unde K.K. Klein va reveni din toamna lui 1941 la Universitatea maghiară de
pe malul Someşului, asta şi pentru că Andreas Schmidt – liderul naţional‑socialiştilor
germani din România – îl considera un antinazist. Nu după mult timp de la epistola de
mai sus, la 30 iunie 1941, la Strassburg, Academia Germană i‑a acordat lui K.K. Klein (dar
în lipsa acestuia) premiul pentru „cercetarea culturii şi limbii germane” pe 1940, pentru
lucrarea Literaturgeschichte des Deutschtums im Ausland (Leipzig, 1939). După război, Klein
s‑a mutat la Universitatea din Innsbruck, unde va deveni profesor abia în 1956, tot aici
aflându‑şi sfârşitul. Corespondenţa acestuia se află la Arhivele din Cluj şi a fost în parte
publicată în volumul Karl Kurt Klein, 1897–1997. Corespondenţă, ed. Ioan Dordea, Cluj, Edit.
Clusium, 1997, 572 p.
45

IN DEUTSCHLAND Ahornaliee 22–24
Nr. 32/1941 Fernruf: Sammel‑Nummer 93 67 56
2 ianuarie 1941
Domnule Ministru,
Am onoarea să vă alătur în copie adresa trimisă d‑lui Harmjanz, referent perso‑

nal în Ministerul Educaţiei Naţionale german, cu care am avut ieri o convorbire mai
lungă în chestiunea lectorilor de limba română la universităţile germane.
Cum fiecare universitate trebuie întrebată şi tratativele vor dura timp mai înde‑
lungat, chestiunea trebuie îndrumată de pe acuma, dacă vrem ca lectorii să intre în
funcţiune în aprilie, când începe noul an universitar.
Deocamdată nu avem decât un lector la Berlin, dl. V. Luţă, cu care dl. prof.
Gamillscheg nu e însă mulţumit, şi un lector la München, dl. [Josef] Mateica, pe care
nu‑l cunosc.
Găsirea unor persoane potrivite pentru ocuparea lectoratelor nu va fi uşoară, pen‑
tru că afară de cunoaşterea limbii germane şi de talent pedagogic, viitorii lectori, care
împlinesc şi un rol important de propagandişti culturali, trebuie să aibă cunoştinţe
variate în toate domeniile culturii române şi să fie personalităţi reprezentative.
Cum, ca specialist în filologie romanică, voi fi întrebat desigur de colegii mei de la
universităţile germane – care, ei, îşi aleg lectorii –, am făcut de pe acuma următoarea
listă:
La Berlin, pentru cazul că dl. Luţă va fi rechemat în ţară: Ilie Constantinescu, asis‑
tent la Muzeul Limbii Române (a cerut înscrierea în legiune), şi dr. Al. Dima, inspec‑
tor şcolar (Sibiu), unul la Facultatea de Litere, altul la Auslandwissenschaftliche
Fakultät.
La Viena: A. <O.> Papadima – legionar – licenţiat şi doctorand în litere, actual‑
mente bursier în Germania[1].
La Leipzig şi Frankfurt a. M. mi‑au fost recomandaţi din partea d‑lor consilieri
culturali de la Legaţia din Berlin profesorii legionari Diaconescu Vasile (Buzău) şi
Pavelescu Victor (Mănăstirea Dealu). Referinţele primite aici despre dl. dr. Ștefan
Teodorescu, la care mă gândisem pentru lectoratul din Frankfurt, nu sunt favorabile.
V‑aş fi foarte mulţumitor dacă mi‑aţi indica şi dvs. câţiva tineri care s‑ar potrivi
pentru postul de lectori. Mă gândesc mai ales la profesori bucovineni, cunoscători
ai limbii germane, între ei la dl. Usatiuc Elinor, profesor la seminarul pedagogic din
Iaşi.
Leafa de lector nefiind destul de mare pentru ca din ea să poată trăi un străin în
mod convenabil în Germania şi deoarece institutul, căruia i s‑a redus în mod simţi‑
tor budgetul, nu poate să întregească această leafă, e nevoie ca Ministerul Educaţiei
Naţionale să transfere pe profesorii şi asistenţii ce vor fi angajaţi ca lectori la uni‑
versităţile respective, dându‑le mai departe leafa. Vă rog să binevoiţi a‑mi comunica
– pentru ca să pot informa pe cei în drept în privinţa aceasta – dacă admiteţi această
transferare şi pentru persoanele numite mai sus.
Trăiască Legiunea şi Căpitanul

Sextil Puşcariu
Domniei Sale, Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale
Anexă
31 Dezember 1940
Herrn Prof. dr. Harmjanz
Berlin, Ministerium für Volkserziehung
Sehr verehrter Herr Kollege,
In Anschluss an die gestern gepflogene Unterredung, gestatte ich mir die Anfrage,
ob mit Beginn des Sommer‑semesters 1941 eine Besetzung der Lektorstellen für
Rumänisch an den deutschen Universitäten, wo solche Lektorate vorhanden sind oder
früher existiert haben, möglich wäre. In Betracht kämen Berlin (mit einem Lektor an
der philosophischen und einem an der auslandwissenschaftlichen Fakultät), Leipzig,
Wien, München (wo das Lektorat besetzt zu sein scheint), Frankfurt a.M. und mög‑
licherweise Marburg a.L.
Da eine Förderung der kulturellen Beziehungen zwischen Deutschland und
Rumänien im künftigen Europa im hohen Masse erwünscht ist, wäre vielleicht die
Errichtung von rumänischen Lektoraten auch an anderen deutschen Universitäten,
wie Köln, Prag und Breslau zu überlegen.
Das Rumänische Institut in Deutschland würde es gerne übernehmen, den betref‑
fenden Professoren der romanischen Philologie geeignete kräfte für die Besetzung
der Lektoratstellen zu empfehlen.
Mit kollegialem Gruss und den besten Wünschen für das neue Jahr.
ergebenst
Sextil Puşcariu
Präsident des Rumänischen Instituts in Deutschland
[Traducere]
31 decembrie 1940
Domnului Prof. dr. Harmjanz
Berlin, Ministerul Educaţiei Populare
Stimate domnule coleg,
În legătură cu discuţia de ieri, aş dori să vă întreb dacă ar fi posibilă, începând cu

semestrul de vară 1941, ocuparea posturilor româneşti de lector la universităţile ger‑
mane unde există sau au existat în trecut asemenea lectorate. Am avea în vedere Berlin
(cu un lector la Facultatea de Filosofie şi unul la Facultatea de Studii Internaţionale),
Leipzig, Viena, München (unde lectoratul pare a fi ocupat), Frankfurt a.M. şi even‑
tual Marburg a.L.
Cum o promovare a relaţiilor culturale dintre Germania şi România este în mare
măsură dorită în cadrul viitoarei Europe, ar trebui probabil luată în considerare ideea
înfiinţării de lectorate româneşti şi la alte universităţi germane, cum ar fi Köln, Praga
şi Breslau [Wroclaw].
Institutul Român din Germania ar fi încântat să preia sarcina de a recomanda
profesori de filologie romanică potriviţi pentru ocuparea poziţiilor de lectori.
Cu salut colegial şi cele mai bune urări pentru Anul Nou.
Cu respect
Sextil Puşcariu
Preşedinte al Institutului Român din Germania[2]

dos. 979/1941, f. 36)
[1] Ovidiu Papadima (1909–1996), absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti (1931), bur‑
sier Humboldt în Germania între 1937–1940, devenind pentru scurtă vreme lector de limba
română la Academia Comercială din Viena (1940–1941). Revenit în ţară, ajunge asistent la
catedra de Istoria literaturii române moderne din capitală, însă în 1952 este arestat şi trimis
la Canalul Dunăre‑Marea Neagră, până în 1955. Ulterior îşi reia activitatea de istoric literar
şi eseist, publicând mai multe cărţi.
[2] Acest document se află şi în Politisches Archiv des Auswärtiges Amts Berlin. Partei
Dienststellen, R 27923)
46
Domnule Ministru,
Subsemnatul, în calitate de fost student timp de 6 ani în străinătate (Germania),

constatând că uneori activitatea şi manifestările unor studenţi români bursieri
lasă de dorit, din lipsa unui control şi a sfaturilor şi ajutorului unei personalităţi
competente şi investită în acest sens de către Ministerul Educaţiei Naţionale din
România,
Am onoarea a înainta alăturatul referat, cuprinzând o propunere pentru institu‑
irea cu caracter onorific a unor „Inspectori de studii pentru bursierii români în stră‑
inătate”, în persoanele directorilor institutelor sau a şcoalelor române existente în
diferitele ţări.
În sprijinul propunerii pe care o fac, pentru a dovedi necesitatea controlului bursi‑
erilor români în străinătate, stau la dispoziţia onor. minister să dau precizări concrete
asupra unor cazuri grave în sensul celor arătate mai sus.
Trăiască Legiunea şi Căpitanul.
G. Zapan[1]
Conferenţiar la Universitatea din Bucureşti
Bucureşti, 4 ianuarie 1941
Domniei Sale, Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale Cultelor şi Artelor,

Bucureşti
Anexă
Referat
În scopul îndrumării şi controlului bursierilor români în străinătate se vor numi,

prin delegaţii speciale, onorifice, „Inspectori de studii pentru bursierii români în stră‑
inătate”.
Delegaţiile se vor da prin Decizie Ministerială unor personalităţi din învăţămân‑
tul superior din România, care din anumite motive locuiesc temporar în străinătate,
de preferinţă directorilor institutelor sau şcoalelor române existente în diferitele ţări.
Atribuţiile inspectorilor de studii pentru bursierii români din străinătate sunt
următoarele:
1. De a ţine evidenţa şi fişele anume întocmite de minister, a bursierilor români
din ţara respectivă;
2. De a se îngriji de traiul, asistenţa şi activitatea bursierilor;
3. De a trimite Ministerului Educaţiei Naţionale (Direcţia Învăţământului
Superior) şi eventual facultăţii sau şcoalei respective din ţară referinţe bianuale asu‑
pra candidatului, obţinute de către inspector, pe baza unui contact direct cu profeso‑
rii sub a căror conducere lucrează bursierul;
4. De a îndruma, încuviinţa şi uşura candidaţilor mutarea în alte centre de studii şi
de a se îngriji de nevoile legate de deplasarea şi procurarea mijloacelor pentru duce‑
rea la bun sfârşit a studiului;
5. Va putea cere de asemenea prelungirea bursei sau, acolo unde este cazul, reche‑
marea în ţară a bursierilor care nu corespund speranţelor puse în ei.
Pentru îndeplinirea misiunii lor, inspectorii de studii vor primi o misie de depla‑
sare, reprezentând quantumul drumului şi întreţinerii pentru inspecţiile făcute în
alte centre universitare decât cel de reşedinţă al inspectorului.
Inspectorul va avea de asemenea la dispoziţie un fond special pentru satisfacerea
nevoilor urgente ale bursierilor de sub supravegherea sa.
Anexă
la propunerea pentru instituirea unor „Inspectori de studii pentru
bursierii români în străinătate”
La cererea d‑lui Director General al Învăţământului Superior, dau următoarele

precizări asupra unor cazuri concrete, în legătură cu comportarea bursierilor români
în străinătate:
1. Prin anii 1927–28, pe când mă aflam la Universitatea din Berlin, a sosit
pentru studii, trimis ca bursier selecţionat prin concurs (prezidat de dl. prof.
C. Rădulescu‑Motru[2]), dl. M. Moldovan[3]. Deţin din partea profesorului
Rupp, de la Univ. din Berlin[4], aprecierea că, în urma unei perioade de încercare,
d‑sa a pus în vederea d‑lui Moldovan că nu posedă posibilităţi pentru a face ştiinţă
şi în consecinţă să renunţe la ideea că îşi va putea lua doctoratul în psihologie. I
s‑a recomandat să se întoarcă în învăţământul secundar, unde va putea fi un f. bun

profesor.
Dl. Moldovan s‑a întors în ţară. Fiind considerat de dl. Motru ca „specializat”
în psihotehnică în străinătate şi‑a trecut cu succes doctoratul în această specialitate
la Univ. din Bucureşti şi i s‑a înfiinţat, prin lege specială, o conferinţă universitară.
După câţiva ani a trebuit însă să se întoarcă în învăţământul secundar. Aprecierea şi
previziunea profesorului Rupp în acest caz s‑au confirmat uimitor de exact.
Dacă Universitatea din Bucureşti şi Ministerul ar fi cunoscut, prin intermediul
unui inspector de studii din Germania, aprecierile profesorului specialist asupra posi‑
bilităţilor ştiinţifice ale d‑lui M., desigur că nu s‑ar fi făcut o eroare care să aibă urmări
atât de triste pentru candidat, ca şi pentru cei care l‑au considerat „specialist”, atunci
când s‑a întors din Germania.
2. Cam prin anii 1929–30, pe când mă aflam încă la Universitatea din Berlin, a
sosit, trimis ca bursier pentru studii de către Universitatea din Bucureşti, de ase‑
menea după propunerea d‑lui prof. C. Rădulescu‑Motru, dl. I.M. Nestor[5]. Deţin
din partea prof. Rupp şi aprecierea făcută asupra d‑lui Nestor. După o perioadă de
încercare, prof. Rupp a constatat că dl. N. este un om foarte muncitor, însă este lip‑
sit de posibilităţi pentru a face ştiinţă. I s‑a pus şi d‑sale în vedere că nu va putea
obţine doctoratul şi a fost sfătuit să se apuce de o altă îndeletnicire, în care munca
d‑sale îl va putea duce mai departe decât în ştiinţă. Dl. N. a plecat atunci de la Berlin
la Würzburg. S‑a întors în sfârşit în ţară unde a fost considerat, de către dl. Motru,
ca „specializat” în Germania şi şi‑a trecut doctoratul la Bucureşti, fiind numit şef de
lucrări la catedra de psihologie a d‑lui Motru.
Aprecierile profesorului Rupp, asupra d‑lor M. şi N., pe care le‑am reprodus mai
sus, le atest aci pe cuvânt de onoare că sunt proprii ale profesorului din Berlin, pe
care le‑a exprimat de altfel şi faţă de alţi români, ca de pildă d‑lor: Victor Pavelescu
(Insp. G‑ral.), dr. Adrian Ionescu (şef de lucrări la A.N.E.F.)[6], C. Calavrezo (asis‑
tent la A.N.E.F.)[7], N. Mărgineanu (conferenţiar univ. Sibiu)[8] etc. – şi pe care mi‑a
declarat că le‑ar exprima şi faţă de Ministerul Educaţiei Naţionale din România, dacă
ar fi întrebat, deoarece rareori i s‑a întâmplat ca o ţară străină să trimită ca bursieri
elemente atât de slabe şi care apoi întorşi în ţară să fie puşi în posturi universitare.
(Adresa profesorului H. Rupp: Psychologisches Institut der Universität, Schloss.
Berlin C 2).
3. Trebuie să menţionez însă că am constatat şi cazuri în care studenţii români
au fost apreciaţi foarte elogios. Rămânând în cadrul specialităţii mele, psihologia,
în care am avut ocazia să‑mi cunosc mai bine camarazii şi să aflu asupra lor opiniile
obiective ale profesorilor, voi cita pe dl. N. Mărgineanu, care în anul 1928 a frecventat
de asemenea la Berlin. Obţinuse doctoratul la Universitatea din Cluj. În Institutul de
Psihologie din Berlin a ţinut câteva referate, în legătură cu lucrările sale. Aprecierile
aceluiaşi profesor H. Rupp au fost de astă dată extrem de elogioase. În scurtă vreme
dl. Mărgineanu a fost propus de prof. Rupp pentru bursa Rockefeller.
4. Tot la Universitatea din Berlin a studiat şi dl. C. Calavrezo. Deţin din partea
profesorului Köhler[9] aprecieri foarte elogioase asupra d‑lui Calavrezo, pe care
îl recomanda şi străinilor ca pe un foarte minuţios, până la pedanterie, şi eminent
cercetător de laborator. Totuşi astăzi dânsul, ca asistent la A.N.E.F., nu este întrebuin‑

ţat în specialitate, deoarece, prin Legea Călinescu, catedra de Psihologie şi Pedagogie
de la A.N.E.F., al cărei titular era profesorul Nae Ionescu, a fost desfiinţată[10].
Interesant de observat este că în timp ce primii doi candidaţi, foarte slab apreciaţi
în Germania, erau bursieri ai statului, ultimii doi, elogios apreciaţi, nu beneficiau de
burse.
Cred în sfârşit că ar fi de mare folos aducerea la cunoştinţa Ministerului Educaţiei
Naţionale a posibilităţilor candidaţilor români apreciaţi obiectiv de specialiştii repu‑
taţi străini, pentru a se ţine o evidenţă în scopul eventualei lor plasări în locurile în
care ar putea să dea randamentul maxim, în raport cu posibilităţile lor reale şi cu
pregătirea lor.
Din cele arătate mai sus cred că reiese în mod evident necesitatea instituirii în
viitor a unor „Inspectori de studii pentru bursierii români în străinătate”, care să con‑
troleze activitatea acestor bursieri şi să informeze Ministerul Educaţiei Naţionale din
România asupra posibilităţilor lor.
Gh. Zapan
Conferenţiar la Universitatea din Bucureşti

dos. 1018/1941, f. 121–123)
[1] Gheorghe Zapan (1897–1976) era conferenţiar la catedra de Psihologie a Universităţii din
Bucureşti (din 1934). Absolvent al Facultăţii de Drept din Iaşi în 1923, se va specializa în psi‑
hologie experimentală la Berlin (1928–1934), tot aici audiind cursurile lui Albert Einstein,
ale lui Erwin Schrödinger de psihofizică etc. De altfel, în 1932 şi‑a susţinut doctoratul în
filosofie la Berlin. Între 1940–1948 a fost directorul Institutului Psihotehnic din capitală,
pentru ca după război să‑şi continue activitatea atât în cadrul Universităţii din Bucureşti,
cât şi a Institutului de Psihologie al Academiei RSR.
[2] C. Rădulescu‑Motru (1868–1957) fusese profesor de psihologie la Universitatea din
Bucureşti, pensionat odată cu instaurarea regimului legionaro‑antonescian (de la 1 octom‑
brie 1940). A fost o personalitate complexă a culturii române, cu studii de specializare în
Franţa şi Germania, susţinându‑şi doctoratul în 1893 cu Wilhelm Wundt, la Leipzig. A înte‑
meiat şi condus două periodice cu impact asupra gândirii filosofice şi politice româneşti
(„Noua Revistă Română” şi „Ideea Europeană”), a fost cooptat în Academia Română, al
cărei preşedinte a şi fost în perioada 1938–1941.
[3] Mihail Moldovan absolvise Facultatea de Litere din Bucureşti, cu o specializare la Berlin
în psihologie practică (1927–1929). Și‑a susţinut apoi doctoratul cu Rădulescu‑Motru (în
1929), având o teză despre Dinamica muncii (cf. Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea
din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie, dos. 254/1929, f. 69–73). A constituit totodată
cu mentorul său Societatea Psihotehnică Universitară din Bucureşti, la 9 martie 1930, sub
preşedinţia de onoare a lui C. Rădulescu‑Motru, iar el fiind preşedinte. În 1930 devine con‑
ferenţiar suplinitor de Psihotehnică la Universitatea din Bucureşti, însă în 1933 postul este
scos la concurs având contracandidat pe I.I. Nestor şi Gh. Zapan, acesta din urmă fiind
titularizat (cf. Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Rectorat, dos. 6/1933,

f. 8–22; dos. 7/1934).
[4] Hans Rupp (1880–1954) era un psiholog de origine austriacă, cu un doctorat susţinut la
Innsbruck (1904), devenind asistent la Institutul de Psihologie din Göttingen şi apoi la
cel din Berlin. Și‑a susţinut abilitarea în 1909 la Berlin, pentru a fi numit profesor titu‑
lar aici în 1919, predând cursuri de psihologie pedagogică şi de psihologia muncii. A fost
un promotor al psihologiei aplicate. A ocupat funcţia de director al departamentului de
psihologie aplicată al Institutului de Psihologie din Berlin din 1922 până în 1944, când
s‑a pensionat. A jucat un rol important în dezvoltarea psihotehnicii. Nefiind un simpati‑
zant al nazismului, s‑a văzut totuşi nevoit în 1937, pentru a‑şi păstra funcţia, să se înscrie
în Partidul Naţional‑Socialist (NSDAP). Pentru o scurtă biografie a lui Rupp şi contex‑
tul în care a activat vezi Deutschsprachige Psychologinnen und Psychologen 1933–1945: Ein
Personenlexikon, Hrsg. Uwe Wolfradt, Elfriede Billmann‑Mahecha, Armin Stock, ed. a 2‑a,
Wiesbaden, Springer‑Verlag, 2017, p. 382.
[5] Marius‑Iacob Nestor (1901–1989) absolvise Facultatea de Litere din Bucureşti, speciali‑
zându‑se apoi în psihologie la Berlin şi Würzburg. În 1931 devine asistent onorific (din
1938 bugetar), pentru ca de la 1 decembrie 1938 să fie şef de lucrări, iar din 1944 să ocupe
conferinţa de Psihologie experimentală (cf. Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din
Bucureşti. Rectorat, dos. 30/1945, f. 386–412).
[6] Adrian N. Ionescu (1904–1995) este unul din primii absolvenţi ai Academiei Naţionale de
Educaţie Fizică din Bucureşti (ANEF), în 1930, licenţiat în filosofie (1932), specializându‑se
în sportul medicinal, devenind după război conferenţiar de Cultură Fizică Medicală la
Institutul de Medicină şi Farmacie din capitală, până în 1964. A susţinut două doctorate, în
medicină la Bucureşti (1930) şi filosofie la Hamburg (1936).
[7] Constantin Calavrezo (1903–1988) licenţiat al Facultăţii de Drept (1927) şi Filosofie (1928)
la Bucureşti, îşi susţine doctoratul la Berlin în 1934, aici cunoscând‑o pe viitoarea lui soţie
de origine germană, cu care s‑a căsătorit în anul următor. Calavrezo a fost în relaţii apro‑
piate cu Nae Ionescu (căruia i‑a fost asistent onorific), dar şi cu Gh. Zapan, căruia îi ţinea
cursurile şi seminariile din 1934 până prin 1941.
[8] Nicolae Mărgineanu (1905–1980) era conferenţiar de psihologie la Universitatea din
Cluj/Sibiu. Absolvise Facultatea de Litere în 1929, având apoi parte de stagii de speciali‑
zare în Germania (Berlin, Leipzig, Hamburg), la Paris şi Londra, beneficiind şi de o bursă
Rockefeller. În 1948 a fost arestat pentru ataşamentul său faţă de SUA, din 1971 fiind rein‑
tegrat în învăţământul universitar. Vezi N. Mărgineanu, Amfiteatre şi închisori, Cluj, Edit.
Dacia, 1991.
[9] Curajoasă menţionarea numelui lui Wolfgang Köhler (1887–1967), deoarece acesta părăsise
Germania încă din 1935, stabilindu‑se în SUA, întrucât avusese tăria morală de a protesta
încă din 1933 contra excluderii universitarilor evrei de către nazişti. Acesta s‑a afirmat ca
un eminent psiholog şi fenomenolog, fiind profesor şi director al Institutului de Psihologie
de pe lângă Universitatea din Berlin, coordonator al prestigioasei reviste „Psychologische
Forschung”.
[10] Nae Ionescu (1890–1940) fusese conferenţiar de filosofie la Facultatea de Litere (angajat
încă din 1919 ca asistent) şi profesor la catedra de psihologie şi pedagogie a Institutului
Superior de Educaţie Fizică (din 1930), mentor ce a promovat printre tinerii intelectuali
obsesiile antisemitismului şi ale legionarismului. De altfel, în 1938 este arestat pentru acti‑
vităţile sale de extremă dreapta, fiind totodată destituit din învăţământul superior.
47

Nr. 32/1941 Fernruf: Sammel‑Nummer 93 67 56
15 ianuarie 1941
Către Ministerul Educaţiei Naţionale

Direcţiunea Învăţământului Superior. Bucureşti
La adresa dvs. nr. 251.353 din 11 decembrie 1940, avem onoarea de a răspunde

următoarele:
Luând informaţiile necesare la Deutsch‑Akademischer Austauschdienst pe lângă
Reichsministerium für Wissenschaft, Erziehung und Volksbildung, autoritatea com‑
petentă în materie de burse pentru studenţii străini, am aflat că astfel de burse, în
principiu se pot acorda şi absolvenţilor cursului secundar inferior sau superior din
ţară, pentru completarea cunoştinţelor lor la o şcoală tehnică din Germania.
În acest scop, numitul oficiu german a dat autorizaţie Institutului German pentru
Știinţă (Deutsch Wissenschaftliches Institut) din Bucureşti III, str. Vasile Lascăr 43,
în special d‑lui Supprian[1] din numitul Institut, să dea solicitanţilor care se găsesc
în ţară toate informaţiile de detaliu cum şi formularele pentru completare. Astfel
făcute, cererile sunt trimise tot prin Institutul German din Bucureşti, Ministerului de
Educaţie la Berlin. Numai solicitatorii care s‑ar găsi în Germania se pot adresa direct
acestui Minister prin oficiul sus menţionat.
Ținem să mai adăugăm că Oficiul de schimb academic german aprobă bucuros
astfel de cereri, arătându‑le toată solicitudinea. Înaintând în condiţiile arătate cere‑
rile lor din vreme, solicitatorii români ar putea să beneficieze de bursele primite cu
începerea anului şcolar viitor, care în Germania începe imediat după Sf. Paşte.
Trăiască Legiunea şi Căpitanul

S. Puşcariu

dos. 979/1941, f. 29)
[1] Karl Supprian fusese începând cu 1935 director al oficiului DAAD din Barcelona, pentru ca
din 1940 să treacă la Institutul German de Știinţe din Bucureşti (DWI) până în 1944, când
a fost arestat şi trimis în URSS, unde cel mai probabil că a murit într‑un lagăr de muncă.
Cu toate că se ocupa şi de biroul DAAD din Bucureşti, ca director adjunct al Institutului
German supraveghea cursurile de limbă germană, rostea alocuţiuni cu ocazia diverselor
mese oficiale organizate de DWI sau de instituţii de cultură şi de educaţie româneşti etc.
Totodată, Supprian era şi director al departamentului cultural din cadrul Legaţiei germane,
sub auspiciile sale deschizându‑se pe 28 ianuarie 1943, la Sibiu, un oficiu (reprezentanţă)
a Institutului German din capitală. (Cf. Frank‑Rutger Hausmann, Auch im Krieg schweigen
die Musen nicht. Die Deutschen Wissenschaftlichen Institute im Zweiten Weltkrieg, Göttingen,
Vandenhoeck & Ruprecht, 2002, p. 62, 72, 86).
48
H. Fanelsa Karlsbad, den 21. Januar 1941

Karlsbad, Ed. Knoll – Str. 11
An das Rumänische Institut in Deutschland

z.H. von Herrn Professor Puşcariu,
Berlin‑Charlottenburg 9, Ahornallee 22–24.
Sehr geehrter Herr Professor!
Für Ihr Schreiben, in dem Sie mir kurz die dem Institut gestellten Aufgaben auf‑
zeigten, danke ich Ihnen. Wie besprochen, werde ich auf Grund dieses Schreibens das
erforderliche Adressenmaterial zusammenstellen. Um Ihnen dieses Adressenmaterial
möglichst vollständig beschaffen zu können, habe ich noch einige Rückfragen hal‑
ten müssen. Nach Eingang einer Nachricht lasse ich Ihnen das gewünschte Material
postwendend zukommen.
Im übrigen erlaube ich mir, Ihnen und Ihrer Frau Gemahlin sowie Ihrem Herrn
Direktor meine besten Grüsse zu übermitteln.
Ihr sehr ergebener

H. Fanelsa
[A n e x ă]
No. 202/1941 27/II/41
Herrn Hans Fanelsa

Karlsbad, Andreasgasse 11
Sehr geehrter Herr Fanelsa
Haben Sie vorerst vielen Dank für die freundlichen Grüsse die Sir mir, meiner
Frau und Herrn Manoilescu sandten.
Die aufschlussreichen Mitteilungen, die Sie uns gemacht haben sind uns
von hohem Wert und verpflichten uns zu Dank. Denn wenn uns alle kulturel‑
len Institutionen des Neuen Deutschland interessieren, so ist naturgemäss unser
besondres Augenmerk auf all das gerichtet, was den Südosten betrifft, und wo wir
durch unsere Mitarbeit zur Klärung des Geistes zum wissenschaftlichen Fortschritt
und mit dem Blick auf eine schönere Zukunft unseren Beitrag zum kommenden
Friedenswerk listen können.
Für die Liebenswürdigkeit mit der Sie uns auch fürderhin behilflich zu sein sich
bereit erklären, danken wie Ihnen und werden bei Gelegenheit darauf zurückkom‑
men.
Mit den besten Grüssen.
Sextil Puşcariu
Der Präsident des Rumänischen Institutes in Deutschland
[Trad u c e re ]
H. Fanelsa Karlsbad, 21 ianuarie 1941

Karlsbad, Ed. Knoll – Str. 11
Către Institutul Român din Germania

În atenţia Domnului Profesor Puşcariu,
Berlin‑Charlottenburg 9, Ahornallee 22–24.
Stimate Domnule Profesor!
Vă mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră în care mi‑aţi arătat pe scurt care

sunt sarcinile atribuite institutului. Aşa cum am discutat, voi alcătui pe baza acestei
scrisori materialul privind adresele necesare. Pentru a putea realiza cât mai complet
posibil acest material, trebuie să vă mai pun câteva întrebări. După primirea informa‑
ţiei vă voi trimite materialul solicitat prin poştă.
În rest, aş dori să adresez cele mai calde salutări dumneavoastră şi soţiei dumnea‑
voastră, precum şi domnului director.
H. Fanelsa
[A n e x ă]
No. 202/1941 27/II/41

Domnului Hans Fanelsa
Karlsbad, Andreasgasse 11
Stimate Domnule Fanelsa
În primul rând vă mulţumesc pentru salutările prietenoase pe care mi le‑aţi trimis

mie, soţiei mele şi domnului Manoilescu. Informaţiile relevante pe care ni le‑aţi oferit
ne sunt de mare folos şi vă suntem recunoscători pentru ele. Căci dacă suntem inte‑
resaţi de toate instituţiile culturale din Noua Germanie, în mod firesc atenţia noastră
specială este îndreptată spre tot ceea ce se referă la sud‑est şi unde munca noastră
contribuie la clarificarea spirituală a progresului ştiinţific şi, în perspectiva unui vii‑
tor mai bun, contribuţia noastră se adaugă la viitoarea muncă pentru pace.
Vă mulţumim pentru bunătatea cu care vă arătaţi dispuşi să ne ajutaţi şi de azi
înainte şi vom apela ocazional la dumneavoastră.
Cu cele mai bune consideraţii.
Sextil Puşcariu

Inv. 3407, dos. 3, f. 1–2)
49
MINISTERUL INSTRUCȚIEI, EDUCAȚIEI, CULTELOR ȘI ARTELOR

Referat
4 februarie 1941
Institutul Român din Berlin a luat fiinţă în anul trecut, la propunerea făcută guver‑
nului german de către dl. prof. M. Manoilescu, fostul ministru al Afacerilor Străine.
Totodată d‑sa a recomandat la conducerea acestui institut pe dl. prof. Sextil
Puşcariu.
Guvernul Reichului a răspuns favorabil la aceste propuneri, fără să se fi făcut vreo
încunoştiinţare oficială Ministerului nostru, nici chiar vreo autorizare prealabilă nu
ni s‑a cerut. Ministru în acel timp era dl. prof. D. Caracostea[1].
Funcţionarea acestui institut nu este întemeiată pe baza vreunei convenţii cunos‑
cută Ministerului.
Ministerul a luat cunoştinţă de existenţa acestui Institut prin corespondenţa ce a
urmat între acesta şi noi.
Anexez corespondenţa privitoare la Institut[2].
Șeful serviciului
[Indescifrabil]

dos. 979/1941, f. 27)
[1] D. Caracostea (1879–1964) urmase Facultatea de Litere din Bucureşti, pentru ca din 1909
să se specializeze la Viena în lingvistică sub oblăduirea lui W. Meyer‑Lübke. Îşi pregăteşte
şi susţine două doctorate (în filosofie şi în filologie romanică), iar între 1913–1914 a fost
lector de limba şi literatura română la Universitatea din capitala Imperiului habsburgic
(cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 443/1922, f. 111–112). După război
este cooptat la Universitatea din Bucureşti (din 1920), ocupând catedra de Istoria litera‑
turii moderne (din 1930). Ajunge membru al Academiei Române, pentru ca în două rân‑
duri să fie numit şi ministru al Educaţiei Naţionale, în vremea guvernului condus de Ion
Gigurtu (4 iulie–4 septembrie 1940) – când se face referire în acest document – şi al lui Ion
Antonescu (4–14 septembrie 1940). Mai apoi va deveni director al Fundaţiilor Regale pen‑
tru Literatură şi Artă (1941–1044). După al doilea război mondial este închis pentru cinci
ani la închisoarea din Sighetul Marmaţiei.
[2] În Anexe se regăsesc documente publicate în acest volum.
50
Domnule Ministru,
Am onoare a vă ruga să binevoiţi a lua cunoştinţă de următoarele şi a dispune:

La sfârşitul lunii noiembrie 1940, Ministerul Educaţiei Naţionale a anunţat că are
disponibile 17 burse pentru Germania, a 4500 lei lunar, timp de 5 luni, 1 noiembrie
1940 – 1 aprilie 1941. Din cauza timpului scurt, care nu ar mai fi permis ţinerea unui
concurs, s‑a făcut apel la U.N.S.C.R., organ oficial al Ministerului Educaţiei Naţionale,
care cu mare greutate, din cauza burselor anemice şi pe timp atât de scurt, a strâns 15
titraţi pe care i‑a recomandat Ministerului şi care au fost acceptaţi de comisia formată
ad‑hoc.
Bursierii urmau să studieze în aceste cinci luni organizarea pe teren a instituţiilor
germane, fiecare în specialitatea lui, cu scopul de a fi utilizaţi la întoarcere.
Din cauza formalităţilor excesiv de numeroase (de o parte birocraţia româ‑
nească, de altă parte situaţia internaţională), rând pe rând bursierii grupului nostru
au început să renunţe la plecarea în Germania, aşa că la 20 ianuarie, când după
aproape două luni obţinusem toate formele, ne mai găseam doar 9. În această stare,
gata de plecare, am fost surprinşi de evenimentele recente, care, din cauza noilor
greutăţi care ni se pun în cale, au făcut pe alţi şase să renunţe la burse, rămânând
din tot grupul iniţial de cincisprezece numai trei, cei trei care avem de mult ca scop
continuarea studiilor în străinătate şi care, în cazul de faţă, am cheltuit cu statul în
Bucureşti şi cu diverse alergături şi preparative mai mult decât face toată bursa pe
cele cinci luni.
Întrucât Siguranţa Generală a Statului ne amână mereu aplicarea vizei de ieşire
din ţară, cerându‑ne în ultimul timp să facem dovada că suntem încă bursieri ai
Ministerului Educaţiei Naţionale, vă rugăm să binevoiţi a examina situaţia noas‑
tră din punct de vedere ştiinţific, a dispune dacă merităm sau nu să continuăm a fi
bursieri ai Ministerului ce cu onoare conduceţi şi a interveni să ni se urgenteze apro‑

barea vizei de plecare, spre a nu mai pierde încă din timpul atât de scurt pe care‑l
avem pentru studiat în Germania, noul semestru fiind deja început de la 15 ianuarie
a.c. Declarăm pe cuvânt de onoare că nu am participat cu nimic la nenorocirea care s‑a
abătut asupra ţării şi stăm la dispoziţia Siguranţei pentru anchetare.
Primiţi, vă rugăm, d‑le ministru, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni,
1. Tudoriu Șt. Toader <Teodor>[1]

Doctor în Medicină şi Chirurgie
Fost intern al Eforiei Spitalelor Civile Bucureşti
2. Olteanu Enea[2]
Doctor în Medicină şi Chirurgie
Fost intern al Spitalului de Ortopedie „Regina Maria” Cluj
3. Eftimie Virgiliu[3]
Licenţiat al Facultăţii de Drept şi al Facultăţii de Litere şi Filosofie Bucureşti
Bucureşti 5 februarie 1941
D‑sale, Domnului Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Artelor, Bucureşti

dos. 1088/1941, f. 117–118)
[1] Teodor Șt. Tudoriu (n. 1913, Borzeşti, Bacău) se afla la specializare la Berlin, pentru chi‑
rurgie (domeniul obstetrică). Absolvise Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1938 şi
se afla în Germania cu o bursă a Ministerului Educaţiei de la noi începând cu 1 noiem‑
brie 1940. (Cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1080/1941, f. 113–114;
dos. 1088/1941, f. 196–197, cu alte detalii).
[2] Enea Olteanu (n. 1914, la Jabeniţa, Mureş) se afla pentru specializare în bacteriologie la
Institutul Robert Koch din Berlin, din 7 februarie 1941. (cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul
Instrucţiunii Publice, dos. 1080/1941, f. 111–112; 1088/1941, f. 202–203). În anii celui de‑al
doilea război mondial, acesta a fost medic militar, cu grad de colonel, la spitalul din Vatra
Dornei. Ulterior a ajuns director al Sanatoriului ortopedic din Agigea (cf. Ion Repede,
Însemnări din activitatea sanatoriului din Agigea, în „Dobrogea Nouă”, XV, 1962, nr. 4385,
p. 3).
[3] Virgiliu Eftimie (n. 1914) studia economia politică la Berlin. La 30 august 1941, Sextil
Puşcariu se adresează ministrului român al Educaţiei, solicitându‑se prelungirea bursei,
„din cauza cunoştinţelor insuficiente de limba germană, d‑sa nu a putut urma până acum
cu suficient folos cursurile universitare de specializare, dar a absolvit cursurile de limbă ger‑
mană pentru străini” (cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1088/1941,
132).
51
Heidelberg, den 6.2.41

Berlin‑Charlottenburg, Ahornallee 22/24
Ich danke Ihnen für Ihr Schreiben vom 31.1., und bin gerne bereit an Ihrem
Institut mitzuarbeiten, zumal die in Frage kommenden Arbeiten mich interessieren.
Ich habe mein Bakkalaureat in Rumänien abgelegt, und kam dann auf das
Dolmetscherinstitut in Heidelberg, wo ich Französisch, Rumäisch und Russisch stu‑
dierte. Wir haben hauptsächlich politische, wirtschaftliche und literarische Texte in
die Fremdsprachen, und aus den Fremdsprachen ins Deutsche übersetzt. Ausserdem
umfasst unsere Ausbildung die Landeskunde der betroffenen Länder, Deutsches und
Französisches Recht, volkswirtschaftliche Kenntnisse und Stenographie (Deutsch
und Französisch) und Maschinenschreiben.
Ich könnte am 16ten April meine Arbeit bei Ihnen aufnehmen. Für baldige
Auskunft wäre Ich Ihnen sehr dankbar.
Hochachtungsvoll
Fiechtner[1]
[A n e x ă]
Nr. 177
19. Februar 1941
Sehr Geehrtes Fräulein Fiechtner!
Ihre Mitarbeit als Übersetzerin besonder belletristischer Schriften wäre uns

willkommen. Da sich diese Art der Zusammenarbeit auch auf postalischen Wege
vollziehen könnte, dürfte es nicht nötig sein, deshalb nach Berlin zu kommen.
Dabei würden Sie das Honorar erhalten, dass die Verlagsanstalten dem Institut für
Übersetzungsarbeiten zahlen. Ich werde Ihnen probeweise nächstens einen Band
Novellen mit der Bitte schicken, das darin kenntlich gemachte Stück zu übersetzen
und es mir zusammen mit dem Buch zurückzuschicken.
Anders wäre die Sachlage, wenn Sie Übersetzungsarbeiten und Schreibmaschi‑
nenarbeiten übernehmen würden, in welchen Falle Sie nach Berlin übersiedeln
müssten.
Die Arbeitsdauer für Übesetzungen und Schreibmaschinenarbeiten würde
sich täglich auf sieben Stunden erstrecken; Ihr Gehalt würde netto 200 RM betra‑
gen.
Wir bitten Sie uns in Ihrem Antwortschreiben auch die Anschrift von Ihrem
Bruder, Herrn Dr. Hellmuth Fiechtner und wenn möglich auch die von Frl. Klara
Fiechtner mitzuteilen.
Hochachtungsvoll
Sextil Puşcariu
[Trad u c e re]
Heidelberg, 6.2.41

Vă mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră din 31.1 şi sunt bucuroasă să cola‑

borez cu institutul dumneavoastră, mai ales că proiectele în cauză mă interesează.
Mi‑am luat bacalaureatul în România şi apoi am venit la Institutul de Traduceri
de la Heidelberg, unde am studiat limbile franceză, română şi rusă. Am tradus în
principal texte politice, economice şi literare în limbi străine, şi din limbi străine în
limba germană. În plus, educaţia noastră include studii privind ţările în cauză, drep‑
tul german şi francez, cunoştinţe economice şi stenografie (germană şi franceză) şi
dactilografie.
Aş putea să încep lucrul la dumneavoastră pe data de 16 aprilie. V‑aş fi foarte recu‑
noscătoare pentru detalii prompte.
Cu stimă
Fiechtner
[A n e x ă]
Nr. 177
19 februarie 1941
Stimată Domnişoară Fiechtner!
Colaborarea dumneavoastră ca traducător îndeosebi de beletristică ar fi bineve‑

nită. Întrucât acest tip de colaborare ar putea avea loc şi prin mijloace poştale, nu ar
fi necesar să veniţi pentru aceasta la Berlin. Veţi primi onorariul pe care editurile îl
plătesc Institutului pentru traduceri. Data viitoare vă voi trimite, ca probă, un volum
de nuvele, cu rugămintea să‑mi traduceţi de acolo bucata semnalată şi să mi‑o trimi‑
teţi înapoi împreună cu cartea.
Situaţia ar fi diferită dacă aţi prelua munca de traducere şi sarcina de a dactilogra‑

fia, caz în care ar trebui să vă mutaţi la Berlin.
Durata activităţii de traducere şi dactilografiere ar fi de şapte ore pe zi; salariul
dumneavoastră net ar fi de 200 RM.
Vă rugăm să ne comunicaţi în scrisoarea dumneavoastră de răspuns şi adresa fra‑
telui dumneavoastră, domnul Dr. Hellmuth Fiechtner, şi dacă este posibil, şi pe cea a
domnişoarei Klara Fiechtner.
Cu stimă
Sextil Puşcariu

Inv. 3407, dos. 3, f. 14–15)
[1] Hildegard Fiechtner (n. 26 septembrie 1919, Sărata, Basarabia) a intrat în serviciul
Institutului la 15 aprilie 1941, ca traducătoare.
52
Nr. 155
11 februarie 1942
Domniei Sale, Domnului Ministru C. Buşilă
Ministrul Lucrărilor Publice, Bucureşti[1]
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă remite aci anexat un articol al d‑lui ing. Herwath von Renesse,
redactor şef al revistei „Rundschau Deutscher Technik”[2], despre Proiectele germane
de construcţii de locuinţe – pe care d‑sa ar dori să‑l publice (eventual în traducere româ‑
nească) într‑una din revistele tehnice din România.
Domnul von Renesse este încredinţat că în baza decretului Führerului, „Erlass
zur Vorbereitung des deutschen Wohnungsbaues nach dem Kriege”, aci ane‑
xat, problema aceasta va fi de mare actualitate îndată după război, nu numai în
Germania, ci şi în răsăritul Europei bântuit de război. De aceea d‑sa crede că ar fi
bine să se facă cunoscută problema de pe acum şi în cercurile specialiştilor noştri.
Autorul şi‑a dat asentimentul ca să se aducă articolului eventuale scurtări, unele
pasagii tratând poate prea detaliat situaţii caracteristice numai pentru oraşele mari
din Germania.
În nădejdea că această lucrare vă va interesa şi personal, în calitatea d‑voastră de
Ministru al Lucrărilor Publice, vă rog să hotărâţi în privinţa publicării într‑una din
revistele tehnice ale instituţiunilor de sub conducerea d‑voastră.
Primiţi vă rog, domnule ministru, asigurarea deosebitei mele stime,
Ing. Eugen Bodea[3]

Referent tehnic

Inv. 3407, dos. 1, f. 57)
[1] Constantin Buşilă (1877–1950) era ministru al Lucrărilor Publice în guvernul condus
de Ion Antonescu. A absolvit Școala Naţională de Poduri şi Șosele din Bucureşti (1900),
specializându‑se apoi în electrotehnică la Liège (Belgia). A fost unul din fondatorii
Institutului Român de Energie (în 1926). După război a fost arestat şi întemniţat până la
decesul său.
[2] Herwath von Renesse era un inginer german, autor în anii 1930–1940 al mai multor lucrări
îndrumătoare în diverse domenii tehnice, dar şi de conduită naţional‑socialistă (de exem‑
plu Arbeit und Waffe. Worte an Arbeiter und Soldaten, Berlin, Nordland Verlag, 1940).
[3] Eugen Bodea (n. 1902, la Viena) era inginer la Societatea de Gaz şi Electricitate din
Bucureşti, pentru ca din octombrie 1940 să figureze ca referent tehnic la Institutul Român
din Berlin. Acesta era fiul unui vechi prieten al lui Sextil Puşcariu, medicul Isidor Bodea
(1866–1938), director al Spitalului de Copii din Cernăuţi. Eugen Bodea absolvise Școala
Superioară de Electricitate din Paris, cu o specializare în hidraulică, iar după rebeliunea
legionară se înscrie la doctorat în cadrul Politehnicii din Charlottenburg, sub coordonarea
lui W. Willing. Îşi va susţine disertaţia în 1943, cu o temă din domeniul electricităţii şi al căl‑
durii. În mai 1944 a revenit în ţară, fiind concentrat ca ofiţer de rezervă, trăind evenimen‑
tele din 23–24 august 1944 în serviciul apărării capitalei, pentru ca mai apoi să emigreze în
Elveţia.
53
RUMÄNISCHES INSTITUT Berlin‑Charlottenburg 9

Nr. 161/1941 Fernruf: Sammel‑Nummer 936756
14 februarie 1941
Domnule Ministru,
Vă rog să primiţi înainte de toate cele mai calde felicitări pentru numirea d‑voas‑
tră în fruntea departamentului Educaţiei Naţionale şi Cultelor[1]. Vă doresc din toată
inima o activitate plină de rodnicie.
În cele şapte săptămâni de când mă găsesc la Berlin am putut constata aproape
zilnic cât de necesară este înfiinţarea unui institut de propagandă culturală. Din
toate părţile suntem solicitaţi să dăm informaţii sau să facem legături cu diferite
instituţii din România; revistele ne cer articole şi editorii cărţi despre România;
pentru cei ce vor să înveţe româneşte am deschis cursuri speciale; biblioteca noastră
de peste 4000 de volume începe să fie vizitată pe măsură ce terminăm inventarierea

cărţilor.
Colaboratorii mei lucrează de dimineaţa până seara, dar nu prididesc cu lucrul. De
aceea e necesar să măresc numărul lor. Am nevoie de un om de litere, care să scrie cu
uşurinţă articolele ce ni se cer de reviste, de un naturalist, care să poată da informaţii
privitoare la ştiinţele exacte, şi de un istoric, cunoscător al împrejurărilor ardelene şi
al limbii maghiare, pentru ca să putem face faţă propagandei din ce în ce mai active
a ungurilor.
Cum în art. 6 al decretului‑lege din 16 august 1940 (Mon. Of. din 17 august 1940,
pag. 4211) se prevede că „După indicaţia conducătorului institutului, ministerele şi
oricare autorităţi de stat sunt autorizate a detaşa la acest institut funcţionari publici,
care îşi păstrează în acest caz drepturile ce decurg din funcţiile lor”, vă rog să binevoiţi
să detaşaţi la Institutul din Berlin pe următorii domni:
Caius Jiga, profesor secundar în Olteniţa[2]
Vasile Băncilă, profesor secundar în Bucureşti[3]
Dr. Fritz Netolitzky, fost profesor universitar din Cernăuţi.
Cererea celui dintâi o alătur. D. Netolitzky a ieşit cu sfârşitul anului 1940 la pensie.
El va face serviciu la Institutul din Berlin şi ca traducător din româneşte în nemţeşte.
Detaşarea e necesară numai pentru ca, trăind în Germania, să poată totuşi primi pen‑
sia din ţară. Plata suplinitorilor pentru profesorii Băncilă şi Jiga va trebui să cadă în
sarcina Ministerului Educaţiei.
A doua chestiune de mare importanţă pentru propaganda românească în
Germania este ocuparea posturilor de lectori de limba română la Universităţile care
au sau au avut, sau doresc să aibă lectorate. Dl. prof. Gamillscheg vă va prezenta lista
candidaţilor asupra cărora am căzut de acord cu dânsul ca cei mai potriviţi, adică:
pentru Berlin, la Facultatea de Litere şi Auslandwissenschaftliche Fakultät (dacă
actualul lector V. Luţă va fi rechemat) d‑nii Al. Dima, inspector şcolar la Sibiu, şi
I. Constantinescu, asistent la Muzeul Limbii Române din Sibiu; la Viena dl. [Ovidiu]
Papadima, profesor secundar, actualmente bursier în Germania; pentru München dl.
Mateica, care în prezent ocupă acest post. Pentru Frankfurt a.M. şi Köln sunt luaţi
în considerare d‑nii Duzinchevici, asistent la Institutul de Istorie Naţională din
Sibiu[4], şi E. Cioran, profesor secundar[5].
Aceşti lectori nu numai că vor deveni propagandişti activi ai culturii româneşti în
cele mai importante oraşe universitare germane, în strânsă legătură cu Institutul din
Berlin, ci vor fi şi conducătorii fireşti ai studenţilor români înscrişi la universităţile
respective.
Am făcut la Berlin, în Ministerul Educaţiei Naţionale, paşii necesari pentru obţi‑
nerea acestor lectorate. Cea mai mare dificultate constă în faptul că lectorii – care
au şi îndatoriri sociale – nu pot trăi în Germania cu leafa ce le‑o dau Universităţile.
De aceea e nevoie ca Ministerul Educaţiei din Bucureşti să le aplice la toţi acelaşi
tratament ca actualului lector de la Berlin, dl. V. Luţă, anume să fie detaşaţi cu leafă
întreagă de profesori sau asistenţi şi să li se dea din partea Băncii Naţionale favorul
de schimb ca studenţilor.
Deoarece lectorii nu vor putea funcţiona în anul universitar care începe în aprilie,
decât dacă numirea lor se va face la începutul lui martie, vă rog, domnule ministru, să
binevoiţi să faceţi transferarea lor cât mai neîntârziat.
Cu expresia celei mai înalte stime

Sextil Puşcariu
Domniei Sale, Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale, Bucureşti

dos. 1075/1941, f. 392–393)
[1] Este vorba de numirea lui Ion Petrovici (1882–1972) ca ministru al Educaţiei Naţionale,
Cultelor şi Artelor, la 5 decembrie 1941 (în funcţie până la 23 august 1944). Petrovici era
profesor de filosofie la Universitatea din Iaşi, un fel de „voiajor politic”, trecând pe la vreo
cinci partide politice, fiind astfel propulsat de patru ori în fruntea unor ministere.
[2] Caius T. Jiga (1907–1969) era absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj, între 1931
şi 1941 fiind profesor secundar. În acest an, 1941, a fost numit lector la Salonic (Grecia), dar
se afirmase deja printr‑o Antologie spaniolă (Cluj, 1940). Jiga a publicat mai apoi Însemnări
din trecutul oraşelor Transilvaniei: saşii şi ungurii din Cluj, în „Revista Istorică Română”, XIII,
1943, fasc. II, p. 67–71, în care descrie începutul „deznaţionalizării” saşilor din Cluj de către
maghiari încă din vremea cancelarului Csáki Mihály (1568). De altfel, în acelaşi periodic,
Caius Jiga a recenzat câteva lucrări maghiare referitoare fie la originea românilor arde‑
leni, fie la istoria politică a Transilvaniei în veacurile XVI‑XVII, fie în legătură cu ceangăii
din Bucovina. Trebuie menţionat faptul că era un bun cunoscător al limbilor germană şi
maghiară. Spre sfârşitul conflagraţiei, Jiga a fost numit lector la Universitatea din Berlin,
trecând apoi la cea din Innsbruck. După războiul mondial, Caius Jiga a mai publicat studii
de bibliografie şi istoria medicinii în Ardeal, în 1945 aflându‑se într‑o „misiune ştiinţifică”
la Budapesta pentru a face cercetări în „problema satului românesc în literatura sociologică
ungară”, o vreme lucrând la Institutul de Studii Sud‑Est Europene din Bucureşti. (cf. Arh.
St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 4468/1945, f. 154; dos. 4494/1945, f. 109–
111, 217).
[3] Vasile Băncilă (1897–1979) absolvise liceul la Brăila, în 1916, pentru ca imediat să lupte ca
voluntar în primul război mondial, în urma căruia va purta o invaliditate întreaga viaţă.
Studiază filosofia la Universitatea din Bucureşti, devine apoi bursier al Școlii Române de la
Paris, profesând multă vreme în oraşul natal, Brăila, dar afirmându‑se totodată prin impor‑
tante lucrări de filosofie şi prin eseistică în revistele vremii. În perioada guvernării legio‑
nare a fost numit director al învăţământului secundar în cadrul Ministerului Educaţiei,
pentru ca imediat după rebeliune să se restabilească în oraşul natal. (Printre legionari se
vorbea de faptul că în 21 ianuarie 1941, cu ocazia rebeliunii, Băncilă şi Traian Herseni s‑ar
fi prezentat lui Mihai I la Sinaia, rugându‑l să intervină în favoarea Legiunii). Propunerea
din documentul de faţă, de cooptare a lui Băncilă la Institutul Român din Berlin, vine toc‑
mai în această etapă de retragere în oraşul de pe Dunăre, dar cum de la sine se înţelege noul
regim antonescian refuză propunerea lui Puşcariu. Vezi Valentin Popa, Vasile Băncilă. Omul
şi filosoful, Brăila, Muzeul Brăilei/Edit. Istros, 2006.
[4] Gheorghe I. Duzinchevici (1904‑) absolvise Facultatea de Litere din Iaşi, pentru a se
specializa apoi în slavistică, la Lvov, unde îşi va susţine şi doctoratul (1932). Între 1934–
1937 a fost profesor de limba polonă la Institutul Sud‑Est European din Bucureşti, fiind
adus apoi de Al. Lapedatu ca asistent la Institutul de Istorie Naţională din Cluj. De la
1 septembrie 1942 Duzinchevici a fost delegat să gireze direcţia Arhivelor Statului din
Cernăuţi, iar mai târziu va ajunge director al Arhivelor Statului din Sibiu, afirmându‑se
în studiul relaţiilor româno‑polone şi istoria modernă a României. În primăvara lui
1941, datorită opoziţiei lui I. Lupaş ca Gh. Duzinchevici să fie promovat în ierarhia
universitară, acesta din urmă a acuzat public pe cel dintâi de nepotism, pentru că‑şi
angajase fiica, pe Hortensia. Deşi ancheta a stabilit temeinicia acuzaţiilor formulate
de Duzinchevici, Ministerul Educaţiei a sancţionat – la cererea lui Lupaş – cu „avertis‑
ment” pe Duzinchevici, mutându-l la Arhivele Statului din Iaşi. Însă ca o culme a ironiei,
pe postul vacant de bibliotecar al Institutului de istorie universală – în urma demisiei
Minodorei Duzinchievici (soţia lui Gh. Duzinchevici din 1942) – a fost adus Ioan Domşa
(de la 1 februarie 1943), fost funcţionar la Direcţia Clinicilor Universitare din Cluj, dar soţ
al Aureliei Lupaş, nepoată a universitarului Ioan Lupaş. (Vezi Arh.St.Cluj, Facultatea de
litere. Corespondenţă, dos. 353/1941).
[5] Emil Cioran (1911–1995) era absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti (1932), unde
fusese coleg cu C. Noica. Între 1933–1935 s‑a aflat pentru specializare la Berlin şi München,
ca bursier al Fundaţiei Alexander von Humboldt. Revenit în ţară, Cioran îşi ocupă tim‑
pul cu gazetăria, fiind o vreme profesor de filosofie la Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov,
pentru ca în 1937 să devină bursier al statului francez la Paris. De la 1 februarie 1941 va fi
numit consilier cultural, diurnist (şi nu „ataşat cultural”, cum apare în diverse locuri), pe
lângă Legaţia română de la Paris, care legal funcţiona însă la Vichy, după ocuparea unei
bune părţi din Franţa de către trupele naziste. La finele războiului se stabileşte în Hexagon,
având o activitate scriitoricească de notorietate. (Vezi Irina Nastasă‑Matei, Emil Cioran în
peregrinatio academica, 1933–1945, în „Anuarul Institutului de Istorie George Bariţiu”, LI,
2012, p. 241–253).
54
Nr. 157/1941 14 februarie 1941
Institutul Român din Germania având nevoie de un referent şi colaborator tehnic,

ne‑am adresat d‑lui ing. E. Bodea, care s‑a şi prezentat la Institutul nostru pe data de
1 februarie 1941 pentru a funcţiona una lună cu titlul de încercare.
Constatând că domnia sa satisface pe deplin nevoile Institutului nostru şi că va
putea aduce preţioase servicii atât ţării, cât şi Institutului Român din Germania prin
întinsele d‑sale legături cu diverse personalităţi tehnice germane şi prin cunoştinţele
de specialitate şi numărul mare de limbi străine pe care le posedă, vă rugăm ca în
baza art. IV din Legea pentru organizarea Institutului Român din Germania, publi‑
cată în „Monitorul Oficial” no. 189 din 17 august 1940, prin care „după indicaţiunea
conducătorului Institutului, ministerele şi oricare autorităţi sunt autorizate a detaşa
la acest Institut funcţionari care‑şi păstrează în acest caz drepturile ce decurg din
funcţiunile lor”, să binevoiţi a dispune detaşarea d‑lui ing. E. Bodea la acest Institut
pe timp de un an.
Sextil Puşcariu
Preşedintele Institutului Român în Germania
D‑sale d‑lui Director General al Societăţii de Gaz şi Electricitate, Bucureşti

Inv. 3407, dos. 1, f. 51)
55
No. 531/941
19 februarie 1941
REFERAT
Domnule Ministru,
Ca urmare a convorbirilor avute cu diferite personalităţi politice, am ajuns la anu‑

mite convingeri despre felul cum trebuie făcută propaganda în Germania.
Propunerile mele, în ce priveşte modul cel mai eficace pentru a combate pro‑
paganda maghiară, cât şi diferitele alte sugestii, au fost transmise Ministerului
Propagandei prin rapoartele no. 494 din 7.X.40, 502 din 12.X.40, 512 din 19.X.40 şi 513
din 22.X.40. Afară de aceste rapoarte scrise, când credeam că este nevoie de o soluţio‑
nare urgentă din partea Ministerului, a unor propuneri ale mele, le comunicam tele‑
fonic Ministerului. Acest procedeu este necesar, deoarece curierii care duc rapoartele
noastre scrise nu pleacă de la Berlin decât de două ori trei ori pe lună.
Îmi permit, domnule ministru, să vă comunic însă că la niciunul din rapoartele
mele nu am primit până astăzi vreun răspuns. Din acest motiv, situaţia mea aici este
foarte grea, căci neprimind sprijinul Ministerului Propagandei, orice acţiune a mea
nu avea decât un efect foarte diminuat.
Îmi permit să vă citez următoarele exemple:
1) La intervenţia mea, una dintre cele mai însemnate personalităţi ziaristice, dl. dr.
Karl Megerle[1], a scris un articol în „Berliner Börsenzeitung”[2] despre România. În
urma sugestiei d‑sale personale, am rugat Ministerul Propagandei ca acest articol să fie
comentat câteva zile în şir în presa românească în articole de fond. Acest lucru nu s‑a
făcut, presa noastră s‑a mulţumit a publica doar articolul în traducere. La cererea repe‑
tată a d‑lui dr. K. Megerle, de a‑i prezenta ziarele româneşti care au comentat articolul
d‑sale, nu i‑am putut satisface această dorinţă. Acelaşi lucru s‑a întâmplat şi cu un arti‑
col publicat în „Südost‑Echo”[3], de un bun prieten al României, dl. dr. Rudolf Fischer.
2) Primind asigurarea atât din partea d‑lui ministru Schmidt[4], cât şi a d‑lui
prof. dr. Karl Bömer[5], că presa germană va publica 2–3 articole lunar, privitoare
la România şi semnate de personalităţi marcante române, am comunicat acest lucru
Ministerului Propagandei, care nu mi‑a trimis decât un singur articol al d‑lui minis‑
tru Constant, care a şi fost publicat. În urma lipsei de interes arătată acestei pro‑
puneri, nu ştiu dacă astăzi am mai putea răspunde la această ofertă şi dacă o nouă
cerere a mea va fi primită cu aceeaşi solicitudine. La intervenţia mea, „Europäische
Revue”[6] a decis să scoată un număr special despre România. Din partea României
mi s‑a cerut un articol politic scris de dl. general Antonescu, un articol despre rela‑
ţiile culturale româno‑germane, scris de d‑voastră, şi un articol scris de o personali‑
tate marcantă despre evoluţia politică a României din ultimii ani, restul articolelor
urmând să fie scrise de către personalităţi germane. Acest lucru l‑am comunicat tele‑
fonic la Bucureşti. Cum revista trebuie să apară la sfârşitul lunii martie, am fost între‑
bat dacă Ministerul Propagandei, Direcţia respectivă, mi‑a comunicat vreun răspuns.
Și de data aceasta a trebuit să dau un răspuns evaziv, deoarece n‑am primit încă nici
confirmarea şi nici respingerea ofertei, ce mi s‑a făcut.
4) Deoarece de câte ori se întâmplă un eveniment important în Germania, zia‑
rele, pentru a scoate în evidenţă însemnătatea acestui fapt, publică ecourile presei
din lumea întreagă, niciodată printre acestea nu figurează presa românească. Motivul
este că ziarele româneşti publică prea târziu comentariile lor. Pentru a nu da impresia
că presa română rămâne indiferentă faţă de evenimente care interesează Germania şi
deoarece presa germană nu publică decât în ziua următoare a evenimentului ecourile
din presa mondială, am propus de repetate ori următoarea soluţie:
Ministerul Propagandei va interveni pe lângă directorii de ziare ca să prezinte arti‑
colele respective încă nepublicate, iar aceste articole, fiind predate corespondenţilor
germani, cu remarca că acelea vor apărea necondiţionat în ziua următoare în ziare, ei
vor putea transmite la timp acest ecou al presei bucureştene, astfel că în ziarele ger‑
mane vor apare şi părerile presei româneşti despre evenimentul respectiv. Cum această
soluţie sau alta pentru înlăturarea acestei lipse nu s‑a făcut, numai noi continuăm a nu
fi prezenţi în coloanele ziarelor, când acelea reproduc ecourile presei mondiale.
5) Din iniţiativă proprie, după arbitrajul de la Viena[7], am scos un buletin în care au
fost redate masacrele ungurilor săvârşite în Ardeal. După trei numere însă, la intervenţia
Legaţiei Maghiare pe lângă Ministerul de Externe german, a trebuit să încetez apariţia
buletinului. Ministerul de Externe german însă, la insistenţele mele, mi‑a comunicat că
pot să continui cu scoaterea buletinului informativ, însă cu condiţia de a nu publica infor‑
maţii care ar putea da naştere la o polemică. Că buletinul, sub forma în care am continuat
a‑l scoate, şi‑a atins scopul, o dovedesc o serie de scrisori primite de la profesori univer‑
sitari, care mă rugau să continui a le trimite acest buletin. Pentru continuarea editării
lui, avem nevoie de fonduri (maşină de scris, dactilografă, hârtie specială etc.). La această
cerere a mea, dl. ministru Constant mi‑a comunicat verbal să încetez apariţia buletinului.
6) În repetate rânduri am atras atenţia că pentru a combate propaganda maghiară,
care a căutat să ne discrediteze, susţinând că suntem un popor barbar, fără civilizaţie şi
cultură şi lipsiţi de capacitatea de a conduce un stat, cred că cel mai bun argument con‑
trariu este să se publice operele autorilor români, în traduceri bune, să se facă lucrări
de istoria, civilizaţia şi cultura românească şi se vor depune toate străduinţele ca per‑

sonalităţi marcante germane, prin invitaţii ce li se vor trimite, să aibă posibilitatea să
cunoască România. Afară de acestea, am atras atenţia că orice material de propagandă
în Germania nu poate fi răspândit decât dacă se prezintă din punct de vedere tehnic în
condiţii impecabile. În loc ca să primesc un astfel material de propagandă, am primit
broşuri, unele chiar în limba franceză, cărţi poştale ilustrate, pe scurt, un material de
propagandă ce nu poate fi opus materialului propagandei maghiare.
7) Ministerul Propagandei ne trimitea bilunar un buletin economic şi financiar,
editat în limba franceză. La repetatele mele intervenţii, de a fi scris în limba germană,
deoarece nu se poate răspândi în limba franceză un buletin în Germania, Ministerul
Propagandei a continuat să ni‑l trimită tot în limba franceză, iar la ultima mea comu‑
nicare, că nu pot distribui în nici un caz acest buletin, în loc să‑mi fie trimis în limba
germană, nu l‑am mai primit deloc.
Domnule Ministru, acestea sunt numai unele din propunerile mele, care necesi‑
tau însă o urgentă rezolvare şi care n‑au fost satisfăcute şi care ilustrează dificultăţile
pe care le întâmpin zilnic.
Domnule Ministru, cu onoare vă rog să apreciaţi, şi dacă credeţi, vă rog, să dis‑
puneţi urgenta soluţionare a următoarelor propuneri: Cred că este foarte necesar să
invitaţi în România pe dl. ministru plenipotenţiar dr. Paul Schmidt, şeful Presei din
Ministerul de Externe German, un colaborator intim şi foarte apreciat al Ministrului
de Externe German; afară de acesta v‑aşi ruga să invitaţi, dar nu în acelaşi timp şi nu
împreună, pe dl. prof. dr. Karl Bömer, şeful Presei Externe din Ministerul Propagandei,
un intim colaborator a d‑lor dr. Dietrich[8] şi dr. Goebbels[9]. Totodată, vă rog să
interveniţi să se acorde de urgenţă următoarele decoraţii:
Ministru Plenipotenţiar cl. I. dr. Paul Schmidt, Coroana României, Mare Cruce;
Prof. dr. Karl Bömer (dacă nu se poate aceeaşi Coroana României, cel puţin Mare
Ofiţer al Stelei României);
Dr. Karl Megerle (membru al Reichstagului german), Mare Ofiţer al Coroanei
României;
Dr. Rudolf Fischer (Politischer Leiter de la Transcontinet şi Hauptschriftleiter de
la „Südost‑Echo”), Mare Ofiţer al Coroanei României;
Dl. Alfred Schuller (mare industriaş care a livrat maşinile pentru instalarea
Monetăriei noastre şi care este cel mai intim prieten a d‑lui ministru plenipotenţiar
Schmidt), Comandor al Coroanei României.
Cu decoraţiuni Steaua României, în grad de ofiţer, pe dl. dr. Babin, referent pen‑
tru România din Ministerul Propagandei, secretar de Legaţie Selle, referent pentru
România din Ministerul de Externe, şi dl. secretar de Legaţie dr. Erwin Wolff, fost
membru în Comisia de anchetă în Ardeal, care s‑a constituit după arbitrajul de la Viena.
Domnule Ministru, atât Ministerul de Externe German, cât şi Ministerul
Propagandei, în dorinţa de a avea un lot de ziarişti cât mai important din ţările amice
Germaniei, dar în acelaşi timp ziarişti cu suprafaţă, mi‑au propus de repetate ori să
intervenim pentru ca Ministerul Propagandei Român să trimită ca corespondenţi ai zia‑
relor mai importante din ţară un număr de 4–6 ziarişti serioşi şi care să practice exclu‑
siv meseria de ziarist, angajându‑se Ministerul Propagandei German, în cazul în care
ziarele noastre nu sunt în stare să le dea o leafă suficientă, care aici este apreciată pen‑
tru un ziarist neînsurat la cca. 1.500 Rm. lunar, să completeze cu un ajutor lunar suma
ce respectivii ziarişti ar primi‑o de la ziarele româneşti. Până astăzi, deşi în repetate
rânduri am arătat nevoia de a fi reprezentaţi în Germania de ziarişti serioşi, totuşi nu
am primit de la Ministerul Propagandei nici un răspuns. Vă rog, domnule ministru, să
apreciaţi şi să decideţi. Ca titlu informativ vă comunic că iugoslavii au 5 ziarişti de mâna
întâi, iar bulgarii 3, afară de un număr foarte mare de ziarişti mai puţin importanţi.
Domnule ministru, îmi este penibil să vă aduc la cunoştinţă că dintre toţi şefii de
secţiuni ai Legaţiei Române din Berlin (adică Ataşatul Militar, Ataşatul Comercial şi
Consulul General), numai consilierilor de Presă şi Cultură li s‑a redus leafa în luna
decembrie cu aproape 10.000 lei, astfel că afară de Șeful Misiunii, Ataşatul Militar,
numai Șeful Presei şi Șeful Serviciului Cultural au obligaţiuni de reprezentare, obli‑
gaţiuni care îi pun în contact zilnic cu oameni ai căror poziţie socială obligă pe aceşti
doi din urmă la cheltuieli, care nu sunt deloc [mici] în raport cu leafa pe care o pri‑
mesc. În urma dispoziţiunilor luate, am ajuns în situaţia că atât Consulul General,
cât şi Ataşatul Comercial, care nu au pe departe aceleaşi obligaţiuni de reprezentare,
au lefuri cu mult mai mare decât noi. Totodată, vă rog domnule ministru să binevoiţi
a dispune încadrarea mea definitivă ca Consilier de Presă cl. I, deoarece Societatea
„Astra”, prin noua ei conducere şi îndată după demisia d‑voastră, m‑a concediat.
Domnule ministru, cred că ar fi necesar să trimiteţi o scrisoare d‑lui dr. Dietrich,
prin care să‑i aduceţi la cunoştinţă că menţineţi decizia luată de dl. ministru Con‑
stant, ca România să se asocieze şi să facă parte din „Asociaţia Internaţională a Zia‑
riştilor” pe care dl. dr. Dietrich a întemeiat‑o la München. Cum d‑sa ţine foarte mult
la reuşita acestei interprinderi a d‑sale, cred că va fi măgulit dacă va primi această
scrisoare, pe care vă rog, conform uzanţelor de aici, să mi‑o trimiteţi mie, ca eu s‑o
predau personal d‑lui dr. Dietrich.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea prea înaltei mele consideraţiuni.
Ovid Ciordaş
Consilier de Presă

Informaţii, dos. 809/1940–1941, f. 17–23)
[1] Karl Megerle (1894–1972) era un jurnalist şi politician nazist. Veteran al primului război
mondial, şi‑a trecut doctoratul în 1922 la Universitatea din Tübingen, devenind apoi jur‑
nalist pentru revistele „Berliner Börsenzeitung”, „Rheinfront”, „Deutsches Volkstum”,
„Westfälische Landeszeitung” ş.a. Membru din mai 1933 al Partidului Nazist, va lucra din
1934 în cadrul Ministerului Propagandei, unde va deţine funcţia de responsabil pentru
activitatea de propagandă nazistă în Viena (aşa‑numitul „Birou Megerle”). Din 1939, Karl
Megerle a deţinut şi funcţia de expert în domeniul propagandei în cadrul Ministerului de
Externe. Din 1938 a fost membru al Parlamentului nazist. În anii 1960 a fost anchetat pen‑
tru implicarea sa în măsurile de exterminare a populaţiei evreieşti, dar nu a fost pus sub
acuzare.
[2] „Berliner Börsenzeitung” era un cotidian naţional‑liberal german înfiinţat în 1855 de
Hermann Killisch von Horn. Apărea dimineaţa şi seara, iniţial ca un ziar economic, căpă‑
tând repede un caracter deopotrivă politic, cultural şi chiar monden. Din 1921 până în
1930 redactor şef al cotidianului va fi Walter Funk, viitorul secretar de stat în Ministerul
Propagandei, ministru al economiei nazist şi viitor preşedinte al Băncii celui de‑al Treilea
Reich. Având tot mai puţini cititori în perioada nazistă, ziarul va fuziona în 1944 cu
„Deutschen Allgemeinen Zeitung”, încheindu‑şi complet existenţa în aprilie 1945.
[3] „Südost‑Echo” era un ziar economic nazist publicat la Viena în perioada 1939–1945.
[4] Paul Schmidt (1899–1970) era traducătorul principal din cadrul Ministerului de Externe
German. Angajat în această calitate încă din 1924, Schmidt a fost cel care a realizat traduce‑
rile în cadrul celor mai importante întâlniri la care au luat parte oficialii nazişti. În calitatea
sa el a asigurat, spre exemplu, traducerile de la întâlnirile cu ocazia semnării Tratatului de
la Locarno sau a Conferinţei de la München. Tot el a fost prezent la întâlnirea din 12 iunie
1941 dintre Adolf Hitler şi Ion Antonescu (Hitler vorbind germană şi Antonescu franceză),
în care s‑a discutat despre exterminarea evreilor din România (cf. Jean Ancel, The History
of the Holocaust in Romania, Lincoln, University of Nebraska Press, 2011, p. 214; despre Paul
Schmidt vezi şi rapoartele din Arh.St.Bucureşti, Ministerul Propagandei Naţionale, inv. 2905,
Direcţia Propagandă, dos. 2806/1941–1943, f. 365–374). Schmidt a fost încarcerat în peri‑
oada 1945–1948, servind în 1946 drept martor al acuzării la Procesele de la Nuremberg.
(Paul Schmidt, Statist auf diplomatischer Bühne, 1923–45. Erlebnisse des Chefdolmetschers im
Auswärtigen Amt mit den Staatsmännern Europas, Bonn, Athenäum Verlag, 1949, din care
părţi sunt cuprinse şi în Idem, Hitler’s interpreter, ed. R.H.C. Steed, Melbourne, William
Heinemann, 1952).
[5] Karl Bömer (1900–1942) era un politician nazist ce luptase în primul război mondial, fiind
apoi membru al Freikorp Münsterland în perioada 1918–1920. În anii 20 a lucrat în domeniul
bancar şi ca jurnalist. În 1926 a devenit director al Departamentului pentru străinătate din
cadrul Deutschen Institut für Zeitungskunde (Institutul German de Jurnalism) din Berlin. S‑a
remarcat prin susţinerea a numeroase prelegeri şi publicarea unor lucrări fundamentale în
domeniul jurnalisticii. În 1932 a devenit membru al Partidului Nazist, iar după preluarea pute‑
rii de către Adolf Hitler a fost numit director al departamentului de presă al DAAD, iar apoi
director al aceluiaşi departament din cadrul Biroului de Politică Externă al NSDAP (condus
de Alfred Rosenberg). În 1937 a obţinut poziţia de profesor al Universităţii din Berlin, iar
în 1940 a devenit director al departamentului pentru Presă Externă din cadrul Ministerului
Propagandei. Ca urmare a unei gafe diplomatice, a fost condamnat în 1941 la trei ani de închi‑
soare, pentru ca în 1942 să fie trimis pe Frontul de Est, unde a şi murit în luna mai.
[6] „Europäische Revue” era o revistă lunară, iniţial conservatoare, funcţionând ca organ de
presă al „Europäischer Kulturbund” (Liga Culturală Europeană). Periodicul a apărut între
1925–1944, iar în paginile ei au publicat, printre alţii: Leo Baeck, Thomas Mann, Rainer
Maria Rilke, Carl Schmitt, Werner Sombart, Paul Valéry, Winston Churchill, Aldous
Huxley, José Ortega y Gasset, Carl Gustav Jung etc. După 1933 a devenit o publicaţie
nazistă, fiind subordonată Ministerului Propagandei şi servind în special intereselor pro‑
pagandistice ale celui de‑al Treilea Reich în afară. Pentru mai multe vezi Guido Müller,
Europäische Gesellschaftsbeziehungen nach dem Ersten Weltkrieg. Das Deutsch‑Französische
Studienkomitee und der Europäische Kulturbund, München, Oldenbourg Verlag, 2005.
[7] Este vorba de al doilea arbitraj de la Viena, din 30 august 1940, în prezenţa lui Mihail
Manoilescu – ministrul nostru de Externe –, în urma căruia nord‑vestul Transilvaniei
revine sub autoritatea statului maghiar. De altfel, la data menţionată, Consiliul de Coroană
al României a acceptat acest arbitraj.
[8] Jacob Otto Dietrich (1897–1952) era un jurnalist german care în 1929 s‑a înscris în Partidul
Nazist. Devenit repede unul dintre apropiaţii lui Hitler, a deţinut din 1931 funcţia de
director al departamentului de presă al partidului. În 1932 a intrat în SS, urcând până în

1941 la cel mai înalt rang, de ofiţer superior, în cadrul acestei organizaţii. Din 1937, Dietrich
a fost şi director al departamentului de presă al guvernului. Din aceste poziţii, el gestiona
toate publicaţiile partidului, fiind un pion esenţial al propagandei naziste. Judecat în cadrul
proceselor de la Nuremberg, a fost condamnat în 1949 pentru crime împotriva umanităţii,
fiind însă eliberat la scurtă vreme, în 1950. În perioada detenţiei şi‑a scris memoriile: The
Hitler I Knew (publicate pentru prima dată la Londra, la Editura Methuen, în 1957).
[9] Joseph Goebbels (1897–1945) a fost ministrul propagandei în cel de‑al Treilea Reich.
Antisemit convins, unul dintre cei mai apropiaţi adepţi şi colaboratori ai lui Adolf Hitler,
s‑a înscris în Partidul Nazist încă din 1924 (fiind membrul cu numărul 8762). A devenit, în
1926, lider al secţiei din Berlin a partidului, iar din această poziţie a dezvoltat un interes
în utilizarea propagandei pentru a câştiga noi adepţi ai partidului. În perioada 1933–1945
a condus Ministerul Propagandei, iar din 23 iulie 1944 a deţinut şi funcţia de Ministru
Plenipotenţiar pentru Războiul Total. Goebbels s‑a sinucis, împreună cu soţia şi cei şase
copii pe 1 mai 1945, în acelaşi buncăr în care Hitler îşi pusese capăt vieţii cu doar o zi îna‑
inte.
56
3 martie 1941
Domnule Ministru,
Scopul principal al propagandei în Germania fiind înlăturarea credinţei care a

prins rădăcini aici în urma propagandei maghiare că România este o ţară înapoiată
în toate domeniile, am onoare a vă supune spre examinare şi urgentă soluţionare a
următoarelor propuneri:
1. Este necesar ca în presa germană să apară cât mai multe articole despre România,
care scoţând în evidenţă noile măsuri reformatoare sau tratând subiecte economice,
culturale etc. vor contribui mult la formarea unei adevărate judecăţi despre România.
Este însă necesar ca aceste articole să fie semnate de personalităţi de seamă. Prima
condiţie însă ca să reuşesc a le face să apară în presa de aici este să nu aibă un aer prea
accentuat de propagandă, ci să păstreze mai mult un caracter pur informativ.
2. Cred că este necesar ca Ministerul Propagandei să găsească un mijloc de cola‑
borare efectivă între Serviciul nostru Cultural şi Institutul nostru de Cultură de aici,
făcând pentru acesta din urmă un program de activitate lunară, iar şeful Serv. de
Presă să aibă autorizaţia dvs. ca ori de câte ori are nevoie de date ori articole de spe‑
cialitate să le poată cere, iar Institutul să fie obligat a le furniza. Deşi până astăzi, fără
să am această autorizaţie, institutul mi‑a acordat sprijinul său cel mai larg, cred însă
că pentru o bună organizare este nevoie de această directivă a dvs.
Tot pentru reuşita unei bune propagande este necesar să se stabilească de către
dvs. câmpul de activitate, cât şi până la ce grad depind unele de altele Serviciul de
Presă, Serviciul Cultural şi Institutul de Cultură.
3. Reeditarea de către Serviciul de Presă a buletinului informativ, suprimat în

ultima vreme. Conţinutul buletinului va fi format din rezumate din ziare româneşti,
informaţii din radio sau primite direct de la Minister. Pentru nevoile buletinului şi
pentru a se putea vinde prin chioşcurile centrale din Berlin ziare româneşti, acestea
vor fi trimise zilnic cu avionul.
Pentru propaganda turistică:
1. Să se traducă în limba germană reviste ca: „România” (editată de Oficiul
Naţional de Turism Român), care apărând în condiţii excelente ar avea aici un mare
succes propagandistic dacă textul ar fi în limba germană. Eventual s‑ar putea întrebu‑
inţa clişeele pentru reeditarea numerelor vechi în limba germană.
2. Cum cea mai mare atracţie pentru germani reprezintă posibilităţile de vână‑
toare din România, cred că ar fi necesar ca pentru sezonul ce vine să se stabilească
de pe acum 3–4 centre de vânătoare, în care hotelurile şi restaurantele vor trece sub
controlul Ministerului, pentru ca din punct de vedere al confortului şi al civilizaţiei
aceste hoteluri să nu lase nimic de dorit. Căci nu trebuie să trecem cu vederea faptul
că ungurii în propaganda lor, pentru a dovedi lipsa de civilizaţie românească, dau
mereu ca exemplu starea de murdărie şi lipsa de confort a restaurantelor şi hoteluri‑
lor noastre din provincie (Galaţi, Brăila etc.).
Pentru ca germanii să ne aprecieze trebuie să ne cunoască, iar prin bogăţiile şi
frumuseţile noastre naturale să‑i atragem. Cred că este necesar în acest scop să se
invite o seamă de personalităţi, iar în afară de acestea pentru toţi care vor să vină în
România să se organizeze un sistem de preţuri pe CFR, în restaurante, hoteluri etc.,
care să le dea posibilitatea să‑şi petreacă o scurtă vacanţă în condiţii cu mult mai
favorabile decât în Germania.
Pentru a combate pe teren cultural şi artistic propaganda maghiară este nevoie să
se editeze de urgenţă:
1. Traduceri în limba germană a operelor mai însemnate.
2. Studii istorice, culturale, economice.
Un mijloc foarte eficace de propagandă este şi filmul cultural românesc, care ar
putea să fie rulat de către cinematografele mai importante din Germania.
Pentru ca muzica românească să pătrundă în toate straturile poporului german,
afară de concertele date de către societăţile muzicale româneşti este absolut necesară
imprimarea pe discuri a câtorva compoziţii româneşti, care să fie donate societăţilor
de radio‑difuziune din Germania şi la o serie de personalităţi amatoare de muzică.
Institutul de Cultură ar trebui să organizeze lunar conferinţe cu personalităţi mar‑
cante din lumea culturală din România.
Domnule ministru, cum acum câteva zile am primit din nou material de propa‑
gandă inutilizabil, deoarece pe lângă faptul că din punct de vedere tehnic lasă foarte
mult de dorit, sunt scrise în limba franceză. Din această cauză îmi permit pentru ori‑
entarea dvs. a vă aduce la cunoştinţă următoarele:
În repetate rânduri mi s‑a atras atenţia de către personalităţi foarte importante că
materialul de propagandă maghiar se prezintă totdeauna, din punct de vedere tehnic,
în condiţii excepţional de bune şi este scris totdeauna în limba germană, pe când
materialul de propagandă românesc este cu mult inferior.
Afară de aceasta, mi s‑a atras atenţia că, în urma aderării noastre la Pactul
Tripartit[1], nu mai putem duce o politică făţişă contra Ungariei, ci prin toate mijloa‑
cele ce ne stau la dispoziţie să căutăm ca în mod indirect să influenţăm opinia publică
germană.
În legătură cu acest lucru, cred domnule ministru că ar fi foarte necesar ca de pe
acum să se strângă tot materialul pentru a se scoate un volum la momentul oportun,
prin care să se dovedească politica de duplicitate pe care o duce guvernul maghiar şi
în special să se strângă materialul de propagandă maghiar, care şi astăzi se adresează
opiniei publice engleze şi americane.
Primiţi, vă rog domnule ministru, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
Consilier de Presă
Ovid Ciordaş
Domniei sale, Domnului Ministru al Propagandei

Informaţii, dos. 809/1940–1941, f. 24–26)
[1] Pactul Tripartit fusese semnat la Berlin pe 17 septembrie 1940, de către Germania, Italia
şi Japonia, fiind vorba de o alianţă politico‑militară (Axa Berlin‑Roma‑Tokyo), la care au
aderat Ungaria şi România (pe 20 şi, respectiv, 23 noiembrie 1940), Bulgaria alăturându‑se
mai târziu, pe 1 martie 1941.
57
Nr. 251/941
3 martie 1941
Domnule director general şi stimate coleg,
Dl. inginer Eugen Bodea, care funcţionează de la 1 februarie 1941 la Institutul

Român din Germania ca referent tehnic, mă informează că i s‑a refuzat din partea
Consiliului de Administraţie al Societăţii de Gaz şi Electricitate din Bucureşti, pe care
dvs. o conduceţi, prelungirea concediului de studii cerut de d‑sa pentru un an.
Îmi iau voia să vă informez asupra angajamentului d‑lui Bodea la Institut şi asu‑
pra rolului care‑i revine aici.
Institutul Român întemeiat prin decretul‑lege de la 16 august 1940 face propa‑
gandă culturală în Germania. Deşi existăm numai de câteva luni, am izbutit prin
cunoştinţe vechi şi prin legături noi ce ni le‑am creat să interesăm cercuri din ce în ce
mai [largi] pentru ţara noastră. Zilnic suntem solicitaţi să dăm instituţiilor şi parti‑
cularilor informaţiuni din toate domeniile despre România.
Mi‑a fost foarte greu să găsesc în ţară un inginer bine pregătit cu cunoştinţe de
limba germană şi cu legături la Berlin, care să‑şi lase pentru un timp mai îndelungat
situaţia din România pentru ca să facă servicii dezinteresat de propagandă culturală
aici. De aceea am fost foarte bucuros când dl. E. Bodea, pe care l‑am cunoscut de când
era copil, mi‑a spus că având dreptul după zece ani de serviciu la un concediu de un
an, s‑a hotărât să vină la Berlin.
La 6 octombrie 1940 am anunţat Ministerul Afacerilor Străine că am angajat pe dl.
E. Bodea ca referent tehnic, în baza art. 4 al Legii de înfiinţare a Institutului Român
din Germania. Aprobarea acestui angajament din partea Ministerului a urmat ime‑
diat. Mai mult decât atât, dl. general Antonescu, conducătorul statului român, recu‑
noscând importanţa operei săvârşite de institut, a dat la 7 decembrie 1940 decizia
principială că: „dl. Sextil Puşcariu are deplina libertate în alegerea personalului şi
mijloacelor pentru atingerea ţelului urmărit prin crearea Institutului” (Președinția
Consiliului de Miniştri nr. 3391 CC din 9 decembrie 1940, punctul 2).
Din cauza dificultăţilor împreunate cu obţinerea vizei pentru Germania, dl.
E. Bodea n‑a putut pleca imediat din ţară. În cursul lunii februarie, de când activează
însă la Berlin, a izbutit să stabilească, spre deplina mea mulţumire, legături din cele
mai valoroase cu diferite personalităţi marcante din lumea tehnică de aici şi a fost
însărcinat cu întocmirea unor referate şi memorii importante în curs de lucru.
Plecarea d‑sale din Berlin ne‑ar crea în momentul de faţă dificultăţi foarte mari şi
ar fi dăunătoare bunului nume pe care Institutul a reuşit să şi‑l creeze. Nu trebuie cu
nici un preţ să producem în ţara ordinei şi muncii de lungă durată impresia nestabi‑
lităţii. Dacă schimbăm în orice moment funcţionarii pe care germanii i‑au onorat cu
încrederea lor, dacă lucrul început de unul nu e continuat în acelaşi sens de cel ce‑l
urmează în funcţiune, în loc să facem propagandă ne facem numai antipropagandă.
Aşa fiind, rog să binevoiţi a acorda d‑lui Bodea concediul cerut în baza
Regulamentului de funcţionare a Institutului ce conduceţi şi a‑l detaşa pe timp de
un an la Institutul Român din Germania în baza Legii de înfiinţare a acestui Institut,
care şi‑a fixat ca normă de conducere de a activa exclusiv pe tărâmul cultural şi ştiin‑
ţific. Astfel ne‑aţi ajuta în greaua noastră sarcină de a strânge din ce în ce mai mult
legăturile între România şi Germania.
Cu expresia celei mai înalte stime etc.
Sextil Puşcariu
Preşedintele Inst. Rom. Germ.

Inv. 3407, dos. 1, f. 53)
58
ROMÂNIA
MINISTERUL PROPAGANDEI NAŢIONALE
Oficiul Naţional de Turism
[Înregistrat la 4 martie 1941]
REFERAT
Domnule Ministru,
Revenind asupra propunerii noastre din iulie 1940, am onoarea a vă supune urmă‑
toarele cu privire la înfiinţarea unei „Case Româneşti” la Berlin.
Propaganda în străinătate se face prin organele oficiale (Legaţii, ataşaţi de presă,
ataşaţi comerciali etc.), dar şi mai cu folos prin organe oficioase (Institute de Cultură,
Birouri de Turism, Camere de Comerţ, magazine de specialităţi naţionale etc.)
Exemplele oferite de alte ţări sunt concludente: Ungaria în special şi‑a asigurat
întotdeauna o propagandă de mare eficienţă organizând în diverse centre europene
Birouri de Turism, magazine de artă populară, restaurante cu specialităţi şi orchestre
naţionale, spectacole de teatru etc.; la fel Germania, Italia, Suedia.
Azi, când toată Europa gravitează în jurul Germaniei şi când orientarea noastră poli‑
tică este definitiv stabilită în această direcţie, trebuie să constatăm că „prezenţa” noas‑
tră în Germania şi în special la Berlin este foarte redusă şi în mare întârziere faţă de alte
naţiuni, cu toate că ţara noastră trezeşte acolo un interes nedezminţit, în orice ocazie.
Afară de acţiunea organelor noastre diplomatice şi de presă, cu un câmp de activi‑
tate limitat prin definiţie, în ultimii cinci ani doar câteva iniţiative izolate au amintit
de existenţa ţării noastre: prezentarea oficială pentru prima oară a României de către
O.N.T. în târgurile de la Lipsca, Breslau (1936–1940), crearea unui Birou O.N.T. de
Propagandă şi Informaţii Turistice la Berlin în 1937, organizarea de către Direcţia
Vânătorii a strălucitei participări româneşti la expoziţiile de vânătoare, prezentarea
frumuseţilor României de către O.N.T. în prima expoziţie turistică românească de la
Berlin în iunie 1939 şi acum, recent, crearea Institutului Român.
Succesele de care s‑au bucurat separat fiecare din aceste iniţiative ne fac să soco‑
tim necesară o concentrare şi organizare a eforturilor noastre în această direcţie.
Interesul germanilor pentru viaţa poporului nostru, pentru arta noastră naţională
(anual se vând în Germania pentru milioane cusăturile şi ceramica românească), pen‑
tru perspectivele româneşti de dezvoltare economică şi colaborare intelectuală, face
posibilă şi foarte aproape de succes orice iniţiativă de a ne apropia cât mai mult sim‑
patia şi prietenia marelui nostru aliat.
În acest scop credem că unul dintre mijloacele cele mai utile pentru a ajunge la
un rezultat rapid şi răsunător ar fi crearea unei „Case Româneşti” la Berlin, care are
deja înstăpânită de regimul nazist tradiţia cluburilor şi centrelor private de grupare a
simpatiilor şi scopurilor comune.
O asemenea „Casă”, situată în centrul oraşului, în locul potrivit sau chiar în vest,
ar trebui să strângă la un loc:
a) Actualul Birou O.N.T., insuficient instalat în Unter den Linden 21.
b) Institutul Român, situat azi mult prea departe.
c) Un magazin de specialităţi româneşti (cusături naţionale, ceramică, lemn cres‑
tat, diverse comestibile etc., care toate au deja mica lor celebritate pe piaţa germană şi
dau ocazia unor foarte rodnice afaceri unor oameni nu întotdeauna calificaţi pentru
aceasta).
d) O mică expoziţie românească permanentă, cu teme variabile, şi o sală de infor‑
maţii şi actualităţi fotografice.
e) Un restaurant sau o bodegă cu specialităţi româneşti şi orchestră românească,
atât de bine apreciate de germanii care le‑au cunoscut la noi.
f ) O sală de conferinţe cu proiecţii, de audiţii muzicale etc.
g) În fine, în spaţiul eventual liber, birouri ale serviciilor româneşti din Berlin,
care nu ar avea decât de câştigat dacă ar putea fi adunate împreună.
Planul nu trebuie să sperie, căci nici o cheltuială nu poate fi prea mare pentru ţara
noastră în vederea unui asemenea scop, iar pe de altă parte sumele necesitate în plus,
peste ce se cheltuieşte azi disparat, nu pot fi mult prea mari, o bună parte din cele pre‑
văzute având un caracter de vădită rentabilitate, fiind puse pe baze comerciale (Biroul
de voiaj, magazinul, restaurantul sau bodega).
Suma necesitată pentru chiria întreprinderilor neproductive (Biroul de Informaţii
şi Propagandă Turistică, sala de expoziţie, Institutul şi birourile diverse) nu poate
depăşi cca. 30–40.000 RM, iar bugetele de întreţinere ale acestora cca. 30.000 RM.
Forma juridică pentru realizarea planului de mai sus poate fi: a) constituirea
unei Societăţi G.M.B.H. cu sprijinul statului român; b) administrarea directă prin
Ministerul Propagandei sau, şi mai bine, prin O.N.T. (care nu descoperă dintr‑o dată
prezenţa statului) pentru organizaţiile neproductive, şi concesionarea cu caiet de sar‑
cini, pentru exploatare comercială sub control, a organizaţiilor a căror rentabilitate
nu poate face nici un dubiu. (Biroul de voiaj al Soc. „România” îşi are rentabilitatea
verificată chiar pe timp de criză; pentru magazinul de „specialităţi” putem avea oferte
cât se poate de interesante chiar de pe acum; la fel pentru restaurant); c) administra‑
rea întregii întreprinderi, „în regie”, prin persoane competente, depinzând direct de
centru (Minister sau O.N.T.).
Dacă, în principiu, poate exista un acord în privinţa acestui proiect, o examinare
a lui la faţa locului se va putea face spre finele lunii martie, când subsemnatul sunt
convocat la Berlin pentru conferinţa cu „Reichsbahnzentrale” şi M.E.R., conferinţă ce
a fost amânată din luna august 1940.
Pe baza datelor culese, vom putea expune atunci un plan de detaliu atât în privinţa
posibilităţilor oferite de situaţia locală de la Berlin, cât şi a mijloacelor de organizare
şi exploatare ce trebuie găsite la noi în ţară.
Director O.N.T.
A. Corbu
D‑sale, Domnului ministru al Propagandei

REZUMAT
A) Pentru organizarea şi concentrarea eforturilor de „prezenţă” şi propagandă

românească la Berlin:
Strângerea într‑o „Casă Românească” la Berlin:
1) a organizaţiilor existente.
a) Biroul O.N.T. de Informaţii şi Propagandă Turistică din 21, Unter den Linden.
b) Biroul de Voiaj al Soc. „România” din 21, Unter den Linden.
c) Institutul Român, recent creat.
2) şi a unor organizaţii de incontestabilă utilitate propagandistică ce urmează a
se crea.
d) O sală de expoziţii temporare româneşti cu teme variabile, cu o anexă pentru
informaţii şi actualităţi fotografice.
e) Un magazin de desfacere a „specialităţilor” româneşti de propagandă (artă
naţională, cusături, ceramică etc., şi eventual produse comestibile).
f ) O sală de conferinţe cu proiecţii, audiţii muzicale etc.
g) Un restaurant sau o bodegă cu orchestre naţionale variate şi „specialităţi”
româneşti.
B) Fondurile necesare nu vor fi mari, căci întreprinderile de la punctele b), e) şi g)
vor fi organizate pe baze comerciale şi au o rentabilitate asigurată, cel puţin pentru
acoperirea totală a cheltuielilor.
Cu cca. 100.000 RM anual se poate asigura reuşita întreprinderii; suma e infimă
faţă de rezultatul ce poate fi atins cu ea.

dos. 1075/1941, f. 397–398)
59
[Înregistrat: 5 martie 1941]
Domnule Ministru,
Am onoare a vă ruga să binevoiţi a citi următoarele şi a dispune:

Suntem aici la Berlin patru bursieri ai Ministerului Educaţiei Naţionale din
România, beneficiari ai unei burse a 4500 lei lunar pe timp de cinci luni, până la
încheierea anului bugetar – 1 aprilie 1941.
Din cauza formalităţilor excesiv de lungi şi numeroase nu am putut însă pleca din
ţară decât la 8 febr. a.c., aşa că până la încheierea anului financiar nu ne‑au mai rămas
decât două luni din cele cinci. Cum nu se poate studia nimic serios în acest timp
atât de scurt, am onoarea a vă ruga să binevoiţi a dispune să fim trecuţi ca bursieri
în bugetul anului financiar care începe, cel puţin pentru primul semestru, cu suma
respectivă necesară plafonului de 250 RM (Registermark) pe care ni le acordă lunar
Reichul german.
Binevoiţi a lua cunoştinţă că ne‑am apucat de lucru din primele zile după cum
urmează:
1. Dr. med. Tudoriu Teodor lucrează la Universität Frauen Klinik, prof. Stoeckel.
2. Dr. med. Olteanu Enea lucrează la Institutul Robert Koch (laborator), Fohrerstr.
2, iar
3. Zaharia Constantin[1] şi
4. Eftimie Virgiliu sunt înscrişi la Institutul german pentru străini, urmând ca la
1 aprilie, după trecerea unor probe de cunoaşterea limbii germane, să se înscrie (în
semestrul care începe) la universitate, pentru doctorat.
Binevoiţi, domnule ministru, a rezolva favorabil cererea noastră, mai ales pentru
ultimii doi bursieri, fiindcă noi, cei doi medici, am putea la nevoie să ne câştigăm
existenţa, sacrificând, natural, o bună parte din timpul atât de necesar studiilor de
specialitate în ramura respectivă.
Primiţi vă rog, domnule ministru, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
Dr. med. Tudoriu Teodor

fost intern al Eforiei Spitalelor Civile, chirurgie‑maternitate
Berlin‑Charlottenburg 2, Knesebeckstrs. 90, et. III, bei Sanner
D‑sale, Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor.
Anexă
România
Ministerul Educaţiunii Naţionale, Cultelor şi Artelor

Rumänisches‑Institut in Deutschland
Berlin‑Charlottenburg, Ahornallee 22–24
No. 48647/29 apr.1941
Avem onoarea a vă face cunoscut că Ministerul Instrucţiei, Educaţiei, Cultelor şi

Artelor din Bucureşti a prelungit bursa a 250 RM lunar, până la 1 noiembrie 1941, d‑lor:
1. Teodoriu Theodor
2. Olteanu Enea
3. Zaharia Constantin
4. Eftimie Virgiliu
5. Untaru Constantin[2]
6. Braga Vsevolod[3]
7. Florescu Florea (va sosi în curând la Berlin)[4].
Vă rugăm să binevoiţi a dispune să se comunice acest lucru fiecărui bursier în
parte şi totodată a îngriji să li se achite în fiecare lună bursa cuvenită, din suma ce vă
vom ordonanţa lunar până la 1 noiembrie 1941.
În același timp, Ministerul a mai numit ca bursieri ai săi în Germania pe d‑nii
Constantin Micu[5] şi Dobre Elefterie[6], până la 1 octombrie 1941, cărora li se va
ordonanţa bursa pe numele fiecăruia.
În cadrul intenţiilor germane, deoparte, şi României, de altă parte, de a adânci cât
mai mult relaţiile culturale dintre ele, am făcut un proiect de convenţie al înfiinţării
a cinci burse de schimb, pe care l‑am trimis la Institutul German pentru Știinţă în
Bucureşti, pentru a‑l supune aprobării guvernului Reichului. Vă rugăm să binevoiţi a
îngriji ca acest proiect să fie aprobat cât mai urgent – excepţional pentru anul acesta,
chiar de la 1 aprilie 1941 –, pentru a putea să trimitem bursierii pe care deja i‑am
numit. Proiectul urma să fie trimis de dl. dr. [Karl] Supprian Ministerului Instrucţiei
din Berlin, pentru cercetare şi aprobare.
Timpul fiind înaintat, vă rugăm să binevoiţi a depune toată stăruinţa pentru ca
acea convenţie să intre în vigoare cât mai neîntârziat, şi astfel bursierii germani să
poată veni în Bucureşti, unde primesc o bursă de lei 7500 lunar fiecare, iar bursierii
români să poată fi asiguraţi că vor putea intra în posesia burselor lor la data prezen‑
tării în Germania.
Ministru
[Indescifrabil] Director
[Indescifrabil]

dos. 1088/1941, f. 111, 113)
[Rezoluţie la primul document: „Se recomandă pentru prelungire până la 1/XI 1941. 8.IV”.
Semnat indescifrabil.]
[Însemnări marginale pe primul document: „Pe baza recomandaţiilor propun completarea bur‑
sei primite de 7500 lei. 26/III 1941”. Semnat indescifrabil. „26.III.941. Se aprobă propunerile. S‑a
referat”. Semnat indescifrabil.]
[1] Constantin Zaharia [Duhu] (n. 1913, com. Glodeanu, Buzău) urmase literele şi teologia
la Bucureşti (1935–1939), fiind înregimentat în mişcarea legionară. Din acest motiv a
fost internat la Ciuc şi Vaslui (20 aprilie 1938–22 decembrie 1939), fiind eliberat doar în
urma declaraţiilor de desolidarizare (cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,
dos. 1030/1940, f. 256–258). A venit ca bursier la Berlin, împreună cu soţia, din noiembrie
1940, pentru o specializare în filologia clasică (vezi memoriul lui de activitate în Ibidem,
dos. 1088/1941, f. 185–191). Mai apoi se refugiază la Paris, aici fiind arestat de Gestapo şi
internat la Buchenwald, unde îşi va pierde viaţa împreună cu mai mulţi colegi legionari în
urma bombardamentului aviaţiei aliate din 24 august 1944.
[2] Constantin I. Untaru (1907–1993) absolvise Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, după care
a urmat Institutul de Comerţ din Anvers (Belgia) şi facultăţile de ştiinţe economice din
Leipzig şi Freiburg (Germania). A frecventat apoi şi cursuri de specializare în planificarea
economică la London School of Economics, pentru ca revenit în ţară să fie numit asistent
la Academia de Comerţ din Bucureşti. În 1941 va deveni bursier în Germania, pentru a
studia „organizarea economiei” (la „Reichsgruppe Industrie” şi „Reichsgrupp Handel” din
Berlin), în cele din urma fiind internat în lagărul de la Buchenwald. După război se stabi‑
leşte în Australia (din 1951), manifestându‑se ca un activ anti‑comunist. (Vezi memoriul lui
de activitate la Berlin în Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1088/1941,
f. 177–182).
[3] Vsevolod Braga este autorul unui volum intitulat Der Kaufvertrag nach deutschem und
rumänischem internationalen Privatrecht, 1943, 162 p.
[4] Florea Florescu era originar din Bregova, născut la 3 aprilie 1911, fiind licenţiat în filosofie
şi litere la Bucureşti (1936) şi dorea să se specializeze în sociologia popoarelor (Volkskunde).
A fost adept al mişcării legionare, dar de care s‑a dezis spre sfârşitul războiului. Se va afirma
ca etnolog, scoţând în Bucureşti ziarul „Timocul”, după ce fusese secretar de redacţie la
revista „Sociologie Românească” (în 1938), unde a publicat mai multe articole, pentru ca
în 1939 să fie secretar al cercetărilor sociologice din Institutul de Cercetări Sociale. Și‑a
susţinut doctoratul la Universitatea din Berlin în 1943, cu o teză despre Die Moţen in
Siebenbürgen. Ein Beitrag zur rumänischen Völkerkunde. În anul următor a trecut în Italia,
unde a elaborat o cercetare sub titlul Storia del costume popolare romeno. Saggi sul costume
nello spazio illiro‑tracico. Vezi în acest volum şi doc. 199.
[5] Constantin Micu‑Stavila (1914–2003) absolvise Facultatea de Litere din Bucureşti, pentru
ca între 1940–1942 să se afle pentru specializare în filosofie la Viena, Freiburg şi Leipzig.
În 1942 îşi susţine doctoratul cu o teză despre Finalitatea ideală a existenţei umane (1942,
tipărită în anul următor), pentru ca în acelaşi an să fie cooptat la catedra de Istoria filosofiei
moderne, epistemologie şi metafizică din capitală, devenind apoi conferenţiar de filosofie
la Facultatea de teologie (până în 1947). Datorită faptului că a fost director de cabinet al lui
Ion Petrovici, pe când acesta era ministru al Educaţiei, Micu este arestat şi condamnat la
muncă silnică (în 1950), iar după eliberare refuză orice colaborare cu regimul, pentru ca în
1969 să se stabilească în Franţa, prilej cu care‑şi ataşează şi numele de Stavila, publicând
mai multe lucrări de filosofie. Asupra lui vezi teza doctorală elaborată de Frăguţa Zaharia,
[Și] Fenomenologia vieţii personale în filosofia lui Constantin Micu Stavila, Iaşi, Universitatea
„Al. I. Cuza”, 2016. În Germania, Micu a susţinut o conferinţă la Institutul de Filosofie al
Universităţii din Leipzig despre Die Relativität der Erkenntnis und das Suchen des Absoluten,
la 27 februarie 1942.
[6] Dobre G. Elefterie (n. 22 iunie 1922) absolvise Colegiul „Sfântu Sava” din Bucureşti în
octombrie 1940 şi va urma Politehnica din München ca bursier al statului român. Deşi sti‑
pendiul era aprobat între 1 aprilie – 1 octombrie 1941, Elefterie a reuşit să plece şi să se înscrie
doar din 26 martie. (Cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1086/1941,
f. 359; Ibidem, dos. 10881941, f. 121–122).
60
MINISTERUL INSTRUCŢIEI, EDUCAŢIEI, CULTELOR ŞI ARTELOR

RAPORT
asupra Institutului Român din Germania
Încă din luna mai 1940, Ministrul Propagandei Naţionale de atunci, d‑l profe‑
sor C. Giurescu, a propus fostului Suveran al ţării înfiinţarea unui Institut Român la
Berlin. Regele Carol al II‑lea a admis, cerând propuneri concrete.
În urma consfătuirilor care au avut loc cu d‑l profesor Gamillscheg, şi pe baza unui
referat‑studiu asupra Institutului Maghiar din Berlin[1], al d‑lui Oskar Walter Cizek,
s‑a întocmit un raport care a fost trimis Regelui şi primului ministru, d‑l Tătărăscu.
Pe baza unui memoriu al d‑lui profesor Sextil Puşcariu, chestiunea a fost reluată
în timpul guvernului Gigurtu, de către d‑l Mihail Manoilescu, Ministrul Afacerilor
Străine (25 iulie 1940 – dosar 15/940 al Ministerului Afacerilor Străine).
Din cuprinsul acestui memoriu reiese că scopul acestui Institut nu va avea un carac‑
ter strict ştiinţific, ci va fi un centru de propagandă românească activă, având menirea să
îndrume pe tinerii români în primul lor semestru de studii, să intre în intimă legătură
cu naţiunea germană şi să pătrundă spiritul nou care o însufleţeşte. Preconizează,
printre altele, înfiinţarea unui periodic: „Das neue Rumänien”.
D‑l profesor S. Puşcariu schiţează organizarea administrativă a Institutului şi cere
pentru director deplina libertate spre a‑şi alege colaboratorii: secretar general, asis‑
tent, bibliotecar, traducător, steno‑dactilograf, doi oameni de serviciu.
Acelaşi memoriu preconizează un proiect de buget cuprinzând o cifră anuală de
100.000 RM, plus 50.000 RM pentru mobilier, bibliotecă etc.
Memoriul propune ca Institutul să fie direct la dispoziţia Ministerului Afacerilor
Străine.
Pe baza acestui memoriu se întocmeşte un Jurnal al Consiliului de Miniştri
(no. 2042 din 16 aug. 1940).
La 17 august 1940 apare în „Monitorul Oficial” no. 189 (anexat) Decretul‑Lege
no. 2756 din 16 aug. 1940, privitor la înfiinţarea pe lângă Legaţia României din Berlin
a Institutului Român din Germania (Rumänisches Institut in Deutschland) cu data
de 1 septembrie 1940.
La cererea Ministerului Afacerilor Străine, Ministerul Propagandei, prin Decizia
no. 9214/11 sept. 1940, numeşte consilieri culturali onorifici la Berlin pe d‑nii prof.
S. Puşcariu, preşedintele Institutului, şi Gr. Manoilescu, directorul Institutului,
făcând cunoscut acest lucru Ministerului Afacerilor Străine cu adresa no. 9218/940
(semnat Nichifor Crainic[2]).
La 6 septembrie 1940 se semnează la Berlin contractul de închiriere a unui local
pentru Institut, pe termen de 5 ani. D‑l S. Puşcariu îşi asumă toate obligaţiile contrac‑
tului de închiriere. Cu câteva zile mai înainte, la 19 august 1940, se încheie contractul
între Ministerul Af. Străine şi d‑l S. Puşcariu, privitor la situaţia personalului şi a

d‑lui Puşcariu.
Prin acest contract d‑l prof. S. Puşcariu este obligat a locui cel puţin 6 luni pe an în
Germania. D‑sa îşi păstrează funcţia de profesor la Universitatea din Cluj şi director
al Muzeului L[imbii] Române, cu toate drepturile ce decurg din aceste funcţii. D‑l
prof. S. Puşcariu este obligat a angaja cel puţin şase colaboratori culturali ştiinţifici,
care să domicilieze la Berlin şi care să închine Institutului toată activitatea lor. D‑sa
se mai obligă a pune la dispoziţia Institutului un local cu cel puţin o sală de conferinţe
şi expoziţii, biblioteca, săli de lectură, săli de lucru şi birouri pentru colaboratori.
Ministerul Af. Străine se obligă a pune la dispoziţia d‑lui Puşcariu o sumă de
300.000 RM anual, în patru rate trimestriale anticipative, la Berlin. Iar pentru insta‑
lare o sumă de 85.000 RM şi 750.000 lei, plătiţi la Bucureşti.
Sumele sunt acordate din Fondul Diplomatic (fond cu caracter secret, la data con‑
tractului).
Prin legea cu caracter strict secret din 13 noiembrie 1940, s‑a desfiinţat Fondul
Diplomatic al Ministerului Af. Străine şi s‑a înfiinţat un fond special, denumit „Fond
pentru interese superioare de stat”, la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, care se ges‑
tionează în mod special.
Ca urmare a acestui fapt, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, prin rezoluţia pusă
de d‑l general Antonescu, Conducătorul Statului, face cunoscut, cu adresa no. 3391
C.C. din 23 decembrie 1940, că pe viitor Institutul Român din Germania va depinde
de Ministerul Propagandei Naţionale.
Până la 13 septembrie, Ministerul Af. Străine achită Institutului pentru primele
cheltuieli suma de 750.000 lei.
Prin Decretul‑Lege no. 120 din 20 ianuarie 1941, s‑a decis pe seama Ministerului
Propagandei Naţionale un credit de 6.432.500 lei, destinat funcţionării Institutului,
ţinându‑se seama de suma anuală fixată prin contract.
Transferuri efectuate pe seama Institutului:
2.077.250 lei …………………..la 12 dec. 1940
2.783.260 ” ………….………..la 14 febr. 1941
4.860.510 care scăzută din
6.432.500 dă
1.571.990 neutilizată
Din această sumă, d‑l S. Puşcariu cere să se plătească d‑lui I. Breazu[3] 500.000
lei pentru lucrări de folclor, fotografii etc., iar restul să fie expediat pe numele d‑sale
la Berlin.
Personalul angajat de d‑l S. Puşcariu până la data de 14 octombrie 1940 este urmă‑
torul:
Director şi locţiitorul preşedintelui: Grigore Manoilescu.
Secretar general: Maximilian Hacman, fost rector al Univ. Cernăuţi.
Asistenţi: Const. Noica, Gheorghe Vinulescu, Alexandru Teodorescu, Wilhelm
Czell, licenţiaţi în Litere.
Bibliotecar: d‑na Vinulescu.
Secretară: d‑na Noica.

La referatele făcute de Ministerul Propagandei Naţionale, pentru legalizarea situ‑
aţiei Institutului şi a întrebuinţării sumelor ce îi sunt acordate, se propune să prezinte
această chestiune Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, pentru a fixa cheltuieli anu‑
ale din fonduri secrete care, conform contractului, nu trebuiesc justificate după legea
Contabilităţii publice, sau să se schimbe contractul pentru a se avea un drept legal
de control, iar cheltuielile să fie prevăzute în bugetul ordinar şi justificate ca orice
cheltuială.
Printr‑o adresă trimisă de Ministerul Educaţiei Naţionale–Cabinetul Ministrului,
confidenţială, pe care am găsit‑o în unul din dosarele privitoare la Institut, şi a cărei
copie n‑am mai găsit‑o la Minister, departamentul nostru, sesizat după informaţii de
clauzele contractului încheiat între Ministerul Af. Străine şi d‑l S. Puşcariu, printre
care se dă o totală libertate d‑lui Puşcariu în alegerea colaboratorilor săi, cere să se
găsească modalitatea revizuirii clauzelor acestui contract în sensul că în alegerea per‑
sonalului Institutului să aibă un cuvânt şi Ministerul nostru, singurul în drept a apre‑
cia valabil calificarea şi competenţa personalului destinat să funcţioneze la Institut.
La această intervenţie, făcută la 11 octombrie 1940, nu s‑a dat nici un răspuns. Aceasta
a fost de altfel singura şi ultima acţiune a Departamentului nostru în toată chestiu‑
nea Institutului din Berlin.
Ministerul nostru nu a avut alte legături cu Institutul, decât corespondenţa
curentă în diverse chestiuni.
Şeful serviciului 6 martie 1941

[Indescifrabil]
Se anexează Mon[itorul] Of[icial] no. 189 din 17 aug. 1940

dos. 1075/1941, f. 390–391)
[1] Institutul Maghiar din Berlin era o instituţie de propagandă culturală, care – printre altele
– avea ca scop denunţarea Tratatului de la Trianon şi câştigarea simpatiei Europei pentru
recuperarea teritoriilor pierdute de Ungaria după primul război mondial. A fost înfiinţat
în 1920 pe lângă Catedra de Limbă Maghiară a Universităţii din Berlin (care data din 1916
şi care a fost prima catedră de acest fel din Germania), Institutul având propria revistă,
„Ungarische Jahrbücher”. (Cf. Márta Fata, Das Ungarnbild der deutschen Historiographie,
Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2004, p. 20–21). Nu lipsite de interes ar putea fi consi‑
deraţiile lui Anton Golopenţia pe seama acestui aşezământ, mărturisite lui D. Gusti la 1
decembrie 1934: „În sfârşit, veţi vizita probabil Institutul Maghiar, de pe Kupfergraben,
unde e asistent d‑rul Klocke, elevul lui Ipsen, care a condus expediţia Runcu. E institutul
în străinătate cel mai bine organizat pe care l‑am văzut. Nu un adăpost al ungurilor veniţi
la Berlin, ca institutele noastre de la Roma şi Fontenay, ci o ambasadă spirituală (prof. von
Farcas e adevăratul ministru al Ungariei la Berlin), cu un rând de unguri şi de germani care
se ocupă de Ungaria, o publicaţie foarte vie Ungarische Jahrbücher şi o activitate publicis‑
tică strălucită”. (Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară: Scrisori primite şi trimise de Anton
Golopenţia (1917–1950), vol. III, ed. Sanda Golopenţia, Ruxandra Guţu Pelazza şi Lidia
Bradley, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2012, p. 372–373)
[2] Nichifor Crainic (1889–1972) era profesor la Institutul de Teologie din Bucureşti (1929).
Studiile superioare le urmase în capitală şi la Viena, din 1926 predând la recent înfiinţata
facultate de teologie din Chişinău. S‑a afirmat prin activitatea lui de gazetar, dar şi de ese‑
ist, scriitor şi poet, cu porniri antisemite şi promovarea unui tradiţionalism ortodox desuet.
În politică s‑a afirmat ca un mare oportunist, servind pe toţi cei ce i‑au dat o funcţie bine
remunerată. Aşa se face că sub legionari a fost secretar general al Ministerului Cultelor,
iar în perioada regimului antonescian a ocupat portofoliul Propagandei (1 aprilie – 26 mai
1941). Pentru caracterul său vezi Arhiva CNSAS, dos. D‑013484, vol. 9. Totodată, util de
consultat: Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, ed. Florin Duţu, Bucureşti, Edit.
Floarea Albă de Colţ, 2015.
[3] Ioan Breazu (1901–1958) era şef de lucrări la Muzeul Limbii Române (din 1937), condu‑
când secţia bibliografică, pentru ca din martie 1941 să fie numit şi administrator al aces‑
tuia. Breazu era absolvent al Facultății de Litere din Cluj (în 1924), tot aici susţinându‑şi
doctoratul în 1931, după ce fusese bursier la Școala Română de la Fontenay‑aux‑Roses
(1926–1928). Pentru această din urmă perioadă, Sextil Puşcariu îl caracterizează astfel:
„Băiat serios şi cu dor de a se cultiva în acel Paris la care ajungea înainte aşa de rar câte un
ardelean, era sincer mâhnit de cele văzute şi experimentate la Şcoala Română. Iorga nu se
interesa de ea şi când venea în Franţa pentru câtva timp era prea preocupat de conferinţele
şi publicaţiile sale, încât nu găsea vreme să se ocupe de Institut şi elevii săi. Biblioteca Şcolii
nici catalogată nu era, iar bursierii ei erau lăsaţi fără îndrumare să se descurce cum vor şti”.
(Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895–1906), Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1968, p. 229). După război, I. Breazu va conduce secţia de Istorie literară
din cadrul Filialei Cluj a Academiei RPR. Vezi asupra lui: Ion Breazu, Studii de literatură
română şi comparată, I‑II, ed. Mircea Curticeanu, Edit. Dacia, Cluj, 1970,1973; De amicitia.
Lucian Blaga – Ion Breazu. Corespondenţă, ed. Mircea Curticeanu, Cluj, Biblioteca Apostrof,
1995.
61
Reg. – Rat Doz. Dr. Block

Berlin, den 8 März 1941
Klopstockstr. 9
An das Rumänisches Institut

z. H. d. Herrn Präs. Prof. Dr. Puşcariu
Berlin W., Ahorn Alee 22–24
Sehr geehrter Herr Professor,
In der Anlage überreiche ich Ihnen die versprochene Liste von Industriellen, die
an einem Frühstück gelegentlich der Einweihung des Rumänischen Institutes teil‑
nehmen können.
Die Liste über die Militärs musste meiner Dienststelle vorgelegt werden, die sie
jedoch in der vorgelegten Form nicht billigte. Es wäre mir lieb, zu erfahren, wer von
den hohen Persönlichkeiten des Auswärtigen Amtes und vom Propagandministerium
zur Einweihung erscheinen wird. Je nach Rang der teilnehmenden Persönlichkeiten
muss natürlich auch die Liste der Militärs zusammengestellt werden, was in kürzes‑
ter Zeit geschehen kann.
In der Erwartung, von Ihnen sehr bald die oben erwähnten Angaben über teilneh‑
mende Persönlichkeiten des Auswärtigen Amtes und des Propagandaministeriums
zu erhalten, zeichnet
mit vorzüglicher Hochachtung

Dr. Martin Block
[Trad u c e re ]
Consilier guvernamental Docent Dr. Block

Klopstockstr. 9
Către Institutul Român

În atenţia domnului preşedinte Prof. Dr. Puşcariu
Berlin W., Ahorn Alee 22–24
Stimate Domnule Profesor,
Vă prezint în anexă lista promisă cu industriaşii care pot participa la un mic dejun
cu ocazia inaugurării Institutului Român.
Lista cu personalul militar a trebuit depusă la departamentul meu, care, totuşi, nu
a aprobat‑o în forma propusă. Mi‑ar plăcea să ştiu care dintre personalităţile înalte
ale Ministerului de Externe şi Ministerului Propagandei vor apărea la inaugurare. În
funcţie de rangul personalităţilor participante trebuie alcătuită, desigur, şi lista per‑
sonalului militar, care se va face în cel mai scurt timp cu putinţă.
Aşteptând să primesc cât mai curând de la dumneavoastră informaţiile men‑
ţionate mai sus, despre personalităţile participante de la Ministerul de Externe şi
Ministerul Propagandei, semnează
cu cel mai mare respect

Dr. Martin Block

Inv. 3407, dos. 1, f. 47)
62
CONTENCIOSUL
REFERAT
Domnule Ministru,
Am onoare a referi următoarele, cu privire la raportul cu nr. 161/1941 a d‑lui preşe‑

dinte al Institutului Român din Germania, aici alăturat, şi a anexelor:
1. Prin Decretul‑Lege cu nr. 2756 din 16 august 1940, publicat în Mon. Of. nr. 189
din 17 august 1940, s‑a înfiinţat pe lângă Legaţia Regală a României la Berlin, pe
data de 1 sept. 1940, Institutul Român din Germania (Rumänisches Institut in
Deutschland), cu sediul la Berlin.
Scopul acestui Institut este: conducerea, coordonarea şi intensificarea legăturilor
culturale dintre România şi Germania, iar mijloacele de acţiune sunt prevăzute, amă‑
nunţit, în art. 2 al Decretului‑Lege.
Pentru conducerea Institutului s‑a prevăzut încheierea unui contract cu o perso‑
nalitate culturală, pe termen de 5 ani, căreia îi va aparţine şi obligaţia organizării şi
administrării Institutului.
S‑a mai prevăzut că dacă această persoană ocupă o funcţie de stat, ea îşi va păstra
drepturile ce decurg din această funcţie.
De asemenea, s‑a prevăzut dispoziţia că ministerele şi oricare autorităţi de stat
sunt autorizate a detaşa la acest Institut funcţionari publici, care îşi păstrează în acest
caz drepturile ce decurg din funcţiile lor.
În ce priveşte fondurile, prin Decretul‑Lege (art. V) s‑a prevăzut că acestea se dau
de către Ministerul Regal al Afacerilor Străine, din creditul prevăzut în bugetul său
la articolul respectiv pentru „Cheltuieli Diplomatice” şi vor fi administrate în confor‑
mitate cu prevederile speciale pentru acest fond şi cu prevederile contractului ce se va
încheia pentru conducerea Institutului.
Prin raportul nr. 161/941, al d‑lui Sextil Puşcariu, preşedintele acestui Institut, se
propun două serii de măsuri, şi anume:
a) Se arată necesitatea detaşării la acest Institut a unui om de litere, a unui natura‑
list şi a unui istoric, cunoscător al împrejurărilor ardelene şi al limbii maghiare, pen‑
tru a se putea face faţă, în primul rând, propagandei, fiind desemnate (recomandate),
în acest scop, trei persoane, şi anume d‑nii: Caius Jiga, profesor secundar în Olteniţa;
V. Băncilă, profesor secundar în Bucureşti, şi dr. Fritz Netolitzky, fost profesor uni‑
versitar din Cernăuţi, ieşit la pensie la finele anului 1940. Acesta din urmă ar urma să
facă serviciul ca traducător din româneşte în nemţeşte.
b) Se mai fac propuneri pentru ocuparea posturilor de lectori de limba română la
universităţile din Germania, care au sau au avut sau doresc să aibă lectorate.
Se fac propuneri, în acest sens, arătându‑se că s‑a căzut de acord, în acest scop, cu
dl. profesor Gamillscheg.
Se invocă, totdeodată, nevoia ca aceşti lectori să se bucure de un tratament, în ce

priveşte remunerarea, identic cu al actualului lector de la Berlin, dl. V. Luță, anume să
fie detaşaţi cu leafa întreagă de profesori sau asistenţi şi să li se dea din partea Băncii
Naţionale favorul de schimb [valutar] ca studenţilor. Se conchide, apoi, pentru trans‑
ferarea celor propuşi, cât mai neîntârziat.
Din lucrări, rezultă că angajarea d‑lui S. Puşcariu s‑a făcut printr‑un contract
intervenit între Ministerul Afacerilor Străine şi d‑sa, de care nu avem cunoştinţă
(nu‑i cunoaştem textul).
În ce priveşte datele de ordin tehnic‑financiar, de angajamente băneşti, şi de
transfer, precum şi în ce priveşte situaţia acestui Institut, în legătură cu statul, toate
acestea sunt arătate prin referatul, socotit confidenţial, din 6 martie 1941, al Şefului
Serviciului Relaţiilor Internaţionale[1], care ar urma să fie examinat, spre a se lua,
bineînţeles, orice măsuri ce s‑ar găsi necesare.
Directorul Contenciosului, 18.III.1941

[Indescifrabil]

dos. 1075/1941, f. 402)
[1] Vezi mai sus doc. 60.
63
Ministerul Instrucţiunii, Educaţiei, Cultelor şi Artelor

Referat
21 martie 1941
Consilierii culturali în străinătate
Domnule Ministru,
La nota dvs. de serviciu am onoarea a vă referi următoarele:

Consilierii culturali în străinătate aparţin formal de Ministerul Propagandei
Naţionale şi sunt numiţi numai de acesta. Ei sunt ataşaţi în străinătate pe lângă con‑
silierii de presă de pe lângă legaţiunile respective şi aparţin Direcţiei Propagandei
din Minister.
Pot fi numiţi numai titraţi universitari pentru care e necesar agrementul statului
respectiv.
Ministerul nostru nu poate numi consilieri culturali; el poate recomanda.
Recomandaţia este operantă la Ministerul Propagandei Naţionale.
Indemnizaţiile ce se acordă sunt calculate după valuta ţării respective, iar transfe‑
rul se face potrivit regimului primelor speciale ale corpului diplomatic.
Indemnizaţiile sunt de la 20.000 lei lunar minimum, la 60.000 lei maximum.
La Geneva şi Stokholm nu avem consilieri culturali numiţi.
La Geneva există Biroul Internaţional de Educaţie, organism de deosebită însem‑
nătate pentru documentările privitoare la educaţia publică şi privată, interesându‑se
de cercetările experimentale sau statistice din toată lumea, pe care în urmă le face
cunoscut tuturor membrilor acestui Birou[1].
România este membră activă potrivit Convenţiei încheiată la 20 august 1937.
Numirea unui consilier cultural este necesară pe lângă acest for internaţional.
Țara noastră a participat din 1937, prin acest Minister, la lucrările tuturor sesiuni‑
lor, prin trimiterea de reprezentanţi sau delegaţi oficiali.
La Stokholm, rolul unui consilier cultural este în mod firesc mai redus.
În toată Suedia, însă, sunt mari societăţi savante la Stokholm, Uppsala şi Lund,
având roluri importante în încurajarea ştiinţelor, ca Fundaţiunea Nobel, Academia
de Știinţe din Stokholm etc., cu care un consilier cultural ar putea avea raporturi în
interesul ştiinţei şi culturii în general, pentru noi.
Șeful Serviciului,
[Indescifrabil]

dos. 1124/1941, f. 16–17)
[Rezoluţie: „21.III.941. Să se facă formele necesare pentru a obţine agrementul necesar pentru
dl. Gabriel Bădărău, doctor în ştiinţe şi şef de lucrări la Facultatea de Știinţe din Bucureşti ca
consilier cultural la Geneva pe lângă Biroul Internaţional al Educaţiei”.]
[1] Această instituţie („Bireau International d’Éducation”) a fost creată în 1925, la Geneva
– unde‑şi mai aveau sediul Crucea Roşie (încă din 1863), Societatea Naţiunilor, Biroul
Internaţional al Muncii etc –, fiind destinată colectării şi centralizării informaţiilor referi‑
toare la învăţământul şi cercetarea ştiinţifică de pe mapamond, asumându‑şi totodată rolul
de coordonare a acestora. Începând din 1934, respectivul organism patronează „Conferinţa
internaţională a educaţiei”, după ce în anul anterior a început să publice şi un Anuar, cu
informaţii asupra educaţiei din diversele ţări membre, provenite chiar de la acestea. Pentru
maniera cum se derulau activităţile acestui Birou vezi raportul lui Gh. Crutzescu şi proce‑
sul verbal al reuniunii Comitetului Executiv al Biroului Internaţional de Educaţie (din 10
decembrie 1938, la Geneva), când aderă şi Ungaria, cu referiri la învăţământul din această
ţară (Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1044/1939, f. 1–10). După cum
rezultă şi din rezoluţia la acest document, Gabriel Bădărău, profesor la Facultatea de şti‑
inţe din Bucureşti, a fost delegat permanent pe lângă Biroul Internaţional de Educaţie
de la Geneva (cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1088/1941, f. 77;
dos. 1268/1942, f. 68; dos. 1381/1942, f. 44; dos. 2607/1943, f. 18, 176–178, cu statut de „consi‑
lier cultural”; vezi şi rapoartele acestuia din Ibidem, dos. 660/1946; dos. 666/1946)
64
03919/23 mar. 1941
MINISTRU DE FINANȚE
Direcţia Generală a Bugetului şi a Contabilităţii Generale a Statului
Referindu‑ne la adresa dvs. nr. 515.860 din 22 martie 1941, avem onoarea a vă

comunica următoarele disponibile de credite rezultate până la 31 martie 1941:
Din creditul extraordinar deschis de Î.D.R. nr. 90/941 se poate anula disponibilul
de la subvenţia pe luna martie 1941 a ziarului „Înălţarea” în sumă de 500.000 lei,
întrucât sus menţionatul ziar şi‑a încetat apariţiunea.
În ce priveşte disponibilul de lei 1.572.740 din Î.D.R. nr. 120/941 deschis pentru
„Institutul Român din Germania” nu poate fi dat spre anulare, întrucât referatul pri‑
vind unele cheltuieli ale susmenţionatului institut a fost prezentat domnului gene‑
ral I. Antonescu, conducătorul statului, spre a decide asupra oportunităţii lor şi care
până în prezent nu a fost soluţionat.
Ministru, Director,
[Indescifrabil] [Indescifrabil]

Contabilitate, dos. 175/1940–1941, f. 16)
65
ROMÂNIA Bucureşti, 26 martie 1941

PREŞEDINŢIA CONSILIULUI DE MINIŞTRI
Nr. 3493 cc/941
Personal
Domnule Ministru,
Alăturat avem onoarea a vă trimite, în copie, raportul d‑lui ministru N. Crainic, cu

privire la Institutul Român din Germania, rugându‑vă să binevoiţi a lua cunoştinţă
de următoarea rezoluţie a d‑lui general Antonescu.
„25.III
Sunt informat că Institutul a devenit o vacă mulsă de dl. S. Puşcariu şi familia sa.
Să se facă o anchetă prin dl. Bossy[1] şi, dacă este adevărat, să se spulbere imediat
totul.
Dl. general Rosetti[2] este rugat să ia chestiunea în mână şi să pună ordine. Dacă
va fi adevărat că dl. S. Puşcariu a fost indelicat, să tragă imediat consecinţele şi din
Universitate”.
General Antonescu
Secretar general Director

O. Vlădescu Dr. Aurel Gociman

dos. 1075/1941, f. 394)
[1] Este vorba de Raoul Bossy (1894–1975), şeful legaţiei noastre la Berlin, acreditat aici la
începutul lui martie 1941, pentru ca din octombrie acelaşi an să fie numit şi la Copenhaga.
Era licenţiat în drept la Paris, unde urmase şi secţia diplomatică de la École Libre des
Sciences Politiques, pentru ca din 1918 să fie cooptat în cadrul Ministerului de Externe al
României. Din 1934 este promovat ca ministru plenipotenţiar, conducând legaţiile române
din Helsinki, Budapesta şi Roma. Începând cu 15 iunie 1943, Raoul Bossy este rechemat din
postul de la Berlin, pentru ca în 1945 să fie numit delegat în cadrul Comitetului Internaţional
al Crucii Roşii, ulterior optând pentru diasporă. Este autorul unor Amintiri din viaţa diplo‑
matică (1918–1940), 2 vol., ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1993, şi al unui
Jurnal (2 noiembrie 1940–9 iulie 1969), ed. Ion Mamina, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2001
(vezi şi Raoul Bossy, Recollections of a Romanian Diplomat, 1918–1969. Diaries and Memoirs,
vol. 2, edited and translated by G.H. and M.‑A. Bossy, Stanford, Hoover Institution Press,
2003). Asupra lui vezi şi Arhiva Ministerului de Externe, Fonduri Personale, dos. B 61 (Bossy
Vasile Raoul).
[2] Radu R. Rosetti (1877–1949) fusese militar de carieră, rănit în primul război mondial în
cursul teribilelor lupte din august 1917, pentru ca apoi să fie ataşat militar la Londra (1919–
1920) şi înălţat la gradul de general (1924). S‑a arătat apoi deosebit de interesat de istorie
militară, publicând un număr impresionat de lucrări pe această temă, motiv pentru care
a fost ales membru corespondent (1927) şi apoi titular al Academiei Române (1935). S‑a
dovedit a fi o personalitate activă şi bun organizator, motiv pentru care i s‑a încredințat
conducerea Bibliotecii Academiei. În urma rebeliunii legionare, Radu R. Rosetti a fost
numit ministru al Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor, ocupând această funcţie până
la 11 noiembrie 1941. După război a fost arestat ca fost membru al guvernului condus de
Ion Antonescu, încetând din viaţă la Văcăreşti. Au rămas de la Radu R. Rosetti, Pagini de
jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian Ștefan, Ioana Ursu, Bucureşti, Edit. Adevărul, 1993,
ce acoperă perioada 1938–1940, 1942–1943.
66
Corpul Detectivilor 27 martie 1941

Grupa I‑a Sursă serioasă
No. 6
Grigore Manoilescu se află în momentul de faţă în Germania, având conducerea

Institutului Român de acolo. Acesta întreţine raporturi cu cercurile legionare, totuşi
arătând mare mâhnire faţă de ei, deoarece a fost foarte crunt lovit moraliceşte de ei,
atunci când aceştia l‑au deposedat de ziarul „Buna Vestire”, care a fost luat de către
Horia Sima, înscrisă pe numele acestuia chiar la Tribunal[1].
(Arhiva CNSAS, dos. I 401628/Grigore Manoilescu, vol. 1, f. 74)
[1] Din 1937, Mihail Manoilescu a început să să finanţeze organul de presă al Gărzii de Fier,
ziarul „Buna Vestire”, fratele acestuia, Grigore, figurând ca director al publicaţiei. În octom‑
brie 1940, acesta din urmă a publicat un articol, Mai puţină eleganţă, în „Buna Vestire”, prin
care cerea – printre altele – ca toţi cei vinovaţi din „vechiul regim” carlist să fie cercetaţi şi
pedepsiţi pentru diversele forme de complicitate, dar mai ales cei care s‑au dovedit profi‑
tori, lipsiţi de morală etc, reproşând astfel lui Ion Antonescu că acţiunea merge prea lent.
În acest context, „conducătorul” statului a dispus suspendarea ziarului şi trimiterea lui Gr.
Manoilescu în faţa justiţiei. Aflat la Berlin, acesta îşi dă demisia de la ziar, sugerând lui
Horia Sima ca în locul lui să fie numit Alexandru Randa – cel propus cândva să devină
referent la Institut –, care ajunsese între timp director al presei legionare. În cele din urmă,
ginerele lui Puşcariu nu mai este trimis în judecată, iar după asasinatele de la Jilava el con‑
sideră că este un moment prielnic de a redeveni director la „Buna Vestire”, însă fără succes,
pentru că la şefia gazetei a rămas Alexandru Constant, periodicele „Axa”, „Cuvântul” şi
„Buna Vestire” fiind declarate de acum ca organe oficiale ale mişcării legionare.
67
CONTENCIOSUL
REFERAT
Domnule Ministru,
Examinând, în conformitate cu ordinul domniei voastre, alăturatul contract şi

expunerea, aici alăturată, în copie, a domnului ministru al Propagandei, având de
obiect Institutul Român din Germania, am onoare a referi următoarele:
1. Contractul în cauză s‑a încheiat între statul român, prin Ministerul Afacerilor
Străine, pe de o parte, şi dl. prof. Sextil Puşcariu, la 19 august 1940.
2. Termenul pentru care s‑a contractat este de 5 ani, cu începere de la 1 septembrie

1940, dl. prof. Sextil Puşcariu fiind angajat în calitate de conducător al Institutului
Român din Germania, funcţionând pe lângă Legaţia Regală a României din Berlin.
3. Prin art. 6 din contract, Ministerul Afacerilor Străine s‑a obligat a pune la dis‑
poziţia d‑lui prof. Sextil Puşcariu, pentru îndeplinirea scopurilor Institutului, pe tot
timpul acestor 5 ani de durată a contractului, câte 300.000 Reichsmark, anual, plăti‑
bile în 4 rate trimestriale, anticipativ, la Berlin.
4. Din expozeul alăturat în copie, cu privire la această cauză, rezultă că dl. Sextil
Puşcariu a convenit, ulterior, la reducerea numai la suma de 200.000 Reichsmark,
anual, a contribuţiei (cheltuielilor) respective.
5. Se constată, pe de altă parte, că s‑a lichidat o sumă totală corespunzătoare, de lei
4.860.510, pentru timpul până la 31 martie 1941, dintr‑un credit extraordinar, bugetar,
în sumă de lei 6.432.500, calculul fiind făcut pentru un buget anual de 300.000 RM.
6. Se mai constată că s‑a dispus de către domnul conducător al statului şi pre‑
şedinte al Consiliului de Miniştri trecerea Institutului Român din Germania la
7. Raporturile juridice rezultând din acest contract sunt prinse între Onor.
Ministerul Afacerilor Străine respectiv Ministerul Propagandei, şi dl. Sextil Puşcariu.
8. În ce priveşte regimul rezilierii, eventuale, prin art. 10 al acestui contract, se pre‑
vede clauza că poate fi reziliat de Ministerul Afacerilor Străine, pentru abateri grave
de la obligaţiile luate de către dl. prof. Sextil Puşcariu prin contract, iar ambele părţi
contractante au dreptul la reziliere, cu un preaviz de un an, dat la 1 septembrie sau 1
martie a fiecărui an, în condiţiile prevăzute în art. 10.
Dl. prof. Sextil Puşcariu ar putea rezilia la rândul său acest contract, în caz dovedit
de boală gravă.
Rezultă că regimul prezentului contract – bilateral – este acela al dreptului comun
şi, prin urmare, rezilierea este posibilă pe bază de culpă dovedită.
În acest caz, ar trebui luate măsurile prealabile necesare.
Întrucât convenţiunea s‑a încheiat în baza unui Decret‑Lege, care a şi prevăzut‑o,
motivat de anumite necesităţi, anume determinate, desigur că cea mai bună cale pen‑
tru rezilierea acestei convenţii ar fi un Decret‑Lege care ar rezolva chestiunea, fără
posibilitatea nici unei discuţii.
Directorul Contenciosului, 9 aprilie 1941

[Indescifrabil]

dos. 1075/1941, f. 401)
68
MINISTERUL INSTRUCŢIUNII
DIRECŢIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI SUPERIOR
REFERAT
14 aprilie 1941
Domnule Ministru,
Din ordinul dvs, am onoarea a vă referi următoarele:

Personalul astăzi existent la Institutul Român din Berlin este următorul:
Preşedinte: Dl. prof. Sextil Puşcariu, cu leafa bugetară de 42.500 lei de la
Universitatea Cluj‑Sibiu;
Director: Dl. Grigore Manoilescu, fără leafă bugetară din ţară;
Secretar‑General: Dl. prof. M. Hacman, cu leafă bugetară de 42.500 lei de la
Universitatea din Bucureşti;
Asistenţi: D‑nii Gheorghe Vinulescu, şef de secţie cl. II cu 9.000 lei, detaşat din
Minist. Afacerilor Str.; Constantin Noica, licenţiat în litere, fost bursier al Inst.
Francez în România, fără leafă bugetară din ţară; Alexandru Teodoreanu, licenţiat în
litere, fără leafă bugetară din ţară; Wilhelm Czell, licenţiat în litere şi teologie, fără
leafă bugetară din ţară;
Bibliotecară: D‑na Vinulescu, soţia d‑lui Gh. Vinulescu, fără leafă bugetară;
Secretară: D‑na Noica, soţia d‑lui C. Noica, fără leafă bugetară din ţară (acesteia
din urmă, Ministerul i‑a refuzat autorizaţia de funcţionare la Institut, fiind de naţio‑
nalitate engleză).
În timpul din urmă dl. prof. S. Puşcariu a mai făcut recomandare pentru alte trei
persoane; chestiunea a rămas deocamdată nerezolvată.
Privitor la remuneraţia acestora la Berlin, citez:
(Din contractul încheiat între Min. Af. Str. şi dl. prof. S. Puşcariu)
Punctul 4. „Dl. Prof. S. Puşcariu se obligă personal a angaja prin contract un
număr de cel puţin opt colaboratori, care să domicilieze la Berlin şi care să‑şi închine
Institutului toată activitatea lor, fixându‑le remuneraţii şi atribuţiile.
De asemenea, personalul de birou şi de serviciu, precum şi colaboratorii externi,
vor fi angajaţi şi remuneraţi tot de dl Sextil Puşcariu.
Tot d‑sa va suporta toate cheltuielile de reprezentare şi de călătorie în interesul
Institutului şi toate cheltuielile făcute în exerciţiul obligaţiilor luate prin acest con‑
tract”.
„Raporturile contractuale dintre dl. prof. S. Puşcariu şi persoanele angajate de
d‑sa în cadrul prezentului contract vor fi supuse legislaţiei contractelor de muncă astăzi
existente în România”.
Punctul 9. (Din acelaşi contract):
„Dl. prof. S. Puşcariu are deplina libertate de dispoziţie în ce priveşte întreaga

gestiune a fondurilor, cu obligaţia de a ţine contabilitatea la zi şi scriptele în evidenţă
pentru exercitarea controlului de către Min. Af. Străine”.
Mai citez rezoluţia pusă de dl. gl. I. Antonescu, pusă pe un memoriu de activitate
al d‑lui prof. S. Puşcariu:
„1. Aprob. Departamentul Finanţelor de acord cu cel al Externelor şi cu dl. prof.
S. Puşcariu, va acorda sumele cerute prin memoriul alăturat.
2. Dl. prof. S. Puşcariu are deplina libertate în alegerea personalului şi mijloacelor
pentru atingerea ţelului urmărit prin crearea Institutului.
3. Acord perfect cu Legaţia prin Min. Externelor (în prealabil).
4. Întocmiri de dări de seamă trimestriale, ce îmi vor fi trimise”.
(ss) Gl. Antonescu
Din acestea şi din investigaţiile făcute în dosarele de la Min. Propagandei, cât

şi din informaţiile luate de acolo, rezultă că deocamdată nu se poate cunoaşte cu ce
sume sunt plătiţi cei ce funcţionează lângă Institut.
Retribuţia individuală a fiecăruia se va putea vedea numai mai târziu, când vor
fi trimise conturile justificative de întrebuinţare a fondurilor prevăzute în contract.
Şeful serviciului,
[Indescifrabil]

dos. 1075/1941, f. 400)
69
România
Ministerul Propagandei Naţionale
Str. Matei Millo, 9
Nr. 541/15 aprilie 1941
Domnule profesor,
În curând va apare o revistă românească în limba germană cu titlul Rumänische

Blätter, sub conducerea unui comitet format din domnii: profesor dr. Ernst
Gamillscheg, profesor Nichifor Crainic, profesor Sextil Puşcariu şi profesor Bernhard
Capesius[1].
Această revistă în formatul 80 apare din două în două luni cu cel puţin 160 de
pagini. Ea urmăreşte să strângă raporturile culturale dintre Germania şi România şi
să înfăţişeze publicului german aspectele esenţiale ale problemelor şi manifestaţiilor

culturale ale poporului român. Se vor publica studii ştiinţifice şi de doctrină semnate
de personalităţile cele mai de seamă ale vieţii publice şi ştiinţifice române şi germane,
precum şi material documentar şi informativ.
Pentru primul număr al acestei reviste, v‑am fi foarte îndatoraţi dacă ne‑aţi oferi
conferinţa domniei‑voastre cu privire la Proiectele de reformă în domeniul legislaţiei
româneşti[2].
Revista trebuind să apară cel mai târziu până la 15 mai următor, ne îngăduim să vă
rugăm a ni‑l înmâna chiar înainte de Sfintele Sărbători.
Primiţi vă rog domnule profesor asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.
Director,
Alex. Busuioceanu[3]
Șeful Serviciului,
Ștefan Teodorescu
Domniei‑Sale, Domnului profesor Al. Oteteleşanu

[1] Bernhard Capesius este de fapt pseudonimul lui Karl Bernhard (1889–1981), care a fost
în anii interbelici directorul Școlii Germane din Bucureşti. Era absolvent al facultăţilor de
litere şi de teologie din Budapesta şi Jena, specialist în germanistică (de fapt, specificul
limbii saşilor), după război predând istoria limbii şi literaturii germane la Universitatea
din Bucureşti. Se pare însă că revista menţionată în document nu a apărut niciodată,
în România existând o „Kirchliche Blätter” ce apărea la Sibiu din 1897, ca periodic al
Bisericii lutherane din Ardeal. Asupra acestuia vezi introducerea lui Joachim Wittstock
la vol. Bernhard Capesius, Povestiri de altădată, Bucureşti, Edit. Kriterion, 1990, dar şi
Stefan Sienerth, Bernhard Capesius als Lehrbeauftragter für das Studienfach Geschichte der
rumäniendeutschen Literatur an der Bukarester Universität, în vol. Beiträge zur Geschichte der
Germanistik in Rumänien, II, Der Bukarester Germanistiklehrstuhl, hrsg. von George Guţu
und Doina Sandu, Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 2005, p. 159–172.
[2] Este vorba de conferinţa lui Alexandru Oteteleşanu/Otetelişanu (1886–1959), profesor de
Drept civil comparat la Universitatea din Bucureşti (din 1931), care era şi rector al acestei
instituţii (din 30 ianuarie până în 1 iunie 1941). Absolvise Facultăţile de Drept şi de Litere
din capitală, pentru ca mai apoi să‑şi susţină doctoratul la Paris. A fost activ implicat în
politică (la Partidul Conservator, apoi la Partidul Poporului), în 1919 ocupând postul de
secretar general al Ministerului de Interne, de mai multe ori deputat în Parlament, dar şi
decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti, din 8 octombrie 1940 până la 1 iunie 1941. În
1940, Otetelişanu i‑a fost profesor regelui Mihai I.
[3] Alexandru Busuioceanu (1896–1961) era conferenţiar la Facultatea de Litere din Bucureşti
şi director în Ministerul Propagandei, pentru ca de la 1 aprilie 1942 să fie numit profesor la
catedra de Limbă şi cultură românească a Universităţii din Madrid. Totodată, Busuioceanu
avea din partea Ministerului Propagandei din România însărcinarea de a organiza Institutul
Român de la Madrid (ca director), fiind deopotrivă consilier cultural şi conducător al
Serviciului de Presă şi Propagandă de pe lângă Legaţia Română de la Madrid. (cf. Arh.

St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1561/1944, f. 100–104, 125). Institutul va fi
închis la 15 decembrie 1944, pentru ca abia la finele lui octombrie şi început de noiembrie
1945 să sosească la Barcelona motonava „Transilvania”, pentru repatrierea funcţionarilor
români rechemaţi în ţară. Al. Busuioceanu nu s‑a îmbarcat, rămânând pentru tot restul vieţii
în spaţiul iberic. Absolvise însă Facultatea de Litere din Bucureşti (1920), studiind apoi la
Viena istoria artelor (1920–1922) şi devenind ulterior bursier al Școlii Române de la Roma
(1923–1925). Și‑a luat doctoratul în 1925, pentru ca după un deceniu să devină profesor de
Istoria artei. Până la data acestui document, Busuioceanu a organizat mai multe expoziţii în
ţară, dar şi în străinătate (Haga, Amsterdam, la Bruxelles de două ori, Paris şi Milano) şi o
expoziţie internaţională El Greco la Paris. A pus totodată în valoare colecţia regală de pictură,
aproape necunoscută până atunci, identificând multe tablouri (unele greşit atribuite) etc.,
înfiinţând şi editând colecţia de artă „Apollo”, unde au fost tipărite până în 1940 un număr
de 12 monografii ilustrate. Demn de semnalat este faptul că în 1925–1927 a fost şef de serviciu
(secţia Relaţii universitare) la Institutul Internaţional de Cooperare Intelectuală de la Paris.
70
Ministerul Afacerilor Străine

Secţia Cabinetului şi a Cifrului
Telegramă descifrată
De la Legaţiunea din Berlin

Nr. 41220. Data: 16 aprilie, ora 19:00, 1941
Externe Bucureşti
Strict personal. Pentru domnul ministru Cretzianu.

Răspuns la telegrama no. 28600.
Raportul meu no. 80069 din 11 aprilie a fost expediat la Bucureşti în aceeaşi zi

prin curierul căpitan Son[1]. În rezumat, cred că faţă de propaganda dezvoltată de
Institutul Universitar Maghiar şi de Societatea Germano‑Maghiară de aici, existenţa
unui Institut Român Cultural la Berlin se impune ca absolut necesară şi că suprima‑
rea lui ar putea face impresie defavorabilă.
Personal n‑am avut cunoştinţă în scurtul timp de când sunt aici de vreo mani‑
festare potrivnică guvernului a membrilor Institutului Român. Totuşi, dacă precum
aţi arătat, Conducătorul Statului şi Ministrul Educaţiei Naţionale au indicii în acest
sens, s‑ar putea proceda la o primenire a personalului, fără însă a se desfiinţa un aşe‑
zământ care cred că corespunde nevoilor propagandei noastre.
Bossy
41220

vol. 131/1933‑august 1942, f. 122)
[Însemnare marginală: „Se va comunica d‑lui Min. al Educaţiei Naţionale împreună cu raportul
IV 80069 din 11.IV al Leg. Berlin. 17.II.941”]
[1] Vezi anexa documentului ce urmează (nr. 71).
71
Bucureşti, 17 aprilie 1941

ROMÂNIA
MINISTERUL REGAL AL AFACERILOR STRĂINE
Nr. 29259
Anexe: una
Confidenţial
Personal
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă trimite, aici alăturat, copie de pe raportul nr. 80.069 din 11 aprilie

1941 al ministrului nostru la Berlin, cu privire la situaţia şi activitatea Institutului
român din acel oraş.
Pe de altă parte, am onoarea a vă face cunoscut că domnul ministru Bossy mă
informează, printr‑un raport telegrafic suplimentar, că socoteşte absolut necesară –
faţă de propaganda dezvoltată de Institutul universitar maghiar şi de Societatea ger‑
mano‑ungară de acolo – existenţa unui Institut cultural român la Berlin. Suprimarea
lui în momentul de faţă, pe lângă faptul că ar dăuna considerabil raporturilor cultu‑
rale germano‑române, ar produce şi o impresie nefavorabilă.
Domnia sa nu are cunoştinţă de vreo manifestare potrivnică guvernului român a
membrilor Institutului şi crede că dacă se va socoti necesară primenirea personalului,
n‑ar trebui totuşi să se desfiinţeze un aşezământ care corespunde nevoilor propagan‑
dei noastre.
Ministru
Al. Cretzeanu
Domniei Sale, Domnului general R. Rosetti, Ministrul Educaţiei Naţionale

[A n e x ă]
COPIE de pe raportul Legaţiei noastre din Berlin cu No. 80069

din 11 aprilie 1941, adresat d‑lui general Antonescu.
Domnule Ministru,
Drept răspuns la notele ministeriale confidenţiale no. 21387 şi 23572 din 21 şi 28

martie a.c., am onoarea a raporta următoarele:
1) Institutul român din Berlin este condus de d‑l Sextil Puşcariu, profesor univer‑
sitar şi membru al Academiei Române, ca preşedinte, împreună cu ginerele d‑sale,
dl. Grigore Manoilescu, în calitate de director. Din conducerea Institutului mai fac
parte: dl. Hacman, fost profesor la Universitatea din Cernăuţi, ca secretar general,
d‑nii Noica, Bodea şi Vinulescu, referenţi pentru chestiuni istorice, tehnice şi bibli‑
ografice, două secretare la bibliotecă, dl. Czell, traducător pentru limba germană, o
dactilografă şi dl. Alex Teodoreanu, asistent. Scopul Institutului este de a dezvolta o
operă de propagandă ştiinţifică în favoarea României, de a ţine legături cu instituţiile
de cultură germană, de a organiza aici conferinţe ale savanţilor români, precum şi de
a pune la dispoziţia cercetătorilor germani material documentar asupra României.
2) Institutul este instalat într‑un foarte frumos imobil cu o grădină mare, situat
[pe] Ahornallee no. 22, 23 şi 24, Berlin Charlottenburg. Casa conţine încăperi nume‑
roase, bine mobilate, în care se află instalată sala de conferinţe, sala de lectură, bibli‑
oteca, birourile şi locuinţa preşedintelui şi a directorului.
3) Nu mă aflu decât de trei săptămâni în Berlin, astfel încât nu am avut putinţa
de a urmări vreme mai îndelungată şi mai de aproape activitatea Institutului. Totuşi,
în acest scurt răstimp, am avut prilejul de a asista la trei manifestaţii propagandis‑
tice: a) la 28 martie, conferinţa d‑lui prof. Paulian, directorul Spitalului de boli min‑
tale din Bucureşti[1], precedată de o cuvântare introductivă a d‑lui Sextil Puşcariu,
care a fost urmată de un dineu şi de o recepţie la Institut; b) la 1 aprilie, un dejun
mare şi o recepţie, cu prilejul trecerii prin Berlin a agronomilor români, cu care prilej
doi profesori germani de specialitate au ţinut conferinţe, traduse apoi de dl. Grigore
Manoilescu; c) la 3 aprilie, conferinţa d‑lui I. Lupaş, profesor universitar şi membru al
Academiei Române, despre „Kogălniceanu la Berlin”, urmată de un dineu şi o recep‑
ţie la Institut[2].
La aceste trei manifestaţii a asistat un destul de mare număr de personalităţi
germane de marcă, printre care am observat pe secretarul de stat de la Ministerul
Instrucţiunii, pe dl. profesor Hoppe, rectorul Universităţii din Berlin, ministrul ple‑
nipotenţiar von Twardowski, directorul secţiunii culturale a Ministerului Afacerilor
Străine[3], ministrul plenipotenţiar Kichholtes şi consilierul Heimburg, referent
pentru România în Direcţia Politică din Auswärtiges Amt, precum şi numeroşi pro‑
fesori universitari.
4) Cât despre întrebuinţarea sumelor puse la dispoziţia Institutului, cred că, întru‑
cât nu am personal calitatea sau autorizaţia de a ruga pe dl. profesor Puşcariu să‑mi
prezinte conturile gestiunii d‑sale, ar fi poate mai nimerit ca acestea să fie cerute
direct conducerii Institutului, de către Ministerul Propagandei, de care depinde, sau

să se delege un funcţionar de contabilitate care să fie în măsură apoi a aprecia alocaţia
bugetară cuvenită pentru buna funcţionare a unui asemenea institut cultural.
Din impresiile şi constatările mele, am ajuns la concluzia că un institut românesc

la Berlin este o necesitate absolută, spre a constitui un element stabil de legătură
între cultura germană şi cea română. Legaţia nu are putinţa de a menţine un contact
atât de strâns şi de permanent cu intelectualitatea germană, rolul ei fiind, în primul
rând, de a cultiva cercurile politice. Ar putea, de altfel, părea straniu ca România, care
are asemenea instituţii la Paris şi la Roma, să nu aibă şi una la Berlin. Spre deosebire
însă de şcolile de la Fontenay‑aux‑Roses şi de la Roma, Institutul din Berlin trebuie să
aibă mai întâi caracterul unui centru de lucrări de propagandă. Fiind pus sub condu‑
cerea unei figuri reprezentative a culturii noastre, care posedă la perfecţie limba ger‑
mană şi dispune de o bogată bibliotecă personală, cred că Institutul românesc este pe
o cale bună. A distruge acest început ar fi, după mine, o eroare. Aceasta nu înseamnă
însă că nu i se pot aduce îmbunătăţiri. Îmi iau voia a face mai jos unele sugestii:
1) Institutul ar trebui să aibă cu timpul două secţiuni: una pentru doctorii, licenţia‑
ţii, inginerii sau artiştii care vor să se perfecţioneze în specialitatea lor la Universitate,
Politehnică, Şcoala de Belle Arte sau Conservator, şi care ar urma să fie organi‑
zată după modelul şcolilor similare din Paris şi Roma, sub directa supraveghere a
Academiei Române; alta de centru de propagandă, cu funcţionari, referenţi şi conta‑
bili desemnaţi de Ministerul Propagandei şi retribuiţi direct de zisul Departament,
ca toţi funcţionarii statului.
2) Contopirea serviciului cultural al Legaţiei cu Institutul românesc, spre a nu
avea două organisme cu aceleaşi atribuţii. Personalul serviciului cultural al Legaţiei
ar putea fi repartizat fie la Institut, fie la serviciul de presă al Legaţiei, care mai are
nevoie de funcţionari. Nu trebuie văzut în această propunere nici o critică a vreunei
activităţi personale, ci doar grija de a unifica şi de a organiza mai temeinic atât pro‑
paganda noastră, cât şi serviciul de legătură cu presa germană.
3) Publicarea unei reviste sau a unui buletin în limba germană, sub conducerea
Institutului, care, fără a adopta un ton polemic, ce n‑ar fi îngăduit aici, să aducă ştiri şi
date precise pentru mai buna cunoaştere a ţării noastre. „La Revue de Transylvanie”
a noastră[4], sau „La nouvelle Revue de Hongrie” şi „Hungarian Quarterly” a ungu‑
rilor[5] ne‑ar putea servi de model.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, încredinţarea prea înaltei mele consideraţii.
R. Bossy

dos. 1075/1941, f. 383–387)
[1] Demetru Emanuel Paulian (1887–1949), profesor de neurologie al Facultăţii de Medicină

din Bucureşti. Studiile superioare le făcuse în capitală, tot aici susţinându‑şi doctoratul în
1914, pentru ca apoi să se specializeze în neurologie la Paris. Activează apoi pe la diverse
clinici din Bucureşti, pentru ca din 1925 să devină conferenţiar şi apoi profesor universitar.
[2] Ioan Lupaş (1880–1967) era profesor la Universitatea din Cluj încă din 1919, director tot‑
odată – alături de Al. Lapedatu – al Institutului de Istorie Naţională de aici (1920–1945).
Era absolvent al Facultăţii de Litere din Budapesta, unde şi‑a susţinut şi doctoratul în
1904, cu studii de specializare la Berlin, pentru ca apoi să urmeze şi teologia la Sibiu, între
1905–1908. Până la Marea Unire a fost protopop la Sălişte, devenind apoi secretar general
la Culte şi Instrucţiune Publică din cadrul Consiliului Dirigent, postură din care şi‑a asi‑
gurat o catedră universitară la Cluj, predând „Istoria nouă a românilor”. Conferinţa men‑
ţionată aici a fost o prelucrare după un text ceva mai vechi al lui I. Lupaş, Leopold Ranke şi
Mihail Kogălniceanu, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”, s. III, t.
XVIII, 1936–1937, p. 311–326 (republicat în vol. Ioan Lupaş, Scrieri alese, I, ed. Ștefan Pascu,
Pompiliu Teodor, Cluj, Edit. Dacia, 1977, p. 184–194), cu o versiune în limba germană în
„Jahrbuch für die Geschichte Osteuropas”, IV, 1939, p. 322–330. Textul conferinţei a văzut
şi el lumina tiparului sub titlul: Leopold von Ranke und Mihail Kogalniceanu. Zur Erinnerung
an Kogalniceanus Berlinus Studienjahre. Vortrag gehalten in Berlin am 3. April 1941, în vol.
I. Lupaş, Zur Gheschichte der Rumänen. Aufsätze und Vorträge, Sibiu, Druck Ktaft u. Drotleff
A.G., 1943, p. 490–501. În afara acestei prezenţe la Berlin, prin adresa nr. 267568/22 noiem‑
brie 1941, Ministerul Educaţiei a aprobat lui I. Lupaş un concediu pentru întocmirea unor
lucrări necesare propagandei româneşti în străinătate, între 1 octombrie–30 noiembrie
1941. Însă exact despre acest subiect, până la Lupaş, au mai scris Petre V. Haneş, D.C. Amzăr
şi N. Cartojan.
[3] Fritz von Twardowski (1890–1970), directorul secţiunii culturale a Ministerului Afacerilor
Străine, din noiembrie 1935, în această calitate fiind prezent la inaugurarea Institutului
German de Știinţe din Bucureşti, în 6 aprilie 1940 (cf. Deschiderea oficială a Institutului
German din Bucureşti, în „Timpul”, IV, nr. 1055, marţi 9 aprilie 1940, p. 3). În 1922 îşi luase
doctoratul în ştiinţe politice, lucrând apoi în Ministerul german de Externe, la Legaţia
din Moscova. A fost membru al delegaţiei germane la Conferinţa dezarmării de la Geneva
(1932–1933). Între 1943 şi 1945 a fost consul general la Istanbul.
[4] „La Revue de Transylvanie” era o publicaţie periodică ce apărea la Cluj între 1934–1944.
Asupra acesteia vezi Valentina Pricopie, „Revue de Transylvanie” (1934–1944). Discours
programmatique pour l’unité nationale, în „Transylvanian Review”, XIX, Supplement,
no. 2–3/2010, p. 507–515.
[5] „La nouvelle Revue de Hongrie” a văzut lumina tiparului între 1932 şi 1944 (vezi Maria
Farkas, La culture hongroise reflétée par une revue ouverte à l’Occident: La Nouvelle Revue de
Hongrie (1932–1944), Strasbourg, Presses Universitaires de Strasbourg, 2009). Cât priveşte
„Hungarian Quarterly”, aceasta a fost întemeiată de fostul prim‑ministru maghiar István
Bethlen în 1936.
72
România Bucureşti 2 mai 1941

Preşedinţia Consiliului de Miniştri
Nr. 4823 cc/941
Domnule Ministru,
Ca urmare raportului dvs. referitor la Institutul Român din Germania, avem

onoarea a vă ruga să binevoiţi a lua cunoştinţă de următoarea rezoluţie a domnului
general Antonescu:
„29.IV.1941.
– O chestie neclară, ca toate în statul românesc, făcută pentru chivernisirea nea‑
murilor personale, pe socoteala statului, în condiţii princiare.
– O casă somptuoasă, instalarea ginerelui urmărit de justiţie ca director[1], 3 ban‑
chete şi 3 conferinţe, dintre care una singură corespunzătoare scopului, organizată de
mine ocazional, nu înseamnă activitate.
– În plus urzeala (?) aceasta ale cărei limite financiare nimeni nu le cunoaște, de a
concesiona un cămin (?), a plăti gras concesiunea şi a plăti în plus, fără limită, la sim‑
pla cerere a d‑lui S. Puşcariu, din bugetul statului pe toţi aceia pe care d‑lui îi reclamă
pentru decorul concesiunii sau pentru bunul mers al Institutului, este de a crea vreo
confuzie din care statul şi ideea are totul de pierdut şi dl. Sextil Puşcariu şi ginerii
d‑sale totul de câştigat.
– Aşa nu mai merge.
Trebuie clarificată situaţia.
Baze sănătoase şi clare. Cheltuieli limitate. Conducere serioasă.
Dl. Manoilescu, ginerele, să dispară de acolo imediat. Este o neruşinare din par‑
tea d‑lui [Mihail] Manoilescu – fost ministru – de‑a fi făcut o lege în dauna statului,
pentru profitul familiei sale.
Dl. general Rosetti, de acord cu ministrul de Externe şi al Propagandei, ţinând
seama şi de propunerile d‑lui Bossy, vor face propuneri concrete, după ce vor lua şi
avizul juridic, pentru clarificarea şi asigurarea înfăptuirii ideii şi pentru asigurarea
controlului şi financiar, şi sub raport etic, ca pe viitor să nu mai dăm la Berlin spec‑
tacolul de azi.
Chestiunea să fie tratată pentru toate Instituţiile similare din străinătate.
D‑l Sextil Puşcariu va fi înlocuit din postul de rector al Universităţii Cluj‑Sibiu.
Nu poate cumula o mie de slujbe, oricare ar fi valoarea sa.
General Antonescu”
Secretar general, Director

Domniei‑Sale, Domnului ministru al Instrucţiunii, Educaţiei, Cultelor şi Artelor

dos. 1075/1941, f. 324v–325)
[Însemnare marginală: „3 Mai 1941. Se va ruga domnii Nichifor Crainic şi Al. Cretzeanu să vină
la Minister azi, ora 17]
[1] Se referă la faptul că Grigore Manoilescu publicase în gazeta la care era director un articol,
Mai puţină eleganţă (în „Buna Vestire”, octombrie 1940), prin care cerea – printre altele –
ca toţi cei vinovaţi din „vechiul regim” carlist să fie cercetaţi şi pedepsiţi pentru diversele
forme de complicitate, dar mai ales cei care s‑au dovedit profitori, lipsiţi de morală etc,
reproşând astfel lui Ion Antonescu că acţiunea merge prea lent. În acest context, „condu‑
cătorul” statului a dispus suspendarea ziarului şi trimiterea lui Manoilescu în faţa justiţiei.
Acesta renunţă la a mai conduce ziarul, pentru ca ma apoi să nu mai fie trimis în judecată.
73
Psychologisches Institut der Universität

Berlin C 2, den 3. Mai 1941
Schloß, Westportal
Fernruf: 51 00 13
Herrn Professor Puşcariu

Deutsch‑Rumänisches Institut
Sehr geehrter Herr Professor Puşcariu!
Ich komme gerne Ihrer Aufforderung nach, den Eindruck, den ich von Herrn
Professor Zapan in jahrelanger Bekanntschaft gewonnen habe, zu schildern.
Schon bei der Doktor‑Dissertation hat Herr Zapan originelle Gedanken ent‑
wickelt, sich als sehr geschickten Experimentator erwiesen und bewundernswerte
Energie und Zähigkeit in der Durchführung der Aufgabe gezeigt. Sein späteren
Arbeiten überraschen immer wieder durch guten Blick für theoretisch und prak‑
tisch wichtige Fragen und durch originelle Ansätze zu ihrer Lösung. Herr Zapan ist
vielseitig, hat tiefe Interessen und tiefes Verständnis ebenso für mathematische und
philosophische wie für pädagogische, arbeitspsychologische und volkswirtschaftli‑
che Fragen. Wir erwarten von ihm bedeutende Beiträge in unserer Wissenschaft und
hoffen, auf ein gutes, gegenseitig förderndes Zusammenarbeiten.
Wenn ich den Wunsch auszusprechen mir erlaube, daß Herrn Professor Zapan
ein entscheidendes Arbeitsfeld sowohl in der wissenschaftlichen Forschung und
Lehre wie auch in der heute außerordentlich wichtigen praktischen Psychologie

gegeben werden möchte, so geschieht dies einerseits im Interesse unserer nachbarli‑
chen Zusammenarbeit, andererseits auch im Interesse Rumäniens selbst, an dessen
Aufstieg und Gedeihen wir den regsten Anteil nehmen.
Wenn ich zum Schluß die drei bekanntesten jüngeren Psychologen Rumäniens
vergleichen darf, so würde ich unbedingt an erster Stelle Professor Zapan nennen.
An zweiter Stelle Herrn Margineanu, den ich als außerordentlich fleißigen tätigen
Forscher schätze, der allerdings stark unter dem Einfluß der etwas äußerlichen ame‑
rikanischen Methoden steht und unserem Ringen nach tieferem seelischen Einblick
vorläufig noch ferner steht, von dem ich aber infolge seiner Rührigkeit und Offenheit
gute Forschungen und gutes Zusammenarbeiten erwarte. An dritte Stelle würde ich
Herrn Nestor setzen.
In vorzüglicher Hochschätzung
Ihr ergebener
Hans Rupp
[Trad u c e re ]
Institutul de Psihologie al Universităţii

Berlin C 2, 3 mai 1941
Castel, portalul de vest
Telefon: 51 00 13
Domnului Profesor Puşcariu

Institutul Germano‑Român
Stimate Domnule Profesor Puşcariu!
Sunt încântat să răspund cererii dumneavoastră de a descrie impresia pe care

mi‑am făcut‑o despre domnul profesor Zapan de‑a lungul multor ani de când ne
cunoaştem.
Încă din teza de doctorat domnul Zapan a dezvoltat idei originale, s‑a afirmat
ca un cercetător foarte ingenios şi a manifestat o admirabilă energie şi tenacitate în
executarea sarcinilor. Lucrările sale mai recente surprind constant printr‑o bună per‑
spectivă asupra întrebărilor importante din punct de vedere teoretic şi practic şi prin
abordări originale în vederea soluţionării lor. Domnul Zapan este o persoană com‑
plexă, are interese şi înţelegere profundă atât pentru matematică şi filosofie, cât şi
pentru chestiuni pedagogice, de psihologia muncii şi economice. Ne aşteptăm ca el
să aducă contribuţii semnificative la ştiinţa noastră şi sperăm la o cooperare cât mai
bună, reciproc avantajoasă.
Îmi permit să exprim faptul că domnul profesor Zapan doreşte să se ocupe de un
domeniu de muncă crucial atât în cercetarea ştiinţifică şi în predare, cât şi în extrem
de importanta psihologie practică de astăzi, iar acest lucru se petrece pe de o parte în

interesul cooperării noastre şi, pe de altă parte, în interesul României însăşi, la a cărei
dezvoltare şi prosperitate luăm parte în mod activ.
În sfârşit, dacă ar trebui să‑i compar pe trei cei mai cunoscuţi tineri psihologi din
România, cu siguranţă l‑aş plasa pe profesorul Zapan pe locul întâi. Pe locul al doilea
ar fi domnul Mărgineanu, pe care îl apreciez ca un cercetător activ, extrem de sârguin‑
cios, dar care este puternic influenţat de metodele din afară, ale americanilor, şi care
se plasează, deocamdată, mai departe de strădaniile noastre pentru o înţelegere spi‑
rituală mai profundă, dar de la care mă aştept, prin prisma activităţii şi a deschiderii
sale, la o bună cercetare şi cooperare. Pe locul al treilea l‑aş plasa pe domnul Nestor.
Cu deosebită preţuire
Hans Rupp

Inv. 3407, dos. 5, f. 15)
74
Bucureşti 6 mai 1941

România
Preşedinţia Consiliului de Miniştri
Nr. 4975 cc/941
Domnule Ministru,
Alăturat avem onoarea a vă trimite în copie rezumatul raportului d‑lui Sextil

Puşcariu cu privire la activitatea Institutului Român din Germania, rugându‑vă să
binevoiţi a lua cunoştinţă de notele marginale şi de următoarea rezoluţie a domnului
general Antonescu:
„4.V.
Foarte bine. În album văd saloanele pentru recepţiile d‑lui Puşcariu şi a ginere‑
lui său, dar nu văd Institutul. Să se cerceteze cui a adresat cererile dl. Puşcariu şi de
ce nu a fost satisfăcut. Ne‑am angajat şi în această chestiune prost. Este o confuzie.
Trebuie să ieşim din ea. Propaganda, Externele şi Educaţiunea Naţională vor studia
problema, vor alege ce este bun de ce este rău, vor stabili ce trebuie să facem pentru a
asigura o direcţie unitară şi o activitate eficace, şi vor face propuneri până la sfârşitul
lunii”.
General Antonescu
Secretar General Director

Domniei‑Sale, Domnului Ministru al Instrucţiunii
Anexă
Copie
RUMÄNISCHES INSTITUT IN DEUTSCHLAND

Nr. 541/1941
Domnule General,
După întâiul raport despre Institutul Român din Germania ce v‑am prezentat în
decembrie 1940, aţi hotărât „întocmiri de dări de seamă trimestriale ce‑mi vor fi tri‑
mise” (decizia no. 3391 din 9 decembrie 1940). Alătur o asemenea dare de seamă amă‑
nunţită, pe care o trimit şi d‑lui Ministru al Propagandei. Deoarece ştiu cât de preţios
e timpul pentru dumneavoastră, mi‑am permis în cele ce urmează să dau un extras
din această dare de seamă, subliniind numai părţile esenţiale, pentru ca să cunoaşteţi
în linii mari realizările dobândite şi căile pe care cred că trebuie îndrumată, după
experienţa de până acum, activitatea viitoare a Institutului. Dacă pentru vreunul din
cele 15 capitole doriţi să cunoaşteţi date mai amănunţite, le găsiţi în darea de seamă.
1. Localul. Vorbesc fotografiile alăturate. Prin legăturile ce am izbutit să mi le fac,
am găsit un local potrivit – ceea ce era foarte greu – şi – ceea ce a fost şi mai greu – să‑l
transform pentru trebuinţele Institutului.
2. Biblioteca. Peste 4000 de volume (în care e cuprinsă şi biblioteca mea şi a direc‑
torului, puse la dispoziţia cititorilor). Specialitate: tot ce apare în Germania despre
noi şi despre vecini. O cartotecă specială de 2500 fişe cuprinde toate cărţile româneşti
sau despre români aflate la bibliotecile berlineze. Două bibliotecare lucrează necon‑
tenit la catalogarea şi întregirea lor.
3. Referenţii Institutului dau zilnic informaţii şi date despre România din toate
domeniile şi pregătesc material pentru studii şi teze de doctorat.
4. Facem şi iniţiem conferinţe. La Institut au vorbit doi conferenţiari germani şi
doi profesori români, în faţa unui public numeros şi ales; una din conferinţe a fost
foarte bună (prof. Lupaş), alta mediocră[1]. Trebuie evitat ca viitoarele conferinţe să
servească reclamei personale. E necesar să fim înştiinţaţi din vreme – pentru ca să
pregătim totul – despre conferenţiarii care ni se trimit şi să cunoaştem în manuscris
textul conferinţelor lor[2].
Subsemnatul fac la Universitatea din Berlin cursuri despre geografia lingvistică,
prilej potrivit ca să proiectez în fiecare lecţie hărţile României întregi, demonstrând

unitatea admirabilă, romanitatea masivă şi autohtonia noastră[3].
5. Nu mai putem fi absenţi de la manifestările culturale. Ordinul dat funcţionari‑
lor institutului – şi executat conştiincios de aceştia – este: prezenţi pretutindeni, ca să
dovedim dorinţa noastră de a colabora şi emula cu celelalte ţări de cultură şi să putem
contracara propaganda anti‑românească.
6. Au fost aranjate concerte româneşti fără să fim înştiinţaţi, deci fără să putem face
atmosfera necesară ca să aibă un mare succes[4]. Am reuşit să hotărâm o mare cântă‑
reaţă să cânte compoziţii româneşti, dar n‑am reuşit să ne procurăm din ţară notele
muzicale cerute[5] în repetate rânduri.
Teatrele – invadate de autori unguri – voiesc piese româneşti. Le‑am cerut[6] la
Bucureşti dar nu ni s‑a trimis până acum nimic. Avem legături bune cu case de cine‑
matografe şi am putea introduce scene româneşti în filme în pregătire.
Pentru expoziţii putem avea concursul Ministerului Propagandei german, dar e
nevoie să se ia din vreme măsuri pentru închirierea sălilor.
7. Foarte importanţi: lectorii de limba română la diferite universităţi germane, mari.
Aceştia pot fi antenele Institutului de la Berlin pentru tot Reichul. Dacă nu se găsesc
bani la Ministerul Educaţiei pentru plătirea lor, e preferabil să se dea studenţilor 10
burse mai puţin, pentru ca toţi ceilalţi să poată fi îndrumaţi, sfătuiţi şi controlaţi.
8. Studenţimea divizată, dezorientată şi lipsită de îndrumători. Vechile societăţi
studenţeşti nu mai funcţionează din cauza certurilor pentru posturile de conducere.
Institutul i‑a grupat în jurul său la Berlin. Secretarul lui general, profesorul Hachman,
e însărcinat cu grija lor.
9. Cel mai bun mijloc de propagandă fiind relaţiile personale, căutăm legături şi
cu instituţiile de cultură, ministerele, presa, partidul, şi cultivăm aceste legături prin
invitaţii şi recepţii la Institut. Am avut peste 100 de personalităţi invitate până acum.
Lista lor, cu numele şi data invitaţiei, în darea de seamă.
Deoarece unele personalităţi ce ne pot fi foarte utile doresc să viziteze România, e
necesar să ştim în ce măsură putem să‑i încurajăm la aceasta sau chiar să‑i invităm, şi
care organ de la Bucureşti se va îngriji de primirea lor[7].
Avem legături cu toate institutele create pentru studiul sud‑estului european. Am
reuşit ca toate articolele privitoare la România într‑o viitoare Enciclopedie Balcanică
să fie revăzute şi puse la punct de noi.
10. Publicaţii. O mare casă editoare publică o serie de cărţi serioase despre România
sub îngrijirea noastră. Pentru diferite edituri pregătim traduceri de literatură fru‑
moasă. Douăzeci din cele mai importante şi mai răspândite reviste ne cer articole.
Putem scoate numere speciale despre România.
În toate aceste direcţii Institutul nu poate face decât legătura cu editorii şi redac‑
ţiile, şi în parte să găsească traducători pentru manuscrisele româneşti[8]. Acestea
trebuie pregătite în ţară şi trimise la timp la Berlin, împreună cu autorizaţia autorilor.
De asemenea, trebuie să ştim – spre a evita opera dublă – toate publicaţiile germane
care se pregătesc în ţară[9].
11. Numai lucrurile urgente pot fi făcute de personalul Institutului, care nu mai
pridideşte cu lucrul, fiind ocupat toată ziua cu biblioteca, studenţii, participarea la
toate manifestările culturale, procurarea de date şi informaţii, legături şi călătorii,

conferinţe etc.
Numărul lor va trebui înmulţit cu specialişti în discipline pentru care nu am refe‑
renţi şi cu doi colaboratori la Bucureşti şi Sibiu, spre a se face legătura cu Ministerul
Propagandei şi Educaţiei, cu autorii şi artiştii, şi spre a‑mi procura materialul carto‑
grafic, fotografic, note muzicale, artă populară etc.
12. Pentru toate aceste iniţieri de publicaţii şi augmentări ale personalului nu cer
o mărire a bugetului, care, dimpotrivă, din propria mea iniţiativă, a fost micşorat cu o
treime, dată fiind tendinţa generală de economie. Cu bugetul de 200 000 RM anual
am reuşit să fac până acum faţă tuturor cheltuielilor.
Cele două principii călăuzitoare în materie bugetară ale institutului sunt:
a) Propaganda nu trebuie cântărită cu cifre, ci cu ceea ce produce. O sumă, cât de
mică, este o risipă dacă nu se dă pentru lucruri folositoare. Dimpotrivă, pentru o pro‑
pagandă bună şi folositoare ţării, nu pot fi cheltuite sume destul de mari.
b) Economiile trebuie făcute pentru tot ce ne priveşte pe noi, românii. În schimb,
faţă de ţara în care facem propagandă trebuie să fim largi şi darnici.
Pentru ca să ne rămână bani pentru publicaţii, recepţii, conferinţe etc., am stabi‑
lit pentru funcţionarii Institutului lefuri mici. Cei doisprezece funcţionari – inclusiv
preşedintele şi directorul[10] – încasează mai puţin decât cei patru ataşaţi culturali şi
de presă de la legaţie. În schimb, am creat în Institut o atmosferă de colaborare prie‑
tenească şi plină de devotament, care compensează această mare diferenţă de salariu.
Toate acestea au fost cu putinţă fiindcă contractul încheiat între statul român
şi subsemnatul şi decizia d‑voastre, domnule general, de la 9 dec. 1940, îmi dădeau
„deplină libertate în alegerea personalului şi mijloacelor pentru atingerea ţelului
urmărit prin crearea Institutului”.
Prin noul Decret‑Lege din 12 martie 1941 (M[onitorul] O[ficial] nr. 60) ni se cere
o „justificare a sumelor în conformitate cu legea contabilităţii publice”, nu „obligaţia
de a ţine contabilitatea la zi şi scriptele în evidenţă pentru exercitarea controlului de
către Ministerul Afacerilor Străine”, precum prevedea contractul la punctul 9.
Impunându‑mi‑se acest control preventiv, m‑am văzut silit să cer să mi se tri‑
mită un contabil remunerat de Ministerul Propagandei, care să aibă toată sarcina
administrativă a Institutului. Urmarea va fi că Ministerul Propagandei va trebui să
încadreze şi funcţionarii Institutului în categoriile de salarizare a funcţionarilor de
pe lângă legaţiile din străinătate. Această birocratizare a propagandei va costa statul
mai scump. Pentru ca cei ce astăzi îmi sunt colaboratori devotaţi să nu devină funcţi‑
onari cu ore fixe de birou, vă rog ca şi în situaţia schimbată să mi se menţină „deplina
libertate în alegerea personalului şi mijloacelor pentru atingerea ţelului urmărit prin
crearea Institutului.
13. În ceea ce priveşte raporturile cu Institutul German de la Bucureşti, el se va îngriji
mai ales de răspândirea culturii germane în România prin conferenţiari şi traduceri
în româneşte, iar Institutul din Berlin se va strădui să facă cunoscută, prin conferinţe
şi traduceri în limba germană, cultura română pentru germani.
„Acordul perfect cu Legaţia”, pe care l‑aţi cerut în hotărârea de la 8 decembrie 1940,
există. Cu deosebire dl. ministru Bossy ne dă cel mai larg concurs.
Va trebui înfiinţată şi o Societate germano‑română la Bucureşti şi una româno‑ger‑

mană la Berlin, cum o au alte ţări, şi care ne va ajuta mult[11].
14. Am propus pentru toamna viitoare o „săptămână românească” la Berlin şi alte
oraşe mari din Germania, cu piese de teatru, concerte, filme, expoziţii româneşti.
Trebuie pregătită de pe acum.
15. Concluzii. Propaganda e o ştiinţă. Ea nu mai poate fi improvizată, nu poate fi
făcută cu mijloace meschine şi înecată în birocratism, ci de oameni pregătiţi, devotaţi
şi cu simţul şi curajul răspunderii. Ungurii au înţeles acest lucru şi nu cruţă nici ca
să întrebuinţeze toate mijloacele de propagandă, începând cu restaurante şi baruri
ungureşti, cu lăutari şi dansuri, trecând la presă şi film, şi sfârşind cu teatrul, sala de
concert şi cartea ştiinţifică.
Institutul Român din Germania trebuie să‑şi păstreze caracterul serios ştiinţific,
care‑i dă un prestigiu mai mare decât dacă ar face propagandă măruntă şi zilnică
(necesară şi ea). El clădeşte mai mult pentru viitor decât pentru prezent, căutând să
găsească bazele solide ale unei colaborări trainice româno‑germane.
Sextil Puşcariu
Domniei‑Sale, Domnului General Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român,

Bucureşti

dos. 1075/1941, f. 326–333)
[1] Notă marginală: „Dl. Paulian. Cine l‑a trimis?” ss/G[eneral] A[ntonescu].
[2] Notă marginală: „Desigur” ss/General Antonescu.
[3] Sextil Puşcariu a inaugurat ciclul de lecţii la Facultatea de Litere din Berlin la 12 mai
1941, cu conferinţa: Die Romanen im Donauraum, publicată în ziua următoare în „Berliner
Börsen Zeitung”, nr. 219, 1941, p. 13 (versiunea românească în „Universul” din 15 mai 1941
şi „Luceafărul” din iunie 1941 (nr. 3), p. 117.
[4] Notă marginală: „De ce?” ss/ General Antonescu.
[5] Notă marginală: „Cui?”.
[6] Notă marginală: „Cui? De ce?” ss/General Antonescu.
[7] Notă marginală: „Propaganda” ss/G[ociman] A[urel]
[8] Notă marginală: „Propaganda” ss/G. A.
[9] Notă marginală: „Da” ss/G. A.
[10] Notă marginală: „Nu trebuia să fie ginerele” ss/General Antonescu.
[11] Abia în 28 iulie 1942 va avea loc în aula Facultăţii de Drept din Bucureşti şedinţa festivă de
constituire a Asociaţiei Româno‑Germane, la care a participat un public numeros, în pre‑
zenţa lui Mihai Antonescu şi Manfred von Killinger. Scopul declarat al acesteia era strân‑
gerea legăturilor de ordin cultural, social şi economic între cele două ţări, printre membrii
fondatori aflându‑se Mihai Antonescu, V. Vâlcovici, Alex. Marcu, Ion I. Nistor, Alex. Vaida
Voevod, Ion Pillat, Al. Tzigara‑Samurcaş, D. Caracostea, Liviu Rebreanu, Mihail Isbăşescu,
I. Petrovici, Nichifor Crainic ş.a. (cf. „Universul”, an 59, nr. 204 din 29 iulie 1942).
75
Seminar für romanische Philologie

der Universität München
München, den 14. Mai 1941
Herrn Prof. Dr. Sextil Puşcariu
Berlin‑Charlottenburg 9.
Sehr verehrter, lieber Herr Kollege!
Darf ich mir erlauben, bei Ihnen anzufragen, ob es vielleicht möglich ist, durch
Schenkung von Seiten des Rumänischen Staates für unser Seminar für Romanische
Philologie folgende wissenschaftliche Werke zu erhalten:
1. Rumänischer Sprachatlas, grosse Ausgabe (wir besitzen bereits Band I)
2. Das neue Wörterbuch der Akademie
3. Die Bände der Dacoromania
4. Einige der wichtigsten Werke, die vom Institut für Volkskunde (früher in Cluj)
veröffentlicht worden sind.
Sie wissen sicherlich, wie die Lage in unseren Seminaren für romanische
Philologie ist. Durch die Anschaffungen, die erforderlich sind für die Gebiete der
romanischen Hauptsprachen (Französisch, Italienisch, Spanisch) werden die zur
Verfügung stehenden Etatmittel meist restlos aufgebraucht. Nur selten ist es mög‑
lich, von dem Normaletat soviel zu erübrigen, dass auch einige rumänische Bücher
gekauft werden können.
Da ich nun bestrebt bin, das Rumänische in München stärker, als es bisher der
Fall war, zur Geltung zu bringen und auch das Studium dieser Sprache mit allen
Mitteln zu fördern trachte, würde ich es sehr begrüssen, wenn diese Bestrebungen
auch von staatlicher rumänischer Seite in den Grenzen gegebener Möglichkeiten
unterstützt werden könnten.
Die genannten Werke würden eine ganz besonders wertvolle Bereicherung der
rumänischen Abteilung unserer Institutsbibliothek bedeuten. Sie sind so wichtig,
dass ohne sie eine wirklich fruchtbare wissenschaftliche Pflege des Rumänischen
nicht möglich ist.
Ich wäre Ihnen ausserordentlich dankbar, wenn Sie bei Ihrem nächsten Aufenthalt
in Rumänien unsere Bitte bei Ihrer Regierung unterstützen könnten.
Mit den besten Empfehlungen und vielen Grüssen
Ihr sehr ergebener

G. Rohlfs
[Trad u c e re]
Seminarul de filologie romanică

a Universităţii din München
München, 14 mai 1941
Domnului Prof. Dr. Sextil Puşcariu
Preşedinte al Institutului Român din Germania
Berlin‑Charlottenburg 9.
Stimate dragă coleg!
Permiteţi‑mi să vă întreb dacă ar fi posibil să obţinem, prin donaţie din partea

statului român pentru seminarul nostru de Filologie Romanică, următoarele lucrări
ştiinţifice:
1. „Atlasul limbii române”, ediţia extinsă (deţinem deja volumul I)
2. Noul dicţionar al Academiei
3. Volumele „Dacoromania”[1]
4. Câteva dintre cele mai importante lucrări publicate de Institutul de Folclor
(aflat înainte la Cluj).
Știţi cu siguranţă care este situaţia la seminariile noastre de filologie romanică.
Din cauza achiziţiilor necesare pentru zona principalelor limbi romanice (franceză,
italiană, spaniolă), fondurile bugetare care ne sunt puse la dispoziţie sunt de obicei
complet consumate. Doar rareori este posibil să economisim atât de mult din bugetul
normal încât să poată fi cumpărate şi nişte cărţi româneşti.
Deoarece acum mă străduiesc, mai puternic decât era cazul în trecut, să aduc în
prim‑plan limba română în München şi să promovez, de asemenea, studiul acestei
limbi prin toate mijloacele, aş aprecia foarte mult dacă aceste aspiraţii ar putea fi
susţinute şi de statul român, în limita posibilităţilor.
Lucrările menţionate ar reprezenta o contribuţie deosebit de valoroasă pentru
secţia română a bibliotecii institutului nostru. Ele sunt atât de importante încât fără
ele nu este posibilă o susţinere ştiinţifică cu adevărat rodnică a limbii române.
V‑aş fi extrem de recunoscător dacă, în timpul următorului dumneavoastră sejur
în România, aţi putea sprijini în faţa guvernului dumneavoastră cererea adresată de
noi.
Cu cele mai bune gânduri şi multe salutări
G. Rohlfs[2]

[1] „Dacoromania” era o publicaţie periodică scoasă sub egida Muzeului Limbii Române din
Cluj încă din 1920 (dar cu primul număr doar din 1921), apărută până în 1948 sub forma
a 11 volume imense ce au însumat aproximativ 9000 pagini. Revista era destinată „specia‑
liştilor şi pentru cei ce se ocupă cu studiul limbii şi literaturii noastre”, cuprinzând „studii
mai mici, mai ales de natură metodică şi principială, material şi notiţe”. Asupra ei vezi un
excelent instrument de lucru, Dacoromania. Bibliografie, coord. Ioan Pătruţ şi Vasile Breban,
Bucureşti, Edit. Știinţifică şi Enciclopedică, 1983, 852 p.
[2] Gerhard Rohlfs (1892–1986) era un lingvist interesat de limbile romanice, îndeosebi de
dialectele din sudul Italiei, ce predase la Universitatea din Tübingen, iar acum era profesor
la cea din München. Vezi asupra lui: Salvatore Gemelli, Gerhard Rohlfs. Una vita per l‘Italia
dei dialetti. La prima biografia del grande scienziato tedesco e la sua bibliografia, Roma, Edit.
Gangemi, 1990.
76
Rumänisches Institut in Deutschland

Nr. 699/1941 Berlin‑Charlottenburg 9
Ahornallee 22–24
Fernruf: Sammel‑Nummer 936756
16 mai 1941
Domnule Ministru,
Potrivit unei înţelegeri între statul german şi statul român, funcţionarii instituţi‑
ilor de cultură ce aceste state întreţin, fiecare pe teritoriul celuilalt, sunt ţinuţi a plăti
impozit pe salariu numai către statul de a cărui naţionalitate beneficiază.
Funcţionarii Institutului Român din Germania se împart în două categorii: unii
care sunt funcţionari de stat şi, potrivit decretului‑lege din 17 aug. 1940, au fost deta‑
şaţi la Institutul Român din Berlin, alţii care nu au nici o funcţie de stat în ţară.
Pentru prima categorie, cei în cauză plătesc impozitul legal asupra salariului
ce primesc în ţară pentru funcţiunea ce deţin acolo; indemnizaţia ce li se plăteşte
la Berlin de către Institutul Român, pentru a‑şi acoperi cheltuielile întreţinerii în
Germania, este socotită „spor pentru străinătate” şi ca atare (prin analogie cu funcţi‑
onarii Legaţiilor noastre), scutită de impozit către fisc.
În categoria a doua intră cei ce nu au nici o salarizare în ţară şi primesc la Berlin
o indemnizaţia lunară în RM. Dacă s‑ar transforma acea indemnizaţie în lei şi s‑ar
calcula la impozitul aferent la întreaga sumă, s‑ar atinge următorul rezultat: a) cola‑
boratorii Institutului din categoria a doua ar fi puşi într‑o situaţie defavorabilă faţă de
cei ce sunt funcţionari de stat în ţară şi faţă de funcţionarii Ministerului Propagandei
ataşaţi Legaţiei României: ataşaţi de presă, culturali etc. Într‑adevăr, cei din urmă nu
plătesc impozit în ţară decât asupra unei anumite cote din indemnizaţia ce primesc
aici, restul fiind socotit „spor pentru străinătate”; b) prin impozitul ridicat ce s‑ar
percepe astfel, indemnizaţia acestor funcţionari ar fi simţitor redusă. Or, sumele pe
care le plăteşte Institutul Român colaboratorilor săi sunt astfel socotite încât să le asi‑
gure o întreţinere decentă în străinătate şi nimic mai mult. Ca termen de comparaţie
arătăm că un ataşat de presă român primeşte peste 2000 RM lunar, pe când un refe‑
rent al Institutului e plătit cu RM 500 lunar.
Dacă printr‑un impozit ridicat s‑ar reduce această indemnizaţie modestă,
Institutul Român ar fi silit să ridice cu suma corespunzătoare impozitului indemni‑
zaţia fiecăruia. Întrucât fondurile Institutului Român provin din o subvenţie anuală
a statului român, impozitul exagerat calculat s‑ar resfrânge astfel indirect tot asupra
bugetului statului.
Solicităm de aceea ca pentru funcţionarii din categoria a doua să se facă o „echiva‑
lare” în salariu cu unul din gradele de salarizare din ţară. Să se ia ca exemplu situaţia
funcţionarilor Ministerului Propagandei ataşaţi Legaţiei care, pentru o indemnizaţie
globală în RM dată, plătesc impozit în ţară la un salariu calculat în lei. Vă rog deci
să aprobaţi ca funcţionarii Institutului Român din Berlin, care nu sunt funcţionari
de stat, să li se reţină acelaşi impozit ca ataşaţilor de presă de pe lângă Legaţia din
Berlin.
Ni s‑a arătat că în calea unei asemenea „echivalări” se ridică faptul că funcţiona‑
rii noştri funcţionează în baza unui contract individual de muncă, supus legii con‑
tractelor de muncă, şi nu au calitatea de funcţionari publici. Nu ne gândim însă a
cere, pe această cale, încadrarea funcţionarilor Institutului în Statutul funcţionarilor
public. Nu solicităm o echivalare în drept, ci una în fapt, care nu va da funcţionarilor
Institutului nici unul din atributele sau drepturile funcţionarului public – pensie etc.
– ci numai posibilitatea de a‑şi îndeplini într‑un mod raţional datoria sa faţă de fiscul
român.
Nădăjduind că veţi socoti justă argumentarea noastră şi dispune executarea celor
solicitate prin expunerea de faţă, vă rog să primiți, domnule ministru, încredinţarea
deosebitei mele stime.
Prof. Sextil Puşcariu

D‑sale, Domnului Nichifor Crainic, Ministrul Propagandei. Bucureşti

Contabilitate, dos. 338/1941–1944, f. 21–23; Arh.St. Bucureşti,
Institutul Român din Germania 1940–1942, Inv. 3407, dos. 1,
f. 12–16)
77
Confidenţial
MINISTERUL INSTRUCŢIUNII, EDUCAŢIEI,

CULTELOR ŞI ARTELOR
RAPORT referitor la:

1. Institutul Român din Germania şi
2. Chestiunea înfiinţării unei „Case Româneşti” în Berlin.
Confidenţial
Domnule General,
Aţi binevoit a mă însărcina cu studiul, pe de o parte, a unor rapoarte ale d‑lui
Sextil Puşcariu, conducătorul Institutului Român din Berlin, iar pe de alta, a înteme‑
ierii unei Case Româneşti tot la Berlin.
Asupra primei chestiuni am onoare a expune cele ce urmează:
Prin Decretul‑Lege nr. 2756 din 16 august 1940, publicat în „Monitorul Oficial”
nr. 18 din 17 august 1940, s‑a înfiinţat pe lângă Legaţiunea Regală Română din Berlin,
pe data de 1 sept. 1940, Institutul Român din Germania (Rumänisches Institut in
Deutschland), cu sediul la Berlin.
Scopul acestui Institut este: conducerea, coordonarea şi intensificarea legăturilor
culturale dintre România şi Germania, iar mijloacele de acţiune sunt prevăzute, amă‑
nunţit, în art. 2 al Decretului‑Lege.
Pentru conducerea Institutului s‑a prevăzut încheierea unui contract cu o perso‑
nalitate culturală, pe termen de cinci ani, căreia îi va aparţine şi obligaţia organizării
şi administrării Institutului.
S‑a mai prevăzut că dacă această persoană ocupă o funcţie de stat, ea îşi va păstra drep‑
turile ce decurg din această funcţie.
De asemenea, s‑a prevăzut dispoziţia că ministerele şi orice autorităţi de stat sunt
autorizate a detaşa, la acest Institut, funcţionari publici, care îşi păstrează în acest caz
drepturile ce decurg din funcţiunile lor.
În ce priveşte fondurile, prin Decretul‑Lege (art. V) s‑a prevăzut că acestea se dau
de către Ministerul Regal al Afacerilor Străine, din creditul prevăzut în bugetul său
la articolul respectiv pentru „Cheltuieli Diplomatice”, şi că ele vor fi administrate în
conformitate cu prevederile speciale pentru acest fond şi cu prevederile contractului
ce se va încheia pentru conducerea Institutului.
Contractul prevăzut în sus‑zisa Lege a fost încheiat cu dl. Sextil Puşcariu şi are
următorul cuprins:
Vizat la avizul nr. 728/940. Secretarul Consiliului Superior

Avocat consilier: Ion Păunescu
Văzut. Consilier controlor: Ion Ionescu
Contract pentru conducerea, organizarea şi administrarea

„Institutului Român din Germania”[1]
Între subsemnaţii:
Statul Român, prin Ministerul Regal al Afacerilor Străine, reprezentat prin d‑l
Mihail Manoilescu, în calitate de ministru al Afacerilor Străine, pe de o parte, şi
Domnul Sextil Puşcariu, domiciliat în Cluj, str. Elisabeta nr. 23, pe de altă parte,
pe baza Decretului‑Lege nr. 2756 din 16 august 1940, a intervenit următorul contract:
1. Dl. Sextil Puşcariu, profesor la Universitatea din Cluj, membru al Academiei
Române şi membru corespondent al Academiilor de Ştiinţe Prusiană (Berlin) şi
Saxonă (Leipzig), este angajat pe termen de cinci ani, cu începere de la 1 septem‑
brie 1940, conducător al Institutului Român din Germania, funcţionând pe lângă
Legaţiunea Regală a României din Berlin.
2. Dl. Sextil Puşcariu se obligă a depune toate stăruinţele şi a procura mijloacele
ştiinţifice pentru aducerea la îndeplinire a scopurilor Institutului.
În special, domnia sa se obligă:
a) Să pună la dispoziţia colaboratorilor Institutului mijloacele necesare pentru studiul
instituţiilor celui de al treilea Reich, susţinându‑le cheltuielile de deplasare şi de studii
la faţa locului şi să înlesnească altor persoane acest studiu, fără a pretinde de la ele vreo
remuneraţie pentru serviciile ce li se fac.
b) Să îndrume în mod gratuit prin informaţii şi sfaturi şi să uşureze accesul în şcolile
şi instituţiile germane a românilor veniţi pentru studii în Germania, şi în special a
bursierilor.
c) Să iniţieze, să conducă şi să organizeze schimbul de profesori şi studenţi între
universităţile şi şcolile înalte din Germania şi România, în colaborare cu institutele
similare germane;
d) Să întreţină legături cu instituţiile din Germania care studiază problemele
Bazinului Dunărean şi ale sud‑estului european, punându‑le în mod gratuit la dis‑
poziţie material documentar şi toate publicaţiile Institutului Român din Germania;
e) Să iniţieze, să organizeze, să conducă conferinţe publice, expoziţii, producţii
artistice româneşti, în Germania, punând în mod gratuit la dispoziţie sălile Institutului
destinate acestor scopuri şi serviciile normale ale Institutului;
f ) Să publice în limba germană lucrări privitoare la România şi Germania în
extensiune de cel puţin 20 coale de tipar pe an, cu toate anexele necesare (hărţi, ilus‑
traţii etc.), remunerând şi munca colaboratorilor externi, români şi străini; să pună în
mod gratuit la dispoziţia Ministerelor Afacerilor Străine şi Educaţiei Naţionale câte
150 exemplare din fiecare lucrare imprimată;
g) Să întemeieze la sediul Institutului o colecţie de cărţi româneşti şi străine despre
România, puse la dispoziţia publicului într‑o sală anume amenajată. Această colecţie
trebuie să cuprindă, în limitele posibile, operele principale care cuprind o documen‑
tare asupra României şi poporului român. Revistele şi ziarele cele mai importante
româneşti vor sta de asemenea la dispoziţia cititorilor;
h) Să vină în ajutorul autorilor români care publică în Germania, în raporturile lor
cu casele editoare, în mod gratuit;
i) Să înfiinţeze, după posibilităţi, o reţea de corespondenţi în cele mai importante

centre culturale din Germania.
3. Domnul profesor Sextil Puşcariu se obligă să locuiască cel puţin şase luni pe an
în Germania, având domiciliul în localul central din Berlin al Institutului. D‑sa îşi păs‑
trează însă funcţia de profesor universitar în Cluj şi de director al Muzeului Limbii Române
din Cluj, cu toate drepturile ce decurg din aceste funcţii, potrivit art. 4 din Decretul‑Lege
nr. 2756/940 publicat în „Monitorul Oficial” nr. 189 din 17 august 1940;
4. Dl. Profesor se obligă personal a angaja prin contract un număr de cel puţin opt
colaboratori, care să domicilieze în Berlin şi să‑şi închine Institutului toată activitatea
lor, fixându‑le atribuţii şi remuneraţii. De asemenea, personalul de birou şi de servi‑
ciu necesar, precum şi colaboratorii externi, vor fi angajaţi şi remuneraţi tot de d‑l Sextil
Puşcariu. Tot d‑sa va suporta toate cheltuielile de reprezentare şi călătorii în interesul
Institutului şi toate cheltuielile făcute în exerciţiul obligaţiilor luate prin acest con‑
tract. Raporturile contractuale dintre Sextil Puşcariu şi persoanele angajate de d‑sa
în cadrul prezentului contract vor fi supuse legislării contractelor de muncă astăzi
existente în România. Toate cheltuielile urmând a fi suportate de d‑l Sextil Puşcariu,
nu vor depăşi sumele ce se alocă prin art. 6 şi se vor efectua numai în limita sumelor
efectiv primite chiar în caz de reziliere din partea Ministerului Regal al Afacerilor
Străine, fără nici un fel de obligaţie din partea Ministerului;
5. Dl. Profesor Sextil Puşcariu se obligă să pună la dispoziţia Institutului Român
din Berlin, pentru executarea scopului urmărit, o sală de conferinţe şi expoziţii, sală
de lectură, săli de lucru şi birouri pentru colaboratori.
6. Ministerul Afacerilor Străine se obligă să pună la dispoziţia d‑lui prof. Sextil
Puşcariu, pentru îndeplinirea scopurilor institutului, pe tot timpul acestor cinci ani
de durată a contractului, o sumă de 300 000 (trei sute mii) Reichsmark, anual, plăti‑
bile în patru rate trimestriale anticipative, la Berlin;
7. Pentru acoperirea cheltuielilor de instalare, amenajare a localului, mobilier,
cărţi, organizare etc., Ministerul Afacerilor Străine se obligă să pună la dispoziţia
d‑lui Sextil Puşcariu la semnarea acestui contract, o data pentru totdeauna, 85 000
(optzeci şi cinci mii) Reichsmark, plătibili la Berlin, şi 750 000 (şaptesute cincizeci
mii) lei plătiţi la Bucureşti;
8. La expirarea contractului, toată averea mobilă a Institutului rămâne proprieta‑
tea Ministerului Afacerilor Străine;
9. Dl. Prof. Sextil Puşcariu are deplina libertate de dispoziţie în ce priveşte întreaga
gestiune a fondurilor, cu obligaţia de a ţine contabilitatea la zi şi scriptele în evidenţă,
pentru exercitarea controlului de către Ministerul Afacerilor Străine;
10. Prezentul contract poate fi reziliat de Ministerul Regal al Afacerilor Străine
pentru abateri grave de la obligaţiile luate de către dl. prof. Sextil Puşcariu prin dis‑
poziţiile de mai sus, sau ambele părţi contractante cu un preaviz de un an, dat la 1
septembrie sau 1 martie a fiecărui an. În timpul anului de preaviz, dl. prof. Sextil
Puşcariu va primi sumele prevăzute anual în art. 6, cu obligaţia pentru d‑sa de a face
faţă tuturor cheltuielilor angajate pe acel an. La expirarea preavizului, Statul Român
rămâne obligat la plata chiriei localurilor Institutului până la expirarea contractelor
în curs, care nu vor putea să aibă o durată mai lungă decât până la 15 august 1945.
Dl. Prof. Sextil Puşcariu mai poate rezilia acest contract în caz dovedit de boală gravă;
11. Ministerul Regal al Afacerilor Străine va face intervenţiile cuvenite pentru
eventualele autorizări necesare funcţionării Institutului în Germania, pentru scu‑
tire de sarcini fiscale în Germania şi în vederea acordării regimului aplicat Corpului
Diplomatic pentru transporturile materialelor necesare Institutului şi membrilor lui;
12. Pe baza art. 6 din Decretul‑Lege nr. 2756 din 16 august 1940, prezentul contract
este scutit de orice impozit, taxe, contribuţie sau timbru de orice fel;
13. Pentru executarea acestui contract şi pentru îndeplinirea oricăror formalităţi
juridice şi comunicări, părţile îşi aleg domiciliul astfel:
– Ministerul Regal al Afacerilor Străine la sediul central din Bucureşti, Piaţa
Victoriei, sau unde s‑ar afla;
– Dl. prof. Sextil Puşcariu în Cluj, strada Elisabeta nr. 23.
Competenţa pentru orice litigiu, izvorând din prezentul contract, se stabileşte în
deplin acord ca fiind a Tribunalului Ilfov şi eventual instanţelor superioare.
Făcut în Bucureşti, în dublu exemplar, câte unul pentru fiecare parte, azi, 19 august
1940.
Statul Român prin Ministerul Regal al Afacerilor Străine

(ss) M. Manoilescu
(ss) Sextil Puşcariu
Prin Raportul nr. 161/1941, dl. Sextil Puşcariu, preşedintele acestui Institut, pro‑
pune două serii de măsuri, şi anume:
a) Arată necesitatea detaşării la acest institut a unui om de litere, a unui naturalist
şi a unui istoric, cunoscător al împrejurărilor ardelene şi al limbii maghiare, pentru
a se putea face faţă în primul rând propagandei, fiind recomandate în acest scop trei
persoane, şi anume: dl. Caius Jiga, profesor secundar în Olteniţa; V. Băncilă, profesor
în Bucureşti, şi dr. Fritz Netolitzky, fost profesor universitar în Cernăuţi, ieşit la pen‑
sie la finele anului 1940. Acesta din urmă ar urma să facă serviciul ca traducător din
româneşte în nemţeşte.
Detaşarea acestuia e necesară numai pentru ca, trăind în Germania, să poată
totuşi primi pensia din ţară. Plata suplinitorilor pentru profesorii secundari Băncilă
şi Jiga va trebui să cadă în sarcina Ministerului Educaţiei.
b) Mai face propuneri pentru ocuparea posturilor de lectori de limba română la
universităţile din Germania, care au sau au avut sau doresc să aibă lectorate.
Face propuneri în acest sens, arătând că s‑a căzut de acord în acest scop cu dl. prof.
Gamillscheg.
Invoca, totdeodată, nevoia ca aceşti lectori să se bucure de un tratament, în ce
priveşte remunerarea, identic cu al actualului lector de la Berlin, dl. V. Luţia <Luţă>,
anume să fie detaşaţi cu leafa întreagă de profesori sau asistenţi şi să li se dea din
partea Băncii Naţionale favoruri de schimb ca studenţilor. Conchide apoi pen‑
tru transferarea celor propuşi, şi anume: pentru Berlin, la Facultatea de Litere şi
Auslandwissenschaftliche Fakultät (dacă actualul lector V. Luţia va fi rechemat) d‑nii
Al. Dima, inspector şcolar la Sibiu, şi I. Constantinescu, asistent la Muzeul Limbii
Române din Sibiu; la Viena, dl. Papadima, profesor secundar, actualmente bursier
în Germania; pentru München, dl. Mateica, care în prezent ocupă acest post; pentru
Frankfurt a. M. şi Köln sunt luaţi în vedere d‑nii Duzinchevici, asistent la Inst[itutul]
de Istorie Naţională în Sibiu, şi E. Cioran, profesor secundar.
Dl. Puşcariu a făcut la Berlin paşii necesari pentru obţinerea acestor lectorate. Cea
mai mare greutate constă în faptul că lectorii – care au şi îndatoriri sociale – nu pot
trăi în Germania cu leafa ce le‑o dau Universităţile. De aceea e nevoie ca Ministerul
Educaţiei din Bucureşti să le aplice la toţi acelaşi tratament ca actualului lector de la
Berlin, dl. V. Luţia, anume să fie detaşaţi cu leafa întreagă de asistenţi sau profesori şi
să li se dea din partea Băncii Naţionale favoruri de schimb ca studenţilor.
În legătură cu cele de mai sus, Ministerul Propagandei Naţionale v‑a raportat cele
ce urmează:
În baza Decretului‑Lege pentru înfiinţarea Institutului Român din Germania,
publicat în „Monitorul Oficial” nr. 189 din 17 august 1940, s‑a încheiat de Ministerul
Afacerilor Străine un contract cu dl. Prof. Sextil Puşcariu, pentru conducerea, organi‑
zarea şi administrarea Institutului (contract încheiat la 18 august 1940 şi înregistrat
la nr. 51.704 din 21 august 1940).
În art. 6 al contractului se prevede:
„Ministerul Afacerilor Externe se obligă să pună la dispoziţia d‑lui Prof. Sextil
Puşcariu, pentru îndeplinirea scopurilor Institutului, pe tot timpul acestor cinci ani
de durată a contractului, o sumă de 300 000 (trei sute mii) RM anual, plătibilă în
patru rate anticipative la Berlin”.
Cu adresa înregistrată la nr. 57.682 din 16 septembrie 1940, dl. director al
Institutului Român din Germania comunică Ministerului Afacerilor Străine că, auto‑
rizat de dl. Prof. Sextil Puşcariu: este de acord ca subvenţia anuală să fie redusă cu 20%,
adică la 240 000 RM anual, începând cu rata trimestrială scadentă la 1 dec. 1940”.
Cu adresa înregistrată la nr. 57.942 din 17 septembrie 1940, dl. director al
Institutului Român din Germania cere plata sumei de 75 000 RM, reprezentând chel‑
tuielile pe primul trimestru de funcţionare.
Pe această adresă se găsesc următoarele rezoluţii:
– „Pentru primul trimestru se va achita suma. Se va pune în studiu întreaga ches‑
tiune a «contractului» atât în ceea ce priveşte latura financiară, cât şi cea juridică.
Consultarea ambelor Ministere respective”.
– „Ordonanţarea sumei a fost oprită din ordinul d‑lui ministru Sturdza, până la
noi dispoziţiuni”.
Dl. profesor Sextil Puşcariu vă înaintează un nou raport înregistrat la nr. 3391
C.C. din 10.X.1940, în care, între altele, spunea că „dacă necesităţi de ordin financiar
cer o reducere şi mai mare, bugetul Institutului poate fi scăzut la 200 000 RM anual;
nu însă sub această sumă”.
Domnia‑voastră, domnule general, aţi pus, referitor la suma de acordat, următoa‑
rea rezoluţie:
„Aprob. Departamentul Finanţelor, de acord cu al Externelor şi cu dl. Puşcariu, va
acorda sumele cerute prin memoriul alăturat”.
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, cu adresa nr. 3391 din 9 decembrie 1940, intervine
la Ministerul Finanţelor, care dispune transferarea sumei de 50.000 RM pentru trimes‑

trul septembrie‑noiembrie 1940. Transferul se efectuează la 12 decembrie 1940.
Între timp, prin rezoluţia domniei‑voastre pusă pe adresa nr. 83.615 a Ministerului
Afacerilor Străine, aţi dispus trecerea Institutului Român din Germania la Ministerul
Propagandei.
În ziua de 7 februarie 1941, Ministerul Finanţelor ne cere, sesizat telefonic de dl.
Mihail Manoilescu, să intervenim pentru transferarea sumei cuvenite Institutului
Român din Germania până la sfârşitul exerciţiului bugetar.
S‑a intervenit şi s‑a transferat o sumă de 67.000 RM, cota pentru lunile decembrie
1940‑martie 1941, socotită, ca şi înainte, la un buget anual de 200 000 RM.
Cu telegrama înregistrată la nr. 152 din 11 februarie 1941, dl. prof. Puşcariu ne
comunică:
„Suma necesară Institutului Român până la încheierea exerciţiului 66.666 mărci
pentru lunile decembrie, ianuarie, februarie, martie”.
Din cele de mai sus rezultă că Institutul Român din Germania şi‑a primit întreaga
cotă cuvenită pentru perioada septembrie 1940‑martie 1941, calculate la un buget
anual de 200.000 RM.
Pentru plata acestor sume s‑a deschis, pe seama acestui Departament, un credit
extraordinar bugetar de 6.432.500 lei, calculul fiind făcut însă pentru un buget anual
de 300.000 RM.
În ziua de 24.II.1941 primim de la dl. Sextil Puşcariu următoarea telegramă:
„La 174 din 7 februarie rog ordonanţaţi pentru cheltuieli cu colaboratori, traduceri,
cărţi, fotografii, în România, cinci sute mii lei, Muzeul Limbii Române Sibiu, în mâna
d‑lui Ion Breazu, şef lucrări. Stop. Tot restul necheltuit până la suma de 6.432.000 lei
rog să‑l trimiteţi Reichsmark la Berlin Deutsche Bank Depositenkasse s 2 Adolfplatz
Sonderconto Sextil Puşcariu preşedintele Institutului Român Berlin no. 206/1941”.
Din această telegramă reiese că dl. profesor Sextil Puşcariu înţelege să ceară o
sumă mai mare decât cea cuvenită potrivit acceptării unui buget anual de 200 000 RM.
Sumele transferate în lei sunt:
Lei 2.077.250 la 12 decembrie 1940
2.783.260 la 14 februarie 1941
Total Lei 4.860.510, sumă care scăzută din
Lei 6.432.500, rezultă o sumă neutilizată de
Lei 1.571.990.
Am onoarea a vă ruga, domnule general, să dispuneţi asupra cererii d‑lui profesor
Sextil Puşcariu de a i se acorda o sumă de lei 1.571.990, peste sumele deja trimise.
Ministru (ss) Nichifor Crainic
Într‑o convorbire pe care am avut‑o la … aprilie cu dl. Gamillscheg, acesta mi‑a spus că
lectorii de limba română pe lângă Universităţile germane sunt plătiţi de acele universităţi.
Ca rezultat al notelor Ministerului Afacerilor Străine nr. 21387 şi 23572 din 26 şi 27
martie a.c., dl. Bossy, ministrul nostru la Berlin, raportează cu nr. 80.069 din 11 aprilie
1941, cele următoare:
1. Institutul Român din Berlin este condus de dl. Sextil Puşcariu, profesor uni‑
versitar şi membru al Academiei Române, ca preşedinte, şi ginerele d‑sale dl. Grigore
Manoilescu, în calitate de director. Din conducerea Institutului mai fac parte: dl.
Hacman, fost profesor la Universitatea din Cernăuţi, ca secretar general, d‑nii Noica,
Bodea şi Vinulescu, referenţi pentru chestiuni istorice, tehnice şi bibliografice, două
secretare la bibliotecă, dl. Czell, traducător pentru limba germană, o dactilografă, şi
dl. Alex. Teodoreanu, asistent. Scopul Institutului este de a dezvolta o operă de pro‑
pagandă ştiinţifică în favoarea României, de a ţine legături cu instituţiile de cultură
germană, de a organiza aici conferinţe ale savanţilor români, precum şi de a pune la
dispoziţia cercetătorilor germani material documentar asupra României.
2. Institutul este instalat într‑un foarte frumos imobil cu o grădină mare, situat
în Ahornalee nr. 22, 23, Berlin Charlottenburg. Casa conţine încăperi numeroase, în
care se află instalate sala de conferinţe, sala de lectură, biblioteca, birourile şi locuinţa
preşedintelui şi a directorului.
3. Nu mă aflu decât de trei săptămâni în Berlin, astfel nu am avut putinţa de a urmări
vreme mai îndelungată şi mai de aproape activitatea Institutului. Totuşi, în acest scurt
răstimp, am avut prilejul de a asista la trei manifestaţii propagandistice: a) la 28 mar‑
tie, conferinţa d‑lui prof. Paulian, directorul Spitalului de boli mintale din Bucureşti,
precedată de o cuvântare introductivă a d‑lui Sextil Puşcariu, care a fost urmată de un
dineu şi de o recepţie la Institut; b) la 1 aprilie, un dejun mare şi o recepţie, cu prile‑
jul trecerii prin Berlin a agronomilor români, cu care prilej doi profesori germani de
specialitate au ţinut apoi conferinţe, traduse de dl. Grigore Manoilescu; c) la 3 aprilie,
conferinţa d‑lui I. Lupaş, profesor universitar şi membru al Academiei Române, despre
„Mihail Kogălniceanu la Berlin”, urmată de un dineu şi o recepţie la Institut.
La aceste trei manifestări au asistat un număr destul de mare de personalităţi
germane de marcă, printre care am observat pe secretarul de stat de la Ministerul
Instrucţiunii, pe dl. profesor Hoppe, rectorul Universităţii din Berlin, ministrul plenipo‑
tenţiar von Twardowski, directorul secţiunii culturale a Ministerului Afacerilor Străine,
ministrul plenipotenţiar Kichholtes şi consilierul Heimburg, referent pentru România
în Direcţia Politică din Auswärtiges Amt, precum şi numeroşi profesori universitari.
4. Cât despre întrebuinţarea sumelor puse la dispoziţia Institutului, cred că, întru‑
cât nu am personal calitatea sau autorizaţia de a ruga pe dl. profesor Puşcariu să‑mi
prezinte conturile gestiunii d‑sale, ar fi poate mai nimerit ca acestea să fie cerute
direct conducerii Institutului, de către Ministerul Propagandei, de care depinde, sau
să se delege un funcţionar de contabilitate, care să fie în măsură apoi a aprecia alo‑
caţia bugetară cuvenită pentru buna funcţionare a unui asemenea Institut cultural.
Din impresiile şi constatările mele, am ajuns la concluzia că un Institut Românesc
în Berlin este o necesitate absolută, spre a constitui un element stabil de legătură între
cultura germană şi cea română. Legaţia nu are putinţa de a menţine un contact atât
de strâns şi de permanent cu intelectualitatea germană, rolul ei fiind, în primul rând,
de a cultiva cercurile politice. Ar putea, de altfel, părea straniu ca România, care are
asemenea Instituţii la Paris şi Roma, să nu aibă una şi la Berlin. Spre deosebire însă
de şcolile de la Fontenay‑aux‑Roses şi de la Roma, Institutul din Berlin trebuie să aibă
mai întâi caracterul unui centru de lucrări de propagandă. Fiind pus sub conducerea
unei figuri reprezentative a culturii noastre, care posedă la perfecţie limba germană şi
dispune de o bogată bibliotecă personală, cred că Institutul Românesc este pe o cale
bună. A distruge acest început ar fi, după mine, o eroare. Aceasta nu înseamnă însă că
nu i se pot aduce îmbunătăţiri. Îmi iau voia a face mai jos unele sugestii:
1. Institutul ar trebui să aibă cu timpul două secţiuni: una pentru doctorii, licenţi‑
aţii, inginerii sau artiştii care vor să se specializeze la Universitate, Politehnică, Şcoala
de Belle Arte sau Conservator, şi care ar urma să fie organizată după modelul şcolilor
similare din Paris şi Roma, sub directa supraveghere a Academiei Române; alta de
centru de propagandă, cu funcţionari, referenţi şi contabili, desemnaţi de Ministerul
Propagandei şi retribuiţi direct de zisul Departament, ca toţi funcţionarii statului.
2. Contopirea serviciului cultural al Legaţiei cu Institutul Românesc, spre a nu
avea două organisme cu aceleaşi atribuţii. Personalul serviciului cultural al Legaţiei
ar putea fi repartizat fie la Institut, fie la Serviciul de Presă al Legaţiei, care mai are
nevoie de funcţionari. Nu trebuie văzut în această propunere nici o critică a vreunei
activităţi personale, ci doar grija de a unifica şi de a organiza mai temeinic atât pro‑
paganda noastră, cât şi serviciul de legătură cu presa germană.
3. Publicarea unei reviste sau a unui buletin în limba germană sub conducerea
Institutului, care, fără a adopta un ton polemic, ce n‑ar fi îngăduit aici, să aducă ştiri şi
date precise pentru mai buna cunoaştere a ţării noastre. „La Revue de Transylvanie”
a noastră sau „La Nouvelle Revue de Hongrie” şi „Hungarian Quarterly” a ungurilor
ne‑ar putea servi de model.
Rezumând: Reiese că statul român, reprezentat la început prin Ministerul
Afacerilor Străine iar acum prin Ministerul Propagandei, are un contract cu dl. Sextil
Puşcariu, prin care acesta este obligat, în schimbul unei subvenţii anuale de 300.000
de Reichsmark (redusă ulterior, cu consimţământul d‑lui Puşcariu, la 200.000 de
RM), şi a unei indemnizaţii de instalare de 4.150.000 lei, precum şi a păstrării dreptu‑
rilor sale de salarizare ca profesor şi rector al Universităţii din Cluj, să facă să funcţi‑
oneze Institutul Român din Germania.
Pe temeiul acestui contract, personalul Institutului din Berlin este:
Preşedinte, dl. profesor Sextil Puşcariu, având leafa de la catedra sa 42.500 lei lunar,
Director, dl. Grigore Manoilescu, ginerele său,
Secretar general, profesor M. Hacman, de la Universitatea din Bucureşti, primind
de la aceasta leafa bugetară de 42.500 lei,
Asistenţi: d‑nii Gh. Vinulescu, detaşat din Ministerul Afacerilor Străine, de unde
primeşte 9.000 de lei lunar,
C. Noica,
Alexandru Teodoreanu,
Bodea,
Traducător, dl. W. Czell,
Secretare de bibliotecă: d‑na Vinulescu, d‑na Noica,
O dactilografă.
Nu avem cunoştinţă de sumele cu care sunt plătite de dl. Puşcariu aceste persoane,
peste cele ce primesc din bugetul statului, cum s‑a arătat mai sus.
D‑sa însă cere încă, prin raportul nr. 161/1941:
a) Mărirea numărului colaboratorilor săi la Berlin cu încă trei persoane plătite din
bugetul statului,
b) Adăugarea unui număr oarecare de lectori, plătiţi din bugetul statului, lectori
care însă, după afirmaţia d‑lui Gamillscheg, sunt plătiţi şi de universităţile germane,
c) Să i se acorde peste sumele ce i se cuvin 1.571.990 de lei, care să se dea Muzeului
Limbii Române de pe lângă Universitatea din Cluj‑Sibiu.
Sunt de părere a nu se aproba aceste cereri, cum sunt de părere să se menţină redu‑
cerea subvenţiei de la 300.000 RM la 200.000 RM, şi să se revizuiască legea prin care
este întemeiat Institutul Român din Berlin, şi să se rezilieze contractul cu dl. Sextil
Puşcariu, menţinându‑se dl. Puşcariu ca preşedinte, dar ca preşedinte funcţionar al
statului român şi nu concesionar.
În adevăr, acest Institut fiind o Instituţie culturală, asemănătoare întru câtva cu
şcolile româneşti din Paris şi Roma, socotesc că:
1. El trebuie menţinut pentru temeiurile arătate de dl. Bossy;
2. Nu poate fi dat în antrepriză, ci trebuie să fie o Instituţie întreţinută şi îndru‑
mată de stat;
3. Ca Instituţie culturală, trebuie să depindă de Ministerul Instrucţiei, Educaţiei,
Cultelor şi Artelor şi nu de al Propagandei;
4. Retribuţiunile personalului trebuiesc să fie îndestulătoare, dar nu exagerate – şi
că în orice caz acest personal nu poate primi salarii şi din ţară şi din fondurile afectate
Institutului din Berlin al căror total să întreacă un anumit plafon.
În ceea ce priveşte a doua chestiune, aceea cu privire la înfiinţarea unei „Case
Româneşti” la Berlin, Oficiul Naţional de Turism propune ca ea să cuprindă atât
Institutul Român din Berlin, cât şi diferitele instituţii cu caracter de propagandă şi cu
organizări comerciale.
Socotesc că punerea la un loc a acestor diverse instituţii nu‑şi are rostul. Institutul
Român din Berlin, instituţie culturală, trebuie ca, în interesul prestigiului său, să
rămână cu totul de o parte şi să depindă, cum am propus, de Ministerul Instrucţiei,
Educaţiei, Cultelor şi Artelor. Celelalte instituţii propuse (O.N.T., Magazinul de
specialităţi româneşti, Expoziţia, Restaurantul etc.) de o mare utilitate practică, să
depindă, cum este şi firesc, de Ministerul Propagandei.
În deosebire de ceea ce am arătat pentru Institutul Român din Berlin, care trebuie
să fie o instituţie de stat, socotesc că pentru Casa Românească trebuie să se adopte
forma concesiunii comerciale.
Ministrul Instrucţiei, Educaţiei, Cultelor şi Artelor

General Radu R. Rosetti

dos. 1075/1941, f. 353–365)
[1] Textul contractului şi în Arh.St.Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale, dos. 1075/1941,

f. 403–404; Arh.St.Bucureşti, Ministerul Propagandei Naţionale, inv. 2906, Contencios,
dos. 224/1943, f. 27–28.
78
No. 2424/1p 20 mai 1941

S./i
Anexe: una
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă transmite, aci alăturat în traducere română, scrisoarea ce‑mi

adresează dl. profesor W. Willing, decanul Facultăţii de Știinţe a Școalei Politehnice
din Charlottenburg, în care – preconizând încurajarea elementelor tinere cu o bună
pregătire profesională doritoare să vină în Germania pentru perfecţionare – face
următoarele propuneri:
1. Politehnica de aci fiind dispusă să angajeze ca asistenţi, pe termen de 1 sau 2 ani,
câţiva tineri – actuali asistenţi ai politehnicelor sau facultăţilor de ştiinţe din ţară –,
precum şi ingineri cu o bună pregătire profesională, aceştia ar urma să obţină în acest
scop concedii corespunzătoare spre a întocmi aci lucrări de doctorat, de habilitare etc.
D‑sa aşteaptă propuneri de la forurile competente din ţara noastră.
2. Totodată, dl. Willing mai face următoarele 2 propuneri concrete:
a) Universitatea din Bucureşti să acorde d‑lui Dionisie Hacman, asistent al d‑lui
profesor [E.] Bădărău de la Facultatea de Știinţe[1], concediul solicitat spre a‑şi face
aci o lucrare la dl. profesor [E.] Geiger[2] – care i‑a şi oferit un loc de asistent.
b) Societatea de Gaz şi Electricitate din Bucureşti să acorde d‑lui ing. Eugen Bodea,
şef de serviciu la aceea societate şi în prezent referent tehnic la Institutul Român din
Berlin, prelungirea pe termen de un an a concediului de studii solicitat spre a putea
termina lucrarea de doctorat în domeniul exploatării resurselor de energie, începută
chiar sub conducerea d‑lui decan al Politehnicii de aci, care are pentru d‑sa aprecieri
foarte favorabile.
Adaug, spre informarea d‑voastră, că dl. profesor Willing deţine în afară de calita‑
tea de decan al Facultăţii de Știinţe a Politehnicei din Berlin şi importanta funcţiune
de Gauamtsleiter în NSDAP, aşa că sprijinul pe care d‑sa îl acordă tinerilor fizicieni şi
ingineri români doritori de a se perfecţiona în Germania prezintă un interes deosebit
pentru ţara noastră.
R. Bossy
D‑Sale, Domnului General I. Antonescu, Conducătorul Statului, Ministru al

Afacerilor Străine, etc.
Anexă
Copie‑Traducere de pe scrisoarea d‑lui prof. W. Willing, decanul Facultăţii de Știinţe din Berlin,
din 13.5.41, adresată Legaţiunei României din Berlin.
Referindu‑mă la convorbirea noastră de ieri, ţin să vă comunic următoarele:
Fiind invitat, acum câtva timp, de rectorul Politehnicii din Bucureşti, am preconi‑
zat în cercul profesorilor ideea că în interesul colaborării româno‑germane ar fi foarte
indicat să se intensifice relaţiunile între specialiştii germani şi români şi pe terenul
tehnic şi economic, nu numai în cel ştiinţific şi literar. În vederea acestei colaborări
mai intense ar fi necesar să se faciliteze perfecţionarea tinerilor asistenţi şi ingineri,
care s‑au evidenţiat, astfel ca aceştia să lucreze ca invitaţi ai celuilalt stat. Aş face
propunerea concretă ca, de pildă, unii asistenţi ai Politehnicii sau Universităţii din
Bucureşti să obţină concedii pentru 1 sau 2 ani şi să primească un loc la Politehnica
din Berlin în calitate de asistenţi‑ajutori, şi în acelaşi timp să‑şi poată pregăti teza de
doctorat sau o lucrare de habilitare. Încă în România mi s‑a prezentat dl. Hacman,
asistent universitar la dl. profesor Bădărău, şi care şi‑a exprimat dorinţa de a se perfec‑
ţiona aci, în Berlin, la dl. profesor Geiger. După ce m‑am putut convinge că profesorul
Geiger e dispus să‑i acorde un loc şi să‑l angajeze ca asistent, după ce mi‑a comunicat
dl. Hacman că a obţinut concediul solicitat de la Universitatea din Bucureşti şi se va
prezenta în curând în Berlin, am crezut că acestea urmează a se realiza. Sosirea lui s‑a
amânat însă mereu, datorită faptului că formalităţile în legătură cu paşaportul nu au
fost îndeplinite, după cum îmi comunicase dl. Hacman. Aş fi recunoscător dacă aţi
putea determina o hotărâre în această privinţă. În caz că dl. Hacman nu se prezintă,
ar trebui angajat altcineva în locul lui, lucru ce l‑aş regreta foarte mult.
A doua rugăminte pe care aş avea‑o e privitoare la inginerul Eugen Bodea.
Și acesta a cerut un concediu de un an de la Societatea de Gaz şi Electricitate din
Bucureşti – în baza ideilor preconizate de mine – pentru a‑şi putea lărgi cunoştinţele
aci în Germania în domeniul resurselor de energie şi să prezinte apoi o lucrare de doc‑
torat din acest domeniu. Dl. Bodea se găseşte de câteva săptămâni aci în Berlin şi eu
l‑am cunoscut ca un element foarte silitor şi conştiincios, ceea ce mi‑a fost îngăduit
prin faptul că lucrează sub conducerea mea. Eu sunt convins că va face o teză bună
de doctorat şi, mai târziu, când se va fi întors în România, va putea aduce aporturi
mari patriei sale pe baza cunoştinţelor dobândite aci în domeniul resurselor de ener‑
gie. Din comunicările d‑lui Bodea am aflat că întâmpină dificultăţi în prelungirea
concediului său şi că ar urma chiar să se întoarcă în România. Eu am scris, conform
copiei alăturate, d‑lui director general Caranfil, Societatea de Gaz şi Electricitate din
Bucureşti[3], şi l‑am rugat să‑i acorde d‑lui Bodea o prelungire a concediului.
Aş fi foarte recunoscător dacă aţi binevoi să sprijiniţi cât mai călduros cererea mea
de prelungire a concediului ing. Bodea pe lângă dl. director general Caranfil.
Cu cele mai distinse salutări şi deosebită stimă
al dvs. W. Willing[4]

dos. 1075/1941, f. 253–256)
[1] Dionisie Hacman (1912–1984) era licenţiat al Facultăţii de Știinţe din Cernăuţi (în 1932),
dar fusese numit preparator tehnic în cadrul catedrei şi Institutului de Fizică Experimentală
al lui Eugen Bădărău încă din 1931. În 1935 este numit asistent titular la aceeaşi mate‑
rie, dar pentru că Eugen Bădărău se transferă la Bucureşti, Dionisie Hacman îşi continuă
pregătirea doctoratului sub coordonarea lui Herbert Mayer (1900–1992), teză pe care o va
susţine în 1939, cu un studiu despre proprietăţile optice ale filmului subţire din metale alca‑
line. Din toamna lui 1940, după ocuparea Bucovinei de către Uniunea Sovietică, Hacman
este repartizat ca asistent pe lângă Laboratorul de Fizică moleculară, acustică şi optică
condus de fostul lui profesor, Eugen Bădărău. De la 1 aprilie 1941 va deveni asistent în
cadrul Politehnicii din Berlin, pentru ca din 1947 să lucreze la Balzers A.G. Company din
Liechtenstein, nemairevenind vreodată în România.
[2] Hans Geiger (1882–1945), celebrul fizician german şi profesor la Universitatea din Berlin
(începând cu 1936), inventator al instrumentului ce‑i poartă numele şi detectează radiaţiile
(împreună cu un student al său, Walther Müller). A fost reţinut faţă de regimul nazist, fără
declaraţii pro sau contra, la fel cum a avut atitudini oscilante şi în ceea ce‑i priveşte pe cole‑
gii evrei.
[3] Este vorba de Nicolae Caranfil (1893–1978), cu studii superioare la Școala Naţională de
Poduri şi Șosele din Bucureşti şi diplomat al Universităţii din Gand (Belgia), cu specia‑
lizări în Anglia şi SUA, care revenit în ţară a contribuit major la organizarea reţelei de
electricitate şi de gaze din România, într‑o manieră modernă. În 1940 fusese ales membru
corespondent al Academiei Române.
[4] Willi Willing fusese invitat la finele lui 1940 să conferenţieze în Bucureşti, în cadrul pro‑
gramului de strângere a relaţiilor culturale româno‑germane. Prima conferinţă, organi‑
zată sub egida Institutului Român de Energie şi a Asociaţiei Generale a Producătorilor şi
Distribuitorilor de Energie Electrică din România, a avut loc miercuri 27 noiembrie 1940,
ora 18, la Societatea Politehnică, vorbind despre „Stabilirea preţurilor şi tarife pentru vân‑
zarea energiei electrice”, iar a doua s‑a desfăşurat în amfiteatrul mare al Politehnicii din
Bucureşti, joi 28 noiembrie 1940, ora 18.30, despre „Inginerul în activitatea economică” (cf.
„Timpul”, IV, nr. 1281, sâmbătă 23 noiembrie 1940, p. 4)
79

No. 770 Fernruf: Sammel‑Nummer 936756
31 mai 1941
Domnule Ministru,
La adresa d‑voastră no. 48647 din 29 aprilie 1941 avem onoarea a vă comunica

că intervenind în repetate rânduri la Ministerul Educaţiei Germane în chestiunea
celor cinci burse, prevăzute în proiectul de convenţie, trimis de d‑voastră Institutului
German din Bucureşti pentru a‑l supune aprobării guvernului german, am aflat că
acest proiect până în prezent n‑a ajuns la acel Minister.
Totodată vă mai rugăm să binevoiţi a dispune ca să se ordonanţeze bursele câte

250 RM pe luna mai şi iunie d‑lor: 1) Teodoriu Teodor; 2) Olteanu Enea; 3) Zaharia
Constantin; 4) Eftimie Virgiliu; 5) Untaru Constantin; 6) Braga Vsevolod; 7) Florescu
Florea, întrucât aceste sume de care numiţii au neapărată nevoie de asemenea încă
n‑au sosit.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea înaltei noastre stime şi considera‑
ţiuni.
[Grigore ] Manoilescu
D‑sale d‑lui Ministru al Educaţiei Naţionale

dos. 1018/1941, f. 132)
80
31 mai 1941
Stimate domnule profesor [S. Puşcariu],
Pentru a putea avea o privire generală asupra activităţii institutului după plecarea
dv. vă trimitem alăturat copiile proceselor verbale făcute între timp.
La acestea ţinem să adăugăm doar că interzicerea conferinţelor prof. Tomas
<Tamás>[1], datorită atât intervenţiilor noastre directe, cât şi atitudinii energice ale
d‑lui ministru Bossy sesizat de noi, ne‑au bucurat mult şi se pare că au supărat mult
pe neprieteni.
Am angajat cu începere de la 1 iunie o dactilografă pentru română, germană şi
italiană, d‑ra [Rita] Finochi, cetăţeană italiană.
Am angajat provisor, cu dreptul pentru ambele părţi de a rupe angajarea cu un
preaviz de o săptămână, pe dr. Ercuţă[2]. Nu cred că va rămâne mult la noi, deoarece
are alte planuri şi nu poate da decât trei ore pe zi dimineaţă.
Până sâmbătă 31 mai la amiază nu ştiu încă dacă d. prof. Leon ţine conferinţa la
institut[3]. Eu aş propune 12 mai <iunie>, ora 7 seara. Dacă n‑aţi comunicat încă,
telegrafiaţi ce s‑a hotărât.
Aştept de altfel acum telefonul dv. şi sper să mă lămuresc şi la acest capitol.
[Gh. Vinulescu]

Inv. 3407, dos. 1, f. 18)
[1] Este vorba de Lajos Tamás (1904–1984), care studiase la Budapesta, specializându‑se în
romanistică şi germanistică, continuându‑şi apoi pregătirea filologică la Viena, Berlin şi
Paris, pentru ca între 1940–1944 să fie profesor la Universitatea maghiară din Cluj. După
război a făcut o carieră ştiinţifică meritorie, predând la Universitatea din Budapesta, unde
a fost şi rector între 1951–1956, ales membru al Academiei Ungare de Știinţe, iar din 1966
director al Institutului de Lingvistică.
[2] Petre Ercuţă (1908–1996). În 1935, alături de Sorin Pavel, Petre Țuţea, Ioan Crăciunel, Gh.
Tite şi Nicolae Tatu, Ercuţă a fost semnatarul Manifestului Revoluţiei Naţionale (Sighişoara,
Tip. Miron Neagu; republicat în 1998, sub îngrijirea lui Marin Diaconu, la Edit. Crater) şi
al Manifestului Crinului Alb, expresie a „tinerei generaţii” de atunci. În chiar anul acesta –
1941 –, Petre Ercuţă îşi susţine doctoratul în economie la Universitatea din Berlin (se afla
aici din 1938), cu titlul Die Genesis des modernen Kapitalismus in Rumänien (Leipzig, Felix
Meiner Verlag). De altfel, a fost cel din urmă doctorand al lui Werner Sombart. Ercuţă a
mai publicat Capitalul în întreprinderea economică, Bucureşti, Tip. Remus Cioflec, 1944, 16
p. Dar tot pe atunci se afla în postura de consilier la Legaţia României din Berlin şi Sorin
Pavel (1903–1957), licenţiat în filosofie la Iaşi şi asistent la catedra de sociologie pentru
scurtă vreme.
[3] Este vorba de Gheorghe N. Leon (1888–1959), care în vremea guvernului condus de Ion
Gigurtu a ocupat câteva portofolii ministeriale (finanţe, comerţ exterior, agricultură şi eco‑
nomie), pentru foarte scurtă vreme fiind prezent şi în guvernul format de Ion Antonescu pe
4 septembrie 1940 (doar pentru zece zile). Acesta îşi făcuse studiile la Facultatea de Drept
din Iaşi, luându‑şi doctoratul în economie politică şi finanţe la Universitatea din Jena. A
fost profesor în învăţământul superior din Cluj, transferându‑se la Bucureşti în 1935. După
război a fost arestat şi condamnat, trecând prin mai multe închisori, pentru a sfârşi în cea
de la Râmnicu Sărat. În legătură cu documentul de mai sus, trebuie spus că Gh. Leon se
afla la Berlin în contextul în care încetase din viaţă cumnatul său (pe 20 mai 1941), eco‑
nomistul german Werner Sombart, conferinţa având loc pe 13 iunie 1941, dar nu la sediul
Institutului, ci la Universitate.
81
Nr. 80143 Legaţiunea Regală a României

B/s Berlin, 4 iunie 1941
Confidenţial
Domnule Ministru,
Referindu‑mă la telegrama ministerială nr. 23339/1941, am onoarea a vă rea‑

minti că la Auswärtiges Amt s‑a exprimat părerea că s‑ar putea eventual organiza,
la toamnă, o călătorie a unui grup de membri ai „Asociaţiei Titraţilor Universitari
Germani” în România, spre a se înlătura efectele favorabile propagandei maghiare
a vizitei făcute, de curând, de către 40 membri ai zisei asociaţii în Ungaria şi Nordul
Transilvaniei.
Sondându‑se Serviciul Extern al Asociaţiunei Titraţilor Universitari Germani

asupra oportunităţii unei asemenea călătorii la noi, s‑a obţinut o acceptare în princi‑
piu, urmând ca excursia să aibă loc între 20 septembrie şi 20 octombrie a.c. Numărul
participanţilor ar varia între 50 şi 80 de universitari.
Comunicându‑vă cele ce preced, am onoarea a vă ruga să binevoiţi a examina ches‑
tiunea şi a‑mi comunica apoi dacă sunt autorizat a transmite cuvenita invitaţie din
partea noastră. În acest caz, cred că ar fi nimerit să se constituie de pe acum un comi‑
tet de recepţie, înaintându‑vă totdeodată programul ce s‑ar proiecta pentru călătorie.
Întrucât profesorii germani au fost conduşi şi la Sighet şi Cluj, într‑un spirit vădit
propagandist, îmi îngădui a crede că ar fi cazul să se prevadă în program şi o scurtă
şedere în oraşe ardeleneşti, unde excursioniştii ar putea fi puşi în contact şi cu căpe‑
teniile intelectualilor refugiaţi din Transilvania de Nord, spre a‑i lămuri asupra ade‑
văratei stări de lucruri.
În aşteptarea răspunsului domniei voastre, vă rog să primiţi, domnule ministru,
încredinţarea prea înaltei mele consideraţiuni.
R. Bossy
Domniei Sale, Domnului General Ion Antonescu, Conducătorul Statului şi

Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Ministrul Afacerilor Străine ad interim etc. etc. etc

vol. 131/1933‑august 1942, f. 130)
82
D‑Sale, D‑lui Iancu Nistor[1] 28.VI.41

Profesor universitar
Bucureşti, Str. Vasile Lascăr
Dragă Iancule,
În curând are să se pună problema Bucovinei şi Basarabiei de Nord, pe care trebuie

să ne aşteptăm că le vor reclama ucrainenii. Ca să preîntâmpinăm pretenţiile lor, trebuie
să facem de pe acum o propagandă cât mai documentată şi susţinută. Noi, cu mijloacele
ce le avem la institut, nu putem da acestei propagande amploarea cuvenită. De aceea,
cred că ar fi bine să vii tu la Berlin pentru un timp oarecare, pregătind două conferinţe
despre Basarabia, Transnistria şi Bucovina, urmând să le ţii una la institut (cu proiec‑
ţiuni), insistând mai mult asupra părţii etnografice, şi alta la vreun institut istoric (de
exemplu al lui Ubersberger[2]), tratând mai ales partea istorică. Cum în iulie se sfârşesc
cursurile universitare, aceste conferinţe ar trebui făcute înainte de sfârşitul lunii.
Am scris şi ministrului M. Antonescu în această privinţă. Îţi şi trimit, confidenţial,
o copie după această scrisoare. Dacă crezi nimerit, du‑te şi tu la el şi vorbeşte‑i de

acest lucru. Dacă institutul ar primi subvenţia – care nu i‑a fost trimisă două luni! – ar
putea suporta cheltuielile împreunate cu venirea ta. Aşa însă va fi nevoie să‑i ceri lui
să‑ţi pună la dispoziţie sumele necesare pentru deplasarea şi şederea ta aici cel puţin
o lună. Va trebui să scrii şi câteva articole şi studii pe care să le plasăm în gazete şi
reviste. De aceea adu cu tine şi materialul documentar necesar.
Te rog anunţă‑mă telegrafic de hotărârea luată.
Cu veche prietenie,
Sextil Puşcariu

Inv. 3407, dos. 4, f. 48)
[1] Este vorba de Ion Nistor (1876–1962), fost coleg cu Sextil Puşcariu la Universitatea ger‑
mană din Cernăuţi, jucând un rol important în unirea Bucovinei cu România în 1918. A
rămas profesor aici şi în perioada interbelică, fiind primul rector al universităţii români‑
zate, fruntaş al Partidului Naţional Liberal, de mai multe ori ministru (ministru de stat în
1918–1920, 1922–1926, 1933–1934, la Lucrări Publice în 1927–1928, la Muncă şi Sănătate în
1934–1937, la Culte în 1939–1940). Practic, era de neconceput ocuparea unui post univer‑
sitar la Cernăuţi fără bunăvoinţa lui Ion Nistor. După război a fost arestat şi întemniţat
vreme de cinci ani (1950–1955). Vezi Doina Alexa, Ion Nistor – dimensiunile personalităţii
politice şi culturale, Rădăuţi, Editura Institutului Bucovina, 2000.
[2] Se referă la Hans Ubersberger (1877–1962). Acesta era profesor la Universitatea din Berlin,
în această postură conferenţiind la Facultatea de Litere din Bucureşti (pe 28 noiembrie
1940) despre „Limitele cunoaşterii în istoria modernă” (cf. „Timpul”, IV, nr. 1286, joi 28
noiembrie 1940, p. 4).
83
Rumänisches Institut in Deutschland Berlin‑Charlottenburg 9

Nr. 852 Ahornallee 22–24
5 iulie 1941
Domnule Ministru,
Prin repetate intervenţii scrise, verbale, telegrafice şi telefonice am solicitat plata

subvenţiei datorată institutului nostru pe trimestrul 1 aprilie – 30 iunie 1941 în sumă
de 50.000 mărci germane, care urma să fie plătită la 1 aprilie a.c. conform contractu‑
lui de la 16 august 1940, confirmat prin legea decretată de Conducătorul Statului în
„Monitorul Oficial” nr. 60 din 12 martie 1941.
Am întreţinut mai departe activitatea institutului pe timp de trei luni şi jumătate
dintr‑un rest de bani ce am avut la dispoziţie din cheltuielile de instalaţie şi din

împrumuturi.
În momentul de faţă suntem cu chiria neplătită, cu funcţionarii neplătiţi şi cu
datorii la furnizorii germani.
Toate intervenţiile ce am făcut până acum pentru plata subvenţiei rămân fără nici
un rezultat şi chiar fără nici un răspuns şi în lipsa oricărei instrucţii, îndrumări, dis‑
poziţii din partea Ministerului Propagandei, avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă
că suntem siliţi, spre marele nostru regret, să ne adresăm autorităţilor germane să ne
avanseze sumele de care avem nevoie.
Sextil Puşcariu
Domniei Sale, Domnului Ministru al Propagandei, Bucureşti

84
România Bucureşti, 8 iulie 1941

Ministerului Afacerilor Străine
Nr. 221/C
Domnule Ministru,
Ca urmare la adresa mea nr. 49859 din 3 iulie crt. am onoarea a vă aduce la cunoş‑
tinţă că Legaţiunea noastră din Berlin ne trimete o nouă telegramă prin care arată că
la 1 iulie a fost scadenţa chiriei localului Institutului Român din Berlin şi că dl. profe‑
sor Puşcariu nu are posibilitatea să plătească nici salariile funcţionarilor Institutului.
Legaţiunea noastră roagă să i se dea un răspuns urgent în privinţa hotărârilor
luate în această chestiune.
Adaug că pe sus-zisa telegramă, dl. Mihai Antonescu, vice‑preşedintele Consiliului
de Miniştri, a pus următoarea rezoluţie: „Am dispus să plătească Ministerul
Propagandei o parte din sume”.
Ministru,
Al. Cretzeanu
Domniei‑sale, Domnului Ministru al Presei şi Propagandei


Contabilitate, dos. 207/1941, f. 35)
85
România Bucureşti 15 iulie 1941

Nr. 53515
Anexe: una
Domnule Ministru,
Ca urmare la adresa d‑voastră no. 221/C, am onoarea a vă trimite, aci alăturat,

copie de pe o întâmpinare a d‑lui Sextil Puşcariu – am transmis acestui Departament
prin Legaţiunea noastră din Berlin – rugându‑vă să binevoiţi a ne pune în măsura
de a înştiinţa, cât mai neîntârziat, sus‑zisa noastră Legaţiune, de măsurile luate de
Departamentul d‑voastre privitor la sumele cerute de Institutul Român din Berlin
pentru plata chiriilor şi a personalului Institutului.
Ministru,
[Indescifrabil]
(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Propagandei Naţionale,

inv. 2906, Contabilitate, dos. 207/1941, f. 26)
[Rezoluţie: „15.7.41. Aceeaşi intervenţie a fost predată sâmbătă 12 iulie a.c. d‑lui secretar general
maior Mihăilescu, cu următorul referat (în linii generale): Institutul Român din Germania a
înaintat, la sfârşitul lunii mai a.c., justificarea sumelor primite pentru exerciţiul 1940/41 şi a
cerut subvenţia pe lunile aprilie‑iunie 1941. Referatul Direcţiunii Centrale, împreună cu întreg
dosarul privind Institutul a fost predat d‑lui judecător Rădulescu la 6 iunie a.c. de d‑na Beceanu,
urmare ordinului primit. În urma rezoluţiei d‑lui vice‑preşedinte al Consiliului s‑a transferat,
deocamdată, 1/3 din suma cuvenită pe lunile ap. şi mai a.c. (11.111 RM). Cele de mai sus, pre‑
cum şi intervenţiile Inst. Rom. din Germania au fost comunicate verbal şi în scris d‑lui director
de cabinet Rădulescu cu rugămintea de a supune chestiunea spre soluţionare d‑lui vice‑preşe‑
dinte”. Semnat: I. Macovei]
86
Nr. 3942/1/k 15 iulie 1941

Anexe: 2
Domnule Ministru,
Referindu‑mă la raportul meu nr. 3309/12/k din 10 iulie a.c. am onoarea a vă trans‑

mite aci‑alăturat în copie, însoţită de o anexă, o nouă întâmpinare ce primesc din
partea preşedintelui Institutului Român, cu privire la plata chiriei imobilului acelui
institut, rugându‑vă să binevoiţi a dispune cele ce veţi socoti de cuviinţă.
Primiţi vă rog, domnule ministru, încredinţarea prea înaltei mele consideraţiuni.
R. Bossy
Domniei‑sale, Domnului Mihail Antonescu, vice‑preşedintele Consiliului,

Ministrul Afacerilor Străine ad‑Interim.
[A n e x ă]
Copie

Domniei‑Sale, Domnului Ministru al României la Berlin

Domnule Ministru,
Poşta de azi ne aduce fără nici o adresă de însoţire scrisoarea adresată dv. la 8 iulie
1941 de către moştenitorii Schrobsdorff[1] prin care vi se cere plata chiriei localului
institutului.
Ne permitem să vă reamintim că moştenitorii Schrobsdorff sunt îndreptăţiţi să
facă acest demers pe lângă dv., deoarece contractul de închiriere din 20.IX.1940 este
încheiat direct între statul român, reprezentat prin Legaţia României din Berlin, şi
proprietarii casei.
Prin scrisoarea din aceeaşi zi adresată Ministerului Afacerilor Străine, subsemna‑
tul s‑a declarat de acord ca la nevoie chiria să fie plătită direct de Legaţie scăzându‑se
suma din subvenţia datorată.
Având în vedere că – aşa cum v‑am adus la cunoştinţă în repetate rânduri – statul
român nu a achitat subvenţia institutului nici pe trimestrul trecut – scadentă la 1
aprilie –, nici pe trimestrul în curs – scadentă la 1 iulie –, şi că dacă suntem în abso‑
lută imposibilitate de a face faţă oricărei plăţi, vă rog să binevoiţi a lua măsurile ce le
credeţi de cuviinţă pentru ca cel puţin plata chiriei la care statul român e direct obli‑
gat să se facă înainte ca proprietarul să facă o acţiune în justiţie, care nu poate decât
dăuna grav prestigiului ţării.
Sextil Puşcariu

Contabilitate, dos. 380/1941–1944, f. 54–55)
[1] Este vorba de moştenitorii arhitectului Alfred Schrobsdorff (1861–1940), cel care a con‑
struit o bună parte din această suburbie a Berlinului, Charlottenburg. Datorită faptului că o
noră a sa, Else Kirchner, era evreică creştinată, familia Schrobsdorff s‑a stabilit din 1938 în
Bulgaria, de unde a revenit abia în 1947. Nepoata lui Alfred Schrobsdorff, Angelika (1927–
2016), a locuit după război la Paris, Ierusalim şi Berlin, remarcându‑se ca scriitoare şi actriţă.
87
Ministru al Afacerilor Străine [Nr.] 10247/19 iul. 1941
Referindu‑ne la adresa dvs. no. 53.515 din 15 iulie 1941, avem onoare a vă comunica
următoarele:
Cu adresa no. 10.133/941 Ministerul Propagandei a răspuns adresei dvs.
no. 221/C./941, că potrivit aprobării domnului vice‑preşedinte al Consiliului s‑a
transferat la Berlin, la dispoziţia Institutului Român din Germania, deocamdată 1/3
din subvenţia cuvenită pe lunile aprilie şi mai a.c. (11.111 Rm.).
Concomitent, printr‑o nouă rezoluţiune a domnului vice‑preşedinte al Consiliului,
dată pe o altă cerere a domnului Sextil Puşcariu, aprobându‑se să se trimită Institutului
1/2 din suma cerută pentru trimestrul aprilie 1941, s‑a trimis Ministerului Finanţelor,
Direcţiunea Mişcării Fondurilor, cu adresa no. 10.212 din 18 iulie 1941, ordonanţa în
valoare de lei 694.000, reprezentând diferenţa de subvenţie, în vederea transferării şi
a acestei sume la Berlin.
Arătându‑vă cele de mai sus, avem onoare a vă ruga să se comunice şi de Ministerul
Afacerilor Străine, Legaţiei Române la Berlin, că în urma aprobărilor date şi a demer‑
surilor făcute la Ministerul Finanţelor urmează ca Institutul să primească cât mai
neîntârziat sumele cuvenite.
Ministru,
[Indescifrabil]
Director,
[Indescifrabil]
Contabilitate, dos. 207/1941, f. 24)
88
România Bucureşti 26 iul. 1941

Nr. 55712
Confidenţial – Personal
Foarte urgent
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă ruga să binevoiţi a dispune să ni se dea, cât mai curând cu putinţă,

un răspuns la adresa acestui departament nr. 43378 din 14 iunie 1941, privitoare la
organizarea unei călătorii a universitarilor germani în România.
Cu acest prilej, am onoarea a vă aduce la cunoştinţă că ministrul nostru la Berlin
a fost din nou sondat în această privinţă de către unii intelectuali, doritori de a parti‑
cipa la această călătorie care ar urma să aibă loc cu un avion pus la dispoziţie de către
autorităţile germane şi la care ar putea lua parte vreo 40 de intelectuali dispuşi să
consacre 14 zile şederii lor în România.
Primiţi vă rog, domnule ministru, încredinţarea înaltei mele consideraţiuni.
p. Ministrul Afacerilor Străine

Gh. Davidescu
Ministru Plenipotenţiar, Director Politic
p. Director Politic,
I. dÀlbon, ataşat de Legaţiune[1]
D‑nei Sale, Domnului General R. Rosetti, Ministrul Culturii Naţionale şi al

Cultelor.
Anexă
Referat
5 iulie 1941
Ref. la tem. nr. 130.088/1941
În urma discuţiilor avute cu dl. H. Hulubei, rectorul Universităţii din Bucureşti[2],

şi dl. Busuioceanu, directorul Propagandei Externe din Min. Prop. Naţionale, s‑a
ajuns la următoarea înţelegere cu propuneri către dvs:
1. Să se răspundă la Ministerul Afacerilor Străine că Legaţia României la Berlin
este autorizată să facă invitaţia unui grup de 30–40 persoane care să viziteze România
în scopul arătat în propunerea Legaţiei;
2. Pe cât va fi posibil Legaţiei noastre, să aleagă în înţelegere cu Institutul Român
din Berlin, pe calea sugestiilor, persoanele care vor fi invitate şi a căror listă să ne fie
trimisă în timp util.
3. Alegerea persoanelor să se facă, ţinându‑se seamă de scopul urmărit, din lumea
universitară ştiinţifică germană, aparţinând ramurilor: istorici, jurişti, ştiinţe tehnice,
precum şi persoane notorii din cercurile gazetăreşti.
Sunt preferate persoanele ale căror legături şi simpatii faţă de România sunt înde‑
obşte cunoscute.
4. Pentru organizarea excursiilor şi a vizitelor ce urmează a se face, precum şi pen‑
tru primirea grupului, comisiunea însărcinată de dvs. va proceda la alegerea persoa‑
nelor care vor însoţi grupul invitat, la stabilirea itinerariilor şi la celelalte amănunte
de ordin tehnic. Alegerea celor care vor însoţi grupul în vizitarea diferitelor centre şi
regiuni se va face de acord cu Ministerele de: Afaceri Străine, Propaganda Naţională,
Economia Naţională şi Culturii Naţionale şi Cultelor.
5. Să se intervină la Ministerul Economiei Naţionale să ne indice regiunile, cen‑
trele şi întreprinderile industriale din ţară, meritând a fi arătate ca înfăptuiri şi dez‑
voltări imprimate de elementul autohton.
6. Demersuri din vreme către Ministerul de Interne, C.F.R. (eventual N.F.R.) etc.,
pentru asigurarea din vreme a măsurilor de luat în legătură cu serviciile lor. De ase‑
menea, în ce priveşte fondurile ce vor trebui afectate pentru ducerea la îndeplinire a
vizitei, va trebui să ne adresăm Ministerelor de: Finanţe, Propagandă, Afaceri Străine.
7. Planul şi amănuntele în legătură cu această vizită vor fi întocmite şi vor fi supuse
spre aprobarea dvs.
Director
Mihăilescu[3]

dos. 1075/1941, f. 265, 297)
[1] Ion dÀlbon era diplomat de carieră, fost secretar de ambasadă la Berlin, originar din Iaşi,
fiind văr cu Zizi Lambrino, prima soţie a lui Carol II. Ziua de 23 august 1944 l‑a găsit în
misiune la Praga, reuşind apoi să plece în Italia. În 1947 revine în ţară, urmând Facultatea
de Medicină şi afirmându‑se ca doctor homeopat, putând să‑şi exercite meseria şi pentru
că era cumnat cu Mihail Sadoveanu. După cutremurul din 1977, Ion dÀlbon a emigrat la
Paris.
[2] Horia Hulubei (1896–1972) era rectorul Universităţii din Bucureşti, începând cu 1941.
Participase la primul război mondial ca pilot militar, pentru ca mai apoi să‑şi încheie studi‑
ile la Facultatea de Știinţe din Iaşi (în 1926). Ulterior se îndreaptă pentru specializare spre
Paris, lucrând periodic până pe la începutul celei de‑a doua conflagraţii în Laboratorul de
chimie fizică de la Sorbona, alături de Jean Perrin, cu care‑şi va susţine doctoratul de stat
încă din 1933. În 1923 devine asistent la Universitatea din Iaşi, ajungând până la gradul de
profesor titular la catedra de Structura materiei şi radioactivitate, în 1940 transferându‑se
la Bucureşti, la catedra de Chimie fizică. Ocuparea Parisului de către nazişti l‑a prins pe
Hulubei în postul de consilier cultural al Legaţiei României în Franţa, revenind în ţară spre
finele lui 1940. După război este numit director al Institutului de Fizică al Academiei RSR
(1949–1965), preluând apoi conducerea Institutului de Fizică Atomică. A fost membru atât
al Academiei Române (din 1937), cât şi al Academiei RSR (la aceasta doar din 1955).
[3] Vintilă Mihăilescu (1890–1978) era geograf şi antropolog, licenţiat în drept (1913) şi litere
(1914) la Universitatea din Bucureşti, tot aici susţinându‑şi şi doctoratul în 1924. În 1928
şi‑a trecut docenţa cu un raport elogios din partea lui G. Vâlsan, ajungând apoi conferenţiar
de antropogeografie la Facultatea de Litere din Bucureşti, iar din 1936 fiind profesor titu‑
lar la catedra de Geografie fizică. În 1938–1939 a fost director al Învăţământului Superior
din România, iar în 1944 este numit director al Institutului de Cercetări Geografice din
România. (Vezi Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 480/1928, f. 2–16;
dos. 517/1935, f. 184–193; dos. 568/1936, f. 119–125; 1028/1940, f. 272–275).
89
România
Adresa poştală:
Str. Spiru Haret nr. 12, s. II Telefon: 4.24.00

Nr. 130.088/941 28 iul. 1941
Domnule Ministru,
Referindu‑ne la adresa dvs. nr. 43.378 din 14 iunie 1941, avem onoarea a vă face
cunoscut că prin rezoluţie ministerială, dl. ministru general Radu Rosetti a hotărât să
însărcineze o comisie compusă din dl. Vintilă Mihăilescu, directorul Învăţământului
Superior din Minister, dl. Horia Hulubei, rectorul Universităţii din Bucureşti, şi dl.
I. Buga, şeful serviciului relaţiilor internaţionale din minister, să studieze chestiunea

propunerii transmisă de dvs. prin adresa de mai sus.
Această comisie a ajuns în urma aprobării date în principiu de dl. ministru, pentru
vizita proiectată, la propunerile din referatul întocmit către dl. ministru şi pe care‑l
anexăm în copie.
Menţionăm că dl. ministru a aprobat separat fiecare punct din propunerile refe‑
ratului.
Vă rugăm să binevoiţi a dispune luarea măsurilor cuvenite în ceea ce priveşte
departamentul dvs. şi a ne comunica părerea dvs. asupra tuturor celor cuprinse în
referatul anexat.
p. Ministru
[Indescifrabil]
p. Director,
[Indescifrabil]
[A n e x ă]
Copie
REFERAT
5 iulie 1941
Ref. la tem. nr. 130.088/941
În urma discuţiilor avute cu dl. H. Hulubei, Rectorul Universităţii din Bucureşti, şi

dl. Busuioceanu, Directorul Propagandei Externe din Min. Prop. Naţionale, s‑a ajuns
la următoarea înţelegere cu propuneri către dvs.:
1. Să se răspundă Ministerului Afacerilor Străine că Legaţia Română din Berlin
este autorizată să facă invitaţia unui grup de 30–40 persoane care să viziteze România
în scopul arătat în propunerea Legaţiei.
2. Pe cât va fi posibil Legaţiei noastre, să aleagă în înţelegere cu Institutul Român
din Berlin, pe calea sugestiilor, persoanele care vor fi invitate şi a căror listă să ne fie
trimisă în timp util.
3. Alegerea persoanelor să se facă, ţinându‑se seamă de scopul urmărit, din lumea
universitară ştiinţifică germană, aparţinând ramurilor: istorici, jurişti, ştiinţe tehnice,
precum şi persoane notorii din cercurile gazetăreşti.
Sunt preferate persoanele ale căror legături şi simpatii faţă de România sunt înde‑
obşte cunoscute.
4. Pentru organizarea excursiilor şi a vizitelor ce urmează a se face, precum şi pen‑
tru primirea grupului, comisia însărcinată de dvs., va proceda la alegerea persoane‑
lor care vor însoţi grupul invitat, la stabilirea itinerariilor şi la celelalte amănunte
de ordin tehnic. Alegerea celor care vor însoţi grupul în vizitarea diferitelor centre şi
regiuni se va face de acord cu Ministerele de: Afaceri Străine, Propaganda Naţională,
Economia Naţională şi Culturii Naţionale şi al Cultelor.
5. Să se intervină la Ministerul Economiei Naţionale să ne indice regiunile, cen‑

trele şi întreprinderile industriale din ţară, meritând a fi arătate ca înfăptuiri şi dez‑
voltări imprimate de elementul autohton.
6. Demersuri din vreme către Ministerul de Interne, CFR (eventual NFR) etc.,
pentru asigurarea din vreme a măsurilor de luat în legătură cu serviciile lor.
De asemenea, în ce priveşte fondurile ce vor trebui afectate pentru ducerea la
îndeplinire a vizitei, va trebui să ne adresăm Ministerelor de: Finanţe, Propagandă,
Afaceri Străine.
7. Planul şi amănuntele în legătură cu această vizită vor fi întocmite şi vor fi supuse
spre aprobarea dvs.
Director,
Vintilă Mihăilescu

vol. 131/1933‑august 1942, f. 139–140)
90

Ahornallee 22–24
29 iulie 1941
No. 907
D‑sale d‑lui Ministru al Propagandei
Bucureşti, str. Wilson 8
Domnule Ministru,
Propaganda română în Germania trebuie făcută – analog cu propaganda altor

ţări – pe trei căi: prin Institutul Român din Germania, prin organele Ministerului
Propagandei ataşate Legaţiei Regale din Berlin şi printr‑o Societate româno‑ger‑
mană la Berlin (ca replică a unei societăţi germano‑române la Bucureşti), ce urmează
a fi înfiinţată.
Fiecare din aceste trei mijloace de propagandă îşi are terenul ei delimitat şi bine
precizat. Ceea ce nu înseamnă însă că între ele nu trebuie create legături de colaborare
din cele mai strânse. De evitat sunt numai dublele întrebuinţări.
1) Institutul Român din Germania

Scopurile lui sunt precizate în decretul‑lege de înfiinţare no. 2765 din 16 august
1940 şi în art. 2 al contractului încheiat de statul român cu actualul preşedinte al
Institutului la 19 august 1940. În acest contract se precizează mijloacele prin care pot
fi atinse aceste scopuri, precum şi fondurile puse la dispoziţia Institutului şi felul lor
de întrebuinţare. O modificare a celor cuprinse în numitul decret‑lege a fost adusă
prin decretul‑lege de la 10 martie 1941 (M.O. p. 1230) numai întrucât Institutul a tre‑
cut de la Externe la Propagandă şi dl. S. Puşcariu este ţinut să dea suma de întrebu‑
inţare a fondurilor în conformitate cu Legea contabilităţii publice. Altă modificare
a rezultat prin faptul că dl. Sextil Puşcariu a renunţat de bunăvoie la o treime din
subvenţia anuală stipulată prin contract, atunci când şi încasările statului au scăzut
prin pierderea unei treimi din teritoriul românesc.
Este necesar să insist chiar la acest loc asupra unei păreri greşite care tinde să se
acrediteze, alimentată fiind de cei ce nu văd bucuroşi conducerea actuală a Institutului,
fie pentru că nu cunosc activitatea lui, fie că o cunosc prea bine şi nu le convine că
această activitate face să apară mai evident lipsa lor de activitate.
În socotelile prezentate în aprilie şi din cele ce vor fi prezentate în curând se pot
urmări exact cheltuielile Institutului. Din cele 16.666 Rm. alocate lunar Institutului,
rămâne, după plata chiriei (2500 Rm.) şi a lefurilor funcţionarilor (9390 Rm.), suma
de 4776 Rm. pentru acoperirea următoarelor cheltuieli:
a) publicaţii şi traduceri
b) bibliotecă
c) conferinţe, călătorii, expoziţii
d) recepţii
e) mobilier şi material de birou
f ) întreţinere şi cheltuieli curente (luminat, telefon, poştă etc.)
g) neprevăzute.
Spre a avea un termen de comparaţie amintesc că întregul personal al
Institutului – inclusiv preşedintele – constând din 15 inşi, încasează mai puţin decât
aceea ce primesc în mână, beneficiind de avantajele ce rezultă din calitatea lor de membri
ai corpului diplomatic, patru consilieri culturali şi de presă ataşaţi pe lângă Legaţia din
Berlin.
Spre a putea judeca mai bine cheltuielile mari pe care suntem nevoiţi să le supor‑
tăm, numai cu recepţiile şi călătoriile, amintesc faptul că în întâiele şapte luni ale
anului 1941 au avut loc la Institut opt mari recepţii la care au participat peste 500 de
persoane şi că personalul Institutului s‑a deplasat în interes de serviciu la München,
Colonia, Leipzig, Wiena, Dresda, Praga şi de repetate ori la Bucureşti şi că s‑au plătit
şi drumurile germanilor invitaţi din alte oraşe ale Germaniei la Institut.
Spre a putea totuşi înţelege cum putem face faţă atâtor obligaţii materiale cu
sumele relativ mici care ne rămân după plătirea personalului şi chiriei, ţin să relev
faptele următoare:
a) Personalul, deşi angajat de la 1 septembrie, a primit apuntamentele abia înce‑
pând cu lunile când şi‑au început efectiv lucrul la Berlin.
b) Prin legăturile pe care am izbutit să ni le creăm, am putut obţine unele scutiri
de impozite şi reduceri de preţuri destul de importante.
c) Prin punerea la dispoziţia cititorilor în mod gratuit a bibliotecilor particulare
ale preşedintelui şi directorului Institutului am putut economisi procurarea unor
cărţi de cea mai mare utilitate.
d) Prin încrederea pe care directorii de reviste şi editorii o au în conducerea

Institutului, putem publica – fără amputări din partea cenzurii – articole şi am obţi‑
nut ca o parte din publicaţiile Institutului, în loc să ne coste parale, să se tipărească pe
socoteala editorilor, care dau chiar şi onorar autorilor. Astfel avem asigurarea că edito‑
rii vor face toate eforturile să răspândească cărţile, care nu vor rămâne în depozitele
legaţiilor sau ministerelor, ci vor ajunge în mâinile celor interesaţi să le cunoască.
e) Recepţiile noastre se fac fără „cartele”, fiindcă preşedintele şi directorul
Institutului pun la dispoziţia invitaţilor cartelele ce li se cuvin lor personal.
În sfârşit, observ că la judecarea sumelor pe care statul român le cheltuieşte cu
Institutul de la Berlin nu este just să se transforme mărcile în lei şi să se compare cu
preţurile bucureştene. O chirie lunară de 150.000 lei pare foarte mare la Bucureşti,
este însă cea obişnuită la Berlin, unde o cameră se închiriază în medie cu 100 Rm.
lunar (Institutul are 26 de camere). O dactilografă plătită cu 250 de Rm. (=15.000 lei)
se găseşte greu la Berlin, iar cu dublul acestei sume abia ies la cale funcţionarii neîn‑
suraţi ai Institutului.
Nu încape deci nici o îndoială că la Institutul Român din Berlin nu se părăduiesc
banii statului, ci se gospodăreşte bine. Singura întrebare ce poate fi pusă este dacă
întreţinerea Institutului la Berlin merită sacrificiul bănesc pe care‑l aduce statul şi
dacă cu banii aceştia nu s‑ar putea face în momentul de faţă o propagandă mai actu‑
ală şi deci mai utilă decât activitatea culturală de lungă durată făcută la Institut.
Răspunsul e simplu: Dacă Institutul de la Berlin n‑ar fi decât un laborator de
lucrări pur ştiinţifice şi un fel de şcoală‑cămin pentru studenţii care pregătesc teze de
doctorat, el ar trebui menţinut pentru simplu fapt că ungurii au în capitala Germaniei
două asemenea institute şi pentru că nu putem susţine asemenea şcoli la Paris şi Roma fără
a avea ceva analog la Berlin.
Dar Institutul de la Berlin se deosebeşte de aceste şcoli tocmai prin faptul că nu
face numai ştiinţă abstractă, ci, recunoscând imperativele vremii, face propagandă
culturală, creând bazele ştiinţifice pentru raporturile viitoare româno‑germane. Azi când
comerţul, industria, comunicaţia, agricultura şi toate ramurile vieţii organizate de
stat se întemeiază pe cercetările făcute de învăţaţi în institute speciale, nu mai e posi‑
bil a întreţine solide legături externe fără să ai asemenea institute în capitalele ţărilor
cu care vrei să creezi raporturi solide de colaborare. În asemenea institute se pregătesc
prin legături personale colaborările spirituale între ţări; prin ele se evită ca planurile
de infiltrare economică şi culturală să se pregătească fără ştirea şi eventual în contra
intereselor noastre; de la ele emană în mod firesc informaţiile şi pornesc sugestiile
care trebuie răspândite între străini.
Importanţa lor se cunoaşte indirect prin faptul că Germania, a cărei cultură supe‑
rioară se impune de la sine şi n‑are deci nevoie să fie propovăduită în mod propagan‑
distic, a creat în timpul din urmă unul după altul asemenea institute la Bucureşti,
Belgrad, Budapesta şi Madrid şi e pe cale să creeze al cincilea institut la Kopenhaga.
Cu atât mai necesar e pentru o ţară ca a noastră să întreţină în capitala Germaniei un
cât mai activ instrument de politică culturală. În planul general al expansiunii cultu‑
rale germane – care vrea să înlocuiască imperialismul cultural francez – intră aceste
institute ca un factor precumpănitor: ele vor înlocui congresele internaţionale dând
prilej fiecărui stat să intre cu aportul său cultural în angrenajul internaţional ştiin‑
ţific. Statele care au apucat să aibă în Germania asemenea institute au câştigat un mare
avantaj faţă de cele ce vor încerca să le creeze de aci înainte.
A desfiinţa Institutul nostru atât de bine întemeiat încât trece de cel mai bine orga‑
nizat şi cu cele mai puternice legături la Berlin, sau chiar a‑i reduce terenul de activitate,
ar fi o greşeală care cu drept cuvânt ar indispune adânc cercurile germane care, ele, au cea
mai mare încredere în conducerea lui actuală. Acest lucru îl pot confirma atât Legaţia
Română de la Berlin, cât şi Legaţia Germană de la Bucureşti.
Dacă subvenţia Institutului s‑ar reduce, pentru ca o parte din ea să fie întrebu‑
inţată pentru propaganda cotidiană, s‑ar ajunge la un rezultat de două ori nefast:
atât Institutul, cât şi organele de propagandă cotidiană ar fi puse într‑o poziţie de
vădită inferioritate faţă de propaganda ungurească şi, neavând mijloace sufici‑
ente, n‑ar putea fi folositoare. Dar nu trebuie uitat un lucru: prin renunţarea bene‑
volă a Institutului la o treime din subvenţia prevăzută în contract, au rămas la dispoziţia
Ministerului Propagandei 100.000 Rm. anual spre a li se da întrebuinţarea pe care o crede
potrivită. În cele următoare voi arăta că pentru propaganda de actualitate rămân dis‑
ponibile şi alte sume.
Nu trebuie mai ales să credem că propaganda de actualitate, cu rezultate palpa‑
bile, ne poate dispensa să avem şi o propagandă de prevedere şi de lungă durată. Dacă
Germania n‑ar fi strâns în România şi la graniţa polonă trupe şi material, pe când
războiul cu sârbii şi cu ruşii nu era decât posibil, ei n‑ar fi cucerit Balcanul şi n‑ar fi
ajuns la Moscova în câteva săptămâni. Dacă noi ne gândim numai la ziua de azi şi nu
pregătim ziua de mâine, viitorul apropiat ne va surprinde nepregătiţi.
Dar nu este nici măcar exact că propaganda Institutului de la Berlin lucrează numai
pentru viitor. Ea a adus chiar în cursul celor câteva luni de când există mai multe rezultate
palpabile decât a adus activitatea ataşaţilor culturali în curs de un deceniu.
La Institut au vorbit până acum cinci conferenţiari români şi un profesor univer‑
sitar german despre România în faţa unui public numeros. Doi conferenţiari germani
au vorbit românilor despre instituţiile celui de‑al treilea Reich. În afară de Institut
s‑au ţinut şase conferinţe despre România din partea membrilor Institutului şi din
partea unor germani cărora Institutul le‑a dat materialul documentar şi demonstrativ.
O piesă de teatru a unui autor român a ţinut o lună de zile repertoriul teatrului ber‑
linez, iar două filme culturale despre ţara noastră au rulat, din iniţiativa Institutului,
la una din cele mai mari săli de cinematograf din centrul Berlinului. La universitatea
din capitala Germaniei, preşedintele Institutului a ţinut în marea aulă decorată cu
drapelul român şi german şi plină până la ultimul loc lecţia sa de deschidere în cali‑
tate de profesor onorar, iar la cursurile ce le face în fiecare săptămână asistă un număr
însemnat de studenţi.
Reproduc câteva voci de presă despre lecţia de deschidere a cursurilor de limba
română la Berlin:
Rumänische Gastprofessur in Berlin.

Der Gastprofessor der Berliner Universität und Präsident des neu eröffne‑
ten Rumänischen Instituts in Deutschland Sextil Puşcariu hielt am 12. Mai in der
bis auf den letzten Platz besetzten, mit den Fahnen des Reiches und Rumäniens
geschmückten Alten Aula der Universität seine Antrittsvorlesungen über „Die
Romanen im Donauraum”. Der Gelehrte, der vor dem Weltkrieg an der Wiener
Universität Privatdozent und in Czernowitz ordentlicher Professor für Rumänisch
gewesen ist, führte mit vollkommener Beherrschung der deutschen Sprache aus,
wie das Rumänische von den westlichen romanischen Sprachen abgetrennt, unter
den Einfluss der byzantinischen Kultur gelangte und mit dem geerbten lateinischen
Wortmaterial die neue zum Teil unromanische Gedankenwelt wiedergibt. Er zeigte
ferner, wie mit Hilfe eines rumänischen Sprachatlasses, der unter seiner Leitung
enstanden ist, die vielumstrittene Frage nach der Urheimat des Rumänen neu
beleuchtet ist, und die Bodenständigkeit des Rumänentums im heutigen Siebenbürgen
überzeugend nachgewiesen werden kann.[2]
(„Pressemitteilungen der Reichszentrale für
wissenschaftliche Berichterstattung”[1], din 30 mai 1941).
Romanen in Donauraum. Ein Vortrag von Sextil Puşcariu.

Der Präsident des kürzlich in Berlin gegründeten „Rumänischen Instituts in
Deutschland” und Rektor der Universität Hermannstadt (Sibiu) Sextil Puşcariu,
dem die Wissenschaft die Ausarbeitung eines rumänischen Sprachatlanten ver‑
dankt, sprach als Gastprofessor der Berliner Universität vor einem zahlreichen
Auditorium, unter dem man den Königl. rumänischen Gesandten Raoul Bossy
und Ministerial‑direktor Menzel vom Reichserziehungsministerium erzie‑
hungs bemerkte, über die „Romanen im Donauraum”. Auch dieser Vortrag war
wie der unlängst von Ion Lupaş gehaltene eine schöner Beweis für die kulturelle
Zusammenarbeit Deutschlands und Rumäniens.
Der siebenbürgische Gast wurde in der mit den Farben Rumäniens geschmück‑
ten Alten Aula von Rektor Hoppe begrüsst, der den rumänischen Gelehrten „einen
der Unseren” nannte, der mitten im Kriege ein Werk des Friedens schaffe. Auch
der Dekan der philosophischen Fakultät, Grapow, hiess den Kollegen, der die
Rumänisierung der Universität Klausenburg durchführte, herzlich willkommen.
Die Ausführungen des Gastes über die Rumänen, die niemals Eroberer waren, son‑
dern durch zähes Festhalten an Sitte und Sprache ihren einischen Raum behaup‑
teten, erhielten ihr besonderes Gewicht durch die Feststellung, dass politische
Leidenschaft der schlechteste Ratgeber der Wissenschaft sei. So entstand vor der
Augen der Deutschen und Rumänen, die in bunter Reihe die Alte Aula füllten, ein
Bild des kulturellen Rumäniens, dessen Einfluss am Donau‑Delta vom Mitteleuropäer
freudig anerkannt wird.[3]
(„Allgemeine Deutsche Zeitung”, 15.V.41)
*
Die Romanen in Donauraum. Antrittsvorlesung Professor Puşcariu.

Ein vollendeter Nachweis der Ebenbürtigkeit beim Eintritt in den neuen
Lebenskreis darf die Antrittsvorlesung genannt werden, die der jüngste Gastprofessor
der Berliner Universität, derzeit Rektor der Universität Hermannstadt in
Siebenbürgen und Präsident des Rumänischen Instituts in Deutschland, Professor
Sextil Puşcariu, gestern in der Aula Unter den Linden vor einer höchst aufnahmebe‑
reiten Hörerschaft gehalten hat. So lautete im Wesen der Sache das berufene Urteil
in den Begrüssungen der Castfreunde: des Rektors Professor Hoppe und des Dekans
der Philosophischen Fakultät, Professor Grapow. „Die Romanen im Donauraum”
war das Thema des Vortrags. Puşcariu ist auch in Deutschland weiten fachwis‑
senschaftlichen Kreisen durch das im Erscheinen begriffene grosszügig angelegte
Standardwerk, den Rumänischen Sprachatlas, bekannt, und wenn der Redner seine
Ausführungen über die Behandelte Frage mit dem lapidaren Satz schloss: „Die
Karten des Rumänischen Sprachatlas enthalten die Fingerabdrücke der Geschichte”,
so stellte das bloss eine zusammenfassende objektive Bestandsaufnahme dar.
Kultur‑ wie sprachgeschichtlich von ganz besonderem Interesse war der Nachweis
auf Grund sprach‑geographischer Forschungen, dass isolierte und Randgebiete, wie
in diesem Falle der nördliche Balkan und Siebenbürgen als ehemals dakisch‑römi‑
scher Siedlungsraum, altes Sprachgut oft am treuesten bewahren. Die konkreten
Belege für die Richtigkeit dieser These werden hoffentlich recht bald durch die voll‑
ständige Veröffentlichung dieser fesselnden Abhandlung an passendem Ort allge‑
mein zugänglich gemacht werden.
Ministerialdirektor Menzel vertrat bei Gelegenheit dieser Antrittsvorlesung das
Reichserziehungsministerium, Gesandter von Bossy und Generalkonsul Karadja
die Rumänische Gesandtschaft und Direktor Manoilescu das Rumänische Institut
in Berlin, Professor Ueberberger als Direktor des Osteuripäischen Seminars und
Professor Gamillscheg das deutsche Gelehrtentum für Ost‑ und Südosteuropa, dem
sich nun in Professor Puşcariu, aus Kronstadt gebürtig, ein neuer wertvoller Helfer
zugestellt hat.[4]
(„Berliner Börsenzeitung”, nr. 219 din 13.V.41)
Articole despre România, scrise de membrii Institutului său din iniţiativa lui, au
apărut în următoarele reviste germane din ultimele cinci luni:
– „Berliner Monatshefte” (2 articole de S. Puşcariu despre românii din Peninsula
Balcanică şi despre Basarabia),
– „Deutsche Kultur im Leben der Völker” (un articol de S. Puşcariu despre
Institutul Român din Berlin),
– „Südostecho” (un studiu despre românii din Iugoslavia de E. Petrovici şi unul
despre progresele ştiinţifice ale României de Gr. Manoilescu),
– „Europäische Revué” (un studiu despre bolşevizare de M. Manoilescu),
– „Nation und Staat” (un articol despre grupele etnice române din România de
Gr. Manoilescu şi recenzii de R. Vuia[5]),
– „Sozialpolitische Weltrundschau” (un articol despre noua lege a muncii obliga‑
torie în România de dl. Hacman).
În numerele speciale despre România al lui „Berliner Börsenzeitung” şi „Süd‑
ostecho”, Institutul a colaborat cu un număr mare de articole. Au fost acceptate de
redacţii şi vor apărea, în cursul lunilor august şi septembrie, studii şi articole în revis‑
tele „Forschungen und Fortschritte” (S. Puşcariu despre romanitatea dunăreană),
„Velhagen und Klassings Monatsheften” (Gr. Manoilescu despre „Contribuţia româ‑
nilor la europenizarea Rusiei”), „Südostecho” („Bogăţiile economice ale Basarabiei şi
Bucovinei” de P. Ercuţa), „Zeitschrift für Geisteswissenschaften” (un studiu filosofic
de C. Noica şi unul literar de A. Dima), „Europäischer Wissenschaftsdienst” (un stu‑
diu economic de P. Ercuţa), „Westermanns Monatsschrift” (Gr. Manoilescu despre
ţăranul român), „Deutsche Kultur im Leben der Völker” (un studiu despre Wagner la
români de I. Breazu) etc.
Tot prin mijlocirea Institutului va apărea în numărul de septembrie al revistei
„Berliner Monatshefte” un studiu al d‑lui vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri,
M. Antonescu, despre conducătorul statului român. Toate acestea în afară de seria de
cărţi despre România şi de traducerile din literatura română ce vor apărea în curând,
care însă nu fac parte din propaganda „imediată”.
Nu putem lăsa însă neamintit faptul că am obţinut ca autorii unor lucrări impor‑
tante despre români – înainte de toate Lexiconul balcanic şi o serie de cărţi cu carac‑
ter enciclopedic despre sud‑estul european – să ne trimită manuscrisul operelor spre
revizie. Astfel, în aceste scrieri de mare tiraj nu vor mai fi lacune, date greşite sau informaţii
defavorabile despre noi.
Cea mai folositoare propagandă imediată o face Institutul prin participarea activă
la toate manifestările unde prezenţa noastră este necesară. E întâia oară că România nu
mai lipseşte de la toate aceste întruniri la care duşmanii noştri trimiteau totdeauna
reprezentanţi numeroşi şi de seamă. Aceştia întrebuinţau absenţa noastră spre a
face propagandă împotriva României. Din multele cazuri în care prezenţa noastră
s‑a dovedit deosebit de folositoare îmi iau voie să relev unul singur, care mi se pare
deosebit de caracteristic.
Ca în toţi anii din urmă, Institutul sudestic din Leipzig ţine în luna iulie cursuri
de vară, în care savanţi germani şi străini fac conferinţe şi discută cu lumea universi‑
tară chestiuni ştiinţifice de actualitate privitoare la sud‑estul european. Din România
nu şi‑a anunţat nimeni participarea, ceea ce e cu atât mai regretabil, cu cât ungurii
au izbutit, prin activitatea unui lector foarte iscusit, să‑şi creeze la acest institut o
atmosferă deosebit de simpatică, iar bulgarii, ucrainenii, până şi croaţii şi slovacii
sunt bine reprezentaţi. Atunci am hotărât să trimitem la Leipzig pe referentul nostru
pentru chestiuni de istorie. La 10 iulie, când reprezentantul nostru trebuia să plece,
nu mai aveam însă la institut nici măcar banii pentru biletul de tren. Numai faptul
că dl. ministru Bossy ne‑a împrumutat personal 800 Rm. se datoreşte că am putut
trimite chiar trei delegaţi, care au avut nişte succese atât de mari, încât voi trimite un
raport special şi amănunţit despre ele.
Dar propaganda noastră imediată, activă şi de actualitate nu se rezumă numai la

prezenţa noastră la orice manifestare culturală cu caracter general şi internaţional,
ci ea se face şi prin atragerea unor cercuri cât mai largi la Institut. La recepţiile date cu
ocazia conferinţelor d‑lor Paulian, Lupaş, Oteteleşanu[6] şi Vâlcovici[7] am avut la
Institut toate somităţile facultăţilor de medicină, litere, drept, ştiinţe şi şcoli politeh‑
nice din Berlin – la una din ele erau de faţă trei rectori şi doi decani –, la recepţia dată
cu ocazia prezentării unei drame româneşti, artişti şi critici teatrali cu mare nume, la
toate aceste recepţii, afară de reprezentanţi ai ştiinţelor, artelor şi ai presei, persona‑
lităţi de seamă din Ministerele de Externe, Interne, Educaţie, Propagandă, Muncă şi
de Partid. La mesele albe, la conversaţiile lipsite de rigiditatea invitaţiilor făcute de
Legaţie, s‑a putut face de la om la om o propagandă din cele mai active şi am câştigat
simpatii în aşa măsură, încât proporţia celor ce primesc invitaţiile noastre a crescut
treptat de la 50 la 80%, ceea ce e un record în acest Berlin, în care persoanele reprezen‑
tative sunt supraîncărcate de obligaţii sociale.
Ca să fii însă prezent pretutindeni, să întreţii legături personale şi prin corespon‑
denţă cu toate autorităţile şi cu personalităţile de seamă, să poţi da informaţii precise
şi repezi în toate domeniile, să scrii articole de reviste şi să publici cărţi, să citeşti
manuscrise întregindu‑le şi prelucrându‑le în sens românesc, să ţii lecţii şi să faci
conferinţe şi să pregăteşti manifestări culturale, să ai o bibliotecă catalogată şi ţinută
la curent şi o bibliografie bogată, să sfătuieşti şi să îndrumezi studenţii înlesnindu‑le
şi controlându‑le studiul etc. etc., ai nevoie de un personal numeros, muncitor şi
pregătit. Dacă s‑ar cere micşorarea numărului celor ce lucrează într‑o atmosferă de
strânsă şi prietenească colaborare şi cu un admirabil devotament la Institutul de la
Berlin, s‑ar strica toată minunata organizaţie pe care am izbutit s‑o dau acestei insti‑
tuţiuni, adaptând‑o trebuinţelor reale. Tocmai faptul că noi n‑am fost siliţi să lucrăm
după un plan întocmit într‑un birou ministerial fără legături cu realităţile din Germania,
ne‑a îngăduit să ne încadrăm atât de bine în spiritul timpului şi în mediul în care am intrat
şi să facem faţă greutăţilor pe care nu le puteam prevedea la început.
Una din cele mai mari greutăţi de acest fel este desăvârşita lipsă de înţelegere pen‑
tru necesitatea propagandei în România. În cei douăzeci de ani de România Mare cre‑
deam că dreptatea noastră este atât de evidentă încât nu trebuie să o demonstrăm şi
deci nu trebuie să combatem propaganda ungurilor. Titulescu, conducătorul politicii
noastre externe, credea că legăturile lui personale cu cancelariile apusene fac inutilă
orice propagandă în afară de cea pe care o făcea el la Geneva. Astfel, în curs de două‑
zeci de ani nu numai că nu a fost lămurită îndeajuns străinătatea asupra drepturilor
noastre, ci am lăsat să se formeze pretutindeni, chiar şi la foştii noştri aliaţi, ceea ce se
numeşte o „presă rea”. E bine însă s‑o spunem verde: dacă n‑am căutat să combatem
propaganda duşmănoasă dusă cu mijloace atât de iscusite de bulgari şi mai ales de
unguri – cu deosebire în Germania, unde putea fi speculată tovărăşia de arme din
1914 şi suferinţa comună cauzată de „dictatul” de la Versailles – este şi din cauză că
nu suntem patrioţi în adevăratul sens al cuvântului, că nu avem îndeajuns dragoste şi
mândrie naţională, ca să ne doară orice diminuare a prestigiului nostru peste hotare
şi să ne fericească orice vorbă bună auzită la un străin despre noi. Vecinii noştri izbu‑
tesc să facă o propagandă atât de activă şi continuă, pentru că fiecare ungur e un
propagandist activ, uitând în străinătate orice diferenţe de politică internă, sacrificând

banii, muncă şi vreme pentru ca să se vorbească mult şi numai bine despre ţara lui. Noi
ne complacem să criticăm şi nu ne sfiim să vorbim rău unii de alţii chiar în faţa stră‑
inilor. Cei cărora m‑am adresat să‑mi dea concursul lor ca să prezentăm în scris ţara
noastră în ceea ce ea are mai bun, au găsit fel de fel de pretexte, ca să scape de o
muncă în plus, sau m‑au refuzat. În asemenea împrejurări a trebuit să detaşez pe unul
din funcţionarii Institutului la Bucureşti şi să angajez al doilea la Sibiu, care să‑mi
procure materialul propagandist necesar şi să convingă pe cei ce ne‑ar putea deveni
colaboratori utili, cu vorba şi chiar cu onorarii mari, să‑mi trimită contribuţiile lor.
Celor ce cred că numărul funcţionarilor de la Institut ar putea fi redus, le răs‑
pund, lăsând la o parte orice modestie, care mi se pare deplasată, că interesul statului
şi îndeosebi al Ministerului Propagandei ar fi detaşarea pentru un an a cât mai mulţi tineri
de talent la Institut, ca să înveţe aici cum trebuie făcută propaganda, spre a putea fi folosiţi
apoi în posturi de răspundere în ţară şi în străinătate.
Propaganda este azi o ştiinţă. Ea trebuie organizată serios şi nu mai poate fi impro‑
vizată de oameni fără pregătire sau de funcţionari la care rutina birocratică potoleşte
mult devotamentul patriotic. Dacă în 1918 Germania a ieşit din război învinsă şi din
punct de vedere al răspunderilor, este pentru că Anglia şi Franţa au avut un admirabil
serviciu de propagandă; dacă ea este atât de puternică în 1941, aceasta o datoreşte, pe
lângă succeselor militare şi diplomatice, şi celor propagandistice. Aici, în Germania,
trebuie învăţat cum se face propaganda.
Cele văzute aici îmi arată că activitatea Institutului trebuie extinsă şi asupra pro‑
vinciei. De aceea am arătat în repetate rânduri necesitatea de a avea în centrele mari
universitare un fel de „consuli culturali”, care nu pot fi decât lectorii de limba română
de la universităţi. După ce am avut lungi tratative cu Ministerul Educaţiei german,
am arătat d‑lui ministru al Educaţiei Naţionale şi Ministerului Propagandei la care
universităţi s‑ar putea reactiva sau întemeia asemenea lectorate şi am dat şi o listă a
celor ce ar putea ocupa asemenea posturi. Deoarece lectorii sunt şi sfătuitorii fireşti ai
studenţimii române, din ce în ce mai numeroasă la universităţile germane, am arătat
că decât să lăsăm pe studenţi neîndrumaţi şi necontrolaţi, este preferabil să le dăm 15
burse mai puţin, iar cu banii rămaşi să întreţinem 5 lectori. Germania împarte atâtea
burse studenţilor români încât o sucrescensă de tineri pregătiţi la universităţile ger‑
mane rămâne asigurată chiar dacă numărul burselor asigurate de statul român ar fi
ceva micşorat.
În sfârşit, ţin să accentuez că dacă vrem ca noul an de activitate să înceapă în con‑
diţii bune, este necesar să întrebuinţăm vacanţele de vară pentru pregătirea manifes‑
taţiilor culturale ce ar putea urma în toamnă şi la iarnă, între care amintesc aici numai
trei: inaugurarea oficială a Institutului în prezenţa d‑lui ministru al Propagandei din
România; vizita unui grup de învăţaţi germani la universităţile din ţară (ca replică a
vizitei în Ungaria); o săptămână românească cu expoziţii, spectacole de dans, operă,
teatru şi filme româneşti.
2. Propaganda de fiecare zi şi propaganda măruntă nu poate fi făcută de Institut. O

exclude legea de înfiinţare a Institutului şi n‑o admit autorităţile germane, care de la
început ne‑au declarat şi de‑atunci încoace ne‑au repetat, că Institutul nu are voie să
facă politică ducând campanii de presă şi intrând în polemici prin pamflete şi broşuri
ocazionale. Când studenţii români din Berlin mi‑au cerut voie să ţină o adunare a
lor în localul Institutului spre a asculta o conferinţă despre românii din Iugoslavia,
Ministerul de Externe din Berlin a interzis această adunare pentru caracterul politic
pe care l‑ar putea lua. Prestigiul pe care şi l‑a câştigat Institutul nu şi‑l poate menţine
decât păstrându‑şi caracterul ştiinţific. Tocmai din cauza aceasta cuvântul lui e atât
de respectat, scrisul lui întemeiat pe o documentare serioasă convinge şi informaţii
date de el sunt crezute de cercurile germane care contează.
Dar alături de acestea, există şi masele mari care trebuiesc lămurite şi ale căror sim‑
patie trebuie câştigată. Omul de pe stradă, din cafenea şi de la cinematograf cunoaşte
prea puţin România, pe care o confundă cu Bulgaria, crezând uneori că Bucureştii se
găsesc în Ungaria. Acestei mase trebuie să i se repete, mai ales acum, când ne leagă
tovărăşia de arme, că România e aliatul firesc al Germaniei, ea trebuie ţinută sub o
continuă şi aproape obsedantă preocupare a chestiunii româneşti. Aşa fac ungurii.
Presa zilnică aduce corespondenţe din Budapesta, pe scenele teatrelor se dau piese de
autori unguri sau cu scene ce se petrec în Ungaria; în filme e vorba de unguri sau sunt
prezentate peisagii ungureşti; în restaurante ungureşti se dau mâncăruri fără cartele,
în varieteuri şi baruri auzi muzică ungurească şi vezi dansuri de pe pustă; înspre iarnă
se împart gratuit calendare cu splendide ilustraţii în culori după pictori unguri sau cu
fotografii din Ungaria; oricine manifestă cel mai mic interes pentru Ungaria primeşte
cărţi, broşuri şi cadouri variind de la buchetul discret de flori până la lăzile cu vin din
Tokaj.
O asemenea propagandă insinuantă nu o poate face un institut ştiinţific. Ea tre‑
buie condusă de organele Ministerului Propagandei ataşate pe lângă Legaţia din
Berlin, căci această propagandă cotidiană este în funcţie de momentul politic şi deci
trebuie dirijată de cel ce răspunde la Berlin de politica României. Nu trebuie să uităm
un lucru: presa germană se mişcă numai pe linia fixată de conducere. Nu se poate
deci „strecura” în gazetele germane decât ceea ce cadrează cu intenţiile momentane
ale propagandei politice, iar lipsa din ce în ce mai mare de hârtie impune redacţiilor
dureroase restrângeri şi amputări de articole.
De aceea consilierului de presă de pe lângă Legaţia din Berlin nu i se poate cere să
scrie sau să „plaseze” cât mai multe articole în presa germană, dar el trebuie să aibă
cât mai multe legături cu oamenii care conduc serviciul de presă, să le dea informaţii
şi să le sugereze anumite păreri favorabile tezei româneşti. Articolele despre România
trebuie să vie de la Bucureşti, scrise sau de personalităţi de seamă care se impun prin
însăşi semnătura lor sau de corespondenţii germani din Bucureşti, dintre care unii
merită să fie menajaţi în mod deosebit. Rolul consilierului de presă e mai mult să fie în
curent cu ceea ce gândesc cercurile germane şi ce pregăteşte propaganda politică duşmană,
el trebuie înainte de toate să fie bine informat şi să informeze Legaţia de ceea ce se pregă‑
teşte, pentru ca reacţiunea să poată urma prompt şi la locul potrivit.
Un mare rol joacă în privinţa aceasta corespondenţii jurnalelor române la Berlin.
E bine să se ştie că aceştia – cu foarte puţine excepţii – nu numai că nu‑şi înţeleg menirea,
dar ne compromit. Avem azi la Berlin câţiva studenţi fără examene, trimişi de jurnale
cu o mie de cititori, care nu au legături cu cercurile gazetăreşti germane sau străine,

nu asistă la conferinţele de presă, nici nu ştiu măcar nemţeşte şi deşi sunt mize‑
rabil plătiţi, au apartamente luxoase şi automobile. Ei sunt profitorii avantajelor
acordate de Germania gazetarilor străini, de care unii dintre ei abuzează în mod
nepermis.
Deşi e trist, trebuie să o spunem, că cei ce aduc mai mult serviciu propagandei
cotidiane române în Germania sunt saşii şi şvabii din România, cu legături bune la
Berlin. Cred că cel puţin faţă de doi din aceşti compatrioţi, care ne‑au adus şi ne pot aduce
încă servicii mari, ar fi bine să ne arătăm recunoscători prin decernarea de decoraţii. Dacă
această sugestie este primită, vă voi face propunere în consecinţă.
Sunt convins că în loc să avem opt sau zece gazetari români nepregătiţi, care ne
compromit, ar fi de ajuns să se trimită patru sau cinci gazetari de profesie care să‑şi
ia în serios meseria. Pe lângă ceea ce primesc ei de la gazetele pe care le reprezintă şi
pe lângă avantajiile mari pe care le au aici toţi gazetarii străini, ei ar putea primi din
partea Ministerului Propagandei o anumită indemnizaţie lunară pentru serviciile pe
care le‑ar face pe lângă şi sub conducerea consilierului de presă, nu numai pentru arti‑
colele ce le vor scrie, ci şi pentru propaganda măruntă şi de actualitate care nu poate fi
făcută de Institut. În continuu contact cu gazetarii germani şi străini, ei ar fi în acelaşi
timp cei mai indicaţi informatori ai consilierului de presă şi prin el ai Legaţiei.
Cum activitatea Institutului se desfăşoară deocamdată numai la Berlin – căci
toate propunerile ce le‑am făcut ca ea să fie extinsă şi asupra altor centre mari din
Germania au rămas fără răspuns – prin aceşti gazetari de pe lângă consilierul de presă
al Legaţiei s‑ar putea extinde propaganda de actualitate şi în provincie. Remuneraţia
lor ar putea fi acoperită prin desfiinţarea posturilor de consilieri şi ataşaţi cultu‑
rali pe lângă Legaţie. Acolo unde există un Institut cu care statul cheltuieşte sume
importante, este de prisos de a întreţine, numai pentru propaganda măruntă, în afara
Consilierului de Presă, şi consilieri culturali. Dimpotrivă, prin lipsa de delimitări pre‑
cise a atribuţiilor, Institutul şi secţia culturală a Legaţiei ajung sau să facă de două ori
acelaşi lucru, sau să nu‑l facă deloc, bizuindu‑se fiecare pe celălalt.
Iată un simplu exemplu, destul de caracteristic.
Ministerul Propagandei ne‑a comunicat, la începutul lunii aprilie, că intenţio‑
nează să aranjeze o expoziţie de artă plastică şi una de artă populară în diferite oraşe
din Germania. Luând imediat contact cu Ministerul Propagandei din Berlin, ni s‑a
spus că nu putem obţine la Berlin săli potrivite până în vară şi am fost sfătuiţi să
amânăm deschiderea expoziţiilor până toamna, căci în lunile de vacanţă nu vom
avea vizitatori. Am răspuns în acest sens Ministerului Propagandei la Bucureşti, ară‑
tându‑i în acelaşi timp că directorul nostru, care a plecat la München să găsească o
sală potrivită, ne‑a telegrafiat că acolo nu sunt admise nici un fel de expoziţii străine,
Münchenul fiind rezervat pentru arta indigenă.
Ministerul a însărcinat atunci pe unul din Consilierii Culturali de la Legaţie să se
ocupe de expoziţii, căci ele trebuie deschise imediat, fiindcă obiectele erau gata împa‑
chetate. Rezultatul: Expoziţia se va face la Berlin fără concursul Institutului, însă tot
numai la toamnă.
Deşi Institutul însuşi nu are voie să facă propagandă de actualitate şi nici nu poate
avea răspunderea ei, totuşi va putea întreţine legături strânse cu serviciul de propa‑
gandă de pe lângă Legaţie, al cărei personal ar fi bine să asiste la şedinţele zilnice pe
care preşedintele Institutului le ţine cu personalul său şi la care fiecare membru al
Institutului raportează despre felul cum şi‑a îndeplinit misiunea şi legăturile pe care
şi le‑a creat.
Alegerea colaboratorilor săi viitori va trebui lăsată consilierului de presă, căci el
ştie mai bine decât oricine pe cine se poate bizui. Dacă însă ni se va cere, aş putea să
arăt şi eu numele câtorva tineri care cred că ar putea face servicii bune la Berlin.
3. Societatea germano‑română
La Berlin există o seamă de societăţi în care se lucrează pentru o apropiere mai
strânsă între Germania şi popoarele amice, precum societatea germano‑italiană,
germano‑spaniolă, germano‑japoneză, germano‑ungară, germano‑bulgară etc. Ele
îşi aleg ca preşedinte de obicei o personalitate cu mare nume din lumea ştiinţifică,
politică sau din marea industrie, în jurul căreia se adună un număr considerabil de
oameni cu legături şi interese în ţara respectivă. Această societate, care dispune de
fonduri însemnate şi are tot sprijinul oficialităţii, aranjează sau îşi dă concursul la
primiri de oaspeţi iluştri, la serbări comemorative, la invitarea unor artişti celebri, sau
unor trupe de teatru, la aranjarea de concerte, expoziţii etc.
O societate germano‑română la Berlin ar putea întregi atât activitatea Legaţiei,
cât şi a Institutului. Ea este de mult dorită şi neexistenţa ei ne‑a stânjenit uneori
activitatea.
Înainte ar trebui întemeiată însă o societate similară – româno‑germană – la
Bucureşti. Înfiinţarea acestor societăţi ar fi un prilej binevenit pentru o impozantă
manifestare de amiciţie în cele două capitale.
Concluzii
1) Institutul Român din Germania este necesar.
Desfiinţarea lui sau chiar numai reducerea activităţii ar fi socotită aici ca un act
neamical faţă de cultura germană, atunci când statul român întreţine de zeci de ani
institute la Paris şi Roma.
2) Sumele alocate Institutului – 16.666 mărci lunar – sunt de ajuns de reduse faţă de
costul vieţii în Germania. În momentul micşorării ţării ele au fost diminuate din pro‑
pria iniţiativă a preşedintelui cu o treime din suma de 25.000 mărci lunar prevăzută în
contractul iniţial. Chiria şi salariile personalului – minime în comparaţie cu cele plătite
personalului Legaţiei – absorb aproape 12.000 mărci lunar. O reducere a subvenţiei nu
micşorează, ci paralizează funcţionarea Institutului. Azi se fac cele mai mari economii
cu putinţă aici, deşi în materie de propagandă economiile nu sunt indicate.
3) Institutul nu este numai un laborator de lucrări ştiinţifice. Păstrându‑şi un
caracter de seriozitate, care a asigurat o deosebită preţuire în cercurile germane, şi
dă autoritate afirmaţiilor şi informaţiilor sale, el s‑a situat totuşi în plină actualitate:
Alături de o bibliotecă de peste 4000 de volume şi de un serviciu bibliografic folo‑
sit chiar şi de autorităţile germane;
Alături de studii asupra instituţiilor Reichului;
Alături de editarea – fără cheltuieli finale, pe riscul editorilor – a unei serii de

lucrări ştiinţifice asupra României şi a unui mare număr de traduceri literare, în lucru;
Alături de cursurile de limba română;
Alături de cursurile ţinute în calitate de profesor onorar al Universităţii din Berlin
de către preşedintele Institutului.
Institutul a făcut şi propagandă imediată:
Institutul a organizat pentru cele mai interesante şi mai actuale personalităţi ale
lumii germane recepţii, dejunuri, mese la care au luat parte peste 500 de persoane,
dând prilej să se creeze ţării prietenii personale din cele mai preţioase şi să se ducă
discuţii într‑un cadru mai puţin oficial şi deci mai puţin rigid ca cel al Legaţiei. Aceste
ocazii au fost folosite din plin de ministrul ţării la Berlin şi de membrii Legaţiei;
Institutul a organizat şi patronat o serie de conferinţe ţinute de români şi de ger‑
mani, precum şi diferite manifestaţii culturale – cinematograf, teatru, serbări studen‑
ţeşti etc. în legătură cu ţara noastră;
Prin membrii săi Institutul a făcut ca România să fie prezentă la toate manifestaţi‑
ile culturale internaţionale din Germania, intervenind activ în discuţii, făcând propa‑
gandă românească şi stânjenind activitatea propagandei maghiare;
În loc să editeze o revistă de propagandă costisitoare şi fără mare răsunet,
Institutul a reuşit să facă legături cu marile reviste germane, făcându‑le să publice
– cu toate greutăţile tehnice şi chiar politice – articole de mare actualitate asupra
românilor din ţările vecine etc.
4) Pentru a dezvolta în viitor activitatea Institutului este nevoie ca acesta să aibă
un mai larg concurs din partea Ministerului Propagandei şi a tuturor cercurilor din
ţară, detaşându‑se funcţionarii ceruţi, trimiţându‑se materialul care nu se poate pro‑
cura aici, numindu‑se lectori de limba română în posturile create la universităţile
germane prin intervenţia Institutului ş.a.m.d.
5) Institutul nu poate şi nu trebuie însă să se amestece mai adânc decât până acum
în propaganda măruntă de la zi la zi. De mai multe ori, şi chiar cu prilejul unei pro‑
iectate adunări studenţeşti în legătură cu românii din Iugoslavia, ni s‑a atras atenţia
de către Ministerul Afacerilor Străine german că orice activitate „politică” la Institut
sau pe lângă Institut nu este bine văzută.
Propaganda măruntă este însă absolut necesară, mai ales că ungurii o fac pe o
scară uriaşă. Ea nu poate fi făcută însă util şi cu toată viteza de adaptare necesară la
necesităţile zilei decât de Legaţie, care trebuie să dispună de aceea de fonduri şi puteri
cât mai largi. Principalul organ ar putea fi consilierul de presă care are aici mai ales
rolul unui observator al evenimentelor politice aşa cum ele apar în cercurile de presă
şi al propagandei adversarilor noştri în cercurile germane. În Germania el nu poate
plasa ca în alte ţări articole în ziare decât pe calea legăturilor cu conducerea de stat a
presei. El poate fi însă cel mai indicat conducător al propagandei de la zi la zi.
6) Un foarte important rol în propaganda imediată îl pot juca corespondenţii zia‑
relor române aici, dacă în loc să fie reprezentaţi prin mulţi studenţi fără autoritate şi
slab plătiţi de ziarele lor ar fi reprezentaţi prin câţiva oameni serioşi, vorbind perfect
limba germană şi dispunând de bani suficienţi pentru a duce o viaţă la fel ca ceilalţi
gazetari străini şi fără nici o subvenţie umilitoare.
7) Trebuie utilizată la maximum, recunoscută şi recompensată – cel puţin cu deco‑

raţii – activitatea compatrioţilor noştri saşi şi şvabi aşezaţi aici. Sunt cei mai folositori
sprijinitori ai propagandei române şi nu au fost suficient folosiţi.
8) Institutul şi consilierii culturali ai Legaţiei fac aproape aceeaşi funcţie şi dubla
lor existenţă duce, afară de cheltuială, la rezultatul că acelaşi lucru se face de două ori
sau nu se face niciodată, fiecare lăsându‑l în seama celuilalt.
9) Ar fi de dorit detaşarea la Institut pe timp de un an a unei serii de tineri des‑
tinaţi a studia aici metodele propagandei germane, a le pune în practică în cadrul
activităţii Institutului şi a se întoarce apoi în ţară bine pregătiţi pentru funcţii în
10) De un mare ajutor pentru propaganda românească ar fi şi crearea unei socie‑
tăţi româno‑germane la Bucureşti, care ar fi imediat urmată de crearea unei societăţi
germano‑române la Berlin cu sprijinul şi cheltuiala autorităţilor germane.
Sextil Puşcariu

Direcţia Propagandă, dos. 2529/1940–1941, f. 71–96)
[1] „Comunicate de presă ale Oficiului central pentru raportare ştiinţifică a Reichului”.
[2] „Profesor român în Berlin. Profesorul invitat al Universităţii din Berlin şi preşedintele
nou înfiinţatului Institut Român din Germania, Sextil Puşcariu, a susţinut în data de 12
mai, în aula veche a universităţii, ocupată până la ultimul loc şi împodobită cu steagurile
Reichului şi ale României, prelegerea sa inaugurală cu privire la «Românii în spaţiul dună‑
rean». Savantul, care a fost docent la Universitatea din Viena înainte de războiul mondial
şi profesor de limba română la Cernăuţi, a explicat, dovedind o stăpânire perfectă a limbii
germane, modul în care limba română s‑a separat de limbile romanice vestice, a intrat sub
influenţa culturii bizantine şi, cu bagajul de cuvinte moştenit din latină, reproduce noua
lume a ideilor, care este parţial ne‑romanică. El a arătat, de asemenea, cum, cu ajutorul unui
atlas lingvistic românesc elaborat sub conducerea sa, problema mult dezbătută a patriei
ancestrale a românilor este din nou adusă la lumină, iar prezenţa românităţii în Transilvania
de astăzi poate fi demonstrată în mod convingător”.
[3] „Români în spaţiul dunărean. O prelegere de Sextil Puşcariu. Preşedintele Institutului Român
din Germania, recent înfiinţat la Berlin, şi rector al Universităţii din Sibiu, Sextil Puşcariu,
căruia ştiinţa îi datorează elaborarea unui Atlas lingvistic românesc, a vorbit, în calitate de
profesor invitat al Universităţii din Berlin, în faţa unui public numeros în cadrul căruia a
putut fi remarcat şeful Legaţiei României, Raoul Bossy, şi directorul ministerial Menzel de
la Ministerul Educaţiei din Reich, despre «Români în spaţiul dunărean». Această prelegere,
asemenea celei susţinute nu cu mult timp în urmă de Ion Lupaş, a fost o frumoasă dovadă
a cooperării culturale dintre Germania şi România. Oaspetele transilvănean a fost întâmpi‑
nat în vechea Aulă, împodobită în culorile României, de către rectorul Hoppe, care l‑a numit
pe savantul român «unul dintre ai noştri», care creează în mijlocul războiului o lucrare
dedicată păcii. Și decanul Facultăţii de Filosofie, Grapow, i‑a urat bun venit colegului care
a realizat românizarea Universităţii din Cluj. Observaţiile vorbitorului despre români, care
nu au fost niciodată cuceritori, ci şi‑au menţinut teritoriul propriu prin prezervarea tenace
a obiceiurilor şi a limbii, au căpătat o importanţă deosebită prin concluzia că pasiunea

politică ar constitui cel mai rău sfătuitor al ştiinţei. Astfel a luat naştere, în faţa ochilor ger‑
manilor şi românilor care au umplut în rânduri colorate Aula veche, o imagine a României
culturale, a cărei influenţă asupra Deltei Dunării este recunoscută cu bucurie de către cei din
Europa Centrală”.
[4] „Românii în spaţiul dunărean. Prelegere inaugurală a profesorului Puşcariu. Conferinţa inau‑
gurală a celui mai nou profesor invitat al Universităţii din Berlin, actualmente rector al
Universităţii din Sibiu, în Transilvania, şi preşedinte al Institutului Român din Germania,
profesorul Sextil Puşcariu, susţinută ieri în Aula Unter den Linden în faţa unui public
extrem de receptiv, poate fi numită o dovadă completă a egalităţii la intrarea în noul cerc al
vieţii. Acesta a fost sensul aprecierilor rostite în cuvintele de salut ale colegilor săi de castă:
rectorul profesor Hoppe şi decanul Facultăţii de Filosofie, profesorul Grapow. «Românii
în spaţiul dunărean» a fost tema prelegerii. Puşcariu este cunoscut în largi cercuri ştiin‑
ţifice din Germania şi prin generoasa lucrare standard pe care a conceput‑o şi care este în
curs de apariţie, Atlasul limbii române, iar dacă vorbitorul şi‑a încheiat observaţiile cu pri‑
vire la chestiunea abordată cu o propoziţie lapidară: «Hărţile atlasului lingvistic românesc
conţin amprentele istoriei», acesta nu reprezintă decât o inventariere obiectivă sumară. De
un interes deosebit din punct de vedere al istoriei culturale şi lingvistice a fost dovada, la
care s‑a ajuns pe baza cercetărilor lingvistice şi geografice, că regiunile izolate şi marginale,
precum în acest caz Balcanii de Nord şi Transilvania, ca zone de colonizare daco‑romană,
păstrează adesea în maniera cea mai fidelă fondul lingvistic vechi. Dovezile concrete pentru
corectitudinea acestei teze vor fi, sperăm că în viitorul apropiat, puse la dispoziţie, într‑un
spaţiu adecvat, prin publicarea completă a acestui atlas captivant. Cu ocazia acestei pre‑
legeri inaugurale, Ministerul Educaţiei din Reich a fost reprezentat de directorul minis‑
terial Menzel, Legaţia Română de şeful de Legaţie Bossy şi de consulul general Karadja,
directorul Manoilescu a reprezentat Institutul Român din Berlin, profesorul Ueberberger
a fost prezent în calitate de director al Seminarului de Studii Est‑Europene, iar profeso‑
rul Gamillscheg a reprezentat mediul academic german specializat în Europa de Est şi de
Sud‑Est, care are acum un nou ajutor valoros în persoana profesorului Puşcariu, născut la
Braşov”.
[5] Romulus Vuia (1887–1963) era profesor de Etnografie la Universitatea din Cluj/Sibiu, ca
suplinitor din 1926, iar ca titular din 1939. După terminarea Seminarului Normal Superior
din Budapesta (1910), Vuia a mers pentru specializare la Berlin, urmând cursurile şi semi‑
narul de antropologie şi etnografie ale lui Felix von Luschan, făcând şi lucrări practice
la „Muzeum für Volkerkunde”. Abia după război obţine licenţa în geografie şi istorie la
Facultatea de Știinţe din Cluj (1921), pentru ca tot aici să‑şi susţină doctoratul în 1924.
Încă din 1920 este asistent la Institutul transilvan de Geografie, fiind apoi numit şef de
lucrări (1924), pentru ca de la finele lui 1922 să devină director al Muzeului Etnografic din
Cluj, numit de Fundaţia Culturală „Principele Carol”, pe care l‑a condus până la pensionare
(toamna lui 1947).
[6] Alexandru Oteteleşanu/Otetelişanu (vezi infra).
[7] Victor Vâlcovici (1885–1970) era profesor de mecanică la Universitatea din Bucureşti
(din 1930). Absolvise Facultatea de Știinţe din Bucureşti, specializându‑se mai apoi la
Göttingen. Devine profesor de matematici la Universitatea din Iaşi, pentru ca odată cu cre‑
area Politehnicii din Timişoara să se mute aici, unde o vreme va fi şi rector. Îşi va continua
activitatea şi după război, devenind totodată membru al Academiei RSR.
91
MEMORIU
Sextil Puşcariu 29 iulie 1941
Propaganda în Germania trebuie făcută prin trei căi, fiecare cu un teren bine deli‑
mitat şi precizat, cu legături de colaborare între ele, dar fără duble întrebuinţări.
Aceste căi sunt:
1. Institutul Român din Germania.
Funcţionează pe baza Decretului‑Lege 2765/16 aug. 1940, contractul cu Sextil
Puşcariu din 19 aug. 1940 şi a Decretului‑Lege din 10 martie 1941. A fost trecut de
la Ministerul de Externe la Ministerul Propagandei. Are o subvenţie de 16.666,214
lei lunar, din care plăteşte 2500 RM chirie, 9390 RM lefuri, rămânând 4776 RM pen‑
tru publicaţii, traduceri, biblioteci, conferinţe, călătorii, expoziţii, recepţii, mobilier,
material birou, lumină, telefon, poştă etc.
Sumele sunt proporţional mici: pentru chiria de 2500 RM lunar, institutul are 26
încăperi. Salariile celor 15 persoane, inclusiv preşedintele, ce formează personalul
institutului, înglobează o sumă mai mică decât o primesc cei 4 consilieri culturali,
care mai beneficiază şi de avantajele de membri ai corpului diplomatic.
Pentru a face faţă cheltuielilor:
a) Personalul, deşi angajat la 1 sept., nu a fost plătit decât din momentul când şi‑a
început munca la Berlin.
b) S‑au obţinut prin legături personale unele scutiri de impozite şi reduceri de
preţuri.
c) S‑au utilizat bibliotecile personale ale preşedintelui şi directorului institutului,
economisind procurarea de cărţi de cea mai mare utilitate.
d) S‑a obţinut prin încrederea inspirată de conducerea institutului ca o partea din
publicaţiile institutului să se tipărească pe socoteala editorilor, care plătesc onorarii
autorilor şi fac în consecinţă toate eforturile pentru difuzarea cărţilor.
A mai reduce subvenţia înseamnă a desfiinţa institutul. Or, acesta trebuie menţi‑
nut pentru următoarele motive:
a) Ungurii au două asemenea instituţii la Berlin.
b) Susţinem asemenea şcoli la Paris şi Roma şi trebuie să avem ceva analog la
Berlin.
c) Institutul face propagandă culturală, creând bazele ştiinţifice pentru raportu‑
rile viitoare româno‑germane, pregătind legături personale, colaborări spirituale,
emiţând informaţii şi sugestii ce trebuiesc răspândite pentru străinătate.
d) Germania a creat în ultimul timp asemenea institute la Bucureşti, Belgrad,
Budapesta, Madrid şi e pe cale să creeze unul la Kopenhaga.
e) Aceste institute vor înlocui congresele internaţionale – mai ales că Germania
tinde să ia întocmai imperialismul cultural francez –, dând statelor posibilitatea să
intre cu ajutorul lor în angrenajul ştiinţific internaţional. Statele care au deja aseme‑
nea institute în Germania au câştigat un mare avantaj faţă de cele care n‑au.
f ) Institutul face şi propagandă activă actuală:

1) La institut au conferenţiat cinci români despre România şi doi germani despre
instituţiile celui de‑al treilea Reich.
2) În afară de institut s‑au ţinut 6 conferinţe despre România, cu material procurat
de institut.
3) Prin grija institutului, s‑a prezentat timp de o lună o piesă românească într‑un
teatru berlinez şi două filme româneşti la unul din cele mai mari cinematografe din
Berlin.

vol. 131/1933‑august 1942, f. 144; un document identic se
află la Arh.St.Bucureşti, Ministerul Propagandei Naţionale,
inv. 2905, Direcţia Propagandă, dos. 2529/1940–1941, f. 97–98)
92

Ahornallee 22–24
No. 908/[29 iulie 1941]
Domnule Ministru,
Vecinii noştri, ungurii, bulgarii şi ucrainenii, duc o campanie activă de propa‑

gandă vizând Transilvania întreagă cu Banatul, Dobrogea şi Basarabia cu Bucovina
de Nord. Dacă nu le opunem o propagandă bine întemeiată, ne luăm o foarte grea
răspundere, căci suntem în ajunul unor grave hotărâri, care vor fi decisive pentru soarta
viitoare a României.
Dându‑mi seama de acest lucru, îmi iau voie a vă înainta un memoriu cuprinzând
o expunere despre felul cum cred că trebuie organizată propaganda noastră viitoare.
Dată fiind gravitatea situaţiei în care ne aflăm şi răspunderea grea pe care o avem, vă
rog respectuos, dar cu toată insistenţa, să acordaţi atenţie acestui memoriu care are,
la sfârşit, un capitol de concluzii rezumative.
Cei de la Institutul Român sunt echipa de şoc trimisă la un post înaintat cu o misi‑
une grea, căci inamicii sunt mulţi şi au o organizare admirabilă, dublată de o veche
experienţă. Reuşita noastră depinde de patru condiţii: destoinicia comandamentu‑
lui, compunerea trupei, abundenţa muniţiei şi funcţionarea regulată a serviciului de
aprovizionare.
Despre comandament nu mi se cuvine mie să vorbesc. Aş vrea numai să fiţi con‑
vinşi că el nu poate reuşi decât daca are absoluta încredere a celor ce l‑au trimis în
luptă. Unul din secretele marilor izbânzi ale Germaniei de azi este că Führerul îşi
alege oamenii pe care‑i crede mai potriviţi pentru anumite posturi, le dă la început
directivele generale şi, după ce le‑a pus la dispoziţie tot aparatul şi toate mijloacele
cerute, îi lasă să lucreze pe propria lor răspundere. Dacă rezultatele sunt bune, ei
rămân colaboratorii preţioşi ai conducătorului; dacă nu reuşesc, sunt înlocuiţi.
Comandantul trebuie să‑şi poată alege singur ostaşii. La Institutul Român din
Germania, preşedintele nu trebuie să aibă funcţionari subalterni, ci colaboratori
devotaţi, al căror număr poate fi redus în timpuri liniştite, dar trebuie să fie mare
când o cere necesitatea unei activităţi mai intense.
Dispunem de arme moderne, dar ele consumă muniţie multă. Pentru noi muniţia
sunt banii. Orice economie meschină şi birocratică se răzbună, căci ne pune într‑o
inferioritate dăunătoare faţă de duşmanul care e obişnuit să arunce cu milioanele
când e vorba de propagandă. Propaganda nu este ca o întreprindere industrială la
care îţi poţi face socoteala exactă: cutare marfă îmi aduce atât venit. Dacă din zece
încercări propagandiste reuşeşti cu una, câştigul poate fi înmiit; dacă dintr‑o sută de
persoane poţi convinge pentru cauza românească una singură, aceasta poate fi toc‑
mai arbitrul într‑un litigiu teritorial.
Serviciul de alimentare nu funcţionează la noi deloc. Am cerut colaboratori noi şi
n‑am primit răspuns, am cerut note muzicale pentru o mare artistă care voia să pri‑
mească în repertoriul concertelor ei muzică românească, plăci de gramofon cu muzică
populară pentru conferinţe, fotografii pentru expoziţii, piese de teatru pentru a fi
jucate pe scenele germane, articole propagandistice pentru 20 de reviste care ne‑au
deschis coloanele, am propus lectori de limba română pentru mai multe universităţi
mari germane, care doresc să menţină sau să introducă studiul limbii române. N‑am
primit nimic din tot ce am cerut, deşi cheltuielile le suporta Institutul; de cele mai
multe ori n‑am primit nici măcar un răspuns la adresele noastre.
În felul acesta nu avem de luptat numai cu duşmanii noştri numeroşi şi puternici,
ci şi cu lipsa de interes a celor ce ar trebui să ne sprijinească acasă. Ceea ce ne îngreu‑
nează orice activitate este mai ales birocratismul din cauza căruia suntem lăsaţi fără
subvenţie de patru luni de zile. În loc de a primi la 1 aprilie şi la 1 iulie două rate
anticipative de câte 50.000 Rm, ni s‑a trimis la 22 iulie 11.000 Rm, adică o treime din
subvenţia pe martie şi aprilie, deşi suntem cu chiria neplătită pe trei luni, cu funcţio‑
narii neplătiţi şi cu o datorie de peste 50.000 Rm la diferiţi furnizori.
A reduce retroactiv subvenţia Institutului înseamnă a ne sili să rămânem cu dato‑
riile neachitate în ţara punctualităţii şi să facem să se acrediteze opinia că românul nu
se ţine de cuvânt. Acest fapt e cu atât mai grav cu cât situaţia noastră critică a ajuns la
urechile autorităţilor germane în faţa cărora propaganda duşmană prezintă România
ca pe un stat fără tradiţie, incapabil să se administreze singur. Deci în loc de propa‑
gandă facem cea mai vădită antipropagandă.
În felul acesta, conducătorul Institutului, care are îndărătul său o activitate ştiinţi‑
fică de patruzeci de ani şi în viaţa lui particulară nu a rămas niciodată nimănui dator,
e pus în imposibilitatea de a‑şi mai asuma răspunderea conducerii, iar Institutului
i se creează o situaţie intolerabilă, care se răsfrânge şi asupra bunului nume al ţării.
De aceea îmi iau libertatea, domnule ministru, să fac un ultim şi insistent apel la
dumneavoastră, ca să daţi atenţiunea şi solicitudinea ce se cuvine acestui Institut, iar
organele Ministerului să nu mai provoace prin reduceri şi întârzieri de plată paraliza‑

rea acţiunii noastre atât de necesare în momentele grave prin care trecem. În caz con‑
trar, Institutul e nevoit să‑şi înceteze activitatea precum v‑am anunţat în telegrama
nr. 907 trimisă astăzi.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, încredinţarea deosebitei mele stime.
Sextil Puşcariu
Domniei Sale, Domnului Mihail Antonescu, Vicepreşedintele Consiliului de

Miniştri şi Ministru al Propagandei

93
31 Juli 1941
No. 929/941
Herrn Intendanten Dr. Falk
Kahlberg, Frische Nehrung Kurtheater
Sehr geehrter Herr Intendant!
Mit Bezugnahme auf unsere mündliche Unterredung im Frühjahr, in der Sie

Interesse für die Aufführung einer rumänischen Oper in Deutschland bekundeten,
möchte ich Sie fragen, ob Sie gegebenenfalls bereit wären, im Herbst dieses Jahres in
Timişoara der Aufführung der Oper „Năpasta” von Sabin Dragoi beizuwohnen. Da
der Komponist gleichzeitig Direktor der Oper ist, bestände eine gute Gelegenheit,
eingehend mit ihm über die Oper und ihre Aussichten auf dem deutschen Theater
zu sprechen. Das Rumänische Institut ist bereit, falls diese Reise bei der derzeitigen
Lage möglich ist, die Unkosten der Reise zu tragen.
Ich bitte um Ihren gft. Bescheid und verbleibe mit den besten Empfehlungen.
Gr. Manoilescu
Direktor des Rumänischen Instituts in Deutschland
[Trad u c e re]
31 iulie 1941
No. 929/941
Domnului Director Dr. Falk
Kahlberg[1], Teatrul din Frische Nehrung
Stimate Domnule Director!
Referitor la discuţia noastră din primăvară, când v‑aţi exprimat interesul pen‑
tru punerea în scenă a unei opere româneşti în Germania, aş dori să vă întreb dacă
aţi fi dispus să asistaţi, în toamna acestui an, la Timişoara, la spectacolul de operă
„Năpasta” de Sabin Drăgoi[2]. Întrucât compozitorul este şi director al operei, ar fi o
ocazie bună să vorbiţi cu el în detaliu despre operă şi despre perspectivele lui asupra
teatrului german. Dacă această călătorie este posibilă în situaţia actuală, Institutul
Român este gata să suporte cheltuielile călătoriei.
Vă rog să ne anunţaţi, şi rămâneţi cu cele mai bune gânduri.
Gr. Manoilescu
Director al Institutului Român din Germania

Inv. 3407, dos. 2, f. 31)
[1] Denumirea germană pentru localitatea Krynica Morska, care până în 1793 fusese parte a
Regatului Poloniei, la fel şi după 1945.
[2] „Năpasta” era un libret al lui Sabin Drăgoi după piesa de teatru cu acelaşi nume a lui
I.L. Caragiale. Cu această dramă lirică în 3 acte a fost deschisă stagiunea Operei din Bucureşti
pe 1940. Fusese terminată în 1929 şi tot în acel an jucată la Bucureşti. (cf. „Timpul”, IV,
nr. 1246, sâmbătă 19 octombrie 1940, p. 2).
94

Berlin, 8 August 1941
Nr. 4461/8.c.
S/s
Anexe: un raport
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă transmite, aci alăturat în copie, spre informarea domniei voastre,

un interesant raport ce primesc din partea domnului profesor Gheorghe Vinulescu,
referent la Institutul Român de aci, care a participat între 14 si 30 iulie trecut, în

calitate de delegat al acelui institut, la al 6‑lea curs de vară al Institutului Sud‑Est
European, al Universităţii din Leipzig.
R. Bossy
Domniei Sale, Domnului Mihai Antonescu, Vice‑Preşedinte al Consiliului de

Miniştri,
Ministrul Afacerilor Străine ad interim etc. etc. etc.
[A n e x ă]

Ahornallee 22–24
RAPORT
asupra celui de al 6‑lea curs de vară al Institutului Sud‑Est European
de la Universitatea din Leipzig.
14–30.VII.1941
Ca şi în anii trecuţi, Institutul Sud‑Est European de pe lângă Universitatea din

Leipzig a organizat şi în anul acesta un curs de vară. Organizarea şi conducerea cur‑
sului a avut‑o dl. prof. Georg Stadtmüller, vice‑preşedintele institutului şi titularul
catedrei de istorie sud‑estică[1], ajutat fiind de d‑na Elisabeth Krumbiegel, secretara
Institutului şi membră marcantă în N.S.D.A.P. (conform Regulamentului Institutului,
locul de preşedinte îl ocupă totdeauna decanul Facultăţii de filosofie, iar vice‑preşe‑
dinte este titularul catedrei de istorie sud‑estică; diversele secţii sunt conduse fiecare
în parte de directori speciali – de obicei titularii catedrelor respective).
Scopul cursului
Scopul anunţat al acestui curs a fost „conversaţia dintre popoare”, „apropierea
personală dintre diverşii delegaţi ai statelor din sud‑estul Europei”, „discutarea unor
probleme de interes comun”. Scopul real însă – după cât am observat eu – a fost acela
de a da ocazie delegaţiilor diverselor state de a cunoaşte Germania naţional‑socia‑
listă, realizările ei în regiunea Sudetă[2] şi mai ales atitudinea ei binevoitoare şi dez‑
interesată faţă de statele din sud‑estul Europei, viitoare componente ale Europei noi.
Acest lucru a reieşit clar din cuprinsul celor mai multe din conferinţele rostite de
profesorii germani.
Atmosfera a fost tot timpul cursului cât se poate de camaraderească.
Cursul a avut loc între 14 şi 30 iulie 1941. S‑a deschis la Leipzig. Partea cea mai
importantă s‑a desfăşurat la Bad Elster în Saxonia şi s‑a încheiat cu o excursie de trei
zile în Sudetengau, la Eger şi Karlsbad.
Participanţi
Au participat la acest curs de vară 9 naţiuni, şi anume:
I. Românii cu 3 delegaţi:
1. Gheorghe Vinulescu şi
2. D‑na Iulia Vinulescu de la Institutul Român din Germania
3. Octavian Ștefăneanu‑Ioniţă, asistent la Facultatea de Drept din Bucureşti, tri‑
mis la curs tot de către Institutul Român din Germania[3].
II. Slovacii cu 2 delegaţi:
1. Branislav Varsik, profesor de istorie medievală la Universitatea din Bratislava[4]
2. Jàn Irmler, lector de limba slovacă la Universitatea din Leipzig.
III. Ungurii la început cu 4 delegaţi. Fiind însă foarte surprinşi de faptul că în anul
acesta au fost prezenţi şi românii, lucru la care nu se aşteptau, au cerut telegrafic încă
doi delegaţi Collegium Hungaricum din Berlin. După cuvântarea mea, rostită în aula
primăriei din Leipzig, au mai fost ceruţi – tot telegrafic – încă doi, de la acelaşi colegiu
din Berlin. În felul acesta, delegaţia maghiară a ajuns să numere 8 reprezentanţi. Cu
toate acestea, din cauza atitudinii lor duşmănoase faţă de germani şi a permanentelor
critici la adresa regimului şi traiului din Reich, au reuşit ca în scurt timp să se facă
antipatici.
1. Boronkay, lector de limba maghiară la Universitatea din Leipzig. A fost sin‑
gurul ungur activ din întreaga delegaţie. Este un propagandist de forţă, cu o bogată
activitate în Leipzig. Îşi bazează activitatea propagandistică pe lucrările tendenţioase
şi defavorabile nouă ale cercului „Archivum Europae Centro‑Orientalis”, editate de
prof. Lukinich, Tamás, Gáldi (fost Göbel)[5], Fekete, Kniezsa[6] şi L. Makkai (acesta
din urmă este fiul fostului episcop reformat din Cluj şi s‑a bucurat pe vremuri – când
era student – de diverse avantaje din partea Universităţii româneşti din Cluj)[7].
În Leipzig, dl. Boronkay, are un teren în care poate activa nestingherit, deoarece
în acest oraş nu numai că în corpul didactic al Universităţii nu avem nici un reprezen‑
tant român, dar nu avem acolo decât un singur student român, şi acela studiază muzica.
2. M. Bucsay, profesor de religie reformată şi de istorie la un liceu de fete din
Budapesta. Este un element foarte slab.
3. Iosif Szabo, studiază dreptul la München.
4. Emma Lugossy, studiază filozofia la München şi este dansatoare la operă. A
încercat să se afişeze cu dansuri ungureşti, fără reuşită însă.
5. Geöbel, jurist.
6. Horváth, jurist.
7. Münnich, economist.
8. Georg von Nagy, jurist. În faţa profesorului Stadtmüller şi a d‑nei Krumbiegel,
am reuşit să‑l fac pe acesta să vorbească despre lucrurile găsite de unguri la Cluj.
„Românii au făcut lucruri extraordinare. Clinici şi edificii universitare noi. Instalaţii
ultramoderne peste tot. Bibliotecile au rămas intacte, fiind găsite la locul lor toate
cărţile lăsate acolo în 1919. Universitatea românească a fost o universitate foarte
bună. Chiar şi ungurii ieşiţi din această universitate românească sunt elemente foarte
bine pregătite”. În urma acestor cuvinte a fost întrebat de prof. Stadtmüller: „Atunci
de ce atâtea minciuni în presa din Budapesta?” Întrebare fără răspuns.
Țin să semnalez o idee fixă care a pus stăpânire pe aceşti unguri. Repetau mereu
cuvintele de mai jos: „Ce ne facem noi dacă se va realiza pactul de prietenie dintre
România şi Italia? Prietenia Germaniei pare că am pierdut‑o de mult”.
IV. Grecii cu 3 delegaţi:
1. Kalinikos, teolog şi filolog[8].
2. Coumpas, student la politehnica din Berlin.
3. Georgakas, filolog. Reprezintă teoria neromanităţii aromânilor[9].
Toţi trei neînsemnaţi şi cu vădite sentimente anglofile.
V. Bulgarii cu 5 delegaţi:
1. Dr. Rankoff, asistent la Universitatea din Sofia. A venit în Germania să studieze
sistemul de organizare al coloniilor de vară pentru tineret. Singurul element serios
dintre bulgari. L‑am cultivat şi am reuşit să ni‑l facem prieten. A susţinut în toate
discuţiile teza românească. Vom întreţine relaţii personale şi pe viitor.
2. George Bojadjiev, jurnalist. Șeful serviciului de informaţii al Societăţii de Radio
din Sofia. Fost ataşat de presă la Atena. Pretinde a fi în relaţii de prietenie cu românii
din Sofia. Are pronunţate simpatii pentru stânga.
3. Assen Kresteff, profesor de muzică[10]. De asemenea cu pronunţate simpatii
pentru stânga.
4. şi 5. Mara Repp‑Bojadjiewa şi Rusca Maurer. Ambele măritate cu germani la
München.
VI. Croaţia cu o delegată:
1. Nada Rengjeo, studentă la Viena. Vădite simpatii pentru România.
VII. Sârbii cu un delegat:
1. Milan Novacov. Studiază economia politică la Leipzig şi este funcţionar la un
minister din Belgrad.
VIII. Equador cu un delegat:
1. Enrique Jácome, locotenent de aviaţie. Studiază construcţia de avioane la TH
Berlin. A călătorit mult în sud‑est şi cunoaşte foarte bine România. Arată o deosebită
dragoste pentru români.
IX. Din partea germanilor au fost 4 studenţi:
1. Helene Ritter. Studiază preistoria şi va pleca în curând în România pentru stu‑
dii, împreună cu profesorul ei.
2. Hans Schneider[11].
3. Hans Miess. Sas de la Bistriţa cu atitudini de făţişă antipatie pentru stăpânirea
ungurească.
4. Dewemann, gazetar.
Singura delegaţie cu care s‑au împrietenit studenţii germani a fost delegaţia
română. Impresia lor a fost că singurii prieteni sinceri ai Germaniei – dintre toate
delegaţiile prezente – sunt românii. Simpatia lor a mers aşa de departe, încât la ple‑
carea din Leipzig, la 31.VII, ne‑au condus în grup la gară, lucru pe care nu l‑au făcut
pentru nici o altă delegaţie străină.
Programul
Țin să anticipez că, încă de la început, delegaţia română a fost primită cu o deose‑
bită simpatie, dându‑i‑se o atenţie specială şi acordându‑i‑se peste tot locul I. Acest
lucru îl datorăm în mare parte d‑nei E. Krumbiegel, secretara institutului, care fiind o
sinceră prietenă a românilor, ne‑a creat dinainte o atmosferă foarte caldă.
Am fost la Leipzig în seara zilei de 13.7.41 şi am luat îndată contact cu dl. ing. Hans
Wolf, consulul general onorific al României la Leipzig, şi cu d‑na Krumbiegel, căreia
i‑am cerut amănunte asupra programului şi i‑am propus să mă treacă şi pe mine în
program cu o conferinţă cu subiect din istoria românilor. A primit cu plăcere propu‑
nerea mea şi a doua zi a şi cerut rectorului să intervină la minister pentru aprobare.
În ziua de 14.7 a avut loc deschiderea festivă a cursului în sala de şedinţe a Facultăţii
de Filozofie, dl. prof. Wilmanns, decanul Facultăţii şi preşedintele Institutului[12],
rostind o frumoasă cuvântare de salut. A remarcat că înşirând naţiunile participante
a amintit în primul rând pe români.
La această serbare, primele locuri, alături de rector, au fost puse la dispoziţia dele‑
gaţiei române.
După cuvântarea d‑lui prof. Wilmanns a vorbit dl. prof. Stadtmüller despre
„Germania şi popoarele din sud‑estul Europei”. Le‑a luat în ordine geografică, ară‑
tând pe rând relaţiile din trecut cu Germania şi influenţa exercitată de aceasta asu‑
pra lor. Cu mândrie trebuie să spun că cele mai frumoase cuvinte le‑a avut la adresa
României.
Alte conferinţe:
Dl. prof. Berve, rectorul Universităţii[13], a vorbit despre „Das Neue Deutschland
und die Antike”.
Prof. E. von Jan[14], „Die geistigen Beziehungen zwischen Deutschland und die
Völker Sud‑Ost Europas”.
La serata camaraderească din aceeaşi zi am stat mai mult de vorbă cu prof. von
Jan, care a ţinut să‑mi spună că singura lipsă în cariera d‑sale de romanist este aceea
de a nu cunoaşte România. În toate celelalte state romanice, ba chiar şi în Ungaria, a
fost invitat până acum să ţină conferinţe.
Prof. Junker, „Sprache, Volk und Rasse”.
Prof. Soyter[15], „Die byzantinische Herrschaft in Südosteuropa”.
Prof. Schmitthenner[16], „Die Kulturen im kolonialen Wettstreit und der Anteil
Deutschlands”.
În ziua de 15 iulie, „Reichsmesseamt”‑ul a dat o recepţie în cinstea cursiştilor.
Syndicus‑ul a fost întreţinut tot timpul de către români şi slovaci. Niciunul dintre
unguri n‑a reuşit să stea de vorbă cu dânsul.
Miercuri în 16.7. a fost ziua cea mare a cursului. În ziua aceasta am fost primiţi
cu toţii în aula cea mare a primăriei de către primarul Leipzigului, dl. Freyberg, fost
prim‑ministru al Saxoniei[17]. La cuvântul de salut rostit de d‑sa, am răspuns eu,
spre marea indignare a ungurilor. Locurile în aulă au fost fixate dinainte în felul
următor: rândul I – 2 generali, prof. Stadtmüller, primarul, d‑na Vinulescu (în costum
naţional), decanul, eu, consulul general al României.
Cinstea care ni s‑a făcut nouă românilor cu ocazia aceasta a determinat pe şeful
delegaţiei maghiare să mai ceară doi unguri de la Berlin.
După serbare, primarul ne‑a oferit un banchet cu mâncare soldăţească
„Eintopfgericht”. D‑na Vinulescu a fost condusă la masă de primar, cu care s‑a între‑
ţinut tot timpul mesei. La cafea i‑a oferit primarul un splendid buchet de flori.
Eu m‑am ocupat la masă mai ales de dl. Richthofen, preşedinte la Curtea de
Casaţie. D‑sa se simte foarte legat de România, datorită rolului pe care l‑a jucat buni‑
cul său la Iaşi în secolul trecut, în calitate de consul general al Germaniei[18].
În aceeaşi zi am fost invitaţi la ceai la dl. consul general Wolf.
Văzând că numărul delegaţilor maghiari creşte din zi în zi mai mult, am căutat să
contrabalansez această superioritate numerică printr‑un gest pe care nici unul din
delegaţii celorlalte naţiuni nu s‑a gândit să‑l facă. Am depus a doua zi dimineaţă o
coroană pe mormântul studentului căzut în războiul mondial, „ca un simbol a pre‑
zenţei camaraderiei de arme dintre România şi Germania”. Au fost de faţă şeful stu‑
denţimii din Leipzig cu o delegaţie de studenţi, d‑na Krumbiegel, dl. consul Wolf,
delegaţia slovacă şi presa. Rectorul a fost foarte impresionat de acest gest şi mi‑a
mulţumit foarte călduros.
În aceeaşi zi am părăsit Leipzigul cu destinaţia Bad Elster în Saxonia, unde s‑a

desfăşurat programul propriu‑zis al cursurilor.
Aici am fost primiţi de Oberregierungsrat‑ul Paul, directorul băilor termale din
această regiune a Germaniei. Am remarcat iarăşi că primul între steagurile arborate
a fost cel românesc.
Aici s‑au rostit următoarele conferinţe:
Prof. Stadtmüller, „Die Geschichte der Völker Südesteuropas”, în care a susţinut
că românii au venit în Nordul Dunării fiind chemaţi de regii unguri. Tot timpul cursu‑
lui, împreună cu prof. Varsik de la Bratislava[19], am combătut cu tărie această teorie.
După câte am discutat în particular cu prof. Stadtmüller, mi‑am format convinge‑
rea că d‑sa stă sub influenţa învăţaţilor unguri şi se referă pentru susţinerea tezei
sale pe documentele publicate de curând la Galdi şi Makkai în seria de la „Archivum
Europae Centro‑Orientalis”.
Prof. Kötschke <Kötzschke>[20], „Die siedlungskundliche Forschung auf deuts‑
chem Boden”.
Prof. Bräuer[21], „Verkehrsgestaltung und Verkehrslenkung im Grossdeutschen
Reich”.
Prof. Waldhäusl[22], „Die landwirtschaftliche Ernährungspolitik im Neuen
Deutschland”.
Prof. Dietrich, „Südosteuropa im System der deutschen Aussenwirtschaft”.
În cursul discuţiei care a urmat după conferinţa d‑lui prof. Dietrich, s‑a ridicat
ungurul Münnich pentru a‑l combate, susţinând că supraindustrializarea Ungariei
este un lucru care, mai ales în momentele de faţă, i‑a fost impusă de însăşi Germania.
În continuare a susţinut o serie de absurdităţi, până ce prof. Dietrich i‑a recoman‑
dat ca, înainte de a discuta o chestiune economică, să se pună la curentul cu termi‑
nologia. Totuşi, dl. Münnich a continuat şi a tras concluzia că „în definitiv Ungaria
are posibilităţi industriale cu mult mai mari chiar decât ale Germaniei”, afirmaţie
la care i s‑a răspuns cu întrebarea: „D‑ta ştii care este diferenţa între Germania şi
Montenegro”? În aceeaşi seară dl. Münnich a părăsit cursul, pretextând o chemare
telegrafică la Berlin.
Seara, înainte de plecare dl. Dietrich s‑a întreţinut cu mine. În timp ce discutam,
s‑a apropiat de noi dl. Bucsay, rugând să‑i acorde câteva minute pentru a discuta ceva.
I s‑a răspuns: „Regret dar trebuie să plec, iar cele 10 minute câte mai am la dispoziţie
vreau să le petrec cu dl. Vinulescu”.
Au urmat apoi:
Prof. Wilmanns, „Das Gefüge der Landwirtschaft Grossdeutschlands”.
Prof. Münster, „Moderne Probleme der Volksunterrichtung und Volksunterhal‑
tung”.
Prof. Varsik, „Die Geschichte der Slowaken”.
Bucsay, „Ungarische Geschichte im Ieberblick” (cea mai slabă dintre toate confe‑
rinţele).
În discuţia care a urmat [la] aceste două conferinţe s‑a ridicat din nou chestiunea
continuităţii noastre. În susţinerea tezei noastre am fost secondat cu multă căldură şi
istoriei, şi problemelor ungureşti [Sic!]. În general argumentele ungureşti au fost pue‑
rile şi extrem de uşor de combătut. Numai profesorul Stadtmüller, fără a avea argu‑
mente serioase şi bazat numai pe lucrările ungureşti, continuă să susţină contrarul.
Lectorul Irmler a vorbit despre „Poezia slovacă”.
Lectorul Boronkay despre „Originea maghiarilor”.
Prof. Stadtmüller despre „Poezia popoarelor balcanice”.
Prof. Altrock[23], „Die kulturelle Bedeutung der Sportbewegung”.
Ob[er]reg[ierungsrat] Rat Paul, „Das sächsische Staatsbad Elster in Geschichte
und Gegenwart”.
Prof. Wieacker[24], „Bauern und Erbhofgesetzgebung im neuen Deutschland”.
Prof. Gadamer[25], „Probleme der deutschen Philosophie der Gegenwart”.
Prof. Stadtmüller, „Der deutsche Gesit und die Dichtung der jungen Völker”.
Prof. Basecke[26], „Die germanische Dichtung in Südosteuropa”.
Prof. Vinulescu, „Originea românilor”.
În conferinţa mea am urmărit mai ales o punere la punct a susţinerilor d‑lui
prof. Stadtmüller şi am reuşit prin aceasta să‑i smulg o declaraţie în public, că teoria
necontinuităţii, pe care o susţine d‑sa, nu este decât o ipoteză, încă neconfirmată, o
părere personală a d‑sale şi că recunoaşte că Atlasul Limbii Române al d‑lui Puşcariu
este o grea piatră de încercare pentru părerea sa. Mi‑a promis că în cursul lunii sep‑
tembrie va veni pentru câteva zile la Berlin să discutăm amănunţit această chestiune.
Sper să‑i pot răsturna ipoteza.
La Bad Elster am mai rostit două cuvântări de mulţumire, la ceaiurile oferite de
directorul băilor şi rectorul universităţii.
În ziua de 28 iulie am plecat de la Bad Elster spre Eger, unde de asemenea am fost
foarte bine primiţi de primarul oraşului, cu care m‑am întreţinut timp îndelungat.
La Karlsbad am fost primiţi de directorul de cură, la salutul căruia am răspuns tot
eu, în numele tuturor participanţilor. La masa dată în cinstea cursiştilor a fost invitat
şi medicul român dr. Ciobanu[27]. A fost singurul invitat dintre toţi străinii din Bad
Elster.
Peste tot am distribuit broşurile de propagandă care mi‑au fost puse la dispoziţie
de institut şi de dl. Tulescu.
În concluzie, pot spune că peste tot am fost primiţi cu o deosebită amabilitate, iar
dintre toate naţiunile prezente, românilor li s‑a arătat cea mai aleasă atenţie.
Noi, la rândul nostru, de comun acord cu prietenii slovaci am reuşit să sabotăm, în
mod sistematic, orice încercare de propagandă a ungurilor.
Înainte de a încheia, aş dori să fac o scurtă caracterizare a câtorva din persoanele

cu care am luat contact la acest curs şi despre care cred că ar fi foarte necesar să fie
cultivate pentru interesele româneşti.
1. Dl. ing. Hans Wolf, consulul general onorific al României la Leipzig, ne‑a arătat
o deosebită atenţiune şi a fost tot timpul cât se poate de amabil cu noi. Se bucură de
multă simpatie în cercurile din Leipzig. Profesorii universitari şi alte persoane cu care
am vorbit îi aduceau numai laude.
2. D‑na Krumbiegel, de care am vorbit şi mai sus, are o atitudine cât se poate de
amicală şi binevoitoare faţă de tot ceea ce este românesc. Se simte flatată la cea mai
mică atenţiune. Este un adevărat „fac totum” atât la universitate, cât şi în partid în
chestiunile în legătură cu străinătatea. Primarul Freyberg se consultă cu dânsa cu
privire la recepţii, invitaţii etc.
3. Prof. Stadtmüller, un tânăr de 32 de ani. Nu prea are platformă în partid, fiind
înscris abia în anul 1939, şi este un înverşunat catolic. Marele lui avantaj este că ştie
multe limbi balcanice. Important pentru noi este faptul că pregăteşte acum o istorie
a românilor, pentru marea istorie universală, care va apare la Leipzig în cursul anului
viitor. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă să‑l abatem de la teoria necontinuită‑
ţii. Este foarte ambiţios şi ţine să fie invitat să ţină conferinţe în străinătate. A fost în
Ungaria şi la toamnă va vorbi la Bratislava.
4. Prof. Varsik de la Bratislava. Bun cunoscător al istoriei noastre şi a celei ungu‑
reşti. Ar fi de dorit ca prietenia legată cu dânsul să fie cultivată şi întreţinută şi pe mai
departe. Este un glas autorizat în materie de istorie medievală. La Paris a fost, împre‑
ună cu dl. Caius Bardossy, membru în comitetul Micii Antante studenţeşti.
5. Prof. Dietrich conduce secţia economică a Institutului Sud‑Est European de la
Leipzig. La înapoierea de la Karlsbad i‑am vizitat institutul. Are multe lipsuri la secţia
românească. Situaţia este aceeaşi la Institutul de istorie al d‑lui prof. Stadtmüller.
Ungurii le trimit regulat tot ceea ce cred că este de interes în străinătate, chiar dacă
aceste cărţi sunt scrise în limba maghiară.
Prof. Altrock, Waldhäusl şi Gadamer sunt bine văzuţi în Leipzig şi pot fi uşor câş‑
tigaţi pentru cauza românească. Le lipsesc numai informaţiunile despre România.
Pentru a face un pas înainte în încercarea mea de a câştiga prietenia câtorva din
persoanele cunoscute la acest curs, vă rog să binevoiţi a dispune să‑mi fie puse la dis‑
poziţie 20 de volume din albumul Hilscher şi cât mai multe lucrări, atlase şi broşuri
asupra României, pentru a le trimite ca un omagiu din partea participanţilor români

la acest curs. Vă asigur că prin acest gest vom câştiga foarte mult.
Înainte de a pleca din Leipzig, am fost informat din sursă sigură că la cursul de
vară al universităţii ungureşti de la Debreczen s‑au înscris până acum 70 de studenţi
numai de la Universitatea din München. Acestor persoane li s‑au eliberat paşapoarte,
fără nici o dificultate.
Cu profund respect
Gheorghe Vinulescu[28]
Referent la Institutul Român din Germania
(Arhiva Ministerului de Externe Bucureşti, Fondul

71/Germania, vol. 30/1941–1944, f. 17–29)
[1] Georg Stadtmüller (1909–1985) era un istoric german specializat în istoria bizantină şi
a sud‑estului european. Îşi trecuse doctoratul în 1932 la München şi abilitarea în 1936 la
Breslau. Având şi studii de biblioteconomie, a lucrat o vreme la Biblioteca bavareză din
München, iar în perioada 1935–1938 a fost director al bibliotecii Institutului Osteuropa
din Breslau. În 1938 a devenit profesor de istorie sud‑est europeană la Universitatea
din Leipzig şi vice‑preşedinte al Institutului Sud‑Est European de aici, poziţii pe care
le‑a pierdut în 1943, din motive politice. A fost membru al Partidului Nazist, al SA şi al
Asociaţiei Profesorilor Naţional‑Socialişti. Georg Stadtmüller a publicat un studiu Bulgarii
şi popoarele vecine în vol. Bulgaria. Jahrbuch 1940/41 der Deutsch‑Bulgarischen Gesellschaft
E.V. Berlin, hrsg. von Dr. h.c. Ewald von Massow, SS Gruppenführer, Generalleutnant a.
D., Präsident der deutsch‑bulgarischen Gesellschaft E.V. Berlin (apărut la Berlin în 1941),
unde dezvoltă „teoriile sale istorice nefavorabile poporului român”, după cum relatează
Vinulescu într‑un raport al său din primăvara lui 1942 (cf. Arhiva Ministerului de Externe
Bucureşti, Fondul 71/Germania, vol. 30/1941–1944, f. 125–130). Pentru mai multe vezi Gerhard
Grimm, Georg Stadtmüller und Fritz Valjavec. Zwischen Anpassung und Selbstbehauptung, în
Südostforschung im Schatten des Dritten Reiches. Institutionen – Inhalte – Personen, Hrsg.
Mathias Beer, Oldenbourg, München, 2004, p. 237–255. Din 1950 a funcţionat ca profe‑
sor de istorie sud‑est europeană la Universitatea din München, iar între 1960–1963 a fost
director al Institutului Sud‑Est European (Osteuropa‑Institut), pe atunci cu sediul tot la
München (azi la Regensburg). A înfiinţat Institutul Albanez, pe care l‑a condus până în
1976, şi a fost concomitent director al Institutului Maghiar din München. În 1971/72 a fost
Rector al Școlii Superioare de Politică din capitala Bavariei.
[2] În limba germană Sudetenland, regiunea a aparţinut Imperiului habsburgic până în 1918,
intrând apoi în componenţa Cehoslovaciei. Locuită preponderent de germani, Hitler a con‑
siderat de datoria sa protejarea locuitorilor acestei regiuni (afectaţi şi de criza economică
interbelică), aşa încât după Anschluss a venit şi rândul acesteia să fie integrată celui de‑al
Treilea Reich. Imediat după război, germanii sudeţi au fost nevoiţi să părăsească regiunea,
fiind de fapt chiar obligaţi, nelipsind excesele.
[3] Octavian Ștefăneanu‑Ioniţă (n. 1908), fusese asistentul lui Max Hacman la Universitatea
din Cernăuţi, transferat apoi la Bucureşti, după pierderea Bucovinei. Absolvise Liceul
„Aron Pumnul”, aici fiind coleg cu Barbu Sluşanschi (propus şi el cândva pentru Institutul
din Berlin), dar şi cu Lia Puşcariu. A urmat Facultatea de Drept din Cernăuţi (1926–1930),
obţinând apoi o bursă de specializare la Paris (1931/1932) şi la Bordeaux (1932–1935), unde
îşi trece doctoratul cu o teză despre Le régionalisme en droit public. Din 1936 devine asis‑
tentul lui Hacman, care‑l caracterizează pe Ștefăneanu‑Ioniţă ca fiind un legionar con‑
vins (cf. Arh.St.Iaşi, Manuscrise, nr. 1815, f. 100), acesta fiind de altfel angajat la Institutul
Român din Berlin începând cu luna iunie 1941. După război revine în ţară, predând la
Universitatea din Bucureşti un curs de Drept internaţional public (1945–1948), pentru ca
din 1979 să se stabilească în Elveţia (la Geneva). Vezi asupra lui Vladimir Trebici, Profesorul
Octavian Ștefăneanu la 90 de ani, în „Analele Bucovinei”, V, 1998, nr. 2, p. 469–472 (dar care
nu menţionează deloc prezenţa lui la Berlin, nici faptul că a împărtăşit idealurile miş‑
cării legionare). De altfel, Octavian Ștefăneanu‑Ioniţă a publicat un text ilustrativ în ce
priveşte opţiunile lui politice, La Théorie Nationale‑Socialiste du Droit International Public
(Bucureşti, Edit. Bucovina, 1940, 211 p.). (Vezi şi Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii
Publice, dos. 679/1937, f. 7–10)
[4] Branislav Varsik (1904–1994) era un istoric slovac, specialist în mişcarea husiţilor, cu studii
universitare la Viena, după care a lucrat la Arhivele din Bratislava, pentru a preda apoi la
Universitatea „Comenius”.
[5] Este vorba de László Gáldi (1910–1974), un filolog maghiar, bun cunoscător al limbii
române, din care a tradus mult (pe Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Coşbuc, Al.
Vlahuţă, Liviu Rebreanu ş.a.). Din 1942 era profesor la Universitatea maghiară din Cluj, în
acelaşi an fiind cooptat şi ca membru al Academiei Ungare de Știinţe.
[6] István Kniezsa (1898–1965) era specialist în slavistică, în 1939 devenind membru corespon‑
dent al Academiei Ungare de Știinţe. În 1940–1941 a predat la Universitatea din Cluj, după
care a trecut ca titular la „Pázmány Péter”, fiind totodată directorul Institutului Știinţific
Transilvan (1941–1944). După război a fost şeful departamentului de filologie slavă al
Universităţii din Budapesta. Pentru o scurtă perioadă de vreme a condus revista „Études
Slaves et Roumaines” (1948–1949).
[7] László Makkai (1914–1989) era un istoric maghiar originar din Cluj, profesor la universita‑
tea maghiară de aici între 1940–1944. A fost preocupat îndeosebi de istoria Transilvaniei,
despre care a şi publicat o sinteză în 1944.
[8] Probabil este vorba despre Konstantin Kallinikos, teolog grec cu studii la Universitatea din
Berlin care a ajuns ulterior profesor de istoria bisericii la Academia Teologică Ortodoxă din
Chalki.
[9] Dimitris I. Georgakas (1908–1990) a fost un lingvist specializat în domeniul dialectelor gre‑
ceşti moderne. Originar din Grecia, şi‑a desfăşurat activitatea în mediul academic ameri‑
can.
[10] Assen Kresteff (1913–1976) a fost un dirijor, compozitor şi muzicolog de origine bulgară
care şi‑a trecut în 1942 lucrarea de disertaţie la Universitatea din München, pe tema „Die
mehrstimmiges Messkompositionen des Codex Ivrea” (Compoziţiile polifonice de masă
ale Codex Ivrea). Lucrarea a fost distrusă în timpul bombardamentelor din anii 1944–45,
dar s‑a păstrat un scurt rezumat al ei (cf. Counterpoint and Compositional Process in the
Time of Dufay: Perspectives from German Musicology, ed. Kevin N. Moll, New York, London,
Garland Publishing, 1997, p. 12). În perioada 1955–1957 funcţionează ca director artistic
şi dirijor al Orchestrei Toronto, mutându‑se apoi în Statele Unite ale Americii, unde a
ajuns profesor la Southern Illinois University‑Edwardsville. A fost membru al Societăţii
Americane de Muzicologie, iar în anii 1960 a publicat mai multe articole în reviste de spe‑
cialitate americane.
[11] Este vorba de Hans Schneider (1909–1999), membru al Partidului Nazist şi ofiţer SS. Deţinător
al unui doctorat în literatură la Universitatea din Königsberg din 1935, Schneider a lucrat
începând cu 1938 în cadrul SS‑Rasse‑ und Siedlungshauptamt (Biroul Central al SS pentru
Rasă şi Colonizare) şi Ahnenerbe (Moştenire Ancestrală). A fost din 1940 detaşat la Haga,
fiind responsabil cu reorganizarea universităţilor olandeze şi belgiene după ocuparea aces‑

tor ţări de către nazişti. Se pare că ar fi jucat un rol în procurarea de instrumente medicale
pentru experimentele din lagărul Dachau. După 1945 a preluat o nouă identitate, pe cea de
Hans Schwerte, sub care şi‑a trecut un nou doctorat în literatură (1948) şi abilitarea în 1958
la Erlangen, devenind din 1965 profesor la Universitatea din Aachen. Între 1970–1973 a fost
rector al acestei instituţii, iar între 1976–1981 a fost responsabil cu relaţiile academice ale
landului Renania de Nord‑Westfalia cu Olanda şi Belgia. În 1983 a fost decorat cu Crucea
de Merit. Trecutul lui nazist a fost demascat în 1995, când i‑au fost retrase decoraţia, abili‑
tarea, titlul de profesor, trebuind să plătească despăgubiri financiare. Pentru mai multe vezi
Claus Leggewie, Von Schneider zu Schwerte. Das ungewöhnliche Leben eines Mannes, der aus der
Geschichte lernen wollte, München, Wien, Hanser Verlag, 1998.
[12] Wolfgang Wilmanns (1893–1968) era agronom, profesor din 1927 al Universităţii din Jena,
iar în perioada 1934–1945 al Universităţii din Leipzig, unde între 1943–1945 a ocupat şi
funcţia de rector. A fost membru al Partidului Nazist.
[13] Helmut Berve (1896–1979) era un istoric german cu studii de arheologie şi istoria artei la
universităţile din Breslau, Marburg şi Freiburg, obţinând doctoratul, apoi abilitarea, la
München. A devenit în 1927 profesor al Universităţii din Leipzig, în 1933 ajungând aici
decan al Facultăţii de Filosofie. Între 1940–1943 a fost rector, renunţând la această poziţie
pentru a ocupa un post de profesor la universitatea müncheneză. Din 1933 este membru
al Partidului Nazist, fiind unul din semnatarii „jurământului de loialitate al profesorilor
germani faţă de Adolf Hitler şi de statul naţional‑socialist”. Lucrările sale, considerate şi
astăzi valoroase, conţin însă apologia rasismului şi concepţia privind existenţa unei cate‑
gorii superioare de oameni, motiv pentru care o parte din ele au fost interzise după război
în zona de ocupaţie sovietică. Berve şi‑a pierdut în 1945 poziţiile academice, recuperându‑le
însă treptat, în anii următori, iar din 1954 a fost profesor de istorie veche la Universitatea
din Erlangen. În ciuda trecutului său, a fost membru al Comisiei pentru Istorie Veche şi
Epigrafie din cadrul Institutului Arheologic German, precum şi membru al Academiei
Bavareze de Știinţe.
[14] Eduard von Jan (1885–1971) era un filolog german deţinător al unui doctorat şi al abilită‑
rii în domeniul literaturii franceze. A fost profesor de filologie romanică la Universitatea
din Greifswald între 1929–1932, apoi la cea din Leipzig până în 1946, transferându‑se apoi
la Jena. A semnat, în 1933, „jurământul de loialitate al profesorilor germani faţă de Adolf
Hitler şi de statul naţional‑socialist”.
[15] Gustav Soyter (1883–1965) era lingvist şi bizantinolog, profesor de studii bizantine şi filo‑
logie neo‑greacă la Universitatea din Leipzig. O mare parte a cercetărilor lui au fost efec‑
tuate în timpul primului război mondial în lagărul de la Görlitz, unde au fost încartiruiţi
cca. 6500 greci din Germania. Printre lucrările sale se numără Grammatik und Lesebuch
der neugriechischen Volks‑ und Schriftsprache (Leipzig, O. Harrassowitz Verlag, 1944) şi
Griechischer Humor von Homers Zeiten bis heute: kulturgeschichtlich interessante Texte aus
drei Jahrtausenden (Berlin, Akademie‑Verlag, 1959). Mai multe la Gerassimos Alexatos, Die
Griechen von Görlitz 1916–1919, Berlin, Frank & Timme, 2018, p. 75–76.
[16] Heinrich Schmitthenner (1887–1957) era un geograf german cu doctorat şi abilitare obţi‑
nute la Universitatea din Heidelberg. Din 1928 până în 1945 a fost profesor de geografie,
geografie colonială şi politică colonială la Universitatea din Leipzig, iar între 1946–1954 la
Universitatea din Marburg.
[17] Alfred Freyberg (1892–1945) era un jurist german, veteran al primului război mondial.
Între 1923–1926 a lucrat ca funcţionar de rang înalt în cadrul Administraţiei Fiscale. A
devenit încă din 1925 membru al Partidului Nazist, iar între 1932–1940 a ocupat poziţia de
prim‑ministru al Landului Anhalt. Din 1938 a fost activ în cadrul Serviciului de Securitate
al SS. În perioada august 1939 – aprilie 1945 (când s‑a sinucis) Freyberg a fost primar al
oraşului Leipzig.
[18] Dieprand von Richthofen (1875–1946) fusese din 1919 judecător la Curtea Supremă a
Germaniei, iar din 1939 până la pensionare (în 1942), a ocupat funcţia de vicepreşe‑
dinte al acesteia. Între 1905–1918 a fost membru al Deutschsoziale Antisemitische Partei
(Partidul Social Antisemit German), apoi s‑a înscris în partidul naţionalist şi antisemit
Deutschnationale Volkspartei (DNVP – Partidul Naţional Popular German), pentru ca din
1933 să adere la Partidul Nazist.
[19] Branislav Varsik (1904–1994) era un istoric slovac, profesor, din 1940, la Universitatea din
Bratislava. A fost preocupat de studierea regiunii de graniţă dintre Slovacia şi Ungaria,
publicând în 1940 lucrarea Die slowakisch‑magyarische ethnische Grenze in den letzten zwei
Jahrhunderten (Bratislava, Aktiendruckerei Universum), iar în 1943 Die Slowaken und ihr
völkischer Lebensraum in der Vergangenheit (Bratislava, Die slowakische Rundschau).
[20] Rudolf Kötzschke (1867–1949) era specializat în istorie economică. După obţinerea doc‑
toratului (1889) şi a abilitării (1899) la Universitatea din Leipzig, devine aici – din 1906
– profesor de istorie medievală şi modernă. Între 1906–1936 va ocupa şi funcţia de director
al Institutului de Istorie Regională şi Știinţe ale Colonizării. A semnat şi el „jurământul
de loialitate al profesorilor germani faţă de Adolf Hitler şi de statul naţional‑socialist”.
Pensionat în 1935, îşi va relua activitatea academică în 1945, reîntorcându‑se ca profesor la
Universitatea din Leipzig, fiind până în 1949 director al Institutului de Istorie Naţională
şi Populară Germană (Institut für Deutsche Landes‑ und Volksgeschichte), precum şi al
Institutului pentru Studierea Patriei (Institut für Heimatforschung).
[21] Karl Bräuer (1881–1964) era un economist şi finanţist german cu studii la universităţile din
Leipzig şi Tübingen. După obţinerea doctoratului, în 1907, şi a abilitării în 1919, Bräuer a
predat la Universitatea Tehnică din Dresda, la Universitatea din Breslau şi apoi la cea din
Würzburg, pentru ca din 1935 să funcţioneze ca profesor de economie naţională şi finanţe
la Universitatea din Leipzig. În 1936 va deveni preşedinte al Societăţii Economice Germane
(instituţie nazistă creată în locul mai vechii Asociaţii pentru Politică Socială). A fost mem‑
bru al Partidului Nazist şi ofiţer SS. Pensionat în 1946, a fost unul dintre membrii fondatori
ai Federaţiei Contribuabililor Germani, deţinând funcţia de preşedinte al Federaţiei de la
înfiinţarea ei, în 1949, până în 1960. Vezi Ernst Klee, Das Kulturlexikon zum Dritten Reich.
Wer war was vor und nach 1945, Frankfurt am Main, S. Fischer Verlag, 2007, p. 71.
[22] Friedrich Waldhäusl era agronom, cu studii la Universitatea din Viena, unde şi‑a trecut şi
doctoratul în 1923. În 1933 îşi obţine abilitarea la Universitatea din Leipzig, unde va funcţi‑
ona până în 1945 ca profesor de agronomie. A devenit membru al Partidului Nazist în 1940.
[23] Hermann Altrock (1887–1980) era un cercetător în domeniul sportului. Cu studii de roma‑
nistică, germanistică, anglistică şi medicină la universităţile din Berlin şi Greifswald,
Altrock a lucrat în paralel ca profesor de sport. După primul război mondial va ocupa func‑
ţia de director administrativ al Școlii Superioare Germane de Educaţie Fizică, unde va func‑
ţiona şi ca docent. Între 1925–1945 a fost profesor de pedagogie sportivă la Universitatea
din Leipzig, fiind primul cadru didactic universitar în domeniul ştiinţelor sportului din
Germania. S‑a înscris în Partidul Nazist şi în Asociaţia profesorilor naţional‑socialişti (în
1933), fiind unul dintre semnatarii „jurământului de loialitate al profesorilor germani faţă
de Adolf Hitler şi de statul naţional‑socialist”. În 1937 a devenit membru al SA. În perioada
1948–1955 a fost profesor de ştiinţe sportive la Universitatea din Frankfurt am Main.
[24] Franz Wieacker (1908–1994) era un specialist în drept cu studii la Tübingen, München şi
Göttingen, cu un doctorat obţinut la Universitatea din Freiburg în 1930. A funcţionat ca
docent după 1933 la Universitatea din Kiel, la Academia de Drept German de la München
(instituţie nazistă), pentru ca în perioada 1937–1945 să fie profesor la Universitatea din
Leipzig. A fost membru al Partidului Nazist şi al Federaţiei Docenţilor Naţional‑Socialişti.

După război a ocupat poziţia de profesor la universităţile din Freiburg şi Göttingen.
[25] Hans‑Georg Gadamer (1900–2002) era un filosof german, unul dintre cei mai importanţi
reprezentanţi ai hermeneuticii, cu studii la universităţile din Breslau, München şi Marburg,
la aceasta din urmă trecându‑şi doctoratul în 1922, sub coordonarea lui Nicolai Hartmann
şi Paul Natorp. În anii următori a urmat cursuri şi a colaborat cu filosofi renumiţi, precum
Edmund Husserl, Martin Heidegger şi Paul Friedländer, susţinându‑şi abilitarea în filoso‑
fie la Universitatea din Marburg în 1929. În noiembrie 1933, Gadamer a semnat „jurămân‑
tul de loialitate al profesorilor germani faţă de Adolf Hitler şi de statul naţional‑socialist”,
iar în 1934 a devenit profesor al Universităţii din Kiel (ocupând şi aici, şi la Marburg pos‑
turile unor profesori excluşi din cauza originii lor evreieşti). Va activa pentru scurt timp la
Universitatea din Marburg, pentru ca din 1938 să fie numit profesor la Universitatea din
Leipzig şi director al Institutului de Filosofie de aici. În 1933 a devenit membru al Asociaţiei
Profesorilor Naţional‑Socialişti. După război, Gadamer a fost decan, apoi rector al univer‑
sităţii lipscane. Din 1949 a fost titular al catedrei lui Karl Jaspers de la Universitatea din
Heidelberg. În 1951 a devenit membru al Academiei de Știinţe din Heidelberg, al cărei
preşedinte a fost între 1969–1972, iar în 1962 a fost ales preşedinte al Societăţii Germane
de Filosofie. Cea mai importantă lucrare a sa este Wahrheit und Methode (Tübingen,
J.C.B. Mohr Verlag, 1960). Pentru mai multe vezi Jean Grondin, Hans‑Georg Gadamer. Eine
Biographie, Tübingen, Mohr Siebeck Verlag, 1999.
[26] Georg Basecke (1876–1951) era un filolog şi germanist cu studii la universităţile din
Göttingen, Berlin şi Heidelberg. După un doctorat la Göttingen în 1899 şi abilitarea la
Berlin în 1905, Basecke a devenit în 1913 profesor al Universităţii din Königsberg, iar din
1921 va fi titular al catedrei de germanistică de la Universitatea din Halle. Influenţat de
ideologia nazistă, după 1933 s‑a dedicat studierii runelor şi literaturii germane foarte vechi.
Membru, până în 1932, al Deutschnationale Volkspartei (Partidul Naţional Popular German,
de factură naţionalistă şi antisemită), Basecke a devenit în 1933 membru al Partidului
Nazist. Deşi trecutul său de colaborator a fost de mai multe ori denunţat, Basecke şi‑a păs‑
trat catedra până în 1950, când s‑a retras din motive de sănătate.
[27] Este vorba de Virgil Ciobanu, fost preot, apoi medic balneolog la Karlsbad. Era rudă prin
alianţă cu Sextil Puşcariu. După război s‑a stabilit la Cluj (în 1960 locuia pe str. Puşkin 3).
[28] Un raport oarecum asemănător al lui Gh. Vinulescu se află şi la Arhiva Ministerului de
Externe Bucureşti, Fondul 71/Germania, vol. 52 (1933–1944), f. 349–354.
95
18 august 1941
D‑nei Viorica Ursuleac[1]
München M 27, Felix Duhnstr. 10
Mult stimată doamnă,
Cu o foarte mare întârziere suntem astăzi în măsură să îndeplinim o veche făgădu‑

ială a d‑lui prof. [S.] Puşcariu – actualmente plecat în concediu de vară –, punându‑vă
la dispoziţie câteva caiete de muzică românească.
Am fi fericiţi dacă aţi găsi în ele ceva vrednic de glasul şi de arta dvs., introducând
în programul minunatelor dvs. concerte de lied‑uri şi acorduri româneşti. Marea
mândrie a ţării noastre de a fi dăruit Germaniei pe una din cele mai mari cântăreţe
pe care le‑a avut vreodată, ar creşte încă dacă de dragul pământului copilăriei – astăzi
iarăşi românesc – v‑aţi apleca cu o binevoitoare şi îngăduitoare atenţie şi spre muzica
românească.
Primiţi vă rog expresiunea respectului şi admiraţiei mele.
Grigore Manoilescu

Inv. 3407, dos. 5, f. 45)
[1] Viorica Ursuleac (1894–1985) era o soprană originară din Cernăuţi. Studiase la Viena, cân‑
tând pe scenele din Berlin, München, Frankfurt, Londra, Salzburg, Buenos Aires etc, căsă‑
torindu‑se cu dirijorul Clemens Krauss. De altfel, a fost prietenă cu Richard Strauss, care
i‑a şi încredinţat câteva roluri în operetele sale. Sub egida Institutului din Berlin, aceasta
concertase deja pe 16 februarie 1941, la Beethowensaal (cf. Dumitru Cristian Amzăr, Jurnal
berlinez, ed. Dora Mezdrea şi Dinu D. Amzăr, Bucureşti, Edit. România Press, 2005, p. 235).
96
Der Intendant des Stadttheaters Elbing

Elbing, den 9 August 1941
An das Rumänisches Institut in Deutschland

Berlin‑Charlottenburg 8, Ahornallee 22–24
Sehr geehrter Herr Direktor!
Mit bestem Dank für Ihr Schreiben vom 31 Juli bestätige ich Ihnen, dass ich gern
bereit bin, entsprechend Ihrem Vorschlag im Herbst nach Timişoara zu fahren, um
die Oper „Năpasta” kennenzulernen.
Ich schreibe gleichzeitig an den Herrn Reichsdramaturgen, um mir die grund‑
sätzliche Genehmigung für diese Reise und auch das Einverständnis für die geplante
kulturelle Zusammenarbeit geben zu lassen.
Ich hoffe, in den nächsten Wochen den ersten Akt des „Meister Manole” in einem
guten und dichterischen Deutsch einmal probeweise fertigstellen zu können. Herr
Stanescu‑Schaumann, mein lyrischer Bariton, wird mir anhand des von Ihnen über‑
sandten Urtextes in Zweifelsfragen zur Seite stehen.
Darf ich bitten, dass ich so rechtzeitig wie möglich davon benachrichtigt werde,
wann die Oper „Năpasta” aufgeführt wird, damit ich mich hier von meiner Elbinger
Arbeit freimachen kann.
Mit den besten Empfehlungen
Ihr sehr ergebener
Walter Falk
[Trad u c e re]
Directorul Teatrului din Elbing

Elbing, 9 august 1941

Vă mulţumesc foarte mult pentru scrisoarea din 31 iulie şi confirm că sunt bucuros
să merg la Timişoara în toamnă pentru a vedea opera „Năpasta”, conform sugestiei
dumneavoastră.
Îi scriu în acelaşi timp domnului Reichsdramaturg[1] ca să‑mi dea acordul de princi‑
piu pentru această călătorie şi consimţământului pentru cooperarea culturală planificată.
Sper să reuşesc în săptămânile următoare să finalizez, de probă, pri‑
mul act al „Meşterului Manole”[2] într‑o germană clară şi poetică. Domnul
Stănescu‑Schaumann, baritonul meu liric, mă va ajuta, pe baza textului original tri‑
mis de dumneavoastră, să rezolv neclarităţile.
Îndrăznesc să vă rog să mă informaţi cât mai curând posibil când va fi jucată opera
„Năpasta”, pentru a‑mi putea lua liber de la munca mea din Elbingen.
Walter Falk

Inv. 3407, dos. 2, f. 32)
[1] Reichsdramaturg – Consilier dramaturg al Reichului, poziţie în cadrul Ministerului

Propagandei condus de Joseph Goebbels, ocupată de jurnalistul şi scriitorul Rainer
Schlösser. Acesta selecta operele dramatice care urmau a fi puse în scenă în Germania
nazistă. O activitate importantă era aceea de cenzură, departamentul său fiind cel care a
alcătuit celebra „Listă a literaturii nedorite şi abuzive pentru scenă”. În perioada 1935–
1938, Schlösser a deţinut şi funcţia de Preşedinte al Camerei pentru Teatru a Reichului
(Reichstheaterkammer), iar între 1939–1945 a fost director al Oficiului Cultural din cadrul
Tineretului Hitlerist (Hitlerjugend). Participant la Bătălia Berlinului, Schlösser a fost cap‑
turat de armata sovietică, condamnat la moarte şi executat la 9 august 1945.
[2] Este vorba de drama în cinci acte „Meşterul Manole”, scrisă de Lucian Blaga, tipărită în
1927 la Sibiu şi reprezentată pentru întâia dată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti
la data de 6 aprilie 1929.
97

No. 1119/941 Fernruf: Sammel‑Nummer 936756
29 august 1941
D‑sale d‑lui Ministru al Educaţiei Naţionale, Bucureşti
Domnule Ministru,
Alăturat am onoarea a vă înainta cererile de prelungirea bursei ce aţi dorit a acorda

d‑lor:
1) Dr. Olteanu Enea
2) Dr. Teodoriu Șt. Teodor
3) Dr. Untaru Constantin
4) Zaharia C.
5) Florescu Florea
La rândul nostru ne permitem să vă recomandăm călduros aceste cereri. Atât cei
doi doctori medici, d‑nii Olteanu şi Teodoriu, cât şi dl. dr. Untaru au lăsat cea mai
bună impresie în cercurile germane cu care au lucrat. Am avut ocazia să vorbim cu
profesorii şi şefii de lucrări ai clinicilor şi laboratoarelor în care au studiat medicii şi
am fost plăcut surprins de felul cum erau apreciaţi. De asemeni, dl. dr. Untaru şi‑a
creat bune legături cu cercurile conducătoare ale organizaţiei industriei şi comerţu‑
lui german. Chiar faptul că i s‑a uşurat mult vizitarea şi studiul celor mai delicate
compartimente ale vieţii economice germane dovedeşte stima şi încrederea pe care
a dobândit‑o. Dl. Zaharia, care a avut mai mari greutăţi de limbă şi care este înscris
ca student regulat la universitate, apare de asemeni ca un bun element. Dl. Florescu,
sosit în Germania abia în luna mai 1941, nu a mai putut frecventa semestrul de vară,
decât cursul special de limba germană. Prin cunoştinţele sale bogate asupra români‑
lor din Timoc, d‑sa este foarte util propagandei române din Germania.
Primiţi vă rog, domnule ministru, asigurarea celei mai deosebite stime
S. Puşcariu

dos. 1088/1941, f. 131)
98

No. 118/941 Fernruf: Sammel‑Nummer 936756
29 august 1941
Domnule Ministru,
Am onoare a vă confirma prin aceasta că dl. dr. C.I. Untaru a obţinut prin mij‑
locirea „Mitteleuropäischer Wirtschaftstag”[1] să fie admis de organizaţia centrală
de stat a comerţului german „Reichsgruppe Handel” să studieze organizaţia legală a
comerţului german.
De acord cu forurile germane, dl. C. Untaru, având titlul de dr. în ştiinţe econo‑
mice la o universitate germană, a fost scutit de obligaţia înscrierii din nou ca student,
urmând numai aceste studii de perfecţionare practică[2].
Cu stimă,
Manoilescu
p. Preşedintele Institutului Român din Germania
Anexă
Raport de activitate în Germania
În urma misiunii primite din partea Ministerului Economiei Naţionale de a stu‑

dia în Germania organizaţia industriei, am venit la Berlin la începutul lunii martie
1941 şi m‑am prezentat la „Reichsgruppe Industrie” Tirpitzufer 56/58 Berlin W. 35.
De aici am primit recomandaţiile necesare pentru diferite sub‑organizaţii regio‑
nale şi centrale, unde am putut vedea pe teren modul de organizare şi funcţionare a
industriei germane. Ca încheiere, m‑am oprit mai mult timp şi în Centrala Industriei
Germane din Berlin, „Reichsgruppe Industrie”, punându‑mă la curent cu marile pro‑
bleme actuale şi proiectele de viitor ale industriei Reichului German.
Studiile de mai sus au durat până la sfârşitul lunii iulie a.c. De la această dată am
început a studia, după acelaşi program, organizaţia comerţului german prin inter‑
mediul lui „Reichsgruppe Handel” Berlin‑Schöneberg, Salzbrsgeste 21. Acest lucru
a fost necesar deoarece, după cum s‑au exprimat şi cercurile competente germane de
aici, nu se poate pătrunde bine organizaţia industriei fără a cunoaşte în acelaşi timp
şi organizaţia comerţului, aceste două activităţi economice având afinităţi şi împle‑
tindu‑se adesea în mod indestructibil în cadrul unei economii naţionale.
În decursul anului şcolar ce vine, pentru care cu respect am onoare a solicita pre‑
lungirea bursei acordate de Ministerul Educaţiei Naţionale, intenţionez a termina
studiile începute cu organizaţia comerţului german la „Reichsgruppe Handel”.
De aceea doresc a mă deplasa în provincie pentru a vedea la faţa locului felul de

organizare şi funcţionare până şi a celor mai mici organizaţiuni regionale, în dome‑
niul industriei şi comerţului.
Paralel cu acestea, intenţionez a studia şi felul cum lucrează Comisiile de Industrie
şi Comerţ în Germania, împreună cu supra‑organizaţiile lor provinciale şi centrale
din Berlin, precum şi modul de funcţionare a Ministerului Economiei Reichului.
Ca încheiere, am dorinţa de a mă deplasa în Olanda şi în Protectoratul Boemia şi
Moravia pentru a vedea rezultatele practice ce au dat introducerea unor organizaţiuni
similare celor din Germania, în domeniul industriei şi comerţului, şi mai ales a studia
acolo metodele aplicate în timpul mai din urmă în operaţiile de organizare a indus‑
triei şi comerţului acelor ţări.
Dr. Const. I. Untaru

Berlin, în 27 august 1941

dos. 1088/1941, f. 177–179)
[1] „Mitteleuropäischer Wirtschaftstag” era o asociaţie germană înfiinţată în 1931 care avea ca
obiectiv mărirea influenţei economice şi, indirect, politice a Germaniei în Europa centrală, de
sud şi de est, revista lunară naţionalistă „Volk und Reich” funcţionând drept oficios al asocia‑
ţiei. Alături de intelectuali şi oameni de ştiinţă, din Consiliul director au făcut parte şi nume‑
roşi oameni de afaceri şi bancheri, precum Arthur Krupp sau directori ai diverselor bănci
germane şi austriece. Asociaţia s‑a folosit de o reţea de institute de studii sud‑est europene,
majoritatea înfiinţate la sfârşitul anilor 1920, pentru a‑şi implementa politica, printre aces‑
tea fiind Institut für Mittel‑ und Südosteuropäische Wirtschaftsforschung der Universität Leipzig
înfiinţat în 1928, Mitteleuropa‑Institut de pe lângă Universitatea Tehnică din Dresda din 1927,
Institut für Verkehrs‑ und Währungswesen, fondat la Viena în 1929, un institut înfiinţat la Brno
în acelaşi an, precum şi Institut für Agrarfragen, care a funcţionat la Budapesta începând cu
1930. Din 1936 a fost organizat şi un program de burse, gestionat de DAAD, stipendii desti‑
nate exclusiv tinerilor din centrul şi sud‑estul Europei, şi doar în domenii tehnice sau ştiin‑
ţele naturii. Deşi iniţial bursele trebuiau să se acorde vreme de trei ani, în anii universitari
1936/37, 1937/38 şi 1938/39, programul a fost prelungit şi pentru anul 1939/40. Au beneficiat
de aceste burse tineri din Bulgaria, Grecia, Iugoslavia, România şi Ungaria. Un rol important
în cadrul asociaţiei l‑a jucat compania I.G. Farben (cea care în timpul războiului va utiliza ca
mână de lucru deţinuţii din lagărele naziste, acestui concern aparţinându‑i întreprinderile în
care munceau prizonierii de la Auschwitz‑Birkenau). După venirea lui Adolf Hitler la putere,
„Mitteleuropäischer Wirtschaftstag” şi‑a mai pierdut din influenţa pe care o avea în elabora‑
rea şi implementarea politicilor referitoare la sud‑estul european în detrimentul Partidului
Nazist şi apropiaţilor lui Hitler, recâştigându‑şi statutul de important actor politic pe scena
Europei odată cu izbucnirea celui de‑al doilea război mondial. Pentru mai multe vezi Carl
Freytag, Deutschlands „Drang nach Südosten”. Der Mitteleuropäische Wirtschaftstag und der
„Ergänzungsraum Südosteuropa” 1931–1945, Göttingen, V&R Unipress, 2012.
[2] Stagiul la care face referinţă documentul de faţă se datora unui stipendiu pe cinci luni (de la
finele lui februarie 1941), în cuantum de 250 RM, pe care Untaru l‑ar fi dorit prelungit până
la 30 octombrie 1942.
99
Legaţiunea Regală a României,

1 septembrie 1941 – Berlin
Foarte urgent!
No. 4934/8b
S./i
Anexe: una
Domnule Ministru,
Referindu‑mă la nota ministerială no. 56523 din 31 iulie trecut, am onoarea a vă

transmite aici‑alăturat, în copie, scrisoarea ce‑mi adresează dl. Sextil Puşcariu, pre‑
şedintele Institutului Român de aici, cu privire la călătoria de studii a profesorilor
universitari şi docenţi germani în România, rugându‑vă să binevoiţi a o transmite cât
mai neîntârziat Ministerului Culturii şi al Cultelor.
p. Ministru
prin delegaţie: M. Stănescu[1]
Onor. Ministerului Regal al Afacerilor Străine. Direcţiunea Politică
[A n e x ă]
Copie de pe adresa Institutului Român în Germania din 28 aug. 1941,

înreg. la Leg. României din Berlin la nr. 4934/8b din 1 sept. 1941.
Domnule Ministru,
În urma convorbirii telefonice avută cu dvs., m‑am întâlnit ieri, 27 august 1941,
cu conducătorii asociaţiei „Auslandsamt der Dozentenschaft”, d‑nii dr. Scherer, dr.
Bremner şi d‑ra Pichel, în absenţa d‑lui dr. Baatz[2]. Le‑am comunicat, în legătură cu
invitaţia unui grup de 40–50 profesori universitari şi docenţi germani pentru o călă‑
torie de studii în România, că data începerii călătoriei ar fi după 20 septembrie şi călă‑
toria va dura 15–20 zile. La această propunere, reprezentanţii asociaţiei „Auslandsamt
der Dozentenschaft”, prin intermediul căreia se face invitarea savanţilor germani
şi pregătirea călătoriei în Germania, mi‑au afirmat că ei socot puţin probabil să se
găsească un număr suficient de participanţi pentru o excursie al cărei început este
fixat cam peste o lună. Aceasta din cauză că, pe de o parte, toţi participanţii germani
trebuie să obţină un paşaport individual pentru călătoria în străinătate, lucru care azi
se face cu destulă întârziere, iar pe de alta, că mulţi şi‑au întrebuinţat în cursul verii
concediul legal, aşa încât vor obţine cu greu unul nou. În plus, orice german până la
vârsta de 45 ani, chiar dacă nu are obligaţii militare, trebuie să obţină un concediu de
la autorităţile militare spre a putea pleca în străinătate.
Pentru a nu renunţa din capul locului, în faţa dificultăţilor ivite, am făcut urmă‑
toarea propunere: „Auslandsamt der Dozentenschaft” va trimite unui număr de
profesori germani de la toate universităţile şi din toate specialităţile o invitaţie sub
formă interogativă, în care prezentându‑le programul excursiei, le cere să răspundă
până la data de 8 sept. a.c., dacă principial pot şi vor să participe.
Dacă la 8 septembrie, în funcţie de răspunsurile primite, vom socoti că excursia se
poate face în condiţii bune din punct de vedere al numărului şi calităţii participanţi‑
lor, vom hotărî efectuarea ei, înştiinţând de îndată guvernul român şi pe toţi cei ce au
răspuns principial afirmativ.
Programul provizoriu care va fi cuprins în invitarea‑întrebare este următorul:
27 sept. plecarea din Germania (Berlin sau Viena);
29 sept. sosirea la Sibiu;
1 oct. plecarea cu automobile la Braşov prin Făgăraş;
2 oct. Braşov‑Sinaia – regiunea petroliferă – Bucureşti;
3–7 oct. şedere în Bucureşti;
(dum. 5 oct. excursie Curtea de Argeş sau Valea Călugărească);
8 oct. Constanţa‑Mamaia;
9–11 oct. Delta Dunării şi sudul Basarabiei;
12 oct. Iaşi;
13–14 oct. Bucovina;
15 oct. întoarcere în Germania prin Lemberg (în caz că nu vor circula încă tre‑
nuri de persoane pe acea rută, întoarcerea în Germania se va face la 12–13 oct. prin
Timişoara).
Pe tot parcursul străbătut cu trenul, participanţii ar avea la dispoziţie trei vagoane
de dormit, ceea ce ar simplifica mult problema încartiruirii în diferite oraşe. Ei vor fi
însoţiţi de 8–10 români, o parte profesori universitari şi conferenţiari, ceilalţi orga‑
nizatori ai excursiei, delegaţi de Ministerul Propagandei. Din partea Institutului
Român vor merge d‑na şi dl. profesor Hacman. Invitaţiile către profesorii germani se
fac „fără doamna”. Nu vor participa decât eventual câteva doamne care sunt ele însele
membre ale învăţământului superior.
Ca urmare a convorbirii de ieri, hotărârea definitivă în privinţa excursiei se va
lua în ziua de 8 sau 9 sept. a.c. La acea dată vă vom aduce la cunoştinţă răspunsurile
primite de „Auslandsamt der Dozentenschaft”, spre a hotărî dacă excursia se organi‑
zează acum sau se amână pentru primăvara viitoare.
Primiţi, vă rog etc.
Sextil Puşcariu
Preşedintele Institutului Român în Germania

vol. 131/1933‑august 1942, f. 168–170)
[1] Mihai (Mişu) Stănescu era consilier de legaţie la Berlin.

[2] Hans Baatz (1906–1996) era un medic german, specializat în ginecologie şi balneoterapie.
Baatz a studiat medicină la Universitatea Albertus din Königsberg, trecându‑şi doctoratul
în 1931 la Universitatea Justus‑Liebig din Gießen. Din acest an a funcţionat ca medic la cli‑
nica universitară Charité din Berlin, deschizându‑şi ulterior propriul cabinet medical pri‑
vat în capitala Germaniei. Pe vremea studenţiei a fost membru al frăţiilor „Corps Masovia”
şi „Corps Suevia Prag”. În 1938 şi‑a trecut abilitarea la Universitatea din Bonn. Baatz
a devenit membru al SS în anul 1933, ajungând până la rangul de SS‑Obersturmführer
(1940), iar în 1937 s‑a înscris în Partidul Nazist. A fost director al Auslandsamt der Deutschen
Dozentenschaft (Oficiul Internaţional al Lectorilor Germani – instituţie de propagandă cul‑
turală nazistă). În noiembrie 1943, Institutul Știinţific German din Bucureşti a organizat o
recepţie în onoarea lui. După război, Baatz a lucrat pentru o companie farmaceutică, pre‑
luând apoi diverse poziţii în cadrul unor băi şi sanatorii germane. Vezi Michael Grüttner,
Biographisches Lexikon zur nationalsozialistischen Wissenschaftspolitik, Heidelberg,
Synchron Verlag, 2004, p. 16.
100
România 03170/2 sept.41

Domnule Profesor,
La 20 septembrie a.c. sau curând după această dată, soseşte în România un grup de
40–50 universitari germani. Constituind pentru cultura românească o dovadă neîn‑
doielnică a marelui interes pe care ni‑l poartă universitarii germani, această vizită
înseamnă, în acelaşi timp, pentru ţara noastră, un prilej de afirmare care se cere cât
mai amplu şi complet folosit.
Alcătuind pentru primirea, conducerea şi informarea acestui grup un Comitet de
Patronaj – în numele căruia se va lansa de altfel şi invitaţia noastră oficială –, avem
onoarea să vă rugăm a binevoi să primiţi a face parte din acest Comitet şi să comuni‑
caţi adeziunea domniei voastre Ministerului Propagandei Naţionale care, alături de
Ministerul Afacerilor Străine şi al Culturii Naţionale, veghează la organizarea şi cât
mai buna desfăşurare a acestei călătorii în România. Călătoria universitarilor ger‑
mani în ţara noastră va dura o lună.
Primiţi vă rog, domnule profesor, încredinţarea celei mai alese consideraţiuni.
Vicepreşedintele
Consiliului de Miniştri şi Ministrul Propagandei Naţionale
Mihai Antonescu
Domniei sale, domnului Eugen <Emil> Haţieganu, rectorul Universităţii din Cluj
– Sibiu.

Cutia 138/1941, doc.3362/1941)
101
Domnule Ministru,
Cum bursa fiului meu, Octavian Vuia[1], expiră la data de 1 noiembrie 1941, cu
deosebit respect vin a vă ruga să binevoiţi a‑i acorda această bursă pe o durată de încă
un an.
Cer aceasta pentru motivul că fiul meu s‑a înscris la doctorat, la celebrul profesor
de filosofie Heidegger[2], de la Universitatea din Freiburg, şi, în baza regulamentului
acelei universităţi, numai la primăvara anului viitor se poate prezenta la examenul de
doctorat, cerându‑se doi ani de frecvenţă la o universitate germană.
Am cerut fiului meu să trimită şi un certificat de frecvenţă şi o dovadă despre acti‑
vitatea lui la Universitatea din Freiburg.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea deosebitei mele stime şi aleasă con‑
sideraţiune.
Sibiu, 7 septembrie 1941

Prof. univ. dr. Romul Vuia
Domniei Sale, Domnului Ministru al Culturii Naţionale şi Cultelor, Bucureşti

dos. 979/1941, f. 381)
[Rezoluţie: „Se va interveni la Ministerul Propagandei şi la Institutul Român din Berlin”.

[Însemnare marginală, cu rol de referat: „Cunosc pe dl. O. Vuia ca pe un excelent element.
Aflându‑se la studii în Germania, socotesc că i s‑ar putea da o bursă pe timp de un an de către
Institutul Român de la Berlin. Profesor C. Marinescu, directorul Școalei Române în Franţa,
Bucureşti, 13 oct. 1941”]
[1] Octavian Vuia (1914–1989) era licenţiat atât al Facultăţii de Litere, cât şi a celei de Drept din
Cluj (1936), încă din anii studiilor publicând în „Abecedar” şi „Pagini literare”. A mers apoi
pentru specializare la Paris (1937–1939), pentru ca doctoratul să‑l susţină la Cluj (1939). Din
ianuarie 1941 se află la Berlin ca bursier al statului român, urmând cursurile lui Nicolai
Hartmann, pentru ca apoi să‑l audieze pe Heidegger la Freiburg (până în toamna lui 1944),
cu care dorea să‑şi pregătească un alt doctorat, Vuia fiind numit în acest centru univer‑
sitar ca lector, din 1942). După război nu se mai întoarce în ţară, în 1957 stabilindu‑se la
München pentru a lucra în cadrul postului de radio „Europa Liberă”. Vezi Octavian Vuia,
Aducere‑aminte, I‑II, ed. Nicolae Florescu, Bucureşti, Edit. Jurnalul Literar, 2002, 2005;
Isabela Vasiliu‑Scraba, Doi străluciţi discipoli ai lui Heidegger: Al. Dragomir şi Octavian Vuia,
în „Jurnalul literar”, XV, 2004, nr. 21–24, p. 13. De asemenea: Arh.St.Bucureşti, Ministerul
Instrucţiunii Publice, dos. 874/1940, f. 1–2, 14–15; dos. 1078/1941, f. 307–309; dos. 2505/1943,
f. 139, 213–214; dos. 676/1946, f. 37–44 ş.a.).
[2] Martin Heidegger (1889–1976) fusese din 1923 profesor la Universitatea din Marburg, pen‑
tru ca după publicarea celebrei sale lucrări Sein und Zeit (1927) să fie chemat la cea din
Freiburg, ca succesor al lui Edmund Husserl, contribuind astfel la dezvoltarea fenomeno‑
logiei. Din 1933 se înregimentează în Partidul Naţional‑Socialist, susţinând astfel nazis‑
mul, context în care devine pentru scurt timp rector al Universităţii din Freiburg. După
război îşi pierde postul din învăţământ, fiind reintegrat în 1950. Deşi avea criterii extrem
de exigente în alegerea doctoranzilor, de la noi au reuşit să lucreze alături de el, în afara
lui Octavian Vuia, alţi tineri promiţători, precum Alexandru Dragomir, D.C. Amzăr, Petre
Pandrea, Ștefan Teodorescu, C. Noica, C. Floru, C. Oprişan ş.a. La 6 martie 1944, Legaţia
română din Berlin a propus Ministerului Educaţiei de la Bucureşti să‑l invite pe Martin
Heidegger pentru câteva conferinţe la Iaşi şi Bucureşti, rezoluţia recomandând amâna‑
rea vizitei datorită evenimentelor de pe front (cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii
Publice, dos. 1657/1944, f. 57).
102
Domnule Ministru,
Având în vedere că fiul meu Romul Vuia[1], bacalaureat, are intenţia să studieze
ingineria de avioane şi vapoare, şi cum această specialitate nu este reprezentată la
politehnicile noastre, cu deosebit respect vă rog să binevoiţi a aproba ca fiul meu să
poată părăsi ţara şi să se înscrie la o universitate din Germania.
Fiul meu a fost în decursul celor 8 ani de liceu întotdeauna cel mai bun la mate‑
matici şi ştiinţele fizico‑chimice, iar la bacalaureat a reuşit al doilea. În prezent face
practică la Fabrica de avioane I.A.R. din Braşov.
Primiţi vă rog, domnule ministru, asigurarea deosebitei mele stime şi aleasă con‑
sideraţiune.
Sibiu, 8 septembrie 1941

Prof. univ. dr. Romul Vuia

dos. 1088/1941, f. 308)
[Rezoluţie: „9.IX.941. În baza diplomei de bacalaureat şi a acordului valutar cu Germania, poate

obţine aviz favorabil pt. paşaport”. Semnat indescifrabil]
[1] Este vorba de Romul Vuia (n. 12 septembrie 1922), fiul universitarului cu același nume,
care va merge în Germania pentru specializare în inginerie de avioane şi vapoare (cf. Arh.
St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1088/1941, f. 308).
103

Elbing, den 16. September 1941

Mit bestem Dank bestätige ich Ihnen Ihren Brief vom 12.d.Mts. Ich erhielt gleich‑
zeitig eine Einladung von Herrn Direktor Sabin Dragoi. Einen Tag vor Eintreffen Ihres
Briefes bekam ich eine Antwort auf mein Schreiben an das Reichsministerium für
Volksaufklärung und Propaganda (die Antwort hatte sich wohl infolge Sommerurlaub
des Herrn Sachbearbeiters etwas verzögert). Ich habe die Genehmigung erhalten,
mein Interesse an „Meister Manole” und an „Kinderkreuzzug” wahrzunehmen. Die
Oper „Năpasta” ist indessen dem Ministerium noch nicht bekannt. Man hätte dort
gern eine eingehende deutsche Inhaltsangabe oder ein Textbuch (dieses könnte auch
rumänisch sein) sowie am liebsten den Klavierauszug.
Ich nehme an, dass diese Bitte des Ministeriums mit meiner von Ihnem ange‑
regten Reise nach Timişoara nichts zu tun hat, d. h. dass ich diese Reise antreten darf,
sobald die Passverhältnisse geregelt sind. Haben Sie die Möglichkeit, mir das Visum
für Rumänien zu beschaffen? Ich kann in der Woche vom 12. zum 18.10. oder in der
Woche vom 19. zum 25.10. reisen und gebe sowohl Ihnen als auch Herrn Direktor
Dragoi direkt nach Timişoara noch einmal Bescheid, wenn ich genau weiss, wann
mein Pass in Ordnung ist.
Mit den besten Grüssen
Ihr sehr ergebener

Walter Falk
[Trad u c e re]

Elbing, 16 septembrie 1941

Confirm, cu multe mulţumiri, primirea scrisorii de la dumneavoastră din data de

12 l.c. În acelaşi timp, am primit o invitaţie din partea domnului director Sabin Drăgoi.
Cu o zi înainte de sosirea scrisorii dumneavoastră am primit răspuns la scrisoarea
mea adresată Ministerului Reichului pentru Educarea Poporului şi Propagandă (răs‑
punsul a întârziat puţin ca urmare a concediului de vară al funcţionarului). Am pri‑
mit permisiunea de a‑mi manifesta interesul în ceea ce priveşte „Meşterul Manole”
şi „Cruciada Copiilor”[1]. Cu toate acestea, opera „Năpasta” nu este încă cunoscută
ministerului. Ne‑ar plăcea acolo un rezumat detaliat în germană sau un manual
(aceasta ar putea fi şi în limba română) şi, de preferinţă, partitura pentru pian.
Presupun că această solicitare a ministerului nu are nimic de‑a face cu călătoria
mea la Timişoara, care a fost organizată chiar de el; prin urmare pot începe această
călătorie imediat ce formalităţile pentru paşaport sunt îndeplinite. Aveţi posibilitatea
de a obţine pentru mine viza pentru România? Eu pot veni în săptămâna din 12 în 18
octombrie sau în săptămâna din 19 în 25 octombrie şi vă voi notifica din nou atât pe
dumneavoastră, cât şi pe domnul director Drăgoi direct la Timişoara atunci când voi
şti exact că paşaportul meu este în ordine.
Cu salutări cordiale
Walter Falk

Inv. 3407, dos. 2, f. 35)
[1] Ca şi „Meşterul Manole”, „Cruciada Copiilor” este o dramă realizată de Lucian Blaga, în
trei acte, tipărită la Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiană” în 1930.
104
Deutsches Volksliedarchiv Freiburg I. Br. Freiburg I. Br., den 17 September 41

Professor Dr. John Meier Silberbachstr. 13
Herrn Professor Dr. Sextil Puşcariu

Rumänisches Institut
Berlin‑Charlottenburg 9, Ahorn Allee 22/24
Wie Sie vielleicht gehört haben, geben wir eine wissenschaftliche Ausgabe der
deutschen Volkslieder heraus, die zugleich Texte wie Melodien berücksichtigt und
eine Entwicklungsgeschichte von Wort und Melodie zu geben versucht. Von ihr sind
bisher zwei vollständige Bände und ein Halbband im Verlag von Walter de Gruyter &
Co. in Berlin erschienen.
Dass eine solche Entwicklungsgeschichte bei der Internationalität der Balladen
über die Grenzen deutscher Überlieferung herausgehen und ebensowohl die übri‑
gen germanischen Länder wie die romanischen und slawischen und noch weitere
berücksichtigen muß, wird Ihnen ohne weiteres klar sein. Auch die Beziehungen
zwischen den deutschen und rumänischen Balladen sind ziemlich lebhafte und wir
haben die rumänischen Schöpfungen auch schon gelegentlich bei unserer Arbeit her‑
angezogen. Leider aber sind auf deutschen Bibliotheken die Ausgaben rumänischer
Volkslieder sehr wenig vertreten und meist haben wir und vergebens bemüht sie zur
Durcharbeitung zu erhalten. Das gilt unter anderem für die auf beiliegendem Blatt
verzeichneten Sammlungen, auf die uns z.T. Dr. Muşlea in Klausenburg aufmerksam
gemacht hat und die wir unbedingt für unsere Arbeiten durcharbeiten sollten.
Ich möchte mir nun die Anfrage erlauben, ob diese Sammlungen sich voll‑
ständig oder z.T. in der Bibliothek Ihres Berliner Instituts befinden und ob Sie
die Freundlichkeit haben würden, sie uns für nicht zu lange Zeit auf das Deutsche
Volksliedarchiv zu senden, damit wir sie dort einsehen können. Vielleicht ist auch die
Möglichkeit vorhanden, dass Sie die Entleihung der Werke, die Sie nicht besitzen, aus
Bukarester Bibliotheken ermöglichen ebenso wie es bei italienischen Sammlungen
das Petrarca‑Institut in Köln in grosser Liebenswürdigkeit getan hat.
Handschriftliche Fassungen verdanken wir dem Archiv Societatea Compozitorilor
Români, dessen Leiter Herr Professor Dr. Brăiloiu uns in entgegenkommender Weise
Mitteilungen gemacht hat. Deshalb handelt es sich für uns zunächst um Kenntnis
der gedruckten Überlieferungen und wenn Sie uns dazu behilflich sein könnten,
wäre dies für unsere Arbeiten, die doch auch Ihrem heimatlichen Volksliede zugute
kommen, ausserordentlich wertvoll.
Mit kollegialen Empfehlungen

Ihr sehr ergebener
John Meier
[Trad u c e re]
Arhiva Germană de Cântece Folclorice Freiburg I. Br. Freiburg I. Br., 17 septembrie 41

Profesor Dr. John Meier[1] Silberbachstr. 13
Domnului Profesor Dr. Sextil Puşcariu

Institutul Român
Berlin‑Charlottenburg 9, Ahorn Allee 22/24
Aşa cum poate că aţi auzit, publicăm o ediţie ştiinţifică de cântece populare ger‑
mane care ia în considerare, în acelaşi timp, textele şi melodiile, şi încearcă să ofere o
istorie a evoluţiei cuvintelor şi melodiilor. Din ea au apărut deja două volume com‑
plete şi unul pe jumătate la editura Walter de Gruyter & Co. în Berlin[2].
Este clar că o astfel de istorie, care are în vedere caracterul internaţional al bala‑
delor, depăşeşte limitele tradiţiei germane şi trebuie să ţină cont şi de celelalte ţări
germanice, precum şi de cele romanice şi slavice, şi de mai multe altele. Legăturile
dintre baladele germane şi cele româneşti sunt, de asemenea, destul de vii şi am folo‑
sit deja ocazional creaţiile româneşti în munca noastră. Din păcate, ediţiile de cântece
populare româneşti sunt foarte slab reprezentate în bibliotecile germane şi de cele
mai multe ori am încercat în zadar să le obţinem pentru a putea fi prelucrate. Acest
lucru se aplică, printre altele, şi colecţiilor enumerate în foaia anexată, asupra cărora
ne‑a atras atenţia, parţial, dr. Muşlea din Cluj[3] şi pe care trebuie să le prelucrăm
neapărat pentru lucrările noastre.
Aş dori să vă întreb dacă aceste colecţii se găsesc, complet sau parţial, în biblioteca
Institutului dumneavoastră din Berlin şi dacă aţi avea bunătatea să ni le trimiteţi,
pentru scurt timp, la Arhiva Germană de Cântece Folclorice, pentru a le putea con‑
sulta acolo. Există şi posibilitatea să facilitaţi împrumutarea lucrărilor pe care nu le
aveţi de la bibliotecile din Bucureşti, aşa cum a făcut, cu mare amabilitate, Institutul
Petrarca din Köln cu colecţiile italiene.
Versiunile scrise de mână le deţinem mulţumită arhivei Societăţii Compozitorilor
Români, al cărei director, domnul profesor dr. Brăiloiu[4], ni le‑a pus la dispoziţie.
Prin urmare, ne interesează ediţiile tipărite, şi dacă ne‑aţi putea ajuta în acest sens,
acest lucru ar fi extrem de util pentru munca noastră, de care ar beneficia şi muzica
folclorică românească.
Cu salutări colegiale
Al dumneavoastră
John Meier

[1] John Meier (1864–1953) era un filolog şi folclorist german, care după susţinerea doctoratu‑
lui la Freiburg în 1888 a devenit docent al Universităţii din Halle în domeniul literaturii şi
lingvisticii medievale, dedicându‑se apoi culegerii şi cercetării cântecelor populare. În 1899
a devenit profesor la Universitatea din Basel, iar din 1912 a funcţionat la Universitatea din
Freiburg. Meier a pus bazele atât a Arhivei elveţiene de cântec popular, fondată în 1906, cât
şi a celei germane, înfiinţată în 1914. Din 1911 a fost preşedintele Consiliului Congresului
German pentru Studii Folclorice, poziţie din care, în timpul regimului nazist, a colaborat în
cadrul programului Ahnenerbe (moştenirea ancestrală – proiect care făcea cercetări asupra
rasei ariene). Mai multe: Neue Deutsche Biographie, hrsg. Historischen Kommision bei der
Bayerischen Akademie der Wissenschaften, Vol. 16 Maly‑Melanchthon, Berlin, Duncker &
Humblot, p. 643–644.
[2] Este vorba de seria Deutsche Volkslieder mit ihren Melodien, apărută sub egida lui „Deutschen
Volksliedarchiv” la Editura Walter de Gruyter & Co. din Berlin începând cu 1935 (primul
volum). În fapt, avem de‑a face mai degrabă cu „fascicole”, reunite apoi în coperţi de volume
mai consistente, cum a fost cazul – de pildă – cu Deutsche volkslieder aus dem rumänischen
Banat. Mit bildern und weisen, în care fascicolele/„volumele” 26–30 însumau 62 p., apărute
prin grija lui Johannes Künzig, Karl Voretzsch, Mathias Thill şi Walther Steller.
[3] Se referă la Ion Muşlea (1899–1966), care deşi era de peste un deceniu director al Bibliotecii
Universitare din Cluj, se afirmase ca un folclorist activ. După absolvirea Facultăţii de Litere
transilvane în 1922, pleacă aproape imediat la Școala Română de la Fontenay‑aux‑Roses,
susţinându‑şi apoi doctoratul la Cluj, în 1927. A făcut partea din echipa lui Sextil Puşcariu
de la Muzeul Limbii Române, Muşlea înfiinţând o „Arhivă de Folclor”, care începând cu
1932 va avea şi un organ periodic de expresie – „Anuarul Arhivei de Folclor” – ce va apărea
până în 1945. După război va activa în cadrul Institutului de Lingvistică din Cluj.
[4] Constantin Brăiloiu (1893–1958) preda din 1932 un curs de folclor muzical la Conservatorul
din Bucureşti, deşi ilustra aici o catedră de Istorie şi estetica muzicii încă din 1923. Studiase
muzica în capitală, specializându‑se la Viena, Lausanne şi Geneva, fiind unul din fondatorii
Societăţii Compozitorilor Români (1920), ce va avea din 1928 şi o „Arhiva de Folklore”, pe
care Brăiloiu o va conduce până în 1943. În 1943 a fost consilier la Ministerul Propagandei,
pentru ca în 1943–1946 să aibă aceeaşi funcţie în cadrul Legaţiei Române din Berna. După
război nu mai revine în ţară, oscilând între Geneva şi Paris, în capitala Franţei având mai
multe angajamente la instituţii de cercetare de mare prestigiu.
105
Berlin, 1 octombrie 1941

Trimisă din străinătate, cererea este scutită de timbru.
Domniei Sale, Domnului Director al Institutului Român din Germania

Prof. univ. dr. Sextil Puşcariu.
L.t. în Bucureşti
Mult Stimate Domnule Director,
În urma adresei nr. 1170 din 9 septembrie c., primită din partea Institutului, m‑am
prezentat azi la Berlin, pentru a vă declara că pun la dispoziţia dv. întreaga mea putere
de muncă. Socotesc drept cea mai mare cinste să fiu admis să lucrez, sub conducerea
dv., în Institutul menit să întărească legăturile dintre România şi Reich.
Situaţia mea în cadrul Ministerului Culturii Naţionale este următoarea:
Până la 28 iunie 1940 am funcţionat ca secretar general al Universităţii din Cernăuţi
(definitivat în acest post prin I.D.R. nr. 3817/937; adr. Min. Ed. Naţ. nr. 190.868 din 17
noiembrie 1937), având gradul de subdirector cl. I (înaintat la 1 aprilie 1939, adr. Min.
Ed. Naţ. nr. 42.700/940). La intrarea trupelor sovietice în Cernăuţi, am fost surprins
de bolşevici în după amiaza zilei de 28 iunie 1940, în gara Cernăuţi, în vagonul în care
încărcasem arhiva Universităţii, pentru a o evacua. Neavând posibilitatea să trec în
teritoriul liber, deşi am încercat, am iniţiat, împreună cu prof. Claudiu Usatiuc[1],
acţiunea de salvare din ghiarele bolşevicilor a câtorva mii de români, folosindu‑ne de
legăturile ce le aveam cu comunitatea germană din Cernăuţi.
Acţiunea noastră a fost începută în împrejurări foarte grele încă în iulie 1940, dar
a reuşit. Ajunşi în Germania, ne ocupăm de toate chestiunile în legătură cu românii
salvaţi de către comisiunile germane de repatriere, având şi delegaţie oficială pentru
retransportarea acestora în România – după cum rezultă din adresa Legaţiunii Regale
Române din Berlin şi din adresa lui „Volksdeutsche Mittelstelle”[2], anexate în copii
legalizate[3].
Cerând Ministerului Culturii Naţionale să mă reîncadreze în postul de Secretar
General al Universităţii din Cernăuţi, mi‑a răspuns, cu adresa no. 202.599 din 18 sep‑
tembrie 1941, prin Consulatul General din Berlin, că Ministerul cercetează posibili‑
tatea reîncadrării.
Cu onoare vă rog să binevoiţi a face pe lângă onor. Minister al Culturii Naţionale
demersurile ce le veţi crede potrivite, să fiu încadrat într‑un post din care să fiu detaşat
la Institutul Român din Germania. Intervenind, cu cerere scrisă, ca drepturile să‑mi
fie înscrise în budgetul pe 1942, mi‑a fost aprobată menţinerea în budget a retribuţiei
cuvenite gradului de subdirector cl.I.
În misiune oficială, primită din partea Subsecretariatului de Stat al Românizării,
Colonizării şi Inventarului, şi ocupat în Reich cu repatrierea românilor din nor‑
dul Bucovinei şi Basarabiei, nu m‑am putut prezenta până acum în serviciul de la
Ministerul Culturii Naţionale.
Menţionez că pentru a rămâne în Reich cu forme legale am obţinut din partea
autorităţilor româneşti, pentru mine şi familia mea, paşapoarte (no. 300.273/381 şi
no. 300.274/382) valabile până la 1 martie 1942, de la care dată ar urma să fie prelun‑
gite.
Primiţi, vă rog, domnule director, încredinţarea celei mai profunde recunoştinţe
şi a celei mai alese stime.
George V. Cârsteanu[4]
Anexă

8.X.1941
Domnule Ministru,
Vă rog să aprobaţi ca în baza articolului IV din Decretul‑lege pentru înfiinţarea

Institutului Român din Germania de la 16 aug. 1940 (M.O. din 17.VIII.40) să fie deta‑
şaţi la Institutul Român din Germania următorii domni cu data de 1.XI.41:
1) Alexandru Dima, profesor secundar şi inspector şcolar în Sibiu.
2) Gheorghe V. Cârsteanu, fost secretar general al Universităţii din Cernăuţi, în
prezent în Germania, însărcinat fiind de Volksdeutsche Mittelstelle cu repatrierea
refugiaților români din Bucovina.
Primiţi, vă rog, Domnule Ministru, asigurarea celei mai înalte stime.
Sextil Puşcariu
D‑sale d‑lui Ministru al Culturii Naţionale, Bucureşti.

dos. 1124/1941, f. 87–88)
[Rezoluţie la cererea lui Sextil Puşcariu: „5.XI. Se aprobă propunerea d‑lui Sextil Puşcariu”.
Semnat: indescifrabil.]
[1] Claudiu Usatiuc (1898–1953) studiase literele la Universitatea din Cernăuţi, pentru scurt
timp avându‑l profesor chiar pe Sextil Puşcariu. Între 1926–1930 s‑a specializat în psiho‑
logie experimentală la Paris, ulterior ajungând profesor la Liceul „Mitropolit Silvestru”
din Cernăuţi, iar după ocuparea Bucovinei de către URSS s‑a stabilit la Timişoara, unde
va preda la Liceul „Constantin Diaconovici Loga”. A fost membru al Legiunii, manifes‑
tând atitudini antisemite, motiv pentru care în 1952 a şi fost arestat, nu după mult timp
aflându‑şi sfârşitul.
[2] „Volksdeutsche Mittelstelle” era un organism fondat de nazişti în 1937 pentru a se ocupa de
etnicii germani din afara graniţelor celui de‑al Treilea Reich. Ulterior, administrarea acestei
organizaţii a fost încredinţată lui „Allgemeine‑SS”, pentru a promova ideologia „spaţiului
vital” în Europa de răsărit, între 1939 şi 1942 plasând peste o jumătate de milion de etnici
germani în teritoriile ocupate în această parte a continentului. Asupra acestei instituţii
vezi Valdis O. Lumans, Himmler’s Auxiliaries. The Volksdeutsche Mittelstelle and the German
National Minorities of Europe, 1933–1945, University of North Carolina Press, 1993.
[3] Vezi Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1124/1941, f. 89–90.
[4] Gheorghe V. Cârsteanu (n.1902) era bucovinean de origine, absolvent al facultăţii de
farmacie şi secretar general al Universităţii din Cernăuţi. Era un legionar notoriu, cunos‑
cându‑l personal pe Corneliu Zelea‑Codreanu, devreme ce apare într‑o poză alături de
acesta pe Rarău (prin 1925–1926), în vremea dictaturii lui Carol II fiind internat în lagărul
de la Vaslui. După ocuparea Bucovinei de către sovietici, Cârsteanu a făcut parte din comisia
de repatriere a germanilor (cetăţeni români) din Basarabia şi Bucovina (1941–1943), care
funcţiona la Gleiwitz (Saxonia). În 1942, după revenirea în ţară a lui Maximilian Hacman,
Cârsteanu a fost numit secretar general al Institutului Român din Berlin. A pierit în 1945,
într‑un accident, fugind din faţa trupelor sovietice, în vreme ce soţia şi fiica au revenit la
Bucureşti.
106
Abschrift
Hanseatische Verlagsanstalt
Aktiengesellschaft
Hamburg, den 3.10.1941
Herrn Professor Dr. Ernst Wagemann

Berlin‑Charlottenburg 2, Fasanenstr. 6
Sehr geehrter Herr Prof. Wagemann!
Vor einiger Zeit wandte sich ein Herr Dragomirescu an uns mit dem Ansinnen,
eine Übersetzung Ihres Buches „Der neue Balkan” zu veranstalten. Da uns der
Schreiber unbekannt war, haben wir ihm mitgeteilt, daß wir über eine solche
Übersetzung nur mit einem rumänischen Verlage abschließen könnten, und daß er
daher zunächst einen solchen zu gewinnen suchen müßte. Nun wendet sich an uns
der Verlag „Cugetarea – Georgescu Delafras” und legt uns die bereits fertiggestellte
Übersetzung des Herrn Dragomirescu vor. Wir übermitteln Ihnen diese Übersetzung
in der Anlage. Da der Verlag uns unbekannt ist, haben wir gleichzeitig beim
Propagandaministerium angefragt, ob Bedenken gegen eine Geschäftsverbindung
mit ihm bestehen.
Der Verlag beabsichtigt zunächst eine Auflage von 2.000 Exemplaren zu veran‑
stalten. Wir würden vorschlagen, hierfür ein Pauschal‑Honorar von RM 250, ‑‑ zu
fördern, und bitten hierzu um Ihre Zustimmung.
Mit besten Empfehlungen und
Heil Hitler!
gez. Unterschrift
[Trad u c e re ]
Copie
Editura Hanseatică
Societate pe acţiuni
Hamburg, 3.10.1941
Domnului Profesor Dr. Ernst Wagemann[1]
Berlin‑Charlottenburg 2, Fasanenstr. 6
Dragă Domnule Prof. Wagemann!
Cu ceva timp în urmă ni s‑a adresat un domn Dragomirescu[2] cu intenţia de a

realiza o traducere a cărţii dumneavoastră „Noii Balcani”. Deoarece expeditorul ne
era necunoscut, i‑am comunicat că am putea să realizăm o asemenea traducere numai
cu o editură română şi că, prin urmare, el va trebui mai întâi să încerce să convingă
o asemenea editură. Acum ni se adresează editura „Cugetarea – Georgescu Delafras”
şi ne prezintă traducerea deja finalizată a domnului Dragomirescu. Vă trimitem în
anexă această traducere. Având în vedere că nu ştim nimic despre editură, ne‑am inte‑
resat simultan la Ministerul Propagandei dacă există rezerve privind o colaborare cu
aceasta.
Editura intenţionează să realizeze iniţial un tiraj de 2.000 de exemplare. Noi vom
recomanda ca pentru acestea să vi se ofere o sumă forfetară de 250 RM şi vă cerem
consimţământul pentru acest lucru.
Cu cele mai bune gânduri şi Heil Hitler!
[Indescifrabil]

[1] Ernest Wagemann (1884–1956) se născuse în Chile, însă studiile universitare le‑a făcut
în Germania, unde va deveni în 1925 director la „Institut für Konjunktturforschung” din
Berlin, afirmându‑se apoi ca unul din cei mai importanţi economişti din Germania în peri‑
oada războiului mondial. În document este vorba de traducerea cărţii lui Wagemann, Der
neue Balkan, Hamburg, Hanseatische Verlagsanstalt, 1939, 144 p. .
[2] George Dragomirescu, de la care ni s‑a păstrat doar un studiu: Interese economice polone şi
cehoslovace în Orient, în „Analele Economice şi Statistice”, XV, 1932, nr. 1–6, p. 104–116.
107
Professor Wagemann
KZ Nr. 224/41
Abschrift
den 7. Oktober 1941
An die Hanseatische Verlagsanstalt
Redaktion
Hamburg
Sehr geehrte Herren!
Mit verbindlichem Dank bestätige ich den Eingang Ihres Schreibens vom 3.d.Mts.
Grundsätzlich bin ich damit einverstanden, daß eine rumänische Übersetzung
meines „Neuen Balkan” erscheint. Ich lasse aber zunächst auch hier noch feststellen,
wer der Übersetzer ist. Überdies scheint es mir zweckmäßig, eine bekannte rumäni‑
sche Persönlichkeit zu gewinnen, die ein rumänisches Vorwort zu schreiben bereit
ist. Ich werde auch das in die Wege zu leiten suchen.
Das Manuskript behalte ich vorläufig hier, damit es evtl. hier nachgeprüft werden
kann.
Mit besten Empfehlungen

Heil Hitler!
gez. Wagemann
[Trad u c e re]
Profesor Wagemann
Inreg. Nr. 224/41
Copie
7 octombrie 1941
Către Editura Hanseatică
Redacţie
Hamburg
Stimaţi domni!
Cu mulţumirile de rigoare, confirm primirea scrisorii dumneavoastră din data de

3 l.c.
În principiu, sunt de acord să apară o traducere în limba română a cărţii mele
„Noii Balcani”. Las însă mai întâi şi aici să se determine cine să fie traducătorul.
Pentru aceasta mi se pare potrivit să atragem o personalitate românească cunoscută,
care să fie pregătită să scrie o prefaţă la ediţia română. Voi căuta şi eu să iau măsuri
în această direcţie.
Pentru moment, păstrez manuscrisul aici, astfel încât să poată fi eventual verificat
aici.

Heil Hitler!
Wagemann

108

Fernruf: Sammel‑Nummer 93–67–56
[Înregistrat la 9 octombrie 1941]
Domnule Ministru,
Fiind însărcinat cu conducerea Institutului Român din Germania şi cu ţinerea de

cursuri la Universitatea din Berlin în calitate de profesor onorar, vă rog să binevoiţi
să prelungiţi şi pentru anul 1941/42 detaşarea mea de la Catedra de Limba română şi
dialectele ei (dublată prin dl. Alecu Procopovici) de la Universitatea Regele Ferdinand
I din Cluj‑Sibiu.
Primiţi vă rog, domnule ministru, asigurarea cele mai înalte stime.
Sextil Puşcariu
D‑sale, d‑lui Ministru al Educaţiei Naţionale, Bucureşti.

dos. 968/1941, f. 210)
[Rezoluţie: „9.X.941. Se aprobă concediu d‑lui prof. Puşcariu pe anul şcolar 1941/42”. Semnat
indescifrabil.]
109
Bran, 20 oct. 1941

D‑sale D‑lui Alexandru Bădăuţă[1]
Secretar General al Ministerului Propagandei Naţionale
Bucureşti, Str. Wilson 8
Domnule Secretar General,
Am onoarea a vă trimite un număr din noua revistă de propagandă croată „Die

neue Ordnung”[2], care vă poate fi folositoare pentru revista pe care doriţi s‑o publi‑
caţi în limba germană.
După cum vedeţi, ea apare la Zagreb şi se trimite gata tipărită în Germania, ceea
ce are îndoitul avantaj de a nu fi supusă primei cenzuri, a manuscrisului, şi de a putea
fi tipărită pe hârtie bună, din care nu se mai găsesc cantităţi suficiente în Germania.
Dacă credeţi însă că revista de propagandă românească e mai bine să se tipărească
în Germania, Institutul de la Berlin, cu legăturile ce şi le‑a creat, va găsi un editor
care s‑o publice în condiţii avantajoase şi s‑o răspândească în cercuri cât mai largi.
Simpatiile din ce în ce mai vii de care ne bucurăm în Germania, mai cu seamă după
cucerirea Odesei, ar trebui utilizate cât mai neîntârziat pentru intensificarea propa‑
gandei.
Profit de acest prilej spre a vă ruga din nou să insistaţi pe lângă dl. Ministru al
Propagandei şi Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri să mă primească în audi‑
enţă, iar dacă acordarea unei audienţe ar întârzia prea mult, să‑i prezentaţi, împreună
cu raportul d‑voastră, cererea alăturată. Prin faptul cele două rate scadente la 1 iulie
şi 1 octombrie n‑au fost trimise la Berlin şi nici rata pe aprilie n‑a fost ordonanţată
în întregime, s‑a creat institutului o situaţie umilitoare, care nu mai poate dăinui.
Chiria e neplătită, suntem ameninţaţi să ni se oprească lumina electrică şi telefonul,
datoriile pe piaţă au crescut, iar funcţionarii neplătiţi de luni de zile au început să ne
părăsească. Astfel, activitatea institutului e paralizată şi aceasta tocmai la începutul
noului an de activitate.
Țin să atrag atenţiunea mai ales asupra următoarelor trei mari neajunsuri rezul‑
tate din cauza neordonanţării la timp a subvenţiei:
1. Traducătorii celor două prime volume din Biblioteca Institutului, „Limba
română” de S. Puşcariu şi „Spaţiul românesc” de I. Simionescu[3], preşedintele
Academiei Române, ce apar la O. Harrassowitz, Leipzig, cer să fie plătiţi. Mai ales
cea dintâi din aceste două cărţi, în care se dovedesc în baza unor dovezi noi, aduse de
Atlasul Linguistic Român, continuitatea noastră, combătută tocmai acum din nou
de unguri, şi autohtonia noastră în Ardeal, are şi o valoare propagandistică de mare
actualitate, încât apariţia ei – este tradusă întreagă şi culeasă în cea mai mare parte –
n‑ar trebui să întârzie, pentru corecturi ar trebui să plec la Berlin.
2. Prin faptul că dl. V. Luţă, lector de limba română la Universitatea din Berlin, şi
dl. Dragu, lector la o înaltă şcoală de comerţ, nu mai fac lecţii, cel dintâi din cauză de
boală, al doilea fiind utilizat aiurea, sigurele cursuri de limba română – foarte cerute –
sunt cele de la Institut. Ele nu vor putea fi continuate din cauză că nu avem personal
suficient.
3. Deschiderea cursurilor de limba şi literatura română la Berlin, pe care le fac
în calitate de profesor onorar, s‑a amânat până în noiembrie. Ele trebuie anunţate
însă până la 31 octombrie. Dacă până la acest termen situaţia financiară a Institutului
Român din Germania nu va fi lămurită, cu mult regret mă voi vedea silit să înştiinţez
Universitatea din Berlin că nu voi ţine cursurile, pentru care mi‑a fost pusă la dispo‑
ziţie sala I, cu 185 de locuri.
În aşteptarea răspunsului d‑voastră, aici la Bran, vă rog domnule secretar general
să primiţi expresia celor mai alese sentimente.
Sextil Puşcariu

[1] Alexandru Bădăuţă (1901–1983) absolvise destul de târziu Facultatea de Litere din
Bucureşti (1930), însă a lucrat ca funcţionar la Ministerul Finanţelor, pentru ca mai apoi să
ocupe câteva posturi de conducere în cadrul Ministerului Propagandei. Sub egida acestui
departament, a organizat numeroase expoziţii în străinătate, a editat albume, a organizat
Oficiul Naţional de Turism (1936) care a pus în circulaţie diverse ghiduri turistice etc. A
făcut totodată critică literară şi eseistică, după război şi câţiva ani de închisoare publicând
un volum de memorialistică.
[2] „Die neue Ordnung. Kroatische Wochenschrift” (Noua ordine. Săptămânal croat) apărea la
Zagreb, din 1944 căpătând subtitlul „Donau‑Adria‑Woche” (Săptămâna dunăreano‑adria‑
tică). Membrii redacţiei erau germani, iar ziarul beneficia de un buget generos şi apărea de
regulă pe hârtie de bună calitate. A văzut lumina tiparului din 1941 până la 4 februarie 1945,
însumând 180 de ediţii. Articolele făceau referire la evenimente din Croaţia sau din Europa
de sud‑est.
[3] Ion Simionescu (1873–1944) era profesor de paleontologie la Universitatea din Bucureşti
(din 1929), iar în 1941 devenise preşedinte al Academiei Române. Absolvise Facultatea de
Știinţe din Iaşi, specializându‑se apoi la Viena (1895–1898), unde şi‑a susţinut şi doctoratul
(Über die Geologie des Quellengebietes der Dîmbovicioara). După un scurt stagiu la Grenoble
îşi începe cariera universitară la Iaşi (din 1900), unde a fost şi rector în două rânduri (1912–
1914, 1923), afirmându‑se deopotrivă ca geograf şi geolog, cu o operă ştiinţifică impresio‑
nantă.
110
România
Ministerul Educaţiunii Naţionale, Cultelor şi Artelor

[Către]
Institutul German pentru Știinţă
Oficiul de schimb academic german, str. Vasile Lascăr
Nr. 43 Loco.
Avem onoarea a vă face cunoscut următoarea situaţie, în privinţa acordului cultu‑

ral dintre Germania şi România:
Încă de la începutul acestui an bugetar, în urma propunerilor Institutului German
din Bucureşti, Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor a dorit să încheie un acord
în privinţa burselor de reciprocitate şi a şi trecut la realizare, prevăzând în bugetul său
sumele necesare pentru întreţinerea unui număr de 5 studenţi germani în România,
urmând ca cinci studenţi români să fie întreţinuţi în Germania de guvernul german.
Acest acord nu a putut fi perfectat până acum, deşi de la 1 aprilie am aşteptat
posibilitatea unui realizări care, pe urmă, ne‑a fost anunţată pentru începutul anului
şcolar 1941–1942.
În acest răstimp, Ministerul a recrutat cei cinci studenţi români, care trebuiau să
devină bursieri de schimb în Germania, acordându‑le aprobarea la 16 aprilie 1941,
şi fiindcă fondurile necesare burselor de schimb rămâneau fără întrebuinţare, până
la sosirea celor cinci studenţi germani în România, a hotărât ca aceşti cinci studenţi
români să fie trimişi în Germania şi să fie întreţinuţi din acel fond.
Unii au şi plecat, iar alţii urmează să plece cât de curând, fiind în curs de a‑şi
aranja formele de ieşire din ţară.
Aceşti cinci studenţi români sunt următorii:
1. Cristea Vasile, licenţiat în litere şi filosofie „magna cum laude”, doctorand în
limba şi literatura latină, a plecat la 1 august 1941[1].
2. Ștefănescu Șt. Ioan, student al Școalei Tehnice Speciale de Textile din Bucureşti,
a plecat în Germania la 1 septembrie 1941.
3. Covăsneanu Zenobia, licenţiată în chimie şi preparatoare universitară la
Facultatea de Medicină din Iaşi[2], pleacă la 1 nov. 1941.
4. Savini Ermil, doctor în medicină şi chirurgie de la Facultatea de Medicină Iaşi,
pleacă la 1 nov. 1941[3].
5. Ilarion Cocişiu, profesor titular definitiv la liceul din Timişoara, pleacă la 1
noiembrie 1941, pentru a face doctoratul în muzică[4].
Astfel fiind situaţia, vă rugăm să binevoiţi a vă da agrementul pentru aceşti cinci
studenţi bursieri români, care sunt toţi ca şi plecaţi în Germania, urmând ca dvs. să
înştiinţaţi forurile competente din Germania să ia notă de numele lor şi să le pună la
dispoziţie bursele, în condiţiunile arătate în convenţie.
Actele cerute de convenţie vi le vom prezenta ulterior.
Totodată vă rugăm să binevoiţi a comunica acestui departament data de la care
aceşti bursieri încep să primească bursele de la guvernul german, care va fi desigur
data când se vor prezenta în România cei cinci bursieri germani, aceasta pentru ca
ministerul să le pună de îndată la dispoziţie bursele susamintite.
În acelaşi timp avem onoarea a vă prezenta un exemplar din acordul dintre
Germania şi România, cu rugămintea să binevoiţi a proceda la aducerea lui în forma
legală, ca astfel să aibă putere executorie atât în Germania, cât şi în România, şi a ne
trimite o copie legalizată, pentru a‑l avea la dosarul chestiunii.
Ministru,
[Indescifrabil]
Director,
[Indescifrabil]
[Însemnare marginală: „Expediată în decembrie 941 prin dl. dr. Ermil Savini, bursier de schimb
al statului german”. Semnat indescifrabil]
Anexă
Proiect de convenţie asupra schimbului de studenţi

între Germania şi România[5]
Oficiul German pentru schimbul de studenţi, reprezentat prin Secţia Academică a

Institutului German pentru Știinţă din Bucureşti, şi Ministerul Educaţiei Naţionale
şi al Cultelor din România au încheiat convenţia următoare asupra unui schimb regu‑
lat de studenţi, întemeiat pe baza reciprocităţii:
§ 1 În fiecare an se face un schimb de câte 5 (cinci) studenţi între România şi
Germania. Durata schimbului este de nouă luni, începând la 1 noiembrie.
Amândouă părţile îşi iau obligaţia să menţină cu stricteţe principiul reciprocităţii.
§ 2 Studenţii germani primesc în România o bursă de 12.000 lei pe lună iar stu‑
denţii români primesc în Germania o bursă lunară de 200 mărci în numerar. Pe lângă
bursa în numerar, amândouă părţile contractante acordă bursierilor scutirea taxelor
de înscriere, cu excepţia taxelor accesorii, care nu intră în această scutire şi care în
Germania sunt de aproape 25 mărci pe semestru. În afară de acestea, bursierii vor
beneficia de toate avantagiile acordate de fiecare din ţările contractante studenţilor
obişnuiţi.
Plata bursei se face, începând din ziua sosirii în localitatea unde studiază, la fie‑
care zi întâi a lunii.
În cazul că bursierii sosesc cu întârziere la universitatea unde studiază, bursa
poate să fie prelungită în continuarea anului pentru care s‑a acordat, în cazul când
s‑au comunicat la timp motivele întârzierii. Bursa poate fi prelungită, dar numai în
cazuri extraordinare, pentru încă un an de studii.
§ 3 Candidaţii germani vor fi propuşi Ministerului Educaţiei Naţionale de către
Oficiul Academic de schimb, iar studenţii români vor fi propuşi Oficiului german de
schimb prin Ministerul Educaţiei Naţionale.
Părţile contractante se obligă să prezinte propunerile cel mai târziu cu trei luni
înainte de a începe schimbul. Amândouă părţile sunt îndreptăţite a refuza cererile,
fără a indica vreun motiv.
§ 4 Propunerile germane urmează să conţină:
a) Cererile scrise în limbile germană şi română
b) Curriculum vitae în limba germană
c) O copie legalizată de pe certificatul de studii eliberat de o şcoală superioară
(liceu etc.), care conferă dreptul de a studia într‑o şcoală de înalte studii (universitate,
şcoală politehnică etc.), sau o adeverinţă care să ateste că candidatul a fost înscris ca
student într‑o facultate, sau un certificat de examenele date la o şcoală de înalte studii
d) Certificatul medical
e) 2 fotografii
f ) Câteva referinţe asupra calităţilor personale şi ştiinţifice ale candidatului
g) Certificatul pentru cunoştiinţe suficiente de limba română.
§ 5 Propunerile româneşti trebuie să conţină:
a) Cererile scrise în limba germană şi română
b) Curriculum vitae în limba română
c) O copie legalizată de pe certificatul de studii eliberat de o şcoală superioară
(liceu etc.), care conferă dreptul de a studia într‑o şcoală de înalte studii, sau adeve‑
rinţă de înscriere într‑o facultate sau de examenele date la o şcoală de înalte studii
d) Certificatul medical
e) 2 fotografii
f ) Referinţe asupra calităţilor personale şi ştiinţifice ale candidatului
g) Certificatul pentru cunoştiinţe suficiente de limba germană.

dos. 1018/1941, f. 9, 13–14)
[1] Vasile Cristea (zis şi Ristea) era absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti, originar
din com. Inoteşti, Prahova. La Berlin se specializa în filologia clasică. Cf. Arh.St.Bucureşti,
Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1083/1941, f. 193–195).
[2] Zenobia Covăsneanu (n. 1907, com. Comarna, Iaşi) va studia chimia la Universitatea din
Graz, pentru doctorat. Ea era şi asistentă la Facultatea de Medicină din Iaşi şi va rămâne în
Reich până în 1943.
[3] Ermil Savini era preparator la catedra de Farmacologie a Universităţii din Bucureşti şi
va deveni bursier din partea Germaniei pe anii 1942–1944, în cadrul convenţiei culturale
dintre cele două ţări. Se va specializa la Berlin, în clinica lui G. von Bergmann. (Cf. Arh.
St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 2491/1943, f. 24–28).
[4] Ilarion Cocişiu (1910–1952) absolvise Școala Normală „Andrei Șaguna” din Sibiu, după care
a urmat Conservatorul din Bucureşti (1929–1935). Merge apoi la Viena pentru specializare
în muzicologie, istoria artelor şi etnografie, pentru ca apoi să fie profesor şi dirijor de cor la
Bucureşti şi Sighişoara, un pasionat culegător de folclor, cu studii şi restituţii importante în
acest domeniu. Între 1949–1952 a fost cercetător la Institutul de Folclor din capitală. (Vezi
asupra lui: Gherasim Rusu Togan, Etnomuzicologul Ilarion Cocişiu în vâltoarea destinului.
Biografie, jurnal, studii, corespondenţă, Ploieşti, Edit. Premer, 2010, 323 p.).
[5] Sub titlul „Aranjament relativ la schimbul de studenţi între Reichul german şi Regatul
României”, acest document se află şi la f. 10–12, menţionându‑se în preambul: „Scopul pre‑
zentului aranjament este de a dezvolta şi adânci, în cadrul cultivării raporturilor culturale, şti‑
inţifice şi artistice dintre cele două state, cunoaşterea limbii, literaturii şi ştiinţei respective”.
111
C.D. 1941 noiembrie 2
NOTĂ
Cunoscutul profesor şi savant român Sextil Puşcariu, care în prezent conduce

Institutul de Cultură Româno‑German din Berlin, luptă cu enorme greutăţi mate‑
riale.
După repetate intervenţii, profesorul Puşcariu s‑a văzut nevoit să vină acum câteva
zile în ţară şi să intervină personal pe lângă guvern pentru a i se pune la dispoziţie
fondurile necesare, declarând că în caz contrariu nu se mai poate înapoia la Berlin,
preferând să rămână la catedra sa de la Universitatea din Sibiu.
Se pare că şi de data aceasta intervenţiile făcute au avut succesul aşteptat.
(Arhiva CNSAS, dos. D‑020613, vol. 4,

Institutul Cultural Româno‑German, f. 130)
112
4 November 1941
No. 1539
Herrn Professor Ernst Wagemann

Berlin Charlottenburg 2, Fasanenstrasse 6
Auf Wunsch von Herrn Gesandten Kirchholtes habe ich die Übersetzung Ihres
Buches „Der neue Balkan” ins rumänische durchgesehen. Über die Übersetzung von
Herrn Dragomirescu kann ich nur sagen, dass sie sehr sorgfältig, in einem tadello‑
sen Rumänisch und vor allem inhaltlich sehr genau gemacht ist. Einige geringfügige
Mängel – z.B. die Interpunktion – und andere Kleinigkeiten, führe ich darauf zurück,
dass ich einen wahrscheinlich unkorrigierten Druckschlag zur Verfügung hatte.
Ferner möchte ich noch bemerken, dass das Inhaltsverzeichnis fehlt, das Vorwort als
solches nicht scharf getrennt ist, und die Zahlentabellen, die meines Erachtens trotz
der inzwischen erfolgten Gebietsveränderungen wichtig sind, in der Übersetzung
nicht vorhanden sind.
Der Verlag „Cugetarea‑Georgescu Delafras” ist mir als ein sehr guter Verlag
bekannt; es ist arisch, so dass in dieser Beziehung keine Bedenken notwendig sind,
und wird in nächster Zeit noch andere deutsche Arbeiten veröffentlichen.
Den Übersetzer kenne ich nicht, habe mich aber nach Bukarest um nähere
Angaben über ihn gewandt. Meiner Ansicht nach hat er sich den Schwierigkeiten
der Übersetzung gewachsen gezeigt und sich vor allem Ihrem Stil sehr gut angepasst.
Ihr Wunsch, dass Ihnen ein bedeutender Rumäne das Vorwort schreibt, wird
Ihnen sicherlich erfüllt; jeder rumänischen Persönlichkeit wird es eine besondere
Ehre sein. Ich habe mir erlaubt in dieser Richtung bereits die ersten Schritte zu
unternehmen.
Erlaube Sie mir, bei dieser Gelegenheit zum Ausdruck zu bringen, wie sehr
ich mich freue, dass zum ersten Mal eine Ihrer Arbeiten in rumänischer Sprache
erscheint! Vielleicht wäre bei den gegebenen Umständen auch eine Übersetzung
Ihres Arbeit „Wo kommt das viele Geld her?” am Platze?
Mit den besten Grüssen und der Versicherung meiner ganz besonderen
Hochachtung.
Ihr sehr ergebener

Grigore Manoilescu
[Trad u c e re]
4 noiembrie 1941
No. 1539
Profesorului Ernst Wagemann

Berlin Charlottenburg 2, Fasanenstrasse 6
La rugămintea domnului ambasador Kirchholtes[1], am verificat traducerea cărţii

dumneavoastră „Noii Balcani” în limba română. Despre traducerea lui Dragomirescu
vă pot spune doar că este foarte atent făcută, într‑o română perfectă şi, mai presus
de toate, foarte exactă în ceea ce priveşte conţinutul. Unele deficienţe minore – de ex.
punctuaţia – şi alte mărunţişuri le atribui faptului că am avut probabil la dispoziţie o

ediţie necorectată. În continuare, aş vrea să remarc faptul că lipseşte cuprinsul, prefaţa
ca atare nu este delimitată corespunzător, iar tabelele numerice care, în opinia mea,
sunt importante în ciuda schimbărilor teritoriale recente, nu sunt incluse în traducere.
Editura „Cugetarea‑Georgescu Delafras” mi‑e cunoscută drept o editură foarte
bună; este ariană, astfel încât în acest sens nu trebuie să vă faceţi griji, iar în perioada
următoare va publica şi alte lucrări germane.
Nu cunosc traducătorul, dar m‑am adresat celor din Bucureşti cerând detalii supli‑
mentare despre el. După părerea mea, el a reuşit să facă faţă dificultăţilor traducerii şi,
mai ales, s‑a adaptat foarte bine stilului dumneavoastră.
Dorinţa dumneavoastră ca prefaţa să fie scrisă de o importantă personalitate
românească va fi cu siguranţă îndeplinită; pentru orice personalitate românească
aceasta ar fi o mare onoare. Mi‑am permis să fac deja primii paşi în această direcţie.
Daţi‑mi voie să profit de această ocazie pentru a exprima cât de mult mă bucur că,
pentru prima dată, o lucrare a dumneavoastră va fi publicată în limba română! Având
în vedere circumstanţele, poate că ar fi potrivită şi o traducere a lucrării dumneavoas‑
tră „De unde vin banii mulţi”?
Cu cele mai calde salutări, vă asigur de respectul meu deosebit.
Grigore Manoilescu

[1] Este vorba de Hans Kirchholtes (1882–1959), absolvent de drept la Bonn, care apoi a intrat
în diplomaţie, fiind consulul general al Germaniei la Damasc (1934–1935), pentru ca apoi să
fie ambasador la Addis Abeba aproape doi ani, retrăgându‑se din motive de sănătate.
113

16 noiembrie 1941, Berlin
Confidenţial!
No. 80.814/10.XI
B./i
anexe: una
Domnule Ministru,
Drept răspuns la nota ministerială no. 77.113 din 24 octombrie crt., am onoarea

a vă informa că, potrivit sugestiunii Ministerului Propagandei Naţionale conţinute
în anexa zisei note, am rugat Institutul Român din Berlin să caute o apropiere cu
dl. profesor Georg Stadtmüller din Lipsca, spre a‑i pune la dispoziţiune elemente de
informaţiune îngăduind o apreciere mai justă şi mai exactă a trecutului neamului
românesc.
Din referatul aci‑alăturat, pe care mi‑l înaintează dl. Grigore Manoilescu,
directorul susmenţionatei instituţiuni, reiese că s‑a ajuns la legături personale
destul de bune cu profesorul în chestiune şi că s‑a reuşit în bună parte a neutra‑
liza prevenţiunile ce le avea împotriva noastră din cauza neobositei propagande
ungureşti.
Adaog că, cu raportul meu no. 4461/8 c din 8 august a.c., vă înfăţişasem un alt refe‑
rat al Institutului Român de aci, semnat de dl. profesor George Vinulescu, care trata
tot despre activitatea d‑lui profesor Georg Stadtmüller, care continuă să fie urmărită
cu toată atenţiunea de legaţiune şi institut.
R. Bossy
D‑sale, Domnului M. Antonescu, Vice‑preşedinte al Consiliului de Miniştri,

Ministru al Afacerilor Străine a.i., etc. etc. etc.
[A n e x ă]

Nr. 1563
Ahornallee 22–24
13 noiembrie 1941
Domniei Sale, Domnului Raoul Bossy,

Ministrul României la Berlin
Domnule Ministru,
După dorinţa d‑voastră, am onoarea a vă aduce la cunoştinţă următoarele, în

legătură cu proiectele de activitate ştiinţifică cu privire la români ale d‑lui prof. dr.
Stadtmüller:
Domnul profesor dr. Georg Stadtmüller este profesor de istorie sud‑est europeană
la Universitatea din Leipzig. Specialitatea principală a d‑sale este cunoaşterea trecu‑
tului poporului albanez şi al celui bulgar. D‑sa este în acelaşi timp şi vicepreşedintele
Institutului Sud‑Est European al Universităţii din Leipzig şi directorul secţiei istorice
a acestui institut; în această calitate conduce revista „Leipziger Vierteljahrsschrift für
Südosteuropa”[1].
Domnul profesor dr. Georg Stadtmüller este tânăr – are cca. 35 de ani –, foarte
ambiţios şi cu foarte mare încredere în puterile şi cunoştinţele sale.
În toate lucrările sale de până acum a arătat oarecare grabă şi o lipsă de rigurozi‑
tate ştiinţifică, care i‑au adus critici din partea colegilor germani.
Atât în scrierile sale, cât şi mai ales în prelegerile şi conferinţele rostite, s‑a arătat
a fi un mare prieten al ungurilor, având legături strânse cu istoricii unguri (Lukinich,
Gáldi – fost Göbl –, Kniezsa, Tamás – fost Tremml – etc.). Astăzi este unul din puţinii
susţinători din Germania ai teoriei necontinuităţii poporului român în Dacia.
* *
*
Institutul nostru a intrat în legături cu dl. prof. Stadtmüller, în calitatea sa de con‑

ducător al unui institut sud‑est european, încă din ianuarie 1941. Întâlnind din primul
moment o oarecare răceală şi rezervă din partea d‑lui prof. Stadtmüller, am căutat să
ne câştigăm prietenia principalului său colaborator, d‑na Elisabeth Krumbiegel. Am
reuşit pe deplin în această privinţă, având diferite atenţiuni faţă de d‑sa şi dându‑i
însărcinări plătite (revederi de traduceri, legături cu revistele germane etc.)
În vara anului 1941 (10 iulie – 30 iulie) Institutul Sud‑Est European al Universităţii
din Leipzig a organizat, ca în toţi anii, un curs de vară asupra sud‑estului, condus
de dl. prof. Stadtmüller. La acest curs a luat parte, din partea institutului nostru, dl.
Gheorghe Vinulescu. Chiar în cadrul cursurilor, au avut loc discuţii, deajuns de vio‑
lente, între dl. prof. Stadtmüller, secondat de unguri, pe de o parte, şi dl. G. Vinulescu,
ajutat de profesorul slovac Varsik, pe de altă parte. Fără a reveni asupra celor cuprinse
în raportul d‑lui Vinulescu asupra acestor cursuri – înaintat d‑voastre cu nr. 980 din
6 august 1941 –, ţinem să subliniem că toţi ceilalţi germani prezenţi au fost împotriva
fondului şi împotriva formei în care dl. prof. Stadtmüller îşi susţinea părerile.
Cu prilejul acestor cursuri, am aflat că dl. prof. Stadtmüller s‑a angajat să scrie o
istorie a românilor în cadrul marei lucrări Die große Weltgeschichte, aflată în pregătire
la editura „Bibliographisches Institut” din Leipzig. Editura se adresase deja institutu‑
lui nostru, cu rugămintea de a‑i înlesni procurarea ilustraţiilor pentru această lucrare.
Cum această istorie a românilor, scrisă de dl. prof. Stadtmüller în starea sa de
spirit de atunci şi cu teoriile sale ştiinţifice de atunci, ne‑ar fi fost net defavorabilă,
am căutat să ni‑l apropiem cât mai mult. În acest scop, dl. Gr. Manoilescu l‑a vizi‑
tat la Leipzig şi l‑a invitat să viziteze Institutul Român din Berlin. Cu ocazia acestei
vizite (5 septembrie 1941), dl. prof. Stadtmüller a avut o lungă discuţie cu dl. prof.
Sextil Puşcariu, mai ales în ce priveşte noile dovezi aduse în problema continuităţii
de Atlasul Limbii Române şi pe de altă parte am căutat să ni‑l apropiem prin diferite
atenţiuni faţă de d‑sa.
După această vizită am satisfăcut o serie de dorinţe, procurându‑i pentru institu‑
tul său cărţi din ţară, scriind recenzii (dl. Vinulescu: „Aus grünen Wäldern weht der
Wind”[2] şi Rebreanu, „Die Erde, die trunken macht”[3]) pentru revista sa etc.
Cu prilejul acestei vizite i‑am amintit d‑lui prof. Stadtmüller şi de răul serviciu
pe care l‑ar face editorului său dacă ar scrie o „Istorie a românilor” „a cărei intrare ar
putea fi interzisă în România”. Ne‑am oferit de asemenea să revedem manuscrisul

d‑sale înainte de a‑l da la tipar.
Am şi făcut o asemenea revedere în manuscris a unui articol al d‑lui prof.
Stadtmüller despre literatura română (va apare în numărul viitor al revistei „Leipziger
Vierteljahrsschrift für Südosteuropa”), semnalându‑i unele greşeli grave, fapt pentru
care ne‑a fost recunoscător.
O primă dovadă a schimbării atitudinii duşmănoase faţă de noi a fost faptul
că a încredinţat pentru recenzare – prin institutul nostru – d‑lui dr. Ioan Moga de
la Institutul de Istorie Naţională din Sibiu[4], lucrările: „Documenta historiam
Valachorum im Hungaria illustrantia unsque ad annum 1400 p. Christum. Curante
Emerico Lukinich ... et ajduvante Ladislao Gáldi Ediderunt Antonius Fekete Nagy
et Ladislaus Makkai”, Budapeste, 1941, 638 p. şi „Zur Geschichte der ungarlän‑
dischen Rumänen bis zum Jahre 1400 auf Grund der neuesten Forschungen von
A. Fekete‑Nagy, L. Gáldi und L. Makkai. Vorwort von E. Lukinich”, Budapest, 1941,
care sunt adevărate lucrări de propagandă anti‑românească sub aspect ştiinţific.
Articolul recenzie (10–14 pagini) al d‑lui Moga va apare în numărul viitor al revistei
„Leipziger Vierteljahresschrift für Südosteuropa”[5].
În această situaţie ne aflam în momentul când dv. ne‑aţi semnalat că dl. prof.
Varsik – care, după cum ştiţi, a intrat în legături cu Legaţia Română din Bratislava
după intervenţia făcută de institutul nostru prin bunăvoinţa dv. – ne atrage atenţia
asupra intenţiei d‑lui prof. Stadtmüller de a scrie un articol polemic în legătură cu
lucrarea d‑lui prof. Gamillscheg, Ueber die Herkunft der Rumänen[6].
Ducându‑mă împreună cu dl. Vinulescu la Leipzig – ca urmare a unei invitaţii
din partea „Auslandsamt der Dozentenschaft” din Leipzig – am vizitat în ziua de 11
noiembrie a.c. pe dl. prof. Stadtmüller şi pe alţi profesori, prieteni sau nu cu d‑sa, şi
am putut afla următoarele:
1. Dl. prof. Stadtmüller nici nu a început să lucreze la manuscrisul Istoriei
Românilor aşa că, spune d‑sa, „nu speră să‑l poată preda înainte de doi ani”. Acest
termen lung este justificat mai ales de faptul că va trebui să studieze mult în prealabil
Atlasul Limbii Române, care „reprezintă un novum care poate să clatine chiar şi cele
mai bine stabilite păreri”.
Impresia mea personală este că ar fi chiar eventual dispus să renunţe la a scrie
această istorie.
2. Dl prof. Stadmüller a renunţat definitiv la polemica cu dl. prof. Gamillscheg şi
cel mult este dispus să publice recenzia unui ungur asupra acestei lucrări în revista sa.
3. Afară de motivele de îndoieli ştiinţifice, cred că au intervenit sau sunt în curs şi
unele schimbări în situaţia personală a d‑lui. prof. Stadtmüller, poate tocmai în legă‑
tură cu unele uşurinţe ştiinţifico‑politice.
Astfel, conducerea efectivă a Institutului Sud‑Est European din Leipzig trece asu‑
pra d‑lui prof. dr. von Jan, romanist cunoscut şi în bune legături cu dl. prof. Puşcariu.
Conducerea cursurilor de vară în anul viitor o va avea dl. prof. Dittrich, econo‑
mist[7], având bune legături cu dl. prof. Mihail Manoilescu, cu subsemnatul şi cu
membrii institutului nostru, prieten al ţării şi adversar făţiş al d‑lui prof. Stadtmüller.
Prin numirea unui lector român, dl. Mateica, pe lângă catedra d‑lui prof. Mayer
<Meier>[8] – succesorul lui Weigand –, centrul de greutate al legăturilor cu România

la Universitatea din Leipzig va trece de la prof. Stadtmüller la prof. Mayer.
În rezumat:
I. Institutul nostru a umărit de aproape activitatea lipsită de prietenie a d‑lui prof.
Stadtmüller şi a căutat să o modifice, reuşind cel puţin să o frâneze.
II. Putem afirma cu siguranţă că nu va apare în viitorul apropiat nici o lucrare a
d‑lui Stadtmüller ostilă României.
III. La Universitatea din Leipzig avem în cercul de activitate al d‑lui prof.
Stadtmüller prieteni buni pe care se poate sprijini orice acţiune pro‑română şi care
sunt gata să ne ajute să împiedicăm orice acţiune potrivnică.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
Grigore Manoilescu
Directorul Institutului Român din Germania

vol. 30/1941–1944, f. 103–108)
[1] Primul număr al acesteia a apărut în 1937.

[2] Este vorba de antologia Aus grünen Wäldern weht der Wind. Rumänische Gedichte, în trad. lui
Arnold Roth, Hans Diplich şi Herman Roth, Wien, Wiener Verlagsges., 1941.
[3] Se referă la romanul lui Liviu Rebreanu, Die Erde, die trunken macht, trad. Konrad Richter,
Wien, Wiener Verlagsges., 1941.
[4] Ioan Moga (1902–1950) era asistent la Institutul de Istorie Naţională încă din toamna
lui 1929, titularizat abia pe 2 aprilie 1942. În acelaşi timp, el fusese profesor titular la
Seminarul Pedagogic Universitar din Cluj (1934–1938), predase cursuri de istorie generală
la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj (1936–1938), unde apoi a
suplinit vreme de patru ani conferinţa de Istoria comerţului şi industriei. Din septembrie
1945 va fi numit director la Institutul de Istorie naţională din Cluj, pentru ca din 1946 să
devină profesor la catedra de Istoria Transilvaniei, aproape imediat transferându‑se la cea
de Istoria românilor. În legătură cu tema volumului de faţă, trebuie menţionat faptul că
I. Moga a fost invitat de către „Ausslandwissenschaftliches Institut” din Berlin pentru a
participa la o conferinţă în perioada 5–19 noiembrie 1942. Vezi Arh.St.Cluj, Facultatea de
litere‑corespondenţă, dos. 76/1942–1943; 504/1942–1943; dos. 284/1945–1946; dos. 174/1946).
[5] Vezi I. Moga, Die Rumänen Siebenbürgens in den ungarischen Urkunden des Mittelalters, în
„Leipziger Vierteljahrsschrift für Südosteuropa”, VI, 1942, no. 1–3, p. 98–113.
[6] Are în vedere lucrarea lui Ernst Gamillscheg, Ueber die Herkunft der Rumänen, Berlin,
Akademie der Wissenschaften, 1941. Vezi totodată Ion Hurdubeţiu, Die Deutschen über
die Herkunft der Rumänen (von Johann Thunmann bis Ernst Gamillscheg), Breslauer
Genossenschafts‑Buchdruckerei, 1943.
[7] Erich Dittrich (1904–1972) era un economist german cu studii la universităţile din
Würzburg şi Leipzig. A devenit doctor al Universităţii din Leipzig în 1931, trecându‑şi
abilitarea tot aici în 1936. În perioada 1931–1936 a fost asistent la Institut für Mittel‑ und
Südosteuropäische Wirtschaftsforschung (Institutul de Cercetări Economice pentru
Europa Centrală şi de Sud‑Est) din Leipzig, iar din 1941 a ocupat poziţia de director al
institutului. Dittrich a ţinut în perioada nazistă cursuri de Economie naţională iar în 1940
a devenit membru al Partidului Nazist. În perioada 1951–1969 a fost director al Institut für
Raumforschung (Institutul pentru Studierea Teritoriului). Pentru mai multe vezi Hansjörg
Gutberger, Gründungsphase und Neustart des Instituts für Raumforschung (1949–1951), în vol.
Raumplanung nach 1945. Kontinuitäten und Neuanfänge in der Bundesrepublik Deutschland,
Hrsg. Wendelin Strubelt, Detlev Briesen, Frankfurt am Main, New York, Campus‑Verlag,
2015, p. 93–126.
[8] Harri Meier (1905–1990) a fost un romanist german, cu un doctorat obţinut la Hamburg
în 1927. A ocupat poziţia de lector de limbă germană în Murcia (Spania), devenind apoi
docent în domeniul romanisticii la Universităţile din Hamburg, Rostock şi Leipzig. În
perioada 1941–1945 era profesor la Universitatea din Leipzig. Fiind invitat la Universitatea
din Lisabona, a devenit în 1944 director al Institutului Știinţific German din acest oraş.
După război a funcţionat la universităţile din Heidelberg şi Bonn. (Vezi Frank‑Rutger
Hausmann, Vom Strudel der Ereignisse verschlungen. Deutsche Romanistik im „Dritten Reich”,
ediţia a II‑a, Frankfurt am Main, 2008, p. 379).
114
Prof. Dr. Ernst Wagemann

Geh. Regierungsrat
Präsident des Deutschen Instituts für Wirtschaftsforschung
Sekr. 263
Fasanenstr. 6
Fernruf: 31 80 71
Postscheckkonto: Berlin 97661
den 24. November 1941
Herrn Dr. Manoilescu,

Berlin‑Charlottenburg 9, Ahornallee 22/24
Für Ihr sehr freundliches Schreiben vom 4. November, das mir nach Rückkehr
von einer Reise nach Holland vorgelegt wird, danke ich Ihnen vielmals. Ich bin Ihnen
für Ihre Bemühungen außerordentlich verbunden und hocherfreut, daß Sie sich um
die Herbeiführung eines geeigneten rumänischen Vorworts bemühen.
Was die Frage der Übersetzung meiner Schrift „Wo Kommt das viele Geld
her?” betrifft, so reicht es mir natürlich zur besonderen Ehre, sie in rumänischer
Sprache erscheinen zu sehen. Eine französische Übersetzung ist inzwischen ver‑
öffentlicht worden. Sobald ich ein Exemplar davon in der Hand habe, werde ich
mir erlauben, es Ihnen zuzuschicken, da ich annehme, daß es für den zu gewin‑
nenden Übersetzen eine große Erleichterung bedeuten wird, Zweifelsfragen
durch Rückgriff auf die französische Übertragung zu klären. Wie schwer es
war, gerade dieses Buch zu übersetzen, habe ich bei der Revision des französi‑
schen Manuskripts gesehen, die mir außerordentlich viel Mühe gemacht hat,
und die es notwendig machte, verschiedene französische Fachgenossen zur
Durchsicht heranzuziehen. Bei diesem Buch muß man nicht nur um einen guten
Stilisten bemüht sein, wie er für den „Neuen Balkan” nach Ihrem maßgeblichen
Urteil verfügbar war, sondern auch – wenigstens für die Revision – um einen
Geldtheoretiker.
Indem ich Ihnen nochmals meinen besten Dank ausspreche, bin ich mit den
angelegentlichsten Empfehlungen
Ihr Ihnen sehr ergebener

E. Wagemann
[Trad u c e re ]
Prof. Dr. Ernst Wagemann

Consilier guvernamental
Preşedintele Institutului German pentru Cercetare Economică
Secr. 263
Fasanenstr. 6
Telefon: 31 80 71
Căsuţă poştală: Berlin 97661
24 noiembrie 1941
Domnului Dr. Manoilescu,

Berlin‑Charlottenburg 9, Ahornallee 22/24
Vă mulţumesc foarte mult pentru scrisoarea foarte prietenoasă din 4 noiembrie,

pe care am primit‑o după ce m‑am întors dintr‑o călătorie în Olanda. Vă sunt extrem
de recunoscător pentru eforturile dumneavoastră şi sunt încântat că vă străduiţi în
vederea obţinerii unei prefeţe româneşti adecvate.
În ceea ce priveşte problema traducerii lucrării mele „De unde vin banii mulţi?”,
ar fi, desigur, o mare onoare pentru mine să o văd că apare în limba română. Între
timp a fost publicată o traducere a ei în limba franceză[1]. De îndată ce voi avea în
mână un exemplar din aceasta, îmi voi permite să vi‑l trimit, deoarece presupun că
va fi mult mai uşor pentru traducere să se rezolve orice nelămurire prin consultarea
variantei în franceză. Am văzut cât de grea este traducerea acestei cărţi atunci când
am revizuit manuscrisul francez, care mi‑a provocat foarte multe necazuri şi care a
făcut necesară consultarea a diverşi experţi francezi. Pentru această carte nu este
nevoie doar de un traducător bun şi cu stil, aşa cum a fost cazul, după aprecierea
dumneavoastră, pentru „Noii Balcani”, ci şi de un expert în teorie monetară, cel

puţin pentru revizie.
Exprimându‑mi din nou mulţumirile, sunt cu cele mai bune gânduri
E. Wagemann

[1] Este vorba de ediţia franceză a cărţii lui Ernst Wagemann, Wo kommt das viele Geld her?
Geldschöpfung und Finanzlenkung in Krieg und Frieden, Düsseldorf, Völkischer Verlag, 1940,
165 p.
115
No 1624/28 November 1941

Herrn Professor Dr. Ernst Wagemann
Geh. Regierungsrat
Präsident des deutschen Instituts für Wirtschaftsforschung
Ich danke Ihnen bestens für Ihr Schreiben vom 24. November, und möchte Ihnen
mitteilen, dass Professor Mihail Manoilescu sich mit grosser Freude bereit erklärt
hat, das rumänische Vorwort zu Ihrem Werk „Der neue Balkan” zu schreiben. Mein
Bruder wird zwischen dem 8. und 11. Dezember in Deutschland sein, und ich hoffe,
dass Sie dann Gelegenheit haben werden, sich mit ihm persönlich zu besprechen.
Was die Übersetzung Ihres Buches „Wo kommt das viele Geld her?” betrifft,
so werde ich mich auch bemühen, einen tüchtigen Übersetzer zu finden, der den
Schwierigkeiten dieses Werkes gewachsen ist. Vielleicht könnte der Übersetzer des
„Neuen Balkan” die Übertragung übernehmen, vorausgesetzt dass ein Fachmann
dann die fertige Übersetzung überprüft.
Mit der Versicherung meiner vorzüglichen Hochachtung, Ihr sehr ergebener
[Gr.] Manoilescu
[Trad u c e re ]
Nr. 1624/28 noiembrie 1941

Domnului Profesor Dr. Ernst Wagemann
Consilier guvernamental
Preşedintele Institutului German pentru Cercetare Economică
Vă mulţumesc foarte mult pentru scrisoarea din 24 noiembrie şi aş vrea să vă

informez că profesorul Mihail Manoilescu s‑a declarat deja încântat să scrie pre‑
faţa românească la lucrarea dumneavoastră „Noii Balcani”. Fratele meu va fi în
Germania între 8 şi 11 decembrie şi sper că veţi avea atunci ocazia să vorbiţi cu el în
persoană[1].
În ceea ce priveşte traducerea cărţii dumneavoastră „De unde vin banii mulţi?”,
voi încerca de asemenea să găsesc un traducător competent care să poată face faţă
dificultăţilor acestei lucrări. Poate că traducătorul „Noilor Balcani” ar putea prelua
această sarcină, cu condiţia ca un specialist să verifice apoi traducerea finalizată.
Asigurându‑vă de respectul meu deosebit, al dumneavoastră devotat
[Gr.] Manoilescu

[1] Cei doi – Wagemann şi Manoilescu – se cunoşteau personal, de altfel teoriile economice
ale acestora fiind dacă nu chiar identice, atunci erau foarte asemănătoare. (Vezi şi Joseph
L. Love, Manoilescu, Prebisch: The Thesis of unequal exchange, în „Romanian Studies”, ed.
Keith Hitchins, V, 1980–1986, Leiden, E.J. Brill, 1986, p. 130–132; idem, Crafting the Third
World. Theorizing Underdevelopment in Rumania and Brazil, Stanford, Stanford University
Press, 1996, p. 106–107).
116

Fernruf: Sammel‑Nummer 93–67–56
30 noiembrie 1941
No. 1633
D‑sale d‑lui subsecretar de stat Oteteleşanu[1], Bucureşti
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă trimite în copie două scrisori care au sosit la Institutul din Berlin
în absenţa mea, una de la profesorul [H.] Meier din Leipzig, a doua de la profesorul
F. Schürr din Strassburg[2]. Am subliniat în ele partea care se referă la chestiunea lec‑
toratelor de limba română, cerute de amândoi. Domnul Matejka <Mateica>, pe care
îl cere dl. Meier, va rămâne la München, căci profesorul [G.] Rohlfs este mulţumit cu
activitatea pe care o desfăşoară şi l‑ar înlocui numai dacă ar fi trimis la München dl.
Al. Dima (pe care‑l cunoaşte de pe când îi era elev). Va trebui găsit deci la Leipzig alt
lector. Aş recomanda pe domnul Caius Jiga (în locul căruia poate fi trimis la Salonic
altcineva) sau pe dl. E. Cioran, care la Paris nu are prilej să dezvolte, ca ataşat de presă,
o activitate prea importantă.
V‑aş fi foarte îndatorat dacă mi‑aţi arăta întrucât chestiunea lectorilor poate fi
aranjată din punct de vedere financiar, pentru ca ei să poată începe să facă cursuri la
începutul semestrului viitor. De asemenea, aş vrea să pot da un răspuns celor ce mă
întreabă, dacă convenţia culturală româno‑germană – care va reglementa şi chestiu‑
nea lectorilor – este pe cale a fi încheiată în curând.
Sextil Puşcariu
Anexa 1
Strassburg i.E., den 22.10.41

Fünfzehnerplatz 3
Sehr verehrter Herr Kollege!
Haben Sie nachträglich noch vielen Dank für Ihre freundlich Karte vom 26.VIII. Ich
war inzwischen mit dem Wiederaufbau unseres Roman. Seminar beschäftigt und
zuletzt drei Wochen in Italien.
Die Franzosen haben ja des Roman. Seminar der deutschen Zeit aufgeteilt in
ein Institut de langue et litterature francaise und ein italienisch‑spanisches Institut.

Dabei sind die rumänischen Bücher an das erstere gefallen. Über den Bestand liess
sich aber noch immer kein Überblick erzielen, da Bücher und Kataloge noch nicht
vollzählig aus Clermont Ferrand zurückgebracht wurden. Auf alle Fälle habe ich die
Absicht; auch der Rumänische nicht zu vernachlässigen. Unser Roman. Seminar soll
eines der besten im ganzen Reich und Strassburg überhaupt dank seiner geographi‑
schen Lage eine besondere Pflegestätte der romanistischen Studien werden. Mittel
werden wir in reichem Masse bekommen. Lektorate sind verschiedene vorgesehen,
allerdings zunächst nicht für das Rumänische. Dies aber ist der Anlass meines heu‑
tigen Schreibens.
In Florenz traf ich bei Battisti den dortigen rumänischen Lektor (der Name ist mir ent‑
fallen), der von der Rumänischen Regierung dorhin entsandt und besoldet ist. Dadurch
kam ich auf die Idee, zunächst bei Ihnen anzufragen, ob man uns nicht auch hierher unter
denselben Bedingungen einen rumänischen Lektor entsenden könnte. Wie denken Sie
darüber? Ob er während des Krieges mit einem grösseren Hörerzahl rechnen könnte,
ist natürlich sehr fraglich. Aber das gilt ja schliesslich von uns allen. Und es käme
darauf an, zunächst einmal einen Anfang zu machen. Ich habe selbst hier in Strassburg
während des Weltkrieges eine Einführung ins Rumänische abgehalten: mit drei Hörern.
Wenn der Rumänische hier durch ein Lektorat unterbaut würde, würde ich dann gelegent‑
lich auch über rumänische Sprachgeschichte lesen. Übrigens dürfte ja mit Rumänien wohl
ein ähnliches Kulturabkommen geschlossen werden wie mit Italien und damit auch die
Lektorenfrage gegenseitig geregelt werden.
Mit kollegialen Grüssen

Ihr sehr ergebener
F. Schürr
Anexa 2
Rumänisches Seminar der Universität Leipzig, 5.11.41

Leipzig
Universitätsstr. 13, 111
Abschrift
Herrn prof. dr. Manoilescu
Direktor des Rumänischen Instituts,
Ahornallee 22–24
Gestatten Sie, das ich Ihnen zunächst für den freundlichen Empfang in Ihrem
Institut in der vergangenen Woche meinen verbindlichsten Dank sage. Ich bin
Ihnen sehr dankbar, dass Sie die Arbeit des Leipziger Rumänischen Instituts gern
unterstützen wollen und hoffe, Sie nehmen es mir nicht übel, wenn ich Sie so bald
mit mehreren Fragen behellige.
Wir haben, wie ich Ihnen schon sagte, vom 1. Band an die Revista Fundaţiilor
Regale erhalten; sie soll uns jetzt mit RM 45. – pro Jahresband berechnet werden,
was bei unserem augenblicklich noch sehr geringen Bücherstand (ein Antrag auf
Erhöhung läuft noch) ein ziemliches Loch in unseren Etat reisst. Da wir laufend von
der Fundaţia Buchschenkungen erhalten, möchte ich mir daher die Anfrage erlau‑
ben, ob Sie es für möglich halten, dass uns auch die Revista auf diesem Wege für
unsere Bibliothek bereitgestellt wird.
Auch sonst wäre ich Ihnen sehr dankbar, wenn Sie die Zusendung amtlicher wis‑
senschaftlicher Veröffentlichungen aus Rumänien an unser Institut, soweit sie all‑
gemeiner kulturkindliches oder spezielleres philologisches Interesse haben, freund‑
lichst fördern könnten.
Ich habe den Eindruck, dass der Bezug rumänischer Bücher über den deutschen
Buchhandel augenblicklich nicht nur schwierig und langwierig, sondern auch mit zu
hohen Unkosten verbunden ist, was auf die Dauer der Verbreitung des rumänischen
Buches in Deutschland schaden muss. Der 2. Teil des Atlas Linguistic Roman (grosse
und klein Ausg.) broschiert, ist uns z.B. vor kurzem bei Harrassowitz mit RM 120. –
berechnet worden. Ich möchte Ihnen das nur mitteilen für den Fall, dass Ihr Institut
Interesse daran hat, günstigere Bezugsbedingungen für die an Rumänien interessier‑
ten Stellen in Deutschland ausfindig zu machen.
Und zum Schluss komme ich mit einer sehr dringenden und auch zeitlich drän‑
genden Bitte. Zu meiner Freude bietet uns heute das Ministerium die Schaffung einen
rumänischen Lektorats in Leipzig an und spricht von der Möglichkeit, es mit dem bis‑
herigen Müchener Lektor, Herrn Dr. Matejka zu besetzen; nähere Auskunft dürfen
wir von Ihrem Institut einholen. Ich wäre Ihnen daher zu grossem Dank verbunden,
wenn Sie mir in dieser Frage Ihre Unterstützung leihen würden. Wie ich Ihnen schon
sagte, bietet Leipzig recht günstige rumänische Arbeitsmöglichkeiten und haben wir
am Rumänischen Institut vor allem, was die Bibliothek angeht, manches nachzu‑
holen. Von der wissenschaftlichen Arbeit und dem Ausbau der Weigand‑Bibliothek
abgesehen käme für den Lektor die Abhaltung der Sprachkurse der Universität und
daneben auf Wunsch des Sprachinstituts der hiesigen Handelshochschule in Frage.
Es würde mich nun sehr interessieren zu hören, ob Sie Herrn Matejka für diesen
schönen und verantwortungsvollen Aufgabenkreis für geeignet halten. Auch nähere
Angaben über Alter, Fach, besondere Interessen wären sehr erwünscht. Ich darf noch
einmal betonen, dass uns sehr daran gelegen wäre, einen Lektor zu bekommen, der
mit etwas weiterem Blick und eigener Initiative sich neben den Kursen auch für den
Ausbau unserer Rumänischen Bibliothek einsetzen würde. Könnten Sie mir sagen,
ob Herr Dr. Matejka für uns schon von diesem Wintersemester ab verfügbar wäre?
Mit dem Ausdruck meiner Hochachtung bin ich
Ihr sehr ergebener

Meier
[Trad u c e re ]
Anexa 1
Strassburg i.E., 22.10.41

Fünfzehnerplatz 3
Vă mulţumesc cu întârziere pentru prietenoasa carte poştală de la dumneavoastră

din 26.VIII. Între timp eu am fost preocupat cu reorganizarea seminarului nostru de
romanistică, şi apoi trei săptămâni în Italia.
Francezii au împărţit seminarul de romanistică de pe vremea germanilor într‑un
Institut de langue et littérature française şi un institut italiano‑spaniol. Acolo căr‑
ţile româneşti au căzut din prima. Cu toate acestea, nu exista încă nicio prezentare
generală a stocului, deoarece cărţile şi cataloagele nu au fost încă returnate complet
de la Clermont Ferrand. În orice caz, intenţionez să nu neglijez nici limba română.
Despre seminarul nostru de romanistică se spune că ar fi unul dintre cele mai bune
din întregul Reich, iar Strasbourg va deveni, datorită poziţiei sale geografice, un loc
de prezervare a studiilor de romanistică. Vom primi fonduri din abundenţă. Sunt pre‑
văzute diverse lectorate, deşi la început nici unul pentru limba română. Acesta este
însă motivul scrisorii mele de azi.
În Florenţa, l‑am întâlnit la Battisti pe lectorul român de acolo (i‑am uitat
numele), care a fost trimis acolo şi plătit de Guvernul României. De aceea am venit cu
ideea de a vă întreba dacă nu ni s‑ar putea trimite şi aici un lector român în aceleaşi condiţii.
Ce spuneţi de asta? Este, desigur, foarte discutabil dacă, pe vreme de război, ar putea
conta pe un număr mai mare de auditori. Dar acest lucru este valabil şi pentru noi
toţi. Și ar fi important să realizăm, în primul rând, un început. Eu însumi am făcut
aici, în Strassburg, în timpul războiului mondial o introducere în limba română: cu
trei auditori. Dacă româna ar fi susţinută aici printr‑un lectorat, atunci aş citi, ocazio‑
nal, şi despre istoria limbii române. De altfel, ar trebui încheiat cu România un acord
cultural similar celui cu Italia[3], iar astfel s‑ar regla şi chestiunea lectoratului.
Cu salutări colegiale
F. Schürr
Anexa 2
Seminarul Român al Universităţii Leipzig, 5.11.41

Leipzig
Universitätsstr. 13, 111
Copie
Domnului prof. dr. Manoilescu
Director al Institutului Român,
Ahornallee 22–24
Permiteţi‑mi să‑mi exprim cele mai sincere mulţumiri pentru primirea prietenoasă
pe care mi‑aţi făcut‑o săptămâna trecută la institutul dumneavoastră. Vă sunt foarte
recunoscător că doriţi să sprijiniţi activitatea Institutului Român de la Leipzig şi sper
să nu mi‑o luaţi în nume de rău dacă vă deranjez atât de curând cu mai multe întrebări.
Am primit, aşa cum v‑am spus deja, primul volum din Revista Fundaţiilor Regale;
acum ar trebui să fim taxaţi pentru ea cu 45 RM pe volum anual, ceea ce, în contextul
actualului nostru inventar foarte redus (aşteptăm încă răspuns pentru o cerere de
majorare), face o gaură destul de mare în bugetul nostru. Având în vedere că primim
constant donaţii de carte de la Fundaţie, îndrăznesc să vă întreb dacă credeţi că este
posibil ca şi Revista să fie pusă la dispoziţia bibliotecii noastre tot în acest mod.
Altfel, v‑aş fi foarte recunoscător dacă aţi putea sprijini trimiterea de publicaţii
ştiinţifice oficiale din România către institutul nostru, în măsura în care acestea pre‑
zintă un interes cultural general sau un interes special filologic.
Am impresia că achiziţionarea de cărţi româneşti prin intermediul librăriilor din
Germania nu este doar dificilă şi îndelungată, ci presupune şi costuri excesive, ceea ce
dăunează duratei de distribuţie a cărţii româneşti în Germania. Pentru partea a doua
a Atlasului Lingvistic Român (ediţia mare şi mică), broşat, de exemplu, ni s‑a pretins
recent la Harrassowitz suma de 120 RM. Doresc să vă informez despre acest lucru
doar pentru cazul în care institul dumneavoastră este interesat în a găsi condiţii de
cumpărare mai favorabile pentru cei din Germania interesaţi de România.
În sfârşit, vin cu o rugăminte foarte urgentă şi care ia mult timp. Spre bucuria mea,
azi ministerul ne propune crearea unui lectorat românesc la Leipzig şi vorbeşte des‑
pre posibilitatea ca acesta să fie ocupat de fostul lector de la München, domnul Dr.
Matejka; informaţii suplimentare putem să obţinem de la institutul dumneavoastră.
Prin urmare, v‑aş fi foarte recunoscător dacă mi‑aţi oferi sprijinul dumneavoastră în
această chestiune. După cum v‑am spus deja, Leipzig oferă oportunităţi româneşti des‑
tul de bune de angajare, iar la Institutul Român avem multe de recuperat, mai ales în
ceea ce priveşte biblioteca. În afară de activitatea ştiinţifică şi de extinderea bibliotecii
Weigand, lectorul ar putea să ţină cursuri de limbă la universitate şi, la cererea institu‑
tului lingvistic, la colegiului comercial local. M‑ar interesa acum foarte tare să văd dacă
îl consideraţi pe domnul Matejka potrivit pentru această sarcină frumoasă şi plină de
responsabilităţi. De asemenea, aş dori detalii despre vârstă, tematică, interese speci‑

ale. Aş vrea să subliniez încă o dată că am fi foarte dornici să obţinem un lector care,
cu o perspectivă ceva mai largă şi cu iniţiativă proprie, se va dedica, alături de cursuri,
şi extinderii bibliotecii noastre româneşti. Îmi puteţi spune dacă dr. Matejka ne‑ar
putea sta la dispoziţie încă din acest semestru de iarnă?
Cu expresia preţuirii mele,
Meier

dos. 1561/1944, f. 164–166)
[1] Este vorba de Enric Oteteleşanu/Otetelişanu (1885–1948), care era subsecretar de stat la
Ministerul Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor (din 27 ianuarie până la 4 decembrie 1941).
Era licenţiat în fizică la Universitatea din Bucureşti, cu o specializare în Germania (1911–
1914), iar doctoratul susţinut la Cernăuţi în 1931. Ca director al Institutului Meteorologic
Central, Otetelişanu s‑a afirmat în acest domeniu, întemeind totodată şi un Serviciu de pro‑
gnoza vremii (1925), predând la Politehnica din Bucureşti (din 1921), pentru ca din 1941 să
devină profesor de Fizica atmosferei şi meteorologie la Facultatea de Știinţe din capitală.
[2] Friedrich Schürr (1888–1980) era un romanist austriac, cu studii la Universitatea din Viena,
unde şi‑a susţinut şi doctoratul în 1911, devenind lector de limba italiană la Universitatea
din Strassburg (1915), apoi la cea din Freiburg (1919). Din 1925 a fost profesor de roma‑
nistică la universităţile din Freiburg, Graz, Marburg, Köln, revenind la Strassburg în peri‑
oada 1941–1944. Încă din 1933 Schürr era membru al Partidului Nazist (NSDAP). După
război a ocupat funcţia de director al Seminarului de Romanistică de la Universitatea
Filosofico‑Teologică din Regensburg (cf. Frank‑Rutger Hausmann, „Schürr, Friedrich Josef
Maria”, în Neue Deutsche Biographie, vol. 23, Berlin, Duncker & Humblot, 2007, p. 648).
[3] Convenţia între Regatul României şi Reichul german asupra colaborării în domeniul cultural a
fost semnată la 7 noiembrie 1942 (vezi în acest volum doc. 162).
117
Elbing, den 8. Dezember 1941

Ahornallee 22
Da ich für genau 24 Stunden zwischen zwei Dienstreisen einmal wieder in Elbing
in meinen Theater eingekehrt bin, möchte ich Ihnen nur kurz mit bestem Dank
den Eingang des Klavierauszuges der „Napasta” bestätigen. Würden Sie die grosse
Freundlichkeit haben, Herrn Dragoiu ebenfalls mitzuteilen, dass der handschriftli‑
che Klavierauszug hier eingegangen ist. Sowie ich wieder für längere Zeit in Elbing
bin (Mitte Dezember), schreibe ich ihm persönlich und schicke dann auch die deut‑
sche Oper „Enoch Arden” durch Ihre gütige Vermittlung nach Timişoara.
Übrigens möchte ist noch erwähnen, dass die Übersetzung der Zeitungsstimmen
aus Timişoara über meinen Besuch dort noch nicht in meine Hände gelangt ist.
Meine Schwester schrieb davon, dass sie vor längerer Zeit abgesandt wären.
Mit vorzüglicher Hochachtung und den besten Empfehlungen,
Ihr Walter Falk
Für die mir freundlich eingereichten Exposes rumänischer Stücke werde ich mir
erlauben, in den nächsten Tagen Näheres zu schreiben.
[Trad u c e re]

Elbing, 8 decembrie 1941
Berlin‑Charlottenburg 9, Ahornallee 22
Având în vedere că m‑am întors, între două călătorii de serviciu, pentru exact 24
de ore în Elbing la teatrul meu, aş dori să confirm scurt primirea partiturii pentru
pian a operei „Năpasta”, şi să vă mulţumesc pentru ea. Aţi putea avea amabilitatea
să îl informaţi şi pe domnul Drăgoi că partitura pentru pian, scrisă de mână, a ajuns
aici? Imediat ce mă voi afla în Elbing pentru o mai lungă perioadă de timp (mijlocul
lunii decembrie), îi voi scrie personal şi voi trimite apoi la Timişoara, prin interme‑
diul dumneavoastră, şi opera „Enoch Arden”[1].
De altfel, trebuie să menţionez faptul că traducerile ecourilor pe care vizita mea
le‑a provocat în ziarele din Timişoara nu au ajuns încă în mâinile mele. Sora mea
mi‑a scris că ele au fost trimise cu mai mult timp în urmă.
Cu deosebită consideraţie şi cu cele mai bune gânduri,
al dumneavoastră Walter Falk
Pentru rezumatele pieselor româneşti care mi‑au fost cu amabilitate trimise vă voi
scrie mai multe în zilele următoare.

[1] Este vorba de melodrama cu acelaşi nume, compusă de Richard Strauss în 1897 pentru Ernst
von Possart, cel care îl ajutase pe compozitor să obţină postul de la Opera din München.
118
Rumänischen Institut in Deutschland

Nr. 1677 Berlin‑Charlottenburg 9
Ahornallee 22–24
10 decembrie 1941
Domniei Sale, Domnului Ministru al Propagandei Naţionale

Bucureşti
Domnule ministru,
În legătură cu situaţia financiară a Institutului Român din Germania, am onoarea

a vă aduce la cunoştinţă următoarele:
Prin contractul din 19 august 1940, încheiat între statul român reprezentat prin
Ministerul Afacerilor Străine şi subsemnatul, în baza legii din 16 august 1940 publi‑
cată în M. Of. no. 189 din 17 august 1940, s‑a fixat Institutului o subvenţie anuală de
300.000 mărci germane, plătibile trimestrial anticipativ.
La cererea mea, făcută în urma pierderilor teritoriale suferite de ţară în toamna
anului 1940, subvenţia a fost redusă la 200.000 mărci anual.
Prin legea din 10 martie 1941, publicată în M. Of. nr. 60 din 12 februarie 1941,
contractul existent a fost confirmat de Conducătorul Statului cu singura deosebire
că Institutul a fost trecut la Ministerul Propagandei, iar gestiunea sa supusă Legii
Contabilităţii Publice.
Decretul art. III al legii spune:
– „Obligaţiunile luate de Ministerul Afacerilor Străine prin contractul întocmit
cu dl. Sextil Puşcariu la 19 august 1940, vizat de Consiliul Superior al Avocaţilor
Publici sub nr. 728 din 1940, trec asupra Subsecretariatului de Stat pentru Presă şi
Propagandă, cu menţiunea că dl. profesor Sextil Puşcariu trebuie să justifice sumele
puse la dispoziţia sa, în conformitate cu Legea Contabilităţii Publice”.
Subvenţia contractuală datorată Institutului fiind trecută în bugetul Ministerului
Propagandei, urma să se achite până azi Institutului în anul bugetar curent următoa‑
rele sume:
– La 1 aprilie 1941 RM … 50.000

– ” 1 iulie ” ” … 50.000
– ” 1 oct. ” ” … 50.000
Total RM …150.000
De fapt ni s‑au achitat numai:

– La 26 iulie 1941 RM … 11.193,30
– ” 13 august ” ” … 13.874
– ” 10 septembr. ” ” …19.988
Total … 45.055,30
Urma deci ca până la sfârşitul anului calendaristic să ni se mai ordonanţeze con‑
form contractului şi bugetului încă RM. 104.944,70.
Din pricina lipsei de bani activitatea Institutului a fost mult redusă astfel încât şi
cheltuielile efective făcute au fost mai mici decât cele prevăzute în buget, dar cu mult
mai mari decât suma primită. Sumele efectiv cheltuite au fost:
În trimestrul aprilie‑iunie RM … 41.795,84
” ” iulie‑septembrie … 40.017,43
„ lunile oct. şi noiembrie RM … 21.035,02
furnituri primite dar nefacturate şi deci necontabilizate cca. RM … 4.000
cheltuieli în luna decembrie cca. … 15.000
Total … 121.848,29
Faptul că am putut cheltui 121.848,29 RM., deşi am primit numai 45.055 mărci, se
explică prin împrumuturi, neplata chiriei şi furnizorilor, prin neplata salariilor func‑
ţionarilor etc. Astfel, în momentul de faţă avem contractată în Germania o datorie de
76.793 RM. (121.848–45.055).
Pentru a nu mări şi mai mult această datorie, am fost nevoiţi să reducem activita‑
tea Institutului concediind funcţionari, amânând publicarea lucrărilor în curs, renun‑
ţând la participarea la congrese şi refuzând invitaţii etc.
S‑a realizat astfel o economie „silită” de: 28.152 RM. (150.000–121.848), în cursul
primelor nouă luni ale anului bugetar în curs.
Rămâne totuşi de acoperit la data de astăzi o datorie de 76.793 RM., din care
sperăm că este în curs de ordonanţare, conform rezoluţiei d‑lui ministru Mihail
Antonescu din 19 noiembrie 1941, o sumă de 50.000 RM., aşa că mai rămân datorii
vechi neacoperite în sumă de 26.793 RM.
Vă rugăm stăruitor să binevoiţi a dispune să se ordonanţeze imediat cel puţin
suma de RM. 26.793, care reprezintă cheltuieli efective până la 31 decembrie 1941,
dacă nu întregul rest de subvenţie datorat, în sumă de 54.945 RM.
În ce priveşte subvenţia de RM. 50.000 pe trimestrul ianuarie – care trebuie şi ea

ordonanţată imediat, dacă nu vrem să reîncepem cu sistemul datoriilor – ni s‑a cerut
să facem cât mai mari reduceri posibile.
Desigur că oricând şi oriunde se pot face reduceri, dar în cazul de faţă orice redu‑
cere înseamnă o reducere a activităţii efective a Institutului.
Institutul a fost construit şi programul lui de activitate fixat pe baza unei subvenţii
de 300.000 RM. anual. Această subvenţie a fost redusă odată cu o treime, deşi o mare
parte din cheltuielile fixate, cum e de pildă chiria, fuseseră angajate pe cale contractu‑
ală şi nu mai puteau fi reduse. De asemenea, un număr de cheltuieli de întreţinere, de
administraţie etc., rămân fixe chiar în cazul când Institutul şi‑ar reduce oricât de mult
activitatea de propagandă culturală şi ştiinţifică. Reducerile pot privi înainte de toate
capitolul personal, unde ţinem să subliniem, odată mai mult, că atunci când Institutul
funcţiona în plin, cei 14 funcţionari al lui primeau în total (luna iunie) suma de 9.110
RM., ceea ce reprezenta mai puţin decât salariul efectiv primit de cei patru ataşaţi
culturali şi de presă de pe lângă Legaţia din Berlin. S‑ar mai putea face economii la
capitolul publicaţii, unde am fost siliţi să renunţăm la finanţarea unei serii de tradu‑
ceri. Făcând reduceri mari la capitolul primiri şi recepţii făcute în cinstea personalităţii
culturale române aflătoare în Germania şi la organizarea de conferinţe legate de chel‑
tuieli de deplasare, precum şi la completarea bibliotecii, care a ajuns foarte mult cer‑
cetată, şi la continuarea cartotecii centrale asupra publicaţiilor privitoare la România
aflate în bibliotecile din Berlin etc., etc., am renunţat tocmai la împlinirea unora din
scopurile esenţiale ale Institutului. În asemenea condiţii, nu socotim că în bugetul
deja redus cu o treime al acestui Institut se mai pot face economii sănătoase. De aceea,
în cazul când socotiţi că pentru trimestrul ianuarie‑aprilie 1942 o reducere a subven‑
ţiei Institutului Român din Germania este absolut necesară echilibrării bugetului
statului român, vă rog să hotărâţi d‑voastră care este această reducere, eu neputând
să‑mi iau răspunderea. Îmi iau voie însă a vă atrage atenţia că cu asemenea subvenţie
redusă Institutul ar fi pus în inferioritate faţă de institutele similare care şi‑au înteţit
propaganda, adesea ostilă nouă, pe măsură ce prestigiul poporului român creşte în
Germania – şi Institutul nostru ar vegeta încă trei luni pierzându‑şi un timp deosebit
de preţios.
În tot cazul vă rog să dispuneţi ca subvenţia să fie trimisă la timp, pentru ca să nu
fim puşi în situaţia penibilă de a face datorii în ţară străină şi în loc de propagandă să
facem astfel înşine cea mai dăunătoare contrapropagandă.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea deosebitei mele consideraţii.
Sextil Puşcariu

[Rezoluţie: „Dl. secretar general este rugat a studia oportunitatea (?) reducerii despre care se
vorbeşte în finalul raportului. În orice caz, trebuie să se dea un răspuns prompt în această pri‑
vinţă”.]
119

Ahornallee 22–24
11 decembrie 1941
Domniei Sale, Domnului Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor,

Bucureşti, str. Spiru Haret
Domnule Ministru,
În referire la adresa dvs. nr. 243.627 din 14 oct. 1941, avem onoare a vă ruga să
binevoiţi a găsi o posibilitate de a ordonanţa din fondul ce‑l veţi crede necesar, până
la 1 aprilie 1942 în continuare, bursa studenţilor români aflaţi la studii în Germania.
Vă facem această rugăminte deoarece unii dintre ei, sosiţi prea târziu în Germania,
nu s‑au putut înscrie în semestrul de vară, iar dacă nu li se prelungeşte bursa ar
însemna să nu poată beneficia nici de semestrul de iarnă, care se termină la 28 martie
1942.
De altfel dvs., prin adresa la care ne referim, aţi menţionat că pe intervalul 1 ianu‑
arie–1 aprilie 1942 veţi căuta posibilitatea ordonanţării burselor din alt fond.
Primiţi vă rog, domnule ministru, asigurarea stimei mele.
Sextil Puşcariu

dos. 1088/1941, f. 127)
120
20 decembrie 1941
EC/MVC
REFERAT
Luând contact cu dl. prof. Vintilă Mihăilescu, directorul Învăţământului Superior,

în privinţa proiectelor Ministerului Educaţiei Naţionale asupra lectoratelor româ‑
neşti în străinătate, d‑sa mi‑a comunicat următoarele:
1) Ministerul Educaţiei Naţionale a avut prevăzute în bugetul anului 1940–1941

următoarele institute şi lectorate în străinătate:
Germania – 24 lectorate,
Italia – 1 institut (Școala Română din Roma),
5 lectorate,
Franţa – 1 institut (Școala Română din Franţa),
2 lectorate,
Lista detaliată a acestor institute şi lectorate, cu salariile respective, este redată în
anexa no. 1.
2) În privinţa creării de noi lectorate în străinătate, dl. prof. Vintilă Mihăilescu
mi‑a comunicat că dl. Ministru al Educaţiei Naţionale a iscălit decretul de înfiinţare
a următoarelor 7 lectorate:
1. Viena
2. München
3. Heidelberg
4. Frankfurt a. M.
5. Köln
6. Breslau
7. Praga
În ceea ce priveşte numirea titularilor la aceste lectorate, se aşteaptă de la dl. prof.
Sextil Puşcariu recomandarea persoanelor, pe care d‑sa le crede potrivite.
3) Din conversaţia avută cu dl. prof. Vintilă Mihăilescu, rezultă că Ministerul
Educaţiei Naţionale nu are pregătit încă un sistem de reorganizare a învăţământu‑
lui românesc în străinătate, atenţia Ministerului fiind deocamdată îndreptată asupra
reglementării situaţiei studenţilor români în străinătate. Nici în această privinţă nu
s‑a realizat nimic precis, singura inovaţie fiind constituită de un raport al d‑lui gene‑
ral Radu Rosetti, fost ministru al Educaţiei Naţionale, către dl. mareşal I. Antonescu,
prin care se propune ca exercitarea controlului studenţilor români în străinătate să fie
trecută pe seama institutelor româneşti din ţările respective.
4) În privinţa sistemului de recrutare a lectorilor, pentru lectoratele recent înfiin‑
ţate în Germania, s‑a adoptat sistemul recomandărilor[1].
Referent
[Indescifrabil]
[1] Pentru maniera recrutării lectorilor destinaţi străinătăţii şi lista acestora vezi Arh.
St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 2500/1943, f. 313–314, 336–339.

121
No. 27
12 ianuarie 1942
Stimate Domnule Badea,
În legătură cu convorbirea avută ieri îţi trimit scrisorile către domnul guvernator,
domnul Stoicescu, împreună cu două broşurele, dintre care una pentru dl. vice‑guver‑
nator şi alta pentru d‑ta. Ți‑aş fi foarte îndatorat dacă i‑ai expune d‑lui Stoicescu şi
verbal necesitatea de a cumpăra casa. S‑ar putea ca în împrejurările actuale, când sta‑
tul german datoreşte României (şi deci şi Băncii Naţionale) sume atât de mari, să nu
fie prea greu a se găsi cele vreo 600.000 de RM, care ar reprezenta preţul întregului
imobil.
Ne‑ai face o mare plăcere dacă ai rămânea până sâmbătă la recepţia dată la Institut
în cinstea d‑lui Djuvara[1] şi, în tot cazul, dacă înainte de plecare te‑aş mai putea
vedea.
Cu cele mai bune sentimente al d‑tale,
Sextil Puşcariu

Inv. 3407, dos. 1, f. 56)
[1] Mircea Djuvara (1886–1944) era din 1931 profesor de Teoria generală a dreptului cu apli‑
caţie la dreptul public în cadrul Universităţii din Bucureşti. Tot aici absolvise Facultatea
de drept şi pe cea de filosofie, pentru ca apoi să urmeze cursuri de specializare în Franţa şi
Germania, susţinându‑şi doctoratul la Paris în 1913. După primul război mondial devine
conferenţiar (în 1920), predând Enciclopedia şi Filosofia dreptului, practică avocatura şi
se implică în politica activă, fiind în câteva rânduri ales deputat. A fost ministru secretar
de stat la Justiţie. Pentru conferinţele lui în Germania la începutul anului 1942 vezi Arh.
St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1083/1941, f. 265; dos. 1381/1982, f. 48–49
(Raportul consulului general la Viena despre conferinţa lui Mircea Djuvara); asupra cari‑
erei: Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Rectorat, dos. 7/1930, f. 117, 122–
123; dos. 14/1939, f. 255–262; dos. 18/1944, f. 346–353 ş.a.
122
19 ianuarie 1942
Iubite coleg[1],
Abia astăzi ajung să răspund la scrisoarea de la 4 ian. adusă mie de dl. Rebreanu[2],
căci informaţiile pe care mi le ceri n‑au putut fi luate imediat. În ceea ce priveşte
pe profesorii germani de care mă întrebi, dl. Gildemeister conduce secţia primă
a Institutului „Robert Koch”[3], iar dl. Haagen secţia X (Gewebezüchtung und
Tumorforschung)[4]. Desigur că amândoi se vor bucura să te poată primi la Berlin.
Totuşi ar fi bine să‑i întrebi în scris, căci în împrejurările actuale mulţi din germanii
la posturi conducătoare lipsesc vremelnic din Berlin. Despre profesorul Paschen[5]
n‑am putut afla nimic. S‑ar putea să fie la Hamburg. O conferinţă la institut nu e
posibilă, deoarece programul conferinţelor este fixat şi deoarece nu suntem siguri
că‑l vom putea executa, din cauza nesiguranţei bugetare în care ne găsim. Am sondat
terenul dacă ar fi posibil ca să cânte d‑na Any la Berlin[6]. Cu regret trebuie să spun
că răspunsurile au fost sau negative sau atât de evazive încât trebuie interpretate ca
negative. Numai în cadrul Operei Române, care probabil va da una sau două repre‑
zentaţii la Berlin, ar putea să i se dea unul din rolurile principale.
Mulţumesc pentru ştirile de la Sibiu – la care mă gândesc adesea – şi pentru ură‑
rile cu ocazia anului nou, pe care le întorc din toată inima.
Cu cele mai alese sentimente prieteneşti şi cu sărutări de mâini pentru d‑na Any,
al d‑tale,
Sextil Puşcariu

Inv. 3407, dos. 5, f. 46)
[1] Scrisoare adresată lui Titu Vasiliu (1885–1961). Acesta absolvise Facultatea de Medicină
din Bucureşti în 1909 (de fapt Institutul medico‑militar), devenind imediat asistentul lui
Victor Babeş, între 1914 şi 1916 urmând cursuri de specializare la Berlin şi Freiburg. A ocu‑
pat catedra de Anatomie patologică de la Cluj încă din 1919, iar după pensionare (în 1947)
a devenit şef de laborator la Institutul oncologic.
[2] Liviu Rebreanu (1885–1944), unul din cei mai importanţi scriitori români, care în februarie
1941 fusese numit director general al Teatrelor naţionale, operelor române şi spectacolelor
(cf. „Monitorul Oficial” din 12 februarie 1941), în locul lui Radu Gyr, destituit în urma rebe‑
liunii legionare. În ianuarie 1942, Rebreanu va participa la un turneu de conferinţe prin
mai multe oraşe ale celui de‑al Treilea Reich, precum Berlin, München, Leipzig, Dresda,
Viena ş.a. În perioada aceasta, romancierul a luat parte frecvent la activităţile Institutului
German din Bucureşti, aspect evidenţiat atât de presa bucureşteană a anilor 1940–1943, cât
şi de jurnalul său (vezi pentru 1940, Liviu Rebreanu, Jurnal, II, ed. Puia‑Florica Rebreanu şi
N. Gheran, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984; din nefericire, excelenta monografie dedicată de
Niculae Gheran lui Liviu Rebreanu s‑a oprit în pragul anilor 30, apărând doar două volume,
în 1986 şi 1989).
[3] Eugen Gildemeister (1878–1945) era un bacteriolog german care, după ce a lucrat la insti‑
tutele de igienă din Breslau şi Poznan, apoi la Departamentul de Sănătate din Berlin (unde
a fost director al secţiei de bacteriologie), a devenit în 1935 preşedinte adjunct, iar în 1941
preşedinte al Institutului „Robert Koch”. Din această calitate, a instrumentat utilizarea
deţinuţilor din lagăre pentru experimente medicale. Preocupat de descoperirea unui vac‑
cin împotriva tifosului, Gildemeister însuşi a făcut experimente pe deţinuţii din lagărul
de concentrare Buchenwald, sute dintre aceştia pierzându‑şi viaţa ca urmare a infestă‑
rii cu tifos. Profesor al Universităţii din Berlin, a fost membru al Asociaţiei Profesorilor
Naţional‑Socialişti, precum şi membru al Asociaţiei Medicilor Naţional‑Socialişti.
S‑a înscris în 1938 în Partidul Nazist. După cucerirea Berlinului de către Armata Roşie,
Gildemeister s‑a sinucis. Pentru mai multe vezi Ernst Klee, Das Personenlexikon zum Dritten
Reich: Wer war was vor und nach 1945, Frankfurt am Main, Fischer Verlag, 2007, p. 184; Ernst
Klee, Auschwitz, die NS‑Medizin und ihre Opfer, Frankfurt am Main, Fischer Taschenbuch,
2001.
[4] Eugen Haagen (1898–1972) era un bacteriolog şi virolog german, angajat din 1926 la
Departamentul de Sănătate din Berlin, iar din 1933 la Institutul „Robert Koch”, unde a
condus din 1936 departamentul pentru cercetare experimentală a celulelor şi virusurilor.
A încercat, printre altele, să realizeze un vaccin împotriva tifosului, pentru activitatea
sa în această direcţie fiind nominalizat în 1936 la premiul Nobel. În perioada 1943–1944
Haagen a făcut experimente pe deţinuţii evrei şi romi din lagărele Natzweiler‑Struthof şi
Auschwitz. Între 1941–1944 a fost profesor al Universităţii din Strassbourg şi director al
Institutului de Igienă de aici. După război a fost supus mai multor anchete, devenind mar‑
tor al acuzării în procesul de la Nürnberg şi fiind condamnat, în 1954 la Lyon, la 20 de ani
de muncă silnică. Graţiat în 1955, şi‑a continuat cercetările în domeniul virologiei. Pentru
mai multe vezi Ernst Klee, Das Personenlexikon zum Dritten Reich: Wer war was vor und nach
1945, Frankfurt am Main, Fischer Verlag, 2007, p. 213; Ernst Klee, Auschwitz, die NS‑Medizin
und ihre Opfer, Frankfurt am Main, Fischer Taschenbuch, 2001.
[5] Friedrich Paschen (1865–1947) era un fizician german cunoscut pentru cercetările lui pri‑
vind descărcările electrice. A descoperit curba Paschen şi efectul Paschen‑Back. După stu‑
dii la Berlin şi Strassburg, a devenit asistent la Universitatea din Münster, apoi profesor la
Politehnica din Hanovra şi, din 1901, profesor al Universităţii din Tübingen. În perioada
1924–1933 a fost director al Institutului fizico‑tehnic din Braunschweig, iar din 1925 până
la moartea sa a fost profesor onorific la Universitatea din Berlin.
[6] Este vorba de Ana Vasiliu, născută Rozsa (1899–1987), care a studiat în adolescenţă la
Conservatorul din Milwaukee (SUA) vreme de opt ani, pentru a reveni în ţară în 1921, când
a devenit solistă a Operei române din Cluj. S‑a mai bucurat apoi de un stagiu la Milano (în
1925), unde va şi cânta pe scena La Scala în 1931, afirmându‑se ca o soprană mult apreciată.
123

Elbing, den 24 Januar 1942
Herrn Direktor Manoilescu

Als Anlage übersende ich Ihnen die Exposés der drei rumänischen Stücke, für die
ich ernsthaftes Interesse habe, und zwar: „Ion” von Rebreanu, „Titanic‑Walzer” von
Musatescu and „Spuck im Dorf” von Voiculescu.
Bei allen drei Werken würde es mich sehr interessieren, recht bald eine
Rohübersetzung in Händen zu haben. Es wäre wohl wichtig, dass Herr Prof. Puşcariu
oder Sie sich mit Herrn Tulescu in der Rumänischen Gesandtschaft in Verbindung
setzten, um von ihm die Rohübersetzungen der vier oder fünf Stücke zu erhalten, die
sich zurzeit noch in Händen von Herrn Dr. v. Naso (Staatstheater) befinden. Unter
diesen ist ja auch bereits eine Rohübersetzung des „Titanic‑Walzers”. Herr Dr. v.
Naso hat begreiflicherweise Hemmungen, mir die Manuskripte selbst zuzustellen,
sie müssen erst über die Rumänische Gesandtschaft gehen.
Ich persönlich bin der Meinung, dass „Titanic‑Walzer” für eine deutsche
Aufführung in Frage kommt. Herr v. Naso hatte wohl gewisse moralische Bedenken
hinsichtlich des Staatstheaters, dass ja mit seiner Wahl besonders vorsichtig sein
muss.
Den „Mann mit dem Klepper” habe ich gelesen. Das Stück ist sehr nett, aber ich
könnte mir von einem der oben erwähnten Werke noch eine bessere Bühnenwirkung
vorstellen. Ich korrespondiere gerade mit dem Verlag, ob noch Exemplare vorhanden
sind und ob der Übersetzer arisch ist.
Die Rohübersetzung des „Meister Manole” habe ich einem hiesigen Schreibinstitut
übergeben und schicke Ihnen, wie ich Herrn Professor versprach, zwei Exemplare,
sobald sie hergestellt sind.
Mit Herrn Professor Clemens Krauss habe ich inzwischen einen Briefwechsel
über die „Napasta” aufgenommen.
Mit vorzüglicher Hochachtung,
Ich ergebener,
Walter Falk
[Trad u c e re]

Elbing, 24 ianuarie 1942
Domnului Director Manoilescu

Vă trimit ca anexă sinopsele celor trei piese româneşti pentru care am un interes
serios, şi anume: „Ion” de Rebreanu, „Titanic‑Vals” de Muşatescu[1] şi „Spuck im
Dorf” de Voiculescu[2].
Aş fi foarte interesat să primesc cât mai repede traducerea brută a tuturor celor
trei lucrări. Ar fi foarte important ca domnul profesor Puşcariu sau dumneavoastră
să luaţi legătura cu domnul Tulescu la Ambasada României, pentru a obţine de la el
traducerile brute ale celor patru sau cinci piese care se află în acest moment în mâinile
domnului dr. v. Naso (Teatrul de Stat)[3]. Printre acestea se află deja o traducere a
piesei „Titanic‑Vals”. În mod evident, domnul dr. v. Naso are reticenţe în a‑mi preda
personal manuscrisele, ele trebuie să treacă mai întâi pe la Legaţia românească.
Personal, sunt de părere că piesa „Titanic‑Vals” este potrivită pentru o interpre‑
tare germană. Domnul v. Naso a avut probabil unele îndoieli de ordin moral faţă de
teatrul de stat, căci el trebuie să fie, într‑adevăr, deosebit de atent cu alegerea lui.
Am citit „Omul cu mârţoaga”. Piesa este foarte frumoasă, însă mi‑aş putea închi‑
pui un mai bun efect de scenă al uneia dintre lucrările menţionate mai sus. Sunt în
prezent în contact cu editorul pentru a afla dacă mai sunt exemplare disponibile şi
dacă traducătorul este arian.
Am predat traducerea brută a „Meşterului Manole” la un institut literar local şi vă
trimit, aşa cum i‑am promis domnului profesor, imediat ce va fi gata, două exemplare.
Între timp, am făcut schimb de corespondenţă cu domnul profesor Clemens
Krauss[4] cu privire la „Năpasta”.
Cu deosebită consideraţie,
Al dumneavoastră devotat,
Walter Falk

[1] Tudor Muşatescu (1903–1970) s‑a afirmat ca dramaturg şi umorist român, absolvent al
facultăţilor de litere şi drept, ale cărui comedii s‑au bucurat de traduceri şi reprezentări în
străinătate, în cel puţin zece limbi, printre care germană, franceză, italiană, engleză, rusă,
poloneză etc. La vremea respectivă, Muşatescu era la conducerea Teatrului din Sărindar, iar
în 1943–1944 va fi la cârma Teatrului „Colorado”, ambele din capitală.
[2] Vasile Voiculescu (1884–1963), medic şi scriitor, sedus de gândirismul promovat în epocă,
ceea ce l‑a făcut să împărtăşească în parte idealurile mişcării legionare. În 1941, Voiculescu
tocmai primise premiul naţional pentru poezie. Vezi asupra lui Florentin Popescu, Pe
urmele lui Vasile Voiculescu, Bucureşti, Edit. Sport‑Turism, 1984; Marius Oprea, Adevărata
călătorie a lui Zahei V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2008.
[3] Este vorba de Eckart von Naso (1888–1976), un aristocrat german cu studii juridice şi cu un
doctorat în drept, care şi‑a dedicat însă viaţa dramaturgiei şi regiei de teatru. În perioada
1931–1945 a activat în cadrul Teatrului de Stat din Berlin. De altfel, imediat după preluarea
puterii de către Hitler a devenit membru al Partidului Nazist, fiind unul dintre cei 88 de
scriitori care au semnat, în octombrie 1933, aşa‑numitul „Angajament al adepţilor loiali lui
Adolf Hitler”. După 1945 a fost scriitor liber profesionist.
[4] Clemens Krauss (1893–1954) studiase la Conservatorul din Viena, activând în mai multe
oraşe din Germania şi Austria, fiind cel care a inaugurat tradiţia concertelor de Anul Nou
ale Filarmonicii din Viena (la 31 decembrie 1939). Krauss era căsătorit cu soprana Viorica
Ursuleac (vezi infra). Deşi pare să fi fost în graţiile naziştilor, acesta a ajutat împreună cu
soţia sa mai mulţi evrei pentru a părăsi Germania acelor ani.
124

Ahornallee 22–24
26 ianuarie 1942

Bucureşti
Domnule ministru,
În conformitate cu instrucţiunile ce am primit verbal prin dl. secretar general

Bădăuţă, vă aducem alăturat la cunoştinţă programul nostru de activitate pe trimes‑
trul în curs. Acest program a fost întocmit ţinându‑se seamă de dorinţa d‑voastră
ca activitatea Institutului să se îndrepte cât mai mult în conformitate cu nevoile
momentului, spre o acţiune cu efect imediat.
Ținem să reamintim că şi până acum Institutul a dat o mare importanţă tutu‑
ror manifestaţiilor actuale şi că – mai ales – chiar cu prilejul unor manifestaţii apa‑
rent pur științifice, cum au fost unele conferinţe de specialitate, adunarea în cadrul
Institutului a unui mare număr de personalităţi germane a fost totdeauna prilejul
nostru pentru discuţii şi informaţii de cea mai strictă actualitate.
D‑nii Ioan Lupaş, profesor universitar şi membru al Academiei Române, Liviu
Rebreanu, directorul Teatrelor şi membru al Academiei Române, dl. Mircea Djuvara,
profesor universitar şi fost ministru, care au ţinut conferinţe la Berlin şi au luat

parte la recepţii organizate de Institut, vă pot da cele mai autentice informaţii despre
această latură a activităţii noastre. Vom aminti aici numai în cifre o parte din activita‑
tea cu efecte imediate a Institutului:
– 16 conferinţe s‑au ţinut prin îngrijirea Institutului sau cu concursul său, dintre
care 8 în localul Institutului.
– Peste 700 personalităţi ale lumii germane au luat parte la recepţii sau mese
date de Institut, dându‑se prilejul să cunoască pe români şi punându‑se la dispoziţie
material de propagandă.
– Stăm în legătură permanentă cu vreo 20 reviste germane şi cu şase mari case de
editură.
– 63 de studii şi articole au fost scrise de români prin îngrijirea Institutului pentru
revistele germane, din care s‑au cules şi corectat până acum peste 400 pagini.
– 8 cărţi asupra României sau de traduceri în limba română sunt în curs de apari‑
ţie, din care la trei facem acum corecturile de tipar.
– 16 piese de teatru româneşti au fost traduse sau prezentate într‑un rezumat la
diferiţi directori de teatru germani.
Pentru a înlesni cunoaşterea operei „Năpasta” şi adaptarea ei pentru scenele ger‑
mane, am obţinut trimiterea în ţară a unui director de operă, care a ascultat opera la
Timişoara.
– peste 2000 de lucrări şi broşuri de propagandă au fost distribuite.
Institutul a luat parte la 63 manifestaţii culturale germane din Berlin şi provincie,
începând cu adunările academiilor şi terminând cu modeste serbări studenţeşti.
În sute de cazuri am dat autorităţilor germane, marilor întreprinderi bancare şi
industriale, revistelor şi ziarelor, precum şi cercetătorilor izolaţi, informaţii în chesti‑
uni de detaliu asupra unor probleme româneşti. Amintim numai bogatul material cu
privire la Transnistria pe care l‑am pus la dispoziţia Ministerului Afacerilor Străine
german, înainte de intrarea în război cu Rusia, sau materialul analog privitor la româ‑
nii din Serbia. Pentru a putea face faţă acestor cereri atât de variate, am adunat o
bibliotecă de peste 5.000 volume româneşti şi despre România şi am identificat şi
scos în fişe cărţile privitoare la România din principalele biblioteci publice din Berlin.
Institutului pentru studiul străinătăţii i‑am pus la dispoziţie legile recente pentru o
mare lucrare. Câtorva tineri ce pregătesc lucrări de doctorat despre România, le‑am
dat materialul bibliografic şi documentar. Am revăzut în manuscris lucrări des‑
pre România ale unor învăţaţi germani, completându‑le cu material nou şi propu‑
nându‑le schimbări în text, acceptate toate.
Prin toate aceste mijloace am realizat ca Institutul să se facă cunoscut la cele mai
multe autorităţi germane care apelează zilnic la serviciile sale, în loc să apeleze, ca
de multe ori până acum, la Institutul Maghiar, chiar pentru informaţii privitoare la
România.
În trimestrul în curs, în afară de continuarea şi dezvoltarea acestei activităţi, pre‑
cum şi a celorlalte acţiuni ale Institutului, vom căuta să intensificăm mai ales legătu‑
rile noastre cu referenţii pentru România din ministere şi de la marile bănci şi între‑
prinderi. Aceştia joacă un rol hotărâtor în ceea ce priveşte ţara noastră, deoarece în
baza rapoartelor aprobate succesiv de forurile superioare, se iau cele mai importante
hotărâri.
Am organizat de asemeni pentru ziua de 14 februarie o conferinţă a d‑lui
Hielscher[1], autorul cunoscutului album de fotografii din România. Chiar de
pe acum, cu două săptămâni înainte de conferinţă, toate cele 700 de locuri dispo‑
nibile au fost vândute. Am organizat de asemenea o seară muzicală în februarie în
cadrul Institutului, pentru a prezenta criticilor muzicali germani pe pianistul român
Lipatti[2]. În cursul lunii martie va ţine o conferinţă la Institut asupra literaturii
populare române dl. Hauswirt. Conferinţa va fi însoţită de citirea unor poezii popu‑
lare traduse în limba germană din volumul aflat în curs de pregătire.
Cursurile de limba română ce se ţin la institut au fost dublate, funcţionând acum
un curs pentru începători şi unul pentru avansaţi.
Cu sprijinul institutului, studenţii români din Berlin au înfiinţat un cor, au dat
pentru camarazii lor germani două serbări româneşti mult apreciate şi vor da în cur‑
sul lunii martie o a treia.
Afară de aceasta, o mare parte din activitatea personalului redus de care dispunem
acum va fi absorbită de întemeierea noii reviste în limba germană, care va lua fiinţă
conform indicaţiilor d‑voastră. Nu insistăm aici în examinarea problemelor indicate
de apariţia revistei, deoarece ne‑am luat libertatea să facem aceasta într‑un raport
special detaliat.
Încheind acest program prezentat în rezumat, ne permitem a sublinia încă o dată
că urmând indicaţiile date de dl. vice‑preşedinte al Consiliului, Institutul nostru şi‑a
îndreptat în ultimul timp activitatea mai ales în domeniul propagandei imediate, aşa
cum credem că se poate vedea şi din cele de mai sus. Urmând noile indicaţii date de
dl. secretar general, vom intensifica şi mai mult acest fel de activitate.
Regretăm că suntem nevoiţi a aminti încă o dată mai mult că activitatea de orice
fel a Institutului nostru este stânjenită în mare măsură prin neplata la termen a sub‑
venţiei datorată, aşa încât şi activitatea noastră viitoare este din nefericire în funcţie
de remiterea cât mai urgentă a sumei de cca. 20.000 de mărci pe care o datorăm pen‑
tru cheltuielile făcute până la 31 decembrie, cât şi a subvenţiei pe trimestrul în curs.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea deosebitei mele consideraţii.
Sextil Puşcariu

Contabilitate, dos. 338/1941–1944, f. 10–13; o copie şi în Ibidem,
dos. 225/1941–1942, f. 297–299)
[Rezoluţie: „Până la reorganizarea Institutului conform dipoziţiunilor date nu se va face nici o

nouă activitate”. Semnat: M. Antonescu]
[1] Kurt Hielscher (1881–1948) era un fotograf german care a călătorit prin Europa şi a publi‑
cat, în anii 20–30 ai veacului trecut, mai multe albume cu fotografii surprinzând peisaje şi
arhitectură din diverse ţări, precum Spania, Italia, ţările balcanice. În 1933 a apărut la Leipzig
albumul Rumänien. Landschaft, Bauten, Volksleben (România. Peisaje, clădiri, viaţă populară).
[2] Dinu Lipatti (1917–1950) a fost unul din cei mai apreciaţi pianişti români, cu studii muzi‑
cale la Bucureşti şi Paris (alături de fratele său Valentin). La începutul războiului mondial,
Lipatti a rămas în ţară, fiind prezent în numeroase recitaluri de pian, singur sau alături de
George Enescu. Părăseşte definitiv România în 1943, stabilindu‑se ulterior în Elveţia, ocu‑
pând un post de profesor la Conservatorul din Geneva.
125

Direcţia Cabinetului şi a Cifrului
Înregistrată la nr. 688
Din 3 februarie 1942
Telegramă Descifrată
Legaţiunea din Berlin
55/42449 data 2/II orele 21:10 1942
Externe. Bucureşti
Ieri s‑a făcut instalarea noului paroh al comunităţii române ortodoxe din Berlin.
Liturghia a fost celebrată de fostul şi noul paroh. Cuvântările de ocaziune au fost
rostite de mine, de profesorul Sextil Puşcariu, cât şi de fostul paroh, Vâşcan[1], şi cel
nou sosit, Vasiloschi[2].
La sfârşitul solemnităţii a luat apoi cuvântul, spontan şi în afară de program, fos‑
tul cântăreţ, studentul Constantin Zaharia, care răspunzând apelului la unire făcut
de părintele Vasiloschi, a declarat că „tineretul” de aici va răspunde la acest apel dacă
drepturile sale vor fi înţelese şi dacă „se vor deschide porţile temniţelor”.
Bossy
55/42449

vol. 131/1933‑august 1942, f. 235)
[1] Parohia Ortodoxă Română din Berlin fusese recunoscută prin Decretul‑Lege nr. 3281/1
decembrie 1941, după ce fundamentele ei au fost puse de Ștefan Palaghiţă încă din toamna
lui 1940, iar Arhiepiscopia Bucureştiului numise la 10 octombrie 1940 pe Andrei Vâşcan să
oficieze aici. Acesta slujise vreme de 11 ani ca preot într‑un sat din Basarabia (în jud. Orhei),
iar mult după război, aflat în ţară, a fost arestat în 1959 pentru vechea lui apartenenţă la
mişcarea legionară, fiind eliberat în 1964.
[2] Emilian Vasiloschi (1886–1866) va fi ajutat în activitatea lui de doi doctoranzi în teologie
aflaţi la Berlin în acea epocă (Teodor Bodogae şi Ioan Struc), cărora li s‑a alăturat şi Sergiu
Celibidache, aflat la studii în capitala celui de‑al Treilea Reich, care s‑a ocupat de corul paro‑
hiei. După război, Vasiloschi şi‑a continuat activitatea în Germania până la sfârşitul vieţii.
126
Corpul Detectivilor 25 februarie 1942

Grupa III‑a
I.R.O.
Din cercurile delegaţiei germane suntem informaţi că dl. Grigore Manoilescu,

directorul Institutului Român de la Berlin, în fiecare săptămână ia contact cu condu‑
cătorii legionarilor refugiaţi în Reich, pe care îi informează asupra stărilor de lucruri
din ţară.
127
Dr. O. Nesse
Leiter der Zweigniederlassung Berlin
der Firma Carl Zeiss Jena
Berlin NW 7, den 26 Febr. 1942
Karlstrasse 39
Telefon 423431
An den Präsidenten des Rumänischen Institutes
Herr Professor Sextil Puşcariu
Sehr geehrter Herr Präsident!
Der Unterzeichnete möchte Ihnen noch einmal für die liebenswürdige Einladung
zu dem gestrigen Empfang anläßlich der Anwesenheit seiner Magnifizenz, der Herrn
Professor Dr. Hulubei, seinen ergebensten Dank aussprechen. Es war ein ganz beson‑
ders anregender Nachmittag, an dem teilnehmen zu können ich mich sehr gefreut habe.
Ganz besonders dankbar bin ich jedoch Ihnen für die liebenswürdigen Hinweise
auf die wundervollen Teppicherzeugnisse Ihres Landes, die Sie mir in so freundlicher
Weise zeigten und die mich außerordentlich interessierten. Hoffentlich werden die
zukünftigen Zeiten es erlauben, diese schönen Repräsentanten der alten Volkskunst
Ihres Landes auch in Deutschland in größerem Maßstabe einzuführen.
Meine Firma hatte in lerzter Zeit des öfteren Gelegenheit, rumänische

Wissenschaftler in unserem Jenaer Werk zu begrüßen und dort mit den neuesten
optisch‑wissenschaftlichen Instrumenten vertraut machen zu können. Auch seine
Magnifizenz, Herrn Professor Hulubei, erwarten wir dort in den nächsten Tagen. Ich
möchte die Gelegenheit benutzen, auch Sie, sehr geehrter Herr Präsident, zu bitten,
falls Sie Ihre Wege einmal in die Nähe Jenas führen sollten, nicht zu versäumen, unse‑
rem Werke einen Besuch abzustatten. Wenngleich auch unsere Arbeitsrichtung nicht
unmittelbar in das Gebiet der von Ihnen vertretenen Disziplinen fällt, so zweifeln wir
doch nicht daran, daß ein derartiger Besuch zu einer Vertiefung der Beziehungen zwi‑
schen den Wissenschaftlern Ihres Landes und unserer Firma beitragen wird, die wir
angesichts der Freundschaft zwischen unseren beiden Nationen auf das Freudigste
begrüßen würden. Ich hoffe gern, daß Sie vielleicht in Zukunft einmal Gelegenheit
finden werden, meiner Bitte zu entsprechen.
Mit vorzüglicher Hochachtung zeichne ich als
Ich sehr ergebener

O. Nesse
[Trad u c e re]
Dr. O. Nesse
Director al filialei din Berlin
a Firmei Carl Zeiss Jena[1]
Berlin NW 7, 26 febr. 1942
Karlstrasse 39
Telefon 423431
Către Preşedintele Institutului Român
Domnul Profesor Sextil Puşcariu
Stimate Domnule Preşedinte!
Subsemnatul doreşte să vă adreseze din nou cele mai sincere mulţumiri pentru
amabila invitaţie de a participa la recepţia de ieri, cu ocazia prezenţei excelenţei sale,
domnul profesor Hulubei. A fost o după‑amiază deosebit de tonică, la care m‑am
bucurat foarte mult să pot lua parte.
Deosebit de recunoscător vă sunt însă pentru interesantele referinţe la minunatele
covoare din ţara dumneavoastră, pe care mi le‑aţi arătat într‑un mod atât de prietenos
şi care m‑au interesat în mod special. Sper că viitorul va permite ca aceste frumoase
reprezentante ale vechii arte populare din ţara dumneavoastră să fie introduse pe o
scară mai largă şi în Germania.
În ultima perioadă, compania mea a avut adeseori ocazia să primească oameni de
ştiinţă români la fabrica noastră din Jena şi să îi familiarizeze acolo cu cele mai recente
instrumente optice ştiinţifice. Îl aşteptăm acolo, în următoarele zile, şi pe excelenţa sa,
domnul profesor Hulubei. Aş dori să profit de ocazie să vă rog şi pe dumneavoastră,

stimate domnule preşedinte, dacă veţi ajunge cândva în apropierea Jenei, să ne faceţi
o vizită la fabrica noastră. Deşi munca noastră nu se încadrează exact în domeniul
disciplinelor pe care le reprezentaţi, nu ne îndoim că o astfel de vizită va contribui la
aprofundarea relaţiei dintre oamenii de ştiinţă din ţara dumneavoastră şi compania
noastră, pe care am fi cei mai fericiţi să o încurajăm în virtutea prieteniei dintre naţi‑
unile noastre. Sper că veţi găsi, poate, în viitor ocazia de a răspunde rugăminţii mele.
Cu deosebită consideraţie semnez
O. Nesse

[1] Era o companie ce producea sisteme optice, fondată încă din 1846 la Jena de cel ce‑i dăduse
numele, în perioada regimului nazist intrând în programul „Zwangsarbeit” de utilizare a
muncii forţate.
128
Frankenberg, am 27.2.42
An den Leiter des Rumänischen Instituts, Berlin
Auf eine Anfrage hin teilt mir das Mitteleuropa‑Institut, Dresden, mit, dass Sie mir
beim Bezug Rumänischer Zeitungen behilflich sein könnten. Ich habe im Weltkriege
Rumänisch gelernt, bei Prof. Weigand, Leipzig, promoviert und möchte nun meine
Kenntnisse nicht ganz einrosten lassen. Am liebsten wäre es mir, wenn ich eine illust‑
rierte Wochenzeitung regelmässig lessen könnte. Ich habe schon viele Versuche gemacht,
das zu erreichen. Aber überall bin ich abgewiesen worden. Ich wäre Ihnen zu grossem
Dank verpflichtet, wenn es Ihnen möglich wäre, etwas für mich zu tun. Gegebenenfalls
könnte mir auch ein rumänischer Briefwechsel nützen. In der Hoffnung auf eine güns‑
tige Antwort und mit vielen Dank für Ihre Mühe im voraus grüsse ich Sie mit
Heil Hitler!
Ergebenst,
Dr. Chalybaeus
Anschrift: Dr. phil. Chalybaeus

Frankenberg (Sachs)
Siedl. Lübelhöhe
[Trad u c e re]
Frankenberg, 27.2.42
Către Directorul Institutului Român, Berlin
Ca răspuns la o solicitare, Institutul Central European din Dresda mă informează

că mă puteţi ajuta în obţinerea unor ziare româneşti. Am învăţat limba română în
timpul războaielor mondiale, mi‑am trecut doctoratul cu prof. Weigand, Leipzig, iar
acum nu vreau să‑mi las cunoştinţele să ruginească complet. Aş prefera să pot citi
în mod regulat un ziar săptămânal ilustrat. Am făcut deja multe încercări pentru a
realiza acest lucru. Însă am fost respins peste tot. V‑aş fi foarte recunoscător dacă
aţi putea face ceva pentru mine. Eventual mi‑ar putea fi de folos să corespondez în
română. În speranţa unui răspuns favorabil şi cu multe mulţumiri anticipate pentru
efortul dumneavoastră, vă salut cu
Heil Hitler!
Cu stimă,
Dr. Chalybaeus
Adresa: Dr. phil. Chalybaeus
Frankenberg (Sachs)
Siedl. Lübelhöhe
[A n e x ă]
No. 173
6 martie 1942
Domniei Sale, Domnului Dr. Phil. Chalybaeus
Frankenberg
Mult Stimate Domnule Doctor!
Ca urmare la scrisoarea d‑voastră din 27.2.42, am onoarea a vă face cunoscut că am

intervenit să vi se trimită în mod regulat revista „Europa Nouă”, redactată în româ‑
neşte şi care apare la Berlin.
De asemenea am mijlocit să aveţi şi un schimb de corespondenţă în limba română,
dând adresa d‑voastră d‑lui dr‑phil. Găiseanu[1], care studiază în momentul de faţă
la Berlin.
Cred că ambele mijloace de exerciţii vă vor fi foarte utile pentru reîmprospătarea
cunoştinţelor româneşti.
Cu deosebită stimă,
p. Preşedinte
[Indescifrabil]
Inv. 3407, dos. 2, f. 1–2)
[1] Este vorba de Marin Găiseanu (1912–2002), absolvent al Facultăţii de Litere din Bucureşti şi
doctor cu o teză despre „Personalitatea estetică a lui Eminescu”, implicat în extremismul de
dreapta şi autor de versuri legionare (vezi Cântece legionare). Devine bursier Humboldt, con‑
text în care audiază cursuri ale lui Martin Heidegger. După război va avea de suferit datorită
înregimentării politice de extremă dreapta, fiind apoi profesor secundar la Piteşti. Mult mai
târziu, va traduce şi tipări teza de doctorat a lui Panait Cerna (din 1913) – pe care a găsit‑o la
Berlin – sub titlul: Lirica de idei. Disertație în vederea obţinerii titlului de doctor la Facultatea de
Filosofie a Universităţii din Leipzig, Bucureşti, Edit. Univers, 1974, 167 p. Alte două volume ale
sale (Verlaine – poeme saturniene şi Album zoologic) vor vedea lumina tiparului abia în 2001 (vezi
Aurel Sibiceanu, Glorioşii ani ai ratării. Profesorul Marin P. Găiseanu. Scurtă relatare despre un fost
bursier Humboldt, în „Argeş”, noiembrie 2014, p. 25).
129
Înregistrată la nr. 1109 din 28 februarie 1942
Telegramă cifrată
Romanoleg
Berlin
La telegrama domniei voastre nr. 86/42522.

Rog comunicaţi Ministrului Reichului pentru Instrucţie Publică că guvernul
român este de acord ca domnul profesor Puşcariu să ocupe temporar catedra de limbi
romanice.
În acelaşi timp vă rog exprimaţi mulţumirile guvernului român pentru activitatea
profesorului Gamillscheg la Bucureşti.
Vă rog de asemenea să cereţi domnului Puşcariu să vă supună propunerile de reor‑
ganizare a Institutului Român din Berlin, pentru ca să se poată dispune aprobarea
noului buget ce urmează a fi propus şi înaintat de domnia voastră.
Cu prilejul vizitei mele la Berlin v‑am rugat să vă ocupaţi de institut şi de organi‑
zarea studenţilor. Regret că până azi nu am primit nici o propunere din partea dom‑
niei voastre.
Mihai Antonescu
1109

vol. 131/1933‑august 1942, f. 243)
130
28 februarie 1942
Dragă Serra[1],
Prin dl. Ioan Guţia[2] am primit ieri scrisoarea d‑tale scrisă la 5 decembrie 1941.
Ea a deşteptat în sufletul meu atâtea amintiri scumpe încât ţin să‑ţi răspund imediat
şi să‑ţi mulţumesc pentru cuvintele de adevărată prietenie pe care mi le‑ai trimis.
De când ai părăsit Clujul s‑au întâmplat atât de multe lucruri încât pare că au trecut
decenii şi nu abia câţiva ani. Pe mine soarta şi dorinţa de a fi util ţării mele m‑au
adus la Berlin, unde am întemeiat un Institut de Cultură Român şi unde fac cursuri
de limba română la universitate. La vârsta mea – şi împrejurările prin care am trecut
n‑au contribuit ca să întineresc – munca continuă şi grea pe care trebuie s‑o prestez
începe să fie apăsătoare şi de multe ori mă apucă dorul de Muzeul Limbei Române şi
de prietenii pe care i‑am lăsat în ţară sau care au ajuns, ca d‑ta, în ţara lor de obârşie ...
Nu ştiu dacă ai primit de la Sibiu volumul I din limba română apărut după pleca‑
rea d‑tale[3]. Dl. Guţia îmi scrie că la îndemnul lui [Alfredo] Schaffini s‑a apucat el
împreună cu un domn Popescu să traducă în italieneşte şi crede că va fi publicat de un
editor italian. Nu ştiu dacă în baza vechii prietenii care ne leagă pot să te rog să citeşti
traducerea lor fie în manuscris sau în întâia corectură de tipar? Îmi dau seama de tim‑
pul preţios pe care l‑ai pierde cu lectura acestei traduceri, dar cartea mea poate ţi‑ar
evoca multe din problemele care ne‑au preocupat în şedinţele de la Muzeul Limbei
Române şi din conversaţiile particulare de natură lingvistică. Din partea mea aş fi
sigur că revăzută de d‑ta traducerea ar câştiga enorm de mult şi că în unele locuri ar
putea fi omise chiar unele greşeli strecurate în textul românesc. Profesorul [Heinrich]
Kuen din Erlangen a tradus‑o de curând în limba germană şi cu ocazia aceasta m‑am
convins că unele lucruri puteau să fie spuse mai clar sau mai just în cartea mea. Când
şi dacă voi mai ajunge să scriu şi celelalte trei volume menite să dea o sinteză asupra
limbii române e o chestiune care nu mai depinde de voinţa mea.
Din partea soţiei mele şi din partea Liei, care momentan face pe lectoriţa de limba
română la Berlin, primeşte te rog cele mai bune gânduri. Radu, care s‑a mutat la
Braşov, este acum chirurg într‑un spital de campanie pe frontul de sud[4]. Pentru
d‑na Serra[5] cele mai alese sentimente de la toţi ai mei şi de la prietenul d‑tale devo‑
tat,
Sextil Puşcariu

Inv. 3407, dos. 5, f. 20)
[1] Este vorba de Giandomenico Serra (1885–1958), licenţiat şi doctor al Universităţii din
Torino (1912), după care se specializează la Berna, sub direcţia lui Karl Jaberg, care de altfel
l‑a şi recomandat – împreună cu Matteo Bartoli – lui Sextil Puşcariu pentru a fi angajat
la Cluj ca lector de Limba şi literatura italiană (mai 1921), câteva luni mai apoi devenind
profesor suplinitor (din octombrie 1912) iar apoi titular, prin contract, din 1925, după ce la
finele lui 1924 solicitase cetăţenia română. De la 1 ianuarie 1940, Serra va deveni titularul
catedrei de Glottologie de la Facultatea de Litere a Universităţii din Cagliari (Italia), iar
mai târziu la Napoli. Vezi asupra lui Mariana Istrate, Un prieten al românilor: Giandomenico
Serra. Perioada clujeană, în „Dacoromania”, Cluj, s.n., III‑IV, 1998–1999, p. 155–157.
[2] Ioan Guţia a rămas după război în Italia, la Roma, la rândul său publicând Grammatica
romena moderna, Roma, Edit. Mario Bulzoni, 1967. De altfel, a tipărit mult în Italia, aducând
servicii reale culturii române. (Vezi şi Ioan Gutia, Le traduzioni d’opere litterarie romene in
italiană (1900–1989), con una bibliografia a cura di Ion Chiriţă, Roma, Edit. Mario Bulzoni,
1990).
[3] Se referă la Sextil Puşcariu, Limba română, vol. I, Privire generală, Bucureşti, Fundaţia pen‑
tru Literatură şi Artă, 1940, 457 p. Proiectată ca o lucrare în patru volume, din păcate nu au
văzut lumina tiparului decât două, celălalt, Rostirea, fiind publicat abia în 1959.
[4] Radu Puşcariu (1906–1978) era fiul lui Sextil Puşcariu, absolvise Facultatea de Medicină
din Cluj, tot aici ajungând şi asistent la Clinica chirurgicală (din 1936). Soţia lui Radu
Puşcariu, Maria, lucra la Muzeul Limbii Române din Cluj, având şi ea calitatea de asistent.
După arbitrajul de la Viena, Radu Puşcariu se va stabili la Braşov, practicând chirurgia la
Spitalul CFR, dar şi în Bran. Încă din tinereţe s‑a arătat pasionat de sculptură, luând lecţii
de altfel de la Romul Ladea, fiind prezent prin expoziţii mai ales prin anii 30.
[5] Este vorba de Maria (născută Preve, în 1888), profesoară, cu care se căsătorise pe 2 iulie
1913. Soţii Serra n‑au avut copii.
131
[Februarie 1942]
Domniei Sale, Domnului prof. Sextil Puşcariu,

Berlin
Domnule Preşedinte,
Terminându‑se primul ciclu de conferinţe asupra realizărilor Germaniei în dome‑

niul social, organizate pentru străini de dl. Regierungsrat Weber, din Ministerul
Muncii[1], la care am participat din îndemnul d‑voastră şi în timpul activităţii mele
la Institut, ţin să vă relatez următoarele:
În seara zilei de 27 februarie 1942 a avut loc o masă la Hotel Kaiserhof sub preşe‑
dinţia d‑lui ministru al muncii F. Seldte[2].
Cu această ocazie, dl. ministru Seldte a ţinut un discurs în care a accentuat impor‑
tanţa instituţiunilor sociale pentru ridicarea nivelului muncitorilor din toate statele
europene.
Conform unei ordini prestabilite a răspuns în numele tuturor străinilor un ucrai‑

nean, prezentând mulţumirile întregului grup de participanţi străini.
Totuşi locul de cinste a fost acordat României, întrucât din preseara acestei mese
fusesem solicitat de dl. Regierungsrat Weber să vorbesc separat în numele grupului
de participanţi români, iar la masă mi s‑a dat locul de onoare la dreapta ministrului
Muncii şi lângă subsecretarul de stat Luther din Ministerul de Externe[3]. La stânga
ministrului Muncii a fost aşezat un iranian.
Anexez textul discursului pe care l‑am rostit şi care a fost bine primit.
După masă au cântat cântece naţionale bulgarii, croaţii şi japonezii; am cântat şi
noi două cântece populare, iar dl. Braga a executat la pian un potpouriu de melodii
româneşti.
E. Bodea

Inv. 3407, dos. 1, f. 65)
[1] Ar putea fi Walter Weber (1899–1979), funcţionar şi diplomat german, fost consilier şi refe‑
rent la Ministerul Muncii. Din 1934 a lucrat şi în cadrul Ministerului de Externe german,
fiind detaşat la Londra, Oslo şi Lisabona, iar după război în Suedia şi Siria. Din 1945 a
fost activ în cadrul Biroului german pentru chestiuni de pace din Stuttgart, precum şi la
Ministerul de Externe al RFG din Bonn.
[2] Franz Seldte (1882–1947) fusese veteran al primului război mondial şi decorat cu ordinul
Crucea de Fier. Împreună cu alţi veterani, Seldte a înfiinţat în decembrie 1918 o organizaţie
paramilitară revizionistă, Stahlhelm. Susţinător al lui Adolf Hitler în momentul preluării
de către acesta a funcţiei de cancelar, Seldte a devenit Ministru al Muncii în noul guvern,
demnitate pe care o va deţine până în 1945. Înregimentându‑se în aprilie 1933 ca membru
al Partidului Nazist, Stahlhelm a fuzionat cu SA (Sturmabteilung), iar Seldte a primit titlul
de SA‑Obergruppenführer (general, cel mai mare grad din SA).
[3] Martin Luther (1895–1945) era un membru al Partidului Nazist şi al SA, care a ocupat între
1941–1943 funcţia de subsecretar de stat în Ministerul de Externe al celui de‑al Treilea
Reich, cu un rol important în deportarea şi exterminarea evreilor în timpul celui de‑al doi‑
lea război mondial. Luther a fost responsabil în special cu pregătirea din punct de vedere
diplomatic a deportării evreilor din ţările aliate sau cucerite de Germania nazistă, fiind unul
dintre cei 15 participanţi la Conferinţa de la Wannsee, unde naziştii au decis exterminarea
evreilor. Deoarece a complotat împotriva ministrului de externe Joachim von Ribbentrop,
Luther a fost internat în lagărul de concentrare Sachsenhausen, unde a beneficiat totuşi de
un regim preferenţial.
132
Elbing, den 2. März 1942

Herr Direktor Manoilescu
Als Anlage übersende ich Ihnen die auf Wunsch von Herrn Professor Puşcariu
angefertigten zwei Abschriften des Schauspieles „Meister Manole” von Blaga. Ich
habe das Originalmanuskript noch hier behalten, da ich in freien Stunden immer
daran arbeite, ein brauchbares, bühnengerechtes Deutsch zustandezubringen. Ich
persönlich bin der Meinung, dass diese Rohübersetzung auf einen anspruchsvollen
Dramaturgen in Deutschland nicht allzu günstig wirken wird, würde Ihnen also emp‑
fehlen, mit dem Ausleihen des Manuskriptes etwas vorsichtig zu sein, damit man
dem Bühnenweg des Stückes in Deutschland nicht schadet.
Vor einigen Tagen schickte mir Prof. Clemens Krauss den ihm überlassenen
Klavierauszug der „Napasta” zu und teilte mir gleichzeitig mit, „dass er keinen
einheitlichen Eindruck von dem Werk gewinnen könne”, er würde empfehlen,
dass man das Werk erst an einer mittleren Bühne ausprobieren möge. Ich fürchte,
dass in diesem Falle auch wohl der Umstand der (wenn auch nicht endgültigen)
Ablehnung in München auf den fehlenden deutschen Text oder überhaupt auf
die fehlende Bearbeitung zurückzuführen ist. Ich glaube, Sie deshalb im eigenen
Interesse des Werkes um etwas Geduld bitten zu müssen, bis ich einen konzent‑
rierten deutschen Text hergestellt habe, zu dem mich Herr Dragoiu in einem sehr
freundlichen, eingehenden Brief vom 9.2., der am 22. Februar bei mir einging, wie‑
derum autorisiert.
Übrigens wird es Sie interessieren, dass Her Dragoiu mich in dem erwähnten
Schreiben einlädt, im Herbst d. Jrs. als Gast in Timişoara die Oper „Enoch Arden”
von Ottmar Gerster zu inszenieren.
In absehbarer Zeit wird Herr Dragoiu Ihnen durch courier diplomatic Partitur
und Stimmen der Arie des Ion aus „Napasta” zusenden, die ich mir nach Elbing zu
übermitteln bitte. Ich hoffe, diese sehr schöne Arie wenn möglich noch in dieser
Konzertsaison in Elbing oder anderswo konzertmässig zur Aufführung bringen zu
können, – damit wäre denn auf die Oper „Napasta” einmal in Deutschland hingewie‑
sen und es wird mein späterer Schritt für dieses Werk vorbereitet.
Wie steht es mit den Manuskripten, die Herr Tulescu dem Dr. v. Naso zur Ansicht
zugesandt hatte? Ich glaube, der „Titanic‑Walzer” war auch dabei. Ich würde mich
aber für alle eingereichten Werke interessieren und bitte, falls Sie sie erhalten haben,
um Zusendung.
Übrigens habe ich vor einigen Tagen den „Verlorenen Brief” von Caragiale in einer
sehr freien deutschen Bearbeitung von Mite Kremnitz und Hermann Kienal gelesen,
ein grossartigen Stück, aber eine so starke Satire, dass dem heutigen Rumänien mit
einer Aufführung in Deutschland sicher nicht gedient wäre.
Indem ich Sie bitte, auch Herrn Professor Puşcariu meinen Gruss übermitteln zu
wollen, bin ich
Ihr seht ergebener

Walter Falk
[Trad u c e re]
Elbing, 2 martie 1942

Domnului Director Manoilescu
Vă trimit ca anexă, la cererea domnului profesor Puşcariu, două copii ale piesei
„Meşterul Manole” de Blaga. Am păstrat încă aici manuscrisul original deoarece
lucrez mereu în timpul liber pentru a o adapta într‑o germană potrivită pentru scenă.
Personal, cred că această traducere brută nu va mulţumi prea mult pe un dramaturg
exigent din Germania, prin urmare v‑aş recomanda să fiţi atenţi atunci când împru‑
mutaţi manuscrisul, astfel încât să nu dăuneze carierei scenice a piesei în Germania.
Cu câteva zile în urmă profesorul Clemens Krauss mi‑a trimis bucata pentru pian
a piesei „Năpasta” care i‑a fost lăsată lui şi m‑a informat „că el nu a putut obţine o
impresie de ansamblu a lucrării”, el ar recomanda ca piesa să fie mai întâi testată pe
o scenă de dimensiuni medii. Mi‑e teamă că şi în acest caz circumstanţa respingerii
din München (deşi nu finală) se datorează lipsei textului german sau chiar lipsei pre‑
lucrării piesei. De aceea, în interesul piesei, cred că va trebui să vă cer puţină răbdare,
până când voi realiza un text german concentrat, pentru care domnul Dragoiu mi‑a
dat din nou autorizaţie prin scrisoarea lui foarte prietenoasă din 9 februarie, care mie
mi‑a parvenit la 22 februarie.
Apropo, este de interes pentru dumneavoastră faptul că domnul Dragoi mă invită,
în scrisoarea menţionată, ca oaspete la Timişoara în toamna acestui an pentru a pune
în scenă opera „Enoch Arden” de Ottmar Gerster[1]?
În perioada următoare domnul Dragoi vă va trimite prin curier diplomatic par‑
titura şi vocile ariei lui Ion din „Napasta”, pe care vă rog să mi le transmiteţi la
Elbing. Sper să pot să pun în scenă această arie foarte frumoasă, dacă este posi‑
bil, chiar în acest sezon, în Elbing sau în altă parte – în felul acesta se va auzi în
Germania de opera „Năpasta” şi astfel se va pregăti următorul meu pas în privinţa

acestei lucrări.
Cum stă treaba cu manuscrisele pe care domnul Tulescu le‑a trimis domnului dr.
v. Naso să le vadă? Cred că printre ele era şi „Titanic Vals”. Eu aş fi însă interesat de
toate lucrările transmise şi vă rog, dacă le‑aţi primit, să mi le trimiteţi.
De altfel, acum câteva zile am citit „O scrisoare pierdută” de Caragiale într‑o adap‑
tare germană foarte liberă realizată de Mite Kremnitz şi Hermann Kienal, o piesă
grozavă, dar o satiră atât de puternică încât o reprezentaţie a acesteia în Germania cu
siguranţă nu i‑ar face niciun serviciu României de astăzi.
Rugându‑vă să transmiteţi salutările mele şi domnului profesor Puşcariu, rămân
Walter Falk

[1] Ottmar Gerster (1897–1969) era compozitor şi dirijor, agreat de regimul nazist, căruia i‑a
şi pus la dispoziţie câteva creaţii mobilizatoare. În anii războiului a concertat în mai multe
oraşe ale celui de‑al Treilea Reich, făcând şi o mică avere prin contractele cu regimul. După
război a trecut în zona sovietică, devenind profesor la Academia de Muzică din Weimar (în
1947), pentru ca din 1951 să treacă la Academia de Muzică „Mendelssohn” din Leipzig.
133
2. März 1942
Seiner Spektabilität Herrn Professor Dr. Grapow

Dekan der Philosophischen Fakultät der
Friedrich‑Wilhelm Universität, Berlin
Am 20. Februar 1942 verschied in der medizinischen Klinik der Charité nach
schwerer und langer Krankheit Dr. phil. Vasile Luță, Lektor für rumänische Sprache
und Literatur an der Friedrich‑Wilhelm‑Universität. Dr. phil. Vasile Luță wirkte in
dieser Eigenschaft seit dem 1. Oktober 1925 und betätigte sich für eine deutsch‑rumä‑
nische Annäherung noch in einer Zeit, als die Beziehungen zwischen Deutschland
und Rumänien nicht die besten waren.
Aus dem beiliegenden Zeugnis, dass Herr Professor Gamillscheg am 16. Januar
1937 ausstellte, ist das Bestreben Dr. Luțăs nach einem besseren Kennenlernen bei‑
der Länder ersichtlich.
Dr. Vasile Luță hinterlässt eine Witwe und vier unversorgte Kinder in Amter von
5 bis 11 Jahren.
Als Lektor erhielt Luță anfangs seinen Gehalt nur von der Berliner Universität. Im
rumänischen Staatshaushalt wurde erst ab 1. April 1937 auf Grund des obenerwähn‑
ten anliegenden Zeugnisses des Herrn Professor Gamillscheg Bezüge für das rumä‑
nische Lektorat an der Friedrich‑Wilhelm‑Universität bewilligt. Dem rumänischen
Pensionierungsgesezt nach sind nur Personen, die mindestens durch 10 Dienstjahre
für den Pensionsfond eingezahlt haben pensionsberechtigt. Da Dr. Vasile Luță als
Lektor keine vollen 5 Jahre lang die Beträge für den Pensionsfond in Abzug gebracht
wurden, kann die Familie in Rumänien weder auf ein Witwengehalt noch auf eine
Erziehungsbeihilfe für die Kinder rechnen.
Um jedoch der Witwe und den vier unversorgten Kindern eine Existenzmöglich‑
keit zu geben, bitte ich Eure Spektabilität für die Familie Dr. Luțăs, für die von Dr.
Luță geleistete wertvolle Tätigkeit zur Vertiefung der deutsch‑rumänischen Kultur‑
beziehungen, bei Herrn Reichsminister für Wissenschaft, Erziehung und Volksbil‑
dung um eine jährliche Ehrengabe einzukommen, die der Witwe, Frau Adele Luță
und den Kindern: Oltea, Tudora, Stefan und Ruxandra zu gute kommen soll.
Mit dem Ausdruck meiner ganz besonderen Hochachtung
Professor Sextil Puşcariu

Präsident des Rumänischen Instituts in [Deutschland]
[Trad u c e re]
2 martie 1942
Onoratului Domn Profesor Dr. Grapow

Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Friedrich‑Wilhelm, Berlin
La 20 februarie 1942 a decedat, în clinica medicală a Charité, după o boală lungă

şi dificilă, dr. fil. Vasile Luță, lector de limba şi literatura română la Universitatea
Friedrich Wilhelm. Dr. fil. Vasile Luţă a ocupat această funcţie începând cu 1 octom‑
brie 1925 şi a militat pentru o apropiere germano‑română încă dintr‑un moment în
care relaţiile dintre Germania şi România nu erau cele mai bune.
Din mărturia ataşată, pe care profesorul Gamillscheg a expus‑o în 16 ianuarie 1937,
după o mai bună cunoaştere a celor două ţări, efortul Dr. Luță este evident.
Dr. Vasile Luţă lasă în urmă o văduvă şi patru copii cu vârste între 5 şi 11 ani.
Ca lector, Luţă şi‑a primit iniţial salariul numai de la Universitatea din Berlin. În
bugetul de stat al României, venituri pentru lectoratul românesc de la Universitatea
Friedrich Wilhelm au fost aprobate abia începând cu 1 aprilie 1937, ca urmare a măr‑
turiei ataşate a profesorului Gamillscheg, menţionată mai sus. Conform legii române
de pensionare, numai persoanele care au cotizat la fondul de pensii prestând cel puţin
10 ani de activitate au dreptul la pensie. Cum dr-ului Vasile Luţă, în calitate de lector,
nu i s‑au dedus contribuţiile pentru fondul de pensii nici măcar pentru o perioadă de
cinci ani, familia lui din România nu se poate baza nici pe o alocaţie pentru văduvă,
nici pe un ajutor pentru educaţia copiilor.
Pentru a oferi totuşi văduvei şi celor patru copii mijloace de existenţă, rog onorata
dumneavoastră persoană să acţionaţi pe lângă ministrul Reichului pentru Știinţă,
Educaţie şi Formare Naţională să ofere un venit onorific anual pentru familia dr‑ului
Luţă, pentru activitatea valoroasă prestată de Dr. Luţă în aprofundarea relaţiilor cul‑
turale germane‑române, de care să beneficieze văduva, doamna Adele Luță, şi copiii:
Oltea, Tudora, Ștefan şi Ruxandra.
Cu expresia unei deosebite aprecieri
Profesor Sextil Puşcariu

Preşedinte al Institutului Român din [Germania]

134
Bucureşti, 7 mar. 1942

România
Nr. 16436
Domnule Ministru,
Referindu‑mă la adresa d‑voastre nr. 854 din 2 martie a.c., am onoare a vă

informa că Legaţiunea noastră din Berlin a şi primit instrucţiuni din partea dom‑
nului vice‑preşedinte al Consiliului de Miniştri să comunice Ministrului German al
Instrucţiunii Publice că guvernul nostru este de acord ca dl. profesor Sextil Puşcariu
să ocupe vremelnic catedra de limbi romanice la Universitatea din capitala Reichului.
Totodată Legaţiunea a fost rugată să exprime mulţumirile guvernului român pentru
activitatea pe care dl. profesor Gamillscheg o desfăşoară în ţară.
p. Ministrul Afacerilor Străine

M.I. Mitilineu, consilier
Director Politic Adjunct[1]
p. Directorul Politic
G. Duca
Prim‑secretar de Legaţie[2]
Domniei Sale, Domnului profesor Ion Petrovici, Ministrul Culturii Naţionale şi

al Cultelor.
Cabinetul Ministrului

dos. 1381/1942, f. 118)
[1] Mihail Ion Mitilineu (1868–1946) era avocat, făcuse politică conservatoare şi ocupase pos‑
tul de prefect al poliţiei capitalei (1910–1913), dar în perioada interbelică s‑a afirmat ca un
diplomat de succes, în 1926–1927 ocupând de altfel portofoliul Ministerului de Externe,
stabilind relaţii apropiate cu Italia, Iugoslavia şi Cehoslovacia.
[2] George Duca, fiul prim‑ministrului asasinat de legionari în 1933, I.G. Duca, rămas după
război în exil, stabilindu‑se în SUA, unde era cercetător la Institutul „Hoover”. A publicat
manuscrisul Amintiti politice al tatălui său, în trei volume, la München (1982–1983), pentru
ca ceva mai apoi să se sinucidă la fix 80 ani.
135

Ahornallee 22–24
7 martie 1942
Domniei Sale
Domnului Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor, Bucureşti
Domnule Ministru,
Prin decretul‑lege pentru înfiinţarea Institutului Român în Germania (M.O. nr. 189

din 17 august 1940) i s‑a fixat institutului, între altele, şi îndatorirea de a îndruma şi
orienta pe toţi românii care fac studii de orice fel în Germania, în special pe cei care
se bucură de ajutoare din partea instituţiilor publice. Ni s‑au adresat o serie de stu‑
denţi români de la facultăţile de medicină din Germania, solicitându‑ne concursul
pentru lămurirea situaţiei lor. Au terminat frecvenţa în ţară şi au venit în Germania
să lucreze în calitate de studenţi în clinici, în vederea specializării de mai târziu. Le
lipsesc numai câte 2–3 examene din ultimul an de studii.
În Germania organizarea studiilor şi a examenelor de la facultăţile de medicină
diferă de organizarea studiului medicinei în România. În Reich studenţii îşi fac pre‑
gătirea teoretică şi practică în facultate, iar examenele le trec în faţa unei comisi‑
uni instituite de Ministerul de Interne. Sunt două cicluri de examene. Primul ciclu
se compune din patru semestre, în care se predă fizica, chimia, botanica, zoologia
şi anatomia; al doilea ciclu, după terminarea a 11 semestre de studii, constă din 17

materii.
Studenţii români cu frecvenţa încheiată la o facultate din ţară au fost obligaţi să
mai urmeze un semestru la facultăţile din Germania. Au fost scutiţi de primul ciclu de
examene, dar li se cere să dea toate celelalte 17 examene din ciclul al doilea, deşi le‑au
trecut la o facultate din ţară.
Interesându‑ne la Ministerul de Interne german, am fost informaţi că li s‑ar putea
recunoaşte studenţilor medicinişti români examenele trecute în ţară, în cazul când
Ministerul Culturii Naţionale din Bucureşti ar arăta că examenele trecute la facultă‑
ţile de medicină germane sunt în întregime recunoscute de către facultăţile de medi‑
cină din România.
Întrucât repetarea examenelor, trecute odată, întârzie terminarea studiilor şi con‑
stituie în acelaşi timp şi o greutate de ordin pecuniar, prin faptul că taxele de examen
se ridică la sume considerabile, am onoare a vă ruga, domnule ministru, să binevoiţi a
aviza în această chestiune şi a ne comunica răspunsul, care ne este cerut de Ministerul
german şi aşteptat de studenţii în cauză.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
Sextil Puşcariu

dos. 1324/1942, f. 487–488)
136
13. März 1942

Herrn Intendanten Dr. Walter Falk
Elbing
Sehr geehrten Herr Doktor Falk!
Hiermit bestätige ich Ihnen den Eingang Ihres Briefes vom 2. März und der bei‑
den Abschriften des „Meister Manole”, für die wir Ihnen bestens danken.
Wir sind Ihnen sehr dankbar, dass Sie sich der „Năpasta” annehmen, indem Sie
den Text ungearbeitet haben, und sind selbstverständlich gerne bereit zu warten, bis
Sie das Stück für bühnenreif halten werden.
Es freut uns, dass Sie gelegentlich der Inszenierung der Oper „Enoch Arden” ein
zweites Mal Gelegenheit haben werden, Rumänien zu besuchen.
Sobald wir durch Kurier die Ion‑Arien erhalten, werden Sie Ihnen zugehen. Was
die Herrn von Naso überlassenen Manuskripte betrifft, wo werden sie gegenwärtig
abgeschrieben, und gehen Ihnen dann zu.
Über den „Verlorenen Brief” von Caragiale sind wir ganz derselben Meinung, wie Sie.
Mit vorzüglicher Hochachtung

Der Präsident des Rumänischen Instituts in Deutschland
Sextil Puşcariu
[Trad u c e re]
13 martie 1942
Domnului Director Dr. Walter Falk
Elbing
Stimate Domnule Doctor Falk!
Confirm prin aceasta primirea scrisorii dumneavoastră din 2 martie şi a celor

două copii ale „Meşterului Manole”, pentru care vă mulţumim foarte mult.
Vă suntem foarte recunoscători pentru că aţi acceptat „Năpasta”, pentru care aveţi
textul neprelucrat, şi puteţi, desigur, să aşteptaţi până când veţi crede că piesa este
pregătită pentru scenă.
Suntem bucuroşi că veţi avea ocazia, cu prilejul punerii în scenă a operei „Enoch
Arden”, să vizitaţi România pentru a doua oară.
De îndată ce vom primi prin curier ariile din „Ion”, ele vor ajunge la dumnea‑
voastră. În ceea ce priveşte manuscrisele înmânate domnului von Naso, vom contra‑
manda astăzi şi ele vor ajunge apoi la dumneavoastră.
Despre piesa „O scrisoare pierdută” de Caragiale avem exact aceeaşi părere ca şi
dumneavoastră.
Cu deosebită consideraţie
Sextil Puşcariu

137
Seminar für romanische Philologie der Universität München

München, den 19 März 1942
Herrn Prof. dr. Sextil Puşcariu
Präsident des Rumänischen Instituts, Berlin
Wie ich höre, ist Ihnen von Seiten des Führers in Anerkennung Ihrer Verdienste
um die deutsch‑rumänische Zusammenarbeit eine besondere Auszeichnung zuteil
geworden. Ich möchte mir erlauben, Ihnen dazu meine aufrichtigen Glückwünsche
auszusprechen.
Inzwischen ist durch das Ableben des Herrn Luță wieder ein rumänisches Lektorat
freigeworden. Haben Sie schon einen Ersatz dafür in Aussicht? Ich hoffe, dass Sie
nur weiterhin unseren Herrn Matejka hier belassen, zumal er sein Doktorarbeit
immer noch nicht zum Abschluss gebracht hat. Ich bin mit ihm persönlich und mit
seinen Leistungen sehr zufrieden. Nachdem das rumänische Lektorat (unter dem
Namen von Prof. Tempeanu) hier jahrelang nur auf dem Papier stand, hat er es ver‑
standen, für die rumänische Sprache hier ein beachtliches Interesse zu wecken. Ende
Februar ist auch unter seiner Leitung in München ein rumänischer Abend veran‑
staltet worden, der ein wirklicher Erfolg war. Auch auf dem Romanischen Abend
des Romanischen Seminars (Semesterschluss‑Veranstaltung) war durch seine
Bemühungen das Rumänische vertreten mit Chören und Einzelgesang.
In der bestimmten Hoffnung, dass im Laufe dieses Jahres sich einmal die
Gelegenheit bieten wird, Sie hier in München anlässlich einer Sitzung der „Abteilung
für deutsch‑romanische Beziehungen der Deutschen Akademie” begrüssen und
Ihnen unser hiesiges Institut vorführen zu können, bin ich
Mit verehrungsvollen Grüssen

[G.] Rohlfs
[Trad u c e re ]
Seminarul de filologie romanică al Universităţii din München

München, 19 martie 1942
Domnului Prof. dr. Sextil Puşcariu
Preşedintele Institutului Român, Berlin
Stimate domnule coleg!
Înţeleg că vi s‑a acordat din partea Führerului o distincţie specială, ca recunoaştere

a contribuţiei dumneavoastră la cooperarea germano‑română. Aş dori să vă exprim
felicitările mele sincere pentru acesta.
Între timp, prin decesul domnului Luță a rămas din nou vacant un lectorat de
limba română. Aveţi deja în vedere un înlocuitor? Sper că îl veţi lăsa în continuare
aici pe domnul nostru Matejka, mai ales că încă nu şi‑a terminat teza de doctorat.
Sunt foarte mulţumit de el personal şi de activitatea sa. A reuşit să trezească aici un
interes considerabil pentru limba română, după ce lectoratul român (sub numele
profesorului Tempeanu) a existat ani de zile doar pe hârtie. La sfârşitul lunii februa‑
rie, tot sub conducerea sa, a fost organizată o seară românească la München, care a
fost un adevărat succes. Și la seara romanică de la Seminarul de Romanistică (eveni‑
ment de final de semestru) româna a fost reprezentată, prin eforturile lui, de coruri
şi cântece.
Cu speranţa că în cursul acestui an voi avea ocazia să vă întâmpin aici, la München,
cu prilejul unei întâlniri a „Departamentului pentru relaţii germano‑romanice din
cadrul Academiei Germane” şi să vă putem face un tur al institutului nostru, vă trans‑
mit
Respectuoase salutări
[G.] Rohlfs

138

Nr. 1594/P/2
Anexe: 2
Confidenţial
Domnule Vice‑Preşedinte al Consiliului,
Ca urmare la raportul meu nr. 80814 din 16 noiembrie 1941, am onoarea a vă

informa că atât Legaţiunea, cât şi Institutul Român din Berlin nu au lipsit să urmă‑
rească cu toată atenţiunea activitatea domnului profesor Georg Stadtmüller.
Din referatul aci‑alăturat, pe care mi‑l înaintează domnul profesor George
Vinulescu, referent la susmenţionata instituţiune, reiese că legăturile cu profe‑
sorul în chestiune au fost strânse încă şi mai mult, reuşindu‑se să‑l determine
să aibă o atitudine mai obiectivă în problemele româneşti şi deci mai favorabilă
nouă.
Totodată, am onoarea a vă trimite aci‑alăturat un exemplar din lucrarea domnu‑
lui profesor Stadtmüller Rumänische Dichtung in deutscher Uebertragung, extras din
revista „Leipziger Vierteljahrschrift für Südosteuropa”[1].
Primiţi, vă rog, domnule vice‑preşedinte al Consiliului, asigurarea prea înaltei

mele consideraţiuni.
Bossy
Domniei‑sale, Domnului M. Antonescu, Vice‑preşedinte şi Preşedinte al

Consiliului a.i.
Ministrul Afacerilor Străine a.i.
[A n e x ă]
Referat
În urma invitaţiei d‑lui prof. dr. Lersch, decanul Facultăţii de Filosofie şi pre‑
şedinte al Institutului Sud‑Est European din Leipzig[2], şi a d‑lui prof. dr. Georg
Stadtmüller, vice‑preşedintele numitului institut şi directorul secţiei istorice, de a
rosti conferinţa festivă (Festvortrag) la a 5‑a Adunare Anuală a Institutului Sud‑Est
European din Leipzig, am vorbit în ziua de 10 martie 1942, ora 19, în sala nr. 20 a
Universităţii din Leipzig, despre „Prinz Eugen von Savoyen und der Begin des
Türkenkrieges von 1716–1718”. Am ales acest subiect fiindcă în invitaţia primită am
fost rugat ca să expun o parte din concluziile trase de mine asupra prinţului Eugen
de Savoia în urma cercetărilor din „Archivio Segreto Vaticano” şi „Archivio della
Congregazione din Propaganda Fide” din Roma[3].
Am expus lucrurile într‑o formă cu totul nouă şi am fost ascultat cu mult interes
de auditoriul de cca. 100 persoane.
Vorbind de această figură proeminentă a istoriei universale, am strecurat câteva
aprecieri la misiunea istorică a poporului român de a lupta împotriva turcilor. Am
prezentat pe prinţul Eugen ca un mare continuator al domnilor Țărilor Române în
lupta Europei creştine împotriva turcilor, popor străin prin religie, limbă, cultură şi
rasă. N‑am uitat să strecor şi politica rasială a lui Tököly[4], care îndemna pe unguri
să se răzvrătească împotriva împăratului şi să întindă mâna fraţilor de aceeaşi origine
(turcilor), îngreuind astfel mult acţiunea prinţului Eugen.
Izvoarele externe asupra prinţului Eugen fiind până acum complet ignorate în
Germania, bogăţia de ştiri şi amănunte aduse de la Roma a surprins pe toţi specialiştii
prezenţi. După conferinţă am fost solicitat să scriu o serie de articole pe baza materi‑
alului ce posed.
La ora 20 a rostit dl. docent dr. [Erich] Dittrich o conferinţă „Die Messestadt
Leipzig und der Südosten”, scoţând în evidenţă strânsa legătură a Țărilor Româneşti
şi importanţa drumurilor comerciale de la noi.
După conferinţe ne‑a invitat d‑nul consul general dr. ing. Hans Wolf acasă la d‑sa.
Au fost: dl. prorector Wilmanns, dl. decan Lersch, dl. prof. Dittrich cu d‑na, dl. prof.
Stadtmüller, prof. Gerdauer şi subsemnatul.
Tot timpul liber avut la Leipzig l‑am petrecut în societatea d‑lui prof. Stadtmüller.
Spre marea mea satisfacţie, am putut constata că dl. prof. Stadtmüller a început în
mod serios să bată în retragere cu teoriile d‑sale asupra continuităţii şi culturii româ‑
neşti. Aceasta ca urmare a faptului că din vara anului 1941, dl. Stadtmüller nu mai
este informat unilateral (de unguri şi bulgari), ci a început să cunoască şi literatura
istorică română. Cu această tendinţă de schimbare în atitudinea d‑sale coincide şi
o răceală a relaţiunilor d‑sale cu dl. Boronkay, lectorul de limba ungară la Leipzig,
care‑l clasează ca „ingrat şi diletant”. Sunt convins că dacă vom continua să‑l culti‑
văm pe dl. Stadtmüller, nu numai că‑l vom face inofensiv pentru noi, dar ne va putea
fi şi de folos. Între alte cuvinte amabile pe care mi le‑a adresat dl. Stadtmüller, a ţinut
să precizeze că actuala frontieră din Transilvania este imposibilă. Nici un om rezona‑
bil nu o poate concepe şi că el este convins că îndată după război se va face dreptate
României, atribuindu‑i‑se întreaga Transilvanie istorică. Problema etnografică va
trebui clarificată printr‑un schimb de populaţie.
Indirect a ţinut să se scuze pentru articolul scris în anuarul „Bulgaria” (asupra
căruia v‑am înaintat un referat la timpul său)[5], asigurându‑mă că îndată ce timpul
îi va permite va studia şi aprofunda trecutul culturii româneşti.
G. Vinulescu

vol. 30/1941–1944, f. 136–138)
[1] Este vorba de „Leipziger Vierteljahrsschrift für Südosteuropa”, 5, 1941, p. 270–290.

[2] Philipp Kurt Lersch (1898–1972) era un filosof şi psiholog german. După obţinerea abilită‑
rii, în 1929, a predat la Universitatea Tehnică din Dresda, devenind apoi profesor al univer‑
sităţilor din Breslau, Leipzig şi, în final, München. Între 1941–1942 a fost şeful departamen‑
tului de Filologie şi Istorie şi decan al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea din Leipzig.
A fost un susţinător al teoriei naziste privind existenţa raselor superioare. În 1933 a semnat
aşa‑numitul „jurământ de loialitate al profesorilor germani faţă de Adolf Hitler şi de statul
naţional‑socialist” şi s‑a pronunţat public, în 1941, în favoarea programului de eutanasie
implementat de Germania nazistă. Pentru mai multe vezi Klaus Weber, Vom Aufbau des
Herrenmenschen. Philipp Lersch – Eine Karriere als Militärpsychologe und Charakterologe,
Pfaffenweiler, Centaurus Verlagsgesellschaft, 1993.
[3] În 1936–1938, Gh. Vinulescu a fost bursier al Școlii Române de la Roma, cu această ocazie
făcând cercetări în arhivele invocate aici.
[4] Se referă la Imre Tököly (1657–1705), principe al Transilvaniei şi luptător împotriva habs‑
burgilor în ceea ce s‑a numit „războiul curuţilor”, aflându‑şi apoi refugiul în Imperiul oto‑
man.
[5] Referinţă la articolul lui Georg Stadtmüller, Die Entwicklung der deutschen Bulgarien-
Forschung, în „Bulgaria. Jahrbuch”, 1942, p. 329–334.
139
Copie
Raport nr. 1
După 10 zile de şedere la Berlin, dându‑mi toată silinţa a mă orienta în timpul cel
mai scurt cu putinţă pentru îndeplinirea misiunii mele, am onoarea a vă supune spre
apreciere următoarele constatări şi propuneri cu privire la organizarea propagandei
noastre în Germania. Vă rog de la început să credeţi că judecăţile pe care le înfăţişez
aci sunt absolut nepărtinitoare şi corespund pe de‑a întregul realităţilor constatate.
Nu se poate spune că terenul ar fi neprielnic pentru propaganda românească în
Germania, după cum nu se cuvine să ne amăgim cu gândul că nimic nu‑i mai simplu
decât să câştigăm pe germani pentru cauza dreptăţii noastre. Sunt greutăţi pe care
trebuie să le învingem şi există mai ales o stare de spirit imprecisă, pe care cu orice
mijloace suntem datori s‑o limpezim.
E în afară de orice îndoială că factorii hotărâtori ai politicei germane sunt pre‑
ocupaţi într‑o apreciabilă măsură de viitoarea înfăţişare a sud‑estului Europei şi în
această privinţă au ajuns în sfârşit să admită existenţa unei probleme teritoriale
româno‑maghiare, pe care aşa‑numitul arbitraj de la Viena n‑a reuşit s‑o rezolve.
Cuvântarea d‑lui vicepreşedinte al Consiliului, deşi a provocat indispoziţia aparentă a
cercurilor oficiale de mâna a doua de la Wilhelmstrasse şi a fost întâmpinată de rezerva
comandată a presei Reich‑ului, totuşi a avut un rezultat de cea mai mare însemnă‑
tate, scoţând la lumină revendicările vitale ale României şi transformând o chestiune
socotită aici închisă, într‑un grav proces istoric, peste care nu se mai poate trece cu
reticenţele diplomaţiei. E un câştig real în favoarea noastră, cel dintâi de la pierderea
Transilvaniei de Nord şi, departe de a ne fi pricinuit vreo dificultate, ne‑a ridicat în
stima tuturor germanilor cu judecată onestă, care preferă oricând să li se vorbească pe
şleau. Din nefericire cârmuitorii Reich‑ului, obsedaţi de atâtea alte mari întrebări ale
războiului, n‑au ajuns încă la o soluţie precisă pentru limpezirea situaţiei încurcate în
spaţiul dunărean, trecând‑o printre socotelile de importanţă secundară, care pot să
mai aştepte. Reich‑ul lucrează acum politiceşte pe linii planetare şi în fiecare zi pro‑
iectele sale pentru viitor depăşesc tot mai mult cadrul în care trăieşte şi se zbuciumă
România. O simţitoare prefacere s‑a petrecut, pe de altă parte, la gândirea politică
germană şi suntem nevoiţi să ţinem seamă de ea. Guvernarea naţional‑socialistă a
afirmat la începutul trăirii ei, cu o năvalnică vigoare, principiul unităţii etnice în teme‑
iul căruia a instrumentat plebiscitul din Saar, a proclamat Anschluss‑ul cu Austria,
a încorporat pe sudeţi şi a tras sabia pentru liberarea Danzing‑ului şi a Coridorului
polonez.
Odată cu sfărâmarea Cehoslovaciei, după războiul împotriva Poloniei şi acum mai
ales, când Reich‑ul se pregăteşte să‑şi împingă cuceririle teritoriale până dincolo de
Volga, această concepţie a drepturilor naţionale a fost depăşită şi un alt principiu,
al unităţii de organizare, propriu tuturor tendinţelor imperialiste, şi‑a făcut loc şi

comandă acţiunile decisive ale Germaniei de astăzi. Noi, românii, punând cu atâta
putere accentul propagandei noastre pe superioritatea noastră românească etnică în
cuprinsul Transilvaniei de Nord şi făcând din proclamarea principiului naţional supre‑
mul argument al tezei pe care o apărăm, am rămas oarecum în contra‑timp, invocând
legi ameninţate să cadă în desuetudine la Berlin şi evocând nedreptăţi care, prin anu‑
mite comparaţii apropiate, apar uneori ca nişte reproşuri indirecte la adresa formulei
spaţiului vital. Din acest punct de vedere, ungurii au nimerit oarecum un moment
politic destul de propice pentru teoriile lor asupra superiorităţii civilizatoare, respin‑
gând dreptul supremaţiei noastre etnice, pe care au ajuns să nici n‑o mai conteste, cu
pretenţia unui nivel mai înalt de cultură după tipul şi factura celei germane, care dând
întâietate însuşirilor organizatoare justifică şi rolul precumpănitor pe care Ungaria îl
revendică pentru sine în regiunea dintre Dunăre şi Carpaţi, atribuindu‑şi o misiune
europeană.
Le spun toate acestea nu pentru a îngreuna cu vagi consideraţiuni generale textul
unui raport care prin rostul şi ţinuta lui se cade să expună numai fapte şi să fixeze
limpede o activitate bine ordonată, ci pentru a arăta din capul locului că propaganda
noastră în Germania are de luptat cu o situaţie dată şi de aceea urmează să‑şi aleagă
cu o deosebită grije armele care pot produce efectul dorit. După a mea părere şi după
cele văzute la faţa locului, tema generală a propagandei noastre în Germania va trebui
pentru o bucată de vreme să lase pe planul al doilea, fără să‑l părăsească bineînţeles,
cunoscutul domeniu al etnicului cu tot pitorescul lui (folclor, artă populară, icoane
bizantine, scoarţe olteneşti şi trofee de vânătoare), apăsând cu toată puterea şi în
primul loc asupra calităţilor de structură politică şi asupra elementelor de civilizaţie
autentică din viaţa naţională a României. Va fi neapărat necesar prin urmare să reve‑
nim fără încetare şi sub toate formele de exprimare asupra acestor bunuri ale noastre:
participarea vitejească a României la război alături de Germania şi forţa militară pe
care o reprezentăm; rolul important al României la gurile Dunării şi la ţărmul Mării
Negre, unde Reich‑ul se poate bizui pe un popor cu admirabile calităţi combative;
centrul de gravitate al României se află în masivul muntos al Carpaţilor şi pentru
îndeplinirea rolului său România trebuie să fie un stat puternic şi bine echilibrat în
aşezarea lui geopolitică; România a dovedit rezistenţa ei morală în faţa bolşevismu‑
lui şi se află în stare să rezolve la ea acasă problema evreiască; România s‑a integrat
cea dintâi şi fără nici o sforţare în noul spirit al timpului, lichidând democraţia; între
România şi Germania sunt cele mai ispititoare făgăduieli de colaborare economică
după terminarea victorioasă a războiului împotriva Rusiei; un vast teren de activitate
se deschide pentru raporturile intelectuale româno‑germane, cu fecunde contribuţii
de ambele părţi, iar nu printr‑o maimuţăreală servilă; s‑a cimentat o perfectă comu‑
nicare de năzuinţi între cele două ţări şi destinul lor istoric e de acum acelaşi; de ase‑
menea, interesul Germaniei coincide cu o Românie refăcută şi puternică.
În urmărirea acţiunii noastre, cu scopul de a ne arăta demni de adevărata noas‑
tră misiune europeană, fără grandomanie feudală şi fără împilarea naţionalităţilor
conlocuitoare, va trebui să eliminăm din felul cum ne înfăţişăm în Germania orice
notă nenorocită de balcanism şi de neseriozitate, pătrunzându‑ne de adevărul că
noi înşine facem adesea împotriva noastră cea mai dăunătoare contra‑propagandă,
dând motive duşmanilor noştri să ne arate drept un popor înapoiat şi neorganizat.
Semnalez aci în treacăt jalnica poveste a ucenicilor români trimişi în Germania ca
nişte vagabonzi fără căpătâi şi voi reveni mai jos asupra celor constatate în cadrul
serviciilor noastre de presă şi de cultură.
În ceea ce priveşte personalul pe care Ministerul Propagandei îl foloseşte la
Berlin, voi începe cu consilierul nostru de presă. Dl. Ovidiu Ciordaş are, fără îndo‑
ială, foarte amicale legături cu câţiva ziarişti germani şi aproape în fiecare seară se
găseşte în tovărăşia d‑lui Paul Schmidt, directorul presei din Ministerul de Externe,
în saloanele clubului ziariştilor străini din Fasanerstrasse. Dar poate tocmai din pri‑
cina aceasta dl. O. Ciordaş, desfăşurând o activitate prea vie în jurul meselor albe,
neglijează biroul său de lucru şi, mai ales, uită că are mai presus de toate îndatoriri de
serviciu faţă de statul care l‑a trimis la Berlin. Printr‑un ciudat daltonism contracta
inter pocula[1], consilierul nostru de presă vede toate evenimentele din România aşa
cum le colorează interpretarea circumspectă a directorului presei din Ministerul de
Externe german şi nu pregetă să critice, chiar faţă de compatrioţii săi, acţiunile guver‑
nului din Bucureşti, când i se pare lui că acestea nu se potrivesc cu punctul de vedere
oficial al Reich‑ului. Astfel, cu prilejul cuvântării d‑lui vicepreşedinte al Consiliului,
d‑l O. Ciordaş a intrat într‑o adevărată panică, întreţinând la Legaţia noastră din
Berlin până în Cabinetul ministrului o atmosferă alarmistă, ca şi cum ne‑am fi găsit
în preziua unui inevitabil conflict diplomatic româno‑german! E greu de spus dacă
această atitudine a d‑lui O. Ciordaş a fost rezultatul unui proces sufletesc propriu sau
executarea unui consemn dinafară. În orice caz, pentru mine a însemnat un diagnos‑
tic lămurit, explicându‑mi motivul totalei lipse de râvnă în executarea atribuţiunilor
sale. Consilierul nostru de presă de la Berlin e foarte comod pentru direcţia presei
din Ministerul de Externe german, fiindcă nu cere niciodată nimic. El descoperă tot
felul de scuze pentru a explica neutilizarea materialului de propagandă pe care îl are
la îndemână şi caracterizează singur drept nepublicabile articolele ce primeşte de la
Bucureşti, fără să încerce să le refacă în sensul dorit de d‑sa. El socoteşte inutilă orice
sforţare de a cuceri simpatia opiniei publice germane, argumentând că nu aceasta va
hotărî în cele ce ne priveşte, ci factorii de conducere ai Reich‑ului. Convingerea mea
este că dl. O. Ciordaş, spre binele său personal şi al carierii sale, ar trebui să ia din nou
contact cu realităţile din patrie, să fie chemat pentru câtva timp în Minister şi să se
îndoctrineze în spiritul demnităţii naţionale[2].
Serviciul de presă de la Berlin, dureros dezorganizat astăzi, va trebui să fie între
timp refăcut şi completat, fiind absolut necesară numirea unui al doilea secretar de
presă. Nu cunosc situaţia la care se află d‑nul Amzăr[3], care lipseşte de la serviciu de
mai multe săptămâni. În cazul când d‑sa nu se va mai întoarce la Berlin, locul d‑sale
va trebui de asemenea împlinit. Dl. ataşat cultural Tulescu e un element activ şi un
spirit întreprinzător, are bune relaţii în lumea germană şi poate fi utilizat cu folos,
temperându‑i‑se puţin zelul prea zgomotos al iniţiativelor personale.
Venind acum la programul imediat de lucru şi la necesităţile pe care din primul
moment le‑am constatat, iată ce îmi îngădui să propun şi să semnalez:
1. Mi se pare indispensabilă editarea la Berlin în limba germană a unui Buletin de
Informaţii Româneşti care să fie multiplicat şi difuzat o dată pe săptămână, cuprin‑

zând o parte politică, alta economică şi a treia culturală. Acest Buletin de Informaţii
Româneşti, redactat cu toată grija unei propagande abile, va fi întocmit cu colaborarea
serviciilor economice de la Legaţie pentru partea economică şi a Institutului Român
pentru partea culturală. Asupra realizării practice voi face propuneri concrete, dacă
această iniţiativă va găsi aprobarea dvs.
2. Publicarea în presa germană a unei serii de articole semnate de cei mai de seamă
fruntaşi ai vieţii publice din România asupra unor subiecte în legătură cu colabora‑
rea româno‑germană şi cu deosebire despre frăţia de arme dintre cele două popoare.
Articolele ar fi de dorit să fie scurte, ţinând seamă de criza de spaţiu din presa ger‑
mană, şi măcar la început până prindem teren să nu se prezinte ca o susţinere directă
a tezei româneşti, ci mai mult o documentare asupra României din unghiul de privire
al interesului public german. Plasarea acestor articole s‑ar face, poate, cu mai mult
succes printr‑o Agenţie special înfiinţată, care ar trata aici în temeiul unei exclusivi‑
tăţi a drepturilor de reproducere pentru Germania.
3. Aceeaşi Agenţie de Presă s‑ar ocupa la Bucureşti cu procurarea materialului
fotografic şi furnizarea unor reportagii de actualitate pentru revistele germane ilus‑
trate, iar difuzarea în Germania s‑ar face printr‑un reprezentant ales dintre corespon‑
denţii ziarelor româneşti aflaţi la Berlin.
4. Chestiunea corespondenţilor ziarelor româneşti la Berlin va trebui însă soluţio‑
nată fără întârziere şi iată cum. În momentul de faţă avem la Berlin o nefericită infla‑
ţie de aşa numiţi corespondenţi români, care numai cinste nu ne fac. Afară de prea
puţine excepţii, ca d‑l Fritz Theil[4], corespondentul „Universului”, care n‑are decât
cusurul de a nu fi român de sânge, ei se împart în două categorii: unii care primesc
subsidii de la Ministerul german al Propagandei şi sunt întrebuinţaţi pentru diferite
servicii ale propagandei germane, la Radio‑Dunărea, la revista „Europa Nouă” şi la
diferite traduceri, iar alţii care, pentru a trăi în Germania, fac afaceri negustoreşti. Nici
unii, nici ceilalţi nu sunt ziarişti şi nu servesc intereselor româneşti, ci dimpotrivă, ne
compromit. O epuraţie a lor se impune. Metoda ar fi anularea tuturor legitimaţii‑
lor actuale ale corespondenţilor şi eliberarea unor cărţi noi după un tip anumit, care
pentru a fi valabile vor trebui să poarte viza ataşatului nostru de presă după îndrumă‑
rile Ministerului Propagandei Naţionale din Bucureşti. În privinţa aceasta, organele
corespunzătoare ale Ministerului Propagandei Germane, cu care am discutat chestiu‑
nea, sunt de acord. Nu vom face însă un pas înainte dacă nu vom soluţiona problema
persoanelor şi nu vor fi trimişi de la Bucureşti ziarişti serioşi, cu posibilitatea de a
trăi aici din salariul pe care îl vor primi din ţară în calitatea lor de profesionişti ai
scrisului românesc. Astăzi, în afară de „Universul”, gazetele din România sau nu‑şi
plătesc corespondenţii de fel sau le trimit neregulat sume derizorii. Convorbirile tele‑
fonice cu Bucureştii sunt achitate de Ministerul german al Propagandei şi nu ştiu
dacă în această privinţă există vreo reciprocitate. În concluzie, iată ce aş propune:
să se reducă numărul corespondenţilor acreditaţi, menţinându‑se ziarele principale:
„Universul”, „Curentul”, „Timpul”, „Viaţa”, „Unirea”, „Ordinea”, „Porunca Vremii” şi
încă cel mult două‑trei. Ministerul Propagandei Naţionale de la Bucureşti să asigure
acestor corespondenţi aleşi dintre gazetarii noştri cei mai buni un salariu lunar de
cel puţin 800–1000 Rm., după importanţa ziarului, întregind pe calea ce va găsi mai
potrivită retribuţia pe care însăşi ziarele din Bucureşti, se arată dispuse să sacrifice în
acest scop. Numai aşa vom suporta comparaţia cu corespondenţii de aici ai gazetelor
din Budapesta, care sunt de o excepţională calitate, profesionişti cu experienţă, iar nu
studenţi cu studiile neterminate sau traficanţi de blănuri cu lei în clearing. Afară de
aceasta, ziarele noastre mai de seamă ar trebui să trimită din când în când la Berlin
pentru orientarea politică şi pentru corespondenţele speciale pe primii lor redactori
sau un redactor principal, dar nu în grup de excursionişti pe mâncare şi băutură, cu
incidente de multe ori penibile, ci unul câte unul pe propria lor socoteală, având noi
grijă aici să‑i pregătim legăturile necesare şi o primire demnă de situaţia lor.
5. În privinţa intensificării colaborării între Agenţia Rador[5] şi D.N.B.[6], am
luat contact cu d‑nii von Ritger şi Rauh, organizatorii pentru sud‑estul Europei la
D.N.B. şi perspectivele sunt foarte promiţătoare. Ar fi bine ca d. Solacolu[7] să vină
în acest scop la Berlin sau D. Rauh să fie invitat la Bucureşti.
6. Am găsit aici o totală dezorganizare a serviciului nostru în ceea ce priveşte alcă‑
tuirea buletinului de presă transmis prin telefon la Bucureşti, cât şi în ceea ce priveşte
înregistrarea informaţiilor şi comunicărilor din ţară. E destul să spun că ziarele de
seamă, care apar la Berlin, soseau prin poştă şi se găseau abia a doua zi pe masa
ataşatului de presă, iar presa din provincie a cărei putere în Germania se cunoaşte,
nu era aproape niciodată semnalată. La Budapesta, unde m‑am aflat în drum spre
Berlin, am ascultat la radio în localul Legaţiei Române cuvântarea d‑lui vicepreşe‑
dinte al Consiliului, iar a doua zi, ajungând aici, am constatat cu uimire că nimeni nu
ştia nimic despre această cuvântare, al cărei text în rezumat serviciul nostru de presă
l‑a aflat cu destulă întârziere şi incomplet din comunicarea agenţiei D.N.B. Am luat
imediat măsuri pentru remedierea acestor stări de lucruri şi în cel mai scurt timp, de
îndată ce voi putea achiziţiona un aparat de radio, voi organiza un post de ascultare
a emisiunilor radiofonice din România, pentru ca pe această cale, mai puţin costi‑
sitoare decât telefonul şi mai rapidă decât ziarele, să luăm cunoştinţă cel puţin de
comunicatele guvernului şi de informaţiile autorizate.
7. Am solicitat domnului ministru Bossy convorbirea la Legaţie sub îndrumarea
d‑sale a unei conferinţe zilnice cu serviciile de presă şi cultură pentru examinarea
tuturor chestiunilor în legătură cu activitatea lor, statornicind astfel o neîntreruptă
coordonare de iniţiative şi demersuri, spre a nu se mai produce confuzii şi duble
intervenţii pe acelaşi tărâm, cum s‑a întâmplat chiar în ultimul timp.
8. De asemenea, ataşatul de presă va păstra o legătură permanentă cu toţi cores‑
pondenţii ziarelor româneşti şi le va controla prezenţa la conferinţele de presă ce se
ţin la Ministerul de Externe (dl. ministru Schmidt) şi la Ministerul Propagandei (dl.
Brauweiller[8]), cerându‑le un raport despre cele discutate şi dându‑le cuvenitele
îndrumări. Atunci când în aceste conferinţe se vor face declaraţiuni politice impor‑
tante, cuprinsul lor va fi comunicat imediat prin telegramă cifrată spre ştiinţa dvs.
9. Chestiunea cifrului pe care îl foloseşte serviciul de presă prezintă însă un foarte
grav inconvenient, în sensul că secretul lui nu mai constituie nici o garanţie. Fiind
lăsat de dl. O. Ciordaş pe mâna unei persoane străine de Legaţie, dactilografa şi secre‑
tara sa (d‑na Paturalski), nu mai ne dă certitudinea că n‑a fost făcut cunoscut mai
departe. Indiscreţia a fost dovedită şi dl. ministru Bossy a constatat personal faptul,
fără nici o putinţă de îndoială. De aceea se pune urgent problema întocmirii unui
cifru nou pentru rapoartele confidenţiale ale serviciului de presă din Berlin şi vă rog
să dispuneţi în această privinţă după cum veţi socoti mai potrivit.
10. În ceea ce priveşte manifestările pe tărâmul cultural, vă sunt cunoscute cele
pregătite. Insist încă o dată asupra necesităţii de a se urmări realizarea tuturor iniţi‑
ativelor de acest fel în Germania prin serviciul cultural de la Berlin, iar când organi‑
zarea nu revine acestuia, să i se comunice în orice caz fiecare manifestaţie proiectată.
Tot astfel va fi necesar să se stabilească o conlucrare permanentă între activitatea
Institutului Român de la Berlin şi ataşatul cultural care execută dispoziţiile directe
ale Ministerului Propagandei, pentru a nu se mai trata, de pildă, cu editori diferiţi
tipărirea unor lucrări asemănătoare şi a nu se mai pune la cale paralel invitaţii de
conferenţiari din partea aceloraşi instituţii solicitate din două părţi.
11. Problema Institutului Român de la Berlin cred că s‑ar putea rezolva, dar în
nici un caz prin desfiinţarea lui, ci printr‑o revizuire a contractului cu dl. profe‑
sor Sextil Puşcariu. Va trebui să se instituie un control mai precis al Ministerului
Propagandei în ceea ce priveşte numirea personalului şi întrebuinţarea fondurilor,
lichidarea datoriilor institutului printr‑un delegat al Ministerului Propagandei; fixa‑
rea unui buget nou și coordonarea activităţii institutului cu aceea a Ministerului
Propagandei prin serviciile acestuia de la Berlin. Dl. profesor Sextil Puşcariu va fi la
Berlin zilele acestea şi aştept să iau din nou contact cu d‑sa. În privinţa aceasta vă
rog să‑mi transmiteţi instrucţiunile dv. Alăturat vă înaintez o situaţie cuprinzând
datoriile actuale ale institutului, aşa cum mi‑a fost predată, adăugând părerea mea
că aceste restanţe vor trebui neapărat onorate şi în timpul cel mai scurt, fiind în joc
însăşi reputaţia noastră.
12. În privinţa proiectelor viitorului apropiat, îmi îngădui să propun următoarele:
A. O lucrare despre Armata Română, istoricul ei, organizare şi contribuţia în răz‑
boiul împotriva Rusiei, cu reproduceri după gravuri vechi, fotografii, hărţi şi grafice.
B. O colecţie de documente autentice, fără nici un alt comentar, în genul cărţi‑
lor diplomatice, privind acţiunea noastră din 1919 pentru stârpirea bolşevismului în
Ungaria. Documentele se găsesc la Marele Stat Major al Armatei.
C. O carte despre înrâurirea spiritului german în România (Kogălniceanu, mişca‑
rea „Junimei”, Regele Carol, Mihail Eminescu, George Coşbuc, Octavian Goga).
D. Un studiu economic înfăţişând în perspective ispititoare colaborarea viitoare
româno‑germană, cu toate consecinţele ei de mari proporţii.
E. Un album de fotografii, dar nu cu ţărani rezemaţi în bâtă şi cu ziduri de mănăs‑
tire, ci „România la lucru”, imagini dinadins căutate, prezentând succesiv toate
muncile româneşti, de la seceriş până la extragerea aurului din pântecele Munţilor
Apuseni.
F. Să se grăbească tipărirea lucrării despre puterea de organizare a Statului Român,
dar nu sub forma unor broşuri, spun eu, ci ca un volum legat în felul cum cititorul ger‑
man e obişnuit.
(În toate va trebui să adoptăm felul de prezentare tipografică al cărţii germane, aşa
cum de la început au făcut ungurii).
13. Cred deasemenea că o expoziţie de pictură românească modernă ar avea un

mare succes în Germania, mai ales dacă ar prezenta teme de război.
14. În sfârşit, consider absolut necesară editarea unei reviste în limba germană
care să se ocupe de problemele politice şi culturale ale Europei sud‑estice, trezind
interesul intelectualilor germani şi al cercurilor conducătoare naţional‑socialiste şi
subliniind cu multă îndemânare rolul ce revine în viitor României în spaţiul geogra‑
fic carpato‑dunărean. Am da astfel o replică revistelor ungureşti în limba germană,
„Ungarn” şi „Donau‑Europa”, care v‑au fost desigur semnalate de serviciile noastre
din Budapesta.
Acest cel dintâi raport pe care vi‑l înfăţişez n‑a putut să îmbrăţişeze tot planul
de lucru care ne aşteaptă şi nici n‑a epuizat toate preocupările propagandei noastre
în Germania, de aceea am lăsat pentru o a doua expunere problemele în legătură cu
radio, turneele muzicale, teatrul şi turismul. Am ţinut să vă prezint aici în linii mari
o expunere generală, solicitându‑vă atenţia asupra soluţiilor pe care le socotesc mai
grabnice. Rugându‑vă să mă împărtăşiţi de îndrumările dvs., vă asigur că voi continua
a vă raporta în chip amănunţit despre activitatea depusă în cadrul misiunii ce mi s‑a
încredinţat. Îmi voi da toată osteneala pentru a nu desminţi încrederea ce mi‑aţi ară‑
tat şi sunt sigur că mă voi bucura de tot sprijinul dvs., în zelul ce voi depune pentru a
fi de folos ţării mele.
Alexandru Hodoş[9]

Direcţia Propagandă, dos. 2806/1941–1943, f. 104–112; Arhiva
Ministerului de Externe Bucureşti, Fondul România, vol. 488,
f. 176–184)
[1] Este o parte din expresia „Amicitia inter pocula contracta, plerumque est vitrea” (Prietenia
făcută între pahare este fragilă ca sticla).
[2] La nici o lună de la acest raport, aflăm următoarea însemnare în jurnalul lui Constantin
Argetoianu: „Junele Ciordaş (fostul vaidist, deputat al Frontului Renaşterii Naţionale –
băiat bun şi nepot al «baronesei (!)» Hortensia Popp din Arad!) a fost rechemat din postul
de consilier de Presă ce‑l ocupa la Berlin. A fost rechemat fiindca vorbea prea mult şi injura
pe Ică Antonescu în faţa tuturor... S‑a întâmplat însă ca Ciordaş, care pătrunsese bine în
cercurile ziaristice din Berlin, să fie iubit de gazetari şi prieten bun, intim al d‑lui Schmidt,
ministru plenipotenţiar, însărcinat cu direcţia Presei în Ministerul de Externe al Reichului.
Schmidt a intervenit prin Bossy, a scăpat de două ori pe Ciordaş de mazilire, dar a treia oară
n‑a mai putut. Furios de rechemarea «prietenului», Schmidt i‑a organizat un banchet, a
obţinut pentru el decorarea cu «Vulturul German» şi a pus la cale articole elogioase în toate
ziarele berlineze, articole în care hotărârea Bucureştiului era aspru criticată... Supărare mare
la Ministerul nostru de Propagandă şi în special în anturajul lui Ică! E vorba ca Ciordaş să
fie concentrat şi trimis pe front... În locul lui Ciordaş ar fi fost numit unul Colea, care nici
bine nemţeşte nu ştie... De altminteri, după informaţiile ce mi se dau, la Berlin pur şi sim‑
plu nu suntem reprezentaţi şi printre oamenii noştri domneşte o adevărată harababură...
Legaţie, Școala Românească <Institutul Român>, propaganda, zeci de misionari dau toţi
din colţ în colţ, fără nici o coordonare de iniţiative, fără nici o legătură cu nemţii, mânaţi
toţi numai de interese meschine şi personale. Spre marea mea mirare, Bossy nu există. Nu
cunoaşte pe nimeni, n‑a pătruns nicăieri, n‑are nici o autoritate asupra românilor. Popa de
la Capela [românească] face gardism, Puşcariu şi Manoilescu (fratele ilustrului) fac şi ei
gardism, iar ceilalţi beau bere şi aleargă după femei. Singurul care făcea ceva, care afla ceva
prin Schmidt, cu care trăia de dimineaţa până seara, era Ciordaş şi probabil că de aceea a
fost rechemat! Ministerul Propagandei a trimis acum pe Al. Hodoş să pună ordine printre
ţigani. Se zice – dar se pune întrebarea: se va face?” (Constantin Argetoianu, Însemnări
zilnice, X, ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, Edit. Machiavelli, 2009, p. 289–290).
[3] Dumitru Cristian Amzăr (1906–1999) absolvise Facultatea de Litere din Bucureşti în 1930,
colaborând apoi cu D. Gusti în cadrul cercetărilor monografice de teren. Merge la speciali‑
zare în Germania (1932–1934), frecventând cursurile lui Martin Heidegger la Universitatea
din Freiburg, ulterior stând mai mult în această ţară, pentru a‑şi pregăti doctoratul. A fost
membru al mişcării legionare, în 1938 fiind chiar şeful cuibului „Rânduiala” din Berlin, iar
în anul următor s‑a căsătorit cu Maria, sora lui Ernest Bernea, aceasta fiind din septembrie
1939 secretara ataşatului de presă al Legaţiei române de la Berlin, Petru Ilcuş. În 1940 este
numit secretar de presă la Legaţia română din Berlin, după război stabilindu‑se definitiv
în Germania. Pentru perioada petrecută în cel de‑al Treilea Reich vezi Dumitru Cristian
Amzăr, Jurnal berlinez, ed. Dora Mezdrea şi Dinu D. Amzăr, Bucureşti, Edit. România
Press, 2005. De asemenea, utilă este corespondenţa lui Amzăr cu Anton Golopenţia în vol.
Rapsodia epistolară: Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1923–1950), I, ed. Sanda
Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza, Bucureşti, Edit. Albatros, 2004, p. 4–33. Asupra lui
D.C. Amzăr, utilă este Arviva CNSAS, dos. I‑0235466, 4 vol. (520+355+151+7 file). Pentru
subiectul lucrării de faţă vezi şi D.C. Amzăr, Din istoria relaţiilor româno‑germane, ed. Dora
Mezdrea şi Dinu D. Amzăr, Bucureşti, Edit. Mica Valahie, 2008. Este însă de menţionat
faptul că, în aprilie 1939, Gamillscheg spune „discipolilor” săi (printre care şi Amzăr) că
dacă va fi pace, se va înfiinţa un mare Institut român la Berlin, cu doi directori, unul german
şi unul român. Amzăr începe să viseze, scriind în jurnalul său: „Dacă mi s‑ar încredinţa
mie conducerea unui asemenea institut, iată cam cum aş crede că trebuie organizat şi ce
activitate ar avea să desfăşoare. Mai întâi, un cămin în care să locuiască studenţi români
şi germani, cu masă comună cel puţin la prânz, ca la Johanneum. Dimineaţa, sculatul la oră
fixă, cu rugăciune şi cafea comună. De la 8–9 lecţii de limba germană, engleză şi italiană. De
la 9 înainte începe fiecare lucrul personal. Câte unul în cameră. În institut să fie o bibliotecă
românească bogată, sală de lucru şi sală de ziare şi de lectură uşoară. Editarea unui anuar,
în care să apară lucrările întreprinse de membrii institutului, din orice domeniu. Istoricii
literari şi istoricii culturii române vor întreprinde studii asupra legăturilor culturale dintre
Germania şi România”. (D.C. Amzăr, Jurnal berlinez, citat, p. 32).
[4] Fritz Theil (1895–1961) era un ziarist, etnic german din România, care a fost o vreme cores‑
pondent la Berlin al ziarului „Universul”. Fratele său, Karl‑Hermann Theil (1903–1988),
a fost tot ziarist şi a îndeplinit funcţia de corespondent al publicaţiei naziste „Völkischer
Beobachter” în România. Reîntors în ţară în 1944, se pare că Fritz Theil ar fi devenit, ală‑
turi de fratele său, agent american în România (cf. dosarului său de la CNSAS, identificat
de William Totok). După instaurarea regimului communist, Fritz Theil a fost încarcerat în
mai multe închisori până în 1956, când emigrează în RFG.
[5] Agenţia Rador este prima agenţie naţională de presă, creată pe 16 iunie 1921 la iniţiativa lui
Noti Constantinidi (care la vremea respectivă era secretarul Legaţiei române din Paris) şi a
lui Sorin Șerbescu (ce‑şi pregătea un doctorat în drept la Sorbona), fiind o abreviere de la
„Radio Orient”. Din 1925 era deja agenţia oficială a statului român. Pentru mai multe vezi
Carmen Ionescu, Agenţiile de presă din România, Bucureşti, Edit. Tritonic, 2007.
[6] D.N.B. (abrevierea de la „Deutsches Nachrichtenbüro”) era agenţia germană de presă ofi‑

cială a Germaniei în anii naţional‑socialismului, fondată la finele lui 1933, şi depindea de
Ministerul Propagandei al lui Joseph Goebbels.
[7] Este vorba de Barbu Solacolu (1897–1976), cu studii superioare de economie şi filosofie la
Berlin (1920–1923), membru apoi al Institutului Social condus de D. Gusti, a ocupat în toată
perioada interbelică mai multe funcţii administrative importante în Ministerul de Externe
şi în cel de Finanţe. În 1941 a fost numit în fruntea Asociaţiei Naţionale a Industriilor
Chimice, care servea nevoilor economiei germane de război. S‑a afirmat deopotrivă în
lumea literelor, mai ales ca poet, iar după război a oferit mai multe traduceri de opere lite‑
rare.
[8] Ernst Brauweiller (1889–1945) a fost un ziarist şi birocrat german. În 1932 devine referent de
presă în cadrul guvernului german, fiind în 1933 preluat de către Ministerul Propagandei.
Din 1938 Brauweiller va ocupa funcţia de director adjunct, iar în 1942 devine director al
Departamentului pentru Presă Străină din cadrul Ministerului Propagandei, fiind ast‑
fel însărcinat cu organizarea conferinţelor de presă ale corespondenţilor străini aflaţi la
Berlin. În 1937 a devenit membru al Partidului Nazist. În august 1945 a fost executat, după
ce fusese condamnat la moarte de către un tribunal militar al armatei sovietice.
[9] Alexandru Hodoş (1893–1967) era şi el ardelean de origine, fiul gazetarului cu acelaşi nume,
activ implicat în mişcarea românilor din Transilvania, motiv pentru care a fost cooptat
membru al Academiei Române. Semnatarul documentului de faţă a făcut şi el gazetărie,
afirmându‑se deopotrivă ca scriitor şi traducător. Stabilit la Bucureşti, a fost director al
Teatrului Naţional din capitală, remarcându‑se prin naţionalismul său desuet şi ataşamen‑
tul faţă de extrema dreaptă. De altfel, în vremea guvernării Goga‑Cuza a fost subsecretar de
stat, din această postură suspendând presa românească de stânga, pentru ca apoi să devină
directorul Radiodifuziunii. În anii regimului Ion Antonescu a lucrat ca un soi de „inspec‑
tor” în cadrul Ministerului Propagandei, pentru ca în chiar acest an 1942 să fie numit şef al
serviciilor româneşti de presă şi propagandă la Berlin, trimis în „misiune specială” de către
Ministerul Propagandei Naţionale (cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Propagandei Naţionale,
inv. 2906, Direcţia Personal, dos. 74, f. 304).
140
S[erviciul] S[pecial] I[nformaţii]‑C.I. Agentura I‑a

3 Aprilie 1942
Verificare
Grigore Manoilescu, unul din directorii Institutului de Știinţe Române de la

Berlin, s‑a înapoiat recent în ţară, fiind chemat de autorităţile militare.
Cu ocazia revenirii în patrie, numitul a venit cu următoarele misiuni din partea
conducătorilor legionari refugiaţi în Germania:
– Să constate care este starea de spirit a populaţiei române şi care este poziţia pe
care se află guvernul Mareşalului;
– Care este acţiunea fratelui său, profesorul Mihail Manoilescu, pentru propa‑
ganda legionară şi acţiunea ce poate desfăşura contra regimului actual;
– Legătura cu diferiţi aşa‑zişi legionari moderaţi, cu care spre deplină siguranţă

s‑a întâlnit la sediul Institutului de Literatură German cu sediul în str. Berzei nr. 9.
Până în prezent a avut întrevederi de lungă durată cu: Mihail Marghiescu, secreta‑
rul fratelui său, care l‑a informat asupra situaţiei politice; Cuza Marinescu, fost cola‑
borator al ziarului „Buna Vestire” pe care Grigore Manoilescu l‑a făcut să reapară la 6
septembrie 1940, care i‑a dat raportul asupra situaţiei tineretului legionar; şi avocatul
Radu Budişteanu[1].
Grigore Manoilescu intenţionează să părăsească ţara cu destinaţia Berlin, imediat
după sărbătorile Paştelui.
[Însemnare marginală: „Este pe front. Nu se mai ştie nimic de el. Dacă toate verificările la Ag. I
se fac în acest fel, e regretabil şi trebuie luate serioase măsuri”. Semnat indescifrabil.]
[1] Radu Budişteanu (1902–1991) era un militant legionar, ce ocupase portofoliul Cultelor şi
Artelor în guvernele Ion Gigurtu şi Ion Antonescu (8 iulie–14 septembrie 1940). Făcuse stu‑
dii de drept, litere şi teologie la Bucureşti, pentru ca apoi să se specializeze la Haga şi Paris,
iar datorită ataşamentului său faţă de extrema dreaptă a făcut închisoare atât în vremea lui
Carol II, cât şi în timpul regimului comunist. Emigrează în Germania pe la finele anilor 70,
colaborând la mai multe periodice legionare din exil.
141
Direcţiunea Generală a Poliţiei [Înregistrat la Corpul detectivilor: 9 aprilie 1942]

Corpul Detectivilor
Sursă serioasă
NOTĂ
În cercurile ziaristice naţionaliste se comentează zvonul că legionarul Grigore

Manoilescu s‑ar afla în capitală venind din Germania, cu misiune specială din partea
legionarilor din Berlin.
În aceste cercuri se mai afirmă că Mihail Manoilescu, fratele numitului, a încercat
o diversiune în această chestiune, lansând zvonul că Manoilescu Grigore a murit pe
front în luptele de la Odessa, deşi ştia că acesta a fugit de la unitatea sa, în Germania,
unde a fost adăpostit la Institutul Român de cultură, din Berlin, condus de Sextil
Puşcariu.

142
Rumänisches Institut in Deutschland 17 aprilie 1942

Nr. 189
Domniei‑sale, Domnului profesor Ilie Vişan

Inspector General al Învăţământului
Cernăuţi, Palatul Administrativ
Domnule Inspector General,
Domnul profesor Herbert Mayer de la Universitatea din Posen[1] publică o

lucrare despre Bucovina şi ne cere:
1. fotografii de peisaj din Bucovina (regiunea muntoasă, deluroasă şi de la şes);
2. fotografii de ţărani români;
3. români în port de sărbătoare, la horă, în faţa unei biserici din munţi ş.a.;
4. tipuri de evrei din Bucovina, eventual încadraţi în mediul lor, murdari şi neîn‑
grijiţi;
5. sate româneşti (vederi generale, drumuri de sat, gospodării şi case înstărite).
Cunoscând lucrarea d‑voastră ce cuprinde frumoase fotografii din judeţul
Rădăuţi[2], pe care însă, spre regretul nostru, n‑o avem la Institut, vă rugăm să ne‑o
trimiteţi, împreună cu aprobarea de a reproduce fotografii din ea. Ne‑aţi îndatora
mult dacă ne‑aţi pune la dispoziţie şi alte fotografii executate de d‑voastră sau şi de
alţi meşteri în ale fotografiei, care au prins aspecte din Bucovina. Bine ar fi dacă ne‑aţi
putea trimite chiar clişee şi negative. Întreg materialul ce veţi avea bunăvoinţa să ne
puneţi la dispoziţie rămâne proprietatea d‑voastră şi ne obligă să vi‑l restituim.
Dacă parte din acest material ni l‑aţi putea ceda pentru propaganda românească
în Reich, vă spunem de pe acum cuvinte de mare mulţumire.
Lucrarea cerută, clişeele, negativele şi fotografiile, vă rugăm să le trimiteţi cât
mai curând Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti, cerând să ni le expedieze
de urgenţă, prin curier, pe adresa Legaţiunii Române din Berlin, pentru Institutul
Român[3].
Vă rog să primiţi caldele mele mulţumiri şi bune salutări.
Sextil Puşcariu
Înreg la Dir. Înv. nr. 17965 din 18 mai 1942

Inv. 3407, dos. 5, f. 50; Arhiva Ministerului de Externe Bucureşti,
Fondul 71/Germania, vol. 132/septembrie 1942‑august 1944, f. 59)
[1] Herbert Mayer (1900–1992) era un fizician originar din Cernăuţi, cu o importantă carieră
internaţională. A beneficiat de două burse ale Fundaţiei Rockefeller, la Universitatea din
Tübingen şi la cea din Bristol, devenind apoi profesor de fizică la Universitatea din Cernăuţi.
Preocupat de situaţia minorităţii germane din Bucovina, a realizat împreună cu studenţi de‑ai
săi un recensământ al acestei populaţii, precum şi monografii ale mai multor sate germane,
care au fost ulterior folosite la „strămutarea” germanilor din Bucovina în Reich după 1940.
Odată cu ocupaţia sovietică, Mayer a părăsit Cernăuţiul, devenind docent al Universităţii
Tehnice din Breslau, apoi – din 1941 – profesor la Universitatea din Poznan (Posen). În timpul
războiului a fost locotenent al armatei germane, iar după 1945 a ocupat poziţia de profesor la
Universitatea din München, pentru ca din 1950 să predea la Universitatea Tehnică de Minerit
şi Metalurgie din Clausthal‑Zellerfeld. Cele două volume ale lucrării sale de căpătâi, Physik
der dünnen Schichten (Fizica straturilor subţiri), s‑au bucurat de o mare apreciere internaţi‑
onală. Preocupat în continuare de germanii din Bucovina, a înfiinţat în 1974, la Stuttgart,
„Societatea Raimund Friedrich Kaindl”, care se ocupa cu realizarea de genealogii ale acestora.
[2] Este vorba de volumul Prof. Ilie Vişan, Judeţul Rădăuţi în imagini, Bucureşti, 1934, 24 p. +151
ilustraţii. Ilie Vişan era membru al Partidului Naţional Țărănesc, organizaţia Rădăuţi.
[3] Materialele solicitate au fost expediate abia la începutul lunii octombrie 1942. O listă a
fotografiilor în Ibidem, f. 60.
143
Nr. 178
17 aprilie 1942
Copie
Certificat
Se certifică prin prezenta că dl. inginer Eugen Bodea a fost angajat la Institutul
Român din Germania în baza Decretului Lege de Organizare a Institutului, publicat
în M. Of. nr. 9189 din 17 august 1940 şi a aprobării de numire dată de Președinția
Consiliului de Miniştri nr. 3391 din 9 decembr. 1940.
D‑sa activează la Institutul Român în calitate de referent tehnic de la data prezen‑
tării la serviciu (1 febr. 1941). De la data de 1 ianuarie 1942 i s‑a acordat un concediu
de studii, fără leafă, pentru a‑şi putea termina lucrarea de doctorat în electrotehnică
la Școala Politehnică din Charlottenburg, unde d‑sa activează şi ca asistent.
În baza ordinului de mobilizare pentru lucru nr. 72/3022 din 1 aprilie 1941 emis
de Comandamentul 2 Teritorial şi valabil până la noi ordine, d‑nul ing. Eugen Bodea
este ţinut să rămână oricând la dispoziţia Institutului Român din Berlin.
p. Director,
[Indescifrabil]

Inv. 3407, dos. 1, f. 59)
144
Berlin, 20 aprilie 1942
Domnule Ministru,
În zilele de 17–20 aprilie a.c., s‑a ţinut la Dresda „Congresul studenţimei şi a stu‑
denţilor combatanţi din ţările aliate”.
România a fost reprezentată la acest congres de un grup de douăzeci de studenţi, şi
anume: o delegaţie oficială compusă din şase studenţi combatanţi trimişi special din
ţară de Ministerul Culturii Naţionale şi de patrusprezece studenţi români din diferite
centre universitare ale Germaniei: opt din Berlin, doi din Viena, doi din Dresda, unul
din Leipzig şi unul din München.
Delegaţia oficială a venit sub conducerea d‑lui Dan Onicescu, licenţiat în drept[1],
iar restul studenţilor au alcătuit un grup condus de dl. dr. [Dionisie] Hacman, repre‑
zentantul studenţilor români pe lângă Humboldt‑Klub.
Cu privire la delegaţia oficială trimisă din ţară se poate face următoarea observare:
1. Din şase studenţi trimişi numai unul, conducătorul delegaţiei, avea cunoştinţe
suficiente de limbă care să‑i permită colaborarea cu oficialitatea germană.
Acest fapt a făcut ca delegaţia oficială să [fie cea a] studenţilor români din Berlin
şi dr. Hacman să devină conducătorul delegaţiei române în faţa oficialităţii germane.
Studenţii români de aici, posedând limba şi fiind familiarizaţi cu spiritul care domină
în Germania în ziua de azi, au devenit „de facto” reprezentanţii României în raportu‑
rile cu conducătorii studenţilor germani şi cu reprezentanţii celorlalte naţiuni.
2. La studenţii români din Germania s‑a observat mai mult ca oricând lipsa unei
conduceri unitare şi a unei centralizări. Pentru prima oară s‑au întâlnit, în calitate ofi‑
cială, mai mulţi studenţi români la un loc. S‑a constatat că singur grupul studenţilor
din Berlin avea o organizaţie, în sensul că asculta de un conducător şi că toţi membrii
lui participau în corpore la şedinţele congresului, dând dovadă de omogenitate. E
drept că din celelalte centre erau numai unul sau doi reprezentanţi, dar ei nu se înţe‑
legeau nici măcar între ei şi nu aveau acţiuni comune. De aceea se simte nevoia creării
unui organ central care să organizeze şi să conducă şi să menţină relaţii oficiale cu
toate centrele de studenţi români din Germania.
3. O observare de altă natură privind pe toţi reprezentanţii României este urmă‑
toarea: Pe când celelalte ţări au trimis pe studenţii combatanţi îmbrăcaţi în uniforme
militare şi pe studenţi în uniformele organizaţiilor studenţeşti respective, noi ne‑am
prezentat în haine civile. Acest fapt a făcut ca delegaţia noastră, care era cea mai
numeroasă şi a cărei participare era anunţată oficial, să fie la un moment dat confun‑
dată cu publicul şi să treacă tot timpul neobservată publicului spectator de presă şi
de propagandă de aici.
Din partea oficialităţii ne‑am bucurat de multă grijă şi bunăvoinţă.
După terminarea congresului, delegaţia a venit la Berlin, unde a stat cinci zile.
În tot acest timp ea a fost cazată la colegii lor din acest oraş, care li s‑au pus cu totul
la dispoziţie. Delegaţia a făcut vizite oficiale la Legaţie d‑lui ministru A. Hodoş şi la

Institut d‑lui prof. S. Puşcariu. În ziua de 23 cr. delegaţia a asistat la cursul de deschi‑
dere al d‑lui prof. Puşcariu la Universitatea din Berlin, iar în dimineaţa zilei de 24 crt.
ea a depus o coroană pe mormântul eroului necunoscut. Delegaţia a părăsit Berlinul
în ziua de 24 aprilie la ora 13:35.
Florin Vlădescu[2]
Pension Schlüter
Ioachimstalerstr. 5
Berlin – Chlls II
Domniei Sale, Domnului Profesor Alexandru Marcu, Ministrul Propagandei.

[1] Dan Onicescu era fiul matematicianului Octav Onicescu (1892–1983), profesor de teoria
probabilităţilor la Universitatea din Bucureşti.
[2] Florin I. Vlădescu absolvise Liceul „Sf. Sava” ca şef de promoţie, iar din toamna lui 1941
se afla deja student la Politehnica din Charlottenburg. Era fiul Elenei Rarincescu (pro‑
fesoară de istorie la Școala Centrală de Fete din capitală şi totodată inspector în cadrul
Ministerului Culturii), în vreme ce unchiul său era Mihai Rarincescu, profesor la Facultatea
de Drept. Florin Vlădescu nu va mai reveni în ţară, stabilindu‑se în Germania şi recăsă‑
torindu‑se pe la începutul anilor 70 cu o mezzosoprană a Operei din Bucureşti, Marly
Georgescu‑Vlădescu, găsindu‑l mai apoi ca explorator în Africa (cf. Dieter Burens, Afrika,
mon coeur. Eine Autobiographie des Afrika‑Kenners, Berlin, Pro Business, 2010, p. 113).
145
[Înregistrat: 24 aprilie 1942]
REFERAT
Cu referatele noastre nr. 680 din 20 ianuarie 1942, nr. 2837 din 3 martie 1942,
nr. 4164 din 20 martie [1942], nr. 4592 din 28 martie 1942, am cerut insistent
Serviciului Economat executarea lăzilor necesare pentru expedierea materialului de
propagandă destinat Institutului Român din Berlin (cel procurat din librării, cel din
depozit a fost expediat), Bibliotecii Aarhus din Danemarca, Legaţiei Române din
Berlin, Grupului de studenţi români din Paris etc., care până în prezent nu ne‑au fost
livrate.
De asemeni, Serviciul nostru de expediţie duce mare lipsă de hârtie şi sfoară pen‑
tru ambalat, şi anume: când are sfoară nu are hârtie, iar când are hârtie nu are sfoară,
întârziind astfel expedierea pachetelor fie în oraş, fie prin poştă.
Pentru bunul mers al acestui serviciu, care nu poate executa lucrările din motive
mai sus amintite, am onoare a vă ruga să binevoiţi a da dispoziţii serviciului Economat,
să răspundă cu mai multă promptitudine referatelor Serviciului Publicaţiilor şi al
Expediţiei.
Referent,
[Indescifrabil]

Direcţia Propagandă, dos. 2693/1942–1943, f. 15)
146

Elbing, den 27. April 1942
Herrn Professor Puşcariu

Vor kurzer Zeit wurde mir Musatescus „Visul unei nopţi de iarnă” unter dem
Titel „Abendbrot mit Sekt” von „Theodore Mouche” von Herrn Peter Stindt‑Hays
in Berlin‑Steglitz übersandt. Ich habe das Stück gleich geprüft und möchte Ihnen
meine ehrliche Meinung sagen. Der Herr Hays scheint mir diese rumänischen
Werke als Rohmaterial zur Herstellung von Berliner Kurfürstendamm‑Schlagern
zu benutzen. Er verlegt also die Gesamthandlung von Bukarest bezw. Rumänien
überhaupt nach Berlin und legt allen seinen Darstellern einen schnoddrigen
Berliner Ton in den Mund. In manchen Fällen habe ich den Eindruck, dass die
Rolle bereits im Hinblick auf eine bestimmte Berliner Darstellerin bearbei‑
tet ist. Das Endresultat dieser Bearbeitung ist ein reichlich unappetitliches,
an manchen Stellen peinlich erotisches Boulevardstück (man könnte beinahe
„Asphalt‑Literatur” dazu sagen), das wahrscheinlich auch am Kurfürstendamm
heute nicht mehr möglich wäre. Ich glaube wohl, dass das rumänische Original
gewisse erotische Derbheiten enthält, aber sie werden zweifellos gemildert durch
das für uns eigenartige und neue Milieu und wahrscheinlich auch durch eine ori‑
ginellere Ausdrucksweise.
Wenn Herr Hays die Absicht hat, noch andere Stücke nach der rumänischen
Rohübersetzung in gleicher Weise zu bearbeiten („Titanic‑Vals” und „Liebe im 13.
Stock”), so muss ich mein ernstes Bedenken aussprechen. Ich persönlich habe jeden‑
falls kein Interesse an einem Lustspiel, das bestimmt nicht besser ist als 100 andere,
die in Deutschland fabriziert werden, das aber jede originelle und volkstumsmässige
Atmosphäre vermissen lässt.
Sehr ordentlich – als Gegenbeispiel – ist z. B. die Bearbeitung des „Mannes mit
dem Klepper” von Ciprian durch einen Herrn Konrad Richter, erschienen im
S. Fischer‑Verlag‑Berlin. Da ist wirklich etwas von Rumänien eingefangen und das
wollen wir ja, wenn wir Stücke aus dem Auslande importieren.
Ich glaube, dass ich Ihnen mit dieser meiner allerdings sehr persönlichen
Meinung besser gedient habe als mit einem nichtssagenden freundlichen Urteil über
die Bearbeitung des Herrn Hays, – übrigens stimmt Herr Schaumann der ja einiges
von Musatescu kennt, meinem Urteil zu.
Mit den besten Grüssen,
Ihr ergebener
Walter Falk
[Trad u c e re]

Elbing, 27 aprilie 1942
Domnului Profesor Puşcariu

Recent, domnul Peter Stindt‑Hays din Berlin‑Steglitz mi‑a trimis „Visul unei
nopţi de iarnă” a lui Muşatescu[1] sub titlul „Cină cu şampanie” de „Theodore
Mouche”. Am verificat imediat piesa şi vreau să vă spun opinia mea sinceră. Mi se
pare că domnul Hays foloseşte aceste lucrări româneşti ca materie primă pentru
producerea hiturilor de la Berlin Kurfürstendamm[2]. A mutat astfel toată acţiunea
piesei de la Bucureşti, şi în general din România, la Berlin, şi pune în gura tuturor
actorilor săi un ton strident berlinez. În unele cazuri, am impresia că rolul este deja
prelucrat pentru a se potrivi unei anumite actriţe din Berlin. Rezultatul final al aces‑
tei prelucrări este o piesă erotică de bulevard (ar putea să i se spună şi „literatură de
asfalt”), total neatractivă, în unele momente jenantă, care astăzi probabil că nu ar
mai fi posibilă nici la Kurfürstendamm. Cred că originalul românesc conţine anumite
vulgarităţi erotice, dar ele vor fi, fără îndoială, temperate de mediul pentru noi unic şi
nou, şi probabil printr‑un mod de exprimare inedit.
Dacă domnul Hays intenţionează, pe baza traducerii brute din română, să pre‑
lucreze şi alte piese în acelaşi mod („Titanic Vals” şi „Dragoste la etajul 13”), atunci
trebuie să‑mi exprim îngrijorarea sinceră. În orice caz, eu personal nu am nici un
interes într‑o comedie care nu este, cu siguranţă, mai bună decât alte 100 produse în
Germania, dar din care lipseşte orice atmosferă originală şi populară. Foarte potrivită
este – pe post de contra‑exemplu – de pildă prelucrarea, de către un domn Konrad

Richter, a piesei „Omul cu mârţoaga” de Ciprian[3], apărută la editura S. Fischer din
Berlin. Acolo se surprinde, într‑adevăr, ceva din România şi asta este ceea ce dorim
noi atunci când importăm piese din străinătate.
Cred că v‑am făcut un mai mare serviciu cu această opinie a mea, de altfel foarte
personală, decât aş fi făcut‑o printr‑o părere goală de conţinut, prietenoasă faţă de
prelucrarea domnului Hays – apropo, domnul [Stănescu‑]Schaumann, care ştie câte
ceva despre Muşatescu, este de acord cu judecata mea.
Cu cele mai calde salutări,
Walter Falk
(Politisches Archiv des Auswärtiges Amts Berlin.

Partei Dienststellen, R 27923, 10/1a, nepaginat)
[1] Piesa de teatru a lui Tudor Muşatescu, „Visul unei nopţi de iarnă” avusese prima reprezen‑
taţie în 1937, la Bucureşti, pentru ca în 1944 să înceapă ecranizarea sub acelaşi nume, în regia
lui Jean Georgescu. Mai apoi, în 1944, Peter Stindt‑Hays va edita Der Ring des Nibelungen.
Fünfzehn Blättern nach den Zeichnungen zu Richard Wagners Nibelungen‑Trilogie, a lui Hugo
Knorr.
[2] Este vorba de vestitul bulevard berlinez, lung de peste trei kilometri, de‑a lungul căruia se
află numeroase cafenele, restaurante, teatre, galerii de artă, magazine de lux etc.
[3] Se referă la piesa de teatru a lui George Ciprian (1883–1968), comedie publicată în 1927, ce
mai fusese reprezentată la Berlin în 1929.
147
Rumänisches Institut in Deutschland Berlin‑Charlottenburg
Ahornallee 22–24
6 mai 1942 Nr. 199
Onor. Minister al Propagandei Naţionale
Direcţiunea Cinematografică
Domnule Ministru,
La adresa d‑voastră nr. 2898 din 13 aprilie a.c., am onoarea a vă confirma primirea

filmelor:
– Țara Moţilor
– Transilvania
– Petrolul, în versiune germană.
Am luat act de condiţiunile de reprezentare a acestor filme şi ele vor fi comunicate
persoanelor ce vor primi filmele pentru a le proiecta la Berlin sau în alte oraşe din
Germania. Filmele vor fi puse la dispoziţie ori de câte ori vor putea fi arătate pentru
o bună propagandă românească. Proiecţiunile ce se vor face vă vor fi comunicate de
la caz la caz.
Pentru a evita dificultăţile la Vama Centrală Germană, vă rog să binevoiţi a dis‑
pune ca întreg materialul de propagandă ce ni se trimite să fie adresat Legaţiunii
Regale a României din Berlin, Rauchstrasse 26 (pentru Institutul Român), pentru a‑l
ridica de la vamă prin Legaţiune.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, încredinţarea celei mai alese stime.
Sextil Puşcariu

148
Direcţia Generală a Poliţiei

Corpul Detectivilor
Grupa sau Echipa I‑a
REFERAT
Nr. 1506
1942 mai 13
Comisar şef Petrescu F. Constantin raportează următoarele:

1) Obiectul: Verificarea notei informative anexate a Grupei II privitoare la zvo‑
nul pe care îl comentează cercurile ziaristice naţionaliste că legionarul Manoilescu
Grigore s‑ar afla în capitală, iar fratele acestuia, profesorul Mihail Manoilescu a
încercat o diversiune în această chestiune, lănsând ştirea că Manoilescu Grigore a
murit pe front în luptele de la Odessa.
2) Expunerea: Cele menţionate în nota informativă se verifică în sensul că, la 3
aprilie a.c., Manoilescu Grigore a venit din Germania în capitală, fiind trimis ulterior
în Crimeea, la unitatea sa, ca sublocotenent în rezervă în Reg. 14 Artilerie.
Despre concentrarea lui Grigore Manoilescu, persoane din anturajul profeso‑
rului Mihail Manoilescu afirmă că Grigore Manoilescu, directorul Institutului de
Cultură Româno‑German din Berlin, a fost chemat în ţară pentru motivul de a i se da
instrucţiuni în legătură cu activitatea menţionatului institut, în realitate însă aceasta
a fost forma utilizată pentru a determina venirea sa în ţară, cu scopul de a fi mobili‑
zat, deoarece erau informaţiuni că Grigore Manoilescu face propagandă legionară în
Germania şi înlesneşte contactul între legionari.
Manoilescu Grigore, născut la Iaşi în anul 1898, căsătorit cu Lia, originară din
Cernăuţi, sublocotenent în rezervă Reg. 14 Artilerie, de profesie ziarist, a avut o parte
activă în mişcarea legionară, colaborând în timpul regimului legionar ca director la
ziarul „Buna Vestire”.
În ultimul timp colabora cu ziarul „Viaţa”, unde era şi acționar.
La 16 ianuarie 1941 a plecat împreună cu soţia şi fiica lui, Madelena, la Berlin, ca
director al Institutului Româno‑German.
Comisar Șef,
C. Petrescu
149

Berlin, 23 iunie 1942
Nr. 3084/P 2
Anexa 1
B/e
Confidenţial
Domnule Vice‑Preşedinte al Consiliului,
Ca urmare la raportul meu nr. 1594/P2 din 26 martie c., am onoarea a vă tri‑

mite, aci‑alăturat, traducere de pe referatul pe care mi‑l adresează Consulatul nostru
General din Leipzig, cu privire la activitatea şi propunerile domnului profesor Georg
Stadtmüller, care pare a deveni din ce în ce mai favorabil intereselor noastre, precum
şi, în general, la activitatea propagandistică desfăşurată în zisul oraş de unguri şi bul‑
gari.
Primiţi, vă rog, domnule Vice‑preşedinte al Consiliului, asigurarea prea înaltei
mele consideraţiuni.
Ministru
R. Bossy
Domniei Sale, Domnului M. Antonescu, Vice‑preşedinte şi Preşedinte al

Consiliului de Miniştri a.i., Ministru al Afacerilor Străine
[A n e x ă]
Consulatul General Regal al României

Leipzig, 17.6.1942
1205/5–12/L
Intrare no. 3084
Data 12 iunie 1942
Dosarul P/2
Prea onorate domnule ministru,
După cum aflu de la domnul profesor dr. Stadtmüller, directorul Institutului

Sud‑Est European la Universitatea din Leipzig, s‑a ivit în ultimul timp o oarecare
decepţie la Academia Română din Bucureşti, aceea că la Universitatea din Leipzig,
adică la institutele anexe, lucrările ştiinţifice din ultimii ani s‑au dezvoltat mai mult
asupra Bulgariei decât asupra României.
Domnul profesor dr. Stadtmüller m‑a asigurat că această dezvoltare n‑a fost deloc
intenţionată de el şi că, pentru a oferi un echivalent exterior, intenţionează să plaseze
adunarea anuală din acest an a Institutului Sud‑Est European din noiembrie 1942
sub marca României. Preşedintele Institutului Român în Germania, domnul profesor
dr. Puşcariu, va fi rugat să ţină o conferinţă principală cu ocazia adunării anuale, iar
domnul profesor dr. Meier va ţine cealaltă cuvântare, tot despre o temă românească.
Faptul că lucrarea bulgară din ultimul timp a ieşit în primul plan faţă de cea
română trebuie legat mai ales de următoarele trei motive:
1. În Leipzig există de mai mult timp o filială a Societăţii Germano‑Bulgare, care
activează extraordinar sub conducerea domnului profesor dr. Thalheim.
2. În Leipzig se află un mare număr de studenţi bulgari, în timp ce, din păcate,
sunt numai câţiva studenţi români.
În legătură cu aceasta am onoarea să amintesc Excelenţei Voastre despre expozeul
meu din 5 iunie 1941–40/1–12/B, în care arătam posibilităţile de studiu ieftinite pen‑
tru studenţii români din Leipzig. Între timp s‑au înscris câţiva români la universita‑
tea de aici şi mi‑au declarat, cu ocazia diferitelor convorbiri, că se simt foarte bine în
Leipzig şi că acesta în multe privinţe este preferabil chiar Berlinului.
Printr‑o propagandă apropriată poate că s‑ar ajunge să vină mai mulţi studenţi
români la Leipzig; prin aceasta, factorul românesc de la sine ar precumpăni. Natural
că războiul influenţează nefavorabil în momentul de faţă aceste năzuinţi.
3. După cum am comunicat Excelenţei Voastre în scrisoarea mea din 17 aprilie
1942 – 836/5–12/B, se va deschide aici în Leipzig „Institutul Bulgar Știinţific pen‑
tru Germania”, sub conducerea domnului dr. Gabaloff. Bineînţeles că prin acest pas
influenţa bulgară la Universitatea din Leipzig se va mări.
Din acest motiv am onoarea a supune aprecierii Excelenţei Voastre dacă n‑ar fi
oportun să se strămute la Leipzig cel puţin o parte din Institutul Român în Germania.
Am primit de la primarul principal Freyberg promisiunea solemnă că într‑un ase‑
menea caz ar sprijini Institutul Român tot ca pe Institutul Bulgar. În mod cunoscut,
domnul primar principal Freyberg pune la dispoziţie în mod gratuit Institutului

Bulgar o frumoasă vilă şi ar fi gata să arate aceeaşi înlesnire faţă de Institutul Român.
Pentru cazul când ar fi vorba numai despre o secţiune a Institutului Român în
Germania, s‑ar pune problema numai a unui număr corespunzător de încăperi, nu a
unei case întregi.
O mărire a influenţei româneşti la Universitatea din Leipzig o consider de dorit
şi pentru faptul că ungurii încep să devină activi în număr crescând. În acest caz este
de relevat în primul rând că studiază aici un număr important de unguri. Un institut
ungar sau o societate ungurească nu există încă. În schimb însă la universitate este un
lector foarte sârguincios pentru limba ungară.
Vă rog, domnule ministru, să fiţi sigur de expresia înaltei mele stime.
Consulul General Regal Român

[Hans] Wolf
Excelenţei‑sale, Domnului R. Bossy, Ministrul României la Berlin

vol. 30/1941–1944, f. 164–166)
150

Serviciul Presei
Berlin – 1 iulie 1942
RAPORT SPECIAL
ASUPRA PROPAGANDEI ROMÂNEȘTI ÎN GERMANIA
Cunoaşteţi greutăţile pe care le‑am întâmpinat în îndeplinirea misiunii mele

la Berlin. Ele nu mă privesc personal, dar mi‑au fost cu atât mai penibile. Unele au
intervenit imediat după rechemarea fostului consilier de presă Ovidiu Ciordaş; altele
decurg din însăşi atitudinea cercurilor conducătoare ale Ministerului de Externe
german faţă de problema românească. Cele dintâi sunt nemulţumiri subiective şi de
aceea trecătoare, pe cale de a fi dacă nu complet înlăturate, cel puţin formal potolite.
Cele din urmă fac parte însă dintr‑un întreg sistem de lucru şi reprezintă un punct
de vedere bine precizat, care impune propagandei noastre în Germania simţitoare
îngrădiri şi determină o anumită metodă de lucru.
Voi trage o linie de despărţire între aceste două capitole deosebite şi le voi expune
după însemnătatea ce se cuvine să le acordăm. Am avut de înfruntat agresiva supărare
a d‑lui Paul Schmidt, directorul Presei din Ministerul de Externe German, cu toată
seria ei de manifestaţii publice şi manevre de culise, asupra cărora nu găsesc necesar

să mai revin. D. Schmidt a declarat din capul locului că după rechemarea prietenului
său Ciordaş nu va mai primi să lucreze cu nici un alt conducător al Serviciului nostru
de Presă, oricare ar fi el. Sunt nevoit să arăt că cel puţin până acum s‑a ţinut de cuvânt.
În ceea ce mă priveşte, am făcut destul de târziu cunoştinţă cu dl. Schmidt la o recep‑
ţie dată dinadins în acest scop de dl. consul general Gallin[1] şi de atunci l‑am mai
întâlnit de două ori la Clubul Presei Străine din Fasanenstrasse, unde am fost poftit
ca oaspete de diferiţi ziarişti germani. Am avut cu dl. Schmidt, în toate aceste ocazii,
amabile şi scurte conversaţii, dar pentru chestiunile de serviciu sub diferite pretexte
s‑a eschivat sistematic să mă primească în biroul său, aşa încât la Direcţiunea Presei
din Ministerul de Externe German am luat contact până acum numai cu locţiitorii:
consilierul de legaţie Rasche, ministrul plenipotenţiar Schwörbel (şeful secţiei pen‑
tru sud‑estul Europei)[2] şi ministrul plenipotenţiar Braun von Stumm (directo‑
rul adjunct)[3], căruia i‑am prezentat deunăzi în numele guvernului român, după
instrucţiunile primite, mulţumiri pentru articolele ce au fost publicate în presa ger‑
mană cu prilejul aniversării d‑lui Mareşal Antonescu. De purtarea persoanelor amin‑
tite mai sus nu am a mă plânge, ci dimpotrivă, trebuie să mărturisesc că mi‑au arătat
mereu amabilitate şi prevenire. Mi s‑a confirmat de altfel că au primit dispoziţiuni
speciale din partea d‑lui Schmidt de a căuta legătura cu mine şi de a o păstra.
O excelentă primire am găsit de asemeni la ministrul plenipotenţiar Twardowski,
directorul treburilor culturale din Ministerul de Externe German, precum şi la dl.
Brauweiller, directorul Presei din Ministerul Propagandei Reichului (care a organi‑
zat manifestaţia de prietenie a ziariştilor germani şi români a doua zi după căderea
Sevastopolului). Aceeaşi bunăvoinţă am întâlnit‑o la d. dr. Albrecht, directorul Agenţiei
„D.N.B”[4], Hauptmann Weiss, preşedintele ziariştilor germani şi redactor la oficiosul
„Völkischer Beobachter”[5], dr. Wrede, conducătorul Serviciului pentru străinătate al
şefului presei Reichului[6], dr. Dietrich, şi aşa mai departe. Am avut satisfacţia să con‑
stat pretutindeni o dezaprobare foarte străvezie a purtării d‑lui Schmidt şi mi s‑a arătat
mai ales din preajma Ministerului Propagandei Reichului o demonstrativă simpatie
pe care am socotit‑o foarte caracteristică şi care mi‑a dat curajul necesar pentru a‑mi
continua activitatea. De aceea, trecând peste ostilitatea prea puţin camuflată a d‑lui
Schmidt, am lucrat înainte, recoltând rezultatele pe care le‑aţi fi putut aprecia şi care
s‑au evidenţiat în presa germană cu prilejul aniversării d‑lui Mareşal Antonescu.
Aceasta nu însemnă că dl. Schmidt a dezarmat cu totul, chiar după îndrumările
ce‑a primit între timp. În măsura în care a putut să ne creeze dificultăţi şi să ne facă
şicane nu s‑a dat în lături. Am înregistrat în timpul din urmă câteva, de la încercarea
neizbutită de a mă opri să vorbesc la radio, trecând la interzicerea publicării unui arti‑
col al meu ce‑mi fusese cerut de redacţia ziarului „Völkischer Beobachter”[7] şi până
la întârzierea cu care mi s‑a trimis cartea de membru la Clubul Presei Străine, al cărui
preşedinte este tot dl. Schmidt. Nu le‑am atribuit acestor greutăţi o însemnătate prea
mare şi nu m‑am formalizat pentru a nu provoca un conflict deschis, pe care ştiu că
nu l‑aţi fi dorit. Unele manevre subterane au putut să stânjenească activitatea mea,
dar nu m‑au putut opri din drum. E un război de uzură, pe care trebuie să‑l ducem şi
pe care sunt convins că îl vom câştiga. Nu direct, ci prin intermediari, dl. Schmidt a
comunicat ceea ce a şi numit condiţiile sale de pace, care cred că v‑au parvenit pe mai
multe căi deodată. Dl. Schmidt consideră pe dl. director al Presei, Ilcuş[8], un intrata‑
bil anti‑hitlerist şi un adversar al politicii alături de Germania şi prin urmare o piedică
esenţială pentru întreţinerea unei colaborări rodnice de presă între cele două ţări.
Asupra acestui punct nevralgic nu‑mi îngădui să exprim o opinie, deşi dacă mi
s‑ar cere nu m‑aşi codi să v‑o arăt cu toată obiectivitatea.
Propaganda românească în Germania mai întâmpină însă şi alte piedici, care mi

se par mai serioase şi de care nu puteam să nu ţinem socoteală. Acţiunea noastră
de presă şi manifestările noastre de cultură pe solul Reichului dau loc la neconte‑
nite protestări maghiare. Nimic surprinzător până aici. Nu mai departe decât zilele
trecute, Ministrul Ungariei la Berlin, dl. Stoja <Sztójay>[9], s‑a înfăţişat d‑lui von
Ribbentropp[10] înmânându‑i dosarul articolelor favorabile României din presa
germană şi o listă de broşuri anti‑maghiare tipărite la Bucureşti în limba germană
şi răspândite de noi în Germania. Aceste reacţiuni ungureşti sunt foarte normale,
după cum în chip firesc noi denunţăm în replică toate cutezanţele trufiei maghiare.
Cercurile conducătoare ale Ministerului de Externe German se arată însă foarte plic‑
tisite de această polemică româno‑maghiară şi de câte ori au prilejul nu întârzie să ne
mustre pentru încercările noastre de lămurire a realităţilor şi de afirmare a drepturi‑
lor româneşti, asigurându‑ne bineînţeles că acelaşi limbaj potolitor îl ţin şi la adresa
Budapestei. (Ceea ce rămâne de văzut). Nu există nici o iniţiativă a serviciilor noastre
de presă şi de cultură: articole de ziar, difuzare de broşuri, expoziţie de artă populară,
reprezentaţii de filme româneşti, Buletinul de Informaţie în limba germană şi aşa
mai departe, fără ca cel dintâi gest să nu trădeze o îngrijorare şi cel dintâi răspuns
să nu fie evaziv. Dacă ar fi să cerem autorizaţie prealabilă de la „Auswärtiges Amt”
pentru fiecare acţiune de propagandă românească în Germania ar însemna să stăm
cu braţele încrucişate. Cu această pasivitate nu ne putem împăca, oricât de agreabilă
ar fi funcţionarilor temători de complicaţii din Wilhelmstrasse.
Pentru a pricinui însă cât mai puţină vorbă şi pentru a avea totuşi efectul dorit, va
trebui să ne adaptăm condiţiilor în care suntem puşi să lucrăm. Propaganda noastră
va trebui să fie cât mai puţin agresivă în aspectele ei exterioare, cât mai bine mas‑
cată şi prin urmare cât mai dibace. Tonul polemic al atacului pieptiş să cedeze pasul
unei prezentări pe plan constructiv a tezei româneşti. Va fi necesar să revenim fără
încetare sub diferite forme asupra realităţilor care vorbesc pentru noi şi ne aşează
prin comparaţie într‑o situaţie avantajoasă: participarea noastră în război alături de
Germania; forţa militară pe care o reprezentăm; însemnătatea economică a României
la Gurile Dunării şi la ţărmul Mării Negre; influenţa spiritului german în cultura
românească; politica noastră civilizată faţă de minorităţile etnice; rezistenţa noastră
faţă de primejdia comunistă; rezolvarea problemei evreieşti şi aşa mai departe. În
această ordine de idei, cred că ar fi bine să pregătim: 1. O lucrare de mari proporţii
asupra României şi aşezămintelor ei de stat; 2. O istorie a armatei române, cu prezen‑
tarea acţiunii noastre militare din 1941–1942; 3. O carte de sinteză asupra bogăţiilor
României şi a perspectivelor de viitor ale colaborării româno‑germane; 4. Un studiu
despre infiltraţia evreilor din sud‑estul Europei şi opera de epuraţie ce s‑a îndeplinit
pe acest teren în România; 5. O colecţie de documente, în forma unei cărţi diploma‑

tice, privind lichidarea bolşevismului din Ungaria în 1919 prin intervenţia României
şi altele privind şi dezvoltând temele arătate mai sus.
Pe lângă aceste lucrări – care vor trebui să se prezinte în cele mai impresionante
condiţiuni de tipar, egalând obişnuita înfăţişare a cărţii germane de propagandă – va fi
de o absolută şi urgentă necesitate editarea la Bucureşti a unei reviste lunare în limba
germană, cu scopul de a îmbrăţişa toate problemele sud‑estului european, făcând din
România centrul de gravitate al organizării spaţiului geografic, care cuprinde bazi‑
nul dunărean şi drumurile Mării Negre spre răsărit până dincolo de Odessa şi spre
miază‑zi până în Balcani (ungurii scot la Budapesta trei publicaţii în limba germană:
„Donau‑Europa”, „Ungarn” şi „Das schaffende Ungarn”[11]). Revista noastră ar putea
să fie editată de Societatea Româno‑Germană pe cale de a lua fiinţă la Bucureşti şi ar
avea, se înţelege, o redacţie la Berlin pentru strângerea materialului de la colaboratorii
germani şi pentru difuzarea în Germania a unui număr important de exemplare.
Asupra chestiunilor de amănunt am redactat propuneri deosebite, după ce am

examinat în parte fiecare problemă de organizare a Serviciilor noastre de Presă şi de
Cultură de la Berlin.
Personalul necesar acestor servicii a fost completat şi s‑au fixat atribuţiile fiecă‑
ruia. Cred că deocamdată nu mai e nevoie de nici o nouă numire la Berlin.
Corespondenţii de presă au fost revizuiţi şi selecţionaţi în înţelegere cu directorii
de ziare respectivi şi în spiritul regulamentului ce‑a fost întocmit. Ei au fost încadraţi
într‑o disciplină naţională şi li s‑a dat un rol activ de propagandă în contactul cu zia‑
riştii germani şi aliaţi aflători la Berlin.
Am găsit soluţia redactării şi multiplicării unui Buletin de Informaţii în limba
germană pentru uzul ziarelor şi personalităţilor politice mai de seamă ale Reich‑ului
şi am organizat un serviciu special de difuzare a materialului de propagandă.
Cu prilejul vizitei la Berlin a directorului Agenţiei RADOR, după indicaţia pe care
noi am pregătit‑o, s‑au lărgit bazele colaborării cu Agenţia D.N.B. Vom urmări exe‑
cutarea acordului încheiat şi vom depune toate străduinţele ca ştirile din sursa româ‑
nească să aibă o publicitate mai largă decât până acum în toată presa germană. Sunt
dator să adaug aici că nu totdeauna Agenţia D.N.B. poate să fie făcută răspunzătoare
de nepublicarea telegramelor ce‑i sunt transmise de la Bucureşti, ci adesea intervine
în această privinţă o dispoziţie a Ministerului de Externe German.
Va trebui neapărat să creăm la Berlin un Serviciu de Informaţii cu privire la activi‑
tatea propagandei maghiare în Germania, pentru a cunoaşte din vreme acţiunea ce se
pregăteşte şi pentru a urmări felul în care se realizează. Pentru aceasta va fi nevoie de
afectarea unui fond special, ce va fi întrebuinţat sub controlul şefului misiunii noastre
diplomatice de la Berlin.
Se va organiza paralel cu aceasta şi în legătură cu serviciile de presă din Budapesta,
Zagreb şi Bratislava, chiar dacă pentru a asigura comunicarea de documente şi infor‑
maţii ar fi utilizată ruta ocolită prin Bucureşti. În prezent această legătură nu există
şi experienţa lucrului ne‑a arătat că este absolut necesar pe de o parte să aflăm din
bună vreme ce se pregăteşte la Budapesta pe terenul propagandei în Germania, iar
pe de altă parte să folosim la Berlin împotriva Ungariei toate manifestările maghiare

displăcute Germaniei naţional‑socialiste. (Cazul declaraţiilor contelui Bethlen în
procesul Imrédy[12]).
Adaug că în ceea ce ne priveşte am pregătit după îndrumările Ministerului
Propagandei programul de conferinţe şi manifestări artistice româneşti în Germania:
concerte, expoziţii pentru sezonul de toamnă.
Socotesc că Institutul Român din Germania va trebui reorganizat şi redat menirei
sale, rămânând ca paralel să se întemeieze şi un Collegiu Român asemănător şcoa‑
lelor româneşti de la Paris şi Roma, aşa după cum ungurii, care au cunoscutul lor
„Collegium Hungaricum” la Berlin, şi plănuiesc un institut maghiar după modelul
românesc, dându‑i exclusiv un scop de propagandă culturală.
Societatea Româno‑Germană fiind pe punctul de a se înfiinţa la Bucureşti, vom
putea trece fără nici o zăbavă la constituirea Societăţii Româno‑Germană la Berlin,
toate pregătirile fiind făcute în această privinţă încă mai de mult.
Pentru a mă întoarce acum din nou la necesităţile constatate în timpul activităţii

mele la Berlin, subliniez nevoia de a ne găsi un local propriu pentru serviciile de presă
şi cultură, foarte strâmtorate astăzi în două odăi din mansarda legaţiei.
Totodată semnalez faptul destul de important că cifrul cu care se lucrează cores‑
pondenţa confidenţială nu mai corespunde împrejurărilor de astăzi şi, după dovezile
pe care le avem, prezintă gravul inconvenient de a fi cunoscut de cei care au interesul
de a ne intercepta comunicările.
Alex. Hodoş

[1] Gheorghe Tr. Gallin (n. 1892) absolvise Facultatea de Drept din Iaşi, pentru ca mai apoi
să intre în serviciul Ministerului Afacerilor Străine. Și‑a început activitatea în cadrul
Consulatului român din Cernăuţi (în 1910), ca copist, context în care a cunoscut pe fruntașii
mişcării naţionale din Bucovina, printre care şi pe Max Hacman şi Sextil Puşcariu. De
altfel, în 1918–1919, Gallin a lucrat în cadrul „guvernului” Bucovinei. Din 1922 dobândeşte
funcţia de consul, activând la Varşovia, Lwow, Hamburg (din 1936) şi Berlin (din 1941). O
rudă a acestuia, lt.col. Radu Gallin, era directorul de cabinet al lui Mihai Antonescu. După
23 august 1944 se refugiază în Elveţia, ulterior ajungând la New‑York, unde reprezenta
Comitetul Naţional Român.
[2] Heribert Schwörbel (1881–1969) era un diplomat german care a servit drept ataşat la consu‑
latele germane din Constantinopol, Thessalonik şi Beirut. În perioada nazistă a funcţionat
ca referent de presă la Ambasada germană din Atena, referent pentru sud‑estul Europei în
cadrul Departamentului de Presă al Ministerului de Externe German şi consul în oraşul
spaniol Vigo. A fost redactor al revistelor „Berlin Rom Tokio” şi „Südost‑Echo”.
[3] Gustav Braun von Stumm (1890–1963), diplomat german, care în perioada Republicii de
la Weimar a fost ataşat la Legaţia din Budapesta, la Ambasada din Constantinopol şi la
cea din Bruxelles. Din 1930 a lucrat la diverse departamente ale Ministerului de Externe
German, mai ales în cadrul Departamentului de Presă, unde în perioada celui de‑al doilea
război mondial a fost director adjunct. Din 1933 a fost membru al Partidului Nazist.
[4] Gustav Albrecht (1890–1947) a fost un jurnalist şi editor german, care între 1933–1939
a ocupat funcţia de director adjunct, iar între 1939–1945 de director al Deutsches
Nachrichtenbüro (DNB ‑Biroul German de Știri). Deşi oficial independent, biroul era sub‑
ordonat Ministerului Propagandei, iar membrii lui erau numiţi de Joseph Goebbels.
[5] Este vorba de Wilhelm Weiss (1892–1950), un jurnalist german, veteran al primului răz‑
boi mondial, ce a lucrat ulterior în cadrul Ministerului de Război al Bavariei, devenind
„Hauptmann” (ofiţer superior) în 1920. A intrat în Partidul Nazist încă din 1922 şi a parti‑
cipat în 1923 la Puciul lui Hitler. Înainte de instaurarea regimului nazist, Weiss a lucrat ca
redactor la revistele antisemite „Heimatland” şi „Arminius” şi a fost redactor şef al ziarului
„Völkischen Kurier”, pentru ca din 1927 să activeze în redacţia principalului organ de presă
al partidului nazist, „Völkischer Beobachter”. În 1930 a devenit lider (Oberführer) în cadrul
organizaţiei naziste paramilitare SA (Sturmabteilung), primind şi conducerea departamen‑
tului de presă al acesteia. Din 1933 i‑a luat locul lui Alfred Rosenberg ca redactor şef al
ziarului „Völkischer Beobachter”. Weiss a mai ocupat, pe durata întregii guvernări naziste,
funcţia de director al Asociaţiei Presei Germane, poziţie din care a subordonat toată presa
germană intereselor partidului. A fost, de asemenea, membru al Parlamentului german,
precum şi al Senatului de Cultură al Reichului. Weiss şi‑a petrecut ultimii 5 ani de viaţă în
arest, unde a şi murit.
[6] Franz‑Otto Wrede a ocupat poziţiile de conducător al Serviciului pentru străinătate al
Biroului de presă al Reich‑ului şi de director al Biroului pentru Presă şi Propagandă din
cadrul Reichsjugendführung (conducerea tineretului din Reich, instituţie care se afla în
fruntea organizaţiei Hitlerjugend). În august 1937 fusese unul dintre jurnaliştii corespon‑
denţi germani la Londra expulzaţi deoarece raportau în Germania activitatea nemţilor din
Marea Britanie.
[7] „Völkischer Beobachter” era principalul organ de presă (de fapt de propagandă) al
Partidului Nazist. Creat pe infrastructura unui mai vechi jurnal naţionalist şi antisemit,
„Völkischer Beobachter” a căpătat acest nume şi a intrat în slujba Partidului Nazist în 1920.
Iniţial a fost bisăptămânal, devenind din 1923 cotidian. Până în 1938, ziarul a ajuns să aibă
4 ediţii: cea originală, sud‑germană (tipărită la München), o ediţie nord‑germană şi una
berlineză, iar mai apoi o ediţie vieneză. De la un tiraj de cca. 7000 de exemplare în 1920, zia‑
rul a ajuns la tiraje de 1,7 milioane de exemplare în 1944. Redactorii şefi ai oficiosului nazist
au fost Hansjörg Maurer (1920), Hugo Machhaus (1920–1921), Hermann Esser (1921),
Dietrich Eckart (1921–1923), Alfred Rosenberg (1923–1938) şi Wilhelm Weiß (1938–1945).
Ultima ediţie a apărut la 30 aprilie 1945. Pentru mai multe vezi Detlef Mühlberger, Hitler’s
Voice – The Völkischer Beobachter, 1920–1933, Vol. 1: Organisation & Development of the Nazi
Party, Vol. 2: Nazi Ideology and Propaganda, Bern, Peter Lang Verlag, 2004; Oron J. Hale, The
captive press in the Third Reich, Princeton University Press, 1964; Norbert Frei, Johannes
Schmidt, Journalismus im Dritten Reich, München, C.H. Beck Verlag, 1989.
[8] Petru Ilcuş (1893–1983) era diplomat şi lucra în Direcţia Presei şi Informaţiilor din
Ministerul Afacerilor Străine.
[9] Döme Sztójay (1883–1946) era de origine sârbă, fiind numit ambasador al Ungariei la
Berlin încă din 1935, contribuind enorm la strângerea relaţiilor cu Germania. De altfel,
odată cu Operaţiunea „Margareta” (ocuparea Ungariei de către nazişti, în martie 1944),
Sztójay a fost numit pe 23 martie 1944 prim‑ministru la Budapesta, ocupând şi portofo‑
liul Ministerului de Externe. La finele războiului a fost capturat de americani, dar predat
Ungariei, care l‑a judecat, condamnat la moarte şi executat în 1946.
[10] Joachim von Ribbentrop (1893–1946) era un om de afaceri german, membru al Partidului
Nazist din 1932 şi al SS din 1933 (unde va ajunge până la rangul de general). În 1934 a
devenit consilier pe probleme de politică externă şi comisar pentru înarmare al guvernului,
iar în 1935 ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al celui de‑al Treilea Reich la Londra,
unde a încheiat Acordul germano‑britanic privind flota, care a permis o refacere a mari‑
nei germane în ciuda prevederilor împotriva înarmării Germaniei stipulate de Tratatul
de la Versailles. Tot în 1935 a fost înfiinţată organizaţia paradiplomatică numită Biroul
Ribbentrop, cu atribuţii de politică externă. A fost iniţiatorul Pactului Anti‑Komintern, între
1936–1938 ocupând funcţia de ambasador al Reichului la Londra, pentru ca din februa‑
rie 1938 să‑l înlocuiască pe Konstantin von Neurath în postul de Ministru de Externe al
Reichului. Din această poziţie a semnat pactul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea
Sovietică (cunoscut drept Pactul Ribbentrop‑Molotow), care a dus, la 1 septembrie 1939,
la izbucnirea celui de‑al doilea război mondial. A încheiat, de asemenea, în septembrie
1940, Pactul Tripartit (între Germania, Italia şi Japonia). Sub conducerea sa, Ministerul de
Externe a avut atribuţii în deportarea evreilor şi în ceea ce priveşte propaganda antisemită.
Acuzat în cadrul procesului de la Nürnberg de crime împotriva umanităţii, a fost executat
în octombrie 1946.
[11] „Das schaffende Ungarn” a fost o revistă maghiară în limba germană publicată începând
cu anul 1940 de Societatea Maghiaro‑Germană (Ungarisch‑Deutsche Gesellschaft). Apărea
în tandem cu alte două reviste editate de aceeaşi societate, tot în limba germană, toate
trei fiind publicaţii de propagandă, având menirea de a realiza o apropiere a publicului
german de Ungaria şi de a face cunoscute acestuia chestiunile curente din Ungaria: revista
„Ungarn”, care apărea pe data de 1 a fiecărei luni, „Das schaffende Ungarn”, apărută lunar
în data de 10, şi „Donaueuropa”, care era distribuită în fiecare lună în data de 20.
[12] Este vorba de István Bethlen (1874–1946), care fusese prim‑ministru al Ungariei între 1921
şi 1931 şi se pronunţase frecvent împotriva alianţei cu Germania, la fel cum o vreme s‑a
dovedit a fi şi Béla Imrédy (1891–1946), la rândul său fost premier (1938–1939), dar care
mai ales din 1940 a dovedit puternice atitudini antisemite, îndeosebi după ce s‑a dovedit că
bunicul său fusese evreu.
151

Berlin 9 iulie 1942
Domnule Ministru,
În ziua de 29 iulie – în sala Capitol din Berlin – a avut loc un festival organizat
de Fundaţia studenţească germană Humboldt‑Club din capitala Reichului, un festi‑
val al studenţilor români, unguri, croaţi, bulgari, slovaci şi norvegieni. A constat din
cântece şi jucând jocuri naţionale, fiecare grupă de studenţi cântând cântece şi jocuri
specifice de acasă. S‑au prezentat foarte bine bulgarii, dar cu mult în fruntea lor au
ieşit românii. Presa germană – cum poate aţi văzut – a avut cuvinte de neprecupeţită
laudă pentru români.
Cum studenţii noştri din Berlin sunt împărţiţi în două tabere – una legionară şi
cealaltă ne[legionară] – m‑am gândit să folosesc acest prilej spre a‑i avea laolaltă – şi
a le vorbi – pe cei care şi‑au reprezentat aşa de frumos ţara la numitul festival, în gru‑
pul lor, după câte mi s‑a spus, figurând elemente din ambele tabere. Pentru aceasta,
am organizat – şi dat – la Institutul Român o masă la care, în afară de ei, au partici‑
pat: dl. ministru Bossy, domnul consul general Gallin, dl. comandor Antonescu[1] şi
întreaga misiune militară română, în frunte cu dl. colonel Gh. Ion[2], apoi dl. Sextil
Puşcariu, preşedintele Institutului, colaboratorul d‑sale dl. Gh. Vinulescu etc. Au fost,
în total, 46 persoane.
Am făcut acest lucru, cum am spus, ca să putem lua un prim contact cu studenţii
noştri din capitala Reichului, studenţi – cum iarăşi am spus – desbinaţi. Nu ştiu cum
vor fi stând lucrurile cu studenţii celorlalte naţiuni, dar ai noştri aşa se prezintă: des‑
binaţi. Cei unguri – despre ei ştiu, fiindcă aşa am fost informat – se prezintă bloc, ca
unguri şi atât, sunt organizaţi şi urmăriţi de aproape, fiecare, în activitatea ce desfă‑
şoară şi, în plus, fiecare din ei este un ins şi un instrument de propagandă pentru ţara
lui. Mulţi din ai noştri însă, pe lângă desbinarea de care vorbeam, se mai înfăţişează
cu un păcat: nu se ţin de studii, nu sunt la curent cu examenele – ca să spun aşa –, dar
nici măcar cu anii de studii. Sunt unii cu frecvenţă de ani dublă faţă de cea legală şi,
totuşi, cu studiile încă neisprăvite. Dar ceea ce e şi mai trist e faptul că mulţi din aceş‑
tia ajung în situaţii şi funcţiuni oficiale, plătiţi de stat, gazetari de pildă, cum auzeam
vorbindu‑se chiar ieri în casa unui demnitar al Legaţiei noastre. Se uită şi vede, stu‑
dentul sărac şi silitor, cum colegul lui mai bătrân, nelacurent cu examenele şi cu anii,
primeşte salariul de la stat în loc să fie chemat la răspundere, chemat, mai bine spus,
în ţară şi trimis măcar pe front. Alaltăieri – mie şi d‑lui comandor Antonescu, fratele
d‑lui vicepreşedinte al Consiliului – ne spunea un german de la Ministerul Afacerilor
Străine, prieten dovedit cu fapte al României: aveţi mulţi studenţi şi gazetari care vă
fac foarte proaste servicii în Berlin. Mi‑am adus aminte că de unii gazetari români se
mai plângea însuşi şeful presei din Ministerul Afacerilor Străine german, nu de mult,
unei personalităţi politice româneşti în trecere prin Berlin. Dar aceasta va rezolva‑o,
desigur, dl. Alexandru Hodoş. Eu despre studenţi, numai, am vrut să vă vorbesc.
Vom încerca să ni‑i apropiem, fiindcă şi noi suntem de vină faţă de ei. Și vom
încerca să‑i apropiem pe unii faţă de alţii. În acest sens le‑a vorbit la masa comună de
la Institut dl. ministru Bossy şi în acest sens le‑am vorbit şi eu: socotelile lor politice
sau de altă natură să le lase pentru altă dată şi pentru acasă. Azi – şi aici – sunt datori
să fie numai români şi atât. Dl. consul general Gallin şi dl. comandor Antonescu au
trecut, prieteneşte, de la masă la masă unde erau studenţi şi din grup în grup după
aceea, după masă, şi s‑au întreţinut frăţeşte şi părinteşte cu ei, în acest sens. Spun
aceasta ca o datorie faţă de aceşti doi oameni, ambii de mult suflet cu multă înţe‑
legere, care nu pierd un prilej pe care să nu‑l folosească astfel, ori de câte ori vin în
contact cu câte unul din studenţii noştri de aici.
V‑am făcut şi de data aceasta domnule ministru un raport scrisoare. Menirea mea
aici, pe de o parte, ca şi subiectul în discuţie, sunt de vină. Organizarea şi întărirea
Institutului Român din Berlin ar veni, poate, totodată, şi ca o ameliorare în ţinuta şi
activitatea şi a studenţilor noştri de aici. Iar noi, în ce ne priveşte, vom da tot sprijinul
în acest sens. Eu chiar m‑am gândit să‑i putem întruni o dată pe lună, pe toţi dacă
se poate, într‑o sală încăpătoare, unde să le facem câte o prelegere‑conferinţă despre
problemele şi datoriile româneşti ale ceasului de faţă. Dacă vom izbuti, vom fi fericiţi
să vă raportăm.
Primiţi vă rugăm, domnule ministru, asigurarea consideraţiunii mele deosebite.
Ion Conea, consilier cultural[3]

Legaţia Regală din Berlin
Domniei‑sale Domnului Ministru al Propagandei Naţionale

dos. 1381/1942, f. 302–303)
[Documentul a fost înaintat şi ministrului Culturii Naţionale, Ion Petrovici, care decide:
„Privitor la activitatea studenţilor români din Germania (...) avem onoarea a vă face cunoscut că
Ministerul e de părere ca studenţii întârziaţi la studii să nu mai fie folosiţi sub nici o formă în
străinătate, ci să fie chemaţi neîntârziat în ţară” (f.301).]
[1] Este vorba de Nicolae Antonescu, fratele mai mare al lui Mihai Antonescu. Acesta absolvise
Academia Militară, servind în marină mereu în funcţii de comandă, pentru ca în 1941, ime‑
diat după avansarea lui ca general să fie numit ataşat militar la Roma, iar în 1942 la Berlin.
[2] Ion Gheorghe (1893–1957) ajunsese deja general de brigadă, fiind numit ataşat militar la
Berlin, chiar de la începutul regimului legionar‑antonescian. După rebeliune a avut sar‑
cina să supravegheze mişcările legionarilor din Germania şi de a împiedica acţiunile lor
anti‑antonesciene. După plecarea lui Raoul Bossy a fost numit ambasador în locul aces‑
tuia la Berlin (1943–1944). Anterior, în 1934, fusese ataşat militar la Ankara. După război
a refuzat să revină în ţară, fiind condamnat la moarte în contumacie (februarie 1946), însă
până în 1947 a trecut prin câteva lagăre americane, ulterior rămânând în exil şi publicând
două lucrări interesante pentru epoca trăită de el: Ion Gheorghe, Rumäniens Weg zum
Satelliten‑Staat, Heidelberg, Kurt Vowingnckel Verlag, 1952 (cu o versiune românească în
1996, sub titlul Mareşalul Antonescu. Un dictator nefericit, ed. Stelian Neagoe, Bucureşti,
Edit. Machiavelli), şi Les petits fils de l’oncle Sam, Paris, Société Métropolitaine d’Édition,
1954.
[3] Ion Conea (1902–1974) era geograf şi se specializase în geopolitică, geografie istorică şi topo‑
nimie. Absolvise Universitatea din Bucureşti, rămânând asistent al lui Simion Mehedinţi,
cu care şi‑a susţinut şi doctoratul în 1934, pentru ca după război să devină profesor titular.
Însă în perioada regimului legionar, I. Conea suplinise şi conferinţa de Sociologie rurală pe
timpul cât Traian Herseni a fost secretar general al Educaţiei, în 1941 trasferându‑se ca asis‑
tent la catedra de Istorie universală a lui Gh.I. Brătianu. (Vezi asupra lui: Arh.St.Bucureşti,
Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 974/1941, f. 250, 253, 269–270, 420–424; dos. 4358/1945,
f. 1–2, 32–35; dos. 758/1946, f. 3, 9–10; Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti.
Rectorat, dos. 29/1945, f. 77–83).
152
4 aug. 1942
România
Nr. 62893
Confidenţial
Domnule Ministru,
Am onoarea a vă trimite aci alăturat copie de pe paginile referitoare la studen‑

ţii români din Germania, din raportul rezumativ al Consulatului nostru General din
Berlin, pe anul bugetar 1941–1942, întocmit după normele stabilite de acest departa‑
ment.
Din acest raport cred util să vă semnalez mai ales următoarele puncte:
a) Mai sunt şi astăzi studenţi români în Germania a căror conduită lasă de dorit.
Controlul lor la Berlin, fiind lăsat de departamentul dvs. în grija Institutului Român,
este fireşte greu pentru Oficiul Consular competent să exercite vreo supraveghere.
b) Studenţii saşi (germani) fac evident parte din asociaţiile germane, precum am
şi menţionat sub §12 din Manualul diplomatic şi consular VI, 16 redactat în deplină
înţelegere cu departamentul dvs. precum mi‑aţi confirmat sub no. 75103 din 20 apri‑
lie 1942. Nu trebuie să ne ascundem faptul că aceşti studenţi „vor ţine întotdeauna
seama de sugestiunile primite din partea cercurilor oficiale germane cu care se află în
contact”, precum arată titularul Oficiului consular.
c) De observat sunt mai ales cele arătate despre activitatea de propagandă potriv‑
nică intereselor noastre desfăşurată de studenţii ucraineni plecaţi în Germania cu
paşapoarte româneşti.
Nu ne îndoim că veţi avea în vedere acest fapt când va fi vorba să se acorde în viitor
avantaje de schimb etc.

[Indescifrabil]
Directorul Af. Consulare
[Indescifrabil]
Ministerul Educaţiunei Naţionale

dos. 1381/1942, f. 304–305)
153

Nr. 699/1941 Berlin‑Charlottenburg 9
28 august 1942
Domniei Sale, Domnului Ministru M. Antonescu

Vice‑Preşedintele Consiliului de Miniştri
Bucureşti
Domnule Ministru,
Pentru a putea dezvolta o activitate cât mai rodnică la Institutul Român din
Germania e necesar ca personalul acestui institut, redus din cauza economiilor for‑
ţate pe care a trebuit să le facem, să fie din nou completat. Vă rog deci să binevoiţi a
dispune ca să fie detaşate la Institutul Român din Germania următoarele persoane:
1. D‑l prof. Ion Chinezu, Consul General în Ministerul Afacerilor Străine.
2. D‑l dr. Virgil Vătăşianu, bibliotecar la Biblioteca Universităţii din Cluj‑Sibiu,
detaşat actualmente la Ministerul Culturii Naţionale ca secretar al Școalei Române
de la Roma[1],
sau d‑l Ion Frunzetti, asistent la Universitatea din Bucureşti[2].
3. D‑na Petronela Chinezu, profesoară la Liceul de fete „Regina Maria” din
Bucureşti.
Toţi aceşti funcţionari urmează să fie plătiţi de către Institutul Român din
Germania.
D‑nii Alexandru Dima, inspector şcolar la Sibiu, şi Caius Jiga, profesor la Salonic,
să fie numiţi lectori la Facultatea de Filosofie din Berlin şi la Facultatea de Știinţe
Externe (Auslandwissenschaftliche Fakultät) din Berlin, urmând ca amândoi să fie
utilizaţi şi la Institutul Român din Germania.
Pentru munca suplimentară pe care o vor presta d‑nii Dima şi Jiga la Institut vor
primi din partea acestui institut un supliment de leafă.
Primiţi vă rog, domnule ministru, încredinţarea înaltei mele stime.
Sextil Puşcariu

Inv. 3407, dos. 1, f. 44)
[1] Virgil Vătăşianu (1902–1993) studiase dreptul la Bucureşti (1920–1924), pentru ca mai
apoi să se îndrepte spre Cluj pentru istoria artei. Urmează cursuri de specializare la Praga,
pentru ca în cele din urmă să‑şi susţină doctoratul la Viena, cu o lucrare despre arhitec‑
tura românească medievală din Țara Haţegului. A fost în câteva rânduri secretar al Școlii
Române de la Roma (între 1934–1936, 1938–1946). După război va preda istoria artei la
Universitatea din Cluj (din 1947), în 1974 fiind cooptat membru al Academiei RSR.
[2] Ion Frunzetti (1918–1985) absolvise dreptul şi literele la Bucureşti, remarcându‑se ca ese‑
ist, poet, critic şi istoric de artă, publicând în cele mai importante periodice ale vremii.
Recomandarea lui de către Puşcariu a fost probabil sugerată de Lucian Blaga, despre opera
căruia Frunzetti publicase câteva eseuri elogioase. În 1944 este numit asistent la catedra de
Estetică a lui Tudor Vianu de pe lângă Universitatea din Bucureşti (apoi la cea de Istoria
literaturii universale, iar în 1949 la Literatură comparată), pentru ca în 1951 să fie îndepăr‑
tat, pentru că ar fi fost legionar. Din 1955 va lucra în cadrul Institutului de Istoria Artei, în
anul următor redevine asistent, apoi chiar lector şi conferenţiar, deşi nu‑şi susţinuse nicio‑
dată doctoratul.
154
Notă de Serviciu
din 2 septembrie 1942
Obiectul:
D‑nii Stelzer[1] şi Müller de la Legaţiunea Germaniei mi‑au remis azi proiectul
de acord cultural româno‑german întocmit de autorităţile Reichului. M‑au rugat a
transmite acest proiect autorităţilor competente spre examinare. Guvernul Reichului
ar dori ca printr‑un schimb de vederi cu Legaţiunea Germaniei să se fixeze textul defi‑
nitiv, astfel încât acordul să poată fi semnat în decursul lunii octombrie de către dele‑
gaţi germani care ar veni special în acest scop la Bucureşti.
Dl. Müller, expunându‑mi principiile proiectului, a insistat îndeosebi asupra
următoarelor două chestiuni:
1) Necesitatea ca istoria, geografia şi cultura naţională ale uneia din părţile con‑
tractante să‑şi găsească locul cuvenit în învăţământul – „şi în cărţile de învăţământ
ale tuturor şcolilor” – celeilalte părţi contractante (art. 9);
2) Utilitatea pe care o prezintă inovaţiunea de la art. 10, anume crearea unor şcoli
comune care vor fi frecventate de supuşii ţării care crează şcoala, precum şi de supuşii
altor ţări, îndeosebi de aceia ai ţării în care se găseşte şcoala.
Domnul Müller a adăugat că asemenea şcoli comune funcţionează deja în Italia
(vreo 8–10), în Ungaria şi Bulgaria, spre satisfacţia reciprocă a celor două părţi.
Dl. Müller mă anunţă că va prezenta proiectul mâine dimineaţă şi d‑lui [Ion]
Petrovici, Ministrul Culturii Naţionale, căruia i‑a cerut audienţă.
I‑am exprimat dorinţa să‑şi amâne această comunicare cu 24 de ore, până când
dl. ministru Petrovici va fi primit textul proiectului, în traducere, din partea noastră.
G. Davidescu
[A n e x a 1]
Proiect de Convenţiune
între
Reichul German şi Regatul României
pentru colaborarea pe teren cultural
Cancelarul German şi Majestatea Sa Regele României, în dorinţa de a promova

legăturile culturale dintre statele lor şi de a aduce totodată o nouă contribuţie la orga‑
nizarea comunităţii culturale europene, au convenit asupra încheierii unei conven‑
ţiuni pentru colaborarea culturală a ambelor state. Au fost numiţi ca împuterniciţi:
Pentru Cancelarul German:
...............................
Pentru Majestatea Sa Regele României:
...............................
care şi‑au comunicat reciproc deplinele lor puteri găsite în bună şi cuvenită formă.
Împuterniciţii au convenit asupra următoarelor:
Articolul 1
Institutul Știinţific German din Bucureşti şi Institutul Român din Berlin consti‑
tuie centrul tuturor organizaţiilor culturale publice întemeiate, în baza înţelegerii
reciproce, pe tărâmul ştiinţei şi al învăţământului.
Institutele şi filialele lor vor fi întreţinute ca şi până acum de către ţara care le‑a
înfiinţat şi vor fi sprijinite, în toate chipurile, în vederea uşurării activităţii lor, de
către ţara unde funcţionează.
Părţile contractante acordă institutelor ştiinţifice şi ziselor organizaţii culturale
ale celeilalte ţări indicate în aliniatul 1, pentru proprietăţile, clădirile şi instalaţiu‑
nile aferente, întrucât ele servesc scopurilor menţionate în aliniatul 1, scutire de toate
impozitele asupra proprietăţilor, asupra circulaţiei şi scutire de taxe, cu excepţia
impozitului asupra cifrei de afaceri.
Tranzacţiunile cu titlul gratuit sau cu titlu oneros, care poartă asupra averii imo‑
biliare servind scopurilor acestor institute şi organizaţii, precum şi liberalităţile efec‑
tuate în favoarea lor, sunt scutite de toate impozitele, taxele şi obligaţiunile. Aceleaşi
avantaje se vor acorda la ridicarea de noi clădiri.
Părţile contractante acordă acestor institute şi organizaţii, pentru mijloacele de
predare, învăţare, intuiţie şi cercetare, precum şi pentru obiectele de instalare nece‑
sare activităţii lor, scutire de taxe vamale, precum şi alte taxe de intrare şi ieşire, inclu‑
siv taxa statistică. Aceste obiecte rămân scutite de restricţii la import şi export.
Persoanelor care vor fi anunţate Guvernului respectiv de către unul din cele două
Guverne, în calitate de conducători sau funcţionari ai acestor instituţii şi organiza‑
ţii, li se vor acorda cu prilejul mutării lor pentru a‑şi lua în primire serviciul, sau în
cazul căsătoriei lor ulterioare, în ce priveşte mobilierul şi celelalte obiecte necesare în
primul moment al instalării, scutirea de taxe vamale, precum şi de alte taxe percepute
la intrarea şi ieşirea din ţară, inclusiv taxa statistică.
Articolul II
În vederea promovării cunoaşterii istoriei şi culturii celeilalte ţări, părţile contrac‑
tante vor întreţine, ca şi până acum, catedre permanente şi vor promova organizarea
de conferinţe şi prelegeri reciproce la universităţi şi şcoli superioare. De asemenea,
ele se vor strădui să pună la dispoziţia profesorilor superiori şi asistenţilor celeilalte
ţări, la şcolile lor superioare, institute de cercetări, precum şi la alte organizaţii ştiin‑
ţifice, locuri pentru lucru şi anume, pe cât cu putinţă, în baza reciprocităţii.
Părţile contractante vor sprijini lucrările şi străduinţele universităţilor şi şcolilor
superioare germane şi române care trebuie să fie puse în serviciul apropierii spiritu‑
ale dintre cele două popoare.
Articolul III
Întrucât legăturile ştiinţifice existente între şcolile superioare şi savanţii celor
două ţări ar avea nevoie de o completare specială prin colaborarea între organizaţiile
profesionale, societăţile şi asociaţiile ştiinţifice ale celor două ţări, această completare
va fi promovată de către părţile contractante. Aranjamentele speciale încheiate între
aceste organizaţii sunt considerate ca făcând parte integrantă din prezenta convenţie,
dacă au obţinut aprobarea comitetului cultural germano‑român prevăzut la articolul
17 şi dacă au fost confirmate prin schimburi de note între cele două guverne.
Articolul IV
Guvernul Regal Român va acorda limbii şi literaturii germane, în educarea tinere‑
tului român, locul corespunzător importanţei lor deosebite.
Părţile contractante se vor îngriji, prin activitatea cadrelor academice respective,
de cultivarea deosebită a limbii şi literaturii celeilalte ţări.
Învăţământul limbii celeilalte ţări va fi mai departe promovat prin numirea de
lectori pe lângă universităţi şi şcoli superioare.
Guvernul Regal Român va declara limba germană în şcoli ca primă limbă străină
şi va asigura în consecinţă predarea limbii germane şi în şcolile normale.
Părţile contractante vor promova cursurile lingvistice pentru adulţi înfiinţate pe
lângă organizaţiunile respective ale celeilalte ţări.
Articolul V
Părţile contractante vor promova răspândirea cunoştinţelor asupra instituţiilor
lor de stat, asupra vieţii lor culturale, istoriei, geografiei şi etnografiei lor, în genere, şi
îndeosebi în cercurile didactice.
Articolul VI
Părţile contractante vor promova reciproc frecventarea universităţilor şi şcolilor
lor superioare şi de specialitate de către savanţi, studenţi şi auditori ai celeilalte ţări.
Ele se vor strădui să procure studenţilor celeilalte ţări, care în timpul studiului depun,
ca o completare a formării lor profesionale, o activitate practică – aşa zişilor practi‑

canţi – locuri pentru lucru.
Legăturile reciproce de prietenie şi colaborarea studenţească între studenţii şcoli‑
lor superioare vor fi adâncite şi dezvoltate.
Articolul VII
Părţile contractante vor încheia un aranjament, pe bază de reciprocitate, pentru
recunoaşterea certificatelor în vederea primirii în şcolile superioare, pentru luarea
în considerare a semestrelor şi anilor de studii, în vederea admiterii la examen, pre‑
cum şi pentru purtarea titlurilor academice, după ce îşi vor fi recunoscut reciproc
certificatele de absolvire ale şcolilor superioare şi speciale, în vederea formării pro‑
fesionale.
Articolul VIII
Părţile contractante vor promova legături de prietenie, precum şi o colaborare
strânsă între tineretul german şi român şi între organizaţiile lor.
Se vor introduce schimburi şi corespondenţe între elevii celor două ţări.
Articolul IX
Părţile contractante se vor îngriji ca istoria, geografia şi cultura naţională să
găsească în învăţământul şi în manualele tuturor şcolilor celeilalte ţări o considera‑
ţiune adecvată.
Articolul X
Guvernul German poate întreţine în România şcoli germane şi Guvernul Regal
Român poate întreţine în Germania şcoli româneşti, putând fi frecventate de supuşii
ţării care înfiinţează şcolile şi de supuşi ai altor ţări, îndeosebi însă de către aceia ai
ţării unde acele şcoli funcţionează. Școlile de comunitate, asupra înfiinţării cărora
părţile contractante se vor înţelege de la caz la caz, vor beneficia de sprijinul deosebit
al ţării unde funcţionează.
Articolul XI
Părţile contractante vor sprijinii reciproc răspândirea cărţilor şi revistelor lor.
Răspândirea imprimatelor apte a dăuna prieteniei dintre cele două ţări, mai ales ace‑
lea îndreptate împotriva formei de stat şi a guvernului celeilalte ţări, vor fi prohibite
de către părţile contractante.
Bibliotecile germane şi române vor fi înzestrate cu scrieri ştiinţifice şi literare de
valoare ale celeilalte ţări. În acest scop se va asigura schimbul de cărţi şi de reviste,
precum şi comunicarea reciprocă a ultimelor publicaţii apărute.
Fiecare din părţile contractante va sprijini traducerea în limba sa proprie de cărţi
şi articole de revistă adecvate ale celeilalte ţări.
Articolul XII
Părţile contractante vor promova legături reciproce pe tărâmul muzicii, al teatrului,
al publicisticei şi artelor, precum şi acel al filmului şi emisiunilor radiofonice. Ele vor

interzice răspândirea filmelor îndreptate împotriva celeilalte ţări, împotriva formei
sale de stat sau a guvernului său.
Pentru adâncirea pătrunderii culturii celeilalte ţări vor fi organizate şi încurajate
expoziţii adecvate.
Articolul XIII
Părţile contractante vor asigura o colaborare prietenească în domeniul presei.
Articolul XIV
Părţile contractante vor sprijini şi vor dezvolta legăturile sportive dintre cele două
ţări.
Articolul XV
Părţile contractante vor acorda, în vederea unei aproprieri mai strânse între cele
două popoare, un interes activ şi special măririi traficului reciproc de călători.
Articolul XVI
Părţile contractante se vor îngriji de înlesnirea transferurilor de bani rezultând
din aplicarea convenţiei de faţă.
Articolul XVII
În vederea aplicării dispoziţiilor prezentei convenţiuni şi pentru a deschide, dez‑
voltării relaţiilor culturale germano‑române, noi posibilităţi, se va constitui un comi‑
tet cultural germano‑român, pe bază de paritate.
Hotărârile comitetului cultural sunt considerate ca parte integrantă a convenţiei
culturale, în limita în care, pentru aplicarea lor, nu ar fi necesară o aprobare specială,
din motive de ordin legal, sau din alte motive, a celor două guverne.
Articolul XVIII
Această convenţiune trebuie să fie ratificată. Schimbul instrumentelor de ratifi‑
care va urma în curând la ..........
Prezenta convenţiune va intra în vigoare în cea de a 30‑a zi ce va urma efectuării
schimbului instrumentelor de ratificare.
Convenţiunea va fi încheiată fără termen. Ea poate fi denunţată de către fiecare
din părţile contractante cu un preaviz de un an.
Drept care următorii împuterniciţi au semnat convenţiunea, întărind‑o cu sigiliile
lor.
Făcut în dublu exemplar original, în limba germană şi română, ambele texte
făcând deopotrivă credinţă.
În [Bucureşti] la [7 noiembrie] 1942

[A n e x a 2]
Notă Informativă
Întâia observaţie care se desprinde din comparaţia textului acordului cultural pro‑
pus nouă cu textele acordurilor încheiate cu Ungaria şi Bulgaria este că nouă ni se cer
lucruri care nu s‑au cerut nici ungurilor, nici bulgarilor. Astfel, de pildă, în art. 4 alin.
4 ni se cere ca limba germană să fie tratată ca întâia limbă străină şi să fie introdusă
şi în şcolile normale.
Nouă ni se cere (art. 6) să asigurăm pentru studenţii germani – cu titlul de recipro‑
citate – locuri în instituţiile noastre ştiinţifice. În articolul 6 al acordului cu Bulgaria
se precizează că asigurarea acestui fel de locuri se va face de la caz la caz, după posibi‑
litate, pe calea schimbului.
Art. 10 prevede pentru Guvernul German dreptul de a înfiinţa şcoli germane în
România şi, întors pentru Guvernul Român, dreptul de a înfiinţa şcoli româneşti în
Germania (!?).
Acordul cu Bulgaria nu prevede astfel de lucruri, ci se cere numai ca şcolile ger‑
mane existente acolo să fie tratate cu bunăvoinţă şi pe picior de egalitate cu şcolile
bulgare (art. 32).
Art. 17 din proiectul prezentat nouă prevede funcţionarea unui comitet cultural
paritetic care are însărcinarea nu numai de a executa dispoziţiunile acordului, ci de a
stabili condiţii noi, prevăzute de acord, iar hotărârile lui fac parte integrantă din acord
şi se lasă la discuţia comitetului să stabilească dacă e necesară ori nu aprobarea guvernelor.
Comitetul cultural creat de acordul bulgar nu are astfel de puteri.
Protocolul final (Schluss‑protokol), care face parte integrantă din acord, prevede
la art. 4 introducerea limbii germane, a culturii şi literaturii germane în toate şcolile
superioare existente sau ce se vor înfiinţa, de stat ori particulare, în schimb de limba
română „se va ţine seamă numai la catedrele de romanistică din Germania, care cate‑
dre urmează a fi determinate”. În acordul cu Bulgaria se prevede numai menţinerea
– se înţelege acolo unde există – limbii germane în toate gradele de învăţământ. Locul
pe care ea, limba germană, îl va avea în învăţământul bulgar va fi fixat de către comi‑
tetul cultural mixt din timp în timp, prin schimburi de vederi amicale.
Acelaşi articol din protocol spune că se va da o deosebită importanţă lectoratelor
şi că lectorii pot fi cetăţeni ai statului unde funcţionează universitatea ori ai celuilalt
stat.
Acordul cu Bulgaria dă dreptul Statului Bulgar să propună el pe lectorii cetăţeni
bulgari (art. 10 alin. ultim).
Acelaşi articol 4 din Protocol prevede învăţarea limbii germane în toate categori‑
ile şi gradele de şcoli din România (şi în şcolile primare!). Delegaţia germană a făcut
mari eforturi – zadarnice – de a impune şi în Academiile teologice.
Art. 34 din acordul cu Bulgaria prevede că activitatea şcolilor germane din
Bulgaria se va desfăşura sub controlul Ministerului Instrucţiunii Publice Bulgar şi în
limitele legilor şi regulamentelor şcolare bulgare. Art. 34 precizează că studiul religiei,
ortodoxe şi romano‑catolice, limba bulgară, literatura, istoria, drepturile cetăţeneşti
şi geografia bulgară se vor preda în limba bulgară, numai din manuale aprobate de
guvernul bulgar (art. 36).
În proiectul de acord cultural prezentat nouă lipsesc aceste lucruri. În afară de
aceste deosebiri, în cursul discuţiilor s‑a mai constatat din declaraţiile diverşilor
membri ai delegaţiei germane următoarele:
1. Delegaţii germani îşi imaginau lectoratele nu cum le cunoaştem noi, ci ca institu‑
ţii culturale, persoane juridice de drept public, care pot funcţiona oriunde pe teritoriul
ţării, fără nici o legătură cu universităţile sau cu alte şcoli superioare, ele depinzând
de Academia de Știinţe din München (o instituţie cu rosturi pangermane).
2. Din declaraţiile lui Scurla, şeful secţiei externe din Ministerul German al
Instrucţiunii, rezultă că delegaţia germană îşi imagina că orice asociaţie culturală ger‑
mană este, fără îndeplinirea nici unei formalităţi, persoană juridică de drept public.
Ca atare poate încheia orice fel de acte juridice cu scutirea de orice taxe.
În cursul discuţiilor uneori foarte anevoioase, şi purtate cu cea mai mare grijă şi
pentru interesele şi pentru prestigiul statului român, am izbutit să reduc lucrurile la
cadrele lor fireşti şi normale, eliminând toate dispoziţiile care ar fi putut să aducă vreo
atingere susceptibilităţii noastre şi să ne creeze eventuale dificultăţi de altă natură.
[A n e x a 3]
Observaţiile
Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor,
privitor la Proiectul de Convenţiune culturală germano‑română
Art. I
Pentru o mai adecvată precizare a organizării centrale (Berlin şi Bucureşti) şi
periferice (din celelalte oraşe) a institutelor de cultură şi a raportului dintre acestea,
Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor crede că este nevoie de înlocuirea textului
din Proiect cu următorul text nou, introducându‑se, pentru evitarea confuziei, o sin‑
gură denumire pentru organizaţiile periferice în raport cu centrala, aceea de „filială”,
în loc de cele două denumiri filială şi organizaţie culturală, care se găsesc în proiect:
Institutul Știinţific German din Bucureşti şi Institutul Român din Berlin consti‑
tuie organizaţiile centrale din ţările respective ale legăturilor de ordin cultural între
Reichul German şi Regatul României, pe baza înţelegerii reciproce, pe tărâmul ştiin‑
ţei şi al învăţământului superior.
Institutul Știinţific German din Bucureşti şi Institutul Român din Berlin, precum
şi filialele lor ce se vor înfiinţa, cu învoirea reciprocă a părţilor contractante, de la caz la
caz, în celelalte centre de învăţământ superior din ambele ţări, vor fi întreţinute de către
ţara care le‑a înfiinţat şi le va înfiinţa şi vor fi sprijinite în limita prevederilor prezentei
Convenţiuni, în vederea uşurării activităţii lor, de către ţara unde funcţionează.
Părţile contractante acordă institutelor ştiinţifice centrale şi periferice (filiale) ale
celeilalte ţări indicate în alin. 1 şi 2 ..................
Aceste institute centrale şi periferice (în loc de acestor institute şi organizaţiuni).
Art. II
Pentru a nu se aduce prejudicii părţilor contractante este nevoie de completarea
art. II cu textul: „... fără ca să se aducă însă prejudicii în ceea ce priveşte locurile des‑
tinate profesorilor superiori şi asistenţilor ţării respective. Părţile contractante vor
sprijini, şi anume fiecare după posibilităţile sale, ...”
Art. III
Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor este de părere că aranjamentele spe‑
ciale ce ar surveni între organizaţiile culturale germane şi române nu ar putea fi
încheiate numai pe baza unei hotărâri a Comitetului prevăzut la art. 17, ci se impune
o procedură ierarhică pentru încheierea aranjamentelor, aşa cum este formulată în
următorul text:
„... Aranjamente speciale, privind promovarea ştiinţei şi a legăturilor culturale,
pentru a fi încheiate între organizaţiile culturale germane şi române, vor trebui să fie
agreate în prealabil de Comitetul cultural germano‑român prevăzut la art. 17, apro‑
bate de guvernele respective şi confirmate prin schimburi de note între cele două
guverne; aranjamentele încheiate fac parte integrantă din prezenta Convenţie”.
Art. IV.
Aliniatul IV din art. IV urmează să fie eliminat din text pentru motivul că este
inutilă declaraţia ca limba germană să fie considerată ca prima limbă din învăţămân‑
tul românesc. Lucrul se poate face, fără să se declare formal, ceea ce ar răpi acestei
convenţii în redactarea ei orice caracter de reciprocitate. Pe urmă s‑ar putea trezi sus‑
ceptibilităţi la altă putere a Axei, care ar invoca şi ea pretenţiile sale. În sfârşit, în criza
actuală de profesori de limba germană, ea n‑ar putea să exprime o realitate, ci numai
o tendinţă de viitor.
Principalul e ca studiul limbii germane să pornească de aci înainte într‑un tempo
mai viu şi cu mai multe ore.
Art. V.
Pentru a preveni eventualele scăpări din vedere la adresa părţilor contractante,
este nevoie de completarea art. V cu următorul text:
„Părţile contractante vor promova răspândirea cunoştinţelor asupra instituţiilor
lor de stat, asupra vieţii lor culturale, istoriei, geografiei şi etnografiei lor, în genere, şi
îndeosebi în cercurile didactice cu menajamentul datorat instituţiilor de stat, vieţii cultu‑
rale, istoriei, geografiei şi etnografiei fiecărei ţări şi populaţiei respective”.
Art. VI
Pentru a evita unele susceptibilităţi, inerente vârstei tinereşti, este bine ca art. VI
să aibă următoarea redactare:
„ ... Ele se vor strădui, fiecare în limita posibilităţilor sale, să procure studenţi‑
lor celeilalte ţări, care în timpul studiului depun, ca o complectare a formării lor
profesionale, o activitate practică – aşa zişilor practicanţi – locuri de lucru, fără ca prin
aceasta să se prejudicieze interesele studenţilor din ţara respectivă”.
Art. X
Dispoziţiile art. X cer o nouă redactare pentru a se lămuri deosebirea între şcolile
înfiinţate pe seama supuşilor germani şi între şcolile de comunitate, germano‑română
(art. X din Protocol).
Noua redactare ar avea textul:
„Guvernul german şi Guvernul român poate să înfiinţeze pe teritoriul celeilalte
ţări, pe seama copiilor germani ai supuşilor Reichului, respectiv pe seama copiilor
români ai supuşilor români, şcoli primare şi secundare în raport cu numărul legal al
acestor copii.
Admiterea în aceste şcoli a copiilor, care nu sunt supuşi ţării, care a înfiinţat şcoala,
se va hotărî de la caz la caz, de către guvernul pe teritoriul căruia funcţionează şcoala.
Aceste şcoli se vor bucura de toată solicitudinea ţării unde funcţionează.
Deosebit de aceste şcoli, se vor putea înfiinţa şi altele în condiţiile ce se vor speci‑
fica într‑un protocol special”.
Art. XV
Dispoziţiile cuprinse în art. XV, privitor la mărirea traficului de călători, nu‑şi
poate avea locul într‑o convenţie culturală, de aceea acest articol urmează să fie eli‑
minat din Proiect.
Art. XVII
Din redactarea alineatului al 2‑lea ar rezulta că Comitetul Cultural ar fi o supra
autoritate peste autoritatea supremă în drept în materie de cultură şi învăţământ
dintr‑un stat (ministerul respectiv), ceea ce nu este admisibil.
Pe de altă parte, aici şi nu în Protocol, este locul să se precizeze că Comitetul
Cultural va funcţiona pe baza unui statut, rămânând ca în Protocol să se precizeze
numai termenul până la care trebuie întocmit statutul, pe baza căruia Comitetul îşi
va putea legalmente inaugura activitatea.
Pentru aceste considerente, se impune următoarea redactare (alin. 2 art. XVII):
„Comitetul Cultural va funcţiona pe baza unui Statut (Regulament) în care se va
preciza organizarea, atribuţiile şi sfera de activitate. Atât Statutul (de funcţionare),
cât şi hotărârile Comitetului Cultural, pentru a fi puse în aplicare, vor trebui să aibă
în prealabil agrementul (aprobarea) autorităţii supreme a culturii şi a învăţământului
din ambele ţări.
Hotărârile, care vor fi obţinut agrementul din partea autorităţilor supreme din
ambele ţări, se consideră ca parte integrantă din prezenta convenţie”.
Art. XVIII
Redactarea alin. 1 din art. XVIII are caracter imperativ, ceea ce nu este în uzanţă
în textele de Convenţii.
Se propune următoarea redactare:
„Prezenta Convenţie pentru a fi investită cu putere executorie urmează a fi ratifi‑

cată de către părţile contractante”.
Protocol final
Art. II
Textul acestui articol urmează să primească o altă redactare pentru următoarele
considerente:
Profesorul de la Institut poate oricând ţine cursuri sau chiar fi însărcinat să ţină
cursuri la universitatea capitalei respective. Dar el poate avea altă specialitate. Dl.
Sextil Puşcariu e profesor de romanistică, dar şi dl. Gamillscheg este tot de romanis‑
tică. E german, dar nu e germanist.
De asemeni, nu se poate răpi dreptul unui germanist român să ajungă profesor la
Universitatea din Bucureşti.
Se poate totuşi angaja prin contract un profesor german – şi am chiar intenţia să o
fac – în mod temporar şi până la pregătirea unor elemente autohtone.
Noua redactare ar fi:
„Catedra de germană existentă pe lângă Universitatea din Bucureşti şi catedra
de română existentă pe lângă Universitatea din Berlin pot fi ocupate temporar fie
de conducătorul Institutului Știinţific German din Bucureşti, respectiv de către cel
al Institutului Român din Berlin, în cazul în care conducătorii acestor institute sunt
profesori universitari titulari şi dacă sunt de specialitate, fie de profesori în cealaltă
ţară angajaţi cu contract pe timp limitat.
Sistemul contractelor se poate aplica şi la facultăţile altor universităţi”.
Expresia din ultima frază la art II „sunt hotărâte”, se va înlocui cu expresia: Vor fi
hotărâte.
Art. IV
Fraza finală din aliniatul 1, care începe cu cuvintele „Cultura, limba şi literatura
etc”, fiind corespondenta frazei din aliniatul 2, urmează să fie suprimată în întregime
pentru a avea, în sens general, textul identic.
Art. X
Pentru a defini mai precis funcţionarea şcolilor de comunitate germano‑română şi
pentru a le lămuri scopul urmărit, apropiindu‑se de realităţile româneşti, se impune o
redactare nouă în sensul următor:
„Se va înfiinţa la Bucureşti o şcoală de comunitate model, germano‑română, pri‑
mară şi secundară, cu titlul de experienţă. Învăţământul în această şcoală se va preda
după norme asupra cărora urmează a se conveni de către ambele guverne, luându‑se
ca bază interesele germane şi române.
Școala va putea fi frecventată de elevi germani şi români.
Pentru elevii români şi pentru cei germani, vor fi şi cursuri în româneşte, care se
vor fixa în program.
Asupra valabilităţii în Germania şi România a certificatelor eliberate de această
şcoală urmează a se conveni de către ambele guverne potrivit programelor ce se vor

stabili pentru şcoala‑model.
Plata profesorilor germani de la aceste şcoli se va suporta de către guvernul ger‑
man, iar plata profesorilor români de către guvernul român. Întreţinerea materială a
şcolii priveşte guvernul pe teritoriul căruia funcţionează şcoala‑model.
În aceleaşi condiţii se va putea înfiinţa o şcoală românească model şi la Berlin”.
[A n e x a 4 ]
5 noiembrie 1942
Instrucţiuni telefonice date d‑lui ministru [Ion] Petrovici

de domnul profesor Mihai Antonescu,
vice‑preşedintele Consiliului de Miniştri,
în ziua de 5 noiembrie a.c.
D‑le Petrovici vă rog să spuneţi că în ultimul moment aţi văzut traducerea textului
şi aţi constatat că este mult mai dezavantajoasă decât textul iniţial.
Spuneţi d‑lui Müller că sunt unele modificări care trebuie inserate.
Daţi o ultimă lectură art. 5 şi explicaţi, vă rog, că cercetând textul, v‑aţi dat seama
că dă dreptul de întâietate limbii germane, idee la care v‑aţi opus, fiindcă în practică
nu poate fi realizată, deoarece nu avem destui profesori pentru ca să asigurăm întâie‑
tatea limbii germane faţă de celelalte limbi.
Dar întrucât aţi constatat că această întâietate este întinsă asupra întregului
regim politic şi economic al României, arătaţi că aceasta depăşeşte însuşi dreptul dvs.
ca ministru al Culturii Naţionale, pentru că dvs. nu puteţi consimţi, ca ministru al
Culturii Naţionale, decât la texte care privesc învăţământul.
Or, redacţiunea acestui text, în care se spune: „Guvernul Regal Român va acorda
limbii şi literaturii germane în educaţia tineretului român o situaţie care să cores‑
pundă preponderenței germane în viaţa politică şi economică a României”, înseamnă
că am împins întâietatea limbii germane de la învăţământ pe întreaga viaţă politică şi
economică a României, ceea ce întâi depăşeşte puterile dvs., iar în al doilea rând n‑a
fost deloc sensul dorinţei dvs.
În al treilea rând, este un text care nu poate fi acceptat, fiindcă ar fi echivalent cu
recunoaşterea unei situaţii de protectorat şi de amestec direct al Germaniei în viaţa
internă a României.

vol. 132/septembrie 1942‑august 1944, f. 1, 4–11, 76–78, 88–94)
[1] Gerhard Stelzer era consiler la Legaţia germană din Bucureşti în timpul celui de‑al doilea răz‑
boi mondial. Vezi vol. Diplomaţi germani la Bucureşti 1937–1944. Din memoriile dr. Rolf Pusch,
ataşat de legaţie şi dr. Gerhard Stelzer, consilier de legaţie, ed. Cristian Scarlat Bucureşti, All
Educational, 2001.
155

Ahornallee 22–24
8 sept. 1942
D‑sale, d‑lui Gheorghe Vinulescu

Berlin‑Charlottenburg 9, Ahornallee 22
Dragă Domnule Vinulescu,
Îţi trimit alăturat corecturile de la coalele 24–34 din „Limba română”, cu rugămin‑
tea să le expediezi d‑lui H. Kucu, Erlangen, Locwewichstrasse 16. Alătur şi coalele din
novelele de la Harrassowitz[1], care trebuie trimise autorului cu cele câteva corecturi
ce mai sunt de făcut.
Săptămâna trecută am încercat să‑ţi vorbesc la telefon prin dl. H. Stanca[2], dar
se pare că nu ţi s‑a comunicat la timp. Voi încerca şi diseară acelaşi lucru. Pe aici am
văzut pe dl. ministru [Alex.] Marcu, care pleacă astăzi în Italia, şi pe dl. director gene‑
ral Pâclişanu[3]. Sper că în zilele astea voi fi primit în audienţă şi de dl. vicepreşedinte
al Consiliului de Miniştri. Rezultatul vi‑l voi comunica tot prin dl. Stanca.
Spune‑i, te rog, d‑lui Vrabie[4] că dl. ministru Petrovici a admis cererea de asis‑
tenţă la Seminarul meu, dar sunt unele greutăţi financiare de învins. Voi încerca să le
înving şi pe astea şi‑ţi voi comunica rezultatul la telefon.
Nu ştiu dacă dl. Stanca ţi‑a telefonat despre C. Jiga şi Ilie Constantinescu, care
trebuie ceruţi ca lectori, primul pt. Academia de Comerţ din Berlin de la rectorul
[Edwin] Fels, şi al doilea pentru Frankfurt a. M. de la prof. Lommatzsch[5]. Dacă
vine aici cererea din partea universităţilor respective sau a ministrului Educaţiei ger‑
man ([H.] Harmjanz sau Rust[6]) vor fi trimişi, deşi n‑au reuşit la concurs (pt. că
pentru aceste două lectorate nu sunt alţi candidaţi).
Am fost 3 zile la Braşov şi Bran şi am găsit pe ai mei bine. Voi sta la Bucureşti până
voi termina şi apoi voi mai pleca pe la Braşov, Bran şi Sibiu, astfel ca la sfârşitul lui
septembrie să fiu înapoi la Berlin.
Socotelile le‑am prezentat şi au fost primite.
Cu bine şi sănătate!
Al d‑tale devotat
Sextil Puşcariu

Inv. 3407, dos. 5, f. 48)
[1] Este vorba de Editura Harrassowitz, fondată în a doua jumătate a veacului XIX de Otto
Harrassowitz (1945–1920), ce a jucat un rol important în publicarea studiilor şi cercetărilor
de nivel academic.
[2] Horia Stanca (1909–2002) era absolvent al facultăţii de drept din Cluj (în 1932), după numai
un an susţinându‑şi aici şi doctoratul. În perioada de până la finele războiului s‑a remarcat
îndeosebi ca jurnalist, ulterior afirmându‑se prin traduceri din limba germană, prin două
monografii (Giuseppe Verdi şi Ciprian Porumbescu), dar mai ales prin memorialistica ce a
lăsat‑o: Fragmentarium clujean (Cluj, Edit. Dacia, 1987), dar mai ales Fragmentarium berli‑
nez, 1942–1945 (Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2000).
[3] Zenovie Pâclişanu (1886–1957) absolvise teologia la Budapesta, continuându‑şi apoi studi‑
ile şi la Viena. A fost apoi profesor la Academia greco‑catolică din Blaj, director al Arhivelor
Statului din Cluj (1920–1922), pentru ca apoi să activeze mai mult la Bucureşti, ca director
în Ministerul Instrucţiunii, ulterior în Ministerul de Externe. După război a avut de pătimit
datorită confesiunii căreia aparţinea, aflându‑şi sfârşitul în închisoarea de la Jilava.
[4] Este vorba de Gheorghe Vrabie (1908–1991), care absolvise Facultatea de Litere din
Bucureşti în 1933, pentru ca între 1940–1944 să fie bursier Humboldt la Universitatea din
Berlin, pregătindu‑şi doctoratul: Die Auffassung der Volksdichtung bei den Rumänen. Ein
deutsch-rumänisches Verhältnis zur Romantik, afirmându‑se astfel deopotrivă în etnologie şi
romanistică. După război va preda la Universitatea din Bucureşti (până în 1957), va fi apoi
cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară (până în 1962), pentru ca ulterior să pre‑
dea la Institutul Pedagogic din Piteşti. Pentru contribuţiile sale ştiinţifice a primit Premiul
Gottfried von Herder, în 1987.
[5] Erhard Lommatzsch (1886–1975) era un lingvist german, profesor de filologie romanică
la Universitatea din Frankfurt am Main între 1928–1956. În perioada 1932–1933 a deţinut
funcţia de decan al Facultăţii de Filosofie de aici, după 1945 făcând parte din comisia de
denazificare a universităţii. A fost preocupat în special de istoria literaturii franceze şi de
lexiconul francez, publicând împreună cu diverşi colaboratori un dicţionar de franceză
veche, apărut în 11 volume.
[6] Bernhard Rust (1883–1945) era ministru al Știnţei, Educaţiei şi Culturii Naţionale în
Germania, încă de la 1 mai 1934, rămânând în această funcţie până la prăbuşirea Reichului
(30 aprilie 1945), fiind un vechi membru al NSDAP (încă din 1922). Împărtăşind întru
totul ideologia nazistă, Rust a fost „administratorul” zelos al învăţământului „de tip nou”,
organizând cu maximă eficacitate îndepărtarea evreilor din toate instituţiile de educa‑
ţie, „etnicizând ştiinţa”, repudiind tot ce era un produs al non‑arienilor. El este cel care
a pregătit o reformă a ortografiei germane, pe care nu a mai apucat s‑o aplice, multe din
propunerile sale fiind introduse abia în 1996. Omologul său din România, Ion Petrovici,
relatează întâlnirea cu acesta la Bucureşti (vezi Ionel Necula, Ion Petrovici. Corespondenţă
Pamfil Șeicaru‑Ion Petrovici, Bucureşti, Edit. Ideea Europeană, 2011; de altfel, ca răspuns la
această vizită, I. Petrovici va călători şi el în 1943 în Germania şi Slovacia, la invitaţia omo‑
logilor lui, călătorie descrisă de acesta şi publicată în Addenda I a volumlui menţionat).
Asupra lui vezi Ulf Pedersen, Bernhard Rust. Ein nationalsozialistischer Bildungspolitiker vor
dem Hintergrund seiner Zeit, Braunschweig/Gifhorn, Forschungsstelle für Schulgeschichte
und Schulentwicklung, 1994, 375 p.
156

Berlin, 11 septembrie 1942
Nr. 4554/P 15
V/P
Anexe: 1
Confidenţial
Domnule Ministru
Am onoarea a vă înainta, aci alăturat, în copie, un referat al domnului Vinulescu,

referent pe lângă Institutul Român din Berlin, cu privire la reacţiunea provocată
în cercurile culturale germane în urma conferinţei ţinută la Leipzig de profesorul
maghiar dr. Julius von Puskansky[1], Directorul General al Institutelor ungureşti de
cultură din Viena.
Bossy
Domniei Sale, Domnului Ministru al Afacerilor Străine
[A n e x ă]
Rumänische Institut in Deutschland

Nr. 394
9 septembrie 1942
Domniei Sale, Domnului Raoul Bossy,

Domnule Ministru,
Sunt informat din Leipzig că în urma conferinţei profesorului dr. Julius von
Puskansky, directorul general al institutelor ungureşti de cultură din Viena, ţinută în
luna iulie în cadrul Institutului Sud‑Est European din Leipzig, a avut loc o puternică
reacţiune şi din partea germanilor. A produs mare supărare, mai ales în cercurile mili‑
tare şi politice germane, afirmaţia că germanii, în speţă filosoful Herder[2] şi elevii săi,
au fost inventatorii panslavismului, iar ungurii, care de la început şi‑au dat seama de
pericolul care‑l reprezintă slavii în Europa, au fost adevăraţii salvatori ai continentului.
Urmarea notei de protest adresată de domnia voastră Ministerului Afacerilor
Străine German, la care s‑au adăugat şi protestele mai multor personalităţi ştiinţifice
şi politice din Leipzig, a fost că s‑a cerut rectorului universităţii să cerceteze cazul.
Rezultatul practic al acestei cercetări este că în cercurile universitare din Leipzig se
vorbește tot mai insistent de demiterea d‑lui prof. G. Stadtmüller de la vice‑preşedin‑

ţia Institutului Sud‑Est European. Pe viitor va fi accentuat mai mult caracterul eco‑
nomic al acestui institut şi centrul de gravitate al întregii activităţi va trece la secţia
economică condusă de dl. prof. Erich Dittrich, care este un sincer şi convins prieten
al românilor.
În acelaşi timp, dl. Stadtmüller, dându‑şi seama de cauza acestor neplăceri din
ultimul timp, caută prin toate mijloacele să se reabiliteze. După ce încă din primăvară
a anunţat că în cursul următoarelor două semestre va ţine la universitate un curs de
istoria modernă a românilor cu exerciţii de seminar, a anunţat zilele trecute şi un curs
de literatură română, la ale cărui exerciţii de seminar vor fi examinate şi studiate tra‑
ducerile în limba germană, apărute până acum. Am rugat pe dl. Sporea[3], care este
acum funcţionar ştiinţific auxiliar la institutul d‑lui prof. Dittrich, să urmărească cu
multă atenţie aceste cursuri şi să ne ţină la curent cu afirmaţiunile d‑lui Stadtmüller.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, încredinţarea înaltei mele stime.
p. Directorul Institutului Român din Germania

G. Vinulescu

vol. 30/1941–1944, f. 214–215)
[1] Vezi doc. 157, nota [1]

[2] Este vorba de Johann Gottfried Herder (1744–1803), celebrul gânditor german, poet şi critic
literar, asociat perioadei Iluminismului.
[3] Constantin Sporea (1910–1991) absolvise Academia Comercială şi Facultatea de Drept
din Bucureşti, devenind funcţionar la Banca Naţională. În 1941 pleacă la specializare în
Germania, pentru ca între 1942–1945 să fie asistentul lui Erich Dittrich la Universitatea din
Leipzig, aici susţinându‑şi şi doctoratul în ştiinţe economice (1944). După război a rămas în
Germania (soţia lui fiind de altfel nemţoaică din regiunea sudetă). Vezi Constantin Sporea,
Memorii, 1876–1953, ed. Horst Fassel şi Dan Mănucă, Iaşi, Edit. Timpul, 2001.
157
Nr. 403
14 septembrie 1942
Domniei Sale, Domnului Raoul Bossy
Berlin, W. 35, Ruchstraße 26
Domnule Ministru,
Ca urmare la raportul meu nr. 394 din 9 septembrie 1942, ţin să fac o rectificare. Și
anume nu este vorba de conferinţa d‑lui Puskansky, ci de aceea a d‑lui „Miskolczy”[1].
Mai departe ţin să vă comunic că ştirea despre demiterea d‑lui prof. dr. Georg
Stadtmüller de la vice‑preşedinţia Institutului Sud‑Est European de la Leipzig mi se
confirmă indirect, chiar printr‑o scrisoare a d‑sale. În primul rând antetul hârtiilor
d‑sale nu mai poartă titulatura generală „Südosteuropa Institut”, ci numai „Institut
für Geschichte und Kultur Südosteuropas”, ceea ce înseamnă că în calitatea sa de
profesor pentru istoria Sud‑Estului Europei a rămas numai directorul secţiei isto‑
rice a susnumitului institut. În această scrisoare dl. Stadtmüller mă roagă ca pe vii‑
tor să nu‑i mai scriu la „Südosteuropa Institut”, ci la „Institut für Geschichte und
Kultur Südosteuropas”. Citez cuvintele d‑sale: „Um Verwechslungen zu vermeiden,
bitte ich im Postverkehr zu beachten, dass die genaue Anschrift des von mir geleite‑
ten Institutes nicht «Südosteuropa Institut», sondern «Institut für Geschichte und
Kultur Südosteuropas», lautet”[2].
În urma întrevederii avută cu d‑voastră, după conferinţa d‑lui prof. Miskolczy de
la Leipzig, am scris d‑lui Stadtmüller la 8 iulie o scrisoare în care‑i reproşam faptul
că a admis ca să se ţină această conferinţă în cadrul institutului de sub conducerea
d‑sale. La această scrisoare am primit astăzi următorul răspuns: „... Ich bitte es mit dem
Arbeiten des Semesterabschlusses und mit den Institutsferien zu entschuldigen, dass
ich bisher auf Ihr Schreiben vom 8. Juli betreffend den Gastvortrag Miskolczy noch
nicht zurückgekommen bin. Ich halte es für richtig, Ihnen meine Antwort mundlich bei
Gelegenheit eines Besuches in Berlin zu geben. Ich möchte Ihnen jedoch schon jetzt
soviel sagen, dass ich diesen Vortrag als überaus peinlich aufrichtig bedauert habe ...”[3]
După cum reiese din aceste rânduri, dl. Stadtmüller doreşte să se explice verbal.
Îndată ce voi fi stat cu d‑sa de vorbă, vă voi încunoştinţa de cele discutate.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, încredinţarea înaltei mele stime.
p. Directorul Institutului Român din Germania

Gh. Vinulescu

vol. 30/1941–1944, f. 218–219)
[1] Este vorba de Dezső Miskolczy (1894–1978), rector al Universităţii maghiare din Cluj, pro‑
fesor de neurologie, cu contribuţii majore în psihiatria modernă. În perioada războiului
a reuşit să adăpostească în clinica sa mai mulţi evrei, în primăvara lui 1944 salvând mai
mulţi israeliţi de la deportare. I se datorează lui Miskolczy crearea Institutului maghiar de
Medicină de la Târgu Mureş (din 1945), acesta stabilindu-se din 1964 la Budapesta. Este
tatăl reputatului istoric maghiar Ambrus Miskolczy.
[2] „Pentru a evita confuziile, vă rog să reţineţi la oficiul poştal că adresa exactă a institutului
pe care îl conduc nu este «Institutul pentru Europa de Sud‑Est» ci «Institutul pentru Istoria
şi Cultura Europei de Sud‑Est»”.
[3] „Îmi cer scuze pentru faptul că, din cauza lucrărilor de încheiere a semestrului şi a vacanţei
Institutului, nu am răspuns încă la scrisoarea dumneavoastră din 8 iulie privind prelegerea
lui Miskolczy. Cred că este mai potrivit să vă dau răspunsul verbal, cu ocazia unei vizite la
Berlin. Aş dori totuşi să vă spun de pe acum că am apreciat sincer această prelegere ca fiind
extrem de jenantă...”
158
Bănila pe Siret, 17.IX.42
Mult stimate domnule profesor!
Cu ocazia trecerii d‑voastră prin gara Cernăuţi, mi‑aţi comunicat că aveţi nevoie
de un om de serviciu cu nevastă şi că mă veţi informa despre rezultatul întrevederii
din Bucureşti cu d‑l vicepreşedinte al Consiliului.
La primul punct, m‑am grăbit să vă comunic, prin carte poştală, că am aflat o pere‑
che de oameni cumsecade din Rosa[1] (români care vorbesc nemţeşte) care ar fi dis‑
puşi să fie urmaşii lui Fuhrmann. Aştept răspunsul d‑voastră cu indicaţii ce măsuri
să iau.
Referitor la punctul doi, trebuie să vă mărturisesc, domnule profesor, că aştept
rezultatul cu foarte mare interes. De soluţionarea problemei depinde şi situaţia noas‑
tră a funcţionarilor institutului. O normalizare a situaţiei generale ar avea sper reper‑
cusiuni favorabile şi asupra mea. Mai ales că mă port cu gândul să mă căsătoresc – din
simpatie pentru Vinulescu[2] – cu o bănăţeancă ...
Sper să fiu prin 25 septembrie la Bucureşti. Îmi voi permite să vă caut. În caz că
la acea dată veţi fi plecat, vă rog respectuos domnule profesor să binevoiţi a‑mi răs‑
punde pe adresa din Cernăuţi (str. D. Onciul 10).
Primiţi vă rog, domnule profesor, asigurarea profundului meu respect şi a recu‑
noştinţei mele.
Octavian Ștefăneanu‑Ioniţă

Inv. 3407, dos. 1, f. 22)
[1] Suburbie a Cernăuţiului.

[2] Aluzie la faptul că Gh. Vinulescu era născut la Reşiţa (pe 2 septembrie 1911), tot acolo
urmând clasele primare şi gimnaziale, până în 1925.
159
Elbing, den 5. Oktober 1942
Herrn Professor Puşcariu,

Berlin‑Charlottenburg, Ahornallee
Hochverehrter Herr Professor!
Im Rahmen des Kulturwerks „Deutsches Ordensland” (Ehrenschutz: Reichsmi‑

nister dr. Josef Goebbels, Präsident: Gauleiter Albert Forster) veranstalten die Stadt
Elbing vom 24. November bis 13. Dezember 1942 Elbinger Kulturtage, die im Zeichen
der „Kultur des neuen Europas” stehen. Ich bin mit der Durchführung dieser Ver‑
anstaltung beauftragt, die Aufführungen von zwei Opern, zwei Schauspielen, zwei
Sinfoniekonzerte, einen Kammermusikabend, ein Solistenkonzert, drei Film‑Son‑
dervorführungen und Vorträge umfassen wird, in denen der Bevölkerung von Elbing
die Möglichkeit gegeben wird, sich mit der Kultur aller uns befreundeten Nationen
zu befassen.
Darf ich zunächst bei Ihnen anfragen, ob es Ihnen möglich wäre, in der genann‑
ten Zeit einen Vortrag, gegf. Lichtbildervortrag über Rumänien zu halten? Und zwar
kämen folgende Daten in Frage:
Dienstag, der 24. November oder
Donnerstag, der 26. November;
Montag, der 7. Dezember oder
Sonnabend, der 12. Dezember.
Ich würde mich ganz ausserordentlich freuen, wenn Sie uns die Ehre autun wür‑
den, im schönen deutschen Ordensland Westpreußen zu sprechen.
Zu meinem grossen Bedauern können wir die Oper „Năpasta” bis auf weiteres
hier in Elbing nicht spielen. Ich habe zwar die ersten drei Bilder in der deutschen
Fassung textlich fertiggestellt, aber die Chöre, die ja musikalisch sehr interessant
und ein wichtiger Bestandteil des ganzen Werkes sind, sind in dieser Spielzeit für
unser Theater zu schwer, da es mir nicht gelungen ist, einen festangestellten Chor
zu verpflichten und ich mit einem Aushilfschor hier arbeiten muss. Wir werden nun
innerhalb der Kulturtage die Arie des „Jon” aus dem zweiten Akt im Sinfoniekonzert
zur Aufführung bringen, deren Noten (Orchesterpartitur) ich durch Ihre freundliche
Vermittlung seinerzeit schon bekommen habe. Ausserdem spiele ich das Schauspiel
„Der Mann mit dem Klepper” von George Ciprian. Sollte es Ihnen möglich sein,
mir einige Angaben über den Verfasser machen zu können, so wäre Schauspieler in
Bukarest gewesen oder lebte sogar noch. Besteht die Möglichkeit, ein Bild von ihm
zu bekommen für unser Programm?
Indem ich hoffe, dass Sie uns für Ihren Vortrag eine Zusage geben können und
gleichzeitig um eine Angabe der Kosten bitte, begrüsse ich sie.
Mit vorzüglicher Hochachtung!
Ihr sehr ergebener

Walter Falk
[P.S.] Ich stehe wegen einer späteren Aufführung von „Năpasta” mit einigen
grossen Bühnen im Reich und übrigens auch einer Berliner Bühne in Verbindung
und werde in meinen Bemühungen, die Oper in Deutschland unterzubringen, nicht
nachlassen. D.O.
[Trad u c e re]

Elbing, 5 octombrie 1942
Domnului Profesor Puşcariu,
Onorate Domnule Profesor!
În cadrul evenimentului cultural „Ordinul German” (Preşedinte onorific:

Ministrul dr. Josef Goebbels, Preşedinte: Gauleiter Albert Forster[1]) se organizează,
din 24 noiembrie până în 13 decembrie 1942, zilele culturale ale oraşului Elbing, care
au ca temă „Cultura Noii Europe”. Mi‑a fost încredinţată realizarea acestui eveni‑
ment, care va include două spectacole de operă, două de teatru, două concerte simfo‑
nice, o seară de muzică de cameră, un recital, trei proiecţii speciale de filme şi prele‑
geri, şi care va oferi populaţiei din Elbing posibilitatea de a intra în contact cu cultura
tuturor naţiunilor care ne sunt prietene.
Aş putea să vă întreb, în primul rând, dacă aţi putea ţine, în perioada menţionată,
o prelegere, poate chiar o prezentare fotografică despre România? Ar putea fi luate în
considerare următoarele date:
Marţi, 24 noiembrie sau
Joi, 26 noiembrie;
Luni, 7 decembrie sau
Duminică, 12 decembrie.
M‑aş bucura în mod deosebit dacă ne‑aţi face onoarea de a vorbi în frumoasa ţară
a ordinului german Prusia de Vest.
Spre marele meu regret, deocamdată nu putem să jucăm aici, în Elbing, opera
„Năpasta”. Am terminat transpunerea textuală a primelor trei imagini în versiune
germană, însă corurile, care sunt foarte interesante din punct de vedere muzical şi
constituie o parte importantă a întregii opere, sunt prea ocupate în acest sezon al
teatrului nostru iar eu nu am reuşit să angajez un cor permanent şi trebuie să lucrez
aici cu un cor de substituţie. Vom interpreta în cadrul zilelor culturale, în concert
simfonic, doar aria lui „Ion” din actul doi, ale cărei note (partitura pentru orchestră)
le‑am primit deja, la vremea lor, prin concursul dumneavoastră prietenesc. În plus,
mai jucăm drama „Omul cu mârţoaga” de George Ciprian. Dacă aţi putea, vă rog,
să‑mi daţi câteva informaţii despre autor, dacă a fost actor în Bucureşti sau dacă mai
este în viaţă. Există vreo şansă de a obţine o fotografie a lui pentru programul nostru?
Vă salut, cu speranţa că veţi accepta să susţineţi prelegerea şi rugându‑vă, în ace‑
laşi timp, să ne indicaţi costurile.
Cu deosebită consideraţie!
Walter Falk

Inv. 3407, dos. 2, f. 42)
[P.S.] Sunt în contact cu câteva scene mari din Reich şi chiar cu o scenă din Berlin, în vederea
unei viitoare reprezentaţii a „Năpastei”, şi nu voi renunţa la eforturile mele de a găzdui această
operă în Germania.
[1] Albert Maria Forster (1902–1952), conducător al provinciei Danzig‑Prusia de Vest

(Reichsgau Danzig‑Westpreussen), creată în 1939, după anexarea de către nazişti a oraşu‑
lui Gdańsk şi a coridorului polonez (coridorul Gdańsk). Adept înfocat al genocidului ca
măsură de epurare etnică a teritoriului pe care îl administra, Forster a fost judecat după al
doilea război mondial de către Tribunalul Suprem Naţional Polonez, condamnat pentru
crime de război şi crime împotriva umanităţii, şi executat în 1952.
160
Institutul Român din Germania Bucureşti, 15 oct. 1942
D‑Sale d‑lui Ministru al Propagandei, Bucureşti
Domnule Prim‑ministru,
Îndată ce situaţia financiară a Institutului Român din Germania va fi asigurată,

voi putea pune în aplicare un plan, despre care mi‑am luat voia a vă raporta într‑unul
din Memoriile mele anterioare. E vorba de o serie de conferinţe, care să dea o ima‑
gine amplă asupra României, pe care ar avea să le ţină câţiva conferenţiari români de
seamă. Ministerele Reichului şi instituţiile culturale, precum şi organizaţiile cele mai
însemnate ale partidului naţional‑socialist vor fi invitate să‑şi trimită reprezentanţi

la aceste conferinţe. Mă gândesc mai ales la referenţii tineri din diferitele secţii şi
direcţiuni care se ocupă cu sud‑estul european. Avem tot interesul ca mai ales aceştia
să fie bine informaţi despre problemele principale în legătură cu ţara noastră, pentru
ca, la rândul lor, ei să poată informa pe cei ce le cer referate.
După conferinţe, conferenţiarii vor răspunde la întrebări, dând toate lămuririle
suplimentare ce li se vor cere. Discuţiile vor fi continuate în sălile de recepţii, unde se
va servi oaspeţilor un bufet şi unde – după experienţa de până acum – se poate crea
cea mai potrivită atmosferă pentru o propagandă în sens românesc.
Conferenţiarii cu cunoştinţe de limba germană, aleşi din generaţia mai tânără şi
reprezentând diferite specialităţi, sunt următorii:
– Dr. Golopenţia: „Oraşul şi satul în România”[1]
– M. Vulcănescu: „Structura economică a României”[2]
– Dr. C. Noica: „Curente de gândire în România”
– V. Benţe: „Pictura modernă română”
– I. Conea: „Situaţia geopolitică a României”
– I. Chinezu: „Literatura română”.
Afară de aceşti conferenţiari, ar mai putea fi invitaţi să vorbească – dacă călătoriile
lor în Germania ar coincide cu timpul fixat pentru conferinţele arătate – următorii
domni despre următoarele subiecte:
– V. Vâlcovici: „Căile de comunicaţie din România”
– V. Bologa: „Progresele ştiinţelor la români”[3]
– C. Savu: „Privire asupra istoriei româneşti”
– O. Papadima: „Folclorul român”.
Deoarece pregătirile pentru acest ciclu de conferinţe durează cel puţin o lună şi
ele ar trebui să înceapă în decembrie, vă rog să binevoiţi a‑mi arăta dacă Institutul va
primi subvenţia ce i se cuvine până în luna noiembrie şi dacă Ministerul Propagandei
va procura numiţilor conferenţiari paşapoartele şi vizele necesare, ca să poată sosi la
Berlin la termenele fixate.
Primiţi vă rog, Domnule Ministru, expresia celei mai înalte stime.
Sextil Puşcariu

[1] Anton Golopenţia (1909–1951) absolvise Facultatea de Drept (1930) şi pe cea de Litere (1933)
din Bucureşti, activând apoi în echipa „monografiştilor” lui Dimitrie Gusti, de care a fost
apropiat, fiindu‑i o vreme director de cabinet pe când sociologul era ministru al Educaţiei
(1932–1933). A mers la specializare în Germania (între 1933–1936), luându‑şi doctoratul în
filosofie la Leipzig. Între 1940–1948 a fost director al Institutului Central de Statistică, însă
din august 1942 până în octombrie 1943 a făcut mai multe cercetări sociologice în regiunile
de la est de Bug. A fost „expert” la Conferinţa păcii de la Paris (1946). La începutul anului
1950 este arestat, pentru ca nu după multă vreme să‑şi afle sfârşitul în închisoarea de la
Văcăreşti. Prin râvna fiicei sale, Sanda Golopenţia, au fost publicate mai multe volume din
corespondenţa tatălui ei (Rapsodia epistolară: Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia,
împreună cu Ruxandra Guţu Pelazza, la Edit. Enciclopedică), precum şi o serie de Opere
complete (deja sunt trei volume) ce reunesc scrierile sociologice, demografie, geopolitică,
literatură etc.
[2] Mircea Vulcănescu (1904–1952) absolvise literele şi dreptul la Bucureşti (în 1925), intrând
în echipa „monografiştilor” gustieni. Se va specializa apoi la Paris, în sociologie, drept şi
ştiinţe economice, susţinându‑şi doctoratul la Bucureşti, în 1927. Devine asistent universitar
pe lângă Catedra de Sociologie, Etică şi Politică a Facultăţii de Litere din capitală (1929–
1944), fiind totodată profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la Şcoala Superioară
de Asistenţă Socială (1929–1935), dar şi la Şcoala Superioară de Statistică (1930–1935).
Vulcănescu a lucrat împreună cu fraţii Manoilescu (Mihail şi Grigore) pentru readucerea lui
Carol II în ţară, pentru ca prin 1937–1938 să devină anticarlist. În perioada guvernării lui Ion
Antonescu, a fost subsecretar de stat la Finanţe, din 27 ianuarie 1941 pînă la 23 august 1944,
motiv pentru care a şi fost arestat şi judecat, apoi condamnat la opt ani de închisoare. (Vezi
Mircea Vulcănescu, Ultimul cuvânt, ed. Marin Diaconu, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1992).
[3] Lucian Valeriu Bologa (1892–1971), istoric al medicinei, era profesor în această materie la
Universitatea din Cluj (1932–1962). Studiase la Jena, Innsbruck şi Cluj, beneficiind de spri‑
jinul constant al lui Sextil Puşcariu, care‑i era unchi. Vezi asupra lui: Samuel Iszák, Sandu
Bologa, Valeriu Lucian Bologa. Evocare monografică, Cluj, Edit. Miracolul Cuvântului, 1995;
Elena Macavei, Lucian Bologa, viaţa şi opera, Sibiu, Edit. Psihomedia, 2005.
161
Înregistrată la nr. 6452 din 5 noiembrie 1942
Telegramă în clar
de la Legaţiunea din Berlin
Auswärtiges Amt îmi comunică azi că domnul ministru Rust însoţit de:
1) Ministerialdirektor Hohlfelder[1],
2) Ministerialrat prof. Harmjanz,
3) Ministerialrat Freisoldt,
toţi din Ministerul Instrucţiunii Reichului, precum şi
4) Legationsrat von Stolzmann, din Auswärtiges Amt[2],
va pleca din Viena la 11 noiembrie, sosind prin Curtici la Bucureşti, la 12 noiembrie
ora 14:55. Domnia‑sa va sta la Bucureşti 2 zile, dorind apoi să viziteze Adam Clissi,
Constanţa, Odessa şi mănăstirile Suceviţa şi Voroneţ, în care scop ar fi nimerit să i se
desemneze şi un însoţitor, arheolog şi istoric de artă, care să cunoască limba germană.
Domnul Rust se va înapoia pe aceeaşi cale în Germania, părăsind ţara la 19 noiem‑
brie.
În călătoria sa, domnul ministru Rust va fi însoţit şi de domnul profesor Puşcariu,
preşedintele Institutului Român din Germania.
Ministerul german al Afacerilor Străine mă informează de asemenea că Legaţia

Germaniei la Bucureşti a fost pusă la curent cu cele de mai sus şi că prin intermediul
ei se pot obţine toate precizările sau detaliile complementare.
Bossy
5405

vol. 132/septembrie 1942‑august 1944, f. 119)
[1] Albert Hohlfelder (1903–1968) era un funcţionar din cadrul Ministerului Educaţiei al
celui de‑al Treilea Reich. Cu studii de drept, istorie şi filosofie, a lucrat din 1926 în cadrul
Institutului pentru germanii din zonele de graniţă şi din străinătate (Institut für Grenzlands‑
und Auslandsdeutschtum) din Marburg şi a fost din 1930 director executiv al Deutsche
Burse. Între 1930–1933 a ocupat funcţia de asistent la Universitatea Tehnică din Dresda,
din 1934 devenind profesor la Colegiul de Formare a Profesorilor din Kiel (Hochschule für
Lehrerbildung), instituţie care a avut menirea de a forma în perioada 1933–1942 pedagogi
în sensul ideologiei naziste. Tot din 1934 şi‑a început activitatea în cadrul Ministerului
Educaţiei, unde a fost responsabil cu formarea profesorilor, şef al biroului ministrului, iar
din 1938 subsecretar de stat. Holfelder a devenit membru al Partidului Nazist în 1933, iar
în SS a intrat în 1935. Vezi Michael Grüttner, Biographisches Lexikon zur nationalsozialisti‑
schen Wissenschaftspolitik, Heidelberg, Synchron, 2004, p. 78.
[2] Paulus von Stolzmann (1901–1989) era un diplomat german care în timpul Republicii de
la Weimar a funcţionat ca ataşat la ambasadele germane din Istanbul, Kaunas, Belgrad şi
Riga. Membru din 1933 al Partidului Nazist, a fost consilier de legaţie la Washington D.C.,
pentru ca din 1944 să fie consilier pe lângă Biroul responsabilului cu colectarea de infor‑
maţii din Ministerul de Externe, unde a activat în cadrul „Antijüdischen Aktionsstelle”
(Agenţia de acţiune anti‑evreiască). Și‑a continuat cariera diplomatică şi după război, fiind
ambasador al RFG în Etiopia, Uruguai, Bolivia, Luxemburg, dar şi director al Institutului
Goethe din Napoli.
162
P rotoc ol F i nal
La semnarea convenţiei pentru colaborarea pe teren cultural încheiat astăzi între

Reichul German şi Regatul României[1], s‑a stabilit un acord asupra celor ce urmează:
La articolul I:
Institutele ştiinţifice au misiunea să răspândească şi să promoveze în ţara în care
funcţionează cunoaşterea culturii ţării lor, prin conferinţe şi alte manifestări adec‑
vate, precum şi aceea să acorde culturii, istoriei, geografiei şi etnografiei ţării unde
funcţionează tot interesul lor, precum şi să pună în valoare rezultatele ştiinţifice ale
activităţii ce depun. În vederea îndeplinirii acestei misiuni, ele vor colabora cu savan‑
ţii şi cu institutele corespunzătoare ale ţării unde funcţionează, precum şi în even‑
tualele întruniri internaţionale. Institutele vor fi înzestrate cu biblioteci şi materiale
ştiinţifice ajutătoare.
La articolul II:
Catedra germană existentă pe lângă Universitatea din Bucureşti şi catedra română
existentă pe lângă Universitatea din Berlin vor fi ocupate principial de către conducă‑
torul Institutului Știinţific German din Bucureşti, respectiv de către cel al Institutului
Român din Berlin, în cazul în care conducătorii acestor institute sunt profesori uni‑
versitari titulari. Pe bază de înţelegere reciprocă, ocuparea acestor catedre se poate
face şi de către alţi profesori superiori titulari ai celeilalte ţări, fără a se limita la o
anumită facultate.
Amănuntele privitoare la ocuparea acestor catedre, a alegerii domeniilor de spe‑
cialitate şi a remunerării profesorilor, precum şi la ţinerea unitară a conferinţelor şi
prelegerilor, ca şi a mijlocirii locurilor de lucru sunt hotărâte de comitetul cultural
germano‑român prevăzut la articolul 17.
La articolul III:
Pentru desăvârşirea legăturilor în domeniul ştiinţelor juridice, îndeosebi a dezvol‑
tării dreptului şi a comparării dreptului, părţile contractante vor asigura colaborarea
prietenească dintre Academia pentru Dreptul German din Berlin şi grupul românesc
al comunităţii de muncă pentru relaţiile juridice germano‑române.
Înţelegerilor încheiate între cele două corporaţii li se va aplica articolul III aline‑
atul 2.
La articolul IV:
Guvernul Regal Român va întreţine pe lângă universităţi catedre de germanistică,
dezvoltând şi lărgind seminariile care aparţin de acestea. Cultura, limba şi literatura
germană vor putea fi predate şi la alte universităţi de stat sau particulare existente sau
pe cale de a fi create în România.
Limba şi literatura română va fi mai îndeaproape studiată la catedrele de romanis‑
tică de pe lângă universităţile germane, catedre ce urmează a fi determinate.
Faţă de marea însemnătate a învăţământului lingvistic, părţile contractante vor
acorda alegerii lectorilor o deosebită importanţă. Lectorii vor fi supuşi ai acelui stat
în care urmează să‑şi exercite activitatea sau ai statului trimiţător.
Comitetul cultural germano‑român va acorda atenţia sa cultivării şi studiului lim‑
bii germane în toate ramurile şi pe toate treptele învăţământului românesc, şi va rea‑
liza în problemele ce se vor pune un acord bazat pe un prietenesc schimb de vederi.
La articolul V:
În înţelegere cu autorităţile române competente se vor ţine din partea germană în
România cursuri lingvistice de vacanţă pentru profesorii români de limba germană.
Părţile contractante vor sprijini legăturile de prietenie şi colaborarea profesională

dintre asociaţiunile profesionale ale corpurilor didactice german şi român.
Înţelegerile între aceste asociaţiuni intră în domeniul de aplicare al articolului III.
Serviciul german pentru schimbul academic şi Ministerul Regal Român al Culturii
Naţionale se vor strădui să facă profesorilor celeilalte ţări posibilă activitatea didac‑
tică în calitate de profesori oaspeţi.
La articolul VI:
Aranjamentul pentru schimbul de studenţi încheiat între serviciul german pen‑
tru schimbul academic şi Ministerul Regal Român al Culturii Naţionale devine parte
integrantă din prezenta convenţiune, cu precizarea că schimbările cuprinse în acest
aranjament vor intra în vigoare îndată după aprobarea lor de către comitetul cultural
germano‑român prevăzut în articolul 17 şi după confirmarea lor prin schimbul de
note pe cale diplomatică între cele două guverne. Amănuntele aplicării schimbului de
studenţi sunt hotărâte de către comitetul cultural germano‑român de la articolul 17.
Părţile contractante vor înlesni, prin măsuri economice adecvate, vizitele reci‑
proce ale oamenilor de ştiinţă, studenţilor şi auditorilor la cursurile şcolilor superi‑
oare şi ale şcolilor speciale.
Oamenilor de ştiinţă români şi îndeosebi studenţilor înzestraţi li se vor înlesni
frecventarea universităţilor şi altor instituţii de cercetare germane prin burse ger‑
mane, favorizându‑se mai ales studenţii care s‑au distins prin învăţarea limbii ger‑
mane la instituţiile române sau germane.
La acordarea burselor analoage puse la dispoziţie din partea românească oameni‑
lor de ştiinţă şi studenţilor, solicitanţii germani se vor bucura de un tratament cores‑
punzător.
Din partea germană bursele pentru străini vor fi acordate de Deutschen
Studienwerk[2], iar din partea românească de către [Ministerul Culturii Naţionale]
Durata activităţii de practicant în cealaltă ţară nu va depăşi trei luni. Locurile de
lucru vor fi mijlocite de către autorităţile competente pentru schimbul de studenţi.
Se vor organiza în ambele ţări schimburi de călătorii, întâlniri comune şi congrese
ale studenţilor şcolilor superioare.
La articolul VIII:
În ambele ţări vor avea loc manifestări ca schimburi de grupuri de tineri, lagăre
<tabere> şi călătorii în comun. Tineretul călătorind în grup închis va beneficia reci‑
proc de aceleaşi avantaje de călătorie de care se bucură tineretul aceleiaşi ţări.
Executarea schimbului de elevi se face din partea germană prin serviciul german
pentru schimbul academic, iar din partea românească prin [Ministerul Educaţiei
Naţionale].
La articolul X:
Guvernul german în înţelegere cu Guvernul Regal Român va înfiinţa deocamdată
o şcoală de comunitate în Bucureşti. Aceasta şi eventual şi alte şcoli de comunitate
germană în România, precum şi şcolile corespunzătoare române în Germania pot
cuprinde diverse secţiuni ca: grădini de copii, şcoli primare, şcoli superioare, şcoli
profesionale sau de specialitate. Învăţământul în aceste şcoli de comunitate se va
preda după norme asupra cărora urmează a se conveni, luându‑se ca bază interesele
germane şi române.
Certificatele de maturitate ale şcolilor superioare germane „Reichsdeutsche” în
România şi ale şcolilor superioare române din Germania îndreptăţesc la admiterea în
şcolile superioare ale ambelor ţări. Certificatele de maturitate, precum şi alte certificate
ale şcolilor germane în România acordă elevilor lor germani pentru Germania şi elevi‑
lor români pentru România, în ceea ce priveşte perfecţionarea carierelor funcţionarilor
şi profesorilor de tot felul şi în genere progresului profesional, aceleaşi îndreptăţiri pe
care le asigură certificatele corespunzătoare ale şcolilor autohtone propriilor supuşi.
Certificatele şcolilor române din Germania vor fi recunoscute după aceleaşi norme.
Școlile germane şi române şi conducătorii, profesorii şi funcţionarii lor vor bene‑
ficia, în ţara găzduitoare, în afară de avantajele menţionate în articolul I, de toate
avantajele fiscale şi altele care se acordă şcolilor de stat autohtone şi conducătorilor,
profesorilor şi funcţionarilor lor.
Scutirea de taxe vamale, precum şi de alte taxe percepute la intrarea şi ieşirea din
ţară, inclusiv taxa statistică prevăzută în articolul 1 aliniatul 4 se extind, în ceea ce pri‑
veşte şcolile, îndeosebi asupra: obiectelor de instalaţie; cărţilor şi revistelor; hărţilor şi
tablourilor intuitive; mijloacelor de predare şi învăţare chimice, fizice, radiotehnice şi
de ştiinţe naturale; articolelor de sport; aparatelor de zbor fără motor şi pieselor lor,
precum şi tuturor pieselor lor ajutătoare şi de schimb necesare executării zborului
fără motor; fotografiilor, filmelor educative şi plăcilor de înregistrare sonoră (plăcile
de gramofon şi filmelor sonore), instrumentelor de muzică şi notelor.
Guvernul ţării care exportă astfel de obiecte confirmă reprezentanţei diplomatice
a guvernului ţării găzduitoare, în urma dorinţei acestuia, scopul transportului.
La articolul XI:
Părţile contractante vor organiza reciproc expoziţii de cărţi. Ele vor înlesni impor‑
tul şi exportul de imprimate şi vor sprijinii publicaţiile şcolilor superioare, societă‑
ţilor şi instituţiilor lor ştiinţifice. Asemenea, ele vor promova comentarea operelor
imprimate apărute în cealaltă ţară şi a articolelor importante apărute în reviste ştiin‑
ţifice, prin reviste şi ziare.
Vor fi promovate înţelegerile dintre editorii ambelor ţări, având ca obiect tradu‑
ceri.
La articolul XII:
Se vor organiza îndeosebi concerte, reprezentaţii şi prelegeri reciproce. Pentru
aceasta se va ţine seama de producţia artistică şi de operele de creaţie artistică ale
timpurilor noi. Artiştilor în curs de formare li se vor înlesni frecventarea academiilor,
muzeelor şi a altor instituţii ale celeilalte ţări, necesară formării lor.
Părţile contractante vor colabora în domeniul filmului şi vor înlesni importul fil‑
melor celeilalte ţări, îndeosebi a filmelor culturale şi educative.
La întocmirea programelor pentru emisiunile radiofonice se va ţine seama de
schimbul reciproc de program. Se vor lua mai ales în considerare emisiunile care mij‑
locesc o cunoaştere a culturii celeilalte ţări – în format normal şi îngust.
Obiectele care se importă pentru expoziţiile organizate în baza articolului II vor fi
scutite de taxe vamale, impozite şi alte taxe, cu condiţia reexportării lor.
La articolul XIV:
Va fi îndeosebi promovată organizarea concursurilor sportive şi a vizitelor, pre‑
cum şi schimbul profesorilor de sport.
La articolul XVI:
Asupra înlesnirilor transferurilor efectuate prin clearingul germano‑român,
comisiile guvernamentale competente se vor înţelege pe cale directă. De înlesnirea de
plăţi vor beneficia mai ales studenţii şcolilor superioare, care vizitează cealaltă ţară în
scop de studii.
La articolul XVII:
Comitetul cultural se va întruni cel puţin o dată pe an, în mod alternativ, în
Germania şi România.
Comitetul Cultural îşi va alcătui un regulament de funcţionare care va fi verificat
de către părţile contractante şi va fi confirmat prin schimb de note.
Acest protocol final, considerat ca parte integrantă a convenţiei încheiată astăzi
între Reichul German şi Guvernul Regal Român pentru colaborarea pe tărâm cultu‑
ral, va intra în vigoare odată cu aceasta şi va rămâne în vigoare pe durata valabilităţii
sale.
[Bucureşti] la [7 noiembrie] 1942
<Semnat de: I. Petrovici, G. Davidescu, Von Killinger[3] şi V. Nöldeke[4]>

vol. 132/septembrie 1942‑august 1944, f. 12–19)
[1] Este vorba de „Convenţia încheiată între România şi Reich‑ul german cu privire la cola‑
borarea în domeniul cultural”, semnată la Bucureşti, 7 noiembrie 1942 (vezi Ibidem, f. 120–
125).
[2] Deutschen Studienwerk (de fapt Deutsches Studentenwerk) era o instituţie cu sucursale în
centrele universitare germane, care avea scopul de a sprijini financiar, instituţional şi
logistic studenţii. Înfiinţată sub această titulatură în 1929 (deşi organizaţii locale de aju‑
torare a studenţilor existaseră de dinainte), a intrat odată cu 1933 sub autoritatea statu‑
lui nazist, fiind redenumită Reichsstudentenwerk şi subordonată total intereselor ideolo‑
gice şi de propagandă. Desfiinţată după cel de‑al doilea război mondial, sucursale inde‑
pendente, sub formă de asociaţii sau fundaţii, au fost reînfiinţate în Germania Federală,
acestea unificându‑se în 1950 sub titulatura de Verband Deutscher Studentenwerke, iar din
1956 revenind la vechiul nume de Deutsches Studentenwerk. După reunificarea Germaniei,
au fost înfiinţate Studentenwerke, pe model vest‑german, şi în fosta DDR, care au devenit
membre ale Deutsches Studentenwerk. Astăzi multe dintre sucursale şi‑au schimbat numele
în Studierendenwerke, pentru a evidenţia faptul că sunt dedicate studenţilor de ambele sexe.
[3] Manfred von Killinger (1886–1944) era un politician şi diplomat nazist. Ofiţer de marină
în timpul primului război mondial, a făcut parte din 1919 din Freikorp‑ul Brigade Ehrhardt
şi a participat în 1920 la Puciul lui Kapp. A fost membru al Deutschvölkischen Schutz‑ und
Trutzbund (Federaţia Germană Naţionalistă de Protecţie şi Sfidare). Din 1921 este unul
dintre conducătorii Organizaţiei Consul, naţionalistă, antisemită şi cu activităţi teroriste,
fiind implicat în asasinarea politicianului Matthias Erzberger. Killinger s‑a înscris în 1928
în Partidul Nazist şi în SA, ocupând în 1932 poziţia de membru al Parlamentului din partea
acestui partid. În 1933 a devenit şef al guvernului Landului Sachsen, apoi prim‑ministru al
acestui Land, ocupând totodată poziţii de conducere în cadrul SA. După Noaptea cuţitelor
lungi, când SA. a fost decapitată şi o mare parte dintre liderii acesteia executaţi, Killinger
şi‑a pierdut poziţiile, fiind arestat şi internat o vreme într‑un lagăr de concentrare. În 1937
a intrat în diplomaţie, devenind consul general la San Francisco, în perioada iulie 1940
– ianuarie 1941 fiind şef de Legaţie în Slovacia, pentru ca din ianuarie 1941 să conducă
Legaţia germană din Bucureşti. Din această poziţie, Killinger a susţinut măsurile antise‑
mite şi genocidare ale lui Ion Antonescu. S‑a sinucis la 2 septembrie în incinta Legaţiei
bucureştene, pentru a nu fi capturat de Armata Roşie.
[4] Wilhelm Nöldeke (1889–1971) era un diplomat german. Între 1934–1939 a fost consul gene‑
ral în Katowice, iar în perioada 1939–1945 a activat în cadrul departamentului cultural‑poli‑
tic al Ministerului de Externe german. În 1940 a fost director al delegaţiei germane care a
negociat, la Moscova, repatrierea etnicilor germani din Basarabia.
163
Rumänischen Institut Berlin‑Charlottenburg 9

in Deutschland Ahornallee 22–24
Nr. 574 Bucureşti, 25 noiembrie 1942
D‑sale, domnului Ministru al Propagandei Naţionale

Bucureşti, str. Wilson 8
Domnule Ministru,
La 16 mai am cerut Direcţiei Contabilităţii cu nr. 699/41 să stabilească impozi‑

tele ce trebuie reţinute funcţionarilor Institutului Român din Germania. Neprimind
răspuns la această adresă, am asimilat personalul Institutului cu membrii corpului
didactic în modul următor:
preşedintele – cu un profesor universitar titular
directorul – cu un conferenţiar universitar
secretarul general – cu şefii de lucrări de la universităţi
referenţii principali – [cu şefii de lucrări de la universităţi]
referenţii – cu asistenţii universitari
asistenţii şi lectorii – cu preparatorii universitari

administratorul – cu administratorul de clinică
bibliotecarul – cu bibliotecarul principal de la licee
ajutorul de bibliotecar – cu bibliotecarul de la licee
traducătorul – cu translatorii‑interpreţi
dactilografii – cu dactilografii.
Cum însă Institutul n‑a primit până la 31 martie 1942 toată subvenţia pe care
Ministerul Afacerilor Străine şi apoi Ministerul Propagandei Naţionale se angajase
prin contract să i‑o verse, salariile n‑au putut fi plătite, iar personalul Institutului a
primit numai sporul pentru străinătate – neimpozabil acesta – arătat în chitanţele
sau statele trimise Ministerului Propagandei Naţionale ca acte justificative.
De la 1 aprilie 1942 încoace am stabilit pentru funcţionarii Institutului, după ace‑
leaşi principii şi în conformitate cu Codul Funcţionarilor Publici, pag.89, 122, 123 şi
125, următoarele salarii:
preşedintele – lunar 27.000 lei

directorul – 17.600
secretarul general şi referent principal – 13.400
referent – 11.100
asistent sau lector – 7.200
administrator – 10.200
bibliotecar – 7.800
ajutor de bibliotecar – 6000
traducător – 7.800
dactilograf – 6.000
om de serviciu – 3.000 (plus casă şi masă)
femeie de serviciu – 2.000 (‑ „ ‑)
Neprimind nici în acest an budgetar subvenţia cuvenită după contract, n‑am

putut plăti aceste salarii. Personalul Institutului a primit şi în 1942/43 numai spo‑
rul de străinătate. Statele cuprinzând salariile, cu reţinerile pentru impozite, le voi
înainta atunci când ele vor putea fi plătite din subvenţia ce umează să se trimeată
Institutului.
Primiţi vă rog, Domnule Ministru, expresia celei mai înalte stime.
Sextil Puşcariu

164
Stadttheaters Elbing Elbing, den 3. Dezember 1942

Intendant: dr. Walter Falk
Herrn Professor Gheorghe Vinulescu
Von meiner Schwester höre ich, dass Sie bereits Sonntag nachmittags ankom‑
men, ich nehme an, mit dem Zug, der fahrplanmässig 16,33 Uhr in Elbing sein soll.
Ich hoffe, Sie abholen zu können; falls ich im letzten Augenblick doch noch verhin‑
dert bin, möchte ich Ihnen das Hotel mitteilen: Central‑Hotel, mit der am Bahnhof
haltenden Strassenbahn bis zum Friedrich Wilhelm‑Platz zu fahren. Für die Oper am
Abend werde ich Ihnen einen guten Platz zurückhalten.
Die Marienburg können Sie am Montag vormittag besichtigen. Ich habe einen
„Führer” hier, den ich Ihnen mitgeben kann.
Bitte, vergessen Sie nicht, Ihre schönen Lichtbilder mitzubringen. Ich nehme an,
dass das Aussenformat 5x5 ist oder sind sie grösser? Dann bitte ich noch um telegra‑
fischen Bescheid.
Mit den besten Empfehlungen, auch an Ihre Frau Gemahlin und Herrn Prof.
Puşcariu.
Ihr ergebener
Walter Falk
[Trad u c e re ]
Teatrul din Elbing Elbing, 3 decembrie 1942

Director: dr. Walter Falk
Domnului Profesor Gheorghe Vinulescu
Aud de la sora mea că sosiţi deja duminică după‑amiază, cu trenul presupun, care
este programat să ajungă în Elbing la 16.33. Sper să pot să vă iau; dacă sunt însă împie‑
dicat în ultimul moment, aş vrea să vă informez asupra hotelului: Central‑Hotel, luaţi
tramvaiul de la gară până la Piaţa Friedrich Wilhelm. Pentru opera de seara vă voi
rezerva un loc bun.
Puteţi vizita Marienburgul în dimineaţa zilei de luni. Am un „ghid” aici pe care

pot să vi‑l dau.
Vă rog să nu uitaţi să aduceţi frumoasele dumneavoastră fotografii. Presupun că
formatul este de 5x5, sau sunt mai mari? În acest caz vă rog să mă informaţi telegrafic.
Cu cele mai bune gânduri, şi pentru soţia dumneavoastră şi pentru domnul prof.
Puşcariu.
Walter Falk

Inv. 3407, dos. 2, f. 46)
165
28 decembrie 1942
Nr. 603
Domniei Sale, Domnului George Ciprian
Bucureşti
Iubite Domnule Ciprian,
Îţi va face desigur plăcere să afli că piesa d‑tale „Omul cu mârţoaga” s‑a jucat, după
recomandarea noastră, la Elbing cu ocazia „Zilelor Culturale” din noiembrie‑decem‑
brie 1942. Succesul a fost mare. Revista „Das Reich” din 13 decembrie 1942 a publicat
un articol interesant în legătură cu reprezentarea acestei piese.
Am trimis d‑lui director general dr. Zenobie Pîclişanu din Ministerul Propagandei
Naţionale câteva tăieturi din gazete cu rugarea să ţi le arate şi d‑tale. Azi îţi trimit o
serie de fotografii.
Cu cele mai bune amintiri din timpul când, artist tânăr, ai venit la Cernăuţi cu
maestrul Petre Liciu[1] şi cu cele mai bune urări de Anul Nou,
Al d‑tale devotat
Sextil Puşcariu

Inv. 3407, dos. 2, f. 4)
[1] Petre Liciu (1871–1912) fusese coleg cu Nicolae Iorga la Liceul Naţional din Iaşi, istoricul
lăsându‑ne un portret de tinereţe al acestuia (în N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om
aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984). Îndrăgostit
de teatru, va deveni actor, mult apreciat de către contemporani. În acest context, Liciu a
jucat şi pe scena Teatrului din Cernăuţi (1910), în perioada interbelică existând aici chiar
o stradă ce‑i purta numele (anterior Franzosgasse). Despre prezenţa lui Liciu vezi Sextil
Puşcariu, Teatru românesc în Bucovina, în „Patria”, Cernăuţi, V, 1910, nr. 48, joi 23 iunie, p. 2;
idem, Liciu în Bucovina, în „Ethnos”, I, 1941, fasc. 1, p. 118–125, dar şi necrologul aceluiaşi în
„Junimea Literară”, IX, 1912, nr. 4, p. 64–66. Vezi şi Al. Procopovici, Petre Liciu (un capitol din
viaţa Bucovinei de altădată şi de astăzi), în „Societatea de Mâine”, I, 1924, nr. 31, p. 615–617.
166
Rumänischen Institut
in Deutschland
cu o anexă Ahornallee 22–24
5 februarie 1943
Domniei Sale
Domnului Ministru al Propagandei Naţionale, Bucureşti
Domnule Ministru,
Ajunşi în preajma încheierii exerciţiului bugetar 1942–1943, avem onoarea a repeta

rugămintea să binevoiţi a dispune să ni se ordonanţeze restul subvenţiei înscrise
pentru Institutul Român din Germania în bugetul onor. Minister al Propagandei
Naţionale pentru exerciţiul în curs.
Din suma totală vă rugăm să binevoiţi a ordonanţa suma de lei 1.000.000 (un
milion) pe numele d‑lui Emil Ștefanovici, dirigintele Oficiului Poştal de pe lângă
Banca Naţională Bucureşti, care va face în ţară plăţi pentru Institutul Român (remi‑
terea salariilor personalului în mărci‑registru, pentru lunile noiembrie şi decembrie
1942 şi ianuarie, februarie şi martie 1943; bilete de tren pentru conferenţiari, cărţi
pentru bibliotecă şi alte plăţi). Pentru această sumă subsemnatul voi prezenta acte
justificative întocmite conform dispoziţiilor legale în vigoare.
În anexă vă înaintăm şi procura ce dăm d‑lui Emil Ștefanovici pentru încasarea a
oricăror sume cuvenite Institutului Român din Germania.
Diferenţa între suma cuvenită Institutului pentru exerciţiul 1942–1943 şi suma
de lei 1.000.000 – arătată mai sus – vă rugăm să binevoiţi a dispune să mi se trimită
la Berlin pe adresa Serviciului financiar de pe lângă Legaţiunea Regală a României
(Finanzabteilung der Kgl. Rumänischen Gesandtschaft) Berlin W 15, Düsseldorferstr.
38, la Deutsche Bank, Abteilung Ausland 2, în contul „Inlandzahlungen aus clearing,
für das Rumänische Institut in Deutschland”.
Pentru a face cât mai curând toate plăţile Institutului şi a putea înainta în termen
actele justificative de cheltuieli, vă rugăm, domnule ministru, să binevoiţi a dispune
ca ordonanţarea sumelor cuvenite institutului să se facă cu extremă urgenţă.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, încredinţarea celei mai alese stime.

[Însemnare marginală: „Referat. Pentru Institutul Român din Berlin s‑a prevăzut în buget suma
de lei 10.000.000. Din această sumă s‑a ordonanţat până în prezent lei 4.502.000. Prin scrisoarea
de faţă dl. Sextil Puşcariu solicită a aproba ordonanţarea restului din subvenţia înscrisă pentru
1942/43, respectiv 5.498.000. În legătură cu această cerere, am onoare a vă aduce la cunoştinţă că
potrivit notei de cabinet no. 25203/943 dl. prim ministru a dispus să nu se mai ordonanţeze nici
o sumă institutului până la clarificarea situaţiei”. Semnat indescifrabil. „19/II/943”]

Contencios, dos. 224/1943, f. 7)
167
România
Direcţiunea Contabilităţii
Domniei‑sale, Domnului director al Contenciosului

Ministerului Propagandei Naţionale
Nr. 03552 – 6 feb. 1943
Ca urmare celor stabilite în conferinţa din ziua de 5 februarie a.c., am onoare a vă

trimite în copie următoarele situaţiuni şi lucrări:
1) Situaţia datoriilor Institutului Român din Berlin la data de 31 octombrie 1942
– Rm. 22.000
2) Prevederile de cheltuieli pentru perioada de timp 1 noiembrie 1942–31 martie
1943 – [Rm] 118.000
3) Memoriul d‑lui Sextil Puşcariu din 7 decembrie 1940, în urma căruia s‑a apro‑
bat reducerea subvenţiei anuale de la 300.000 la 200.000 Rm.
Totodată, am onoare a vă informa că situaţiile originale de la 1 şi 2 au fost predate
la Președinția Consiliului de Miniştri direct de către d‑l Sextil Puşcariu.
De asemenea vă informăm că după data de 6 noiembrie 942 s‑a mai aprobat şi
transferat Institutului din Berlin 30.000 Rm. în cursul lunii ianuarie 1943.
Director,
[Indescifrabil]
[A n e x a 1]
Copie
Specificarea datoriilor de Rmk. 22.000
6 noiembrie 1942
Anexa D. la no. 486/942
Domnule Vice‑Preşedinte al Consiliului de Miniştri
În audienţa ce aţi binevoit a‑mi acorda în ziua de 21 octombrie a.c., am solicitat

suma de Rmk. 52.000 (cinci zeci şi două mii) pentru a putea plăti datoriile institutului
până la 31 octombrie 1942.
Din suma aceasta aţi binevoit a dispune să se ordonanţeze imediat suma de Rmk.
30.000 (trei zeci mii).
Pentru diferenţa de Rmk. 22.000 (două zeci şi două mii) am onoare a vă prezenta,
în anexă, specificarea datoriilor rămase încă de plată, rugându‑vă să binevoiţi a
aproba ordonanţarea acestei sume, pentru a putea lichida cât mai curând şi aceste
plăţi.
Primiţi, vă rog, domnule preşedinte al Consiliului de Miniştri, încredinţarea celei
mai înalte stime.
Sextil Puşcariu
Notă
După data de 6 nov. când s‑a predat la președinție situaţia datoriilor şi prevederile
de cheltuieli pentru intervalul de timp 1 nov. 1942–31 martie 1943, s‑au mai aprobat
şi transferat institutului 30.000 RM. în cursul lunii ian. a.c. [Semnat: indescifrabil]
[A n e x a 2]
Copie
Ahornallee 22–24
Datorii ale Institutului Român din Germania

ce urmează să fie achitate din suma de:
Rm. 22.000 (două zeci şi două mii)
cerută Onor. Minister al Propagandei Naţionale
1) Chirie pentru trimestrul IV din 1942 Rm. 7.500

2) Plata telefonului pentru aprilie 1942 – octombrie 1942 ” 2.457,20

3) Recepţia din 15 iulie 1942 în onoarea d‑lui ministru Rust ” 597,95
4) Plata personalului inferior pentru aprilie 1942 – octombrie 1942 ” 10.500
5) Cheltuieli de cancelarie ” 944,85
Total: ” 22.000
(adică două zeci şi două mii Rm.)
Sextil Puşcariu
[A n e x a 3]
Copie
Anexa E. la no. 486/942
Proiect de buget
p. 1.XI.1942–31.III.1943
Domnule Vice‑Preşedinte al Consiliului de Miniştri
Bugetul Institutului Român din Germania pe exerciţiul 1942/1943 este de

lei 15.000.000, din care 5.000.000 au fost anulate şi rămân .............................
lei 10.000.000
Institutul a primit până acum:
la 15 iunie 1942 prin dl. ministru Bossy ... Rm. 10.000 = lei 500.000
şi la 7 octombrie 1942 .............................. ” 20.000 = ” 1.000.000
la 21 octombrie 1942 s‑a aprobat: ............ ” 30.000 = ” 1.500.000
Pentru lichidarea datoriilor până la 31 octombrie
mai sunt necesare: ..................................... ” 22.000 = ” 1.100.000
Total Rm. ............. 82.000 = ” 4.100.000 ” 4.100.000
Rămân disponibili pentru cinci luni (noiembrie 1942 inclusiv martie 1943) din
exerciţiul 1942/943 lei ............5.900.000.
Prevederile de cheltuieli în cursul anului 1942/943, de la 1 noiembrie 1942 la 31
martie 1943, pe care mi le‑aţi cerut, le‑am întocmit astfel ca să fie asigurate înainte de
toate cheltuielile materiale, şi anume:
– Chiria, cu încălzit şi luminat Rm. 11.000
– Întreţinerea localului, reparaţii şi completarea mobilierului. ” 2.000
– Telefon, poştă ” 3.500
– Tipărituri şi material de birou ” 1.500
– Conferinţe şi recepţii ” 13.500
– Bibliotecă şi bibliografie ” 2.500
– Publicaţii ” 3.500
– Călătorii, excursii, expoziţii stud. ” 1.500
– Diverse ” 1.000
Total: ” 40.000
Scăzându‑se această sumă din Rm. 118.000 echivalentul disponibilului de lei

5.900.000, rămân pentru plata funcţionarilor, personalului, diurniştilor şi corespon‑
denţilor externi şi institutului după normele stabilite în noul stat Rm. 78.000.
O comparaţie cu sumele prevăzute în bugetul Institutului German din Bucureşti
pe întregul an în curs, arată că acolo cheltuielile personale (150.200 Rm.) întrec dublul
cheltuielilor materiale (64.400 Rm). Adevărat că guvernul german i‑a pus la dispozi‑
ţie Institutului din Bucureşti în mod gratuit localul din str. Vasile Lascăr, încălzit şi
luminat, iar „Deutsche Akademie” din München plăteşte lectorii de limba germană
angajaţi de institut. Dacă se adaugă la bugetul de 214.600 Rm şi chiria şi plata lecto‑
rilor, subvenţia anuală a Institutului German din Bucureşti se apropie mai mult de
300.000 Rm decât de 200.000 Rm.
Primiţi, vă rog, domnule vice‑preşedinte al Consiliului de Miniştri expresia celei
mai înalte stime.
Sextil Puşcariu
[A n e x a 4 ]
Copie după cererea înregistrată sub no. 3391 cc/940
Domnule General,
În urma memoriului pe care am avut onoarea a vi‑l înainta şi până la stabilirea

definitivă a subvenţiei ce se va acorda Institutului Român din Germania, vă rog să
binevoiţi a dispune să i se trimită de urgenţă suma de 50.000 (cinci zeci mii) R.M.,
pentru ca să putem face faţă celor mai urgente obligaţiuni (chirie, lefuri) contractate
de la 1 septembrie încoace.
Primiţi, vă rog, domnule general, asigurarea celei mai înalte stime.
Sextil Puşcariu
D‑sale Domnului Ion Antonescu, Conducătorul Statului Român
[Rezoluţie]
7.XII.1940
1) Aprob. Departamentul Finanţelor de acord cu al Externelor şi d. Puşcariu va
acorda sumele cerute prin memoriul alăturat.
2) D‑l. Sextil Puşcariu are deplină libertate în alegerea personalului şi mijloacelor
pentru atingerea ţelului urmărit prin crearea Institutului.
3) Acord perfect cu Legaţia prin Ministerul de Externe (în prealabil).

4) Întocmirea de dări de seamă trimestriale ce‑mi vor fi trimise.
General Antonescu

Contencios, dos. 224/1943, f. 2–7)
168
16 martie 1943 Copie

Dispozițiuni circulare
Către toate Legaţiile, Serviciile Culturale, de
Presă şi Propagandă din străinătate
Se trimit prin Ministerul de Externe

tuturor şefilor de Misiuni
1. Cu începere de la primirea acestor instrucţiuni, vă rog să instituiţi în fiecare

Legaţie câte o conferinţă săptămânală pentru coordonarea activităţilor tuturor agen‑
ţilor statului român funcţionând în ţara misiunii dvs.
Această conferinţă va avea drept scop să organizeze informaţiunea şi să creeze o
perfectă împărţire de atribuţiuni între diferiţii agenţi, precum şi controlul activităţii
tuturor celor salariaţi de statul român şi aflaţi pe teritoriul ţării misiunii dvs.
O asemenea conferinţă cu caracter lunar va întruni şi pe consilieri, şefii serviciilor
culturale (şcolilor sau instituţiunilor), care vor primi directivele dvs.
Cea dintâi activitate comună, în afară de aceea de informaţiune, este activitatea
de propagandă.
La prima conferinţă toţi membrii Legaţiei, serviciile de presă şi propagandă şi ser‑
viciile culturale vor aduce note de toate lucrările privind organizarea internaţională
sau interesând România, publicate de la 1940 şi până azi, oricare le‑a fost caracterul:
studiul dogmatic, broşură de informaţie, articol.
Toate lucrările interesând organizarea internaţională vor fi de acum adunate prin
grija serviciilor de presă şi propagandă de sub supravegherea personală a dvs. şi a
unui secretar sau consilier de Legaţie, anume investit cu această sarcină şi răspunză‑
tor de executarea ei.
Serviciile culturale din străinătate trebuie în acelaşi timp să dispună de organe de
legătură cu centrul, prin care să se controleze activitatea serviciilor culturale, de presă
şi propagandă din străinătate, fie că sunt agenţi formal numiţi, consilieri de presă
sau consilieri ministeriali, fie că sunt simpli agenţi Rador sau simpli particulari, care
merg în străinătate pentru o misiune de cultură, dar vor fi organizaţi într‑un sistem
propriu împlinirii acestui scop.
2. Toate lucrările din afară de ţara misiunii dvs., care se găsesc în librăriile din
ţara misiunii dvs., vor fi de asemenea procurate fără întârziere şi trimise prin primul
curier, odată cu listele despre lucrările apărute de la 1940 până azi, din care ne veţi
trimite numai pe cele mai importante, dacă ele n‑au fost deja expediate Ministerului
de Externe sau Ministerului Propagandei.
Dau ca exemplu regretabil că zilele trecute o lucrare de cea mai mare însemnătate,
privind reorganizarea europeană, publicată de unul din învăţaţii din afară de Europa
şi care deschide o serie întreagă de probleme în legătură cu ţara noastră, a ajuns la
Bucureşti datorită grijei unui ataşat militar.
Domnii şefi de misiuni vor sancţiona pe şefii serviciilor de propagandă şi presă
care nu s‑au îngrijit până azi de procurarea acestui material şi vor face propuneri de
înlocuirea lor fără întârziere, dacă în viitor dispoziţiile acestei circulare nu vor fi res‑
pectate.
Prin noua lege de organizare atrag atenţia că se instituie organe de coordonare şi
control ale activităţii, învestite chiar cu dreptul de destituire a celor care nu execută
măsurile luate de Direcţiunea Centrală şi indicate de şefii de misiuni.
Regret că trebuie să recurg la asemenea măsuri, dar socotesc că este momentul când
trebuie să atrag atenţia tuturor serviciilor noastre externe că numai printr‑o sforţare
disciplinată a răspunderilor vom putea să ne facem la timp propaganda şi contrapro‑
paganda, sau pregăti materialul documentar pentru apărarea drepturilor ţării noastre.
3. Conferinţele indicate la punctul 1 de mai sus vor avea loc în mod absolut pentru
toate problemele.
O circulară specială se va ocupa de problemele de ordin economic, care trebuie de
asemenea să facă obiectul acestor conferinţe.
Deocamdată indicaţiunile privitoare la activitatea serviciilor de propagandă este
numai un exemplu de modul cum trebuie să funcţioneze aceste conferinţe de coordonare.
4. Amintesc instrucţiunile date, despre obligaţiunea pe care o au serviciile de
presă de a trimite rapoarte exacte despre toate articolele publicate pentru şi în contra
noastră în străinătate, precum şi de a face să se insereze în ziarele locale cel puţin un
articol săptămânal privind ţara noastră, fie de ordin cultural, privind aspecte artis‑
tice, informaţiuni, orice privitor la ţara noastră.
Domnii şefi de misiuni sunt rugaţi să comunice prin rapoarte directe către mine
modul cum s‑au executat aceste dispoziţiuni.
Prin circulări şi organe confidenţiale vor primi informaţiuni şi instrucţiuni noi
privitoare la organizarea serviciilor de presă şi propagandă şi la activitatea acestora,
pentru a combate propaganda făcută contra noastră şi pentru a dezvolta propaganda
lămuritoare asupra ţării noastre.
Se atrage în mod special atenţia că unii dintre agenţii noştri de presă şi propa‑
gandă ascund adevărul şi nu transmit lucrările sau articolele apărute în contra noas‑
tră, luând aceasta ca o răspundere personală, ceea ce este o mare greşeală, pentru că
numai cunoscând adevărul putem îndrepta situaţia, fie pe plan politic, fie pe planul
propagandei.
Domnii şefi de misiuni sunt rugaţi să anunţe pe şefii serviciilor de presă şi propa‑
gandă că vor fi sancţionaţi de câte ori vor ascunde adevărul şi nu vor transmite toate
aceste articole apărute în contra noastră sau dând informaţiuni tendenţioase asupra
ţării noastre.
Mihai Antonescu
Dictat mie de d‑l prof. Mihai Antonescu în ziua de 16.III anul 1943. Ss. Gr. Scărlătescu.

Direcţia Informaţii, dos. 923/1943, f. 249–251)
169
[Martie 1943]
România
Dir. Contabilităţii
NOTĂ
Pentru acoperirea cheltuielilor Institutului Român din Berlin, în bugetul Ministe‑

rului Propagandei Naţionale, pe exerciţiul curent, s‑a prevăzut suma de lei 10.000.000.
Din această sumă s‑a ordonanţat până în prezent ” 4.502.000
Rest de ordonanţat ” 5.498.000
Cu adresa no. 73 din 5 februarie a.c., dl. profesor Sextil Puşcariu solicită să se ordo‑
nanţeze restul din subvenţia înscrisă în buget în sumă de lei 5.498.000, pentru a se
putea acoperi toate cheltuielile institutului până la 31 martie 1943, si anume:
a) Plata salariilor personalului pe lunile noiembrie şi decembrie 1942, ianuarie,
februarie şi martie 1943
b) Bilete de tren pentru conferenţiari
c) Procurări de cărţi pentru bibliotecă şi
d) Diverse plăţi.
În legătură cu cererea de mai sus, am onoarea a vă aduce la cunoştinţă că potrivit
dispoziţiilor primite, urmează a nu se mai transfera nici o sumă institutului decât
după clarificarea şi organizarea lui.
Directorul contabilităţii,
[Indescifrabil]

170
Berlin, 17 mai 1943
RAPORT
Deficienţele serviciului presei şi propagandei româneşti din Germania constau

dintr‑un complex de lipsuri tehnice, personale şi de concepţie generală, lipsuri a căror
articulaţie specifică a agravat în mod singular situaţia propagandei noastre în Reich.
Nu se poate rezuma întreagă deficienţă la chestiuni de alegerea personalului. Nu se
poate contesta niciunuia dintre membrii acestor servicii patriotism, calităţi perso‑
nale, zel şi conştiinţa datoriei.
Dificultatea principală constă în primul rând în caracterul complex al situaţiei
propagandistice a României în Germania, situaţie a căror componente sunt:
1. Caracterul specific al politicii germane, tinzând spre menţinerea unui echilibru
între aliaţi şi încercarea de a coordona şi nivela tensiunile dintre ţările sud‑estului, în
special între noi şi Ungaria.
2. Cunoaşterea foarte insuficientă, fragmentară şi neadecvată a ţării noastre în
Germania.
3. Psihologia germană, cu mentalitatea sa şi structura opiniei publice germane, a
căror cunoaştere cere o aprofundare specifică.
Faţă de aceste date, soluţia problemei propagandei româneşti în Germania tre‑
buie să implice următoarele puncte:
1. Un sistem de prezentare a realităţii româneşti în ceea ce constituie pentru
mediul german un „Novum” interesant şi instructiv.
2. Un sistem de tematizare politică şi culturală în genere a intereselor noastre,
evitând polemica politică, reproşuri sau apeluri.
3. Un dispozitiv tehnic de furnizare punctuală şi sistematică a instanţelor care
corespund sau dirijează opinia publică cu material propagandistic românesc prelu‑
crat, conform cerinţelor şi nivelului obişnuit de publicistica şi ziaristica germană.
Soluţiile de până acum a serviciilor noastre de presă şi propagandă n‑au implicat
un răspuns adecvat acestor probleme. S‑au caracterizat în genere prin două extreme:
sau un pragmatism tehnic rudimentar, lucrând de azi pe mâine, sau un ideologism
vag şi de polemică sentimentală, implicând reproşuri sau apeluri în genere nepotri‑
vite faţă de cunoscuta rezervă a psihologiei germane.
Necorespunderea dintre probleme şi soluţii, implicată în această concepţie, a
cauzat apoi neputinţa selecţionării şi mai ales a valorificării personalului destinat în
acest scop. Nu s‑a putut constitui o echipă cu un spirit constructiv, singura capabilă să
corespundă unei astfel de complexe situaţii. Fiecare membru luat individual prezintă
o sumă de posibilităţi pasibile de a fi integrate, coordonate şi mai ales instruite în
problemele care se pun zilnic, cu toate deficienţele ierarhizării şi selecţiunii iniţiale.
Toate se concentrau însă în factorul conducerii, care avea menirea să valorifice aceste
potenţe conform nevoilor reale identificate în activitatea pe teren.
Conducerea a constituit şi constituie însă lipsa cea mai gravă şi care ameninţă
să irosească atât material uman, cât şi mijloacele materiale şi prilejurile favorabile
ale acţiunii noastre propagandistice. Conducerea de până acum s‑a caracterizat prin
două mari deficienţe:
1. A încercat să reducă întregul complex al problemelor la un fel de pledoarie ide‑
ologică, discursivă, şi personală, având ca instrument principal discuţia şi cultivarea
legăturilor personale (domnul Hodoş).
2. A încercat să atace problema raporturilor generale româno‑germane pe un plan
prea direct politic, polemic, dozat cu reproşuri mai mult sau mai puţin manifeste şi
vehiculat de un element temperamental şi impulsiv fără îndoială patriotic şi de cele
mai bune intenţii naţionale.
Aceste soluţii însă nu corespund în nici un caz complexelor probleme. Lipsa de
rezultate s‑a răsfrânt apoi asupra iniţiatorilor, localizându‑se în diversiuni interne,
în acuzări reciproce care au neutralizat sau au stânjenit în mod simţitor activitatea
totală. Este caracteristic pentru geneza acestor greşeli că lipsa de eficienţă a eforturi‑
lor depuse a mers până în a paraliza măsurile cele mai elementare de natură organiza‑
torică, ca de exemplu procurarea unui local unde să poată funcţiona cât de cât adecvat
serviciul şi personalul său.
Ar însemna o gravă diversiune şi o prelungire a acestor situaţii simpla înlocuire a
unora dintre persoanele din subordine ale serviciului. Totul se concentrează în alege‑
rea şi însărcinarea unui conducător care dispunând de intuiţia problemelor reale şi a
soluţiilor minimale să poată coordona, integrând şi valorificând elementele prezente,
care tocmai prin diversitatea lor pot colabora înspre o soluţie constructivă a nevoilor
serviciului.
Dr. Ștefan Teodoru

171
Dr. H. Mihăescu[1] Mai 1943

Lector de l. română
Universitatea Frankfurt am Main
Homburgerstr. 6
Raport lunar nr. 4
La Universitate, continuarea activităţii didactice conform programului anunţat în

prospectul Instituţiei, şi anume:
a) Introducere în studiul literaturii române, o oră;
b) Interpretări din lirica românească, o oră;

c) Exerciţii de limbă, o oră.
În afară de acestea am citit din Caragiale, O scrisoare pierdută, o oră pe săptămână.
Între cărţile trimise de Institutul Românesc din Berlin au rămas câteva volume de
prisos, întrucât ele existau deja în biblioteca Seminarului de aici. Acestea volume au fost
trecute de mine Bibliotecii centrale a oraşului (Stadt‑bibliothek, Schöne Aussicht 2), scri‑
indu‑mi‑se că ni se pun la dispoziţie în schimb un număr de disertaţii ale Universităţii
din Frankfurt. Am rugat, de acord cu Institutul Românesc din Berlin, ca aceste disertaţii
să fie dăruite Universităţii din Sibiu, care a avut de suferit de pe urma refugiului.
Asupra celor afirmate de mine în raportul precedent cum că biblioteca Seminarului
de limbi romanice de la Universitatea din Heidelberg nu poseda în aprilie 1943 cărţi
româneşti, revin acum. Din Berlin sunt informat că Universitatea din Heidelberg,
întocmai ca şi Universitatea din Frankfurt, a primit în decursul anului 1943 un număr
de două sute de volume din partea Institutului nostru din Berlin cu care poate face
desigur faţă cerinţelor învăţământului.
De la Institutul nostru din Berlin am primit broşuri de propagandă, sfaturi şi
îndrumări ori de câte ori am dorit. Am primit prin Legaţie Buletinul cultural infor‑
mativ al Ministerului Propagandei pe lunile februarie şi martie 1943.
H. Mihăescu

[1] Haralambie Mihăescu (1907–1985), absolvent al Facultăţii de Litere din Iaşi (1931), unde
şi‑a luat şi doctoratul (1936). A fost membru al Școlilor Române de la Roma (1931–1933) şi
Fontenay‑aux‑Roses (1935–1939), asistent la Universitatea din Iaşi, pentru ca între 1942 şi
1945 să devină lector de limba română la Frankfurt am Main şi Heidelberg. Revenit în ţară,
şi‑a reluat postul la universitare, conducând chiar catedra de Limbi clasice (din 1946), a lucrat
la Biblioteca Universitară din Iaşi până în 1952, fiind înlăturat apoi din motive politice, pen‑
tru ca în 1957 să fie reintegrat la Institutul de Lingvistică din Bucureşti. A publicat lucrări de
mare valoare în domeniul filologiei romanice, devenind membru al Academiei R.S.R.
172
Dr. H. Mihăescu August 1943

Lector de l. română
Universitatea Frankfurt am Main
Raport lunar nr. 7
La universitate semestrul de vară se încheie la 31 iulie. În august activitatea didac‑

tică încetează.
Pentru 12 august, orele 11, domnul ministru Ion Gheorghe a convocat la Berlin
în localul Legaţiei o conferinţă a tuturor lectorilor români din Germania, pentru a se
examina rezultatele obţinute până acum şi pentru a se da îndrumări pentru viitor. S‑a
citit mai întâi regulamentul lectorilor şi noul regulament al studenţilor români din
Germania, apoi s‑au luat următoarele hotărâri.
1. Lectorii vor avea în afară de obligaţiile lor didactice şi misiunea de a observa
de aproape orice tendinţe de propagandă şovinistă din partea unor străini duşmani
nouă, precum şi datoria de a combate şi anihila aceste tendinţe prin viu grai sau prin
material informativ scris care să arate stările de la noi sub adevărata lor lumină.
2. Ei vor supraveghea pe studenţii noştri, îi vor determina să se adune în asociaţii
şi să procedeze întotdeauna cu demnitate şi în interesul nostru românesc. Elementele
care vor fi observate că lucrează împotriva ţării sau compromit demnitatea româ‑
nească vor fi semnalate domnului ministru spre a se lua măsurile cuvenite.
3. Pentru a se promova învăţământul limbii româneşti la universităţile germane
lectorii îşi vor alege câte un număr de universităţi din regiunea lor pe care le vor vizita
şi vor semnala lipsurile în materialul didactic spre a putea fi completate de către
Institutul românesc din Berlin sau de către organele superioare din Bucureşti.
4. Lectorii se găsesc sub îndrumarea şi supravegherea Ministrului român din
Berlin şi menţin totdeauna legătura cu şeful secţiunii culturale din cadrul legaţiei.
Ei întocmesc rapoarte informative lunare, semestriale şi anuale, pe care le înaintează
prin serviciul cultural al Legaţiei.
H. Mihăescu

173
Copie
Cab. 6376/18.X.943
Institutul Român din Germania Bucureşti, 18 octombrie 1943
No. 507

Domnule Ministru,
Subsemnatul Sextil Puşcariu, profesor la Universitatea din Cluj‑Sibiu şi Berlin,

membru al Academiei Române şi al Academiilor de Știinţă din Berlin şi Leipzig, pre‑
şedintele Institutului Român din Germania, am onoarea a vă face o ultimă întâmpinare
în numele acestui Institut, cât şi al meu personal, rugându‑vă să binevoiţi a lua de

urgenţă măsurile legale impuse de situaţiune.
Prin decretul‑lege no. 2756 din 16 august 1940 s‑a înfiinţat, impus de necesităţi
stringente de propagandă românească în străinătate, cât şi din dorinţa intensificării
raporturilor culturale cu ţările de limbă germanică, Institutul Român din Germania.
Am fost numit preşedintele lui, stabilindu‑se regimul activităţii mele şi al drep‑
turilor mele, cât şi modul funcţionării acestui Institut prin contractul încheiat cu
subsemnatul la data de 16 august 1940 de Ministerul Afacerilor Străine, autorita‑
tea indicată de legea pentru înfiinţarea Institutului Român din Germania, ca având
sarcina întreţinerii Institutului şi autorizată a încheia asemenea contract, vizat şi de
Consiliul Superior al Avocaţilor Publici.
Nu am pregetat, în interesul neamului, să părăsesc lucrări ştiinţifice, cărora le con‑
sacrasem toată viaţa mea, spre a mă dedica cu totul bunului mers al Institutului şi a
desfăşura o activitate rodnică pentru ţară.
Din proprie iniţiativă, la data nedreptei ciuntiri a hotarelor ţării noastre, am
restrâns la 200.000 RM anual drepturile mele băneşti contractuale, din care acope‑
ream şi toate nevoile Institutului, crezând că acest simţitor sacrificiu va fi avut în
vedere de autoritatea superioară şi mi se va da sprijinul binemeritat pentru propăşi‑
rea Institutului, atât de trebuincios neamului nostru. Prin decretul‑lege din 10 martie
1941 al domnului Mareşal I. Antonescu, Conducătorul Statului Român, publicat în
„Monitorul Oficial” no. 60 din 12 martie 1941, recunoscându‑se din nou necesita‑
tea existenţei acestui Institut, toate obligaţiunile Ministerului Afacerilor Străine de
întreţinere a Institutului, stabilite prin contractul din 19 august 1940, au trecut asupra
Ministerului Propagandei Naţionale, contract menţionat expres în art. 3 din acest
decret‑lege şi menţinut astfel în totul.
Cu toate acestea, din suma de 200.000 RM anual, la care aveam dreptul contrac‑
tual, Ministerul Propagandei Naţionale nu a pus la dispoziţie subsemnatului, pentru
nevoile crescânde ale Institutului, decât 105.006,73 RM în 1941/42 şi 151.173,09 RM
în 1942/43.
În urma acestui fapt am fost silit, văzând că protestele mele au rămas fără rezultat,
şi deşi activitatea Institutului creştea mereu, să concediez o parte din funcţionari.
Aceasta în dauna sănătăţii mele, atrăgându‑mi din pricina surmenajului şi a grijilor
o boală primejdioasă.
A început o hărţuială cu autorităţile superioare, spre a‑şi îndeplini obligaţiunea
de întreţinere a Institutului, care nu a fost spre folosul bunului renume al nostru în
străinătate. Din cauza lipsurilor materiale, provocate de neplata drepturilor băneşti
contractuale, personalul şi activitatea Institutului au suferit.
De la 1 aprilie 1943 încoace, Institutul nu a primit nimic din drepturile lui, deşi
între timp s‑a ratificat legal convenţia culturală între România şi Germania, în care
se prevede ca Institutul Român din Berlin să fie întreţinut de România şi se accentu‑
ează că el este centrala tuturor manifestărilor culturale româneşti din Germania, aşa
încât din nou se recunoaşte necontestata lui utilitate şi implicit bunele roade date de
activitatea lui de până atunci.
La cererile mele repetate de a mi se ordonanţa sumele la care aveam contractual
dreptul, şi din care acopeream nevoile Institutului, adică 200.000 RM anual, mi s‑a răs‑
puns că ele mi se vor trimite numai după reglementarea noului statut al Institutului,
răspuns ciudat, atâta vreme cât există un contract şi astăzi în vigoare, care reglementa
şi reglementează şi astăzi cadrul obligaţiilor Ministerului faţă de Institut şi de sub‑
semnatul, precum şi regimul de funcţionare al Institutului şi de desfăşurare a activi‑
tăţii mele la Institut.
Am fost chemat în ţară spre a colabora la elaborarea acelui statut, deşi am făcut şi
fac toate rezervele cu privire la legalitatea lui, faţă de cele mai sus expuse.
Astfel, am fost chemat în noiembrie 1942, apoi în primăvara anului 1943. La 13
iunie 1943 am anunţat Ministerul Propagandei Naţionale despre sosirea mea în ţară
şi abia la 13 iulie 1943 am fost chemat urgent la Bucureşti, cu adresa no. 1119, unde
la cererea domnului ministru Alexandru Marcu şi din deferenţă pentru domnia‑sa
am discutat textul proiectului noului statut împreună cu domnul director general
Z. Pâclişeanu.
Au trecut de atunci alte două luni şi jumătate, fără ca institutul să fi primit drep‑
turile băneşti pe anul financiar în curs, eu fiind astfel pus în penibila situaţie de a nu
putea plăti datoriile contractate pentru nevoile institutului şi de a nu putea asigura
funcţionarilor lui, expuşi bombardamentelor, plata salariilor. Prin adresa mea din 12
septembrie 1943, arătam că „fără plata urgentă a sumei cerute, declin orice răspun‑
dere pentru funcţionarea mai departe a institutului”.
Între timp bombardamentele au sporit la Berlin, iar în noaptea de 3 spre 4 sep‑
tembrie a fost atins şi Institutul Român, unde s‑au produs stricăciuni şi un început
de incendiu, care a fost stins graţie intervenţiei imediate a domnului G. Cârsteanu
şi a grădinarului institutului, care ar merita o recompensă pentru devotamentul lor.
Am adus din nou la cunoştinţa domnului ministru [Alexandru] Marcu situaţia
gravă în care se găseşte institutul şi i‑am cerut din nou achitarea drepturilor băneşti.
Într‑o convorbire telefonică din ziua de 6 octombrie, domnia‑sa mi‑a comunicat că
nu este în măsură a mi le achita, iar în convorbirea telefonică din 14 octombrie mi‑a
repetat că nimic nu s‑a schimbat.
Îmi iau voie a vă reaminti încă o dată că institutul, care de o jumătate de an n‑a
primit drepturile legale – şi faţă de care onor. Ministerul Propagandei Naţionale
se găseşte în restanţă cu sume însemnate pe trecut, aşa cum am expus mai sus –, se
găseşte fără bani, cu datorii urgente pe piaţă, nefiind în stare să‑şi plătească funcţio‑
narii. Dintre aceştia unii, fiind cetăţeni germani, vor cere intervenţia autorităţilor ţării
lor. Probabil că şi funcţionarii români, nemaiavând cu ce trăi în Germania, vor părăsi
institutul.
În asemenea împrejurări, având conştiinţa că am făcut pentru institut nu numai
tot ce eram dator, dar chiar cu sacrificiul sănătăţii şi averii mele, mai mult decât atât,
ţin să precizez încă o dată în scris situaţia actuală.
1. În baza contractului încheiat la 19 august 1940 şi confirmat de domnul mareşal
I. Antonescu, Conducătorul Statului Român, prin decretul‑lege din 10 martie 1941,
eu continui să am conducerea institutului, deoarece niciodată şi nici la data de 1 sep‑
tembrie 1943 Ministerul Propagandei Naţionale nu a făcut uz de clauza de denunţare,
prevăzută în art. 10 din contract.
2. Mă găsesc în ţară de patru luni şi jumătate, chemat anume pentru reglementarea

noului statut, deci în interes de serviciu. În timpul absenţei mele, conducerea institu‑
tului o are, după cum am anunţat Legaţia Română din Berlin, domnul G. Vinulescu,
ajutat de domnul G. Cârsteanu.
3. Pentru a putea întreţine institutul timp de şase luni am debursat o parte din
sumele necesare din averea mea personală sau din împrumuturi făcute de mine şi
m‑am angajat personal la anumite plăţi. Aceasta în baza art. 6 din contract, care pre‑
vede că subvenţia pentru întreţinerea institutului îmi este datorată mie personal.
4. Am făcut tot ce omeneşte este posibil să fac cunoscut Ministerului Propagandei
Naţionale că este periclitată însăşi existenţa acestui institut, atât de folositor ţării, din
cauza greutăţilor de tot felul ce mi se fac de a‑mi împlini obligaţiunile legale şi con‑
tractuale, putându‑se crea o situaţie delicată prin nerespectarea obligaţiunilor formale
luate de statul român cu ocazia convenţiei internaţionale de cooperare intelectuală cu
Germania, de a întreţine şi sprijini dezvoltarea Institutului Român din Germania.
Mi‑am îndeplinit cu prisosinţă datoria faţă de neamul meu, organizând şi făcând
să înflorească o instituţie foarte folositoare. Sunt însă la capătul obositoarelor mele
străduinţe şi mărturisesc deplina mea descurajare că n‑am găsit înţelegere. Cum
n‑am solicitat acest post de preşedinte al Institutului Român din Germania, atât de
râvnit de alţii, ci l‑am acceptat numai crezând că pot fi folositor neamului meu, gata
să sufer orice sacrificii în limita puterilor mele băneşti şi fizice, mă gândesc dacă nu
cumva persoana mea este pricina tratamentului vitreg aplicat institutului.
În linia generală a vieţii mele, fiind să primeze, în ceea ce mă priveşte, interesele
obşteşti celor personale, sunt gata, spre a salva o operă românească, de a cărei prăbu‑
şire se bucură de pe acum ungurii, să fac renunţări dureroase pentru mine.
Propun şi aştept la această propunere răspunsul onor. Ministerul Propagandei
Naţionale timp de 15 zile de azi înainte (18 octombrie – 3 noiembrie) în Bucureşti, str.
Kogălniceanu no 10, unde mi‑am ales domiciliul pentru această comunicare, urmă‑
toarele:
A) Deşi am dreptul contractual să se denunţe contractul meu numai la 1 septem‑
brie sau la 1 martie al fiecărui an, accept să se denunţe pe data de 1 decembrie 1943.
B) Această acceptare o condiţionez de efectuarea în mâinile mele a plăţii sumei de
4.560.000 (patru milioane cinci sute şase zeci mii) lei, imediat, cel mai târziu până la
data de 1 decembrie 1943, liberă de orice taxe, impozite etc., sumă ce numai în parte
acoperă drepturile mele personale.
C) Toate datoriile de orice fel ale institutului din trecut şi până la 1 decembrie
1943, datorii care în afară de suma prevăzută la litera B. sunt minimale, să fie preluate
şi achitate direct de stat, Ministerul Propagandei Naţionale, liberându‑mă de orice
obligaţiuni contractate de mine pentru institut.
D) Să se declare verificată şi aprobată toată gestiunea mea până astăzi, în baza
actelor înaintate.
E) Să mi se aducă la locul ce‑l voi indica toate obiectele ce le am la acel insti‑
tut (cărţi, arhivă, manuscrise, mobile, obiecte de artă, de gospodărie etc.), libere de
orice sarcini fiscale şi speze de transport, bucurându‑se de regimul aplicat membrilor
Corpului Diplomatic, conform art. II din contract.
Prezenta propunere constituie un tot indivizibil, putând fi acceptat şi respectiv

respins în bloc şi o consider valabilă până la data de 3 noiembrie 1943, după care o
socotesc nulă de drept, fără altă formalitate, rezervându‑mi toate drepturile.
Primiţi, vă rog, asigurarea deosebitei mele stime.
Sextil Puşcariu

174
[Înregistrat: 10 ianuarie 1944]
Domnule Ministru,
Subsemnatul Theodor Bucur[1], licenţiat în litere şi filosofie al Universităţii din

Iaşi, doctor al Universităţii din Berlin, respectuos petiţionez domniei voastre.
În urma studiilor terminate la Universitatea din Berlin am obţinut titlul de doc‑
tor în sesiunea iunie 1943. Studiile făcute mulţumind deosebit pe profesorii mei ger‑
mani, dl. Günther Reichenkron[2], pe vremea aceea înlocuitor la catedra d‑lui prof.
Ernst Gamillscheg, mi‑a recomandat să depun stăruinţe pentru obţinerea unui post
de lector vacant pe lângă Universitatea din Berlin, astăzi fiind vacante posturile de
la Handelshochschule şi cel de la Auslandswissenschaftliche Fakultät, aceasta şi în
vederea posibilităţii ce mi s‑ar fi prezentat să‑mi desăvârşesc studiile pe lângă insti‑
tutele respective, în scopul habilitării mele ca doctor.
De la începutul lunii sept. 1943 – deci de aceea am aproape 5 luni – am depus la
Direcţia Relaţiilor Internaţionale petiţia necesară însoţită de acte şi de următoarele
scrisori de recomandaţie necesară:
1) Adresă din partea Ataşatului Cultural German la Bucureşti la cererea prof.
G. Reichenkron, şeful Institutului German în România, secţia II.
2) Adresă din partea Academiei Române (dl. prof. Alex. Lapedatu[3]) în favoarea
titlului meu de lucrări, ultima publicaţie fiind sub tipar la fundaţia I.C. Brătianu.
3) Răspunsul favorabil al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi, unde am absolvit
studiile mele, la adresa onor. Ministerului Culturii, prin care se cerea referinţe asupra
mea.
În acelaşi timp, dl. prof. Ernst Gamillscheg, directorul Institutului German din
Bucureşti, mi‑a promis verbal că va face intervenţiile necesare la ministerul de sub
conducerea domniei‑voastre în vederea aprobării mele într‑unul din cele două posturi
vacante de la Berlin sau în postul vacant dela Universitatea din Frankfurt am Main.
Ca titluri de activitate trecută este cazul să menţionez aici că am funcţionat între
anii 1941–1943 ca bursier al guvernului german la universităţile din München şi

Berlin.
Înaintându‑vă prezenta mea cerere, vă rog cu cel mai profund respect, domnule
ministru, să binevoiţi a lua în consideraţie actele înaintate şi în cazul că ele înde‑
plinesc condiţiile necesare, astfel cum de altfel mi s‑a afirmat şi de dl. prof. Vintilă
Mihăilescu, secretar general, să vă arătaţi încă o dată larga domniei‑voastre înţele‑
gere, în vederea încredinţării mele a acestui post, pentru care am depus atâta stăru‑
inţe, încă de la începutul lunii sept. anul trecut.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, asigurarea recunoştinţei cele mai alese.
Cu respect îndatorat,
Dr. T. Bucur
str. Izbânda 23 Grant. Loco.
D‑sale, Domnului Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor, Bucureşti.
[La finalul documentului, însemnare marginală: „Referat. Din posturile bugetare pentru lectori
de limba română pe lângă universităţile din străinătate, nu avem vacante decât pe cel de la
Sofia, prin trecerea d‑lui Em. Turdeanu la Sorbona şi pe cel de la Academia de Comerţ Mondial
din Berlin”. Semnat indescifrabil. Adăugat apoi: „În postul de la Sofia a fost numit dl. Const.
Velichi. Rămâne liber numai postul de la Academia de Comerţ din Berlin. 9.II.1944”. Semnat
indescifrabil.]

dos. 1561/1944, f. 38)
[1] Teodor/Theodor Bucur (1915–1992) urmase Facultatea de Litere din Iaşi, unde a şi rămas
ca asistent, a activat apoi în Serviciul Social iniţiat de D. Gusti, pentru ca în 1939–1941
să fie bursier al Școlii Române de la Fontenay‑aux‑Roses. În 1942 reuşeşte să treacă la
Universitatea din Berlin, unde‑şi susţine doctoratul în 1943, devenind totodată lector de
română la Facultatea de Relaţii Internaţionale. (Vezi asupra lui: Arh.St.Bucureşti, Ministerul
Instrucţiunii Publice, dos. 1079/1941, f. 287–290). După război a rămas la Berlin, devenind
colaborator al Securităţii, prin 1953 fiind chiar „răpit” de aceasta şi adus în ţară (cf. Georg
Herbstritt, Răpire de persoane în Berlin – acţiunile comune desfăşurate de Securitate şi Stasi
împotriva emigraţiei româneşti în anii 50, în „Caietele CNSAS”, III, nr. 2 (6)/2010, p. 6–18,
pentru cazul Bucur).
[2] Günther Reichenkron (1907–1966) conducea de fapt Institutul de Știinţe German din
Odessa, fiind suplinitor atunci al lui Gamillscheg. Anterior, Theodor Bucur a frecventat
două semestre cursurile lui Reichenkron, fiind apreciat de profesor drept „inteligent şi
harnic”, la câteva din seminariile acestuia tânărul român intervenind pe diverse probleme
lingvistico‑geografice (etnografice). (Cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,
dos. 1561/1944, f. 43). După război, Reichenkron va deveni profesor de Filologie romanică la
Freie Universität din Berlin, în chiar anul morţii fiind nominalizat la Premiul Nobel pentru
Literatură. Un discipol al acestuia, Klaus Henning Schroeder (1932–2015), a devenit unul
din marii iubitori ai limbii şi literaturii române, vizitând România în nenumărate rânduri.
[3] Alexandru Lapedatu (1876–1950) era profesor de Istoria românilor la Universitatea din
Cluj încă din 1919, membru al Academiei Române din 1910 şi secretar general al aces‑
teia (1939–1948). Fusese în mai multe rânduri ministru al Cultelor şi Artelor, membru al
Partidului Naţional Liberal, personaj extrem de influent în mediul academic clujean, deşi
opera lui ştiinţifică nu‑l califica pentru poziţiile deţinute. În primăvara lui 1950 a fost ares‑
tat în cadrul grupului „demnitarilor”, încetând din viaţă câteva luni mai târziu.
175
Mult stimate domnule profesor[1],
Din însărcinarea d‑lui profesor Sextil Puşcariu, vă remit actele referitoare la proce‑
sul său. Din scrisoarea sa de la 18 octombrie 1943 adresată Ministerului Propagandei,
veţi putea vedea istoricul întregii chestiuni. Scrisoarea a rămas fără nici un răspuns.
Doar câteva bombe au distrus în parte clădirea Institutului şi au răvăşit şi răscolit
lucrurile şi biblioteca d‑lui profesor Puşcariu.
Domnul profesor Puşcariu se află la Sibiu, strada Carmen Sylva nr. 12, şi este gata
să vie la Bucureşti, dacă aveţi nevoie de lămuriri complementare.
Cum şi eu cunosc foarte bine toate detaliile, fiind la Berlin colaboratorul d‑lui
Puşcariu, vă pot sta deasemeni la dispoziţie.
Adresa mea este: Brezoianu 38 A, etaj IV, apartament 9. Nici unul, nici altul, nu
avem telefon.
Primiţi, vă rog, asigurarea sentimentelor mele cu totul deosebite.
Gr. Manoilescu
(Arh.St.Bucureşti, Fond personal Istrate Micescu,

inv. 6131, dos. 1010/1941, f. 23)
[1] Istrate Micescu (1881–1951) era unul din cei mai iluştri avocaţi români, cu studii de drept
şi filosofie la Paris, unde şi‑a susţinut şi doctoratul în 1906. A devenit repede profesor la
Universitatea din Iaşi (avându‑l contracandidat pe Nicolae Titulescu), înregimentându‑se
mai întâi în Partidul Liberal, pentru ca în anii 30 să fie un susţinător al lui Carol II, înde‑
plinind şi calitatea de ministru de Externe în guvernul Goga‑Cuza, pentru ca în 1938 să
elaboreze Constituţia ce instituia dictatura regală, în această perioadă devenind ministru
al Justiţiei şi manifestându‑se ca un aprig antisemit. După cel de‑al doilea război mondial
va fi arestat şi judecat, în 1948 fiind condamnat la 20 ani închisoare, unde a şi murit în 1951.
176
România
Direcţia Contencios
No. 3192 din 25 febr. 1944
Dos. 23/944
NOTIFICARE
Domniei‑Sale Domnului profesor Sextil Puşcariu

Bucureşti, str. M. Kogălniceanu no. 10 – la dl. gral. Gh. Buicliu[1]
Ministerul Propagandei Naţionale are onoarea să vă comunice, privitor la cererile

dvs. de plată a cheltuielilor făcute la Institutul Român din Germania, cereri în cadrul
cărora aţi făcut declaraţia repetată că consideraţi reziliat contractul de servicii ce aveţi
cu statul român, că aceste cheltuieli vor fi rambursate de noi, în măsura în care verifi‑
carea, la care sunt supuse actele, va stabili că ele sunt legal justificate.
Știţi încă de la finele anului 1942 că nici o sumă nu mai poate să fie cheltuită de
dvs. pentru institutul sus‑zis, deci nici rambursată de stat, de la acea dată înainte,
atâta timp cât Institutul Român din Germania nu ajungea să fie reorganizat.
Prin urmare, dacă totuşi dvs., trecând peste comunicarea făcută la finele anului
1942, aţi făcut cheltuieli, ele nu pot să fie acceptate de noi, ca unele ce au fost efec‑
tuate în contra unei dispoziţiuni precise luată de dl. vicepreşedinte al Consiliului de
Miniştri, ministru al Afacerilor Străine şi Ministru al Propagandei Naţionale.
Am luat act de declaraţia dvs. că consideraţi reziliat contractul de servicii dintre noi.
Primiţi, vă rugăm, domnule Sextil Puşcariu, încredinţarea alesei noastre conside‑
raţiuni.
p. Ministru,
Directorul Contenciosului,
Avocat Consilier, Radu Teodorescu
[A n e x a 1]
No. 3101 din 25 febr. 1944
Dos. 23/1944
Direcţia Contabilităţii
Avem onoarea a vă ruga să supuneţi unei atente verificări contabile actele pe baza
cărora dl. prof. Sextil Puşcariu cere ca Min. Propagandei Naţionale să‑i ramburseze
cheltuielile făcute la Inst. Român din Germania, cheltuieli ce pretinde a fi făcut din
banii săi.
Evident, actele vor fi examinate nu numai în limitele prevederilor bugetare, ci şi în
limita drepturilor contractuale ale d‑lui prof. S. Puşcariu, arătându‑se dacă cheltuie‑
lile au fost făcute în interesul Institutului Român din Germania, dacă sunt real făcute
şi dacă sunt justificate suficient cu actele ce prezintă.
Deşi în ce priveşte cheltuielile făcute, de la finele anului 1942 înainte, dl. prof.
Sextil Puşcariu nu are dreptul la rambursare, deoarece a fost prevenit să nu mai facă
nici o cheltuială atât timp cât Institutul Român din Germania nu va fi organizat,
totuşi dvs. veţi binevoi să scrutaţi şi actele depuse de d‑sa pentru justificarea cheltu‑
ielilor făcute de la finele anului 1942 până la zi.
Rezultatul verificării vă rugăm să ni‑l comunicaţi în copie şi nouă, pentru a putea
să procedăm la redactarea referatului juridic cerut de dl. vicepreşedinte al Consiliului
de Miniştri, cu privire la justificarea tuturor cheltuielilor de mai sus.
Avocat consilier Radu Teodorescu
Șeful Serviciului,
[Indescifrabil]
[A n e x a 2 ]
România
Direcţia Contabilităţii
Domniei‑sale
Domnului director al Contenciosului Ministerului Propagandei Naţionale
Nr. 03508 25 feb. 1944
Potrivit indicaţiilor primite de la dl. Mihai Antonescu, Vicepreşedinte al

Consiliului de Miniştri, vă rugăm să binevoiţi a ne comunica suma ce urmează a se
ordonanţa, sub formă de subvenţie, Institutului Român din Berlin, în vederea acope‑
ririi cheltuielilor contractate, în acest exerciţiu, până la data denunţării contractului
încheiat cu dl. Sextil Puşcariu.
Totodată, vă rugăm să binevoiţi a trimite o copie după scrisoarea de denunţare a
contractului din partea d‑lui Sextil Puşcariu.
Director,
[Indescifrabil]
Subdirector,
[Indescifrabil]

Contencios, dos. 224/1943, f. 11–14; Arh.St.Bucureşti, Fond
personal Istrate Micescu, inv. 6131, dos. 1010, f. 22)
[1] Este vorba de Gheorghe Buicliu (1883–1966), absolvent al unor şcoli militare, ajuns până la
gradul de general (în 1935). Din 1938 îmbrăţişează cariera de universitar, devenind profesor
de geometrie analitică la Politehnica din Bucureşti. Buicliu era proprietarul imobilului de
pe str. Kogălniceanu 10, ce avea patru apartamente, unul fiind locuit de Sextil Puşcariu
când se afla în Bucureşti, iar mai apoi aici a stat şi Lia Puşcariu, până la naţionalizare, în
1949 fiind cu toţii evacuaţi. De altfel, Gh. Buicliu era rudă cu Puşcariu.
177
Domnule Ministru,
Subsemnatul Octavian Ștefăneanu‑Ioniţă, doctor în drept al Universităţii din

Bordeaux, asistent la catedra de Drept Internaţional Public de la Facultatea de Drept
din Bucureşti, confirmat cu titlul provizoriu pe data de 23 mai 1942 la acel post, am
fost detaşat de Ministerul Culturii Naţionale (cu ordinul 144.363/42) în iulie 1942 ca
referent juridic la Institutul Român din Berlin.
Revenind din Germania, după expirarea detaşării mele, debilitat şi suferind, nu
mi‑a fost posibil să mă prezint imediat la postul ce‑l deţin la Facultatea de Drept din
Bucureşti. (Anexez în alăturare certificatul medical).
Nemaiavând posibilitatea de a mă reîntoarce în Germania şi cum am fost menţi‑
nut până în prezent pe statele Facultăţii de Drept din Bucureşti, cu onoare rog, dom‑
nule ministru, să binevoiţi a dispune expedierea unei adrese din care să rezulte că
sunt menţinut în continuare la postul pe care‑l ocup.
Primiţi, domnule ministru, asigurarea distinsei mele stime şi consideraţiuni.
Octavian Ștefăneanu‑Ioniţă
Bucureşti, 26/II 1944
D‑sale d‑lui Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor Bucureşti

dos. 1643/1944, f. 285)
178
Sibiu, 3 martie 1944

Carmen Sylva 12
Mult stimate domnule coleg[1],
Primesc azi de la Ministerul Propagandei Naţionale, Direcţia Contabilităţii, hâr‑

tia alăturată în copie. La sfârşitul anului bugetar au desigur nevoie, pentru încheierea
socotelilor, să ştie de ce sume mai pot dispune din bugetul Institutului, rămas întreg
necheltuit.
Nevoind să mai întreprind nimic fără aprobarea dvoastră, vă trimit alăturat răs‑
punsul meu, pe care vă rog să‑l trimiteţi Ministerului, dacă‑l aprobaţi, sau dacă cre‑
deţi că e mai bine să daţi alt răspuns, să o faceţi în numele meu.
Vă rog să confirmaţi primirea acestor rânduri ginerelui meu (tel. 5.55.63)[2] şi să‑i
comunicaţi răspunsul ce veţi binevoi să‑l daţi Direcţiei Contabilităţii.
Mulţumindu‑vă, vă rog, domnule coleg, să primiţi asigurarea celor mai alese sen‑
timente colegiale.
Sextil Puşcariu
[A n e x ă]

Ahornallee 22–24
Sibiu, 3 februarie <martie> 1944
Carmen Sylva 12
Onor. Direcţii a Contabilităţii din Ministerul Propagandei Naţionale

Bucureşti, Wilson 8
În legătură cu adresa dvs. nr. 03549 din 1 martie 1944 am onoarea a vă comunica

următoarele:
Pentru toate sumele primite de la Ministerul Propagandei Naţionale am înaintat
la timp actele justificative. În 1943/44 Institutul n‑a primit nici o centimă din sumele
cuvenite prin contract. Deci nu poate fi vorba de „cheltuieli făcute în plus în legă‑
tură cu Institutul Român din Germania, peste subvenţiile primite de la Minister în acest
scop”, ci numai de sume datorate mie în baza contractului şi neachitate de Minister.
Deoarece am însărcinat pe dl. avocat profesor Istrate Micescu să‑mi apere
drepturile lezate, vă rog să binevoiţi a vă adresa domniei sale, în Bucureşti, Intrarea

Zalomit, în ceea ce priveşte felul cum d‑voastră înţelegeţi să satisfaceţi aceste drep‑
turi lezate ale mele.
Primiţi, vă rog, domnule director general, expresia celei mai înalte consideraţiuni.


inv. 6131, dos. 1010/1941, f. 24–25)
[1] Este vorba de avocatul Istrate Micescu.

[2] Se referă la Grigore Manoilescu.
179
România
No. 3311 din 7 martie 1944
Domnule Prim-Ministru,
În executarea dispoziţiei dvs., comunicată prin domnul N. Niţescu, la 6 martie a.c.,

întrucât domnul prof. Sextil Puşcariu nu domiciliază în Bucureşti, ci la Sibiu, l‑am
chemat la telefon.
Domnia‑sa mi‑a declarat următoarele:
1) Că nu înţelege să i se discute de Ministerul Propagandei Naţionale oportunita‑
tea cheltuielilor făcute cu Institutul de la Berlin.
Că aceste cheltuieli au fost făcute totuşi pentru:
a) Cheltuieli curente de materiale, telefon, luminat.
b) Lefurile funcţionarilor.
c) Conferinţe. Conferinţele au fost ţinute cu autorizaţiunea Ministerului
Propagandei Naţionale, domnul profesor înţelegând că a avut această autorizaţi‑
une prin faptul că ministerul nu s‑a opus la viza paşapoartelor conferenţiarilor: d‑nii
Chinezu, Noica şi prof. Bologa. Despre aceste conferinţe domnia‑sa a făcut raport.
d) Publicaţii.
2) Din cauză că nu i s‑a depus la timp sumele de bani a redus ½ activitatea Institutului.
3) Prezenţa sa la Bucureşti se datorează faptului că a fost chemat în ţară de minis‑
ter, deci se consideră în interes de serviciu, astfel că drepturile sale de salariu curg
pentru acest interval de timp.
4) Că înţelege să renunţe la contractul de angajare dacă ministerul îi admite
sumele ce pretinde.
5) Că chestiunea renunţării la contract [şi] a lichidării pretenţiunilor sale urmează

să fie discutată de minister cu domnul avocat Istrate Micescu, pe care domnia‑sa l‑a
angajat în vederea susţinerii intereselor sale.
Primiţi, vă rog, domnule Prim‑Ministru, asigurarea deosebitei noastre conside‑
raţiuni.
Avocat consilier Radu Teodorescu

[Însemnare marginală: „Acest referat a fost prezentat d‑lui prim‑ministru, dar nu a primit nici
o rezoluţie”. Semnat: RT (Radu Teodorescu).]
180
[Înregistrat la 20 martie 1944]
Copie
Domnule Prim-Ministru,
Subsemnatul, Gheorghe N. Vinulescu, şef de serviciu la Președinția Consiliului de

Miniştri, detaşat din anul 1940 ca referent la Inst. Rom. din Germania, am onoarea a
vă raporta următoarele:
Din cauza repetatelor bombardamente anglo‑americane asupra Berlinului, Inst.
Rom. din Germania se găseşte în imposibilitatea de a mai funcţiona la Berlin în con‑
diţiuni normale şi prin urmare de a desfăşura activitatea stabilită prin D[ecretul]
L[ege] de organizare şi funcţionare.
În cursul bombardamentelor din lunile sept.‑dec. 1943 clădirea institutului a fost
deteriorată de trei ori, din fericire fără pierderi de seamă din averea statului român.
Aflând că în urma acestei situaţii aţi hotărât de comun acord cu dl. min. Alex.
Marcu ca Inst. Rom. din Germania să fie mutat într‑un alt oraş universitar german
– în speţă la Viena – şi să mi se încredinţeze girarea direcţiunii institutului până la
rezolvarea litigiului dintre dl. prof. S. Puşcariu, preşedintele Inst. Rom. din Germania,
şi Min. Propagandei Naţionale, cu onoare vă rog să binevoiţi a dispune să mi se încre‑
dinţeze această delegaţie cât mai repede, pentru a putea salva în felul acesta averea
institutului înainte de a se irosi.
Raportând aceste lucruri şi d‑lui min. Al. Marcu, mi s‑a comunicat că s‑a cerut
autorităţilor germane agrementul pentru numirea mea, intervenindu‑se în acelaşi
timp ca să ni se pună la dispoziţie un local pentru mutarea institutului.
Deşi aceste intervenţii s‑au făcut la începutul lui ianuarie 1944, nu a sosit până
acum nici un răspuns.
Întârzierea aceasta este cauzată de faptul că autorităţile germane nu au nici un

interes să salveze averea statului român, atât timp cât nu pot salva institutele lor cul‑
turale. În ceea ce priveşte casa cerută, nu o vom putea primi de la autorităţile ger‑
mane, ci va trebui să ne‑o căutăm noi singuri, aşa cum am procedat şi în anul 1940,
când s‑a înfiinţat institutul.
Cât despre agrementul cerut pentru numirea mea, ţin să vă comunic că nu mai am
nevoie de acest agrement din partea autorităţilor germane, deoarece acesta mi‑a fost
acordat încă din anul 1940, de când funcţionez fără întrerupere la institut.
Pentru cazul că veţi binevoi a aproba numirea mea ca director girant al institutului
şi mi se va da delegaţia de a muta institutul la Viena, cu onoare vă rog să binevoiţi a
aproba să se ordonanţeze din suma prevăzută în bugetul anului financiar 1943/1944,
blocată la Min. Propagandei Naţionale, suma de R.M. 100.000 lei pentru a putea
achita datoriile institutului (chirie, salarii, indemnizaţii, întreţinerea institutului,
bibliotecă, traduceri etc.), înainte de încheierea exerciţiului şi pentru a putea suporta
cheltuielile de mutare ale institutului.
În concluzie:
Am onoarea a vă ruga să binevoiţi a dispune:
1) Să fiu numit director girant al Inst. Rom. din Germania, fără a se mai aştepta un
nou agrement din partea autorităţilor germane;
2) Să mi se dea delegaţia de a muta institutul de la Berlin la Viena şi
3) Să se ordonanţeze pe seama institutului suma de R.M. 100.000 din exerciţiul
în curs.
Primiţi, vă rog, domnule prim ministru, încredinţarea înaltei mele stime.
Gh. Vinulescu
Domniei‑sale, Domnului profesor Mihai A. Antonescu, Vicepreşed. Cons. de

Miniştri.

[Rezoluţie: „Dl. R. Teodorescu să‑mi prezinte mâine în scris situaţia Institutului Român de la
Berlin. (ss.) Mihai A. Antonescu”]
181
Nr. 3457/1944
Nr. 3470 din 21 martie 1944
Dos. 23/1944
Domnule Prim‑Ministru,
Institutul Român de la Berlin a rămas fără conducător odată ce dl. prof. Sextil
Puşcariu se află de atâta timp în Bucureşti[1].
Dl. prof. Sextil Puşcariu motivează prezenţa d‑sale la Bucureşti faptului că a fost
chemat în ţară de Ministerul Propagandei Naţionale, deci se consideră în interes de
serviciu, astfel cum mi‑a declarat la telefon în ziua de 6 martie a.c. şi despre care con‑
vorbire v‑am raportat cu referatul no. 3311 din 7 martie a.c.
Cred că în conformitate cu obligaţiunile ce le are în calitate de conducător al
Institutului Român de la Berlin, dl. prof. Sextil Puşcariu nu poate să‑şi prelungească,
pe acest motiv, prezenţa sa în Bucureşti, lăsând institutul fără conducere, cu atât mai
mult cu cât dl. prof. Sextil Puşcariu pretinde să i se plătească drepturile băneşti până
la 31 martie 1944.
Cererea d‑lui Gh. Vinulescu, şef de serviciu la Președinția Consiliului de Miniştri,
detaşat din anul 1940 ca referent la Institutul Român din Berlin, poate fi soluţionată
favorabil, dacă domnia‑voastră veţi aprecia suveran în acest sens, întrucât dl. prof.
Sextil Puşcariu părăsind postul, institutul trebuie să aibă un conducător, cel puţin
atâta timp cât lipseşte dl. S. Puşcariu.
Numirea d‑lui Vinulescu credem că mai este în funcţiune şi de situaţia ce se va
crea Institutului de la Berlin, prin noul proiect de decret‑lege ce aţi binevoit a redacta.
Aştept dispoziţiunea domniei‑voastre, pentru a referi asupra rezilierii contractu‑
lui intervenit între Minister şi dl. S. Puşcariu, reziliere imputabilă d‑sale.
Primiţi, vă rugăm, domnule prim‑ministru, asigurarea înaltei noastre considera‑
ţiuni.
Avocat Consilier Radu Teodorescu

[1] Pe marginea documentului este notat cu creion albastru: „Dl. prof. Sextil Puşcariu se află în
Bucureşti din iunie 1943”.
182
Bran, 22 mai 1944
Mult stimate domnule coleg [Istrate Micescu],
V‑am trimis prin cumnatul‑meu, generalul Buicliu, o scrisoare în care vă rugam

să daţi curs procesului. Astăzi am luat cunoştinţă de noua lege pentru organizarea
Ministerului Afacerilor Străine publicată în M.O. nr. 90 din 15 aprilie 1944 şi‑mi iau
voie a vă atrage atenţia asupra ei şi în speţă asupra articolelor următoare:
213 (pag. 3570) Institutul a trecut iar de la Ministerul Propagandei la Ministerul
Afacerilor Străine (cu data de 1 aprilie 1944).
216 (pag. 3570) Revizuirile şi încadrările se fac în conformitate cu dispoziţiile noii
legi până la 1 iunie 1944. Prin urmare este cazul ca până la acest termen să fie soluţio‑
nată chestiunea mea. Aceasta cu atât mai mult cu cât ea nu mai poate fi amânată pe
motivul că se aşteaptă mai întâi reorganizarea.
217 (pag. 3570) Deciziunile de încadrare nu pot fi atacate pe nici o cale. Acest arti‑
col foarte grav cred că nu poate fi aplicat la mine, care am contract cu Ministrul.
Aflu de la Berlin că Institutul român, care se bucura de un mare prestigiu, a ajuns
într‑un hal nespus de trist, nemaiputând funcţiona din lipsa oricărui ajutor material.
În aşteptarea unor veşti de la d‑voastră, vă rog mult, stimate domnule coleg, să
primiţi asigurarea celor mai alese sentimente.
Sextil Puşcariu

inv. 6131, dos. 1010/1941, f. 26)
183
România
Direcţiunea Contencios
No. 34 din 26 mai 1944
Câmpulung
Domnule Prim Ministru,
Ca urmare a raportului meu înaintat domniei voastre prin dl. ministru Marcu,
avem onoarea a vă mai comunica următoarele în chestiunea Sextil Puşcariu:
1) Dl. Sextil Puşcariu pretinde exact suma de lei 6.449.319. Această sumă a fost
fixată de d‑sa în biroul d‑lui avocat Istrate Micescu în zilele de 14 şi 15 martie 1944. Dl.
avocat Istrate Micescu susţine, pentru clientul d‑sale, plata acestei sume pentru stin‑
gerea oricăror pretenţiuni din partea d‑lui Puşcariu faţă de Ministerul Propagandei
Naţionale.
Dl Istrate Micescu vă solicită o audienţă, rugându‑vă să binevoiţi a lua o hotărâre
în această chestiune numai după audienţa solicitată.
2) Înaintez chitanţele provizorii eliberate de dl. Sextil Puşcariu şi Manoilescu
pentru suma de lei 6.449.319.
Din cuprinsul lor se vede natura cheltuielilor pretins făcute.
Astfel:
Lei 1.800.000 potrivit art. 10 din contract
– ” – 1.200.000 indemnitate de la 1 aug. 1943–31 martie 1944
– ” – 879.755 echivalentul sumei de 14.662 RM lăsată la Berlin p. a se face faţă chel‑
tuielilor urgente ale institutului
– ” – 349.828 cărţi, traduceri, alimente
– ” – 349.296 p. cheltuieli în curs de necesitate, p. repatrierea familiei etc.
– ” – 1.440.000 şi
– ” – 430.440 le pretinde dl. Gr. Manoilescu.
Actele justificative le va prezenta după sosirea lor de la Berlin.
Toate aceste date au fost comunicate domniei voastre cu raportul nostru no. 3434
din 17 martie 1944.
Avem onoarea a vă arăta că în conformitate cu clauzele art. 9 din contractul
din 19 august 1940 dl. Puşcariu „are deplina libertate de dispoziţie în ceea ce pri‑
veşte întreaga gestiune a fondurilor, cu obligaţia de a ţine contabilitatea la zi şi
scriptele în evidenţă pentru exercitarea controlului de către Ministerul Afacerilor
Străine”.
Iar legea din 12 martie 1941, în art. 3, arată că „sumele puse la dispoziţia sa trebu‑
iesc justificate în conformitate cu legea Contabilităţii Publice”.
Dacă domnia voastră decideţi rezilierea contractului în condiţiile cerute de dl.
Puşcariu, veţi binevoi a hotărî dacă este necesar şi avizul Consiliului Superior Juridic
al Statului, suma trecând de 5.000.000 lei, conform cu legea de Organizare a corpului
de avocaţi publici.
Primiţi vă rog, domnule prim ministru, asigurarea înaltei mele consideraţiuni.
Directorul Contenciosului

184
[Înregistrat: 2 iunie 1944]
Domnule Ministru,
Subsemnatul, dr. în fizică de la Facultatea de Știinţe din Cernăuţi şi în prezent

trimis ca asistent român de schimb la Institutul de Fizică al Școalei Politechnice din
Berlin sub direcţia profesorului Geiger încă din anul 1941 luna mai, am început lucra‑
rea arătată la nr. 11 pag. 7 din alăturatul memoriu personal.
În mai 1942 am fost numit din partea Ministerului Reichului pentru Știinţă la
acelaşi institut sub direcţia profesorului Westphal[1], ca asistent universitar.
În octombrie 1942 am început o nouă lucrare ştiinţifică.
Vă rog să binevoiţi, domnule ministru, a aproba prelungirea şederei subsemnatu‑
lui în Berlin încă pentru un an, începând de la 1 aprilie 1944, cerere ce am înaintat cu
mult înainte de expirarea termenului, însă nu am primit nimic, deşi m‑am prezentat
la ataşatul militar din Berlin, pentru a cere informaţii de această prelungire. Mi s‑a
comunicat că nu poate prelungi paşaportul subsemnatului, deoarece nu are comuni‑
care de la Marele Stat Major–Secţia II de aprobarea rămânerii subsemnatului mai
departe la Institutul de Știinţe din Berlin.
Vă rog să binevoiţi, domnule ministru, a interveni urgent la Marele Stat Major,
pentru aprobare.
Profesor dr. Hacman Dionisie

Adresa: Bârlad la d‑l. col. I.C. Zănescu, prefectul jud. Tutova
La Berlin: Dahlen Leichhardtstrasse 11/1 bei Schultz
D‑sale, d‑lui Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor, Bucureşti

dos. 1561/1944, f. 90)
[Rezoluţie: „Se aprobă; se trage atenţiunea că este ultima prelungire care se mai acordă”.
[1] Wilhelm Westphal (1882–1978) era profesor la Universitatea din Berlin încă din 1918, după
un deceniu predând deopotrivă şi la Politehnică.
185
România
Dir. Contabilităţii
Cab. I.G. 462/4 iulie 1944
NOTĂ
Institutului Român din Germania
Conform contractului din 19 august 1940, dl. prof. Sextil Puşcariu, preşedintele
Institutului Român din Berlin, avea dreptul la o subvenţie anuală de 300.000 Rmk.
plătibilă în 4 rate anticipative, la Berlin.
În luna decembrie 1940, d‑sa, printr‑un memoriu supus şi aprobat de domnul
Mareşal Antonescu, Conducătorul Statului, a acceptat reducerea bugetului anual al
Institutului de la 300.000 la 200.000 Rmk.
Dăm mai jos sumele ce s‑ar fi cuvenit institutului, în cazul când dl. prof. Sextil
Puşcariu executa integral contractul, precum şi sumele plătite, cu justificările respec‑
tive.
Sume cuvenite Institutului Sume

Exerc. bugetare conform contractului. plătite Observaţii
RMK Lei Lei
I. Ministerul Afacerilor Străine
Suma globală acor‑
dată drept cheltuieli
1940/41 100.000 5.000.000 5.000.000 de instalare. Conform
contractului, nu se
justifică.
II. Ministerul Propagandei Naţionale
1940/41
(cota pe 7 luni de 117.000 4.859.760 4.859.760 Justificare integrală
funcţionare)
1941/42 200.000 10.000.000 5.254.000 Justificare integrală
Justificare integrală
1942/43 200.000 10.000.000 7.502.000 Rămas de justificat
500.000 lei
1943/44 200.000 10.000.000 ‑
Total 817.000 39.859.760 22.615.760
Diferenţă 17.244.000

186
NOTĂ
asupra situaţiei Institutului Român din Germania
1) Situaţia Institutului Român din Germania este din cele mai precare din cauza
lipsei totale de fonduri.
Funcţionarii n‑au mai fost plătiţi de 15 luni, adică de la 1 aprilie 1943. Din cauza
aceasta cu toţii sunt într‑o jenă financiară din cele mai neplăcute, fiind nevoiţi să se
împrumute de unde pot pentru a‑şi procura hrana zilnică. Dl. doctor Vasile Tulescu,
consilierul cultural al României la Berlin, mi‑a comunicat verbal că în repetate rân‑
duri s‑au prezentat aceşti funcţionari la domnia‑sa plângând, cu rugămintea de a‑i
ajuta.
Încercând să ascund faţă de funcţionarii germani ai institutului această situaţie
precară în care ne găsim, în primele luni ale anului bugetar 1943/944 le‑am avansat
salariile din economiile mele personale (total R.M. 4.300), sperând ca primind banii ce
ni se cuveneau pentru întreţinerea instituţiei şi plata funcţionarilor să‑mi fie restitu‑
ită această sumă. Cum acest lucru nu s‑a întâmplat, am fost nevoit să contractez şi eu
împrumuturi personale, pentru a avea din ce trăi.
2) Institutul fiind lipsit de fonduri nu şi‑a putut achita nici cheltuielile de întreţi‑
nere şi nici n‑a putut să‑şi respecte angajamentele luate – uneori prin contract scris
– faţă de diverse edituri germane pentru publicare de traduceri din limba română şi
lucrări privitoare la ţara noastră.
3) Cum după epuizarea economiilor mele personale şi ale d‑lui George V. Cârsteanu,
secretarul institutului (de altfel destul de neînsemnate), n‑am mai putut ascunde faţă
de funcţionarii germani situaţia precară în care ne găsim, a început să se vorbească de
acest lucru şi să fie comentat. Impresia formată este că guvernul român socoteşte că
în urma evenimentelor militare din Rusia nu mai este necesar să fie susţinut institu‑
tul ca factor diriguitor al relaţiilor culturale româno‑germane, cum este prevăzut şi în
Acordul cultural dintre cele două ţări.
Pentru a combate această părere care a început să prindă rădăcini, am căutat să
demonstrăm peste tot că ne bucurăm de întreg concursul guvernului român, că banii
nu ne sosesc la timp din cauza unor complicate formalităţi bancare şi că activitatea
a trebuit să ne‑o reducem din cauza avariilor provocate de cele 3 bombe explozive
căzute într‑una din aripile institutului şi de numeroasele bombe incendiare căzute
în casă.
Propuneri:
1) Întrucât rezolvarea litigiului dintre dl. profesor Puşcariu şi Ministerul
Propagandei Naţionale întârzie, şi în pretenţiunile formulate de dl. profesor Puşcariu
nu au fost prevăzute şi cheltuielile de întreţinere şi personal ale institutului, propun
ca această chestiune să fie rezolvată de minister cu cel mai vechi funcţionar al institu‑
tului, în speţă cu dl. Gheorghe Vinulescu, şef de serviciu în Președinția Consiliului de
Miniştri, detaşat la acel institut.
Prin rezolvarea rapidă a acestei chestiuni s‑ar da o satisfacţie funcţionarilor insti‑

tutului care şi‑au făcut tot timpul datoria în împrejurări cât se poate de grele şi care
ar fi nedrept să sufere şi mai departe din cauza amintitului litigiu în care nu au nici
un amestec.
Întârziind însă cu plata datoriilor pe care le avem, riscăm să fim daţi în judecată
pentru neplata chiriei şi pentru neachitarea salariilor funcţionarilor germani. Cred
că ar fi neplăcut să ajungă această chestiune care priveşte numai statul român în faţa
instanţelor germane.
2) Până la rezolvarea definitivă a chestiunii institutului, să se dea delegaţie celui
mai vechi funcţionar să gireze afacerile institutului, să‑l evacueze în împrejurimile
Berlinului, unde să‑şi continue activitatea în concordanţă cu noua lege de organizare
a institutelor şi şcolilor române din străinătate.
3) Pentru cazurile când nu se aprobă propunerile de mai sus şi se decide înceta‑
rea funcţionării Institutului, propun să se dea delegaţie celui mai vechi funcţionar
al institutului să lichideze totul la Berlin, să concedieze personalul, să predea între‑
gul inventar Legaţiei Române, deoarece continuând a vegeta în felul cum vegetează
astăzi acest institut, se contractează cheltuieli inutile în sarcina statului.
Bucureşti, 5 iulie 1944

Gheorghe Vinulescu,

Contencios, dos. 224/1943, f. 40–41)
187
Domnule Ministru,
Subsemnatul, Caius Jiga, profesor titular, numit lector de l. română prin decizia
on. Min. Culturii Naţionale nr. 70.130, la „Auslandwissenschaftliche Fakultät” de la
Berlin, iar prin ord. Min. Cult. Naţ. nr. 65.767 din 22 martie 1944 propus on. Min.
Propagandei Naţionale pentru detaşare în aceeaşi calitate pe lângă Institutul Român
de Cultură din Germania, văzând că primirea agrementului pentru această detaşare
întârzie prea mult – din motive de alt ordin independente de voinţa mea – cu onoare
vă rog să binevoiţi a comunica on. Institut German de Știinţe din localitate situa‑
ţia mea actuală, specificând că este posibilă o detaşare şi la o altă universitate din
Germania, în cazul când s‑ar lua această hotărâre.
Ce deosebită stimă,
Caius Jiga
Bucureşti, la 14 iulie 1944
D‑sale, d‑lui Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor, Bucureşti.

dos. 1561/1944, f. 93)
[Rezoluţie: „14.VII.1944. Se va comunica Institutului German pt. Știinţă din Bucureşti situaţia
d‑lui Caius Jiga şi că în cazul când din motive independente de dumnealui nu poate funcţiona
în locul în care a fost desemnat, ar putea fi utilizat în alt post de lector vacant sau cerut de vreo
universitate din Germania”. Semnat indescifrabil.]
188
Vicepreşedintele Consiliului de Miniştri

Directorul de Cabinet
NOTĂ
1944, luna iulie, ziua 19
Sumar: Referatul domnului ministru Marcu cu privire la convorbirea avută cu dl.

Istrate Micescu.
Domnul ministru Marcu raportează că dl. Istrate Micescu a reconfirmat în con‑

vorbirea avută cu d‑sa intenţia d‑sale de a menţine la 6.000.000 lei pretenţiunea d‑lui
Sextil Puşcariu, exprimând totodată dorinţa de a fi primit în audienţă de domnul
vicepreşedinte al Consiliului.
Domnul ministru Marcu roagă să i se comunice rezultatul eventual al acestei audi‑
enţe spre a şti dacă trebuie introdusă acţiunea în daune împotriva d‑lui S. Puşcariu
prin Contenciosul Ministerului Propagandei.

[Note marginale: „19.7.944. Evident”, semnat „RT” (Radu Teodorescu). „Contencios. Intrare
no. 179 din 19 iulie 1944”.]
189
PROCURĂ
Subsemnatul Sextil Puşcariu, profesor universitar şi membru al Academiei

Române, domiciliat în Bran, judeţul Braşov, dau prin prezenta cele mai depline
puteri d‑lui avocat Istrate N. Micescu din Baroul de Ilfov, pentru a lichida pe cale de
tranzacţie toate drepturile şi sumele ce mi se cuvin de la statul român, reprezentat
prin Ministerele Afacerilor Străine şi al Propagandei în virtutea contractului înche‑
iat între Ministerul Afacerilor Străine şi subsemnatul la 19 august 1940, contract
pe temeiul căruia s‑a creat şi a funcţionat Institutul Român din Germania pe lângă
Legaţia Regală a României din Berlin sub conducerea mea.
Procuratorul meu, lichidând drepturile ce mi se cuvin în virtutea menţionatului
contract, îl va putea declara reziliat de comun acord cu reprezentantul autorizat al
statului român şi va putea, conform instrucţiunilor ce i‑am dat, să reducă din pre‑
tenţiunile la care aş avea dreptul în virtutea clauzelor acelui contract, fără a putea
coborî suma redusă sub 5.000.000 (cinci milioane) lei, liberă de orice taxe, impozite
etc. Cu menţionata sumă se acoperă toate cheltuielile ce cădeau conform contractului
în sarcina sumelor datorate subsemnatului până la 1 iunie 1943. Până la acea dată
subsemnatul voi prezenta şi justificările ce‑mi incumbă conform contractului după ce
suma mai sus vorbită îmi va fi achitată de statul român. Cu începere de la 1 iunie 1943,
toate cheltuielile Institutului vor privi, în virtutea rezilierii contractului, exclusiv pe
statul român.
Procuratorul meu va cere îndeplinirea tuturor formelor legale conform Legii
Contabilităţii pentru validarea tranzacţiei, toate cheltuielile acestei tranzacţii privind
pe statul român. Celelalte clauze ale tranzacţiei sunt lăsate la aprecierea procurato‑
rului meu.
Suma mai sus menţionată se înţelege în numerar şi renunţarea la orice alte pre‑
tenţiuni depinde de imediata ei achitare.
Dată în Bucureşti în formă autentificată azi 28 iulie 1944.
Sextil Puşcariu

190
Tranzacţie
Între statul român, prin Ministerul Propagandei Naţionale, şi profesor Sextil

Puşcariu, membru al Academiei Române, domiciliat în Bran, jud. Braşov, prin procu‑
rator avocat Istrate N. Micescu, în baza procurei autentice autentificată de trib. Ilfov
S.N. sub no. 17417 din 28 iulie 1944, a intervenit prezenta tranzacţie în condiţiunile
mai jos arătate.
Art. 1. Subsemnatul reprezentant al statului român, având în vedere dreptu‑
rile care derivă pentru dl. prof. Sextil Puşcariu în virtutea contractului încheiat
între statul român prin Ministerul Afacerilor Străine la 19 august 1940 şi vizat
de Consiliul Superior Juridic al Statului sub no. ..., în calitate de conducător al
Institutului Român din Germania şi după care, conform art. 6 d‑sa urma să pri‑
mească, pentru îndeplinirea scopurilor institutului pe timpul celor 5 ani de durată
a contractului, câte 300.000 Rmk. anual plătibile în patru rate trimestriale antici‑
pative, cu reducerile intervenite ulterior de comun acord, urmând ca d‑sa să ţină
contabilitatea la zi şi scriptele în evidenţă pentru exercitarea controlului de către
stat; având în vedere că până la finele exerciţiului bugetar 1942–1943 executarea
acestui contract s‑a făcut întocmai şi fără nici o dificultate, iar că de la finele anului
bugetar aci arătat nu s‑a mai trimis d‑lui prof. Sextil Puşcariu ratele trimestriale
anticipative conform zisului contract din pricina împrejurărilor de război care au
îngreunat funcţionarea institutului în chestiune; pentru a stinge orice drept şi pre‑
tenţie derivând din acel contract atât în favoarea d‑lui prof. Sextil Puşcariu, cât şi
în favoarea statului român, declarăm de comun acord acel contract reziliat pe data
de 1 iunie 1943 şi drept acoperire a tuturor cheltuielilor făcute până la acea dată
conform contractului precum şi a drepturilor de preaviz care s‑ar cuveni d‑lui prof.
Sextil Puşcariu, convenim a i se achita suma de 5 milioane lei la Bucureşti în mâi‑
nile d‑sale, liberă de orice taxe.
Art. 2. Subsemnatul procurator al d‑lui prof. Sextil Puşcariu, în virtutea împuter‑
nicirii mai sus arătată, declar în numele mandatului meu, că sunt în totul de acord cu
cele de mai sus convenite cu reprezentantul statului român şi că mandatul meu pri‑
mind suma de lei 5 milioane în mâinile sale la Bucureşti, liberă de orice taxe, convine
ca contractul dintre d‑sa şi statul român din 19 august 1940, la care se referă prezenta
tranzacţie, să se considere reziliat de comun acord între părţile contractante, fără alte
pretenţiuni din partea sa, derivând din acel contract, de orice natură ar fi ele, cu spe‑
cificările de mai jos.
Art. 3. Noi, părţile contractante, mai precizăm că în suma de 5 milioane lei ce
dl. prof. Sextil Puşcariu va primi pentru acoperirea tuturor pretenţiunilor sale deri‑
vând din contractul de la 19 august 1940 care s‑a declarat reziliat de comun acord pe
data prezentei tranzacţiuni sub rezerva plăţii efective a sumei mai sus arătate, intră
atât cheltuielile ce d‑sa e obligat conform contractului să facă pentru funcţionarea
Institutului Român din Germania până la data de 1 iunie 1943, de la care contractul
se consideră reziliat, cât şi drepturile de preaviz ce i s‑ar cuveni conform art. 10

din contract şi în consecinţă: dl. prof. Sextil Puşcariu se obligă a prezenta piesele
justificative pentru plăţile făcute conform celor aci specificate pentru întreţinerea
Institutului Român din Germania până la data de 1 iunie 1943, dată de la care
cheltuielile zisului institut pentru local, personal şi întreţinere, privesc pe statul
român.
Făcut în dublu exemplar astăzi 3 august 1944.

191
România
Direcţiunea Contabilităţii
Câmpulung‑Muscel str. Negru‑Vodă nr. 93
Domniei Sale, domnului director al Contenciosului
Tâncăbeşti
Nr. 00886 /4 aug. 1944
Ca urmare adresei dvs. nr. 198 din 25 iulie a.c. avem onoarea a vă trimite alăturat
următoarele acte privind Institutul Român din Germania:
1) Copia contractului intervenit între Statul Român şi dl. profesor Sextil Puşcariu,
la data de 19 august 1940, în baza decretului lege nr. 2765 din 16 august 1940, de înfi‑
inţarea Institutului Român din Germania (M. Of. nr. 189 din 17 august 1940).
2) Un tablou de sumele plătite d‑lui profesor Sextil Puşcariu, în baza contractului,
pe exerciţii bugetare[1].
În ceea ce priveşte o dare de seamă pe natură de cheltuieli asupra justificării sume‑
lor primite de preşedintele Institutului Român din Germania, ţinem să precizăm că
actele de cheltuieli se află trimise Înaltei Curţi de Conturi care, probabil, le‑a evacuat
la Haţeg.
Deşi, în baza art. 9 din contract, dl. profesor Sextil Puşcariu nu avea obligaţia să
justifice întrebuinţarea sumelor primite de la Minister, până la 12 martie 1941, totuşi
d‑sa a făcut‑o.
Obligaţia justificării sumelor conform L.C.P. o are potrivit dispoziţiilor art. III
din D.L. nr. 601/941, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 60 din 20 martie 1941,
de trecerea Institutului Român din Germania de la Ministerul Afacerilor Străine
la Președinția Consiliului de Miniştri, Subsecretariatul de Stat pentru Presă şi

Propagandă.
Director,
Radu Teodorescu
Subdirector,
Nicolau

[1] Vezi mai sus doc. 185 (din 4 iulie 1944).
192
Bran, jud. Braşov, 13 august 1944

Domniei Sale, Domnului Prof. Univ. Istrate Micescu
Bucureşti, Intrarea Zalomit
Mult stimate domnule coleg,
Primesc de la Contenciosul Ministrului Propagandei Naţionale adresa pe care v‑o

alătur în copie. Vă trimit şi răspunsul meu pe care nu‑l expediez d‑lui Radu Teodorescu
direct, nevoind să fac nici un pas fără ştirea dvs. Vă rog să i‑l trimiteţi dvs. în numele
meu sau să‑l înlocuiţi cu altul, mai potrivit.
Pentru informaţia dvs. vă amintesc şi adaug următoarele:
1) În aprilie 1944, când am fost împreună cu dl. Radu Teodorescu la dvs., i‑am
făcut două propuneri:
a) Să mi se dea suma bugetară de 10.000.000 lei, din care voi acoperi, conform
contractului, toate datoriile Institutului, inclusiv partea ce mi se cuvine mie.
b) Să mi se dea mie despăgubirea cerută, iar datoriile Institutului să le ia Ministerul
asupra sa.
A fost aleasă varianta b.
2) Dl. Gheorghe Vinulescu a înaintat memoriul său în luna mai sau iunie 1944
d‑lui ministru O. Vlădescu, căruia i‑a expus şi oral situaţia mai mult decât precară
în care se găseşte Institutul, rămas de un an şi mai bine fără subvenţie. În acelaşi
timp i‑a cerut să se despartă chestiunea Puşcariu de chestiunea Institutului, cu a cărui
girare să fie angajat el. Pentru sanarea Institutului a cerut 6.000.000 lei.
Actele justificative pentru banii lăsaţi de mine la Berlin nu le pot înainta decât
după ce dl. Vinulescu mi le va trimite de acolo.
3) Cele 6.000.000 lei cerute de dl. Vinulescu, împreună cu cele 5.000.000 lei, dato‑
rate mie, fac împreună mai puţin decât ceea ce‑mi datora Ministerul după contract
(200.000 RM) şi după buget (10.000.000 lei anual).
Sper că după cunoaşterea acestor cifre, M.P.N. nu va mai întârzia cu lichidarea

sumei tranzacţionale. Dacă totuşi această lichidare nu se va face până la 1 septembrie
1944, vă rog să începeţi procesul. Aş fi, fireşte, mai mulţumit dacă, după cum mi‑aţi
făgăduit, mi‑aţi face cinstea şi marea plăcere să veniţi în persoană cu suma făgăduită
la Bran, alegând pentru această plimbare o zi senină, ca să vă puteţi bucura de frumu‑
seţea locurilor prin care veţi trece.
Cu expresia celor mai distinse sentimente colegiale.
Sextil Puşcariu
[A n e x ă]

Contencios
No. 251/944
Domnului Sextil Puşcariu, profesor universitar, Bran.
Avem onoarea să vă aducem următoarele la cunoştinţă:

Dl. prof. universitar Istrate Micescu, în baza procurei speciale autentificată de
Trib. Ilfov S. Notariat sub nr. 17417/1944, lucrând în numele şi pentru dvs., a prezentat
d‑lui vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, prof. universitar Mihai A. Antonescu,
o „tranzacţie” privitor la lichidarea drepturilor ce le pretindeţi faţă de Institutul
Român din Germania.
Domnul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri a binevoit să ia cunoştinţă de
această tranzacţie.
În vederea perfectării proiectului tranzacţiei şi mai înainte de a angaja Ministerul
Propagandei Naţionale faţă de pretenţiunile ce le aveţi, am onoarea a vă ruga să bine‑
voiţi a ne comunica de urgenţă care sunt cheltuielile făcute de dvs. în calitate de con‑
ducător al Institutului Român din Germania pentru acest Institut, după data de 1 iunie
1943, şi cu ce sume anume se vede obligat Institutul după această dată până astăzi ca să
plătească, în conformitate cu dispoziţiunile contractului din 19 august 1940.
După primirea acestor date de la dvs., domnul vicepreşedinte al Consiliului de
Miniştri va aviza dacă statul român, prin Ministerul Propagandei Naţionale, poate
lichida pretenţiunile dvs., la suma de lei 5.000.000.
Totodată avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a ne comunica şi actele justificative
ale cheltuielilor făcute.
Primiţi, vă rugăm, domnule profesor, asigurarea înaltei noastre consideraţiuni.
Directorul Contenciosului
inv. 6131, dos. 1010/1941, f. 12–14)
193
Bran, jud. Braşov, 13 VIII 1944
Domniei Sale, Domnului Radu Teodorescu

Directorul Contenciosului din Ministerul Propagandei Naţionale
Bucureşti
La adresa dvs. nr. 251/944 din ... am onoarea a vă comunica următoarele:

La plecarea mea din Berlin în iunie 1943 – chemat fiind în ţară de Ministerul
Propagandei Naţionale – am lăsat în locul meu pe dl. Gheorghe Vinulescu şi, în absenţa
lui, pe dl. Gheorghe Cârsteanu. Într‑un memoriu pe care dl. Gheorghe Vinulescu l‑a
adresat de curând d‑lui vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, domnia sa a cerut să
fie însărcinat din partea Ministrului cu conducerea provizorie a Institutului, arătând
că pentru plata tuturor datoriilor de la 1 iunie 1943 încoace (salariile funcţionarilor şi
personalului de serviciu, chiria, luminatul, încălzitul, telefonul etc.) până în prezent,
precum şi pentru strămutarea Institutului de la Berlin şi pentru eventuala lui lichi‑
dare e necesară o sumă de 6.000.000 (şase milioane) lei, deci pentru 14 luni şi jumă‑
tate cu 4.000.000 lei mai puţin decât bugetul anual al Institutului.
Ar fi de dorit ca dl. Vinulescu să fie trimis la Berlin cât mai neîntârziat, pentru
ca datoriile Institutului să nu crească şi mai mult. De la Berlin domnia sa va putea
trimite în cel mai scurt timp toate actele justificative cu care vor fi înlocuite chitanţele
provizorii pe care vi le‑am predat în luna aprilie 1944.
Primiţi, vă rog, domnule avocat consilier, expresia celor mai alese sentimente.
Sextil Puşcariu

inv. 6131, dos. 1010/1941, f. 7)
194
România
Direcţia Contenciosului
Eşalonul I
Nr. 290/22 august 1944
Domnului avocat Tudor Udrea Popescu

Com. Țigăneşti, Mănăstirea Țigăneşti
Ca urmare la adresa noastră nr. 253/944 şi luând cunoştinţă de referatul dvs. din

16 august 1944, avem onoare a vă ruga să binevoiţi a redacta acţiunea pentru rezilierea
contractului intervenit între statul român şi domnul profesor Sextil Puşcariu, pentru
că domnia sa nu a îndeplinit nici una din clauzele contractului şi a părăsit Institutul
Român din Germania stabilindu‑se în Bucureşti şi Bran.
Quantumul daunelor îl veţi lăsa în alb, urmând a fi stabilit de domnul prim‑ministru.
Desigur că domnul prim‑ministru va binevoi să vadă acţiunea înainte de introdu‑
cerea ei.
Domnul prim‑ministru cere introducerea acţiunii până la 23 august 1944.
Vi se restituie dos. nr. 23/944.
Șeful Serviciului,
Victoria Mateescu
[Însemnare pe verso documentului: „28/9/944. Dosarul mi‑a parvenit după schimbarea regimu‑
lui. Îl restitui deci atât pentru acest motiv, cât şi pentru cele arătate deja”. Semnat: avocat Tudor
Udrea Popescu.]
[A n e x ă]
România
Direcţia Contenciosului
Eşalonul I
Nr. 289
REFERAT
1) Rezoluţia domnului prim‑ministru (pe referatul Dir. Contencios cu nr. 34 din

26 mai 1944) vorbeşte despre o „cerere de daune”, rezoluţie repetată pe referatul
Direcţiei Contabilităţii nr. 462 din 4.VII.944.
2) Daunele pot fi cerute ca urmare a unei acţiuni, fie în reziliere, fie în executarea
contractului.
3) Domnul prim‑ministru trebuie să precizeze voinţa domniei sale: reziliere sau
executare cu daune.
4) În ambele cazuri, e nevoie să existe o culpă, apoi o precizare a quantumului
cu explicarea acestuia şi indicarea problemelor de natură a stabili întinderea daunei.
5) „Neîndeplinirea activităţii la care îl obligă contractul” poate să fie o cauză juri‑
dică, dar motivarea acţiunii din ce elemente vom construi‑o dacă nu ni se pune la
dispoziţie materialul faptic?
6) După obţinerea precizărilor, voi redacta.
Avocat Tudor Popescu Udrea

Contencios, dos. 224/1943, f. 32–33)
195
Bucureşti, 23 august 1944
Domnule Ministru,
Subsemnatul, dr. ing. Eugen Bodea, absolvent al Școalei Superioare de

Electricitate din Paris şi doctor în electr. şi fost asistent al Școalei Politechnice din
Berlin‑Charlottenburg, am onoarea a vă supune următoarea rugăminte:
Pregătindu‑mă pentru cariera de profesor în învăţământul superior am trecut cu
începere din noiembrie 1944 la Școala Politehnică din Zürich, ca să‑mi prepar habili‑
tarea, şi am obţinut acolo un loc de asistent onorific la catedra de electricitate, loc care
se acordă numai excepţional unui neelveţian. În această calitate am început o serie de
lucrări ştiinţifice, care au fost elogios apreciate de dl. rector al Politehnicei Zürich şi
sunt cunoscute şi d‑lui rector al Universităţii din Bucureşti, prof. Hulubei, după cum
rezultă din certificatele anexate.
Aceste lucrări a trebuit însă să le întrerup timp de 4 luni, de la 1 mai la 1 sept.
1944, fiind concentrat. În acest timp a stagnat şi aprobarea de transferare a 500 fr.
elv. pe lună, ce mi‑a fost acordată de Ministerul Culturii Naţionale şi de Ministerul
Economiei pentru intervalul 1 nov. 1943 – 1 nov. 1944 (Dos. no. 140.155/1943).
Aprobându‑mi‑se acum desconcentrarea şi reîntoarcerea la postul meu de asis‑
tent onorific (fără salariu) la Politehnica din Zürich, am onoarea a vă ruga să bine‑
voiţi a aproba reînnoirea şi prelungirea dreptului de transferare, ce mi‑a fost acordat,
pentru un singur semestru, adică peste 1 nov. 1944 cu încă 4 luni, cât am pierdut prin
concentrarea mea în ţară şi cât îmi este absolut necesar pentru a‑mi putea duce la
bun sfârşit lucrările ce am făcut în ultimii 3 ani la Berlin ca asistent plătit şi la Zürich
ca asistent onorific, în împrejurări foarte grele, şi a putea obţine habilitarea pe baza
lucrărilor acestora, care urmează să fie publicate în Elveţia.
Primiţi vă rog, domnule ministru, expresiunea recunoştinţei mele şi a celei mai
înalte stime.
Dr. Ing. E. Bodea

p.a. prof. A. Deles, Spl. Independenţei 65
Domniei Sale, Domnului Ministru al Culturii Naţionale şi al Cultelor Bucureşti.

dos. 1660/1944, f. 114)
[Rezoluţie: „23 aug. 1944. Se va interveni la Min. Econ. Naţionale, cerându‑se reînnoirea apro‑
bărilor date de Ministerul Econ. Naţionale şi al Culturii Naţionale pentru cele patru luni,
mai‑august incl., plus sept. şi oct. 1941, cât i s‑a aprobat de la început”. Semnat: Indescifrabil]
196
România
Contenciosul
Consiliul de Avocaţi
Ședinţa de la 3 octombrie 1944
Preşedinte: Radu‑Mihai Teodorescu, avocat‑consilier
Membri prezenţi: Tudor Udrea Popescu, avocat principal
Petre Vişoianu, avocat principal
Cornelia Secăreanu, avocat pledant cl. I
Ioana Missir
Referent al lucrării, avocat Tudor Udrea Popescu
La ordinea zilei fiind chestiunea acţiunii contra d‑lui profesor Sextil Puşcariu,
preşedintele Institutului de Cultură Român la Berlin, înaintată consiliului din oficiu
tem.
Având în vedere dispoziţiunile art. 82, din Legea pentru organizarea Corpului de
Avocaţi:
Consiliul deliberând:
Având în vedere că prin legea no. 2756/940 luase fiinţă la Berlin un Institut de
Cultură Român, pentru conducerea căruia statul făcuse apel la dl. profesor Sextil
Puşcariu, legând în scopul suszis cu acesta contractul din 19 august 1940, vizat de
Consiliul Superior Juridic al statului sub no. 728/940.
Că acest institut, pendinte la început de Ministerul Afacerilor Străine, a trecut de
la 10 martie 1941 prin legea publicată în M.O. din 12.III.941 la Ministerul Propagandei
Naţionale.
Că, deci, acest minister avea dreptul să controleze atât gestiunea bănească a insti‑
tutului, cât şi activitatea lui, implicit să fixeze directivele conform cărora institutul
trebuia să activeze la Berlin.
Având în vedere că, pentru consideraţiuni de ordin evident politic, domnul minis‑
tru al Propagandei Naţionale, ad‑interim şi la Afacerile Străine, a încercat să ajungă
la desfiinţarea, la un moment dat, a institutului suszis.
Că consecvent acestei intenţiuni nemărturisite, de la 1 aprilie 1943 dl. ministru
al Propagandei Naţionale a dispus să nu se mai dea nici un ban institutului de la
Berlin, motivând însă măsura luată pe fapta d‑lui profesor Sextil Puşcariu de a refuza
să convină la o nouă reglementare a activităţii institutului, ca şi a raporturilor dintre
cele două părţi.
Că încetarea trimiterii banilor necesari a determinat, la rândul d‑sale, pe dl. profe‑
sor Puşcariu să vie în ţară, să insiste pentru obţinerea banilor şi finalmente să declare
că în asemenea condiţii institutul nu mai poate lucra.
Având în vedere că în asemenea condiţii s‑au născut tratative pentru renunţarea
d‑lui profesor Puşcariu la contract, dar că aceste tratative, neducând la nici un

rezultat, deoarece fiecare parte credea că culpa e de partea celeilalte, dl. ministru
al Propagandei Naţionale a dispus introducerea unei acţiuni în daune contra d‑lui
Puşcariu.
Având în vedere că domnul avocat delegat la redactarea acţiunii a restituit dosa‑
rul, cu rugămintea să se precizeze dacă daunele se cer corelative unei rezilieri a con‑
tractului, sau unei executări; să se fixeze cifra lor, implicit modul lor de justificare şi
să se pună la dispoziţie actele, din care rezultă neexecutarea contractului de către
dl. Puşcariu, căci aceasta era imputarea ce dl. ministru al Propagandei Naţionale îi
aducea.
Că, însă, între timp regimul Antonescu a fost înlăturat, iar raporturile noastre cu
Germania au fost rupte, ceea ce a condus şi la desfiinţarea în fapt a Institutului de
Cultură Român la Berlin[1].
Că, aşa fiind, se pune întrebarea, dacă mai este oportun să se facă acest proces.
Pentru aceste motive

Consiliul
Dă aviz pentru restituirea dosarului la Ministerul Afacerilor Străine, pentru ca dl.

ministru să binevoiască a decide dacă mai e cazul să se introducă acţiune în daune
contra d‑lui profesor Sextil Puşcariu, în care caz urmează să se decidă şi asupra refe‑
ratului d‑lui avocat delegat cu redactarea.

Contencios, dos. 224/1943, f. 42–43)
[1] Prin actul de la 23 august 1944, Ion Antonescu a fost demis din funcţia de „conducător” al
statului şi arestat, România părăsind Puterile Axei.
197
Extras din Arhiva S.I.

16 martie 1945
Manoilescu Grigore
La 20 mai 1941 se semnalează că cercurile Legaţiei Germane se întreabă cum se face
că Grigore Manoilescu, legionar extremist şi duşman de neîmpăcat al Mareşalului
Antonescu, se găseşte în loc de frunte la Institutul Român de Cultură de la Berlin,
unde desfăşoară o vie activitate guvernamentală.
Claudiu Usatiuc, cunoscut legionar din Bucovina, într‑o scrisoare, aflată la dosar,
comunică preotului Teodor Bodogac[1], ce a fost trimis pentru studii în Germania de
Arhiepiscopia Ortodoxă Română din Alba Iulia şi Sibiu, că îi trimite traducerea dării
de seamă asupra congresului, „Institutul pentru cercetarea influenţei jidoveşti asupra

vieţii religioase germane”.
Această lucrare îi comunică că ar fi apărut într‑o revistă germană şi c‑ar avea‑o
inginerul Grigore Manoilescu.
La 25 septembrie 1941 se semnalează că Barbu Grăjdănescu, proprietar de cai de
curse[2], a preluat majoritatea acţiunilor întreprinderilor tipografice şi de editură
„Eminescu”, societate anonimă. Ca urmare a acestui fapt, Grigore Manoilescu şi Emil
Bulbuc[3], cunoscuţi legionari, şi‑au dat demisia din consiliul de administraţie al
întreprinderilor, degajând astfel instituţia de influenţa legionară.
Grigore Manoilescu împreună cu fraţii săi, ing. Mihail Manoilescu şi ing. Mircea
Manoilescu, deţineau acţiuni în valoare de 30.000.000 lei la minele de cărbuni
Șoricari, preşedinte ad‑tor delegat şi principal acţionar era Mihail Manoilescu.
Grigore Manoilescu, de la Institutul Român, în timpul rebeliunii a avut o întreve‑
dere cu un conducător de la Gestapo spre a afla atitudinea Partidului Naţional‑Socialist
faţă de evenimentele din ţară.
I s‑a răspuns că partidul este alături de legionari.
În cercurile legionare iniţiale se spune că Grigore Manoilescu se află de mai multe
luni în Capitală şi are misiunea de a conduce comandamentul legionar de prigoană
şi aceasta cu atât mai mult că nu este bine cunoscut organelor poliţieneşti. Se mai
afirmă că numitul face dese voiajuri în România şi Germania, echipat în uniformă de
ofiţer italiană.
Cercurile legionare apreciază şi pe dl. Grigore Manoilescu ca legionar de bază,
întrucât ar fi dat mare concurs celor aflaţi în Reich.
Acţiunile societăţii de editură şi tipografiei „Eminescu” deţinute de legiona‑
rii Emil Bulbuc şi de fruntaşul legionar Grigore Manoilescu au fost cumpărate de
Ghelase de la ziarul „Viaţa” şi un anume Grăjdănescu.
Legionarul Grigore Manoilescu este delegat cu atragerea timocenilor în mişcarea
legionară.
Cercurile legionare comentează că dl. Grigore Manoilescu, preşedintele
Institutului Român de la Berlin, şi parohul Capelei Române din Berlin au fost înca‑
draţi în mişcarea legionară, unde până acum erau numai simpatizanţi. Se mai spune
că ambii vor fi întrebuinţaţi în mod activ pentru instruirea în spirit legionar a cadre‑
lor de tineri ucenici care se află în Germania, ei având relaţii întinse în toate cercurile
partidului naţionalist german.
Din discuţiile ce a avut loc la Legaţia Germană rezultă că Manoilescu Grigore, care
a dispărut de pe frontul din Crimeea, se află în Germania, unde colaborează direct cu
Horia Sima, al cărui principal sfătuitor este. Din aceleaşi discuţii rezultă că Grigore
Manoilescu se serveşte de actele unui soldat mort în luptă.
La 27.III.1942 se semnalează că Grigore Manoilescu, care se află la Berlin, unde
urmează să stea mai mult timp ca expert în ce priveşte schimburile comerciale între
România şi Germania, fiind unul dintre intimii legionari ai lui Horia Sima, este de
presupus că a luat contact cu acesta şi cu ceilalţi legionari din Germania.
Cutia de scrisori pentru legionarii din Germania este la Siegens, conducătorul
Camerei de Comerţ Româno‑Germane din Berlin, şi la d‑na Grigore Manoilescu.
Figurează pe lista funcţionarilor de la Institutul Român din Germania, unde

Grigore Manoilescu este director.
(Arhiva CNSAS, dos. I 401628/Grigore Manoilescu,

vol. 1, f. 70–72)
[1] Teodor Bodogac (1911–1994) era absolvent de studii teologice, trecându‑şi licenţa şi doc‑
toratul la Cernăuţi (în 1934 şi, respectiv, 1938). A urmat cursuri de specializare la Atena şi
Belgrad, pentru ca în 1941–1942 să studieze teologia protestantă la Belin şi Tübingen. Între
1943 şi 1945 a fost şef de secţie la Institutul de Istorie Naţională din Cluj/Sibiu, abia din
1973 devenind profesor la Institutul Teologic din Sibiu (până în 1981).
[2] Barbu Grăjdănescu avea moşia Ciuperceni (jud. Vlaşca).
[3] Emil Bulbuc (1914–1947) absolvise Facultatea de Medicină din Cluj şi pregătea un doc‑
torat în Italia. În perioada gruvernului antonesciano‑legionar a fost secretar general al
Ministerului Presei şi Propagandei, condus de Alexandru Constant. După 23 august 1944
se refugiază în Germania, iar mai apoi în Italia, fiind un apropiat al lui Horia Sima.
198
7 decembrie 1945
Domnule Ministru,
Subsemnatul, dr. ing. Eugen Bodea, absolvent al Școalei Superioare de

Electricitate din Paris, dr. în electromecanică şi fost asistent al Școalei Politehnice
Charlottenburg, în prezent asistent onor. al Școalei Politehnice din Zürich, dorind
a‑mi termina cât mai curând posibil pregătirea pentru a mă putea dedica învăţămân‑
tului superior, întreruptă din cauza evenimentelor din ultimul an, am onoarea a vă
supune următoarea rugăminte:
Am luat doctoratul cu menţiunea „foarte bine” la Politehn. Charlottenburg, în
împrejurări foarte grele în primăvara anului 1943, cu o lucrare din domeniul teoriei
electricităţii şi a căldurii, care a fost declarată de utilitate pentru învăţământ şi tipă‑
rită la Edit. Oldenbourg, München, în vara anului 1943 (într‑o ediţie de 1000 ex. epu‑
izată în mai puţin de 6 luni, a doua găsindu‑se sub tipar în 1944).
În baza acestei lucrări am obţinut în toamna 1943, cu aprob. Direcţiunii
Învăţământului Superior nr. 140.155/943, un loc de asist. onor. la Institutul de Fizică
şi Electricitate a Politehn. Zürich, loc ce nu se acordă decât în mod cu totul excepţi‑
onal unui neelveţian. Astfel am putut lucra la Zürich timp de 5 luni (nov. 1943 – apr.
1944) la pregătirea unei teze de abilitare din domeniul teoriei dimensiunilor – lucrare
care m‑a condus la calcularea structurii eterului (şi despre ale cărei prime rezultate
am făcut recent o comunicare la Academia de Știinţe al cărei membru coresp. sunt
din 1938).
Îmi permit a menţiona că lucrările mele ştiinţifice au fost elogios apreciate în
Elveţia (după cum rezultă din Certificarea anexată a d‑lui rector al Politehnicei Zürich,
prof. Tank) şi sunt cunoscute şi d‑lor prof. H. Hulubei, fost rector al Universităţii
Bucureşti şi prof. A. Maior, actual rector al Universităţii Cluj etc. Ele au fost citate
şi la Academia de Știinţe din Moscova prin dl. prof. P. Kalantaroff, cu care sunt în
corespondenţă ştiinţifică încă din anul 1932 (anexez fotografii după scrisori din 1932,
1937 şi 1945).
În mai 1944 am fost însă silit să‑mi întrerup lucrările acestea, care comportă şi
unele verificări experimentale (ce nu pot fi executate în ţară), fiind concentrat ca ofi‑
ţer de rezervă la un serviciu de apărare pasivă a Capitalei, din mai 1944 până în sept.
1944 şi bineînţeles nu mi‑a mai fost posibil să mă reîntorc la Zürich.
În baza aprobării citate a Minist. Culturii Naţionale şi a Minist. Economiei
Naţionale, am mai depus însă anticipat din dreptul de transfer, ce‑mi fusese acordat
pentru 12 luni (1 nov. 43 – 1 nov. 44) pentru acoperirea cheltuielilor strict necesare
studiilor mele la Zürich, încă 4 rate lunare, în sumă totală de fr. elv. 1682, prin care
îmi este asigurată existenţa şi plata laboratoarelor etc., fără a greva cu nici o cheltuială
suplimentară bugetul statului pe încă 4 luni, timp minim necesar pentru ducerea la
bun sfârşit şi tipărirea lucrării mele de abilitare în Elveţia.
Încredinţat fiind că veţi aprecia nu numai interesul meu, ci şi interesul ştiinţific
general şi al bunului nume al ţării noastre de‑a mi se da posibilitatea să termin cât
mai curând posibil lucrul întrerupt de mai bine de un an, vă rog să binevoiţi a‑mi reîn‑
noi pt. 1 sem. aprobarea de terminare a studiilor la Politehnica Zürich şi a interveni
pe lângă autorităţile în drept pentru a mi se acorda o autorizaţie de a pleca în Elveţia
pe timp de 1 semestru (4 luni) cu începere de la 1 februarie 1946.
Primiţi, vă rog, domnule ministru, expresia gratitudinei mele şi a devotatei mele
stime.
Dr. Ing. E Bodea

Fabrica de Zahăr Bod, jud. Braşov
Domniei‑Sale, Domnului Ministru al Culturii Naţionale, Bucureşti.

dos. 4470/1945, f. 222)
[Rezoluţie: „18 dec. 945. Se aprobă, fără nici o obligaţie materială pentru statul român”. Semnat:
Șt. Voitec]
199
Domnule Ministru,
Subsemnatul, Florescu Florea, doctor în filosofie şi litere de la Universitatea din

Berlin, aflându‑mă în Italia şi văzând că o anumită presă strecoară numai ştiri ten‑
denţioase la adresa stărilor politice din ţară, aş dori ca atât timp cât mai rămân aici, să
pot opune un modest cuvânt acestui mod de a ne înfăţişa şi care este dăunător ţării.
Cum aici nu există un oficiu de îndrumare politică pentru români, vă rog să binevo‑
iţi a admite înscrierea mea în Partidul Socialist Democratic Român şi a‑mi trimite car‑
tea de membru, spre a mă putea legitima faţă de organele Partidului Socialist Italian.
Am luat parte la Congresul Partidului Socialist Italian, în aprilie 1946, unde aţi
venit şi dvs. şi cred că vă mai aduceţi aminte când v‑am spus că noi în Italia nu ştiam
nimic de cele petrecute în România şi că ne era frică să publicăm ceva despre ţară.
Ca să vă aduceţi aminte mai bine de mine, vă reamintesc că eu sunt acela care
v‑a vorbit de lucrarea „Origina portului românesc”, intitulată „Storia del costume
popolare romeno. Saggi sul costome nello spazio illiro‑tracico”, care se tipăreşte la
Neapole de către vestitul profesor univ. Raffaele Corso[1], alături de o altă lucrare,
„La fiera degli sposi in Romania”, unde discut originea şi stadiul actual al târgurilor
zise „de fete” din România.
Cât despre mine, ţin să vă reamintesc că am lucrat din 1936 cu dl. prof. [D.] Gusti,
am condus – ca secretar de redacţie – revista „Sociologie Românească” şi am publicat
mai multe lucrări.
Studiile de la Berlin le‑am făcut ca bursier al Ministerului Educaţiei Naţionale
şi în anul 1943 mi‑am trecut doctoratul cu teza „Die Moţen in Siebenbürgen. Ein
Beitreg zur rumänischen Völkerkunde”. Această teză a fost aleasă nu numai pentru că
i‑am studiat mai mult timp pe moţi, ci pentru că saşii duceau o mare campanie pentru
un Donauland independent.
La 23 august m‑am declarat pentru noua ordine din România, fapt pentru care am
ispăşit zile de lagăr împreună cu Grupul Diplomatic Român.
Ajuns în Italia – dus de către Aliaţi –, am rămas aci pentru a termina lucrările
mele, folosind vastele biblioteci din cuprinsul Italiei.
Cu deosebită stimă,
Florescu Florea
Milano, 5 oct. 1946
Via Tilesio 5
D‑sale, Domnului Ministru Ștefan Voitec, Preşedintele Partidului Social‑Democrat

Român[2].

dos. 1561/1944, f. 157)
[1] Raffaele Corso (1885–1965) era un antropolog şi etnograf italian, ce făcuse studii juridice
la Napoli, aici cunoscând pe Benedetto Croce şi Giuseppe Pitrè, pentru ca după dispariţia
acestuia din urmă să devină profesor la Universitatea din Palermo. În 1925 a fondat peri‑
odicul „Il Folklore italiano, Archivio per la raccolta e lo studio delle tradizioni popolari
italiane”, care din 1946 va avea doar titlul „Folklore”.
[2] Ștefan Voitec (1900–1984) era din 1944 secretar general al Partidului Social‑Democrat
(până în 1948, când s‑a topit în Partidul Muncitoresc Român), după război conducând
Ministerul Educaţiei Naţionale (4 noiembrie 1944–27 decembrie 1947). Ulterior a ocupat
mai multe funcţii ministeriale, devenind chiar preşedinte al Marii Adunări Naţionale.
200
16 martie 1944<1954>
Notă
La 20 mai 1947 <1941> se semnalează că cercurile Legaţiei germane se întreabă

cum se face că Grigore Manoilescu, legionar extremist şi duşman neîmpăcat al lui
Antonescu, se găseşte la loc de frunte în Institutul Român de Cultură de la Berlin,
unde desfăşoară o vie activitate anti‑guvernamentală.
Grigore Manoilescu împreună cu fraţii săi, ing. Manoilescu Mihail şi Mircea
Manoilescu, deţineau acţiuni în valoare de 30.000.000 lei la minele de cărbuni
Șoricani, preşedinte şi principal acţionar fiind Mihail Manoilescu.
Grigore Manoilescu, de la Institutul Român, în timpul rebeliunii a avut o
întrevedere cu un conducător de la Gestapo, pentru a afla atitudinea Partidului
Naţional‑Socialist faţă de evenimentele din ţară. I s‑a răspuns că partidul socialist
este alături de legionari.
– Cercurile legionare apreciau pe Grigore Manoilescu ca legionar de bază, întrucât
ar fi dat mare concurs celor din Germania.
– Manoilescu Grigore este născut în 1898 în Iaşi. A fost sublocotenent de rezervă
la Reg. 14 Artilerie.
– La 13 martie 1945 asupra lui Grigore Manoilescu au fost date dispoziţii de ares‑
tare fiind învinuit de dezastrul ţării. A avut ultimul domiciliu în Bucureşti în str. dr.
Kalinderu nr 20 (2).
A fost condamnat de Tribunalul Poporului cu sentinţa 2/946 la 12 ani detenţiune
grea.
– Este cunoscut din declaraţia lui lt. col. Ciobanu că purta haină de locotenent
german.
În 1945 a condus agenţia de propagandă română din Berlin.
Dos. 46184
Există un memoriu adresat de Manoilescu, Ion Ștefănescu şi Ion Popovici în 31
martie 1947 f. <către> Rege[le] Mihai. Memoriul se referă la situaţia mondială sub
raportul militar, politic şi economic.
Dosar ind. 5.0788

Grigore Manoilescu, corespondent la ziarul „Buna Vestire” în 1938.
În 1938, într‑un articol elogia spiritul de sacrificiu legionar.
Într‑o notă a S.S.I. din 27 martie 1942 se arată că Grigore Manoilescu, care se
află la Berlin, unde urmează să stea mai mult timp ca expert în ce priveşte schim‑
burile comerciale între România şi Germania, fiind unul din legionarii intimi ai lui
Horia Sima, e de presupus că a luat contact cu aceştia şi cu ceilalţi legionari aflaţi în
Germania.
Numitul la plecarea în Germania a luat corespondenţa pentru rudele celor din
Germania.
Într‑o notă din aprilie 1942 se arată că Grigore Manoilescu, unul din directorii
Institutului de Știinţe Român din Berlin, s‑a înapoiat recent în ţară, fiind chemat de
autorităţile militare.
El are următoarele misiuni din partea legionarilor:
1) Să constate starea de spirit a populaţiei române.
2) Care este acţiunea fratelui său Mihail Manoilescu pentru propaganda legionară
şi acţiunea ce poate desfăşura contra legii.
– La venirea în ţară a avut legături cu Mihail Marghiescu, secretarul fratelui său,
care l‑a informat asupra situaţiei politice.
– Cu Marinescu Cuza, colaborator al ziarului „Buna Vestire”.
– Avocatul Radu Budişteanu[1].
– Într‑o notă din 14 iulie 1942 se arată că Manoilescu Grigore a dispărut de pe
frontul din Crimeea şi că se afla la Berlin, unde colaborează cu Horia Sima.
– A fost ministrul propagandei în P.N. H[oria] Sima de la Viena.
Dos. 6077/vol. 11/fila 59

Într‑un tabel a M. St. M. de ofiţeri, subofiţeri, elevi şi trupă, despre care s-au
obţinut informaţii până în decembrie 1945 că s‑ar fi înscris în Armata Naţională de
Eliberare organizată la Viena printre alţii, apare numitul Grigore Manoilescu.
Dos. 18.595 apare ca ministru al propagandei în Guvernul de la Viena.
Dos 2073/3 fila 141

Într‑o notă din 1940 se arată că din ordinul lui Antonescu a fost suspendat pentru
trei zile ziarul „Buna Vestire” de sub conducerea lui Grigore Manoilescu, pe motivul
că a scris articolul intitulat „Prea multă eleganţă”.
Dos. 21843 ind. V.5, f. 43

Apare Grigore Manoilescu în procesul Zelea Codreanu – administrator delegat –
salariu 52 mii lei lunar.
Mihail Manoilescu – director.
Mircea Manoilescu – administrator.

Mihail Manoilescu este director al minelor Șoricari.
Zelea Codreanu era prieten cu M. Manoilescu.
Dosar 12.186 vol. II

Apare într‑un referat din 1934 pe nume Grigore Manoilescu, colaborator perma‑
nent al revistei „Lumea Nouă”, al cărui director era Mihail Manoilescu.
Printre ceilalţi colaboratori figurează: Elena Manoilescu, Cristea Niculescu, Enric
Oteteleşteanu, Florin Zaharia, Mavrocordat.
Mihail Manoilescu a fost vechi ministru în timpul lui Carol, senator, subsecretar
de stat. Are un fiu Alexandru.
În 1944 octombrie s‑a ordonat arestarea lui Mihail Manoilescu.
În 1948 Mihail Manoilescu domicilia în Bucureşti, B‑dul Dacia nr. 41.
Este născut în 1891 în Tecuci, fost senator în timpul guvernării legionare.
– Dintr‑o notă informativă din 1948 august rezultă că duce tratative cu un anume
Sigloti pentru a vinde casa.
La 30 decembrie 1950 se găsea internat în penitenciarul din Ocnele Mari.

vol. 1, f. 44–47)
[1] Radu Budişteanu (1902–1991) fusese membru marcant al mişcării legionare, ocupând
portofoliul de la Culte şi Arte în perioada guvernării lui I. Gigurtu, fiind aşadar coleg cu
Mihail Manoilescu, care era ministru de Externe. Budişteanu era absolvent de drept, dar şi
al Facultăţii de Litere, cu specializări la Haga şi Paris. După război a fost de mai multe ori
închis, vreme de aproape 14 ani (între 1948–1962), pentru ca în cele din urmă să i se permită
a emigra în Germania, unde va fi activ în presa românească de extremă dreaptă de pretutin‑
deni. Vezi Despina Skeletti‑Budişteanu, Descendenţii condamnaţi, Bucureşti, Edit. Vremea,
2013; idem, Sertarele cu secrete. Din istoria familiilor boiereşti Budişteanu şi Skeletti, Bucureşti,
Edit. Corint, 2017.
201
25.I.1955
Notă
Din datele existente la noi, unii membri ai aşa‑numitului Institut din München,
preşedintele căruia este G. Manoilescu, începând din anul 1955 vor întreţine o legă‑
tură permanentă cu serviciul de spionaj din Bonn (Bonn) şi îi vor îndeplini sarci‑
nile.
Nu de mult, aceşti emigranţi au primit sarcina de la Mende (funcţionarul „birou‑
lui celor fără patrie” în Düsseldorf )[1] ca toţi să supravegheze activitatea „politică” a
emigranţilor români din Germania occidentală şi pe lângă aceasta să simplifice mate‑
rialele presei române.
[1] Este vorba de Gerhard von Mende (1904–1963), ce fusese profesor la mai multe universităţi
din al Treilea Reich, remarcându‑se ca specialist în problema minorităţilor din URSS şi
din Balcani. Era un nazist fanatic, şeful Diviziei Caucaz din cadrul Ministerului pentru
Teritoriile de Est Ocupate. După război a devenit foarte util Aliaţilor, prin competenţele ce
le avea în urma controlului său asupra a ceea ce se numea „Coloana a Cincea” din teritoriile
de est, devenind funcţionar în cadrul serviciului menţionat de document, printre altele cu
atribuţii de a coordona alţi foşti nazişti specializaţi în activităţi anti‑comuniste.
202
Sursă sigură 17.X.1955

Extras din unele documente
Primite de la conducere
ss. Cpt. Cosma N.
Notă
În primăvara 1953 un grup de emigranţi români adepţi ai lui Horia Sima au făcut
un proiect guvernului din Bonn pentru reînfiinţarea Institutului Român fost până în
1945 cu sediul la Berlin şi desfiinţat după prăbuşirea Germaniei.
Printre semnatarii cererii făcute în acest sens erau: preot catolic dr. Ioan Florian
Müller (Salzburg), inginer Virgil Vălescu (Freissing bei München)[1], prof. Cârsteanu,
Constantin Sasu, Grigore Manolescu, Alexandru Randa, Hans Hartl şi alţii.
Comitetul de conducere a Institutului Român se compune:
Preşedinte: Büttner (Frankfurt am Main);

Vicepreşedinte: prof. Gamischk şi C‑tin Sasu;
Secretar: Grigore Manolescu.
Membrii:
– Prof. Valjavec[2], Hans Hartl, prof. dr. Hoffmann[3], prof. dr. Kelin, prof. Florin
Müller, ing. Virgil Velescu, Al. Randa.
Institutul se află în localitatea Stockdorf bei Gauting, în apropiere de München.
Misiunea institutului ar fi să se ocupe cu problemele culturale privind cele 2 ţări:
Germania şi România.
– În realitate este un camuflaj pentru activitatea informativă a grupării Horia
Sima din Germania.
[A n e x ă]
Notă
Extras din ordinul trimis de M.A.I. Direcţia Secretariat cu nr. 054244 din 29 mai

1956, cu privire la unele centre de spionaj şi formaţiuni ale emigraţiei române care
desfăşoară activitate duşmănoasă împotriva R.P.R. „Institutul Român din München”.
Manoilescu Grigore – Iaşi, născut în anul 1898, de profesie ziarist, în ţară a desfă‑
şurat activitate legionară.
În timpul guvernului antonescian a îndeplinit funcţia de ministru al propagandei.
Este preşedintele „Institutului Român din München”, care desfăşoară activitate
de spionaj împotriva R.P.R.
(vezi fila 22)

vol. 1, f. 20, 22, 26)
[1] Virgil Vălescu (1914–2006) a urmat Politehnica din Bucureşti, fiind unul din proiectanţii
Casei Verzi din capitală, sediul central al Legiunii. Era un antisemit pătimaş, după rebeli‑
une refugiindu‑se în Germania, unde va lucra o vreme în cadrul Ministerului Propagandei
al lui Goebbels, în septembrie 1942 fiind internat în lagărul de la Buchenwald. După război
a fost redactor de limba română la „Deutsche Welle”, pentru ca în 1993 să revină în ţară,
reactivând mişcarea legionară.
[2] Este vorba de Fritz Valjavec (1909–1960), ce copilărise la Viena, Jimbolia şi Budapesta, ulte‑
rior stabilindu‑se la München, unde va studia istoria şi germanistica. Preocupat de isto‑
ria şi cultura minorităţii germane din sud‑estul Europei, Valjavec îşi va susţine doctoratul
cu Karl Alexander von Müller, în 1934. Ulterior lucrează la Institutul „Süd‑Ost‑Europa”,
fiind editorul periodicului Südostforschungen, înrolându‑se în „SS‑Reservesturm”, apoi
NSDAP. În decembrie 1939 a vizitat România, pentru ca în 1940 să obţină un post didac‑
tic la „Deutsche Auslandswissenschaftliche Institut” (Institutul German pentru Știinţă
Externă), condus de Franz Alfred Six, ocupând mai apoi catedra de Istoria şi geografia
Europei de sud‑est. După război revine la Südost‑Institut din München (unde fusese direc‑
tor adjunct între 1942–1945), desfăşurând o activitate ştiinţifică prestigioasă, din 1955
fiind conducătorul acestei instituţii. Vezi: Stelian Mândruţ, Ottmar Traşcă, Fritz Valjavec
şi România (1939, 1941), în „Anuarul Institutului de Istorie George Bariţiu”, Cluj, 48/2009,
p. 298–333; Între ştiinţă şi politică. Fritz Valjavec şi corespondenţii săi români (1935–1944)/
Zwischen Wissenschaft und Politik. Fritz Valjavec’s Briefwechsel mit rumänischen Gelehren
(1935–1944), ed. Stelian Mândruţ şi Rudolf Gräf, Cluj, Centrul de Studii Transilvane, 2010.
[3] Walter Hoffmann (1891–1972) era un economist german, deopotrivă cu studii de istorie
şi drept la Universităţile din Berlin şi Tübingen, cu un doctorat susţinut la Giessen în
1914. A lucrat atât înainte, cât şi după primul război mondial la Camera de Comerţ din
Halle, iar după abilitare a devenit profesor la Academia de Mine din Freiburg. În peri‑
oada Republicii de la Weimar a făcut parte din Deutschnationale Volkspartei şi Deutsche
Volkspartei, ambele partide fiind naţionaliste şi antisemite. În tomana lui 1927, Hoffmann a
călătorit în sud‑estul Europei, pentru a şti de la faţa locului condiţiile economice, vizitând
Ungaria, România, Iugoslavia şi Bulgaria. În urma acestui sejur, Hoffmann a publicat şi o
carte: Südost‑Europa: Bulgarien‑Jugoslawien‑Rumänien. Ein Querschnitt durch Politik, Kultur
und Wirtschaft (Leipzig, Lindner Verlag, 1932). Semnificativ este însă faptul că Hoffmann
propune ca nouă strategie a Germaniei în sud‑est „diplomaţia culturală”. Din 1930 a ocupat
poziţia de director al Mitteleuropa‑Institut de pe lângă Universitatea Tehnică din Dresda.
În 1933 a devenit membru al Partidului Nazist, fiind unul dintre semnatarii „jurământu‑
lui de loialitate al profesorilor germani faţă de Adolf Hitler şi de statul naţional‑socialist”,
iar în timpul celui de‑al doilea război mondial a fost expert al guvernului german pentru
sud‑estul Europei, fiind în mod special interesat de România şi de viitoarea ei dezvoltare
economică. A publicat o lucrare în limba germană, Rumänien von heute. Ein Querschnitt
durch Politik, Kultur und Wirtschaft (Bukarest/Leipzig, Edit. Cugetarea/Felix Meiner, 1941;
ediţia II, 1942), finanţată de Ministerul Propagandei Naţionale de la Bucureşti (vezi Arh.
St.Bucureşti, Ministerul Propagandei Naţionale, inv. 2905, Direcţia Propagandă, dos. 2837/1942,
f. 1–80).
203
Sursa „Grisa”
Informator calificat
381/30.XII.1955
Primit nota
Cpt. E. Niculescu Mizil
şeful serviciului III
NOTĂ INFORMATIVĂ
La începutul războiului antisovietic Grigore Manoilescu se afla în Germania în misi‑

une trimis de Mihail Manoilescu, ministru de Externe, slujbă de sinecură şi pricopseală.
S‑a înapoiat din Germania fiind mobilizat. De la început a fost ataşat unei divizii
germane ca interpret până la finele retragerii nemţilor bătuţi. Trecând prin Bucureşti
a vizitat familia şi sfătuit de Mihail Manoilescu a plecat în retragere cu nemţii, tră‑
dând cauza ţării.
Nu ştiu cum, dar familia sa a ştiut perindările sale peste hotare. Ei istorisesc că el
a fost în Italia secretarul unui cardinal la Vatican, apoi a intrat în guvernul fantomă
Horia Sima, ca ministru al Propagandei, ţinea conferinţe şi făcea comunicări pentru
ţară la radio. A fost la Viena, apoi ca instructor al unor unităţi de armată aeropurtată
la Linz şi la Salzburg şi a fost acela care instruia paraşutiştii ce au fost lansaţi la noi şi
în alte ţări pentru spionaj şi acte de sabotaj.
Soţia sa s‑a împrietenit cu tov. Iorgu Iordan, fost ambasador la Moscova şi apoi
academician[1], care era însărcinat cu lingvistica la Academie. Acesta a învăţat‑o să
divorţeze ca să nu se mai numească Manoilescu şi au lucrat împreună până ce tov.
Iordan a fost înlocuit cu tov. Roller[2].
Numele este astăzi acela de familie, Puşcariu, nepoata generalului de rezervă
Buicliu, fost profesor la Politehnică şi azi salariat la Academia Militară.
Buicliu a fost şi el arestat 8 luni. El îi dă de lucru acesteia diferite traduceri şi
lucrări de la Academia Militară.
Iorgu Iordan, Buicliu şi cei din familia Puşcariu au făcut ca fata lui Grigore
Manoilescu, trădătorul de ţară, dezertor şi care la radio denaturează regimul nostru,
să obţină un premiu de 4000 lei pentru editarea cărţii intitulată Albă ca Zăpada şi să
capete o bursă ca studentă (lingvistică).
În această familie Manoilescu, pe lângă Grigore şi Mihail, fost criminali politici,
au spus că de curând a fost arestat pentru crimă de sabotaj economic şi trădare ingi‑
nerul silvic Dinu Valeriu[3], care stătea împreună cu soţia lui Mihail Manoilescu.
Cei ce judecă adânc şi serios prin prisma actualei stări de lucruri, sincer regimului
ce conduce Republica noastră populară, se întreabă cum aceste elemente găsesc pro‑
tectori din regimul nostru de azi şi sunt plasaţi în sectoare cu caracter secret şi pentru
aceasta pune pe soţia lui Grigore Manoilescu, condamnat la moarte (legionar etc.),
să‑şi schimbe numele.
Mai adaug că un alt frate al lui Mihai Manoilescu, condamnat, a murit la o oreză‑
rie pe Dunăre.
Am arătat că această întreagă familie de Manoileşti, Miteşti, Cardeşti, sunt batjo‑
coritorii regimului, duşmani notorii, reacţiori şi proamericani.

vol. 2, f. 197–198)
[1] Iorgu Iordan (1888–1986) fusese profesor de Limbi şi literaturi romanice la Universitatea
din Iaşi (din 1927), pentru ca imediat după război să devină ambasador în URSS (1945–
1947), transferându‑se apoi la Facultatea de filologie din Bucureşti. Îşi făcuse studiile la Iaşi,
ca discipol al lui Alexandru Philippide, mergând apoi pentru specializare la Bonn, Berlin
şi Paris. Când în 1949 s‑a înființat Institutul de Lingvistică la Bucureşti, primul director
a fost Iorgu Iordan, de altfel acest aşezământ purtându‑i acum numele (din 1994). În anii
regimului comunist a fost un personaj extrem de influent, dar care n‑a uitat – de pildă – că a
ajuns membru corespondent al Academiei pe 29 mai 1934 la propunerea lui Sextil Puşcariu,
care a apreciat că „este unul din cei mai distinşi şi mai activi filologi ai tinerii generaţii”
(„Analele Academiei Române. Dezbateri”, LIV, 1933–1934, p. 118). Cu ceva timp înaintea
documentului de faţă, la 13 iunie 1952, Leonte Răutu a întocmit un Referat asupra „activită‑
ţii duşmănoase” a lingviştilor Al. Rosetti, Iorgu Iordan şi Al. Graur, anexând şi o propunere
de reorganizare a Institutului de Lingvistică al Academiei RSR, cel din urmă întocmit de
Iosif Chişinevschi (publicate în vol. Agresiunea comunismului în România, II, ed. Gh. Buzatu
şi Mircea Chiriţoiu, Bucureşti, Edit. Paideia, 1998, p. 67–71). Toţi trei au fost înfieraţi în chip
„proletar”, îndeosebi pentru că nu au luat o atitudine pozitivă faţă de lucrarea lui Stalin,
Marxismul şi problemele lingvisticii. În plus, în cazul lui I. Iordan se insinuează că pe vremea
cât a fost ambasador la Moscova „s‑a ocupat şi cu afaceri veroase (contrabandă de blănuri)”.
În schimb, în 1956, când Paul Goma era „judecat” în cadrul facultăţii de filologie de Iorgu
Iordan, Al. Graur, Ion Coteanu ş.a., în prezenţa a doi ofiţeri securişti în civil, pentru diverse
afirmaţii făcute în cadrul seminarului de marxism, Iorgu Iordan a cerut imediata lui ares‑
tare. Asupra acestuia şi a epocii vezi: Iorgu Iordan, Memorii, I‑III, Bucureşti, Edit. Eminescu,
1977, 1979; Valeriu Mangu, De vorbă cu Iorgu Iordan, Bucureşti, Edit. Minerva, 1982.
[2] Mihai Roller (1908–1958) devenise membru al Academiei RPR imediat de la înfiinţarea ei
(în 1948), graţie diverselor poziţii ce le avea în cadrul Partidului Comunist, dirijând ideo‑
logic istoriografia română, deşi nu avea nici o pregătire superioară de specialitate (frecven‑
tase câteva cursuri universitare la Berlin şi Paris). Vezi Liviu Pleşa, Mihail Roller şi „stali‑
nizarea” istoriografiei româneşti, în „Annales Universitatis Apulensis”. Series Historica, X,
2006, p. 165–177.
[3] Valeriu Dinu era ginerele lui Mihail Manoilescu, prin căsătoria cu fiica acestuia, Natalia (n.
1920), care absolvise literele şi fusese profesoară la Școala de fete nr. 1 din Bucureşti (până
în 1951). Documentul de faţă se referă la locuinţa familiei Manoilescu din Bd. Dacia 41, de
unde fuseseră cu toţii apoi evacuaţi după naţionalizarea imobilului, aici instalându‑se o
şcoală a PMR, iar în 1957 era acolo un cămin al Direcţiei Treburilor de pe lângă Consiliul
de Miniştri. Valeriu Dinu (n. 1905) urmase Politehnica din Bucureşti, luându‑şi doctoratul
în ştiinţe economice la München (1933). A fost asistent la Politehnică, implicându‑se în
mişcarea legionară, o vreme a activat ca ofiţer aviator, iar cândva ocupase şi postul de secre‑
tar general la Ministerul Agriculturii. În decembrie 1955 a fost arestat de Securitate, dar
eliberat în iulie 1956.
204
Ministerul Afacerilor Interne

Direcţia I
Strict Secret
Nr. 111/6220 din 07.03.56
Exemplarul 1
Către Direcţia II‑a
Urmare la adresa dvs. nr. 263/00165.802 din 24 februarie 1956, prin care solicitaţi
date privind unele persoane aflate în cadrul Institutului Român din München, vă
comunicăm următoarele date pe care le posedăm despre:
1. Manoilescu Grigore, de profesie ziarist, născut la Iaşi în anul 1898.
Rude (după date din anul 1949):
a) Lia, soţie, nu se cunoaşte domiciliu. Fiica sa se găseşte în Germania cu soţul ei.
b) Manoilescu Mihail, frate, fost ministru sub regimurile trecute. După unele infor‑
maţii este arestat pentru politica sa din trecut. Soţia sa Elena locuieşte în Bucureşti,
Intrarea Mântuleasa nr. 4.
c) Manoilescu Alexandru, nepot, fiul lui Mihail, funcţionar la Ministerul Lucrărilor
Publice (în 1949), domiciliază în Bucureşti, str. Nae Tomescu nr. 4, etajul II, împreună
cu soţia sa Veronica şi o fiică[1].
2) Dr. Sasu Constantin, născut la 16 mai 1900 <1916> în Oraşul Stalin. A locuit la
Bacău, oraşul Stalin şi Sibiu. În anul 1938 a fost şeful biroului judiciar al chesturii
Sibiu, iar la oraşul Stalin a fost director al arhivelor regionale.
Despre persoanele specificate de dvs. la punctele 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 şi 10 nu posedăm
datele necesare care să vă ajute la identificarea localităţilor de origine, a rudelor şi
prietenilor din R.P.R.
Șeful Direcţiei I
[Indescifrabil]
Concept: G.C.
Dactilo: G.C.
2 exemplare
[1] Alexandru Manoilescu (n. 1923) era cel de‑al doilea copil al lui Mihail Manoilescu, absol‑
vise Facultatea de Litere şi avea un doctorat în filosofie. Era căsătorit cu o colegă de facul‑
tate, Veronica (n. Ștefan, 1923), care în perioada datării documentului era desenatoare la
Uniunea Compozitorilor, iar el lucra ca referent tehnic la Întreprinderea „Izolatorul”.
205
Ministerul Afacerilor Interne Strict secret

Direcţia I Exemplarul 1
Nr. 111/7051 din 28 iunie 1957
Către Direcţia Securităţii Bucureşti
La adresa dv. nr. 215/32.124 vă trimitem alăturat o fişe aparţinând lui Manoilescu

Grigore, solicitată de dv. cu adresa de mai sus.
Menţionăm că fişa conţine date din anul 1954.
Șeful Direcţiei I
[Indescifrabil]
[A n e x ă]
FIȘE
priveşte pe Manoilescu Gr.
Manoilescu Grigore, ziarist, s‑a născut la Iaşi în anul 1898, de cetăţenie şi naţi‑
onalitate română. Este căsătorit şi are un copil. Fost sublocotenent de rezervă la
Regimentul 14 Artilerie.
Sus numitul face parte din mişcarea legionară încă din anul 1937, când era candi‑
dat al mişcării. Este cunoscut ca fondator al ziarului „Buna Vestire”, al cărui director
a fost în tot timpul guvernării legionare.
Manoilescu Grigore a fost apreciat în activitatea sa chiar de C.Z. Codreanu, pe
care l‑a vizitat în anul 1938 la Predeal, unde au discutat diferite probleme politice.
În luna ianuarie 1941 a fost numit directorul Institutului Româno‑German din
Berlin. În acest timp a menţinut un contact strâns cu legionarii fugiţi în Germania
în urma eşecului rebeliunii legionare. Pentru acest motiv a fost rechemat în ţară şi
mobilizat la o unitate de pe frontul de est.
Ajuns la Odessa a dezertat şi a fugit în Germania, unde a fost adăpostit de socrul
său Sextil Puşcariu, care conducea Institutul Român de Cultură din Berlin. În acest
timp, fratele său, Manoilescu Nicolae, care se afla în ţară, a lansat zvonul că fratele
său Grigore a murit în luptele de la Odessa.
În anul 1942 este semnalat la Berlin ca expert comercial, pentru comerţul dintre
România şi Germania, colaborând intens cu Horia Sima, care se afla în Germania.
După 23 august 1944 a plecat împreună cu grupul simist la Viena şi a făcut parte
din guvernul fantomă ca ministru al propagandei naţionale. În Austria a stat până
la începutul anului 1946, când a trecut în Italia, stabilindu‑se la Roma împreună cu
Dumitriu <Dimitriu> Mircea[1].
La Roma, Manoilescu Grigore şi‑a creiat o serie de legături la Vatican, care i‑au
permis să se stabilească la castelul Gandolfa, reşedinţa de vară a papei. De altfel, sus‑
numitul a constituit cea mai importantă legătură politică a legionarilor cu Vaticanul.
La castelul de mai sus a cunoscut‑o pe contesa Guido Campella, prin care a reuşit să
intre în legătură cu Martini, ministru de externe al Vaticanului. La castel, Manoilescu
a studiat şi întocmit lucrări foarte apreciate despre istoria bisericii.
Tot la Roma a fost semnalat că a trăit cu Elvira Godeanu, artistă, fostă amantă a
lui von Killinger[2].
În anul 1948 este semnalat la Buenos Aires, unde se ocupa cu afaceri împreună cu
Dumitriu <Dimitriu> Sergiu[3]. Acolo făcea propagandă legionară prin presa legio‑
nară din localitate.
În ianuarie 1953, la decizia lui Horia Sima, s‑a instalat în Germania Occidentală,
la München.
Prin această decizie Horia Sima urmărea să impună o disciplină în mijlocul le‑
gionarilor, să evite fracţiuni în sânul mişcării şi să aibă un rezident legionar care să
fie secretarul manifestului „Frontul Libertăţii” şi care să poată trata în numele aces‑
tei platforme atât cu puterile străine, cât şi cu emigraţia românească neîncadrată. În
acelaşi timp el urma să conducă serviciile unei mari tipografii şi case de edituri care
urma linia simistă.
La München susnumitul avea în subordine pe Boeru, Virgil Popa, Ilie Stângă şi
inginerul agronom Isbăşescu. Această adunare de legionari notorii a produs o mare
nemulţumire în rândul celor de la B.I.R.E. (Buletinul Informativ al Românilor din
Exil), care apare la Paris, şi care i‑a blamat în faţa întregii colonii române de la Paris
şi alte oraşe mai mari.
Rude şi relaţii:
Profesor Mihail Manoilescu, frate, fost ministru sub regimurile trecute, domicili‑
ază în Bucureşti, Intrarea Mântuleasa, împreună cu soţia, fiica şi ginerele său Nicolae
Dima, fost profesor universitar în anul 1949 la Politehnica din Timişoara.
Alexandru Manoilescu, nepot, fiul lui Mihail, funcţionar, domiciliază în Bucureşti,
str. Nae Tomescu nr. 4, etaj II, împreună cu soţia sa şi o fiică.
Lia Manoilescu, soţia lui Grigore, fiica lui Sextil Puşcariu, şi o fiică care nu ştim
unde se află (probabil la München).

vol. 1, f. 98–100)
[1] Mircea Dimitriu (apare Dumitriu) (n. 1913, Panciu) fusese student la Politehnica din
Timişoara (1932–1938), perioadă în care se înregimentează în mişcarea legionară, fiind
chiar liderul studenţilor de extremă dreaptă din acest centru de învăţământ superior. Îşi
continuă apoi studiile la Charlottenburg (Germania), pentru ca în 1940–1941 să fie şeful
garnizoanei legionare din Berlin. A rămas în Germania până la finele războiului, în 1945
trecând în Austria, iar mai apoi în Italia – împreună cu Gr. Manoilescu, o vreme aflându‑se
într‑un lagăr din Napoli. Ulterior va reveni în Germania, unde s‑a stabilit până la sfârşitul
vieţii (2004). A fost un apropiat al lui Horia Sima, Dimitriu fiind însărcinat în 1985 cu secre‑
tariatul general al Mişcării Legionare din exil.
[2] Elvira Godeanu (1904–1991) a fost o reputată actriţă de teatru şi film. Era nepoata lui Iosef
Visner, consulul austriac din Galaţi, Era căsătorită cu un celebru arhitect din perioada
interbelică, Emil Prager, utilizator al betonului armat (decedat în 1985). Artista a rămas
în ţară şi după instaurarea regimului comunist, bucurându‑se de onoruri pentru talentul
ei actoricesc. Fiind o femeie distinsă şi frumoasă, au circulat de‑a lungul vremii fel de fel
de legende în ceea ce privind viaţa ei amoroasă, inclusiv faptul că ar fi fost amanta lui Gh.
Gheorghiu‑Dej. În ceea ce priveşte relaţia ei cu Killinger, în fapt se pare că Elvira Godeanu
ar fi avut o relaţie cu generalul german Gerstenberg, lucrând de fapt pentru Serviciul
Român de Siguranţă (condus de Eugen Cristescu), fiind bine remunerată – de pildă – pen‑
tru a‑l reţine în dormitor pe ofiţerul neamţ în noaptea de 23/24 august 1944.
[3] Sergiu Dimitriu a terminat Facultatea de Drept, fiind apoi membru PNL, în această calitate
devenind prefect, deputat şi secretar de stat la Ministerul de Interne, pentru ca în 1946 să
fie numit ambasador în Argentina, de unde nu va mai reveni. A lăsat nişte Memorii, apărute
la Iaşi, Edit. Institutul European, 2006, 212 p.
206
Ministerul Afacerilor Interne

Direcţia Regională Cluj
Nr. 252/2110 6 Strict Secret
3 decembrie 1958 S.C. Nr. 1060
Ex. Nr. 1
Către Ministerul Afacerilor Interne

Direcţia II‑a Bucureşti
Raportăm că organele noastre duc acţiune de verificare asupra numitului

Vinulescu Gheorghe, născut la 2 sept. 1911, în Reşiţa, de profesie profesor, în prezent
cercetător la Filiala Academiei R.P.R. Cluj, domiciliat în Cluj, str. Sindicatelor nr. 6.
Din materialul ce posedăm asupra numitului Vinulescu Gheorghe rezultă că în
perioada celui de al II‑lea război mondial a fost detaşat ca referent şi apoi ca şef de
secţie la Institutul Româno‑German din Berlin. Din materialele neverificate rezultă
că Vinulescu Gheorghe în această perioadă ar fi fost folosit de S.S.I. pentru suprave‑
gherea funcţionarilor de la Institutul Româno‑German.
Întrucât este necesară obţinerea unor date concrete în legătură cu activitatea lui
Vinulescu Gh. din această perioadă, rugăm a trece la identificarea personalului care
a funcţionat la Institutul Româno‑German, cu scopul audierii a unor elemente din
rândul lor în legătură cu activitatea lui Vinulescu Gheorghe.
Rezultatul rugăm a ni se comunica.
Șeful Direcţiei
Colonel Breban Iosif
Locţiitor Șef Serviciu
Căpitan Patrutescu Vasile

207
Lt. maj. Gâlvitu Gh.

„Ioana Negru”
Casa „Pasaj”
14 ianuarie 1959
Notă informativă
Referitoare la Gheorghe Vinulescu,
fost secretar al Institutului Român de la Berlin în anii 1940–1943
A fost numit în Ministerul de Externe în anul 1940, luna iulie, şi a lucrat la oficiul
de studii. În septembrie 1940 a fost numit secretar al Institutului Român din Berlin.
S‑a căsătorit în timpul cât a funcţionat în cadrul Ministerului de Externe cu Iulia
Dimoftache, colegă cu el la acel oficiu de studii.
La Berlin, pe lângă funcţia de secretar al institutului, era şi profesor de istorie tot
la acel institut. Cu această ocazie venea în contact cu toţi studenţii români care se
aflau la Berlin. În timpul cât au fost legionarii la putere, el împreună cu ceilalţi mem‑
bri ai institutului au îmbrăcat cămaşa verde, lucru observat de mine atunci când se
prezenta la legaţie sau consulat în vreun interes de serviciu. În ce fel a adus el servicii
legionarilor, asta nu ştiu, deoarece nu eram într‑un contact permanent cu el. Știu că
avea o fetiţă născută la Berlin în anul 1943[1].
În 1943 a fost rechemat în ţară în interes de serviciu, şi‑a lăsat o parte din lucruri
acolo, iar el împreună cu familia a venit la Bucureşti, de întors la Berlin nu s‑a mai
întors. Nu l‑am mai întâlnit până în anul 1945, luna decembrie, când întâmplător
l‑am văzut pe stradă în Bucureşti. L‑am întrebat ce face, cu ce se ocupă. Mi‑a spus că
este directorul de cabinet al doctorului Petru Groza, post pe care susţinea că l‑a obţi‑
nut datorită legăturilor de familie dintre părinţii lui şi dr. Petru Groza. În acest post a
rămas până în anul 1948 (începutul anului), când a fost transferat la Cluj ca secretar
al Institutului de Istorie condus de prof. Daşcovici <Daicoviciu>[2].
În timp ce locuia în Bucureşti, faptul că eram vecini, m‑a făcut să‑l vizitez în familie.
Cu această ocazie am cunoscut acolo pe familia dr. Ștepleanu[3], pe prof. Daşcovici
<Daicoviciu> şi alte persoane pe care nu mi le mai amintesc.
Părinţii lui sunt originari din Orăştie. Cu 4 sau 5 ani în urmă l‑am întâlnit în
Bucureşti, unde venise în interes de serviciu, şi cu această ocazie mi‑a spus că este
foarte mulţumit la Cluj, dar că nu i se ajunge leafa. Din această cauză soţia lui bro‑
dează bluze pe la cunoştinţe contra plată.
În cadrul Institutului de la Berlin Gh. Vinulescu a mai lucrat cu:
– Profesor Sextil Puşcariu, originar din ţară, care este conducătorul institutului. În
1940 avea vârsta de 70 ani.
– Grigore Manoilescu, ginerele lui Sextil Puşcariu, specialist în chestiuni de eco‑
nomie politică; era consilier al institutului şi profesor de drept şi economie politică la
institut. Acesta era cunoscut ca legionar notoriu.
– Lia Manoilescu, soţia lui Grigore Manoilescu şi fata lui Sextil Puşcariu. Preda
cursul de limba română la institut. Avea o fetiţă în 1943 de vreo 4–5 ani.
– Preot Vâşcan, care oficia serviciul religios la Capela Română din Berlin. Cunoscut
legionar, care după rebeliune a fost rechemat în ţară, însă nu ştiu dacă a venit sau nu.
De la acea dată i s‑a pierdut urma.
Nu‑i cunosc activitatea politică, însă faptul că trăia în mijlocul unui grup de legi‑
onari, iar atunci când aceştia au venit la putere a îmbrăcat cămaşa verde, mă face să
cred că şi el era legionar.
Acestea sunt datele pe care le cunosc până azi, ce voi afla în viitor voi semnala
imediat.
„Ioana Negru”
N.B.
Vinulescu Gheorghe este născut la data de 2 sept. 1911 în Reşiţa. Este de profesie
profesor şi în prezent este cercetător la filiala Academiei R.P.R. din Cluj. Domiciliază
în Cluj, str. Sindicatelor nr. 6. Este urmărit de D.R.M.A.I. Cluj prin acţiune de verifi‑
care[4].
Numitul Puşcariu care apare în notă a decedat în Germania[5].
Manoilescu Grigore este cunoscut că a desfăşurat activitate legionară. În prezent
se află în Germania Occidentală şi face parte din conducerea Institutului Român
din München, cunoscut ca oficină de spionaj. Este semnalat ca agent al serviciu‑
lui de spionaj american din Germania Occidentală. Este urmărit prin acţiune pe
linia direcţiei noastre. Soţia sa, Lia, este născută în Cluj şi în prezent domiciliază în
Bucureşti.
– Preotul Vâşcan este cunoscut ca fost legionar. În prezent el se află în Germania
Occidentală, unde activează pe linie legionară.
Măsuri
Nota se va dactilografia în 3 exemplare.
– Un exemplar va fi trimis la Regiunea M.A.I. Cluj, care urmăreşte pe Vinulescu
Gheorghe.
Un exemplar pentru lucrarea Manoilescu Gr.
– Un exemplar la dosar sursă.
Lt. Maj. Gâlvitu Gh.
(Arhiva CNSAS, dos. I 401628/Grigore Manoilescu, vol. 2, f. 168–170;

Arhiva CNSAS, dos. R–302770/Gh. Vinulescu, f. 174–176)
[1] Este vorba de fiica lui Gh. Vinulescu, Ileana (n. 1943, la Berlin), care a fost botezată de
soţii Lia şi Grigore Manoilescu. Aceasta a urmat Facultatea de arhitectură din Bucureşti,
Securitatea intervenind „pentru a nu‑i crea greutăţi pe linie de cadre” în contextul în care
tatăl ei devenise informator (cf. Arhiva CNSAS, dos. I–401628, fol. 2, f. 343).
[2] De fapt se referă la Constantin Daicoviciu (1898–1973), profesor la Universitatea din Cluj,
fost decan al Facultăţii de Litere în perioada legionară, integrându‑se apoi cu abilitate în
structurile Partidului Comunist, căpătând astfel tot felul de funcţii (ministru, rector, direc‑
tor al unor instituţii de cercetare, membru al Academiei RSR etc.) din care a promovat o
istoriografie vădit naţionalistă. Se pare că Daicoviciu este cel ce l‑a dat afară din Institutul
de Istorie din Cluj pe Gh. Vinulescu, invocând tocmai meteahna pe care o avea şi el (cf.
Arhiva CNSAS, dos. R–302770, f. 184).
[3] Este vorba de Vasile Ștepleanu‑Horbatschi/Horbatsky (n. 1888), medic şi asistent la Clinica
ORL din Bucureşti, care era şi profesor la Institutul Superior de Educaţie Fizică. Vila sa din
Călimăneşti a devenit în anii regimului comunist Casa Scriitorilor.
[4] În acţiunea de verificare a lui Gh. Vinulescu au fost implicaţi mai mulţi „informatori”,
din care trebuie semnaţi aici Ștefan Pascu, Francisc Pall, Bujor Surdu, Pavel Apostol,
N. Săndulescu ş.a. (cf. Arhiva CNSAS, dos. I‑0587639, 2 vol.).
[5] În realitate, Sextil Puşcariu a încetat din viaţă la data de 5 mai 1948, la Bran (jud. Bra‑
şov).
208
Dir. II‑a Strict Secret

252/193957/[1959] febr. 9 S.C. nr. 13
Exp. nr. 2
Direcţia Regională M.A.I., Cluj
La raportul dv. nr. 252/21106 din 3 decembrie 1958 privind pe numitul Vinulescu

Gheorghe, urmărit de dv. prin acţiune de verificare, vă comunicăm următoarele:
„Institutul Român” a fost înfiinţat în anul 1956 în oraşul München, având ca sar‑
cină continuarea activităţii fostului „Institut Român” din Berlin care funcţionase
până în 1945 sub conducerea lui Sextil Puşcariu, socrul legionarului Manoilescu
Grigore.
„Institutul Român” din München este înregistrat ca o persoană juridică, are
sediul în oraşul München şi este cunoscut că membrii din conducerea acestui institut
activează intens împotriva R.P.R.
Membrii „Institutului” sunt legionari fugiţi din ţară, în special legionari din gru‑
pul simist.
La înfiinţarea acestui „Institut” a contribuit foarte mult preotul catolic Müller
Florian, fugit din ţară, cunoscut ca spion american.
În ce priveşte cadrele de conducere ale acestui „Institut” sunt cunoscuţi următorii:
Manoilescu Grigore, de naţionalitate română, născut în anul 1898 în Iaşi, de pro‑
fesie ziarist şi avocat, legionar, fost cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Brezioanu
nr. 38.
Acesta în 1941 luna ianuarie a fost numit directorul „Institutului Româno‑German”
din Berlin, cu care ocazie a menţinut un contact permanent cu legionarii fugiţi în

Germania după rebeliunea legionară.
Din acest motiv a fost rechemat în ţară şi trimis pe frontul antisovietic, de unde
a dezertat şi a fugit în Germania, unde a fost adăpostit de socrul său Sextil Puşcariu,
care în acea perioadă conducea „Institutul Român”.
Sextil Puşcariu este originar din Cluj (a se vedea ordinul nostru nr. 16402 din 12
II a.c.).
Manoilescu Grigore în prezent este preşedinte al „Institutului Român” din
München.
Sasu Constantin, născut în anul 1916 în or[aşul] Stalin <Braşov>. În perioada
celui de al 2‑lea război mondial a fost director al arhivelor istorice din or[aşul] Stalin.
Nu se cunosc împrejurările în care a fugit din ţară.
Cârsteanu Ion, fost legionar, cunoscut că a desfăşurat o vastă activitate pe această
linie, fapt pentru care în 1940 a fost internat în lagărul de la Vaslui. A fugit din ţară,
iar în prezent se află stabilit în R.F.G. Este cunoscut că după 23 august 1944 se ocupa
cu recrutarea de cadre pentru „Armata Naţională” din rândul cetăţenilor români care
în acea perioadă se aflau în Germania.
Randa Alexandru, născut în anul 1901 în Lvov, Polonia[1], de profesie ziarist, fost
cu ultimul domiciliu în Bucureşti. A făcut politică legionară şi a fost colaborator al
agenţiilor de presă hitleriste din Bucureşti. A fost agent al Gestapo‑ului, iar acum se
află la Salzburg şi are legături cu americanii. Sunt suspiciuni că are legături clandes‑
tine cu persoane din R.P.R., folosindu‑se de un canal ilegal.
Comănescu Vasile, născut în anul 1898 în Ploieşti, fost ofiţer, cu ultimul domiciliu
în Timişoara. A făcut politică legionară.
Velescu Virgil, născut în 1914 în Bacău, legionar, fugit din ţară după rebeliune, în
prezent stabilit în R.F.G.
Alăturat vă trimitem o notă informativă referitoare la Vinulescu Gheorghe şi la
unele elemente cu care a funcţionat în cadrul institutului[2], însă care nu pot fi audiate.
Părerea noastră este ca în cazul că în prezent nu desfăşoară vreo activitate sus‑
pectă, să treceţi la anchetarea lui Vinulescu Gheorghe şi totodată să studiaţi posibili‑
tatea recrutării sale.
În cadrul anchetei ce o veţi efectua, Vinulescu Gheorghe să fie întrebat şi despre:
Ce cunoaşte asupra unor studenţi români care urmau în acea perioadă studiile în
Germania.
În mod special interesează dacă cunoaşte aspecte din activitatea desfăşurată de
numiţii: Gheorghe Ion, fiul fostului ministru al României la Berlin, Gheorghe Ion,
ambii aflaţi în R.F.G., şi Orezeanu Tudor[3], în prezent ing. aflat în Bucureşti, care
urmau Politehnica de la Charlottenburg, precum şi despre alte elemente care au făcut
studiile acolo, fiind colegi de facultate cu aceştia doi şi în prezent sunt în R.P.R., ară‑
tând despre fiecare în parte ce cunoaşte în prezent.
Ce cunoaşte asupra unor foşti funcţionari ai legaţiei române din Berlin.
Ce cunoaşte despre activitatea desfăşurată de Manoilescu Grigore şi relaţiile aces‑
tuia din ţară, precum şi a altor legionari, pe care i‑a cunoscut în cadrul institutului
unde a funcţionat sau în alte împrejurări.
Rezultatele celor întreprinse de dv. rugăm să ne fie comunicate la timp.
Locţiitor şef direcţie,

Maior Cosma Neagu
Locţiitor şef serviciu,
Cpt.Nardin Ion

vol. 2, f. 165–167)
[1] În realitate, Alexandru Randa s‑a născut la Ocna Bucovinei, pe 22 noiembrie 1906.
[2] Vezi doc. 207 din acest volum.
[3] Tudor Orezeanu (n.1889) fusese ofiţer de carieră, cu studii la Academia Militară din Berlin
(1912–1913), ce a ajuns până la gradul de general de brigadă. În toamna lui 1940 fusese
numit de Ion Antonescu ca director general al CFR.
209
Proces Verbal de Interogator
Învinuit Puiu Traian, născut la 28 februarie 1913 în com. Viişoara, Reg. Constanţa,
fiul lui Ion şi Eleonora, funcţionar, cu ultimul domiciliu în Viena – Miller Gasse
nr. 15–21[1].
12 februarie 1960
Localitatea Bucureşti
Interogatoriul a început la ora 12, min. 10
„ s‑a terminat la ora 14, min. 50
Întrebare: De unde îl cunoşti d‑ta pe fugarul legionar Manolescu <Manoilescu>

Grigore?
Răspuns: Pe legionarul Manolescu Grigore l‑am cunoscut personal în septembrie
sau octombrie 1944.
Întrebare: Ce cunoşti despre activitatea legionară desfăşurată de Manolescu
Grigore până la 23 august 1944?
Răspuns: Eu nu am cunoscut personal în ţară pe Manolescu Grigore, însă am
cunoscut pe fratele său, Manolescu Mihail, profesor la Politehnică, simpatizant legi‑
onar, care, în anul 1937, a candidat pe listele legionare pentru parlament.
Manolescu Grigore locuia atunci în Transilvania, undeva în Reg. Cluj, unde avea o
mină de cărbuni. La acea mină exista organizaţie legionară, în cadrul căreia activa şi
Manolescu Grigore, dar nu ştiu ce funcţie deţinea. Nu cunosc când şi în ce împrejurări
a fugit din ţară Manolescu Grigore. Știu însă că în 1944 Grigore Manolescu se afla la
Berlin, lucrând la „Institutul Român” din Berlin, dar nu cunosc ce funcţie îndeplinea.
Întrebare: În Viena, în ce împrejurări l‑ai cunoscut pe Manolescu Grigore?

Răspuns: În septembrie sau octombrie 1944, în Viena, Horia Sima, împreună cu
generalul Chirnoagă Platon[2] şi Vladimir Cristi[3] – moşier din Basarabia – au for‑
mat aşa zisul „guvern naţional”, în scopul de a mobiliza toţi fugarii români în vederea
sprijinirii frontului hitlerist.
Din acest guvern au făcut parte: Horia Sima, ca preşedinte; Chirnoagă Platon
– ministru de război; Vasile Iașinschi – ministru de interne şi al refugiaţilor[4];
Corneliu Georgescu – ministru al finanţelor[5]; Vladimir Cristi – ministru al cultelor,
iar Manolescu Grigore – ministru al propagandei.
În calitate de ministru al propagandei, Grigore Manolescu, în colaborare cu tru‑
pele fasciste, a organizat emisiunea postului de radio „Donau”, care emitea emisi‑
uni provocatoare împotriva frontului sovietic. De asemeni, s‑au organizat şi au fost
trimise pe front echipe speciale de propagandă, care, prin intermediul difuzoarelor,
încercau să determine ostaşii români de a dezerta şi de a se alătura trupelor fasciste
împotriva frontului sovietic.
În calitate de ministru al propagandei, Manolescu Grigore a fost trimis de „guver‑
nul naţional” la Berlin, în scopul de a prelua „Institutul Român”, care se afla sub
administraţie antonesciană.
În 1945, odată cu înfrângerea Germaniei fasciste, „guvernul naţional” şi‑a încetat
activitatea, iar după aceea am aflat că Grigore Manolescu se află în Italia. Nu am
cunoştinţă cu ce s‑a ocupat Manolescu Grigore în Italia, dar am aflat că el a descoperit
acolo mormântul unui călugăr român, Eremia <Ieremia> Valahul[6], despre care a
scris o broşură, care a fost publicată. Eu nu am citit broşura.
Nu ştiu cât timp a stat Manolescu Grigore în Italia, însă prin anul 1951 am aflat
că el se găsea în Argentina, fiind proprietarul editurei „Cartea pribegiei”. Această edi‑
tură se ocupa cu publicarea lucrărilor fugarilor români. Cunosc concret faptul că edi‑
tura lui Manolescu a publicat lucrarea lui Protopopescu Ion, intitulată Problemele de
mâine ale României, o lucrare intitulată Amintiri în uniformă a unui ofiţer şi alte cărţi,
al căror titlu şi autori nu mi‑i mai reamintesc.
La editură Grigore Manolescu lucra numai cu fugari legionari.
În vara anului 1952 Grigore Manolescu a fost chemat de H. Sima la Berlinul
Occidental pentru înfiinţarea „Institutului român” de către legionari. Manolescu a
venit în Berlin şi a fost numit de H. Sima directorul institutului, deţinând această
funcţie până în anul 1955. În subordinea lui Manolescu la institut mai lucrau: preo‑
tul Bütner, prof. Gamillscheg, prof. Klein, pr. Müller, dr. Sasu Constantin şi Velescu
Virgil, ultimii doi legionari.
În calitate de director, Manolescu Grigore avea misiunea de a stabili legătura cu
guvernul de la Bonn în vederea finanţării institutului şi de a publica studii şi docu‑
mentări referitoare la R.P. Română.
În acest scop s‑au strâns materiale documentare, ziare editate în R.P. Română,
informaţii despre R.P. Română de la diferiţi fugari. Nu am cunoştinţă dacă acest
institut a avut ceva publicaţii. Declar că toată activitatea institutului până în 1955 a
fost susţinută din punct de vedere financiar de organizaţia legionară.
Din cauza lipsei de fonduri, acest institut nu a mai putut funcţiona la începutul
anului 1955, deşi Manolescu mergea destul de des la Berlinul Occidental pentru a
obţine fonduri. Din această cauză institutul s‑a desfiinţat.
În perioada anilor 1954–1955, Grigore Manolescu, pe lângă funcţia de director al
institutului, a mai făcut parte şi din comitetul de redacţie al revistei „Tribuna Europei
de Est”, editată de legionari în limba engleză. Această revistă publica articole cu con‑
ţinut duşmănos şi calomniator la adresa ţărilor lagărului socialist.
Manolescu Grigore a publicat în această revistă articole cu caracter duşmănos la
adresa R.P. Române. De asemeni, Manolescu a publicat articole şi în ziarele legio‑
nare „Vestitorii” şi „Exilul românesc”. Nu ţiu minte titlurile articolelor publicate de
Manolescu, însă ele aveau în conţinutul lor injurii şi calomnii la adresa R.P. Române
şi a lagărului socialist.
În 1955, după desfiinţarea institutului, Manolescu Grigore a plecat în Italia, unde
intenţiona să se stabilească.
Cu toate acestea, în toamna anului 1955, când am fost la Madrid, am aflat de la
H. Sima că Grigore Manolescu s‑a stabilit pe insula spaniolă Mallorca, unde lucrează
ca intendent la un hotel şi ghid pentru turişti. De atunci nu mai ştiu nimic despre el.
Întrebare: Cu ce elemente din ţară a întreţinut Grigore Manolescu legături?
Răspuns: Nu am cunoştinţă şi nici nu am auzit de acest fapt. Eu nu am făcut parte
din anturajul lui Manolescu.
Întrebare: Ce legături a avut Grigore Manolescu cu serviciile de spionaj imperialiste?
Răspuns: Nu am cunoştinţe dacă el a avut legături cu vreun serviciu de spionaj
imperialist.
După ce am citit prezentul proces verbal de interogatoriu şi am constatat că el
corespunde cu cele declarate de mine, îl susţin şi îl semnez.
Traian Puiu
Anchetator penal de securitate
Căpitan Puşcoci Gh.
PV/3 ex

vol. 2, f. 236–237)
[1] Traian Puiu (1913–1991) fusese primarul legionar de Constanţa, fugit în Germania după
rebeliune, în 1945 stabilindu‑se la Viena, unde va deveni apoi secretarul general al mişcării
legionare. După război este adus în ţară de Securitate şi condamnat la închisoare, fiind
eliberat în 1964. Vezi volumul său de amintiri, Începuturi de viaţă legionară, Madrid, Edit.
Mişcării Legionare, 1991.
[2] Chirnoagă Platon (1894–1974) fusese general în armata română, comandant al Școlii de
Artilerie, care participase la luptele contra URSS, iar după 23 august 1944 i s‑a încredinţat
Divizia 4 Infanterie, cu care a înaintat în Ungaria, aici suferind o cumplită înfrângere. Nu
a mai revenit în ţară, devenind ministru de Război în guvernul lui Horia Sima de la Viena
(1944–1945), pentru ca după război să fie internat în lagăr până în 1947, locuind apoi în
Austria, Franţa şi, în cele din urmă, Germania.
[3] Vladimir Cristi (1880–1956) fusese primar al Chişinăului între 1938–1940, pentru ca după
23 august 1944 să se refugieze la Viena, unde a primit portofoliul Cultelor în guvernul for‑
mat acolo de Horia Sima. Capturat de sovietici, este deportat în Siberia, apoi readus în ţară,
unde a şi murit în detenţie.
[4] Vasile Iasinschi (1892–1978) ocupase portofoliul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale
în vremea guvernului legionar, iar după rebeliune s‑a refugiat în Germania, pentru ca apoi
să facă parte din guvernul de la Viena, din 1944–1945, în toată perioada exilului fiind un
apropiat al lui Horia Sima.
[5] Corneliu Georgescu (1902–1945) era un fanatic legionar, cu studii juridice, care a fost şi subse‑
cretar de stat în guvernul instaurat la 14 septembrie 1940. După rebeliune a fugit în Germania,
pentru ca în decembrie 1944 să fie numit ministru de Finanţe în guvernul de la Viena.
[6] Este vorba de eforturile lui Grigore Manoilescu de a găsi, cerceta şi a propune spre beatifi‑
care rămăşiţele lui Ieremia Valahul, fiind ajutat de Giulio Cremona. Acestea au fost aflate la
Napoli, pentru ca trecerea sa în tagma fericiţilor bisericii să se facă abia în 1983.
210
Ministerul Afacerilor Interne Strict secret

Direcţia Regională Cluj S.C. nr. 1060
Nr. 243/52030 din 13 aprilie 1960 Exempl. nr. 1
Către M.A.I. Direcţia II‑a Bucureşti
Alăturat vă înaintăm copia unei note informative obţinută de la agentul „Falk

Felix”, cu numele real Vinulescu Gheorghe, în legătură cu Institutul Român din
Berlin care a funcţionat în perioada 1940–1943, persoanele care au funcţionat la acest
institut şi persoanele române şi germane care au venit în contact cu institutul.
Raportăm că agentul „Falk Felix” a fost recrutat la data de 5 II 1960. Cu ocazia
recrutării şi după aceasta, până în prezent, agentul a dovedit sinceritate.
Întrucât majoritatea persoanelor care au funcţionat la institut în prezent se
găsesc la Bucureşti, iar agentul în vara acestui an urmează să plece pentru un timp la
Bucureşti, unde fata lui va da examen de admitere la o facultate, rugăm a ne comunica
care dintre aceste persoane vă interesează şi dacă sunteţi de acord ca noi să analizăm
împreună cu agentul posibilitatea ca atunci când va merge la Bucureşti să ia legătura
cu aceste persoane.
La fel vă înaintăm o fotografie reprezentând pe numitul Bucur Mitrea, care în pre‑
zent este directorul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti[1], împreună cu legionarii
Țopa Leon şi Dumitrescu Zăpadă[2], fotografie făcută la Roma în 1938.
Șeful direcţiei regionale

Colonel Breban Iosif
Șeful serviciului
Căpitan Pereş Alexandru
[În s e mn are ma r g i nal ă ]
B1
– urgent verificaţi aceste persoane la cartoteca D2, la „C”
– să răspundem imediat tov. să‑l marsrutizeze la Bucureşti să ia o cameră la
Ambasador, nr. de telefon etc.
– el va veni la Buc. „pt. a aranja admiterea fetei sale”?
– fixat pe cine să‑l contactăm (Lia, Țopa, Dumitriu Zăpadă etc)
– să‑l dirijeze pe lângă Bologa, poate acesta îl recomandă cuiva la Buc.
– întrebat agentul şi despre ceilalţi pe care îi cunoaştem noi
– să ne trimită dos. spre studiere
De cerut agentului:
– care dintre cei din Bucureşti a fost în bune relaţii cu Grigore Manoilescu şi cu
soţia acestuia?
– cum este socotit agentul de Grigore Manoilescu şi ceilalţi care au rămas în
R.F.G.?
– i‑au rămas ceva lucruri ale sale în Berlin, sau altceva?
– care dintre cei rămaşi în R.F.G. i‑ar răspunde la o scrisoare. Ce pretext am putea
avea spre a‑i scrie?
– cu cine din Buc. are astfel de relaţii care îi vor permite să obţină informaţiile ce
ne interesează. De aceasta depinde marsrutizarea (dacă e utilă sau nu).
Căpitan [Indescifrabil]
[A n e x ă]
Sursa „Falk Felix”

La întâlnire a participat
Lt. Maj. Szekely Francisc în
ziua de 7 III 1960
Notă informativă
Sursa despre Institutul Român din Germania.

Una dintre primele consecinţe ale tratatului cultural dintre România şi Germania,
încheiat în vara anului 1940, a fost înfiinţarea Institutului Român din Germania cu
sediul la Berlin.
Decretul‑Lege pentru înfiinţarea Institutului Român din Germania (Rumänisches
Institut in Deutschland) a fost publicat în „Monitorul Oficial”, partea I‑a, nr. 189 din
17 august 1940, pag. 4210–4211, cu următorul cuprins:
Art. I. Se înfiinţează pe lângă Legaţiunea Regală a României la Berlin, pe data
de 1 septembrie 1940, Institutul Român din Germania (Rumänisches Institut in

Deutschland) cu sediul la Berlin.
Art. II. Scopul Institutului este: conducerea, coordonarea şi intensificarea legătu‑
rilor culturale dintre România şi Germania.
În acest scop Institutul:
a) Va studia instituţiile celui de‑al treilea Reich, făcându‑le cunoscute în România
şi va înlesni altora asemenea studii.
b) Va îndruma şi orienta pe toţi românii care fac studii de acest fel în Germania,
în special pe cei care se bucură de ajutorare din partea instituţiilor publice, contro‑
lându‑le activitatea.
c) Va iniţia, conduce şi organiza în colaborare cu instituţiile similare din Germania
schimbul de profesori şi studenţi între universităţile şi şcolile înalte ale celor 2 ţări.
d) Va face legătura cu toate instituţiile din Germania, care studiază problemele
Bazinului Dunărean şi ale sud‑estului european.
e) Va iniţia, organiza şi conduce conferinţe publice, expoziţii, producţii artistice,
excursiuni etc. în Germania, având dreptul de control asupra oricărui fel de manifes‑
tări de acest fel.
f ) Va edita sau încuraja publicaţii servind scopurile institutului.
g) Va întemeia o colecţie de cărţi de informaţie şi un serviciu bibliografic privitor
la România.
h) Va supraveghea garantarea drepturilor autorilor români, publicând în Germania.
j) Va desfăşura orice altă activitate menită să contribuie la cunoaşterea şi apropie‑
rea culturală româno‑germană.
Art. III. Ministerul Regal al Afacerilor Străine este autorizat a încheia un contract
pe 5 ani cu o personalitate culturală, care va avea conducerea, organizarea şi adminis‑
trarea Institutului. Dacă această personalitate ocupă o funcţie de stat, ea îşi va păstra
drepturile care decurg din această funcţiune.
Art. IV. După indicaţiunea conducătorului Institutului, ministerele şi oricare
autorităţi de stat sunt autorizate a detaşa la acest institut funcţionari publici, care îşi
păstrează în acest caz drepturile care decurg din funcţiunile lor.
Art. V. Fondurile necesare funcţionării Institutului Român din Germania se dau
de către Ministerul Regal al Afacerilor Străine din creditul prevăzut în bugetul său la
articolul respectiv pentru „Cheltuieli Diplomatice” şi se vor administra în conformi‑
tate cu prevederile speciale pentru acest fond şi cu prevederile contractului care se va
încheia pentru conducerea Institutului potrivit art. 3 de mai sus.
Art. VI. Contractul prevăzut la art. 3 de mai sus, ca şi orice act juridic şi comercial
încheiat în interesul Institutului Român din Germania sau cu acesta, sunt scutite de
orice impozite, taxe, contribuţii sau timbre de orice fel.
Dat în Bucureşti la 16 august 1940.
Carol
Preşedintele Consiliului de Miniștri, inginer Ion Gigurtu; Ministerul Afacerilor
Străine, profesor Mihail Manoilescu; Ministerul Finanţelor ad interim dr. Gh. Leon;
Ministrul Justiţiei I.V. Gruia.
Îndată după apariţia acestui decret‑lege, Ministerul Afacerilor Străine încheie

contractul prevăzut la art. 3 cu Sextil Puşcariu, profesor la Universitatea din Cluj.
Acesta primeşte titlul de „preşedinte” al Institutului şi numeşte ca „director” pe gine‑
rele său, Grigore Manoilescu, fratele ministrului Afacerilor Străine. Acesta din urmă
se deplasează îndată la Berlin, unde închiriază o casă reprezentativă în Ahorn Alee.
Casa nefiind însă destul de spaţioasă, una din aripi este supraetajată pe cheltuiala
institutului, urmând a fi amortizată din chiria pe următorii 10 ani.
La fel şi sălile de la parter, mobilate greoi şi mult prea încărcate, sunt supuse unei
transformări radicale. Aceste lucrări, din cauza lipsei de materiale şi a braţelor de
muncă, au mers foarte încet, necesitând aproape un an. Astfel, la 1 septembrie 1940,
când începe să funcţioneze Institutul, totul este numai o improvizaţie.
Analizând acum pe rând decretul‑lege de mai sus, observăm încă de la început
că spre deosebire de toate celelalte institute de cultură româneşti din străinătate
(Roma‑Italia, Albania, Paris-Franţa) care aparţineau Ministerului Educaţiei, acesta
de la Berlin ia fiinţă sub egida Ministerului Afacerilor Străine.
Prin art. II care precizează scopul institutului, acesta se suprapune secţiilor de cul‑
tură şi de presă de pe lângă Legaţiune şi care depindeau de Ministerul Propagandei.
Din această cauză, ia naştere chiar de la început o stare de tensiune între institut şi
consilierii secţiilor respective.
Punctul a) al art. II se poate spune că nu s‑a aplicat decât sporadic şi individual de
către Grigore Manoilescu şi Constantin Noica, care au publicat unele articole despre
Germania în presa românească. De altfel nici nu a fost nevoie, deoarece germanii
aveau la Bucureşti un institut al lor, mult mai mare şi cu un stat major mult mai
numeros decât al Institutului Român din Germania.
În ceea ce priveşte punctul b) al art. II, s‑a încercat aplicarea lui supunând pe stu‑
denţii români care studiau în Germania controlului institutului. Aceştia nu se soco‑
teau însă obligaţi la aceasta, cei mai mulţi studiind acolo pe cont propriu, în special
politehnica, iar alţii se bucurau de bursa „Humboldt”, fiind astfel bursieri ai fundaţiei
germane. Studenţi cu burse oficiale acordate de către statul român nu‑mi amintesc să
fi existat. S‑ar putea ca unii să fi primit subvenţii în mod individual, de acest lucru nu
avea cunoştinţă nici Legaţia sau Consulatul şi nici Institutul. Astfel, controlul activi‑
tăţii studenţilor a devenit ceva utopic.
Punctul c) al art. II s‑a aplicat într‑un singur caz, şi anume: preşedintele institutu‑
lui prof. Sextil Puşcariu a ţinut cursuri de romanistică la Universitatea din Berlin, iar
prof. Gamillscheg, titularul catedrei de romanistică din Berlin, a ţinut lecţii la univer‑
sităţile din ţară, dânsul fiind totodată şi directorul Institutului German din Bucureşti.
Alt schimb de profesori sau studenţi nu cunosc.
În ceea ce priveşte punctul d) al art. II, acesta a putut fi mai bine aplicat, deoarece
cunoscut fiind marele interes al Germaniei în sud‑estul european şi în bazinul dună‑
rean, aproape toate universităţile germane îşi aveau catedra de probleme sud‑est
europene, dacă nu chiar un institut special pentru studiul acestor probleme. Astfel de
institute funcţionau la Leipzig, Breslau, München şi Viena.
Legăturile cu aceste institute constau în stabilirea de relaţii cu conducătorii lor
sau cu ajutoarele acestora, punându‑le la dispoziţie articole despre România sau

material informativ trimis de către Ministerul Propagandei, apoi conferenţiari aduşi
din ţară cu teme despre România. Institutul a mai mijlocit ca unii dintre aceşti pro‑
fesori să fie invitaţi în ţară de către Ministerul Propagandei, pentru a se documenta
la faţa locului.
Punctul e) al art. II a fost, a format – se poate – spune nucleul în jurul căruia
a gravitat în mod special activitatea institutului. Astfel, în anii 1941–1942 şi prima
jumătate a anului 1943, s‑au ţinut o serie de conferinţe cu cele mai variate teme
despre România de către conferenţiari aduşi din ţară. Cele mai multe conferinţe au
avut loc la Berlin, chiar în sala de conferinţe a Institutului. Altele în universitate, la
Harnack‑Haus (Casa universitarilor), la fundaţia Humboldt etc. Unii dintre confe‑
renţiari au vorbit şi în alte oraşe, institutul mijlocind ca aceştia să fie invitaţi acolo de
către vreo instituţie culturală locală.
Institutul a organizat apoi o expoziţie de artă populară, cu material trimis de
către Ministerul Propagandei. Ea a avut loc în aproape toate centrele importante ale
Germaniei. A mijlocit apoi organizarea de concerte ale unor artişti şi dirijori români
în diferite oraşe ale Germaniei.
Punctul f ) al art. II. Întrucât institutul era în permanenţă aprovizionat cu material
de propagandă, editat de către Ministerul Propagandei, acesta era difuzat în cercuri
cât mai largi. Eficacitatea acestui fel de informare fiind foarte redusă, s‑a socotit că nu
este oportun ca institutul să editeze o revistă proprie, cu material despre România, ci
s‑au stabilit legături cu cele mai importante reviste germane, care ne publicau mate‑
rialele procurate de institut din ţară.
La fel, institutul a stabilit relaţii cu câteva case de editură, publicând un număr
de traduceri de opere literare din l. română (Sadoveanu, Ion şi Răscoala, Eminescu,
Gârleanu etc.).
Punctul g) din art. II. Într‑adevăr, la institut a funcţionat o bibliotecă de circa
1000 volume, cuprinzând cărţi din cele mai variate domenii, privind România. În ceea
ce priveşte serviciul bibliografic, s‑a întocmit o listă a tuturor lucrărilor traduse din
limba română în limba germană şi publicate fie în reviste, fie în lucrări independente.
Punctul h) din art. II. Institutul a avut grijă ca drepturile de autor ale celor ce
publicau articole în diferitele reviste din Germania sau cele ce decurgeau din traduce‑
rile publicate să fie achitate punctual şi transmise celor în drept.
La punctul j) al art. II s‑ar putea menţiona că după fiecare conferinţă sau mani‑
festare artistică‑culturală care a avut loc la institut, se organiza câte o recepţie la care
se serveau preparate reci şi vinuri, aduse în special din ţară. Scopul acestor recepţii
era de a se crea posibilitatea de‑a se lua mai uşor contact cu anumite personalităţi, de
către conducătorii legaţiei şi institutului. Era vorba de personalităţi culturale, uneori
chiar politice, care în mod oficial nu aveau calitatea de‑a lua contact cu reprezentantul
României.
Art. III şi IV s‑au aplicat în mod automat.
Art. V. Iniţial fondul institutului provenea într‑adevăr de la capitolul „Cheltuieli
Diplomatice” din bugetul Ministerului Afacerilor Străine, dar după ce institutul a
fost trecut la Ministerul Propagandei, nu ştiu din ce fond primea subvenţiile, în nici
un caz nu ştiu să fi fost prevăzut vreun fond în buget, căci plăţile se făceau foarte spo‑
radic, la date neprecise şi sumele variau.
Banii soseau din ţară prin „Deutsche Bank” sub formă de clearing şi rămâneau
depuşi acolo, fiind ridicaţi la nevoie. Dar cu aceşti bani se întâmpla un lucru de care
membrii institutului şi nici chiar preşedintele păreau a nu fi ştiut nimic, în afară de
Grigore Manoilescu. Și anume: aceste mărci clearing, rămânând depuse la bancă şi
plătite numai prin virament, aveau putere de cumpărare pentru mărfuri de export ca:
automobile, blănuri, sticlă de Jena etc., din momentul în care însă erau ridicate prin
CEC simplu ele aveau puterea de cumpărare a mărcilor simple.
Grigore Manoilescu vindea adesea aceste mărci clearing cu profit de 100%–150%
unor cetăţeni germani care aveau nevoie de articole de export.
În perioada cât a funcţionat Institutul Român din Berlin, sursa a cunoscut urmă‑
toarele persoane care au funcţionat la acest institut:
Manoilescu Grigore: de origine moldovean; a trăit în Bucureşti şi Cluj. Licenţiat în
drept. Fratele lui Mihail Manoilescu, fost ministru în guvernul Gigurtu şi reprezen‑
tant al României la dictatul de la Viena. Ginerele lui Sextil Puşcariu. A fost directorul
institutului chiar de la înfiinţare şi avea de la socrul său, care era preşedintele institu‑
tului, procură generală pentru conducerea şi administrarea institutului.
Slab pregătit profesional, cu o cultură generală redusă, om fără nici un pic de ini‑
ţiativă, dar dornic de tot felul de aventuri. Toată viaţa lui a trăit ca umbra fratelui său,
care îl finanţa, şi a socrului său, savant cu renume mondial.
Legionar înfocat până în absurditate, dar nu din convingere, ci din oportunism,
iar de acţionat nu acţiona decât din cabinet. În timpul regimului legionar, în mod ofi‑
cial punea la dispoziţia legionarilor birourile şi saloanele institutului pentru şedinţe
de cuib, întruniri şi serbări. După rebeliunea din 3 ianuarie 1940 continuă să menţină
legăturile, acum însă neoficial, atât cu legionarii care erau mai de mult în Germania,
cât şi cu conducătorii fugiţi după rebeliune şi pe care pare‑se că îi şi finanţa. Locul lor
de întâlnire nu ştiu unde era în epoca aceasta. Cu timpul, devenind incomod pentru
guvernul Antonescu prin atitudinea sa făţiş potrivnică acestuia şi prin propaganda
pro‑legionară pe care o făcea chiar în cercurile oficiale germane, la începutul anului
1942 i s‑a lansat un ordin de mobilizare.
Cu toate intervenţiile şi demersurile făcute de anumite cercuri oficiale din
Germania (Rust, Schmidt, Meissner[3], von Massow[4] etc.), ordinul nu a fost retras.
Fiind trimis pe front în Crimeea la asediul Sevastopolului, a fost ofiţer de legătură la
un comandament german, cu care a şi fugit în Germania după 23 VIII 1944.
Cum a devenit legionar Grigore Manoilescu? În anul 1926, după renunţarea la
moştenirea tronului a lui Carol, Mihail Manoilescu, fratele mai mare al lui Grigore
Manoilescu, a ajuns ministru subsecretar de stat la industrie şi comerţ. În această
calitate i‑a fost uşor să se deplaseze deseori la Paris, unde a organizat un complot
pentru readucerea lui Carol în ţară. Agentul principal de legătură între complo‑
tiştii din ţară şi prinţul Carol era tocmai ministrul Grigore Manoilescu. În scopul
acesta făcea navetă continuă de curier către Bucureşti şi Paris, unde lucra direct cu
Carol şi cu Elena Lupescu[5], având uşile deschise la orice oră. După 8 iunie 1930,
fraţii Manoilescu, se aşteptau ca acum Carol, devenit rege, şi Elena Lupescu să‑i
copleşească cu recunoştinţa lor. Speranţele lor au fost însă înşelate. Este adevărat că
Mihail Manoilescu a fost şeful camarilei în primii ani după restauraţie şi că în timpul
acesta au trecut în posesiunea sa mii de acţiuni de la diverse societăţi anonime, fabrici
şi bănci şi a devenit proprietarul minelor de cărbuni din Ticu‑Șoreceni. Curând însă
se ridică Ernest Urdăreanu[6] şi Manoileştii cad în dizgraţie şi sunt trecuţi pe linie
moartă.
Acestea s‑au întâmplat tocmai în epoca în care încep să se agite legionarii, care
iau o atitudine făţişă împotriva Elenei Lupescu, deci indirectă împotriva lui Carol.
Dar aceştia nu aveau însă o presă a lor. Grigore Manoilescu profită de această ocazie
şi finanţat de către fratele său cumpără tipografia „Eminescu” şi întemeiază ziarul
„Buna Vestire”, în fruntea căruia figurează ca director şi redactor – responsabil. Cu
acesta se pune în serviciul legionarilor şi‑i serveşte până la rebeliunea din ianuarie
1941. După această dată continuă legăturile cu legionarii fugiţi în Germania, pe care‑i
informează asupra acţiunilor institutului şi legaţiei. Tot prin el legionarii au întreţi‑
nut legăturile lor cu cei rămaşi în ţară. Tot timpul cât a stat în Germania, fiind cu totul
aservit oficialităţii germane, a fost fără îndoială informator al „Gestapo‑ului”.
După 23 august 1944 a fugit în Germania cu trupele germane. Acolo ar fi avut un
rol important în guvernul fantomă al lui Horia Sima. Nu ştiu unde se găseşte astăzi.
Azi are circa 60 ani.
Soţia lui, Lia Manoilescu, născută Puşcariu, licenţiată în filologie la Universitatea
din Cluj, bine pregătită profesional şi cu o vastă cultură generală, este din toate punc‑
tele de vedere mult superioară soţului ei. După fuga lui în Germania a divorţat şi în
prezent trăieşte în Bucureşti, unde lucrează într‑un colectiv al Academiei R.P.R. Azi
are circa 55 de ani.
Fiica lui, Marina Manoilescu, în vârstă de circa 25 ani, a terminat universitatea şi
trăieşte cu mama ei în Bucureşti.
Grigore Manoilescu ţinea la zi, sub cheie însă, o cartotecă de persoanele care frec‑
ventau institutul sau pe dânsul personal, notând data şi ora vizitei, atmosfera şi sco‑
pul ei, în concluzie făcea o caracterizare cât se poate de completă. La preluarea girării
institutului Grigore Manoilescu nu a găsit această cartotecă.
Bodea Eugen: originar din Arad, a trăit mult timp în Cernăuţi şi în Bucureşti. De
profesie inginer hidraulist. A lucrat la Uzinele de Apă Bucureşti. A fost adus la Berlin
de către profesorul Sextil Puşcariu în anul 1941. La institut a funcţionat ca referent
pentru probleme tehnice, cu un salar lunar de Rm. 500. În toamna anului 1941 a fost
numit şi asistent la Politehnica din Charlottenburg.
N‑a avut niciun fel de preocupări politice.
Soţia fiind suferindă de T.B.C., într‑un stadiu foarte înaintat, numitul Bodea
Eugen a plecat cu dânsa în Elveţia, unde a rămas şi după 23 aug. 1944.
Nu cunosc relaţiile lui din ţară. Relaţii precise poate da Manoilescu Lia din
Bucureşti, cu familia căreia a fost în relaţii strânse din copilărie.
Azi are circa 52 ani.
Dumitriu Susana: originară din Bucureşti. A studiat la universitatea din Berlin
arheologia şi la conservatorul de muzică pianul. La institut a funcţionat ca asistentă
cu un salar lunar de Rm. 300.
În timpul regimului legionar era simpatizantă legionară, dar îndată după rebe‑
liunea din ianuarie 1941 şi‑a schimbat atitudinea. Dumitriu Susana servea pe legio‑
nari în lucruri mărunte, ca organizări de serbări, şedinţe convocatorii, până la rebe‑
liune. A fost în relaţii de strânsă prietenie cu fiica directorului muzeului de arheo‑
logie din Istanbul (Turcia), cu care a corespondat până în 1948, lucru pe care‑l ştim
din conversaţia în acei ani cu Susana Dumitriu. În anul 1948 lucra încă la Biblioteca
Academiei Române şi spunea că va trece în specialitate la Muzeul de Antichităţi (str.
Victor Emanuel?). Sursa nu s‑a mai întâlnit cu Susana Dumitriu din anul 1948 şi nu
cunoaşte situaţia ei actuală.
Terminând studiile în 1942 s‑a reîntors în ţară şi a funcţionat la Biblioteca
Academiei Române. În prezent mi se pare că lucrează la Muzeul de Antichități din
Bucureşti.
Azi are circa 42 de ani.
Țurcan ...: originar din Caransebeş. A fost preparator la Institutul de lingvistică
al Universităţii din Cluj/Sibiu, al cărui director era tot profesorul Sextil Puşcariu. La
Berlin a fost adus în anul 1941 şi a funcţionat ca asistent pentru probleme de filolo‑
gie[7].
La început a făcut impresia că nu‑l interesează politica, dar în anul 1942, fiind
chemat în ţară pentru a satisface serviciul militar, a refuzat să se înapoieze, moti‑
vând că este legionar şi că locul lui este alături de ceilalţi legionari fugiţi în Germania
după rebeliunea din ianuarie 1941. Mai târziu am aflat că tot timpul a fost informa‑
torul grupului Horia Sima. După 23 aug. 1944 a optat pentru guvernul legionar din
Berlin.
Sursa ştie că Țurcan a fost om şi informator al grupului legionar de la G. Vinulescu,
girantul direcţiunii institutului, care atunci când i‑a cerut să se prezinte la încorpo‑
rare i‑a răspuns: „eu nu pot pleca, căci voi fi arestat, este ştiut că sunt în legătură
permanentă cu conducerea legionară”. În consecinţă, G. Vinulescu l‑a concediat din
serviciu, cerând Legaţiei să ia măsurile de cuviinţă, atunci Țurcan l‑a ameninţat: „îţi
voi arăta eu ce ştiu să facă legionarii”.
Relaţii detaliate despre el poate da Poenaru (care poate indica şi alte persoane), de
la Inst. de lingvistică al Acad. R.P.R., str. Racoviţă.
Are un frate în jurul Caransebeşului.
Fuhrmann Martin: originar din Sibiu. Membru al Grupului Etnic German. A venit
la Berlin la sfârşitul anului 1940, cu întreaga familie. El a funcţionat la institut ca om
de serviciu, soţia lui [Katherina] ca bucătăreasă, iar fiica lui ca fată de casă la familia
Puşcariu şi Manoilescu.
Tot timpul cât a existat acest institut, numitul Fuhrmann a fost informator al
„Gestapo”‑ului, căruia‑i dădea relaţii despre toate mişcările din institut, despre per‑
soanele care veneau acolo, despre relaţiile funcţionarilor, conţinutul convorbirilor
telefonice pe care le intercepta şi al scrisorilor ce soseau sau plecau de acolo. A fost
prins de câteva ori desfăcând scrisori pe care era însărcinat să le ducă la poştă. Pare‑se
că era plătit bine pentru aceste servicii, deoarece în epoca de criză a institutului, din
1942–1944, el avea totdeauna bani asupra sa. Sursa a aflat că Vinulescu Gheorghe
l‑a prins personal pe Fuhrmann desfăcând scrisori oficiale şi personale şi intercep‑

tând convorbirile telefonice. Când Vinulescu a raportat directorului Gr. Manoilescu,
acesta i‑a răspuns că „să‑l lase în pace”.
Sursa nu cunoaşte cazuri de represalii ale Gestapo‑ului, de pe urma informaţiilor
date de către Fuhrmann.
După 23 august 1944 a rămas în Germania.
Cârsteanu George: originar din Bucovina de Nord. A fost secretar general al univer‑
sităţii din Cernăuţi. A venit în Germania ca membru al comisiei de repatriere a ger‑
manilor (cetăţeni români) din Basarabia şi Bucovina (1941–1943), care funcţiona la
Gleiwitz în Saxonia. În anul 1942, după plecarea în ţară a lui Maximilian Hacman, a
fost numit secretar general al institutului. A fost legionar încă de la începutul acestei
mişcări şi avusese legături cu Zelea‑Codreanu. Fiind însă o fire foarte liniştită şi un
caracter plin de jovialitate şi înlăturând orice acţiune pripită, nu a avut de suferit de
pe urma acestui fapt. La Berlin era informatorul grupului legionar.
După 23 aug. 1944 a optat pentru guvernul fantomă al lui Horia Sima, în care se
zice că ar fi ocupat şi el o demnitate. În 1945, încercând să fugă din faţa trupelor de
eliberare, a murit într‑un accident.
Soţia şi copiii lui trăiesc în Bucureşti.
Sursa nu cunoaşte legăturile lui cu Codreanu, dar a văzut la el o fotografie în care
este împreună cu Codreanu, făcută pe Muntele Rarău între anii 1924–1926. Întreţinea
legături permanente cu grupul Horia Sima, vizitându‑i, şi le ducea chiar alimente,
având ca om de legătură pe Tiana Silion, logodnica unuia din asasinii lui Duca, şi pe
atunci crainică la Radio Donau.
Sursa nu ştie demnitatea ce a ocupat‑o, iar informaţia o deţine de la comandorul
aviator Serfas, cumnatul lui Cârsteanu, fratele soţiei lui Cârsteanu (Serfas în 1947 era
în Bucureşti).
Czell Wilhelm: originar din Oraşul Stalin, membru al Grupului Etnic German. În
1940 studia la Berlin istoria. La institut a ocupat funcţia de asistent, fiind retribuit cu
suma de Rm. 300. Nu a avut nici o însărcinare specială în institut, pe unde, de altfel, tre‑
cea destul de rar, numai pentru a culege informaţii pe care le transmitea „Gestapo‑ului”,
fiind agent al lui. Faptul că a fost agent a fost comunicat funcţionarilor institutului chiar
de către Sextil Puşcariu, care le‑a atras atenţia să se ferească de el, să nu‑l critice, „că este
tare şi periculos”. A rămas în Germania. Ca persoană şi ca pregătire insignifiant.
Azi are vârsta de circa 42 ani.
Ștefăneanu Octavian: originar din Cernăuţi, licenţiat în drept, fost asistent la
Facultatea de Drept din Cernăuţi. La institut a ocupat funcţia de referent pentru pro‑
bleme juridice, cu un salar de Rm. 500/lunar. A fost adus acolo de către Maximilian
Hacman în anul 1941. Din punct de vedere politic era naţionalist, fără a fi fost însă
încadrat ca legionar.
Bine pregătit profesional, om de caracter şi bun coleg.
S‑a înapoiat în ţară pe la sfârşitul anului 1942 sau începutul lui 1943.
După 23 aug. 1944 a funcţionat la direcţia planificării din Președinția Consiliului
de Miniştri, unde l‑am văzut ultima dată în 1949.
Azi are vârsta de circa 50 de ani.

Teodoreanu Alexandru (Săndel): originar din Bucureşti, licenţiat în drept. Nepot al
scriitorilor Ionel şi Alexandru (Păstorel) Teodoreanu. La institut a ocupat funcţia de
referent pentru probleme juridice, fără a depune însă vreo activitate deosebită, soco‑
tind prezenţa sa la Berlin mai mult ca o distracţie. Bine situat materialiceşte de acasă.
A făcut parte din grupul legionarilor condus de către Grigore Manoilescu, fără a
depune însă vreo activitate deosebită, fiind un legionar de circumstanţă, un diletant.
S‑a înapoiat în ţară la sfârşitul anului 1942.
După 23 aug. 1944 a funcţionat la Ministerul de Finanţe (în timpul când minis‑
terul era condus de liberali ai lui Guţă Tătărăscu). Ultima dată l‑am întâlnit acolo în
anul 1947.
Noica Constantin: originar din Regiunea Ploiești, licenţiat în filozofie. La institut
a ocupat funcţia de referent pentru probleme filosofice şi de cultură generală. Foarte
bine pregătit din punct de vedere profesional, om cu o vastă cultură şi cunoştinţe foarte
bogate. Reprezentant al şcolii filosofice idealiste. În comportare totdeauna corect, cuvi‑
incios şi respectuos. Naţionalist înfocat. Membru militant al mişcării legionare, fiind
socotit printre ideologii acesteia. Colaborator la diferite publicaţii legionare, ca: „Buna
Vestire”, „Cuvântul”, „Sfarmă Piatră” şi la reviste de specialitate. A publicat şi lucrări
separate de filosofie, care toate poartă amprenta idealistă şi naţionalistă. S‑a înapoiat
în ţară în anul 1942. Sub regimul Antonescu nu i s‑a făcut nici o dificultate.
După 23 august 1944 s‑a retras la Sinaia, unde socrul său, de origine englez, avea
o vilă. În ţară nu l‑am mai văzut.
Hacman Maximilian: originar din Cernăuţi, fost profesor de drept internaţional la
Universitatea din Cernăuţi. A fost adus la Berlin de către profesorul Sextil Puşcariu,
al cărui prieten intim era, ocupând la institut funcţia de secretar general, cu un salar
de Rm. 1000 lunar. Avea convingeri naţionaliste, dar se ţinea departe de orice acţiune
politică. În general, era un om cu o fire deschisă şi greoi. S‑a înapoiat în ţară în anul
1942 la început.
După 23 aug. 1944 s‑a stabilit cu soţia la Turda, unde se mai găsea încă în anul
1952. Personal nu l‑am mai întâlnit din 1942. Azi are peste 80 de ani.
Fiechtner Hildegard: originară din Tarutino – U.R.S.S. (Basarabia), absolventă de
şcoală medie. La institut a ocupat funcţia de dactilografă, cu un salar lunar de Rm.
300. Era cetăţeană germană, prin faptul că s‑a repatriat în Germania în anul 1940,
împreună cu părinţii, la Lodz (Lietzmannstadt), azi în Polonia, unde au fost repatri‑
aţi. Membră în H.J. (Hitlerjugend). Agentă a „Gestapo‑ului”, având ca sursă princi‑
pală chiar pe directorul institutului, Grigore Manoilescu, a cărui amantă oficială era.
Acesta îi furniza toate informaţiile privitoare la institut şi îi rotunjea veniturile. Azi
are circa 39 de ani.
Florescu Emilia: (soţia lui Florea Florescu, funcţionar la Muzeul de Artă Naţională
din Bucureşti) originară din Caransebeş, absolventă a 4 clase secundare. La institut a
fost dactilografă cu un salar de Rm. 300/lunar, fiind detaşată acolo din Ministerul de
Război, soţul ei fiind bursier al fundaţiei „Humboldt”.
Personal slab pregătită, cu cunoştinţe foarte reduse. N‑a avut nici un fel de atitu‑
dini politice.
La 23 august 1944, refuzând împreună cu soţul ei să treacă de partea guvernului
fantomă al lui Horia Sima, a fost internată într‑un lagăr din sudul Germaniei. După
prăbuşirea Germaniei hitleriste a fost mutată într‑un lagăr de lângă Pisa (Italia),
de unde s‑a repatriat în anul 1946 cu primul grup transportat în ţară cu motonava
„Transilvania”. Cu soţul ei m‑am întâlnit în Cluj în anul 1958, spunându‑mi că dânsa
lucrează acum la Bucureşti la o instituţie. Azi are circa 47 de ani.
Pe lângă persoanele care au lucrat la Institut, sursa îşi mai aminteşte de următoa‑
rele persoane care au frecventat Institutul Român din Berlin cu diferite ocazii:
Amzăr ...?, ataşat de presă încă dinainte de 1940, legionar convins, comandant al
„Bunei Vestiri”, filosof de pregătire, a fost ideolog legionar. După rebeliune s‑a men‑
ţinut în post. Azi este lector de limba română la München. Are circa 52 de ani (infor‑
maţia din 1948).
Pintea Gherasim: consilier de presă, din anul 1942, prieten cu cei mai importanţi
ziarişti din Germania. A fost director în Președinția Consiliului de Miniştri. După 23
aug. 1944 a fost internat în lagăr şi s‑a înapoiat în ţară cu primul transport. Azi este
profesor în Bucureşti. Are circa 55 de ani[8].
Stanca Horea: corespondent de presă oficial din 1941, germanofil şi naţionalist,
fără a fi legionar. După 23 aug. 1944 a fost condamnat. Are circa 50 de ani.
Tincu Bucur: corespondent de presă oficial. Detesta politica hitleristă, dar era un
admirator al culturii germane[9].
Tulescu ...? originar din Banat, profesor de geografie, a plecat la Berlin pentru stu‑
dii şi a rămas acolo fiind numit ataşat cultural. Azi este în Bucureşti. Are circa 50 de
ani.
Conea Ioan: profesor universitar de geografie, consilier cultural. Azi este în
Bucureşti. Are circa 55–60 de ani.
Goruneanu Mircea: consilier cultural, elev şi om al lui Ică Antonescu. În 1943 a fost
rechemat şi a devenit director de cabinet al acestuia. Azi este în Bucureşti. Are circa
43–45 de ani.
Geormăneanu ...? consilier comercial în Berlin de după primul război mondial. Azi
este în Bucureşti. Are circa 75 de ani[10].
Orbonaş ...? consilier economic, fratele fostului secretar general de la Ministerul
Economiei Naţionale, care a fost logodit cu fiica lui Killinger şi s‑a sinucis după 24
aug. 1944. Azi este în ţară. Are circa 55 de ani[11].
Popescul – secretar de legaţie.
Popescu – secretar de legaţie, fugit în Elveţia.
Giurca – secretar de legaţie, fugit în străinătate. Are un frate în Cluj, Cornel Giurca,
contabil la spitalul veterinar din str. Armata Roşie, cu care sursa este în relaţii de pri‑
etenie şi astăzi.
Văleanu Caius, prim secretar de legaţie. Azi în ţară, are circa 58 de ani.
Stănescu Mişu, consilier de legaţie, înnebunind în lagăr a rămas într‑un ospiciu la
Viena.
Georgescu Dodi, secretar de legaţie.
Călin ...? consul general al României la Berlin. Este în Elveţia. Are circa 60 de ani.
Livescu Jean, bursier „Humboldt”, azi rectorul universităţii din Bucureşti[12].
Hacman ...? student bursier legionar, a rămas în Germania[13].
Nicolau ...? bursier „Humboldt”, azi se află în Bucureşti[14].
Vrabie (Ioan?) bursier „Humboldt”, azi este în Bucureşti[15].
Greceanu ...?, originar din Bucureşti, dintr‑o familie de mari boieri, de profesiune
inginer. A fost numit ministru al României la Berlin de către legionari. Cât timp a stat
în această funcţie, din oct. 1940 până în ianuarie 1941, institutul fiind în curs de orga‑
nizare, nu l‑a vizitat decât neoficial, mai [bine] zis nu a făcut decât vizite personale lui
Puşcariu şi Manoilescu. Îndată după rebeliunea din 21 ianuarie 1941, a fost rechemat
şi s‑a înapoiat în ţară.
Soţia lui, de profesiune balerină, originară din Viena, a fost prietenă intimă şi
colegă de teatru cu soţia lui Herman Göring.
Hodos Alexandru: cu titlul de ministru plenipotenţiar a condus şi coordonat secţiile
de presă şi cultură de la Legaţia din Berlin. Aceasta a fost misiunea lui oficială. Scopul
esenţial pentru care a fost trimis la Berlin a fost acela a lichida împreună cu generalul
Gheorghe Ion pe legionari sau pe cei care erau potrivnici regimului Antonescu. A par‑
ticipat la toate recepţiile institutului. În 1943 a fost rechemat în ţară şi numit director
general al radiodifuziunii. Azi are circa 65 de ani.
După 23 august 1944 a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, cu primul lot de
ziarişti.
Brabeţianu Victor, diplomat de carieră, având gradul de ministru plenipotenţiar, a
fost numit în funcţia de consilier de legaţie la Berlin, pentru a‑l seconda pe Greceanu,
iar după plecarea acestuia, a rămas acolo în calitate de însărcinat cu afaceri, până la
numirea lui Raul Bossy. A vizitat institutul, în calitate oficială. Fiind liberal convins
– fără a fi înscris pe faţă –, nu simpatiza pe legionari şi nici pe germani. Prin luna
mai‑iunie 1941 a fost rechemat şi s‑a înapoiat în ţară. După 23 aug. 1944, în timpul cât
a fost Guţă Tătărăscu ministru de externe, a fost secretar general al ministerului, apoi,
dându‑şi demisia, a fost numit ministru plenipotenţiar în Suedia, dar nu a plecat,
neobţinând paşaportul. Azi are circa 60 de ani.
Bossy Raul: diplomat de carieră, a fost numit ministru plenipotenţiar la Berlin,
curând după rebeliunea din ianuarie 1941, pentru a‑l înlocui pe Greceanu. În timpul
lui au avut loc cele mai multe conferinţe şi recepţii la institut şi se poate spune că cele
mai multe din ele erau sugerate chiar de el, pentru ca în mod neoficial să poată lua
contact cu anumite personalităţi germane.
Nu a arătat niciodată că ar avea vreo simpatie politică. Fiind om cu cultură de
şcoală franceză, în mod fatal germanii îi erau antipatici. La sfârşitul anului 1942 sau
în primele luni ale lui 1943, tergiversând semnarea unui acord economic cu Germania,
a plecat cu familia în Elveţia de unde nu s‑a mai înapoiat la Berlin.
După 23 aug. 1944 a fost reprezentantul României la Crucea Roşie Internaţională.
Nu ştiu să se fi înapoiat în ţară. Azi are circa 65 de ani.
Gheorghe Ioan: colonel, apoi avansat general de brigadă, a fost numit ataşat mili‑
tar al României la Berlin, chiar la începutul regimului legionar‑antonescian. A fost
cu trup şi suflet omul lui Antonescu. După rebeliunea din 1941 el a avut rolul de‑a
supraveghea toate mişcările legionarilor din Germania şi a le paraliza orice încercare

de acţiune antiantonesciană. După plecarea lui Raul Bossy, a fost numit ministru ple‑
nipotenţiar în locul acestuia. Relaţiile sale cu institutul au fost pur oficiale şi participa
la conferinţe şi recepţii, numai pentru a se informa. Deşi simpatiza pe germani şi era
convins de victoria lor, nu a reuşit să lege prea multe relaţii, poate din cauza firii sale
rigide şi arogante.
După prăbuşirea Germaniei hitleriste se spune că ar fi încercat să fugă în Elveţia.
Azi poate să aibă circa 65–70 de ani.
Blaga ...? diplomat de carieră, a fost numit secretar de legaţie la Berlin, pe lângă
ministrul Greceanu. Legionar convins a vizitat aproape zilnic pe Grigore Manoilescu,
cu care a legat o prietenie strânsă, dar despre care cred că nu a fost sinceră de nici o
parte, fiecare crezând că poate profita de pe urma celuilalt. După rebeliunea din 1941
a fost rechemat şi s‑a înapoiat în ţară. De atunci nu am mai auzit nimic de el. Azi are
circa 48 de ani[16].
Stadtmüller Georg, profesor la Universitatea din Leipzig, directorul Institutului
pentru Istorie Sud‑Est Europeană, care scotea şi o revistă de specialitate. Venea
adesea la Berlin, la institut, pentru material istoric şi pentru a se pune la curent
cu publicaţiile noi. A fost adesea în România, atât ca invitat oficial al Ministerului
Propagandei, cât şi ca particular, pe cont propriu. Azi este profesor la München. A
întreţinut corespondenţă ştiinţifică cu Pall Francisc din Cluj, str. Jokai nr. 11.
Massow, von – general în retragere, fost ataşat militar al Germaniei la Bucureşti.
A fost vizitat şi a participat la toate manifestările institutului. A fost propus ca preşe‑
dinte al „Societăţii Româno‑Germane”. Decedat în 1943[17].
Witthoft Fritz: „Oberschaarführer” S.S., funcţionar superior la oficiul grăsimilor,
făcea parte din „Diplomatische Gruppe”. Nu ştiu în ce împrejurări şi prin cine a fost
introdus la institut, dar până la urmă a devenit un oaspete închipuit al institutului.
Fără îndoială că scopul principal al vizitelor sale era culegerea de informaţii. Din ace‑
eaşi grupă şi formaţie era şi Schaarfürer‑ul S.S. Heinz Kagelmann, oficiant poştal
superior.
Werner Sombart, profesor universitar, considerat ca unul dintre cei mai mari econo‑
mişti germani[18]. A ţinut legături cu românii şi cu institutul din Berlin datorită fap‑
tului că soţia lui era româncă, şi anume sora lui Gh. Leon, fost ministru al economiei
naţionale sub Gigurtu şi apoi sub Antonescu[19]. Pe atunci era trecut de 70 de ani.
Rust, ministrul învăţământului din Germania. Făcea parte şi purta uniforma de
S.S. Mare admirator şi susţinător al lui Sextil Puşcariu. A fost la mai multe recepţii
la institut, însă totdeauna a fost servit într‑o cameră separată, în societate restrânsă.
Prin dânsul a fost decorat Sextil Puşcariu cu „Vulturul German”. Din această societate
restrânsă făceau parte S. Puşcariu, Gr. Manoilescu, Gheorghe Ion, Gallin, Bossy.
Falk Felix
(Arhiva CNSAS, dos. I 401628/Grigore Manoilescu, vol. 2, f. 358–375;

Arhiva CNSAS, dos. R–302770/Gh. Vinulescu, f. 40–56)
[1] Bucur Mitrea (1906–1995) absolvise Facultatea de Litere din Bucureşti (1931), pentru ca
apoi să devină bursier al Școlii Române de la Roma (1936–1938) şi să susţină doctoratul
în 1940. Între 1941 şi 1948 a fost asistent şi şef de lucrări la Universitatea din capitală, cer‑
cetător în cadrul Institutului de Arheologie (1944–1975). Vezi asupra lui: Arh.St.Bucureşti,
Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 974/1941, f. 447–454; dos. 4358/1945, f. 3, 10–16 ş.a.
[2] Acest Constantin Dumitrescu‑Zăpadă era un antisemit fanatic, implicat în tentativa de
asasinat a jurnalistului Emil Socor (vezi William Totok, Elena‑Irina Macovei, Între mit şi
bagatelizare. Despre reconsiderarea critică a trecutului, Ion Gavrilă Ogoranu şi rezistenţa armată
anticomunistă din România, Iaşi, Edit. Polirom, 2016, p. 127–128), ceea ce a dus la scoaterea
în afara legii a Legiunii, în 3 ianuarie 1931.
[3] Otto Meissner (1880–1953) era un funcţionar german care a ocupat poziţiile de şef al biro‑
ului preşedintelui german şi secretar de stat în timpul preşedinţilor Friedrich Ebert şi Paul
von Hindenburg, şi şef al Cancelariei prezidenţiale atunci când Cancelar şi Șef de Stat a
ajuns Adolf Hitler, fiind ridicat la rangul de ministru în 1937. A fost destul de influent, mai
ales pe lângă preşedintele Hindenburg, dar după 1933 poziţia sa a fost mai mult formală. A
servit drept martor în cadrul proceselor de la Nürnberg şi a fost anchetat în mai multe rân‑
duri, fără a fi însă condamnat. Și‑a publicat în 1950 memoriile (Staatssekretär unter Ebert,
Hindenburg, Hitler. Der Schicksalsweg des deutschen Volkes von 1918 – 1945. Wie ich ihn erlebte,
Hamburg, Hoffmann & Campe Verlag).
[4] Ewald von Massow (1869–1942) era un militar care a ajuns la rangul de general. Înaintea
primului război mondial a lucrat ca ataşat militar la ambasadele germane din Bucureşti,
Belgrad şi Sofia. Membru al Partidului Nazist şi al SS, va deveni Comandant SS în 1939. În
perioada 1933–1942 a fost directorul Serviciului de Schimb Academic German (DAAD).
[5] Elena Lupescu (1896–1977) fusese amanta lui Carol II din 1922, cu care s‑a căsătorit mult
mai târziu, în 1947, pe când se aflau în exil. În perioada 1930–1940, aceasta a fost extrem
de influentă în viaţa politică românească, controlând într‑un fel ceea ce se încetăţenise
a fi „camarila regală”. După abdicarea lui Carol II, cei doi au locuit vremelnic în Elveţia,
Mexic şi Brazilia, pentru ca în cele din urmă să se stabilească în Portugalia, la Estoril, Elena
Lupescu supravieţuind soţului ei, decedat în 1953.
[6] Ernest Urdăreanu (1897–1985) avusese mai multe funcţii pe lângă Casa Regală, fiind unul
din cei mai apropiaţi şi fideli slujitori ai lui Carol II, pe care l‑a însoţit şi în exil.
[7] Este vorba de Nicolae Mircea Țurcan, care în 1939 fusese angajat ca preparator la Institutul
de Lingvistică al Universităţii din Cluj. Acesta se înrudea cu Aurel Țurcan, alături de
care Sextil Puşcariu a pregătit Adunarea Naţională de la Cernăuţi, ce a proclamat unirea
Bucovinei cu vechiul regat al României, în primăvara lui 1941 fiind adus la Institutul din
Berlin ca asistent pentru „probleme de filologie”, în realitate salvându‑l de prigoana anto‑
nesciană contra legionarilor răzvrătiţi în ianuarie acel an. A refuzat apoi să revină în ţară,
deşi în 1942 a fost în repetate rânduri chemat de autoritățile militare, motivând că rămâne
solidar cu ceilalţi legionari refugiaţi în Germania, pentru ca după război să prefere exilul,
fiind un apropiat al lui Horia Sima.
[8] În anii 80, Pintea Gherasim lucra la Muzeul Limbii Române, ocupându‑se de manuscrisele
germane ale lui Mihai Eminescu.
[9] Tincu Bucur (1910‑) absolvise Facultatea de Litere din Cluj, iar între 1942–1947 a fost secre‑
tar cultural pe lângă Ministerul Propagandei, iar apoi cel de Externe, în această postură
fiind prezent la Legaţia României din Berlin (1942–1944). După război a fost oarecum mar‑
ginalizat, lucrând o vreme la Institutul de Cercetări Economice al Academiei RSR, iar din
1970 la Institutul de Istorie şi Teorie Literară din Bucureşti.
[10] Este vorba de Victor Geormăneanu, care era consilier economic al Legaţiei din Berlin încă
din 1926. Acesta a publicat mult pe tema relaţiilor economice româno‑germane în anii
interbelici.
[11] Se referă la S. Orbonaş, ataşat comercial pe lângă Legaţia din Berlin.
[12] Jean Livescu (1906–1996) absolvise Facultatea de Litere din Iaşi (germanistica), mergând
apoi pentru specializare la Marburg şi Berlin (1933–1937), devenind bursier Humboldt
(1939–1942), pentru a‑şi susţine doctoratul la Strasbourg în 1942. Va ajunge profesor la
Universitatea din Iaşi, în 1955 transferându‑se la Bucureşti, cu funcţii importante pe tărâm
cultural şi educativ.
[13] Este vorba de Dionisie Hacman (vezi infra).
[14] Posibil să fie Constantin‑Victor Nicolau.
[15] În realitate este Gheorghe Vrabie (vezi infra).
[16] Se referă la Corneliu Blaga (1909–1993), absolvent de studii politice la Paris, funcţionar din
1937 în cadrul Ministerului de Externe. În 1940–1941 este secretar de Legaţie la Berlin, iar apoi
la Ankara (până în 1945). După război este arestat (în 1949) şi condamnat la 15 ani de temniţă.
[17] În realitate a decedat pe 12 octombrie 1942.
[18] Werner Sombart (1863–1941) a fost una din personalităţile ştiinţifice germane, ce s‑a afir‑
mat ca economist şi activist social, cu lucrări încă de mare interes, completând – printre
altele – „etica protestantă” a lui Max Weber cu un studiu ce a făcut carieră, Die Juden und
das Wirtschaftsleben (1911), ale cărui idei au fost valorificate ideologic îndeosebi în anii 30
(Sombart a împărţit capitalismul în două spirite diferite: unul activ, aventuros, antrepre‑
norial şi creativ; altul calculat, raţional, interesat de sine şi abstract. Primul ar fi un „spirit
eroic”, aparţinând germanilor, celălalt ar fi „spiritul comercial”, promovat de evrei. Prin
aceste distincţii, Sombart reproşează evreilor că au distrus capitalismul specific german,
reprezentat îndeosebi de Krupp şi Siemens). Din 1917 este profesor la Universitatea din
Berlin, abordările sale sociologice fiind contrare direcţiilor imprimate de A. Comte, Em.
Durkheim şi M. Weber. Din 1933 se pune profund în slujba naţional‑socialismului ger‑
man, promovând noul „spirit naţional” (Volksgeist), cu contribuţii în domeniul planifică‑
rii economiei etc., ideile lui fiind luate în serios de mulţi economişti şi ideologi ai epocii.
Vezi asupra lui, mai nou: Werner Sombart (1863–1941). Klassiker der Sozialwissenschaften.
Eine kritische Bestandsaufnahme, hrsg. von Jürgen Backhaus, Marburg, Metropolis‑Verlag,
2000; Friedrich Lenger, Werner Sombart, 1863 – 1941. Eine Biographie, München, Beck,
2012; Fabian Prilasnig, Werner Sombart und der Moderne Kapitalismus. Ein Sonderfall der
Historischen Schule der Nationalökonomie, München, GRIN Verlag GmbH, 2014.
[19] Corina Sombart (1892–1971) era fiica universitarului ieşean Nicolae Leon (aşadar soră cu
Gheorghe N. Leon, specialist în finanţe şi statistică la Universitatea din Cluj, şi nepoată a
lui Grigore Antipa), absolventă a Facultăţii de Litere din Iaşi. Între soţii Sombart exista o
diferenţă de 30 ani. Singurul lor copil a fost un băiat, Nicolaus Sombart, născut în 1923, per‑
sonaj deosebit de pitoresc, dar şi de o vastă cultură, care a încetat din viaţă pe 4 iulie 2008.
(Vezi volumul memorialistic Nicolaus Sombart, Tinereţe în Berlin, 1933–1943. O relatare,
trad. Magdalena Mărculescu, prefaţă de Rodica Binder, Bucureşti, Edit. Univers, 1999).
Familia Sombart locuia în acei ani într‑o superbă vilă din Grunewald (cartier berlinez),
celebrul economist şi sociolog fiind posesorul unei biblioteci de‑a dreptul impresionante,
care din nefericire a dispărut laolaltă cu casa în urma unui bombardament. Vezi şi Robert
Păiuşan, Familia Sombart şi familia Leon, în „Revista istorică”, s.n., XXI, 2010, nr. 5–6,
p. 555–566; Lăcrămioara Chihaia, Corina Leon‑Sombart şi Garabet Ibrăileanu. Confidenţe epis‑
tolare, în „Historia Universitatis Iassiensis”, VI, 2015, p. 343–392; Schmitt und Sombart. Der
Briefwechsel von Carl Schmitt mit Nicolaus, Corina und Werner Sombart, Hrsg. Martin Tielke,
Berlin, Duncker & Humblot, 2015, 263 p.
211
Ministerul Afacerilor Interne Strict Secret

Dir. II‑a S.C. nr. 13
241/171707/22 aprilie 1960 Exp. nr. 2
Către Direcţia Regională M.A.I. Cluj
La raportul dv. nr. 243/52030 din 13 aprilie a.c. cu privire la agentul „Falk Felix” vă
comunicăm următoarele:
Apreciem că materialele furnizate de „Falk Felix” referitor la unele persoane care
au făcut parte din „Institutul Român” din Berlin prezintă importanţă pentru orga‑
nele noastre.
Ne interesează în mod deosebit numita Puşcariu Lia, soţia lui Manoilescu Grigore,
despre care noi v‑am comunicat cu adresa nr. 252/164602 din 12 februarie 1959 referi‑
tor la prof. dr. Bologa Valeriu.
Rugăm a stabili dacă agentul ar putea relua relaţiile cu Puşcariu Lia din Bucureşti.
În cazul că există o asemenea posibilitate, rugăm a‑l marşrutiza pe agentul „Falk
Felix” la Bucureşti, unde noi îi vom organiza o întâlnire „întâmplătoare” cu Puşcariu
Lia.
Tot cu ocazia acestei marşrutizări intenţionăm să‑l dirijăm pe lângă Livezeanu
Dumitru, Teodoreanu Alexandru (Săndel) şi alţii, foste legături ale lui Manoilescu
Grigore.
Rugăm a lua măsuri ca agentul să legendeze că se deplasează la Bucureşti pentru
a pregăti o intervenţie în vederea reuşirii fiicei sale la examenul de admitere în facul‑
tate.
În Bucureşti este necesar să stea aproximativ 2–3 zile.
La sosirea în Bucureşti, „Falk Felix” va ocupa o cameră la hotelul „Ambasador”,
după care va telefona la telefonul 13.75.22 şi va întreba de tov. „Darie” sau „Diaconescu”,
spunându‑şi numele real.
În prealabil este bine să ne anunţaţi de plecarea sa la Bucureşti.
Rugăm a ne transmite spre studiere dosarul personal al agentului şi mapa anexă.
Locţiitor şef direcţie,

Maior Cosma Neagu
Șeful serviciului,
Maior Maximenco F.
DI./IR
2 exp.

vol. 2, f. 328–329)
212
Cpt. David Ion

„Falk Felix”
Casa Hotel „7 noiembrie”
1 iunie 1960
Notă informativă
Amzăr Dumitru, cca. 54 de ani.

Sursa l‑a cunoscut la Berlin în anul 1941, unde sus‑numitul era secretar de presă
la legaţie.
Amzăr Dumitru a fost numit în această calitate în anul 1938 de către Nichifor
Crainic, pe atunci ministru al Propagandei şi al cărui elev fusese.
Legionar vechi, ajunsese la marele grad de „comandant al Bunei Vestiri” investit
cu pompă pe Muntele Rarău. A fost apoi un timp dezavuat de către legionari pentru
colaborarea sa cu Nichifor Crainic.
În anul 1940, venind legionarii la putere, a fost reabilitat. Sursa nu cunoaşte moti‑
vul, dar bănuieşte că acest fapt s‑a întâmplat din cauza încrederii <înrudirii> sale cu
unul din poeţii legionari – era cumnat ori cu Radu Gyr[1], ori cu Brucăr[2].
După rebeliunea din ianuarie 1941 s‑a menţinut făcându‑şi „datoria” faţă de
Antonescu şi sprijinind în acelaşi timp pe legionarii fugiţi în Germania.
După 23 august 1944 a aderat pentru guvernul Horia Sima, rămânând în Germania.
În anul 1947 sursa a fost informată că Dumitru Amzăr ar fi lector de limba română
la Universitatea din München.
Sursa nu ştie ca numitul Dumitru Amzăr să aibă legături în ţară.
„Falk Felix”
1 iunie 1960
[1] D.C. Amzăr era cumnat cu Ernest Bernea, nu cu Radu Gyr.

[2] Este vorba de Iosif Brucăr (1888–1960), intelectual evreu de marcă, cu studii la Bucureşti,
Leipzig şi Jena, care între 1943–1945 a condus Liceul Pedagogic Evreiesc din capitală. Vezi
asupra lui A. Michiduţă, Filosoful Iosif Brucăr. Contribuţii biobibliografice şi documentare,
Craiova, Edit. AIUS, 2010.
213
Cpt. David Ion

„Falk Felix”
1 iunie 1960
Notă informativă
Manoilescu Grigore, cca. 58–60 ani. Este frate cu Mihail Manoilescu, fost ministru
al Industriei şi Comerţului prin anii 1927–1928 şi mai târziu – prin 1937 – organizase
un partid corporatist după sistemul mussolinian din Italia.
În anul 1927, Mihail Manoilescu a adoptat politica de readucere a lui Carol al
II‑lea pe tronul României, fapt pentru care Mihail Manoilescu a şi fost condamnat
pe atunci de către liberali la 3 sau 5 ani închisoare. Legătura între Carol II şi Mihail
Manoilescu o făcea – după cele povestite de către Grigore Manoilescu – chiar Grigore
Manoilescu. Acesta făcea pe curierul între Bucureşti şi Paris – unde era pe atunci
Carol –, ducându‑i mesaje scrise chiar „pe izmene cu cerneală simpatică” şi „fiind
primit de Lupeasca în budoarul ei chiar dacă era în neglije”.
În anul 1930, Carol II, revenind pe tronul României, prin lovitura de stat – la care
au contribuit şi Manoileştii –, aceştia au crezut că vor deveni „mari şi tari” şi că vor
deveni „camarilla” regelui.
S‑au înşelat însă, deoarece curând după 8 iunie 1938 a apărut pe firmament
Urdăreanu, care i‑a scos pe Manoileşti din zona de influenţă a regelui Carol II.
În timpul cât Manoileştii trăiau sub favoarea lui Carol II şi dispuneau de fonduri
au cumpărat de la unguri optanţi minele de cărbuni de la Șoricani‑Ticu, furnizând
cărbunii extraşi unei societăţi anonime belgiene care a construit la Aghireş o termo‑
centrală electrică. Proprietar al minelor era Mihail Manoilescu, iar director general
Grigore Manoilescu, dublat de către un aşa numit Fotiade, care era la Șoricani‑Ticu
inginer şef. În timpul acesta, Grigore Manoilescu a cunoscut‑o pe Lya Puşcariu, fiica
cunoscutului filolog romanist Sextil Puşcariu, cu care s‑a şi căsătorit.
În urma rupturii cu regele Carol II, familia acestuia a căutat pe toate căile să
se răzbune pe Carol. Singurul partid anticarlist era în vremea aceea acela al lui
[C. Zelea] Codreanu. Grigore Manoilescu, cu fonduri primite de la fratele său, Mihail
Manoilescu, a cumpărat fosta tipografie „Eminescu” şi a început editarea ziarului
naţionalist legionar „Buna Vestire”, sperând că la venirea legionarilor la putere acest
ziar va deveni şi oficios al partidului lor. Speranţa însă le‑a fost zadarnică, deoa‑
rece venind legionarii la putere în anul 1940 au reînfiinţat ziarul lui Nae Ionescu,
„Cuvântul”, care a devenit oficios al legionarilor sub conducerea profesorului univer‑
sitar Petre P. Panaitescu, pe atunci şi rector al universităţii din Bucureşti.
În preajma evenimentelor din anul 1940 s‑a înfiinţat şi Institutul din Berlin.
Ministru de Externe era Mihail Manoilescu şi acest institut aparţinând de depar‑
tamentul său, l‑a numit pe Sextil Puşcariu preşedinte, iar pe Grigore Manoilescu
director al acestui institut, se poate spune cu puteri discreţionare în ceea ce priveşte

fondurile.
Grigore Manoilescu a plecat în august 1940 la Berlin, a închiriat o casă „boie‑
rească” în Ahorn Allee, pe care a supraetajat‑o în contul chiriei pe zece ani.
În luna septembrie 1940, sursa lucra la Oficiul de Studii din Ministerul Afacerilor
Străine şi, cunoscând bine limbile germană şi maghiară, Sextil Puşcariu l‑a angajat
acolo ca referent pentru probleme ardeleneşti şi cu ocazia aceasta l‑a cunoscut şi pe
Grigore Manoilescu.
În decembrie 1940 sursa s‑a prezentat la Institutul din Berlin, acesta fiind încă
în curs de organizare. Încă de atunci Grigore Manoilescu întrunea la institut pe toţi
legionarii prezenţi acolo pentru a ţine şedinţe de cuib şi întruniri.
În timpul evenimentelor din ianuarie 1941 – rebeliunea legionară şi antiantones‑
ciană – adăpostind în locuinţa sa din institut pe legionarii fugiţi din ţară, în frunte cu
Horia Sima. Din acest moment funcţionarii nelegionari din institut au fost ţinuţi la
distanţă. Având în vedere antagonismul antonesciano‑legionar din vremea aceea, în
anul 1942 primăvara, Ioan Gheorghe ataşat militar şi om al lui Antonescu l‑a mobili‑
zat pe Grigore Manoilescu şi l‑a trimis pe front. Aici a ajuns ofiţer de legătură într‑o
unitate germană şi una română.
După 23 august 1944, Grigore Manoilescu a plecat cu trupele germane spre apus şi
sursa a auzit că a fost ministru în guvernul marionetă de la Berlin al lui Horia Sima.
După ce a fost mobilizat, Grigore Manoilescu nu s‑a mai întâlnit cu soţia sa decât o
singură dată, în toamna anului 1942. După 23 august el a fost condamnat la moarte de
către Tribunalul Poporului, iar Lya Manoilescu a divorţat de dânsul.
Fiind încă la Berlin, relaţiile familiale între Lya şi Grigore Manoilescu deveniseră
destul de reci, din cauza unei dactilografe basarabence, Hildegard Fiechtner, agentă a
Gestapo‑ului, ceea ce, după bănuielile sursei, era şi Grigore Manoilescu.
În general Grigore Manoilescu era considerat la Berlin, atât de către legionari, cât
şi de către antilegionari ca un om fără caracter, afacerist şi oportunist.
Rude ale lui Grigore Manoilescu, care se află în prezent în ţară sunt: Lya Puşcariu,
fostă soţie; Marina Manoilescu, fiică; general Buicliu, unchi al soţiei; Costin (?), pro‑
fesoară, soră[1]; Costin Ionela, nepoată; dr. Virgil Ciobanu, unchi al soţiei (Cluj);
Sanda Ciobanu, profesoară în Cluj, verişoară a soţiei; ing. Mihail Manoilescu, frate;
ing. Manoilescu nepot de frate.
Sursa nu ştie ca Grigore Manoilescu să aibă cu cineva legături în ţară.
„Falk Felix”

vol. 2, f. 399–401)
[1] Este vorba de Lucia Costin (n. 1883), ce fusese căsătorită cu Alexandru Costin, şi el fost pro‑
fesor, însă mort în 1933. Fiica, Ionela (n. 1920), desenatoare tehnică, era căsătorită cu Vasile
Marghiescu, fost avocat pe lângă Tribunalul Ilfov, până în 1948–1949, când a fost dat afară,
fiind arestat în 1950 şi eliberat în 1956.
214
Cpt. David Ion

„Falk Felix”
2 iunie 1960
Notă informativă
Încă de la venirea sa la conducerea guvernului, generalul Ion Antonescu l‑a numit

pe colonelul Ion Gheorghe în calitate de ataşat militar la Berlin, atât pentru întreţi‑
nerea şi întărirea relaţiilor de ordin militar cu guvernul Hitler, cât mai ales pentru
supravegherea noilor elemente legionare numite la legaţie şi în diferite comisii. După
rebeliunea din ianuarie 1941, a început urmărirea şi persecutarea legionarilor, fiind
sprijinit chiar de Gestapo, fără de care nu făcea nici o mişcare.
Sursa l‑a cunoscut în anul 1941 numai din relaţii oficiale. Era un om mândru, aro‑
gant, îngâmfat şi se ţinea departe de toate cercurile oficiale şi neoficiale româneşti din
Berlin. În anul 1943 a fost numit ministru al României la Berlin în mod oficial, fiindcă
neoficial îndeplinea această misiune şi înainte, diplomaţii de carieră de la Berlin nefi‑
ind decât nişte marionete în care Antonescu nu avea nici o încredere. După 23 august
1944 Gheorghe Ion a rămas la Berlin, iar în 1945, după prăbuşirea Germaniei, ar fi
trecut în Elveţia (acest lucru l‑a aflat sursa în anul 1947 de la căpitanul aviator Safer).
La Berlin a fost avansat general.
Dintre ajutoarele lui Gheorghe Ion, sursa ştie pe următorii:
1) Căpitan Penescu la serviciul de informaţii.
2) Acesta a fost înlocuit în 1941 cu căpitanul Paul Finţescu. Finţescu Paul (?) cca.
45 de ani. Sursa l‑a cunoscut în mod strict oficial în anul 1941.
A fost numit în anul 1941 ajutor al ataşatului militar general (pe atunci colonel)
Ion Gheorghe, înlocuind pe maiorul Penescu şi având sarcina de a conduce serviciul
de informaţii al secţiei militare. Fiind cunoscută misiunea sa în Germania, nu era
bine văzut în nici unul din cercurile româneşti, nici chiar de către membrii comisiuni‑
lor militare (ex. fost colonel de geniu Robescu, azi inginer IREC Cluj).
În 23 august 1944 a optat pentru politica diversionistă a lui Ion Gheorghe, dar
până în cele din urmă certându‑se cu acesta a cerut internarea în lagăr.
În anul 1947 s‑a repatriat şi a fost arestat pe loc în portul Constanţa de către
S.S.I. pentru cercetări şi informaţii.
Sursa nu ştie unde se află în prezent.
3) Căpitan inf. Iliescu Dima.
4) Comandor de marină Antonescu, fratele lui Ică Antonescu.
5) Ataşat naval, comandor de marină Pantoli.
6) Șeful unei comisii militare, căpitan aviator Safer.
Dintre cei numiţi numai comandorul Antonescu a rămas în Germania, ceilalţi
sunt în Bucureşti.
– Despre Safer sursa cunoaşte:

A fost membru al unei comisii militare din Berlin şi este fratele soţiei lui George
Cârsteanu.
În anul 1943, căpitanul Safer întâlnindu‑se cu sursa în Bucureşti l‑a întrebat dacă
„a şters‑o din Germania din cauza eşecului de pe front”, „eu am să plec cât mai departe
spre vest ca să scap”. Cu toate acestea, în 1947 Safer s‑a reîntors în ţară.
Cârsteanu George (+) ar avea acum cca. 55 de ani.
Originar din Bucovina de Nord, a studiat dreptul la Cernăuţi şi a devenit apoi
secretarul general al universităţii de acolo.
Când a început repatrierea germanilor din Basarabia în zonele ocupate de către
nemţi în Polonia, a fost numit secretar al comisiei de repatrieri în Gleiwitz (Silezia).
La schimbarea personalului de la Institutul din Berlin – bănuit a fi pro‑legionar –
George Cârsteanu a fost numit secretar general al Institutului Român din Berlin.
În anul 1942, punându‑se problema înlăturării legionarului Țurcan de la insti‑
tut, Cârsteanu a fost singurul care i‑a luat apărarea. Cu această ocazie a aflat sursa
că şi George Cârsteanu era legionar. După aceea a început să se manifeste pe faţă ca
legionar mândrindu‑se chiar cu relaţiile pe care le întreţinea cu anumite persoane
din anturajul lui Horia Sima. Odată a povestit sursei că „el a fost din prima gardă a
lui Codreanu, că în anul 1926 l‑a însoţit pe acesta pe muntele Rarău” şi cu această
ocazie i‑a arătat sursei o fotografie a unui grup de studenţi din Cernăuţi, făcută
împreună cu Codreanu.
După 23 august 1944 a rămas la Berlin, optând pentru gruparea lui Horia Sima.
Încă din anul 1943 soţia lui Cârsteanu, fiind însărcinată, a venit singură la Bucureşti,
unde a şi născut un băiat pe care tatăl său nu l‑a recunoscut niciodată. Ea locuia pe
atunci la o soră a ei în Bucureşti, str. Nicolae Milescu, nr. 2.
În anul 1947 sursa a primit vizita căpitanului aviator Safer, membru al unei comi‑
sii militare din Berlin, fratele soţiei lui George Cârsteanu. El povestea că George
Cârsteanu, optând pentru guvernul fantomă al lui Horia Sima, ar fi fost numit secre‑
tar general la unul din ministere şi că în anul 1945 încercând să se salveze a fugit cu o
maşină spre Viena căzând victimă unui accident.
Safer ştie despre moartea cumnatului său George Cârsteanu, fiind atunci prezent
în Germania. Se pare că Safer şi sora lui, soţia lui Cârsteanu, sunt germani originari
din Bucovina de Nord.
Falk Felix

vol. 2, f. 407–409)
215
Cpt. David Ion

„Falk Felix”
Casa „Hotel 7 nov.”
7 iunie 1960
Notă informativă
În ziua de 7 iunie a.c., sursa a stat de vorbă cu Lya Puşcariu‑Manoilescu de la orele

9:50 până la 12:10.
Când a sosit acolo, dânsa tocmai încerca o fustă pe care şi‑o croise dintr‑un mate‑
rial uşor, de vară, şi pe acest motiv s‑a înjghebat între ei o conversaţie pe tema (sursa)
ce bine este să cunoască omul în viaţă o meserie, ca să poată trăi şi la necaz, şi din
vorbă‑n vorbă au ajuns să discute despre copii.
Sursa: Eu îmi pregătesc fata să poată face faţă oricărei împrejurări în viaţă şi în
această educaţie nu o las numai pe nevastă‑mea să se ocupe de ea, ci intervin şi eu direct.
Dar mata ce faci cu Marina? Te‑ai întrebat vreodată ce va face ea în viitor şi cum se
va descurca cu „originea ei socială”?
Lya: „Cred că Marina nu este proastă şi îşi va croi ea un rost în viaţă cum trebuie”.
Sursa: „Bine, bine, dar eu cred că ar fi şi de datoria lui Grigore să se mai gândească
la voi, dacă nu la mata, cel puţin la Marina, care este acum fată de măritat şi are în
faţa ei un viitor”.
Lya: „Lasă domnule X, știi doar foarte bine că «el» (Grigore) n‑a fost niciodată
omul casei, iar după ce a plecat pe front eu nu l‑am mai văzut decât o singură dată, pe
la Crăciun în anul 1942 – lucru adevărat –, iar Marina nici măcar atunci, căci o lăsa‑
sem cu biata mama şi tata la Berlin”.
Sursa: Acest lucru nu are nici o importanţă, dacă el este acum acolo unde este şi
se află într‑o situaţie mai bună decât a voastră, de ce nu se gândeşte oare că are o fată
deşteaptă, sânge din sângele său şi pe deasupra nepoata lui Sextil Puşcariu?
Lya: „Unde poate fi el în situaţie bună? Eu nici măcar nu ştiu dacă el mai trăieşte”.
Sursa: „Nici nu vă gândiţi că n‑ar mai trăi, despre oamenii vii se mai aude că ar
fi murit, dar că mai trăieşte omul mort, niciodată! În anul 1957, plecând cu fata spre
Reşiţa, în gara Timişoara m‑am întâlnit cu un oarecare Khrist – fost proprietar al unei
fabrici de salam din Timişoara –, neamţ fugit în anul 1944 cu armatele germane în
Austria şi apoi la München în Bavaria; acesta mi‑a povestit că Grigore este la München,
unde s‑a transpus atât Institutul Român din Berlin, cât şi institutele Sud‑Est European
al lui Stadtmüller din Leipzig şi Ost‑European al lui [Fritz] Valjavec din Breslau”.
Lya: Despre acestea din urmă am mai auzit, dar că şi institutul «nostru» ar fi acolo
nu cred, căci ar mai fi vorbit şi alţii despre acest lucru – şi credeţi‑mă, se afla”.
Sursa: „Eu totuşi cred, şi pot spune chiar că sunt convins că institutul «nostru»
funcţionează undeva, fiindcă oamenii aceştia, ca şi Vaticanul, nu cedează nici o pozi‑
ţie. Ce au cucerit păstrează, ei nu consideră desfiinţate nici o parohie din ultima
insulă a Oceaniei şi, la vacanţă, o suplinesc cu un titular „impartibus”, iar eu, la rândul
meu, înţeleg să‑mi părăsesc soţia – aşa cum fac mulţi bărbaţi –, să‑mi părăsesc chiar
şi părinţii pentru nu ştiu ce fel de capricii, dar nu pot înţelege cum să nu te gândeşti
la un copil despre care ştii că‑ţi seamănă, că este al tău, că este atât de deştept şi mai
ales că s‑a născut după nenorocirea cauzată tot de el cu fata mai mare. Îmi amintesc,
ca şi azi, cum s‑a mândrit şi bucurat Grigore când Marina, care era de cca. 7 ani, a fost
trecută la Berlin din cl. I elementară în clasa doua, pe motivul că nu mai avea ce învăţa
acolo; crezi că acum, când o ştie mare, n‑ar mai face nimic pentru ea?”
Lya: „Poate că da, dar eu ce aş putea face?”
Sursa: „Ce să faci? Să faci ce au făcut şi alţii şi chiar trebuie s‑o faci, nu numai d‑ta,
dar chiar şi celelalte neamuri. El (Grigore) se poate că se gândeşte de acolo că dacă vă
scrie sau vă trimite ceva aţi avea voi aici greutăţi sau aţi păţi ceva, dar acum nu mai este
cazul de aşa ceva – ar trebui să faceţi voi de aici primul pas. Vezi, alţii au fost deştepţi, au
îndrăznit să ponteze pe cartea cea mare şi ... au câştigat, da! Încearcă şi d‑ta, ce ai să pierzi,
nimic, dar de câştigat da! Rică Georgescu cum a făcut? La început a trimis mereu pachete
copiilor – la Sever Bocu – şi până la urmă am auzit că i‑a şi dus la dânsul în America”[1].
Lya: „Da, am auzit şi eu de acest lucru, doamna Bocu a făcut la Lipova pe „dracu‑n
patru” şi a reuşit să‑şi expedieze nepoţii pe care nu‑i mai putea întreţine”.
Sursa: „Vedeţi! De ce nu încercaţi şi voi să faceţi la fel cu Marina? Ce aveţi de
pierdut? Dacă reuşiţi bine, dacă nu, nu! D‑ta nu mai lucrezi, iar Marina scoasă din
universitate, ce vrei să faci cu ea? Să rămână compactoare la Editura de Stat sau la
Casa Scânteii?”
Lya: „Da! Ai dreptate! Dar, în primul rând ce să fac dacă nu ştiu nimic despre el
şi în al doilea rând nu m‑aş umili să‑i cer ceva, sunt prea mândră ca să pot face aşa
ceva – «Cristos şi‑a dus crucea pe Golgota; am să mi‑o duc şi eu pe a mea, chiar dacă
ar fi mai grea»”.
Sursa: „Zău, d‑na Lya, nu te supăra pentru comparaţie, dar văd că porţi pe umeri
un cap de catâr! Nu te gândi la d‑ta, gândeşte‑te la amărâta asta de fată pe care o ai, ce
ai să faci cu ea? Ia exemplu de la mine, „cât oi fi eu de neglijent şi nu mai dau mult pe
mine”, văd totuşi în faţa mea zorind viitorul fetei mele, fina pe care ai botezat‑o d‑ta,
şi fac totul pentru fericirea ei. D‑ta de ce n‑ai încercat să rogi pe cineva care a plecat în
străinătate – în misiune oficială – să se intereseze de Grigore şi eventual să ia legătura
cu el, printr‑o scrisoare trimisă prin agenţi – curieri „Pinckerton”, telegramă, telefon,
sau altceva; dacă eram eu în locul lor, o făceam fără să‑mi fi spus ceva”.
Lya: „Cei care au plecat, nu mi‑au spus niciodată că vor pleca, iar eu am aflat lucrul
acesta doar când se reîntorceau, sau din ziare”.
Sursa: „Dar bine d‑na Lya, cu Daicovici, Petrovici[2], Macrea[3], Lascu[4],
Bugnariu[5] şi mai ales cu profesorul Bologa puteaţi sta de vorbă şi altfel pentru a afla
unde se află Grigore – dacă e vorba de foşti colegi sau elevi şi rude ale d‑lui Puşcariu;
eu de exemplu, fără să cer cuiva să se intereseze, am aflat de la Lascu că Isopescu[6]
şi Emil Panaitescu au murit la Roma, că d‑na Panaitescu este cu fata ei – Malila – la
München[7], că Amzăr este profesor de română acolo şi tot el mi‑a confirmat faptul
că Stadtmüller s‑a mutat cu Institutul din Leipzig la München. La fel preotul Bejan
de la Cluj a intrat în relaţii cu fiul său – acum candidat de cardinal la Vatican[8] – şi
primeşte regulat câte o mie de lei de la dânsul printr‑o bancă din Zürich”.
Lya: „Mie aceşti oameni nu mi‑ar fi făcut nici un serviciu, mai ales în legătură cu
Grigore, dar pot spune şi eu că, într‑adevăr, nu m‑am gândit la aşa ceva”.
Sursa: „E bine şi aşa, să‑i lăsăm pe aceştia în pace – poate te temi d‑ta de ei sau
poate ţi‑e frică să nu‑i bagi pe ei la belea, dar nu te‑ai gândit niciodată la nemţii ăştia
care mişună prin ţară – uite numai eu am văzut în prima zi la Bucureşti câteva zeci de
soldaţi pe stradă din ansamblul R.D.G. Cu unul din ăştia de ce nu discuţi?
Mai departe, prin toate fabricile de la noi găseşti specialişti de pe acolo, de ce nu
încerci să dai de el (Grigore) prin aceştia?”
Lya: „Dar cine ştie sau îi cunoaşte?”
Sursa: „Foarte simplu! Nu mai departe eu, fără să mă gândesc şi fără să am vreun
interes am legat o serie de prietenii – este adevărat că sâmbăta, la un pahar de vin, în
necazul neveste‑mii – cu o serie de ingineri şi specialişti de la o întreprindere chimică
din Turda, care se relaxează de „week‑end” la Cluj şi ăştia fac azi orice pentru mine.
De ce nu vrei să‑mi dai mie o scrisoare către el (Grigore), pe care să i‑o transmit eu
prin pilangiii mei din Turda?”
Lya: Dacă nu ştiu unde este, cum să‑i scriu?
Sursa: „Bine frate, dar ce crezi că neamţu‑i prost, ăla dacă vrea să dea peste el nu‑l
găseşte? Și‑n gaură de şarpe îl găseşte!”
(În clipa aceasta convorbirea a fost întreruptă la ora 12 de vizita doctorului Virgil
Ciobanu, totuşi sursa a mai adăugat).
„Să ştii că dacă mata nu te gândeşti la aşa ceva, am s‑o fac pe contul meu şi dacă îl
aflu şi trăieşte îţi aduc patalama la mână!”
Lya: „Te priveşte ce faci, o faci pe socoteala d‑tale, pe mine nu mă interesează, căci
nu vreau să intru la apă”.
„Falk Felix”
N.B.
Agentul a mai raportat verbal că Lia Puşcariu, după părerea sa, nu doreşte să ia
legătura cu Manoilescu Grigore, pe de o parte din mândria şi orgoliul său – motivând
că aşa cum ea a învins greutăţile până acum, aşa le va învinge şi de‑acum încolo, iar
pe de o altă parte din teama de a nu avea totuşi repercursiuni.
Ea a adăugat că dacă sursa se va interesa de Manoilescu şi‑l va face să cunoască
situaţia fiicei şi fostei sale soţii, este foarte curioasă să vadă care va fi poziţia lui
Grigore Manoilescu şi dacă acesta mai are sentimente faţă de familia sa.
Agentul a mai raportat că în urma celor discutate cu Lia Puşcariu, a observat la ea
o curiozitate în ceea ce priveşte rezultatul pe care‑l va obţine agentul, în urma celor
ce va întreprinde pentru a comunica cu Manoilescu Grigore. Lia Puşcariu lasă să se
înţeleagă că, după aceasta, ar fi dispusă să corespondeze cu Manoilescu.
Discuţiile între „Falk Felix” şi Lia Puşcariu nu au decurs cronologic cum sunt în
notă. Agentul abordând problemele în raport de felul cum evoluau discuţiile şi astfel
a lăsat impresia că el analizează situaţia la întrebările ei.
Problema cu Rică Georgescu, agentul a abordat‑o deoarece cunoaşte acest caz de
la elementele care au avut relaţii cu Rică Georgescu.
În ceea ce priveşte măsurile în această lucrare, vom face propuneri separate asupra
felului în care agentul „Falk Felix” urmează să intre în legătură cu Manoilescu Grigore.
Cpt. David Ion

vol. 2, f. 383–388)
[1] Valeriu (Rică) Georgescu era căsătorit cu Ligia, fiica lui Sever Bocu, fruntaş ţărănist şi
ministru în guvernul lui Iuliu Maniu din 1928. De altfel, soţii Georgescu fuseseră cununaţi
de Maniu. Rică Georgescu făcuse studii tehnice superioare la Birmingham (Anglia), deve‑
nind director al Societăţii Româno‑Americană de extragerea petrolului. Cunoscuţi anglo‑
fili, soţii Georgescu au fost acuzaţi de spionaj în 1941, motiv pentru care au fost arestaţi şi
ţinuţi în închisoare până la 23 august 1944. În 1947 cei doi pleacă în SUA, Sever Bocu având
în grija sa pe cei doi nepoţi Georgescu. Va fi şi el arestat în 1950 şi încarcerat la Sighetu
Marmaţiei (unde a şi murit după un an), minorii rămânând cu bunica Marilena Bocu, pen‑
tru ca abia în 1954 să poată fi aduşi în Statele Unite, în urma presiunilor internaţionale.
[2] Emil Petrovici (1899–1968) fusese colaborator al lui Sextil Puşcariu la realizarea Atlasului
Lingvistic Român, asistent şi doctorand al acestuia, pentru ca din 1936 să ocupe catedra de
Istoria literaturii române la Cluj.
[3] Dumitru Macrea (1907–1988), lingvist, fost doctorand al lui Sextil Puşcariu şi colaborator
la Dicţionarul Limbii Române şi la Atlasul Lingvistic Român, ajuns profesor universitar la
Cluj, transferat apoi la Bucureşti.
[4] Nicolae Lascu (1908–1988), de asemenea filolog, ajuns şi el profesor la Universitatea din Cluj.
[5] Teodor Bugnariu (1909–1988), absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Cluj şi asis‑
tent suplinitor la catedra de limba şi literatura veche română (1932–1933). Datorită acti‑
vităţii sale de „stânga” este scos din învăţământ. În 1940 a fost internat în lagărele de la
Caracal şi Someşeni, iar după 23 august 1944 ajunge primar al Clujului. În 1948 revine
în învăţământul universitar, la început ca asistent fără plată la catedra de sociologie, apoi
ca profesor, devenind succesiv decan, prorector şi adjunct al ministrului învăţământului
(1956). Pentru scurtă vreme, în 1948, a fost consilier cultural la Belgrad. Din 1957 trece la
catedra de filosofie a Universităţii din Bucureşti, anterior fiind ales membru corespondent
al Academiei (1955). A publicat îndeosebi studii de marxism, materialism dialectic şi isto‑
ric. În 1957 s‑a recăsătorit cu Dorli, fiica filosofului Lucian Blaga.
[6] Claudiu Isopescu (1894–1956) absolvise literele la Bucureşti, pentru ca în 1919 să obţină
doctoratul la Napoli. Este bursier al Școlii Române de la Roma (1923–1925), pentru ca
apoi să se dedice cu totul promovării culturii române în spaţiul italian. Începând cu 1925,
Isopescu va urca de la funcţia de lector pentru limba română până la cea de profesor (în
1936) în cadrul Universităţii din Roma, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii.
[7] Emil Panaitescu (1885–1958) fusese din 1925 profesor de Istorie antică la Universitatea din
Cluj, pentru ca din 1929 să fie numit şi director al Școlii Române de la Roma, funcţie deţi‑
nută până în toamna lui 1940, când a fost îndepărtat de legionari. Profesional era medio‑
cru, însă a făcut un mariaj reuşit, luând de soţie pe Maria‑Sofia Lahovary‑Kreţulescu, fiica
lui Al.Em. Lahovary, ambasadorul României la Roma între 1917–1928. Din această căsăto‑
rie au rezultat doi copii, Emil Alexandru (n. 1927) şi Maria Profira (n. 1930), despre care se
face menţiune în acest document.
[8] Este vorba de preotul greco‑catolic Ioan Bejan, al cărui fiu – Ovidiu – se afla într‑adevăr la
Vatican.
216
11 VI 1960
Fişă
Privind pe Vinulescu Gheorghe
Este născut la 2 sept. 1911 în Reşiţa, fiul lui Gheorghe şi Emilia, de naţionalitate şi
cetăţenie română, cu domiciliul în Cluj, str. Sindicatelor no. 6.
Sus numitul este licenţiat al Facultăţii de Litere din Cluj, de profesie profesor, în
prezent lucrează la Sfatul Popular Regional Cluj în funcţie de arhivar.
Până la sfârşitul anului 1959 a lucrat la diferite traduceri pentru Institutul de
Istorie din Cluj.
Vinulescu Gheorghe a terminat liceul în oraşul Timişoara, iar Facultatea la Cluj
în anul 1934. La 1 noiembrie 1931 a fost numit ca practicant la Institutul de Istorie
Naţională din Cluj, iar în anul 1937 a fost avansat la gradul de secretar‑bibliotecar al
aceluiaşi institut.
În anul 1938, obţinând o bursă de studii pentru 2 ani la Școala Română din Roma,
cu care ocazie a făcut cercetări în Arhivele Vaticanului, în Arhivele Congregaţiunii
pentru Propaganda Fide, precum şi la Biblioteca Naţională din Roma.
La 1 ianuarie 1940 a fost numit şef de secţie la Ministerul Minorităţilor, iar în sep‑
tembrie 1940, desfiinţându‑se acest minister, a fost trecut la preşedinţia Consiliului
de Miniştri cu acelaşi grad. În oct. 1940 a fost detaşat la Institutul Român din Berlin,
ca referent, pentru problemele ungureşti şi ardelene.
În scurt timp a fost avansat în funcţia de secretar al acestui institut.
În octombrie 1944 revine în ţară şi este angajat de Președinția Consiliului de
Miniştri ca şef de serviciu.
A fost şef de cabinet la cabinetul secretarului general Constantin Botez din Preşe‑
dinţia Consiliului de Miniştri, iar de la 6 martie 1945 până la 1 mai 1949 a lucrat tot la
Președinția Consiliului de Miniştri, ca şef de cabinet al d‑rului Petru Groza.
La 1 mai 1949, a fost scos din această funcţie şi a fost numit şef de lucrări la
Institutul de Istorie şi Filosofie din Cluj.
În această calitate a funcţionat până în anul 1954, când datorită faptului că s‑a
dedat la beţie şi [a] neglijat serviciul a fost scos.
În activitatea sa profesională a fost apreciat ca fiind foarte capabil.
Sus numitul cunoaşte limbile: germană, franceză, maghiară şi italiană.
Nu este încadrat politic.
După eliberarea ţării a făcut parte din Frontul Plugarilor, până la desfiinţarea
organizaţiei.
Este căsătorit şi are un copil (Iulia, absolventă a şcolii medii din Cluj).
Din materialul informativ furnizat de agentură în perioada 1950–1953 rezultă că
Vinulescu Gheorghe a avut unele manifestări duşmănoase, afirmând de exemplu că
reforma monetară din 1952 nu a fost altceva decât un act legalizat.
În perioada cât a funcţionat la Institutul Român din Berlin a avut relaţii apropiate
cu conducătorii acestui institut, anume Sextil Puşcariu şi Manoilescu Grigore.
Cpt. David Ion

vol. 2, f. 355–356)
217
Ministerul Afacerilor Interne Nr. 5021/530097/10.1961

Serviciul „T”
Către „241”
Referitor la adresa dvs. nr. 322498 din 6.I.1961, alăturat vă trimitem materialul

fotocopiat.
Șeful secţiei
mr. de securitate Albin M.
B.M.
2 ex.
[Însemnare marginală: „Scrisoarea destinată lui Manoilescu Grigore de agentul „Falk Felix”
prin agentul «Radu» al lt. maj. Ionescu”]
[A n e x ă]
Dragă coane Grigorele,
Neprimind nici un răspuns la scrisoarea mea din luna iunie a.c.[1], pe care
ţi‑am trimis‑o printr‑unul din inginerii grupului de la întreprinderea „Zimmer” din
Frankfurt am Main, care au lucrat aici la o uzină de relon, îţi scriu acum din nou,
profitând de amabilitatea unei cunoştinţe de a mea, care mi‑a promis că va face tot
posibilul ca să‑ţi parvină rândurile mele.
Repet cele scrise în scrisoarea anterioară, deoarece, în toamnă, când am fost din
nou la Bucureşti, situaţia celor care ţi‑au fost dragi odată nu s‑a schimbat cu nimic.
În iunie, când am fost la Bucureşti din nou, după o absenţă de mai mulţi ani, am
revăzut‑o pe Lya şi pe scumpa Marina, şi această revedere, precum şi convorbirea pe
care am avut‑o atunci cu ele m‑au determinat să‑ţi scriu.
Deplasarea am făcut‑o la Bucureşti în interes de serviciu şi profitând de această

ocazie ţi‑am vizitat familia, pe care, spus în paranteză, îmi face impresia că ai dat‑o cu
totul uitării. Totuşi am discutat, chiar foarte mult, şi despre matale, deoarece cele care
ţi‑au fost dragi odată nu te‑au uitat deloc. De unde ştiu acest lucru? Din plăcerea cu
care şi‑au reamintit de toate momentele plăcute din trecut.
Tocmai această convorbire m‑a determinat, atât atunci, cât şi acum, ca să‑ţi scriu.
Iată ce‑ţi pot spune despre ele. Sunt sănătoase şi o duc relativ bine. Lya se ocupă
de meditaţii, dând lecţii la o serie de elevi. Marina la rândul ei a fost studentă la
Facultatea de filologie din Bucureşti, dovedindu‑se a fi un element excepţional –
vorba românului: „aşchia nu sare departe de trunchi”! Din păcate însă nu şi‑a putut
da examenul de stat, din motive pe care poate le‑ai aflat, iar acum lucrează la o tipo‑
grafie din Bucureşti[2]. Este o fată atât de frumoasă şi inteligentă; dacă a‑i vedea‑o
ai rămâne uimit de profunda inteligenţă care‑i luceşte în ochi. Are alura mamei ei:
subţire, fină, ponderată în toată comportarea ei, dar puţin melancolică. În orice caz,
dacă ai vedea‑o acum, după 18 ani, n‑ai mai recunoaşte‑o.
Poate că ai aflat că acum câţiva ani, pe când era încă elevă, a concurat la întocmirea
unui scenariu pentru teatru de copii. Versiunea ei a fost acceptată şi reprezentată la
Bucureşti, iar dânsa s‑a ales cu un frumos premiu.
Cu d‑na Lya am discutat mai pe larg situaţia lor şi mai ales pe aceea a Marinei.
Câştigul lor este redus în comparaţie cu condiţiile avute până mai ieri, alaltăieri.
Și‑mi spunea cu amărăciune, dar în acelaşi timp cu resemnare, că matale nu te mai
gândeşti la ele şi le laşi să se descurce singure.
Mă întreb eu acum, coane Grigore, oare matale nu crezi că ele ar avea nevoie de
sprijinul matale? Și cum poţi rămâne atât de indiferent?
În vară, când m‑am înapoiat de la Bucureşti, am discutat şi cu Iulia despre această
situaţie a familiei matale şi ne‑am întrebat în acelaşi timp cum de mata nu întreprinzi
nimic pentru d‑na Lya şi Marina? Sau crezi că aici nu se ştie poate pe unde‑ţi duci
veleatul? Atâta lume a venit doar de pe acolo şi ne‑a vorbit şi despre mata.
Fii sigur că dacă le‑ai ajuta într‑un fel oarecare, ele n‑ar avea nimic de pierdut şi
cu atât mai puţin matale.
Gândeşte‑te bine, coane Grigorele, Marina este la vârsta măritişului şi ar avea şi ea
nevoie, ca şi altele, de ceva zestre; nu crezi?
Oare ar fi un lucru atât de greu şi de mare pentru d‑ta ca să le ajuţi? Uite, viitorul
cardinal Bejan de la Vatican, cum poate să trimită tatălui său, în mod regulat, câte
1000 de lei, sau alţii, cum de‑i pot ajuta pe ai lor?
D‑na Lya este convinsă că le‑ai dat cu totul uitării şi deci nu te mai interesează
soarta lor. Eu am încercat, cu o serie de argumente, s‑o combat în această privinţă –
deşi, ca să fiu sincer, şi părerea mea este aceeaşi.
Când m‑am despărţit de d‑na Lya, i‑am spus că am să‑ţi scriu, şi era curioasă să
ştie dacă şi pe viitor vei mai manifesta aceeaşi indiferenţă faţă de ele, ca şi până acum.
În ceea ce mă priveşte pe mine şi pe ai mei, n‑am prea multe de spus. Și eu, ca şi
d‑na Lya, am fost diurnist la Academie – dar nu în Bucureşti, ci în Cluj. Acum sunt
funcţionar la Primărie, sau mai bine zis şoarece de arhivă, căci misiunea mea este să
mă ocup de secularele zapise.
Bucuria noastră este acum fetiţa, Ileana, care a terminat în vara aceasta liceul –
aici mă laud şi eu – cu note foarte bune. Preocuparea principală ne este acum intra‑
rea ei în facultate. Ea dorind să urmeze neapărat arhitectura, face în prezent practică
pentru aceasta. Să sperăm că i se va împlini dorinţa. Și d‑na Lya mi‑a promis că mă va
ajuta la nevoie, căci chiar dacă nu va reuşi la arhitectură, eu ţin cu orice preţ să urmeze
să studieze la Bucureşti.
Când am fost în vară la d‑na Lya, era îndurerată de moartea mătuşii ei, d‑na gene‑
ral Buicliu. A fost o înmormântare frumoasă, cu asistenţă numeroasă. Dintre clujeni
au fost prof. Bologa, Chinezu şi eu.
Înainte de a încheia, ţin să‑mi exprim speranţa că nu vei nesocoti cele ce ţi‑am
scris mai sus şi că vei dovedi că nu i‑ai uitat cu desăvârşire pe cei care ţi‑au fost odată
atât de dragi. Procedează deci aşa cum îţi dictează conştiinţa!
Primeşte te rog, multe complimente din partea Iuliei şi Ilenei, iar eu te îmbrăţişez
călduros, urându‑ţi totodată sărbători şi un an nou fericit!
Gheorghe
Cluj, 24.XII.1960

vol. 2, f. 331–341)
[1] Epistola din 23 iunie 1960, cu un conţinut asemănător celei de mai sus, se află la f. 349 bis.
Ea fusese elaborată tot sub coordonarea Securităţii, fiind apoi predată agentului „Florea
Ion”, care lucra cu tehnicienii vest germani de la Uzina de Fibre Sintetice de la Săvineşti şi
urma să încredinţeze scrisoarea lui Fronmann Dieter.
[2] Marina fusese exmatriculată din universitate din cauza tatălui ei.
218
18 aprilie 1963
Raport
Biroul nostru urmăreşte prin acţiune U.T. deschisă la 3 februarie 1958 pe

Manoilescu Grigore, fugar, născut în anul 1898 în Iaşi, fost cu ultimul domiciliu în
ţară, în Bucureşti, str. Brezoianu nr. 38.
Manoilescu Grigore s‑a înscris în organizaţia legionară din anul 1937. Ulterior a
fondat şi a fost directorul ziarului legionar „Buna Vestire”. În ianuarie 1941 a fost
numit directorul Institutului Româno‑German din Berlin. În această calitate a ţinut
un contact strâns şi a sprijinit pe legionarii fugiţi după rebeliune în Germania, fapt
pentru care a fost rechemat în ţară şi trimis pe frontul de est. La Odesa sus‑numitul
a dezertat şi a fugit în Germania, unde se afla socrul său Sextil Puşcariu, care în acel
timp conducea Institutul Român de Cultură din Berlin.
Până în ultimii ani Manoilescu Grigore a stat în R.F.G., unde este cunoscut ca un
legionar activ şi un om de încredere al lui Horia Sima. În anul 1954 a fost numit pre‑
şedinte al Institutului Român din München, organizaţie a fugarilor legionari cunos‑
cută ca oficină a spionajului vest‑german.
În ţară Manoilescu Grigore are o serie de rude, dintre care cele mai apropiate
domiciliază în Bucureşti.
Manoilescu Lia, soţie, domiciliată în Intrarea Țambalului Nr. 8, gr. Roşie.
Vulpe Magdalena, fiică, absolventă a facultăţii de filologie, căsătorită cu arheolo‑
gul Vulpe Alexandru[1], domiciliat în str. Mihail Kogălniceanu nr. 3.
În luna septembrie 1962 agentul „Popescu Stamate” a contactat la Viena pe fuga‑
rul Iliu Ion, care este bine informat asupra situaţiei celorlalţi fugari români şi este
cunoscut ca agent al serviciului de spionaj vest‑german. Iliu Ion a afirmat în dis‑
cuţiile cu agentul „Popescu Stamate” că Manoilescu Grigore a plecat din R.F.G. în
Argentina.
Faţă de această situaţie propunem predarea acţiunii de U.T. – Manoilescu Grigore
– Serviciului 7 pentru a urmări pe sus‑numitul în continuare.
Șeful biroului
cpt. Mircea A.
Lucrător operativ prim
Maior Micu A.
Loct. şef serviciu
maior Nardin I.

vol. 1, f. 56–57)
[Rezoluţie: „19.VI.1963. Tov. Barbăneagră. Să cerem la D. I‑a să ne comunice felul în care este
cunoscut în prezent fugarul. Studiaţi acţiunea şi urmăriţi un plan de măsuri. Clarificaţi situaţia
rudelor apropiate şi să ne ocupăm de ele pentru a vedea dacă nu putem eventual folosi vreuna”.
[1] Alexandru Vulpe (1931–2016) era absolvent al facultăţii de istorie, urmând apoi calea părin‑
ţilor şi devenind arheolog. A fost cercetător în cadrul Institutului de Arheologie „Vasile
Pârvan” din Bucureşti. Trebuie totuşi semnalat faptul că Radu Vulpe, tatăl lui Alexandru,
era informator al Securităţii, furnizând date despre Lia şi Marina Manoilescu/Puşcariu.
(Cf. Arhiva CNSAS, dos. I–401628, vol.2, f. 229).
Ilustrații
Sextil Pușcariu
Gh. Vinulescu (1965)
Constantin Noica
Universitatea Humboldt (numită în epocă Universitatea Friedrich Wilheml) din Berlin
Politehnica din Berlin

Indici
A Amsterdam – 367,
Amzăr, Dumitru Cristian – 48, 74, 92,
Aachen – 249, 252, 437 108–109, 125, 134, 150, 156, 162,
Aarhus – 531 172–173, 199, 221, 296, 371, 440, 449,
Abisinia – 66 520, 525, 656, 662, 668
Acterian, Jeni – 106 Anastasiad – 129
Adam Clissi – 570 Ancel, Jean – 341
Addis Abeba – 468 Andraș, Carmen – 33
Africa – 233, 531 Andrei, Petre – 18, 50, 157, 241, 244, 300
Aghireş – 91, 663 Andrei, V. – 19
Agigea – 329 Andrieșescu, I. – 79
Agrigoroaiei, Ion – 104 Angelescu, C.C. – 99
Aiud – 110, 260 Angelescu, Constantin – 23, 41, 87
Aix-Marseille – 69 Angelika – 93, 403
Al Treilea Reich – vezi Germania Anglia – 37, 44, 241, 395, 416, 670
Alba Iulia – 137, 264, 622 Anhalt – 437
Albania – 649 Ankara – 206, 546, 660
Albin, M. – 672 Antipa, Grigore – 50, 660
Albini, Septimiu – 19 Antonescu, George G. – 14, 79
Albrecht, Gustav – 539, 543 Antonescu, Ion – 45, 63, 65, 89, 105, 123–
Albu, Sandu – 51 124, 126–127, 133–134, 142–145, 147,
Aldea, Maria – 169 154, 158, 162–163, 167–168, 176, 186,
Alecsandri, Vasile – 436 188–189, 198, 255, 270, 272, 292,
Alexa, Doina – 399 297, 301, 310, 328, 333, 338, 341, 345,
Alexandrescu Vianu, Maria – 107 353, 360–362, 365, 369, 372–373, 375,
Alexandrescu, Vlad – 107 379, 393, 397–398, 488, 526–527,
Alexandru, Emil – 670 539, 570, 576, 584–585, 592–593,
Alexatos, Gerassimos – 437 609, 622, 627–628, 643, 651, 655,
Alexianu, George – 98 657–658, 662, 664–665
Altenburg, Detlef – 34 Antonescu, Mihai/Ică – 52, 64–65, 126,
Altrock, Hermann – 433, 434, 438 143, 145, 147, 152–153, 155–156, 160–
America – vezi Statele Unite ale Americii 162, 174, 190, 192–196, 265, 274, 379,
America de Sud – 38, 91 398, 400, 402, 414, 426, 428, 447,
America Latină – 270 469, 485, 496, 502, 516, 524, 536,
692 Indici
542, 546, 548, 559, 587, 599, 604, Barbăneagră – 675

617, 656 Barbian, Jan Peter – 42
Antonescu, Nicolae – 152, 545, 546, 665 Barcelona – 43, 80, 324, 367
Anvers – 351 Bardossy, Caius – 434
Apostol, Pavel – 171, 641 Bari – 69
Arad – 35, 54, 128, 524, 652 Barkai, Avraham – 39
Ardeal – 41, 66, 78, 85, 87, 91, 127, 162, 164, Barth – 218
183, 186, 291–292, 299, 316, 335, Bartoli, Matteo – 504
338–339, 366, 461 Basarabia – 45, 71, 86, 99, 153, 190, 202,
Ardelean, Radu – 136 315, 332, 398, 413, 424, 446, 455, 457,
Argentina – 637, 644, 675 497, 576, 644, 654–655, 666
Argetoianu, Constantin – 158, 524–525 Basecke, Georg – 433, 439
Asia – 233 Basel – 140, 216, 228–229, 454
Aslam, Constantin – 172 Battisti – 478, 480
Atanasiu/Athanasiu, Mircea – 305, 312 Bäumer, Gertrud – 257
Atena – 11, 43, 206, 430, 542, 624 Baumgart, Peter – 231
Auger, Yves – 88 Baumgarten, Marita – 16
Augustin – 173 Bavaria – 49, 229, 312, 435, 543, 667
Auschnit, Max – 166, 300 Bayer – 216
Auschwitz – 444, 491 Bădărău, Alexandru – 91
Austria – 8, 38, 77, 135, 266, 494, 518, 636– Bădărău, Dan – 91, 300
637, 645, 667 Bădărău, Eugen – 77, 100–102, 393–395
Austro-Ungaria – vezi Imperiul Bădărău, Gabriel – 359
Austro-Ungar Bădina, Ovidiu – 218
Averescu, Alexandru – 136, 274 Bălan – 170
Avram, Mioara – 167 Bălan, Nicolae – 272
Bălcescu, N. – 232
B Băncilă, Vasile – 130–131, 334–335, 357, 387
Bănila pe Siret – 195, 565
Baatz, Hans – 118, 445, 447 Bărbulescu, Ilie – 300
Babeş, Victor – 490 Bârlad – 608
Babin – 339 Beaujeu, Renart de – 48
Babinger, Franz – 79 Beaunis, H. – 17
Bacău – 329, 635, 642 Beceanu – 401
Backhaus, Jürgen – 660 Becker, Carl Heinrich – 257
Bad Elster – 429, 432–434 Becker, Sabina – 33
Baden-Baden – 53 Bedreag, C.G. – 9
Baeck, Leo – 341 Beer, Mathias – 435
Bagdasar, Nicolae – 174 Beethoven, Ludwig van – 51, 170
Bajohr, Frank – 137 Behring, Emil – 56
Balcani – 35–36, 38, 42, 82, 148, 294, 413, Beirut – 542
422, 541, 630 Beiu Paladi, Luminiţa – 47
Baldinger, Kurt – 228 Beiuș – 264
Balmuş, Constantin – 300 Bejan, Dionisie – 128
Banat – 78, 223, 292, 424, 656 Bejan, Ioan – 668, 670
Indici 693
Bejan, Ovidiu – 670, 673 Bodea, Maria („Maricica”) – 128–129

Belgia – 8, 71, 159, 351, 395, 437 Boden, Petra – 229
Belgrad – 43, 410, 423, 430, 571, 624, 659, Bodnărescu, Vasile – 128
670 Bodó, Béla – 41
Bențe, V. – 156, 159, 569 Bodogac, Teodor – 622, 624
Berciu-Drăghicescu, Adina – 130–131 Boemia – 131, 261, 444
Bergmann, G. – 465 Boeru – 637
Berindei, Dan – 64 Bogdan, I. – 19
Berlin – passim Boia, Lucian – 31
Berna – 132, 216, 228, 315, 454, 503 Boilă, Cornelia – 136
Bernays, Edward – 59 Boilă, Romul – 136
Bernea, Ernest – 108, 155, 525, 662 Bojadjiev, George – 430
Bernea, Maria – 108, 525 Boldea, Iulian – 82
Bernhard, Karl – 366 Bolivia – 571
Berve, Helmut – 431, 437 Bologa, Lucia – 87, 92
Bethlen, István – 371, 542, 544 Bologa, Lucian Valeriu – 87, 92, 159, 172,
Beu, Octavian – 136 569–570, 602, 647, 661, 668, 674
Bianu, Ioan – 20 Bologa, Sandu – 570
Biberbach – 157 Bologna – 68–69
Bichis, Rodica – 52 Bömer, Karl – 338–339, 341
Billmann-Mahecha, Elfriede – 323 Bonn – 18, 20, 29, 249, 252, 267, 303, 447, 468,
Binder, Rodica – 660 473, 505, 630, 633, 644
Birmingham – 670 Borcea, I. – 216
Bismarck, Otto – 12, 255, 257 Borchard, Edwin – 139
Bistrița – 430 Bordeaux – 22, 435, 600
Blaga, Corneliu – 658, 660 Börngen, Michael – 233
Blaga, Dorli – 670 Boronkay – 429, 433, 517
Blaga, Lucian – 54, 107, 109, 150, 155, 174, Borza, Alexandru – 129
193, 300, 442, 451, 506, 507, 549, 670 Borzești – 329
Blaj – 259, 561 Bossy, M.-A. – 132, 361
Blank – 300 Bossy, Vasile Raoul – 132–133, 135, 137–
Block, Martin – 74, 80, 183, 188, 217–218, 140, 142, 145–146, 149, 158, 188–
226, 228, 355–356 190, 192–194, 360–361, 367–368,
Bochmann, Klaus – 10, 73 370, 372, 378, 389, 392–393, 396,
Bocu, Marilena – 668, 670 398, 402, 412–414, 421–422, 428,
Bocu, Sever – 668, 670 469, 497, 516, 522–525, 536, 538,
Bod, jud. Brașov – 129, 198, 625 545–546, 562–563, 571, 583, 657, 658
Bodea, Cornel – 128 Botez, Constantin – 671
Bodea, Cornelia – 128 Boulanger, Philippe – 11
Bodea, Eugen („Didi”) – 102, 127–129, 149, Bourdieu, Pierre – 46
187–188, 193–194, 198, 333, 336–337, Boutterin, Maurice – 26
344–345, 369, 390–391, 393–394, Bowd, Gavin – 87
505, 529, 620, 624–625, 652 Brabețianu, Victor – 657
Bodea, I. – 86 Bradley, Lidia – 232, 355
Bodea, Isidor („Dodo”) – 128, 333 Braga, Vsevolod – 350–351, 396, 505
694 Indici
Bran – 162, 164–166, 191, 197–198, 291, Brusanowski, Paul – 96

297, 304, 461–462, 504, 560, 606, Bruxelles – 43, 367, 542
613–614, 616–619, 641 Buchenwald – 351, 491, 631
Brandenburg – 311 Buchet, C. – 36
Brandsch, Rudolf – 42, 50, 80 Büchner – 218
Brașov – 7, 55, 57, 84–85, 110, 127–129, 164, Bucovina – 45, 71, 78, 86, 95–96, 99–101,
166 105, 111, 113–114, 116, 124, 128, 131,
Bratislava – 43, 68, 429, 432, 434, 436, 438, 141, 146, 153, 190, 194, 259, 271, 313,
471, 541 335, 395, 398–399, 424, 435, 446,
Bratu, Elian S. – 47 455–457, 528–529, 542, 622, 654,
Bratu, Traian – 76–78, 183, 214–216, 292, 659, 666
316 Bucsay, M. – 429, 433
Bräuer, Karl – 432, 438 Bucur, Mitrea – 646, 659
Braun von Stumm, Gustav – 539, 542 Bucur, Teodor/Theodor – 69, 196, 595–596
Brauweiller, Ernst – 522, 526, 539 Bucur, Tincu – 656, 659
Brazilia – 166, 659 Bucureşti – passim
Brăila – 57, 131, 136, 261, 335, 343, 351 Bucuța, Emanoil – 50, 52–53
Brăileanu, Traian – 56, 103, 105, 111, 141, Budapesta – 43, 72, 104, 115, 132, 138, 206,
272, 285, 292 225, 232, 255, 259, 310, 335, 361, 366,
Brăiloiu, Constantin – 452–454 371, 397, 410, 417, 422–423, 429, 430,
BrătescuVoineşti, Al. – 150, 300 436, 444, 522, 524, 541–543, 561,
Brătianu, Gh.I. – 30, 52, 55, 77, 79, 140, 274, 564, 631
285, 300, 546 Budișteanu, Radu – 527, 628–629
Brătianu, I.I.C. – 132 Buenos Aires – 440, 636
Brânzeu, Felician – 68, 69 Buescu, Victor – 68
Breazu, Ion – 24, 213, 353, 355, 389, 414 Bug – 569
Breban, Iosif – 638, 646 Buga, I.O. – 262, 407
Breban, Vasile – 382 Bugnariu, Elena – 154
Brebenariu, Gh. – 172 Bugnariu, Teodor – 155, 668, 670
Brediceanu, Tiberiu – 263–264 Buicliu, Gheorghe – 598, 600, 606, 633,
Bregova – 351 664
Bremner – 445 Bujor, P. – 216
Breslau – 31, 68, 249, 252, 318, 346, 435, Bujor, Surdu – 641
437, 438–439, 488, 491, 517, 529, Bulbuc, Emil – 623–624
649, 667 Bulei, Ion – 86, 88, 164
Briesen, Detlev – 473 Bulgaria – 32, 34–45, 68, 92, 157, 159, 195,
Bristol –529 275, 344, 403, 417, 444, 549, 554, 632
Brno – 444 Bulzoni, Mario – 504
Brucăr, Iosif – 662 Bünz, Enno – 231
Bruch, Rüdiger – 12, 311 Burduja, Gh. Ion – 275, 276
Bruézière, Maurice – 11 Burens, Dieter – 531
Brugmann, Karl – 14, 17 Bussemer, Thymian – 59
Bruja, Radu Florian – 96, 98–99, 105, 259 Busuioceanu, Alexandru – 58, 68, 69, 366–
Brunn, Walter – 54, 146 367, 405, 407
Bruns, Viktor – 139 Bușilă, Constantin – 58, 187, 332–333
Indici 695
Butenandt, Adolf – 54 Câmpulung Muscel – 175, 197, 198, 615

Bütner – 644 Cândea, Romulus – 14, 96
Buzatu, Gh. – 36, 142, 297, 634 Cârsteanu, Gheorghe V. – 152–153, 162,
Buzău – 110, 317, 350 170, 191, 455–457, 593–594, 610,
618, 630, 654, 666
C Cârsteanu, Ion – 642
Cehia – 43
Cabanis, André – 22 Cehoslovacia – 34, 44, 71, 435, 511, 518
Cadrilater – 45 Celibidache, Sergiu – 498
Cagliari – 504 Cerna, Panait – 502
Cairo – 11, 52 Cernăianu, C. – 31
Calafereanu, Ion – 244 Cernăuți – 43, 57, 78, 86, 88–89, 96–100,
Calavrezo, Constantin – 321, 323 104–105, 110–111, 113–114, 116–117,
Camilucci, Marcello – 68 128, 131, 149, 153, 169, 210, 258, 259,
Campella, Guido – 636 267, 269, 271, 273, 310, 313, 333–334,
Canada – 127 336, 353, 357, 369, 387, 390, 395, 399,
Candrea, I.A. – 292 421, 435, 440, 455–457, 482, 528–
Cantacuzino, Alexandru – 291–292 529, 536, 542, 565, 579, 580, 608,
Cantemir, Dimitrie – 109 624, 652, 654–655, 659, 666
Capesius, Bernhard/ Bernard – 53, Chalki – 436
365–366 Chalybaeus – 193, 500, 501
Capidan, Theodor – 14, 50, 74, 149–150, 228 Chantraine, Pierre – 30
Caprivi, Leo – 12 Chappuis, Pierre-Alfred – 88
Caracal – 165, 670 Charle, Christophe – 10–11, 14, 16
Caracostea, Dumitru – 49–52, 327–328, Charlottenburg – passim
379 Chaubet, François – 11
Caragață, Gh. – 68, 172 Chelariu, Traian – 27, 105, 213
Caragiale, I.L. – 97, 150, 427, 507–508, 513, Chelaru, Valentin – 68–69
590 Cheptea, Stela – 142–143
Caranfil, Nicolae – 394–395 Chickering, Roger – 13
Caransebeș – 114, 268, 653, 655 Chihaia, Lăcrămioara – 660
Cardești – 633 Chile – 458
Cardinali, Franco – 69 Chinezu, Ion – 95, 103–104, 111, 154, 156,
Carmen Sylva – 81 159, 185, 258–260, 268, 548, 569,
Carol al II-lea – 41, 43–45, 49, 62–63, 65, 602, 674
71, 91, 94–95, 120, 123, 140–141, 155, Chinezu, Petronela – 95, 154, 258, 260, 548
163, 166, 167, 222, 241–242, 270, 272, Chiper, Ioan – 40
274, 291, 352, 405, 457, 527, 570, 597, Chiriță, Ion – 504
629, 648, 651–652, 659, 663 Chiriţoiu, Mircea – 634
Carol I – 73, 217, 226, 523 Chirnoagă, Platon – 644–645
Cartojan, N. – 50, 371 Chișinău – 209–210, 355, 646
Călimănești – 641 Chişinevschi, Iosif – 634
Călinescu, Armand – 153, 157, 241–242 Christ, Karl – 278
Călinescu, G. – 300 Churchill, Winston – 341
Călinescu, Raul – 52 Ciano – 45
696 Indici
Cichorius, Conrad – 31 Cocișiu, Ilarion – 463, 465

Ciobanu (lt.col.) – 627 Codrescu, Răzvan – 122, 270
Ciobanu, Sanda – 664 Colan, I. – 110
Ciobanu, Ştefan – 300 Colbert – 205
Ciobanu, Vasile – 78 Colea – 524
Ciobanu, Virgil – 434, 439, 664, 669 Colonia – vezi Köln
Ciocan, Gh.M. – 57 Coman – 165
Cioran, Emil – 109, 153–154, 192, 334, 336, Comarna – 465
388, 477 Comarnescu, Petre – 155
Ciorănescu, Al. – 69 Comănescu, Vasile – 642
Ciordaș, Vasile Ovidiu/Ovid – 188, 264– Comte, A. – 660
265, 340, 344, 520, 522, 524–525, Condeescu, Nicolae – 68
538–539 Condurachi, Emil – 155
Ciordaș, Xenia – 264 Conea, Ion – 152, 156, 159, 546, 569, 656
Ciordaș/Ciurdariu, Ioan – 264 Constant, Alexandru – 63, 123, 126, 306,
Ciplea, Lia Ioana – 274 313, 338, 362, 624
Ciprian, George – 150, 195–196, 533–534, Constantin, Ioana – 137
566, 568, 579 Constantinescu, Ilie – 289–290, 317, 334,
Cisnădie – 145 387, 560
Ciuc – 350 Constantinescu, Mitiță – 62
Ciucă, Marcel-Dumitru – 89 Constantinescu, Viorica – 94
Ciuperceni – 624 Constantinescu-Iași, P. – 157
Ciureanu, Petre – 68, 172 Constantinidi, Noti – 525
Cizek, Oskar Walter – 272, 274, 352 Constantiniu, Florin – 311
Cîrmaciu, Diana – 144 Constantiniu, Laureníu – 45, 244
Cîrstea, Marusia – 143 Constantinopol – 542
Clara, Fernando – 40 Constanța – 57, 261, 446, 570, 643, 645, 665
Clark, Roland – 40 Conze, Vanessa – 231
Clausthal-Zellerfeld – 101, 529 Copenhaga/Kopenhaga – 43, 270, 361,
Clermont-Ferrand – 478, 480 410, 423
Cluj – 8, 24, 78, 86–92, 94, 97, 103–105, 110, Corbu, A. – 347
112–114, 128–130, 132, 136–137, 139, Coroamă, Cristofor – 98
144, 154–155, 167, 170–172, 183, 199, Coroliuc, Loredana Alina – 73, 218
202, 205, 207, 210, 213, 215, 259, 264, Corso, Raffaele – 626–627
266, 267, 269–272, 275, 290–292, Costin, Alexandru – 135, 664
298–299, 310–311, 314, 316, 321, Costin, Ionela – 135, 664
323, 329, 335–336, 353, 364, 371–372, Costin, Lucia – 135, 664
380–381, 385–387, 391–392, 397– Coșbuc, George – 436, 523
398, 421–422, 429, 436, 439, 448, Coșeriu, Eugen – 59
453–454, 460, 472, 490–491, 503– Coteanu, Ion – 634
504, 548–549, 561, 564, 570, 591, Cotlarciuc, Dragoş – 115, 118
597, 624–625, 638–643, 646, 649, Cotlarciuc, Nicolae – 115, 116
651–653, 656, 658–659, 660–661, Coumpas – 430
664–665, 668–671, 673, 674 Covăsneanu, Zenobia – 463, 465
Cocea, Dinu – 136 Cracovia – 285
Indici 697
Crainic, Nichifor – 7, 52, 58, 62–63, 65, 80, Dauzat, Albert – 30

120–121, 126, 140, 144, 189, 265, Davidescu, Gheorghe – 244, 255, 404, 549,
274, 292, 355, 360, 365, 373, 379, 383, 575
389, 662 Dăscălescu, Romeo – 165
Craiova – 57 Debrecen – 316
Crăciunel, Ioan – 397 Delavrancea-Lahovary, Cella – 51
Cremona, Giulio – 646 Delta Dunării – 56, 422, 446
Cretzeanu, Alexandru – 189, 368, 373, 400 DeMichele, Michael – 39
Crimeea – 134, 194, 535, 623, 628, 651 Densusianu, Ovid – 23, 164, 291, 292
Cristea, Miron – 154 Deta – 112
Cristea, Vasile – 463, 465 Dewemann – 430
Cristescu, Eugen – 637 Diacon, Vasile – 116
Cristescu, Vasile – 291–292 Diaconescu, Vasile – 317
Cristi, Aura – 105 Diaconu, Marin – 174, 397, 570
Cristi, Vladimir – 644, 646 Dieter, Fronmann – 674
Croația – 68, 430, 462 Dietrich – 432–434, 539
Croce, Benedetto – 627 Dietrich, Jacob Otto – 339–342
Croicu, Marieta – 21 Diez, Friedrich – 267
Croicu, Petre – 21 Dima, Alexandru – 68, 79, 150, 152–153,
Crutzescu, Gh. – 359 191, 289, 310, 317, 334, 387, 414, 456,
Csáki, Mihály – 130, 335 477, 548
Csaky, Richard – 82 Dima, Nicolae – 637
Cupărescu, V.R. – 89 Dimitrescu, A. – 242
Curtea de Argeș – 446 Dimitrescu Iaşi, C. – 14
Curticeanu, Mircea – 355 Dimitriu, Eugen – 81, 227
Curtici – 570 Dimitriu/Dumitriu, Ana-Suzana – 121,
Cuza, A.C. – 93–94, 274, 526, 597 124, 184–187, 257–258, 277–279,
Cuza, Gh. A. – 80 287–288, 314, 652, 653
Cuza, Marinescu – 527, 628 Dimitriu/Dumitriu, Mircea – 166, 636–637
Czell, Wilhelm (Willy) – 95, 110, 112, 258, Dimitriu/Dumitriu, Sergiu – 636–637
260, 269, 273, 353, 364, 369, 390, 391, Dimoftachi, Iulia – vezi Vinulescu, Iulia
654 Dinescu-Loretti, Didona – 68
Dinu, Valeriu – 91, 275, 633, 634
D Diplich, Hans – 472
Dittrich, Erich – 35, 471–472, 516, 563
DÀlbon, Ion – 404–406 Djuvara, Mircea – 156, 489, 494
Dachau – 206, 437 Djuvara, Neagu – 155
Dahlmann, Dittmar – 231 Dobre, G. Elefterie – 350–351
Dahmen, Wolfgang – 51 Dobrinescu, Gr. – 69
Daicoviciu, Constantin – 89, 155, 171–172, Dobrogea – 190, 424
270–271, 639, 641 Docea, Vasile – 78
Damasc – 468 Dölger, Franz – 53
Danemarca – 71, 531 Domăneanțu, Catrinel Viorica – 122, 258
Danzig – 249, 252, 296, 568 Domşa, Ioan – 336
Darmstadt – 249, 252 Dordea, Ioan – 104, 121, 229, 315–316
698 Indici
Dragoman, Radu Alexandru – 122 Ehrlich, Lothar – 34

Dragomir, Alexandru – 449 Eichmann, Adolf – 257
Dragomir, Silviu – 50, 112, 185, 265–267 Einstein, Albert – 322
Dragomirescu, George – 191, 457–458, 467 El Greco – 367
Dragomirești – 276 Elbing – 191–196, 440–441, 450–451, 482–
Dragu – 461 483, 492–493, 506, 507, 512–513,
Drăganu, Nicolae – 113, 143, 155, 271 532–533, 566–567, 578–579
Drăgoi, Sabin – 150, 190–191, 193, 263– Eliade, Mircea – 173–174
264, 426–427, 450–451, 483, 506, Eliade, Pompiliu – 47, 87
507 Elisabeta, regină – 264
Drecin, Mihai – 144 Elveţia – 8, 77, 103, 129, 140, 157, 172, 225,
Dresda – 34–35, 41, 76, 110, 194, 215–216, 244, 333, 436, 497, 542, 620, 625, 652,
252, 260, 306, 313, 409, 438, 444, 656–657, 658–659, 665
490, 501, 517, 530, 571, 632 Emge, Carl August – 312, 313
Duca, George – 510–511 Emge, Karl – 118, 305
Duca, I.G. – 654 Eminescu, Iolanda – 70
Duhem, Sandra – 10 Eminescu, Mihai – 150, 436, 523, 650, 659
Dumistrăcel, Stelian – 218 Enache, Monica – 155
Dumitrescu, Dorel – 55 Enescu, George – 51, 263, 264, 497
Dumitrescu, Gabriela – 52 Engel, Wilhelm Robert – 230–231
Dumitrescu, Ionel – 166 Equador – 430
Dumitrescu, Puiu – 166 Ercuță, Petre – 396–397, 414
Dumitrescu, Vladimir – 52, 56, 122–123 Erfurt – 314
Dumitrescu-Zăpadă, Constantin – 646, Erlangen – 18, 437, 503, 560
659 Ernst, Gerhard – 150, 314
Dumitriu, Susana – vezi Dimitriu, Suzana Erving, David – 60
Dunăreanu, Ecaterina („Rosetta”) – 168 Erzberger, Matthias – 576
Dungaciu, Dan – 105 Espagne, Michel – 16
Dur, Ion – 172 Esser, Hermann – 543
Durkheim, Émile – 97, 218, 660 Estoril – 659
Düsseldorf – 580, 630 Etiopia – 571
Duțu, Florin – 355 Eugen, episcop al Bucovinei – 96
Duzinchevici, Gheorghe I. – 334–336, 388 Eugeniu de Savoia – 159
Duzinchievici, Minodora – 336 Europa – 8–10, 12–15, 19–20, 22–23, 28, 32,
34–40, 42, 44, 70–71, 73–74, 79, 83,
E 108, 132, 142, 148, 162, 206, 218, 225,
230–231, 233, 266, 294, 306, 318, 332,
Eberswalde – 249, 252 346, 354, 422, 428, 444, 456, 462, 496,
Ebert, Friedrich – 659 516, 518, 522, 524, 539–540, 542, 562,
Eckart, Dietrich – 543 564, 586, 631–632
Edmont, Edmond – 30, 47 Evolceanu, Dimitrie – 16
Eftimie, Virgiliu – 329, 349–350, 396 Extremul Orient – 11
Eger – 429, 433
Egger, Rudolf – 54
Ehrlich, Eugen – 96–98
Indici 699
F Fontenay-aux-Roses – 24–25, 27, 29, 75,

103, 168, 209, 213, 274, 285, 309,
Fabricius, W. – 56, 167 354–355, 454, 590, 596
Fabritius, Fritz – 50, 80 Forster, Albert Maria – 566–568
Fabritius, W. – 50 Förster, Horst – 73
Façon, Ninetta – 69 Fotiade – 663
Faden, Eberhard – 118 Franco – 60, 69
Falk, Elisabeth – 117 François, Jacques – 267
Falk, Walter – 191–196, 426–427, 441, Frank, Hans – 118
450–451, 483, 492–493, 507–508, Frankenberg – 193, 500–501
512–513, 533–534, 567–568, 578–579 Frankfurt am Main – 13, 68, 196, 218, 229,
Fanelsa, Hans – 187, 325–326 249, 252, 276, 278, 289, 317–318,
Farkas, Maria – 371 334, 388, 438, 440, 488, 560–561,
Fassel, Horst – 73, 563 589–590, 595, 631, 672
Fata, Márta – 12, 206, 354 Franța – 8–11, 17–18, 21–29, 33–34, 37, 44,
Faulstich, Werner – 39 46–47, 67–69, 71, 74, 77, 85, 94, 106–
Făcăoaru, Iordache – 52, 68 107, 109, 140, 154, 157, 159, 172, 206,
Făgăraș – 446 209, 212, 225, 240–241, 264, 322,
Făgărășeanu – 166 336, 351, 355, 406, 416, 448, 454,
Fălticeni – 227 488–489, 645, 649
Fedeleş, C. – 216 Frei, Norbert – 543
Fehn, Richard – 226, 229 Freiberg i/Sa. – 249, 252
Fekete – 429 Freiburg – 18, 34, 68, 110, 314, 351, 437–
Fels, Edwin Theodor – 118, 305, 311–312, 439, 448–449, 454, 482, 490, 525,
560 632
Fetscher, Iring – 232 Freiburg i/Br. – 191, 249, 252, 452, 453
Fiechtner, Hildegard – 187, 330–332, 655, Freisoldt – 570
664 Freissing – 630
Filotti, Eugen – 205–206 Freyberg, Alfred – 431, 434, 437–438,
Finlanda – 68, 115 537–538
Finocchi, Margherita/Rita – 113, 396 Freyer, Hans – 230, 232
Fințescu, Paul – 665 Freytag, Carl – 444
Fischer, Bernhard – 229 Freytag-Loringhoven, Axel – 305, 311
Fischer, Ernst – 206 Friedländer, Paul – 439
Fischer, Rudolf – 337, 339 Frohwein, Ulrich – 204
Florea, Virgiliu – 17 Frunzetti, Ion – 154–155, 548–549
Florența – 11, 68, 216, 480 Fuhrmann, Katherina – 653
Florescu, Emilia – 655 Fuhrmann, Martin – 565, 653
Florescu, Florea – 198, 350–351, 396, 442, Funk, Walter – 341
626, 655 Füssel, Stephan – 206
Florescu, Nicolae – 449
Floru, C. – 449
Flossenbürg – 102, 284 G
Föllmer, Moritz – 116 Gabaloff – 537
Fontane, Theodor – 115 Gadamer, Hans-Georg – 433–434, 439
700 Indici
Gafencu, Grigore – 44, 45, 242, 244, 256 Germania – passim

Galaction, Gala – 77 Gerota, Dumitru – 166
Galați – 57, 121, 184, 257, 261, 288, 343, 637 Gerstenberg – 637
Gáldi, László/Ladislau – 429, 432, 436, Gerster, Ottmar – 506–508
470, 471 Ghelase – 623
Gallin, Gheorghe Tr. – 115, 146, 149, 151, Gheorghe, Ion – 152, 545, 546, 642, 657–
539, 542, 545, 658 658, 665
Gallin, Radu – 542 Gheorghian, O. – 128
Gamillscheg, Ernst/Emil – 45–53, 55–59, Gheorghiu, Nicolae Anastasie – 68
67, 76–77, 86, 135, 138, 140, 146, 162, Gheorghiu, O. – 128
170, 183–185, 193, 214–216, 219, 221, Gheorghiu, Virgil – 170
234, 236, 257, 260, 272, 275, 277–278, Gheorghiu-Dej, Gh. – 637
285, 289, 303, 314, 316, 334, 352, 357, Gheran, N. – 51, 490–491
365, 387, 389, 392, 413, 422, 471–472, Gherasim, Pintea – 656, 659
502, 508–510, 525, 558, 595–596, Ghibu, Mihai O. – 19
644, 649 Ghibu, Octavian – 88, 164–165, 300
Gamischk – 631 Ghibu, Onisifor – 19, 88, 112, 164–165
Gane, Nicu – 150 Ghyka, Mihai – 270
Gane, Titu – 56 Gierlichs, W. – 243
Gast, Martin – 203–204, 206 Giessen – 18, 232, 249, 252, 312, 632
Gaster, Moses – 17 Gigurtu, Ion – 44–45, 51–52, 55, 65, 95,
Gause, Gustav – 115 120, 139, 144, 176, 272, 274, 328, 352,
Găiseanu, Marin – 501–502 397, 527, 629, 648, 651, 658
Gălășescu-Pyk, D. – 99 Gilbert, Martin – 19
Gâlvitu, Gh. – 639–640 Gildemeister, Eugen – 490–491
Gârleanu – 650 Gilliéron, Jules – 29, 30, 47, 216
Gdańsk – 568 Girault, René – 11, 23
Geiger, Hans – 102, 393–395, 608 Giura, Lucian – 136
Gemelli, Salvatore – 382 Giurca, Cornel – 656
Geneva – 21, 85, 139, 244, 271, 359, 371, 415, Giurescu, C. – 274, 352
436, 454, 497 Giurescu, Constantin C. – 25, 58, 62, 155–
Gentilly – 26 156, 161, 163, 176, 213, 272, 274–275,
Geöbel – 429 285
Georgakas, Dimitris I. – 430, 436 Giurescu, Dinu C. – 25, 161, 213, 274
Georgescu, Corneliu – 644, 646 Gleiwitz – 153, 457, 654, 666
Georgescu, Dodi – 656 Glodeanu – 350
Georgescu, George – 220, 222, 236 Gociman, Aurel – 302, 310, 361, 372, 376
Georgescu, Jean – 534 Godeanu, Elvira – 166–167, 636–637
Georgescu, Mircea – 136 Goebbels, Joseph – 38, 60, 64, 119, 288,
Georgescu, Paul – 69 339, 342, 441, 526, 543, 566–567, 631
Georgescu, Valeriu/Rică – 668–670 Goethe, Wolfgang – 14
Georgescu-Tistu, N. – 52 Goga, Octavian – 77, 103, 136, 274, 300,
Georgescu-Vlădescu, Marly – 531 523, 526, 597
Geormăneanu, Victor – 656, 660 Golf, Arthur – 230, 233
Gerdauer – 516 Göllner, Carol – 27
Indici 701
Golopenţia, Anton – 74, 156, 159, 232, 354, Gutberger, Hansjörg – 473
525, 569 Guția, Ioan – 503–504
Golopenția, Sanda – 232, 355, 525, 570 Guțu Pelazza, Ruxandra – 232, 355, 525,
Goma, Paul – 634 570
Goman, Mihaela – 272 Guyart, Jules – 87
Göring, Herman – 119, 141, 657 Gyr, Radu – 490, 662
Görlitz – 437
Gorovei, Ștefan S. – 274, 285 H
Goruneanu, Mircea – 656
Göttingen – 55, 145, 157, 249, 252, 323, 422, Haagen, Eugen – 490–491
438–439 Hachtmann, Rüdiger – 32
Goughenheim, G. – 30 Hacman, Dionisie – 100–103, 128, 131, 197,
Grabs – 103 393–395, 530, 608, 657, 660
Gräf, Rudolf – 632 Hacman, Maximilian (Max) – 86, 95–96,
Gragger, Robert – 213 98–101, 106, 110–112, 114–122,
Grams, Grant – 13 124–129, 131–135, 138–139, 143–153,
Grandi, Dino – 118 169–170, 185, 258–259, 267, 269, 273,
Grapow – 412–413, 421–422, 508–509 281, 283, 294, 305–306, 353, 364,
Graur, Al. – 634 369, 390–391, 414, 435–436, 446,
Graz – 131, 249, 252, 296, 313, 465, 482 457, 542, 654–655
Grăjdănescu, Barbu – 623–624 Hadass-Vashitz, Ruth – 39
Grămadă, Ilie – 169 Haga – 367, 436, 527, 629
Greceanu, Constantin – 119–120, 122, 125, Hahn, Otto – 54–55
127, 133, 287–288, 657–658 Halbertsma, Marlite – 53
Grecia – 32, 130, 335, 436, 444 Hale, Oron J. – 543
Grecianu – 294 Halle – 18, 206, 233, 249, 252, 278, 439, 454,
Grecu, Vasile – 50 632
Greifswald – 77, 437–438 Halm, Hans – 185, 265–266
Grenoble – 22, 69, 462 Hamburg – 115, 191, 232, 249, 252, 289,
Grigoriu, Ionel – 69 296, 310, 323, 457–459, 473, 490, 542
Grigorovici, Radu – 100 Haneș, Petre V. – 371
Grimm, Gerhard – 435 Hanoi – 11
Groeningen – 278 Hanovra – 252–253, 491
Grondin, Jean – 439 Harmjanz, Heinrich – 187, 275–276, 289,
Gross, Hermann – 35 310, 316–318, 560, 570
Gross, Stephen G. – 13, 34–36, 38, 40, 313 Harrassowitz, Otto – 561
Groza, Petru – 170–172, 274, 639, 671 Hartl, Eduard – 81, 226, 228
Gruia, I.V. – 648 Hartl, Hans – 630–631
Grunberg, Carol – 167 Hartmann, Christian – 313
Grüttner, Michael – 32, 102, 231, 233, 284, Hartmann, Nicolai – 439, 449
311–312, 447, 571 Hasdeu, B.P. – 73, 292, 300
Guenard, Annie – 23 Hasenclever, Walter – 140
Gusti, Dimitrie – 14, 18, 50, 77, 97, 152, 174, Hassinger, Hugo – 54
217–218, 232, 354, 525–526, 569, 596, Hațeg – 548, 615
626. Hațieganu, Emil – 143–144, 448
702 Indici
Hațieganu, Iuliu – 88 Hochbruck – 104

Hauptmann, Gerhart – 140 Hodos, Alexandru – 133, 152, 158, 194–195,
Haushofer, Karl – 226, 228–229 524–526, 531, 542, 545, 589, 657
Hausmann, Frank-Rutger – 41, 43, 52, 57, Hoffmann, Walter – 34, 35, 41, 56, 79,
325, 473, 482 631–632
Hauswirt – 496 Hohenheim – 249, 252
Havel, râu – 119 Hohlfelder, Albert – 570–571
Havet, Louis – 46 Hohmann, Joachim S. – 218
Hayashima, Akira – 17 Holban, A. – 150
Hayek, Friedrich – 97 Homiuc, C. – 128
Haynes, Rebecca – 38, 44 Honorat, Ștefania – 111
Hegel – 173 Hoppe, Willy – 117, 120, 129, 135, 137–139,
Heidegger, Martin – 108, 173, 191, 290, 145, 149, 150, 157, 305, 311, 369, 390,
439, 448–449, 502, 525 412–413, 421–422
Heidelberg – 15, 17–18, 69, 90, 187, 232, 249, Horn, Georg – 112
252, 278, 310, 312–313, 330–331, 437, Horthy, Mikós – 44, 60
439, 473, 488, 590 Horváth – 429
Heimburg – 369, 390 Hösch, Edgar – 231
Heitmann, Klaus – 91 Huber, Andreas – 232
Helfenstein, Ulrich – 96 Hudici, V. – 141
Helsinki – 43, 68–69, 132, 361 Hudiță, Ioan – 64
Hemler, Stefan – 81, 228 Hulubei, Horia – 58, 156–157, 193, 405–
Hennecke, Hans Jörg – 97 407, 498–500, 620, 625
Herbstritt, Georg – 596 Hurdubețiu, Ion – 68, 472
Herder, Johann Gottfried – 562–563 Hürter, Johannes – 313
Herescu, N.I. – 50, 58 Husserl, Edmund – 439, 449
Herre, Franz – 257 Huxley, Aldous – 341
Herriot, Édouard – 21
Herseni, Traian – 288, 335, 546 I
Herzog, Eugen – 78
Hess, Rudolf – 141, 229 Ianculescu, Victor – 25
Hewitson, Mark – 19 Iasinschi/Iasinsky, Vasile – 166, 644, 646
Hielscher, Kurt – 496 Iași – 24, 29, 30, 35, 50, 54, 56–57, 78–79, 91,
Hillgruber, Andreas – 44 93, 110, 131, 135, 140, 146, 156–157,
Himmler – 147, 231–232 168, 174, 183, 185, 206, 210, 214, 216,
Himstedt-Vaid, Petra – 51 218, 227, 259, 270, 276, 289–292, 313,
Hindenburg, Paul – 659 315–317, 322, 335, 336, 397, 405–406,
Hirschfeld, Otto – 31 422, 432, 446, 449, 462–463, 465,
Histria – 122, 258 536, 542, 580, 590, 595–597, 627, 631,
Hitchins, Keith – 476 633–634, 636, 641, 660, 674
Hitler, Adolf – 37, 39–41, 44–45, 49, 80, 98, Ibănescu, Alina-Cătălina – 61
121, 125, 127, 134, 140–141, 153, 158, Ibrăileanu, G. – 300
161, 194, 216, 222, 227, 229, 231–233, Ieremia Valahul – 644, 646
278, 312, 341–342, 435, 437–439, Ierunca, Virgil – 275
444, 494, 505, 517, 543, 632, 659, 665 Ilcuș, Petru – 525, 540, 543
Indici 703
Ileana, arhiducesă – 164 Iugoslavia – 34, 413, 417, 420, 444, 511, 632
Ilfov – 387, 613–614, 617, 664 Ivan, N. – 292
Iliescu, Dima – 665
Iliu, Ion – 675 J
Impekoven, Holger – 255
Imperiul Austro-Ungar – 36, 86 Jabenița – 329
Imperiul Habsburgic – 328, 435 Jaberg, Karl – 503
Imperiul Otoman – 79, 517 Jacobs, Franz – 233
Imrédy, Béla – 542, 544 Jacobsen, Hans-Adolf – 229
Innsbruck – 48, 131, 216, 249, 252, 266, Jácome, Enrique – 430
296, 313–314, 316, 323, 335, 570 Jäger, Georg – 206
Insula Mauriţiu – 22 Jahr, Christoph – 118
Ion, David – 662–663, 665, 667, 670, 672 Jan, Eduard – 431, 437, 471
Ionescu, Adrian N. – 321, 323 Japonia – 83, 97, 228, 344, 544
Ionescu, Carmen – 525 Jarausch, Konrad H. – 16
Ionescu, Dumitru V. – 270–271 Jaspers, Karl – 439
Ionescu, Eugen – 107 Jeannel, Jacqueline – 88
Ionescu, Ion – 384 Jeannel, René – 88
Ionescu, lt. maj. – 672 Jena – 18–19, 55, 76, 144, 157, 193, 216, 249,
Ionescu, Nae – 140, 259, 322–323, 663 252, 266, 302, 311–312, 366, 397, 437,
Ionescu-Nișcov, Tr. – 68 498–499, 500, 570, 651, 662
Iordan, Iorgu – 20, 29–30, 58, 167, 216, 227, Jilava – 123, 292, 362, 561
300, 633–634 Jimbolia – 631
Iorga, Catinca – 275 Jinga, Caius – 192
Iorga, Nicolae – 13, 16, 20, 24, 25–29, 31, 42, Juhász, Gyula – 72
48, 74–75, 79, 91, 97, 104, 123, 154, 176, Jung, Carl Gustav – 341
213, 261, 275, 285, 355, 580 Junker, Heinrich Franz Josef – 230, 232–
Ipsen – 354 233, 431
Irkutsk – 266 Jürgen, John – 34
Irmler, Jàn – 429, 433 Jürgen, Matthäus – 137
Iroaie, Petru – 68
Irving, David – 39 K
Isbășescu, Mihail – 379, 637
Isopescu, Claudiu – 67, 668, 670 Kahlberg – 190, 426–427
Isopescu-Grecul, C. – 98 Kalantaroff, P. – 625
Istanbul – 43, 68–69, 155–156, 161, 274, Kalbe, Ernstgert – 148
371, 571, 653 Kallinikos, Konstantin – 436
Istrate, Mariana – 504 Kallis, Aristotle A. – 39, 60, 64
Istrati, Alisa – 156 Kant – 156
Iszák, Samuel – 570 Karadja, Constantin – 223, 225, 277, 413,
Italia – 8, 28, 32, 59–60, 66–69, 72, 74, 83, 135, 422
160, 166, 216, 241, 275, 284, 344, 346, Karady, Victor – 10, 12, 15, 18
351, 406, 430, 480, 488, 497, 504, 511, Karlsbad – 148, 187, 325–326, 429, 433–
544, 549, 560, 624, 626, 633, 636–637, 434, 439
644–645, 656, 663. Karlsruhe – 44, 249, 252, 312
704 Indici
Karstedt, Oskar – 311 Krupp, Arthur – 444

Katowice – 576 Krynica Morska – 427
Kaunas – 571 Kucu, H. – 560
Keller, Rupprecht – 127 Kuen, Heinrich – 74, 150, 218, 228, 310,
Kerim, Silvia – 136 314, 503
Khrist – 667 Kuhn, Otto – 118
Kichholtes – 369, 390 Künzig, Johannes – 454
Kiel – 18, 55, 73, 206, 218, 232, 249, 252, 296, Kurfürstendamm – 532–533
312, 438, 439, 571 Kuriłowicz, Jeři – 30
Kienal, Hermann – 507–508 Kutschmann, Max – 118, 305, 312
Killinger, Manfred – 166, 379, 575, 576,
636–637, 656 L
Killisch Horn, Hermann – 341
Kirchholtes, Hans – 466, 467–468 Lacea, Constantin – 74
Kirchner, Else – 92, 403 Ladea, Romul – 504
Kirițescu, Constantin – 24, 77, 159, 184, Lahovary, Al.Em. – 670
241–242 Lahovary-Krețulescu, Maria-Sofia – 670
Kirițescu, Costin C. – 242 Lambrino, Scarlat – 27, 50, 52, 300
Kisch, Gustav – 78 Lambrino, Zizi – 405
Klee, Ernst – 222, 312, 438, 491 Lamprecht, Karl – 13, 28
Klein, Karl Kurt – 78–79, 104, 121, 187, 316, Langevin, Paul – 157
644 Lapedatu, Alexandru – 165, 215, 300, 336,
Klocke – 354 371, 595–596
Klotzsche, Mario – 18 Laqueur, Walter – 31, 33
Kniezsa, István – 429, 436, 470 Lascu, Nicolae – 668, 670
Knoll, Fritz – 54 Last, Adolf – 96–97
Knorr, Hugo – 534 Laube, Daniela – 68, 109
Kogălniceanu, Mihail – 15, 523 Lausanne – 228–229, 454
Köhler, Wolfgang – 321, 323 Lauwers, Peter – 30
Kok Escalle, MarieChristine – 9 Lavric, Sorin – 106, 172–173
Köln – 115, 118, 184, 186, 342, 249, 252, 318, Lawrence, Christopher – 37
334, 388, 452–453, 482, 488 Leggewie, Claus – 437
Königsberg – 249, 252, 296, 436, 439, 447 Leintz – 633
Korodi, Lutz – 127 Leipzig/Lipsca – 13–14, 16–18, 28, 41–42,
Kötzschke, Rudolf – 432, 438 54, 68, 73–74, 76–78, 80, 84–85, 122,
Kovalenco – 167 130, 140, 146, 148–149, 153, 159,
Krasser, Harald – 145 183–184, 191, 192, 194–195, 203,
Krause, Sabine – 73, 218 205–206, 214–218, 225–233, 246,
Krauss, Clemens – 440, 492–494, 506–507 248–250, 252, 261, 302–303, 310–
Kremnitz, Mite – 507–508 311, 313, 317–318, 322–323, 346, 351,
Kresge, Stephen – 97 385, 409, 414, 428–432, 434–435,
Kresteff, Assen – 430, 436 437–439, 461, 469–473, 477–479,
Kreutzmüller, Ch. – 116 481, 490, 497, 500–501, 508, 516–
Krumbiegel, Elisabeth – 149, 428–429, 517, 530, 536–538, 562–564, 569, 591,
431–432, 434, 470 649, 658, 662, 667–668
Indici 705
Lemberg – 446 Lupaş, Aurelia – 336

Lemnaru, Nedic – 120 Lupaş, Hortensia – 136
Lemoine, Bertrand – 26 Lupaș, Ioan – 48, 52, 77, 136–138, 156, 336,
Lenger, Friedrich – 660 369, 371, 376, 390, 412, 415, 421, 494
Leoben – 250, 252 Lupaș, Minerva – 136–137
Leon, Gheorghe/George N. – 51, 120, 139, Lupaș, Semproniu – 136
144, 396–397, 648, 658, 660 Lupescu, Elena – 94–95, 651–652, 659
Leon, Nicolae – 660 Luschan, Felix – 422
Lersch, Philipp Kurt – 516–517 Luther, Martin – 505
Leskien, August – 14, 17 Luța, Adele – 509–510
Liciu, Petre – 579–580 Luța, Oltea – 509–510
Lieb, Peter – 313 Luța, Ruxandra – 509–510
Liechtenstein – 103, 395 Luța, Ștefan – 509–510
Liège – 333 Luța, Tudora – 509–510
Lietzmann, Hans – 120 Luță, Vasile – 48, 67–68, 79, 183–184, 193,
Lietzmannstadt/Lodz – 655 219–221, 226, 229, 234–237, 261, 289,
Liiceanu, Gabriel – 173, 175 316–317, 334, 358, 387, 461, 508–510,
Lille – 136 514–515
Linden (Belciugățeanu), Anita – 47 Luxemburg – 25, 571
Lins-Morstadt, Otto – 305, 311 Lwow – 542
Lipatti, Dinu – 156, 496–497 Lyon – 22, 68–69, 87, 491
Lipatti, Valentin – 497
Lipova – 668 M
Lisabona – 43, 68, 473, 505
Liszt – 218 Macavei, Elena – 570
Livescu, Jean – 121, 167, 227, 229, 657, 660 Machhaus, Hugo – 543
Livezeanu, Dumitru – 661 Macovei, Elena-Irina – 659
Locarno – 341 Macovei, I. – 401
Lommatzsch, Erhard – 560–561 Macrea, Dumitru – 132, 167, 290, 668, 670
Londra – 315, 323, 342, 361, 440, 505, Madgearu, Virgil – 35, 77
543–544 Madrid – 43, 69, 166, 206, 366, 367, 410,
Longerich, Peter – 39 423, 645
Lörch, Walter Johannes Heinrich – 35, 41, Maior, A. – 625
306, 313 Maiorescu, Titu – 9, 15, 300
Lorenzini, Sara – 20 Makkai, László – 429, 432, 436
Losemann, Volker – 278 Malaxa – 300
Love, Joseph L. – 476 Mamaia – 446
Lovinescu, Eugen – 113 Mamina, Ion – 132, 138, 361
Lovinescu, Monica – 275 Mandyczewski, Virginia – 114
Lugossy, Emma – 429 Mangu, Valeriu – 634
Lukinich, E. – 138, 429, 470 Manigand, Christine – 21
Lumans, Valdis O. – 456 Maniu, Adrian – 146
Lund – 359 Maniu, Iuliu – 136, 292, 670
Lunéville – 15 Mann, Ines – 14
Lunguleac, Ioan – 98 Mann, Thomas – 341
706 Indici
Manoilescu, Alexandru – 629, 635, 637 Mateescu, Victoria – 619

Manoilescu, Elena – 629 Mateica/Matejka, Josef/Iosif – 68, 194,
Manoilescu, Grigore – passim 316, 334, 388, 471, 477, 479, 481–
Manoilescu, Lucia – 135 482, 514–515
Manoilescu, Magdalena/Marina – 167– Maurer, Hansjörg – 543
169, 536, 652, 664, 675 Maurer, Rusca – 430
Manoilescu, Mihail – 42, 45, 50, 52, 55, Maury, Lucien – 26
83–84, 91, 94–95, 113, 118–120, 123, Mavrocordat – 629
135, 140, 147, 177, 192, 272, 274–275, Maximenco, F. – 661
292, 307, 327, 341, 352, 362, 372, 385, Mayer, Herbert – 101, 131, 194, 395, 471–
387, 389, 413, 471, 475–476, 526–527, 472, 528–529
535, 570, 623, 627–629, 632–635, 637, Mayol, Richard Meinl – 163
648, 651–652, 663–664 Mazon, Brigitte – 46
Manoilescu, Mircea – 91, 623, 627, 629 Mănăstirea Dealu – 317
Manoilescu, Nicolae – 636 Mănăstirea Țigănești – 618
Manoilescu/Pușcariu, Lia – 91–92, 94, Mănucă, Dan – 563
104, 115, 164, 166–169, 171, 198–199, Mărculescu, Magdalena – 660
211, 292, 435, 536, 600, 634, 637, 640, Mărgineanu, Nicolae – 321, 323, 374–375
647, 652, 661, 664, 667, 669, 675 Mândrescu, Simion – 78–79, 81, 141, 227
Marburg an der Lahn – 218, 231, 250, 253, Mândruț, Stelian – 632
303, 312, 316, 318, 437, 439, 449, 482, Mârza, Radu – 72
571, 660 Mârza, Vasilica – 61
Marcu, Alexandru – 52, 64–65, 70, 162– Megerle, Karl – 337, 339–340
163, 193, 195, 197, 205, 379, 531, 560, Mehedinți, Maria – 156
593, 603, 606, 612 Mehedinți, Simion – 48, 54, 77, 156, 274,
Marcu, V. – 128 546
Marea Britanie – 11, 33, 37, 71, 543 Meier, Harri – 153, 192, 472, 473, 477, 479,
Marea Egee – 36 482, 537
Marea Negră – 319 Meier, John – 452–454
Marea Nordului – 127 Meillet, Antoine – 30
Marghiescu, Mihail – 527, 628 Meissner, Otto – 134, 651, 659
Marghiescu, Vasile – 135, 664 Mende, Gerhard – 630
Maria – născută Stroici – 140 Mentzel, Rudolf – 138
Maria Rilke, Rainer – 341 Menuhin, Yehudi – 264
Marinescu, C. – 448 Mereuță, Simion Emanoil – 275–276
Marinescu, Cuza – 527, 628 Merlin, Alfred – 47
Marmeliuc, D. – 52, 56 Meteș, Mircea – 172
Marseille – 43 Meteș, Ștefan – 172
Martin, Michel – 22 Metzler, Gabriele – 32, 34
Martin, Septimiu – 171 Mexic – 659
Martini – 636 Meyer, Herrmann – 206
Martonne, Emmanuel de – 87 Meyer, Joseph – 205
Massow, Ewald von – 134, 435, 651, Meyer-Lübke, Wilhelm – 45, 47, 86, 215,
658–659 265–266, 328
Mateescu, G.G. – 27
Indici 707
Mezdrea, Dora – 48, 74, 173, 221, 296, 440, Morariu, Victor – 78, 141
525 Moravia – 444
Micescu, Istrate – 163, 197–198, 597, 601– Morazé, Charles – 46
603, 606–607, 612–614, 616–617 Morel-Fatio, A. – 85
Michels, Eckard – 43, 228–229 Moscova – 244, 255, 371, 411, 576, 625,
Michiduță, A. – 662 633–634
Micu, A. – 675 Mosse, George L. – 39
Miculescu, Constantin – 101 Moța, Ion I. – 104, 125, 272
Micu-Stavila, Constantin – 350–351 Mouton, Marie-Renée – 21
Miess, Hans – 430 Mühlberger, Detlef – 39, 543
Mihai I, rege – 45, 120, 158, 161, 174, 335– Müller, funcționar la Legația Germaniei
336, 628 – 549, 559
Mihalache, I. – 50 Müller, Florin – 38, 631
Mihăescu, Haralambie (Mihăilescu, Müller, Guido – 341
Haralamb) – 68, 196, 589–591 Müller, Ioan Florian – 630, 641, 644
Mihăescu-Cărsteanu, Sanda – 170 Muller, Jerry Z. – 232
Mihăilescu, Vintilă – 50, 190, 401, 405– Müller, Karl Alexander – 631
406, 408, 487–488, 596 Müller, Walther – 395
Milano – 43, 69, 198, 367, 491, 626 Mulligan, W. – 19
Milwaukee – 491 München – 17, 33, 53, 55, 57, 59, 68, 77–78,
Minea, Ilie – 300 81, 118–119, 140–141, 152–154, 166,
Minulescu, I. – 58 181, 183, 189, 194, 198–199, 225–229,
Mircea, Mihail A. – 104 233, 246, 248, 250, 253, 261, 289, 310,
Miskolczy, Ambrus – 564 312, 316, 318, 334, 336, 340–341, 351,
Miskolczy, Dezső – 195, 563–564 380–382, 388, 409, 418, 429–430,
Missir, Ioana – 621 435–440, 449, 477, 481, 484, 488,
Mitești – 633 490, 506–507, 511, 514–515, 517, 529–
Mitilineu, Mihail Ion – 510–511 530, 543, 555, 584, 596, 624, 630–632,
Mititelu, Alexandrina – 68 634, 636–637, 640–642, 649, 656, 658,
Mizil, Niculescu – 632 662, 667–668, 675
Mocsony-Stârcea, Ioan – 50 Münster, Hans Amandus – 230, 232, 433
Moga, Ioan – 471–472 Munteanu, Basil – 24, 150
Moisil, Grigore – 155 Munteanu, Petre – 124
Moisil, Viorica – 155 Munteanu-Râmnic, D. – 275
Moldovan, Corneliu – 50 Munteanu-Râmnic, Frasin – 156, 185, 273,
Moldovan, Iuliu – 89 275
Moldovan, Mihail – 320–322 Munții Apuseni – 523
Moldovan, Nicolae – 68 Murcia – 473
Moll, Kevin N. – 436 Mureș – 329
Mommsen, Theodor – 121, 279–280, 288 Murnu, G. – 300
Monger, David – 19 Mussolini – 45, 66, 72, 94, 161
Montenegro – 433 Muston, Kathleen (Wendy) – 95, 106
Montevideo – 59 Mușatescu, Tudor – 150, 193–194, 492–
Montpellier – 22, 69 494, 532–534
Morariu, Aurel – 96 Mușlea, Ion – 452–454
708 Indici
N Niculescu, Cristea – 629

Nimereanu, I. – 141
Nagy, Georg – 429 Ninhos, Cláudia – 40
Nancy – 22, 68 Nistor, Ion I. – 399
Nandriș, Octavian – 69 Nițescu, N. – 602
Napoli – 68, 504, 571, 627, 637, 646, 670 Noica, Constantin – 95, 100, 106, 107–109,
Nardin, Ion – 643, 675 112, 114, 117, 121–122, 124–125, 134–
Naso, Eckart – 492–494, 506, 508, 512–513 135, 159, 172–175, 185, 187, 258–260,
Nastasă, Lucian – 12–13, 28, 37, 59, 62, 89, 267, 269, 273, 287, 300, 306, 336, 353,
94, 96, 99, 103, 107, 137, 155, 272, 274, 364, 369, 390–391, 414, 449, 569,
285, 291 602, 649, 680
Nastasă-Matei, Irina – 32–33, 40, 62, 82, Noica, Dumitru – 135
109, 154, 173, 232, 274, 336 Noica, Kathleen – 186, 260, 287, 300, 314
Nastasia, Ion – 20 Nöldeke, Wilhelm – 576
Natorp, Paul – 439 Norvegia – 43, 71
Natzweiler-Struthof – 491 Novacov, Milan – 430
Naum, Anton – 300 Nürnberg – 544
Naumann, Fr. – 257
Neacșu, Alexe – 69
Neagoe Basarab – 109 O
Neagoe, Stelian – 44, 132, 158, 244, 361, Obiziuc, Stelian – 225
525, 546 Oceania – 667
Neagu, Cosma – 643, 661 Ocna Bucovinei – 643
Neamț – 276 Odessa – 194, 541, 570, 636
Neamţu, Octavian – 218 Olanda – 43, 71
Napoli – 626 Olănescu, Daniela – 109, 150
Necker, Hugo – 222 Olteanu, Enea – 329, 349, 396, 442
Nectarie – vezi Cotlarciuc, Nicolae Olteanu, Pandele – 68
Necula, Ionel – 561 Olteniţa – 130
Negrea, Camil – 271 Onciulescu, Teodor – 68, 172
Negruzzi, C. – 150 Onicescu, Dan – 144, 530–531
Negulescu, P.P. – 107 Onicescu, Octav – 58
Nesse, O. – 193, 498–500 Oprea, Marius – 494
Nestor, Marius-Iacob – 321–323, 374–375 Oprescu, George – 48, 50, 52, 155, 168, 174
Netolitzky, Fritz – 130–131, 310, 313, 334, Opriș, Ioan – 156
357, 387 Oprișan, C. – 449
Neubert, Fritz – 52 Oprișan, Horia – 68
Neurath, Konstantin – 544 Oprișeni – 95
New York – 14, 19, 21, 31, 33, 39, 40, 59–60, Orașul Stalin – 635, 642, 654
64, 222, 436, 473 Orăștie – 639
Nicolaescu, Sergiu – 136 Orbonaș, S. – 656, 660
Nicolau, Constantin-Victor – 657, 660 Orezeanu, Tudor – 642–643
Nicolaus, Joachim – 280 Orhei – 497
Nicorescu, Paul – 56 Ornea, Zigu – 9
Nicorești – 112, 270 Ortega y Gasset, José – 341
Indici 709
Ortiz, Ramiro – 69 Passy, Paul – 85

Oslo – 505 Paşca, Şt. – 165
Oteteleșanu/Otetelișanu, Alexandru – 52, Patrutescu, Vasile – 638
55, 145, 146, 157, 366, 422 Paturalski – 522
Oteteleșeanu, Eric –140, 482 Paulescu, N.C. – 93
Oţetea, Andrei – 300 Paulian, Demetru Emanuel – 135, 369, 371,
Oxford – 19, 39–40, 114 379, 390, 415
Paulsen, Fr. – 218
P Pavel, Sorin – 397
Pavelescu, Gh. – 69
Padova – 68, 69 Pavelescu, Victor – 317, 321
Palaghiță, Ștefan – 497 Pavolini, Alessandro – 64
Palermo – 68, 627 Păiușan, Robert – 120, 144, 660
Pall, Francisc – 641, 658 Păltiniș – 175, 259
Pamlényi, Ervin – 72 Pătruț, Ioan – 382
Panaitescu, Emil – 27, 668, 670 Păunescu, Ion – 384
Panaitescu, Petre P. – 141, 185, 272, 274, Pâclișanu, Zenovie – 69, 560- 561
285, 663 Pârvan, Vasile – 675
Panciu – 637 Pécs – 43
Pandrea, Petre – 449 Pedersen, Ulf – 561
Pantoli – 665 Pelverejan, Șerban – 110
Papadima, Ovidiu – 159, 317, 319, 334, 388, Penescu, căpitan – 665
569 Peninsula Balcanică – 130, 413
Papahagi, Pericle – 14, 74, 228 Peninsula Iberică – 69
Papahagi, Valeriu – 69 Pereș, Alexandru – 646
Papilian, Victor – 270–271 Perrin, Jean – 156, 157, 406
Papuc, Liviu – 104 Petersen, Julius – 221, 227, 229
Paraguay – 311 Petrașcu, N.N. – 144
Parhon, C.I. – 216 Petre, Maria – 131
Paris – 9, 10–12, 14, 16–17, 21–28, 31, 43, Petrescu, Camil – 300
46–47, 59, 61, 67, 68–69, 75, 83, 85- Petrescu, F. Constantin – 535–536
87, 94, 105–106, 108, 114, 128, 132, Petrescu, I.C. – 52
135–137, 139, 153–154, 157, 161, 172, Petrescu-Comnen, Nicolae – 220, 224,
205–206, 209, 213, 216, 218, 221, 242, 230, 239
244, 259, 264, 266, 271, 313, 323, 333, Petrovici, Emil – 47, 413, 668, 670
335, 336, 350, 355, 361, 367, 370–371, Petrovici, Ion – 18, 29, 51, 162, 187, 195,
391–392, 397, 403, 406, 410, 419, 423, 300, 335, 351, 379, 511, 546, 549,
434–435, 448, 454, 456, 477, 489, 497, 559–561, 575
525, 527, 531, 542, 546, 570, 597, 620, Pflaumer, Karl – 53
624, 629, 633, 634, 637, 649, 651, 660, Pham-Thi-Tu – 21
663 Philippi, P. – 91
Paris, Gaston – 46, 85, 266 Philippide, Al.A. – 90, 164, 203, 206, 292
Paschen, Friedrich – 490 Philippide, Alexandru – 29, 206, 291–292,
Pascu, Giorge – 186, 290, 291–292 633
Pascu, Ștefan – 137, 171, 371, 641 Phorzeim in Baden – 132
710 Indici
Pichel – 445 Potlog, Andrei – 105

Picot, Émile – 46–47 Potop, Ana – 69
Pierret-Antoniu, Aneta – 68 Poznan – 101, 296, 491, 529
Pillat, Ion – 379 Praga – 11, 68, 80, 128, 131, 206, 296, 313,
Pillon, Michel – 138 318, 406, 409, 488, 548
Pindar, Wilhelm – 53 Prager, Emil –167, 637
Pisa – 656 Prager, Otto – 217, 230
Pitești – 502, 561 Predeal – 636
Pitrè, Giuseppe – 627 Predescu – 125
Pius al XII-lea – 166 Predöhl, Andreas – 55
Pleșa, Liviu – 634 Preve, Maria – 504
Pleşu, Andrei – 173 Pricopie, Valentina – 371
Ploiești – 57, 129, 466, 642 Prilasnig, Fabian – 660
Poenaru – 653 Procopovici, Alexandru/Alexe – 86, 98,
Pohl, Dieter – 313 105, 113–115, 128, 143, 165, 186, 271,
Poincaré, Lucian – 23, 87 299–301, 460, 580
Polonia – 43, 71, 642, 655, 666 Procopovici, Silvia–95, 105, 258, 260
Pop, Rodica Doina – 30 Procopovici, Veronica (Vica) – 92, 105,
Pop, Sanda – 119, 311 114, 271
Pop, Sever – 30 Prodan, Dan – 79
Pop, Valeriu – 119, 311 Prodea, August – 166
Popa, Gr.T. – 155 Profira, Maria – 670
Popa, N.I. – 24 Protopopescu, Ion – 644
Popa, Valentin – 131, 335 Prusia – vezi Germania – 10, 12, 567
Popa, Vasile G. – 81, 227 Puiu, Traian – 199, 643, 645
Popa, Virgil – 637 Puskansky, Julius – 195, 562–563
Popescu, Corneliu – 27, 213 Pușcariu, Eleonora/Leonora – 164
Popescu, Florentin – 494 Puşcariu, Emil – 292
Popescu, Stelian – 52 Pușcariu, Ilarion – 291
Popescu, Tudor Udrea – 619, 621 Pușcariu, Ioan – 85
Popescu-Cadem, C. – 174 Pușcariu, Iosif –84
Popescu-Spineni – 52 Pușcariu, Lucia – 92
Popinceanu, Ion – 68 Pușcariu, Magdalena (Marina) – 675
Popișteanu, Cristian – 63, 136, 361 Pușcariu, Maria – 92
Popovici, Alexe – 98 Pușcariu, Marina – vezi Manoilescu,
Popovici, Bogdan Florin – 89 Marina
Popovici, Ion – 627 Puşcariu, Radu – 92
Popovici, Iosif – 74, 228 Pușcariu, Sextil – passim
Popp, Hortensia – 524 Pyenson, Lewis S. – 14
Poptămaș, D. – 104
Porto – 43 R
Portugalia – 60, 68, 157, 174, 659
Porumbescu, Ciprian – 561 Radian, Alexandru – 62
Posen – vezi Poznan- 101, 194 Ralea, Mihai – 174, 300
Possart, Ernst – 494
Indici 711
Randa, Alexandru M. – 111, 362, 630, Ripoșan, Pamfil – 172

642–643 Ritger – 522
Randa, Maximilian – 111, 123 Ritter, Helene – 430
Ránki, György – 72 Rivera, Primo de – 60
Rankoff – 430 Roată, Vasile – 299
Rarău – 457 Robescu – 665
Rarincescu, Constantin – 174 Roche, François – 11
Rarincescu, Elena – 531 Rockefeller – 37, 321, 323, 529
Rarincescu, Mihai – 531 Rohlfs, Gerhard – 189, 194, 381–382, 477,
Rauh, D. – 522 514–515
Rădăuți – 399, 528–529 Rohrbach, Paul – 77
Rădulescu, C. – 99 Roller, Mihai – 633–634
Rădulescu, M. – 173 Roma –11, 24, 26–28, 31, 44, 67–69, 71, 75,
Rădulescu, Savel – 136 83, 94, 108, 112, 132, 137, 161, 166,
Rădulescu-Motru, Constantin – 15, 17, 52, 168, 209, 231, 370, 382, 390, 410,
58, 77, 79, 106, 152, 300, 320–322 423, 488, 504, 516–517, 542, 549,
Răutu, Leonte – 634 590, 636, 646, 649, 659, 668, 671.
Râmnicu Sărat – 274, 397 Roques, Mario – 30, 46–48, 85–86, 216
Râmnicu Vâlcea – 152 Rosenberg, Alfred – 41, 137, 141, 222, 341,
Râpeanu, Sanda – 16–17, 580 543
Râpeanu, Valeriu – 16–17, 580 Rosetti, Al. – 300, 634
Rebreanu, Liviu – 51, 58, 156, 193, 379, 436, Rosetti, Radu R. – 53, 62–63, 136, 143, 189,
470, 472, 490–494 361, 368, 372, 392, 404, 406, 488
Rebreanu, Puia-Florica – 51 Rostás, Zoltán – 62, 182, 274
Regensburg – 435, 482 Rostock – 250, 253, 473
Rehbinder, Manfred – 97 Roth, Arnold – 472
Reichenkron, Günther – 53, 595–596 Roth, Hans Otto – 50, 80
Remme, Karl – 184 Roth, Herman – 472
Renania de Nord – 437 Rothe, Johannes – 229
Renesse, Herwath – 187, 332–333 Ruffini, Mario – 68
Rengjeo, Nada – 430 Ruland, Fritz – 56
Renneberg, Monika – 42 Rupp, Hans – 189, 321, 323, 375
Repede, Ion – 329 Rusia – vezi U.R.S.S.
Repp-Bojadjiewa, Mara – 430 Rust, Bernhard – 134, 157–158, 196, 276,
Resmeriță, I. – 129 560–561, 570, 583, 651, 658
Ressel, Gerhard – 51 Rusu Togan, Gherasim – 466
Reșița – 112, 565, 638, 640, 667, 671
Reuth, Ralf Georg – 60 S
Ribbentrop, Joachim – 44, 50, 71, 80, 147,
505, 540, 543, 544 Statele Unite ale Americii/S.U.A – 37, 97,
Richard, Lionel – 60 139, 233, 323, 395, 491, 511, 670
Richter, Konrad – 79, 150, 472, 533–534 Saar – 518
Richthofen, Dieprand – 432, 438 Sachse, Carola – 35
Riga – 141, 571 Sachsen – 231, 576
Ringer, Fritz K. – 16 Sadoveanu, Ion Marin – 51
712 Indici
Sadoveanu, Mihail – 300, 406, 650 Schmidt, Paul – 338–339, 341, 520, 522,
Safer – 665–666 524–525, 538–540
Saghin, Ştefan – 128 Schmidt, Rust – 651
Saigon – 11 Schmitt, Carl – 341, 660
Saint-Georges, Al. – 140 Schmitt, Kurt – 134
Salazar, Antonio – 60 Schmitt, Oliver Jens – 40
Salek-Pflug, Ingeborg – 52 Schmitthenner, Heinrich – 431, 437
Salon, Albert – 11 Schmoll, Friedemann – 276
Salonic – 130, 335, 477, 548 Schmoller – 218
Salzburg – 111, 440, 630, 642 Schneider, Hans – 430. 436
Samet, Rosalia – 111 Schrobsdorff , Angelika – 93, 403
San Francisco – 576 Schrobsdorff, Alfred – 93, 403
Sandache, Cristian – 292 Schrödinger, Erwin – 322
Sandu, Doina – 366 Schulenburg, Friedrich-Werner Graf – 80
Sarajevo – 43 Schuller, Alfred – 340
Sasu, Constantin – 630–631, 635, 642, 644 Schumann, Rolf – 14
Sauciuc-Săveanu, Teofil – 55 Schünemann, Konrad – 183, 204, 206
Savagian, Arax – 51 Schürr, Friedrich – 153, 192, 477–478, 480,
Savini, Ermil – 463–465 482
Savu, C. – 159, 569 Schwerte, Hans – 437
Saxonia – 73, 153, 429, 432, 457, 654 Schwiefert, Fritz – 92
Săliște – 371 Schwörbel, Heribert – 539, 542
Săndulescu, N. – 641 Scurla – 555
Sărata – 332 Secăreanu, Cornelia – 621
Sărindar – 494 Seeliger, Rudolf – 77
Săvulescu, Tr. – 58 Seldte, Franz – 127, 504–505
Sân Giorgiu, Ion – 14, 41, 55, 78, 140, 165, Semmering – 149
227 Serafim, mitropolit – 120
Scărlătescu, Gr. – 587 Seraphim, Hans-Jürgen – 35
Schacht, Hjalmar – 37 Serbia – 495
Schäfer, Dietrich – 117 Serfas – 654
Schaffini, Alfredo – 503 Serra, Giandomenico – 88, 193
Schalenberg, Marc –118 Sevastopol – 134, 539, 651
Scherer – 445 Siberia – 266, 646
Schickedanz, Arno – 141, 221 Sibiceanu, Aurel – 502
Schifirneț, C. – 91, 105, 218 Sibiu – 33, 43, 54, 57, 78, 82, 89, 92, 100,105,
Schiller, Friederich – 229 113–114, 117, 131, 136, 137, 143, 152–
Schiopul, Iosif – 204 153, 162–163, 166, 172, 185–186,
Schlemann, Josef – 306, 313 191,197, 267, 269–272, 279, 285, 287,
Schlösser, Rainer – 441 289–290, 298- 299, 301–302, 310,
Schmeling, Manfred – 10 313–314, 316–317, 321, 323–324, 334,
Schmidt, Andreas – 316 336, 366, 371, 378, 387–389, 412, 416,
Schmidt, Erika – 216 422, 442, 446, 448–449, 456, 466,
Schmidt, Johannes – 543 471, 490, 503, 548, 560, 570, 590,
597, 601, 622, 624, 635, 653
Indici 713
Siena – 68 Soyter, Gustav – 431, 437

Sievers, Eduard – 14 Spania – 32, 60, 157, 159, 270, 473, 497
Sighetul Marmației – 274, 328 Spannenberger, Norbert – 72
Sighișoara – 35, 310, 397, 466 Spanţov – 91
Sigloti – 629 Sporea, Constantin – 563
Sigmirean, Cornel – 33 Spulber, C. – 98
Silion, Tiana – 124, 654 Stadtmüller, Georg – 148, 192, 194–195,
Sima, Horia – 45, 65, 111, 113–114, 119, 124, 231, 429, 431–435, 469–472, 515–
126–127, 141, 147, 166, 267, 270, 272, 517, 536–537, 563–564, 658, 667
288, 362, 381, 453, 458, 460, 468, Stalin, I.V. – 634
475–476, 483, 493, 500, 508, 510, Stan, Ana-Maria – 88
513, 515, 623–624, 628, 630–631, 633, Stanca, Horia – 561
636, 637, 644–646, 653–654, 656, Stanciu, Vasile V. – 172
659, 662, 664, 666, 675 Starkulla jr., Heinz – 232
Simenschi, Teofil – 300 Stănescu, Mihai – 445, 447, 657
Simion, Eugen – 113 Stănescu-Schaumann – 440–441, 534
Simionescu, Ion – 462 Stângă, Ilie – 637
Simoni-Aurembou, Marie-Rose – 30 Steed, R.H.C. – 341
Simons, Hans – 257 Stein, Fritz – 118, 305, 312
Simons, Walter – 257 Steller, Walther – 454
Sinaia – 59, 106, 115, 158, 173, 335, 655 Stelzer, Gerhard – 549, 559
Siret – 95, 195, 565 Steuber, Fritz – 57
Siria – 505 Stichweh, Rudolf – 14
Six, Franz Alfred – 631 Stimm, Helmut – 46
Skeletti-Budișteanu, Despina – 629 Stindt-Hays, Peter – 532–534
Skultéty, S. – 106 Stock, Armin – 323
Slovacia – 68, 438, 561, 576 Stockdorf bei Gauting – 631
Slușanschi, Barbu – 95, 104–105, 112, 185, Stockholm – 43, 225
258–260, 268, 435 Stoeckel – 349
Slușanschi, Dan – 105 Stoenescu, Ion – 166
Slușanschi, Emilian – 105 Stoian, Emil – 165
Slușanschi, Silvia – vezi Procopovici, Stoica, Vasile – 172
Silvia Stoicescu – 489
Smith III, Ted J. – 59 Stollberg, O. – 311
Socor, Emil – 659 Stolzmann, Paulus – 570–571
Sofia – 43, 68–69, 115, 206, 430, 596, 659 Storm, Ernst – 118, 305, 311
Solacolu, Barbu – 526 Strasbourg – 313, 491
Sombart, Corina – 140, 144, 660 Strauss, Richard – 440, 484
Sombart, Nicolaus – 660 Streinul, Mircea – 105
Sombart, Werner – 120, 139, 341, 397, 658, Strubelt, Wendelin – 473
660 Struc, Ioan – 498
Someș – 154, 171, 270–271 Studentkowski, Werner – 231
Someşeni – 670 Stulpicani – 128
Sorbona – 17, 23, 25, 30, 47, 69, 157, 213, 406, Sturdza, Ilie-Vlad – 270
525, 596
714 Indici
Sturdza, Mihail – 15, 119, 269–270, 287, 296, Tarutino – 655

388 Tașcă, Gh. – 50, 80
Sturminger, Alfred – 59 Tatu, Nicolae – 397
Stuttgart – 73, 82, 118, 206, 228, 231, 250, Taylor, Pauline – 30
253, 290, 311, 354, 505, 529 Tănase, Eugen – 69
Suceava – 128 Tătărăscu, Alexandru –50
Sucevița – 570 Tătărăscu, Gheorghe – 25
Sudetengau – 429 Tătărăscu, Ștefan – 50
Suedia – 69, 346, 359, 505, 657 Târgu Mureș – 103, 107, 173, 259, 564
Sundermann, Werner – 233 Tbilisi – 80
Supprian, Karl – 52–53, 57–58, 81, 324 Tecuci – 112, 270, 629
Swiggers, Pierre – 30 Teheran – 80
Szabo, Iosif – 429 Temeliescu, Ion Dan –80
Szögi, László – 12 Tempeanu, Virgil – 79, 81, 183, 226–227,
Sztójay, Döme – 540, 543 514–515
Teodor, Pompiliu – 137, 371
Ș Teodoreanu, Al.O. (Păstorel) – 52, 110,
260, 655
Şandru, Gh. – 128 Teodoreanu, Alexandru (Săndel) – 655,
Şăineanu, Lazăr – 17 661
Șeicaru, Pamfil – 205–206 Teodoreanu, Alexandru A. – 95, 109–
Șerban, Melinte – 104 110,112, 121–124, 145, 259–260, 364,
Șerbescu, Sorin – 525 369, 390–391
Șindilariu, Thomas – 148 Teodoreanu, Ion (Hipolit) – 110
Șipoș, Sorin – 112, 267 Teodoreanu, Ionel – 53, 58, 110, 150, 258,
Şoricani – 627 260, 655
Ștefan, Marian – 63, 136, 361 Teodoreanu, Laurențiu (Puiu) – 110
Ștefanovici, Emil – 580 Teodoreanu, Osvald – 110
Ștefăneanu-Ioniță, Octavian – 110, 149, Teodorescu, Alexandru – 273, 353
162, 197, 429, 435–436, 565, 600, 654 Teodorescu, Radu – 198, 599, 603, 604–
Ștefănescu, Ion – 627 605, 607, 612, 616–618, 619, 621
Ștefănescu, Nasta – 53 Teodorescu, Ștefan – 290, 317, 366, 449
Ștefănescu-Galați, Atanasie – 98 Teodori, Giovanni – 64
Ştefănescu Goangă, Fl. – 18 Teodoriu, Șt. Teodor – 349, 396, 442
Ștepleanu-Horbatschi/Horbatsky, Vasile Teodoru, Ștefan – 589
– 641 Thalheim – 537
Theil, Fritz – 521, 525
T Theil, Karl-Hermann – 525
Theodorescu, Barbu – 28, 289
Taddei, Gabriel – 167 Theodorescu, Ștefan – vezi Teodorescu,
Tall, Amadou Falilou – 10 Ștefan
Tallin – 255 Thessalonik – 542
Tamás, Lajos – 138, 397 Thill, Mathias – 454
Tank – 625 Thomas, Albert – 85
Tarangul, Erast – 98–99 Thomas, Antoine – 85–86
Indici 715
Thomas, Pierre – 88 Turdeanu, Emil – 68–69, 596

Thuringia – 231 Turnu Severin – 221, 234, 289
Ticu-Șorecani – 652, 663 Tutova – 608
Tielke, Martin – 660 Twardowski, Fritz – 369, 371, 390, 539
Tierfelder, Franz – 226, 228–229 Tylor, Simon – 39
Tikhonov, Natalia – 15, 18 Tzigara Samurcaș, Al. – 77
Tilitzki, Christian – 313
Tilkovszky, Loránt – 72 Ț
Timișoara – 54, 57, 78, 89, 112–113, 128,
138, 146, 165, 191–192, 209–211, Țara Hațegului – 548
264, 270, 299, 422, 426–427, 440– Țara Moților – 151, 534
441, 446, 450–451, 456, 463, 483, Țigănești – 618
495, 506–507, 637, 642, 667, 671 Țopa, Leon – 646
Tirana – 115 Țugui, Pavel – 167
Tite, Gh. – 397 Țurcan, Aurel – 114, 659
Titeanu, Eugen – 62 Țurcan, Aurora – 115
Titulescu, Nicolae – 66, 74, 206, 225, 271, Țurcan, Ion – 114
415, 597 Țurcan, Nicolae Mircea – 114, 659
Todosia, Mihai – 91 Țurcan, Onisim – 114–115
Tököly, Imre – 516–517 Ţurlea, Petre – 25, 212, 274, 285
Tomescu, Petre – 51 Țuțea, Petre – 397
Tomescu, T. – 58
Tönnies, Ferdinand – 232 U
Torenburg – 202
Torino – 68, 503 Uniunea Sovietică/U.R.S.S. – 244, 313,
Toronto – 436 655
Totok, William – 659 Uebersberger, Hans – 54
Toulouse – 22 Ungaria – 12, 32, 34, 36, 45, 60, 66–67, 72,
Tournès, Ludovic – 21 83, 159, 186, 191, 195, 206, 211, 275,
Traian, Puiu – 643 294, 311, 344, 346, 354, 359, 397, 417,
Transilvania – 72, 78, 80, 86, 113, 139, 151, 431–432, 434, 438, 444, 519, 523,
190, 223, 311, 313, 367, 398, 422, 424, 541, 544, 549, 554, 588, 632, 645.
517, 526, 534, 643, 653 Ungureanu, Elisabeth – 137
Transnistria – 57 Untaru, Constantin I. – 191, 350–351, 396,
Trașcă, Ottmar – 159, 165, 182, 225, 632 442–444
Trebici, Vladimir – 436 Uppsala – 359
Trianon – 20, 44, 67, 72, 206, 354 Urdareanu, Ernest – 652, 659, 663
Tübingen – 59, 76, 216, 228, 246, 248, 250, Ursu, Ioana – 63, 136, 361
253, 278, 340, 382, 438–439, 491, Ursuleac, Viorica – 191, 440, 494
529, 624, 632 Uruguai – 571
Tudoriu, Teodor Șt. – 329, 349 Usatiuc, Claudiu – 455–456, 622
Tulescu, Vasile – 129, 610 Usatiuc, Elinor – 317
Turcia – 68, 156–157, 653 Uzun, Radu – 169
Turcuș, Veronica – 27, 168, 212
Turda – 100, 169, 202, 655, 669
716 Indici
V 157, 158, 162, 163, 165, 170, 185, 195,

197, 215, 222, 228, 253, 259, 261, 264,
Vaida Voevod, Alex. – 379 266, 270, 271, 289, 296, 310, 311, 313,
Vaida, Mircea – 90 316–319, 328, 333, 334, 338–341, 351,
Valea Călugărească – 446 355, 367, 388, 397, 421, 430, 436, 438,
Valéry, Paul – 341 440, 444, 446, 454, 462, 466, 482,
Valjavec, Fritz – 631, 632, 667 488–490, 494, 504, 518, 530, 548,
Varsik, Branislav – 429, 432–434, 436, 561, 562, 570, 603, 604, 628, 631,
470, 471 633, 636, 643–646, 649, 651, 656,
Varşovia – 11, 80, 255, 542 657, 666, 675.
Vasey, C.M. – 39 Vigo (Spania) – 542
Vasiliu, Ana – 491 Viișoara (jud. Constanța) – 643
Vasiliu, Titu – 193, 490 Vintilescu – 266
Vasiliu-Scraba, Isabela – 449 Vinulescu, Gheorghe – 42, 93, 109, 110,
Vasiloschi, Emilian – 497–498 112, 117, 122–124, 139, 149, 152, 159,
Vaslui – 153, 350, 457, 642 162, 163, 170–172, 185, 189, 191, 192,
Vatamaniuc, D. – 67 194–199, 268–270, 273, 353, 364,
Vatican – 112, 166, 216, 516, 633, 636, 667, 369, 390, 391, 396, 427, 429, 433,
668, 670–671, 673 435, 439, 469–471, 515, 517, 545, 560,
Vatra Dornei – 329 562–565, 578, 594, 603–605, 610,
Vaum, Ecaterina – 20 611, 616, 618, 638–642, 646, 653,
Văleanu, Caius – 656 654, 658, 671, 680
Vălenii de Munte – 275 Vinulescu, Ileana – 640, 674
Vălescu, Virgil – 630, 631 Vinulescu, Iulia – 112, 117, 122, 134, 162,
Vătăşescu, Jean A. – 270 270, 273, 353, 364, 429, 432, 639
Vătășianu, Virgil – 154, 155, 548 Vinulescu, Rodica – 171
Vâlcovici, Victor – 35, 51, 52, 145, 146, 379, Visner, Iosef – 637
415, 422, 569 Vistula – 170
Vâlsan, G. – 406 Vișan, Ilie – 194, 528, 529
Vâșcan, Andrei – 120, 497, 640 Vișoianu, Petre – 621
Velescu, Virgil – 631, 642, 644 Vitanidis, Gh. – 136
Velichi, Constantin N. – 69, 596 Vițalaru, Adrian – 62, 119, 216
Veneția – 43, 69 Vlahuță, Al. – 436
Verdi, Giuseppe – 561 Vlasiu, I. – 137
Verlisar Teodoreanu, Ștefana – 53, Vlasiu-Lupaș, Maria – 68, 69
Veroiu, Mircea – 136 Vlașca, jud. – 624,
Versailles – 20, 32, 33, 39, 44, 61, 72, 415, 544 Vlădescu, Florin I. – 531,
Veselovski, Valentina – 169 Vlădescu, Ovidiu – 166, 302, 361, 372, 376,
Veverca, Ioan – 166 616
Vianu, Tudor – 107, 152, 155, 289, 549 Vlădescu, Viorica – 69
Vichy – 107, 154, 336 Vogelweide, Walther – 81, 227
Vicol, C. – 69 Voiculescu, Vasile – 193, 492, 493, 494
Viena – 47, 54, 66, 68, 72, 86, 88, 97, 100, Voitec, Ștefan - 198, 625–627
104, 111, 112, 113, 114, 119, 128, 130– Volga – 518
132, 135, 139, 141, 149, 150, 152, 153, Volovici, Leon – 40
Indici 717
Voretzsch, Karl – 454 Weimar – 12, 20, 31–34, 36, 41, 62, 66, 78,
Voronca, Ilarie – 205 140, 225, 257, 312, 508, 542, 571, 632
Voroneț – 570 Weiss, Wilhelm – 543
Vossler, Karl – 226, 227 Weissenborn, Günther – 124
Vrabie, Gheorghe – 69, 221, 560, 561, 657, Weisz, George – 21
660 Welch, David – 39, 60
Vraca, George – 167 Wenar, Leif – 97
Vuia, Octavian – 68, 191, 448, 449, Werner, Michel – 16
Vuia, Romul R. – 449, 450 Westfalia – 437
Vuia, Romulus – 191, 414, 422, 448, 450 Westphal, Wilhelm – 102, 608
Vulcănescu, Mircea – 156, 159, 569, 570 Wettstein, Friedrich von – 55
Vulpe, Alexandru – 168, 169, 675 Wettstein, Richard – 55
Vulpe, Ecaterina – 168, 169 Wettstein, Ritter von – 54
Vulpe, Magdalena – vezi Manoilescu, Wieacker, Franz – 433, 438
Marina Wiedenfeld, Erich Dittrich – 35
Vulpe, Radu – 168, 169, 675 Wildt, Michael – 116
Vulturescu, George – 290 Wilhelm, Julius – 46
Willett, John – 33
W Willing, Willi – 54, 101, 102, 118, 128, 189,
280–284, 305, 333, 393–395
Wagemann, Ernst – 150, 191, 192, 457– Wilmanns, Wolfgang – 431, 433, 437, 516
460, 467, 473–476 Winckelmann, Johann – 122
Wagner, Richard – 414 Windisch, Rudolf – 73
Wagner, Volker – 116 Winter, Christian Friedrich – 310, 314
Wahl, Volker – 231 Wirth, Peter – 53
Wais, Kurt – 59 Witthoft, Fritz – 658
Wald, Lucia – 173 Wittstock, Joachim – 366
Waldhäusl, Friedrich – 432, 434, 438 Wolf, Hans – 431, 432, 434, 516, 538
Walker, Mark – 42 Wolff, Erwin – 339
Walther, Peter Th. – 118 Wolfradt, Uwe – 323
Wansee (Germania) – 505 Wrede, Franz-Otto – 539, 543
Wartburg, Walther von – 76, 214, 216, 226, Wroclaw – vezi Breslau
228, 314 Wundt, Wilhelm – 17, 218, 322
Washington D.C. – 571 Würzburg – 231, 321, 323, 438, 472
Weber, Friedrich – 80
Weber, Klaus – 517
Weber, Max – 97, 257, 660
X
Weber, Walter – 505 Xenopol, A.D. – 13, 28
Weber, Wilhelm – 121, 185, 277, 278
Weickmann, Ludwig Friedrich – 233 Z
Weidner, Noyer – 59
Weigand, Gustav – 14, 73, 74, 85, 97, 217, Zagreb – 43, 68, 69, 461, 462, 541
218, 226–228, 230, 291, 472, 500, 501 Zaharia, Constantin – 349, 350, 396, 442,
Weill, Claudie – 12, 14, 522 497,
Zaharia, Florin – 629
718 Indici
Zaharia, Frăguța – 351 Zelea Codreanu, Corneliu – 44, 81, 93,

Zaloziecki, Alexis – 111, 122, 141, 153, 170, 242, 274, 292, 457,
Zaloziecki, Wladimir/Volodymyr – 111 628, 629, 654, 663
Zamfirescu, Duiliu – 150, Zetényi Csukás, Ferenc – 20
Zamfirescu, Ion – 173, 174 Zub, Al. – 13, 15, 19, 31
Zapan, Gheorghe – 187, 189, 319, 322, 323, Zürich – 96, 110, 129, 198, 216, 228, 259,
373, 374 266, 620, 624, 625, 668,
Zănescu, I.C. – 608 Zweig, Stefan – 19, 20, 229

Matei, Nastasa, Culura Si Propaganda Original OCR

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Matei, Nastasa, Culura Si Propaganda Original OCR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Irina Matei

Editura Mega | www.edituramega.ro

INSTITUTUL ROMÂN DIN BERLIN. EŞECUL UNUI AŞEZĂMÂNT DE

LISTA DOCUMENTELOR 183

La data de 16 august 1940 a fost promulgat Decretul‑Lege nr. 2756 prin

din România aflați la studii în Germania; inițierea și înlesnirea schimbului

de sorginte germană (Historismus) –, fie ținând chiar de atașamentul sufletesc

în urma războiului din 1870–1871 nu a dus la o diminuare a prestigiului celei

Germanii din Străinătate) – cum a fost ea numită la un moment dat –, activă

itinerante a fost specifică învăţământului superior german, care permitea

afara descrierilor şi aprecierilor asupra mediilor universitare, nu este negli‑

Primul război mondial și schimbări paradigmatice

stimă atât de mult, încât le văd şi păcatele pe care înainte nu le observam“43.

afara universităţii pariziene devin tot mai căutate şi stabilimentele provinci‑

care să adăpostească tinerii merituoşi, absolvenţi de facultate, în vederea spe‑

arhivistice și documentări pentru directorul aflat la București, ori căutându‑i

Franţa, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1994.

in Rahmen seiner Staatsbildungen, colaborare ce va continua şi în anii urmă‑

Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 678/1923, f. 83–85.

Iorgu Iordan, Memorii, II, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, p. 73.

Albert Dauzat şi Mario Roques de la École Pratique, Iordan s‑a bucurat de

Este aceasta doar o pildă a exagerărilor anti‑germane promovate de Iorga, nu

Diplomația culturală a Republicii de la Weimar

Dispăruse parcă suflul acelor mesaje ce vorbeau de grandoarea unui imperiu

post‑Versailles, când Germania părea îngenunchiată politic și militar, asistăm

valorifice pentru străinătate patrimoniul cultural și științific german în anii

numărându‑se printre principalii inițiatori), Institutul reunea deopotrivă

va mai investi atât de mult în relațiile economice cu țările puternic industri‑

etc și în statele satelit, îndoctrinând deopotrivă minoritățile germane din

departe a colaborării culturale cu alte țări și susținerii dezvoltării științifice și

Mihail Manoilescu, a fondat Asociația Academică Germano‑Română, pen‑

„stării de spirit” din teritoriile respective ori adăposteau agenți informatori și

Institutul German pentru Știință din București

democrațiile occidentale, îndeosebi față de Franța și Anglia, direcție care însă

nu va oferi mai multă certitudine. Începând cu 10 mai 1940, Germania are

Sorbona şi Collège de France. Cunoştea foarte bine limba română, pe care

în deprinderea de către viitorul savant german a limbii române, în perioada

Studii Româno‑German Mihail Kogălniceanu”, care de multe ori a funcționat

anti‑guvernamentale sau de a împiedica opoziția să se manifeste măcar prin

muncă în căutarea adevărului, în susținerea adevărului, în folosul ambelor

corespondenți de presă, de regulă între orele 18–20, cu care se întreținea pe

ziua următoare, despre „autoportretele lui Rembrandt”, presa prezentându‑l

Hahn de la Universitatea din Berlin a conferențiat despre „Problema folosirii

romanitatea poporului lor, aceasta nefiind decât o altoire”163, idee promovată

să se ocupe de prezența mai multor jurnaliști germani la noi169. Iar asemenea

Români (la propunerea lui N.I. Herescu), frecventând Academia Română

nesemnalându‑se nimic care să indispună autoritățile comuniste de la noi,

Diplomația culturală a României

Când această acțiune de propagandă sistematică vizează promovarea

Paris a unui semnificativ număr de profesori universitari, cât și prin sprijini‑

problema propagandei ca o aventură personală, însă mai mereu au fost priviți

oferi Propagandei o perspectivă cât de cât onorabilă. Nici chiar Alexandru

– de pildă – să ai o bună propagandă în interior, când – spre deosebire de alte

întrucâtva mobilizator. Din această atmosferă au rezultat de altminteri și seri‑

extrem de firav și uneori inabil, mai mult la nivelul discursului și al intențiilor,

opinia lui Iordache Făcăoaru, directorul învățământului superior de la noi –

Universitatea din Milano, Franco Cardinali la Roma, Gh. Vrabie la Berlin197,

trimisă persoana numită inițial ca lector de limba română pe lângă Institut,

Deși la vremea aceea nu se vorbea încă de 1940 ca fiind „anul blestemat” al

refacere a României Mari spre răsărit și nord‑est, deoarece calvarul pierde‑

Proiecte și instituționalizări efemere

Theodor Capidan, Pericle Papahagi, Iosif Popovici sau Constantin Lacea.

Român la Berlin, pentru a nu ne „dispensa de tot folosul mare pe care îl poate

transferul de cunoștințe științifice, ci și punând în contact intelectuali de

LISTA DOCUMENTELOR 183