Nastasa, Enric Furtuna Si Bilantul Unui Insucces Original OCR

Lucian Nastasă-Kovács
Enric Furtună și
„Bilanțul unui insucces”
Lucian Nastasă-Kovács
Enric Furtună
și „Bilanțul unui insucces”
Editura MEGA
Cluj‑Napoca
2020
ISBN 978-606-020-247-9
Descrierea CIP este disponibilă la Biblioteca Naţională a României.
DTP şi copertă:
Editura Mega
Redactor:
Simina Baumgarten
© Lucian Nastasă-Kovács, 2020
Editura Mega | www.edituramega.ro

e‑mail: mega@edituramega.ro
Cuprins
UN DESTIN LITERAR NEÎMPLINIT: ENRIC FURTUNĂ 9
ORIZONT BIOGRAFIC LA CUMPĂNA VEACURILOR XIX-XX 14
TRAGISMUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 74
O LUME ÎN SCHIMBARE 81
A FI EVREU ÎN ROMÂNIA PRE-COMUNISTĂ 100
SPRE ȚINUTUL STRĂBUNILOR – ERETZ ISRAEL 114
O DRAGOSTE CE SE CHEAMĂ ROMÂNIA 124
OPȚIUNEA DESȚĂRĂRII DEFINITIVE 138
ÎN LOC DE CONCLUZII 153
PA R T E A I
E N R IC F U RT U NĂ
BIL ANȚUL UNUI INSUCCES
( Î N S E M N Ă R I Ș I C O M E N TA R I I )
NOTĂ ASUPRA MANUSCRISULUI ȘI A EDIȚIEI 157
SCHIȚA BIO-BIBLIOGRAFICĂ 159
NOTE DE EDITOR 422

PA R T E A I I
FR AGMENTE DE
C O R E S P O N D E N ȚĂ R E G Ă S I TĂ
[CORESPONDENȚĂ] 463
INDICE DE NUME 497
ILUSTRAȚII 545
În amintirea lui Leon Volovici
UN DESTIN LITERAR NEÎMPLINIT:
ENRIC FURTUNĂ
Acum aproape o jumătate de veac, Institutul „Dr. Iacov Niemirower”

din Ierusalim anunţa în organul său de expresie „Toladot” faptul că nu
demult intraseră în colecţia sa două manuscrise ale lui Enric Furtună1.
Unul cuprindea o serie de „cronici, notaţii și amintiri” privind diverși scri‑
itori evrei din România pe care acesta‑i cunoscuse (A. Steuerman-Rodion,
Barbu Nemţeanu, Al. Dominic, Leon Feraru, A. Axelrad, Felix Aderca, Iacob
Groper, Eugen Relgis, I. Peltz, Emil Dorian, E. Marghita, Samson Lazăr,
Liviu Deleanu, M. Ochin și Jean Pascal), toate aceste texte fiind îngrijit dacti‑
lografiate și legate în format de carte, cu intenţia evidentă de a vedea cândva
lumina tiparului. Nu erau texte inedite, ci fuseseră publicate de-a lungul
vremii în diverse periodice, mai toate sub formă de eseuri, acoperind astfel
primele trei decenii de activitate literară a lui Furtună.
Celălalt manuscris, prefaţat de o auto-biobibliografie, intitulat Bilanţul
unui insucces. Însemnări și comentarii, era și a rămas cu totul inedit, având o
evidentă alură memorialistică, de o particularitate totuși vădită după numai
câteva zeci de pagini. Iar această caracteristică derivă din vremurile tulburi
pe care le-a traversat autorul, marcate de un antisemitism cu intensităţi dife‑
rite, de la violenţa limbajului până la agresivitatea fizică, de la excluziunea
socială până la pogromuri și asasinate pe temeiul rasei. Și deși le-a străbătut
pe toate, marea lui obsesie și durere a fost aparenta pierdere în anonimat a
operei literare, ideea dispariţiei fizice fără a reuși o salvare spirituală prin
creaţia lui intelectuală. Pentru că – după cum se va vedea mai jos – mai tot ce
a produs literar a rămas în sertarul doldora de manuscrise, nu neapărat din
lipsa talentului, ci prin destinul tragic al epocilor traversate.
De altfel, nici instaurarea regimului comunist nu i-a adus certitudini,
rămânând în afara oricărui angajament politic și literar‑ideologic. Nu s-a
1
Cf. „Toladot”. Publicaţie pentru cercetarea trecutului evreilor din România [Institutul Dr.
I. Niemirower], Ierusalim, IV, 1975, nr. 9 (martie), p. 43–44.
10 L u c i a n N a s ta s ă - K o vá c s
erijat în victimă a regimului antonescian, nu a căutat să profite politic în

vreun fel, ci s-a ţinut departe de orice vendetă ori compromis, fără adeziuni
partinice, lucrând sau cizelând operele literare aflate în șantier, proiectând
chiar altele, însă tot mai dezamăgit de evoluţia ţării în care s-a născut și a
trăit cea mai mare parte a vieţii.
Realizând ceea ce înseamnă „regimul comunist” instaurat la presiunea
URSS-ului, Enric Furtună își pune speranţele – asemenea mai tuturor core‑
ligionarilor săi – în șansa emigrării, într‑o bătrâneţe cât de cât liniștită, fără
constrângerile și primejdiile totalitarismului ce se ascundea abil în spatele
așa‑zisei „dictaturi a proletariatului”. Dar mai întâi dorește să-și salveze
opera, iar sfârșitul anilor 40 și aproape tot deceniul următor, de așteptare și
îngrădiri sociale, sunt dedicaţi colectării textelor deja edite, finalizării unor
proiecte literare, dar și redactării prezentului volum memorialistic. Și nu
întâmplător – dar mai ales sugestiv –, dactilograma este datată „martie 1952”,
purtând totodată următoarea dedicaţie olografă: „Manuscris încredinţat cu
toată dragostea cărturarului și prietenului M. Sărăţeanu, ca bună amintire în
ajunul plecării mele din ţară”. Semnat: Enric Furtună. Iar manuscrisul men‑
ţionat mai sus – cel de „cronici, notaţii și amintiri” – ne indică și momentul
când autorul înmânează lui Sărăţeanu aceste memorii, și anume: noiembrie
1958, așadar cu doar câteva zile înainte de a pleca definitiv din România.
Există astfel un decalaj între data finalizării memoriilor și cea a emigră‑
rii, deoarece, în împrejurări politice pe care le vom dezvolta mai jos, Enric
Furtună își va împlini dezideratul plecării ceva mai târziu, timpul scurs fiind
un soi de luptă acerbă pentru a‑și salva manuscrisele. Iar pentru asta, ape‑
lează la orice se putea închipui în acele vremuri! Așa se face că o parte a lucră‑
rilor sale sunt trimise lui Henry Marcus în noul stat Israel, prin intermediul
Legaţiei Franceze și a valizei diplomatice a Legaţiei israeliene de la noi. Altele
sunt puse la adăpost pe la prieteni din București, în vreme ce biblioteca per‑
sonală este donată Federaţiei Comunităţilor Evreiești din România. Pentru
ca în cele din urmă, când i se permite să părăsească definitiv ţara, să-și tri‑
mită prin Poșta oficială textele la care lucra, spre o nouă destinaţie, la celălalt
capăt al lumii: São Paulo, tocmai în Brazilia.
Acesta ar fi contextul în care au ajuns la Institutul „Dr. Niemirower”
din Ierusalim (înfiinţat în 1971) aceste două volume de manuscris, cel cu
iz memorialistic văzând abia acum lumina tiparului. Numai că din 1975,
când aceste documente au intrat în fondurile Institutului, și până acum,
avatarurile n-au lipsit. Afiliat Universităţii Ebraice din Ierusalim în 1973,
sub titulatura „The Center for Research on Romanian Jewry”, stabilimentul
s-a dezvoltat enorm sub impulsurile și eforturile lui Th. Löwenstein, Ditza
Enric Furtună și „Bilanțul unui insucces” 11
Goshen, Leon Volovici, Moshe Idel, Jean Ancel, Miriam Caloianu ș.a., având
o bibliotecă de specialitate cu peste 14.000 volume, dar și un bogat fond de
documente arhivistice2. Din nefericire, din 2018, Centrul pentru Studierea
Evreimii Românești a fost închis, deși n-au lipsit apelurile publice, întregul
tezaur adunat în aproape jumătate de veac de existenţă aflându‑se acum în
imposibilitatea de a mai putea fi cercetat.
De fapt, acestea sunt circumstanţele în care am decis să punem în cir‑
culaţie prezentul volum de memorialistică, deși ne aflam în posesia unei
copii încă de acum cinci ani. Ceea ce ne-a reţinut atunci să-l edităm a fost
sfârșitul brusc al manuscrisului, la fila 326, absenţa câtorva pagini de final
fiind semnalată încă de la intrarea Institutului „Dr. Iacov Niemirower” în
posesia lui. Zadarnic am răscolit tot felul de arhive din Ierusalim și aiurea,
am interogat zeci de potenţiali specialiști în domeniu, răspândiţi prin lume,
am căutat descendenţi ori colecţii private, paginile par definitiv pierdute. La
o apreciere superficială, unii ar putea spune că nu‑i chiar o mare pierdere,
întrucât mai tot ce ţinea de biografia scriitoricească a lui Enric Furtună și-a
găsit îndeajuns locul în corpul manuscrisului îngrijit legat chiar de autor, în
copertă groasă, din care lipsește doar sfârșitul povestirii unuia din poemele
lui aflate în fază de proiect. Dar poate că această aparent nesemnificativă
trunchiere se datorează chiar vremurilor tulburi de atunci, cauză a multor
altor memorii neterminate în tragismul anilor 50!
Pe de altă parte, cred că este deja timpul să-l readucem pe Enric Furtună
în actualitate la mai bine de o jumătate de veac de la trecerea lui în nefiinţă.
Imperativul rezidă nu doar dintr‑o obligaţie morală și nici din faptul că ar
fi fost un anonim în câmpul literaturii (sau scriitor „minor”), ci pentru că –
după cum se va vedea mai jos – vremurile au fost cum au fost, iar peste toate,
prin faptul că la sfârșitul anului 1958 a devenit apatrid emigrând în America
de Sud, regimul comunist i-a ţinut numele sub obroc, aidoma altora – indi‑
ferent de apartenenţa etnică și confesională – care au ales calea libertăţii prin
exil, repudiind orice compromis cu puterea de atunci. De altfel, acest con de
umbră a făcut să se piardă multe detalii referitoare la biografia sa, pe care
a trebuit totuși s‑o refacem pas cu pas, de mare ajutor fiindu‑ne în această
direcţie prieteni mai vechi sau mai noi, pe care – pentru mai multă rigoare
– trebuie să-i menţionăm aici: Ádám Gábor, Cătălin Botoșineanu, Adrian
Cioflâncă, Claudia Daraban, Lucian Herșcovici, Maria Mădălina Irimia,
2
Vezi Ditza Goshen, Un centru universitar ierusalimitean de studiere a istoriei evreilor din
România: istoric, profil, perspective, în vol. Noi perspective în istoriografia evreilor din Româ-
nia, ed. Liviu Rotman (coord.), Camelia Crăciun, Ana‑Gabriela Vasiliu, București, Edit.
Hasefer, 2010, p. 96–100.
Daniel Lăcătuș, Emeric Marcier, Silviu Moldovan, Irina Nastasă-Matei,

Nancy Rozenchan, Raul Rus, Henriette Salter‑Stavri și Carmen Voroneanu,
cu toţii acoperind trei continente.
În acest context, dincolo de „povestea vieţii” lui Enric Furtună, am consi‑
derat inevitabil să abordăm și biografia intelectuală a câtorva cărturari evrei
din România ce-au avut atingere cu personajul nostru, oferind nu doar noi
informaţii, cât mai ales câteva paliere de reflecţie, pentru că – în fond – eroul
de acum a fost marcat în mod evident de destinul oarecum tragic al multor
israeliţi din România, dar și de un context cultural complex și stimulativ, ce
se întinde de la finele veacului XIX până la debutul regimului comunist.
Rezultă totodată și o constatare extrem de amară, în ceea ce privește mar‑
ginalizarea evreilor, permanentele obstrucţii și persecuţii, puseurile mai mult
sau mai puţin vizibile de violenţă antisemită din universităţile românești
pre-comuniste3, atmosferă care a determinat importante cohorte de israeliţi
de la noi să plece în Occident, pentru ca după crearea statului Israel alţii să
recurgă la allya, alegând astfel varianta emigrării definitive. Iar discrimina‑
rea nu este o vorbă în vânt, pentru că anevoie vom afla evrei printre func‑
ţionarii de stat (nici pomeneală printre cei „înalţi”) ori printre universitari,
iar cazul lui Lazăr Șăineanu este tipic în această direcţie, la fel cum mulţi alţi
israeliţi din România au trebuit să-și caute șansa împlinirilor intelectuale și
sociale în afara ţării de origine4. Așa se face că printre aceste „pierderi” se
află nume cu rezonanţă, precum Solomon Schechter (1847–1915), Konrad
Bercovici (1881–1961), Marco Brociner (1852–1942), Heimann (Hariton)
Tiktin (1850–1936), Leon Feraru (1887–1961), Benjamin Wexler (1898–
1944), Victor Brauner (1903–1966), Gherasim Luca (1913–1994), Samuel
Rosenstock/Tristan Tzara (1896–1963), Samuel Mützner (1884–1959), Idel
Ianchelevici (1909–1994) și încă mulţi alţii, fără a mai vorbi de acei intelec‑
tuali expulzaţi arbitrar, cum ar fi cazul lui Elias Schwarzfeld (1855–1915) și
Moses Gaster (1856–1939). Exprimându‑se și în alte limbi decât româna,
toţi aceștia și-au câștigat faima în afara ţării de origine, în vreme ce Enric
Furtună a rămas oarecum suspendat între culturi, între cea română – în
limba căreia s-a exprimat impecabil și cu aplomb, asemenea multor altor
3
Cf. Lucian Nastasă-Kovacs, Antisemitismul universitar în România (1919–1939). Mărturii
documentare, Cluj, Edit. ISPMN/Kriterion, 2011; idem, Pogromul itinerant sau decembrie
antisemit – Oradea, 1927, București, Edit. Curtea Veche, 2014.
4
Vezi și Idem, Universităţile româneşti şi funcţiile simbolice ale „peregrinării academice” la
evrei (1864–1944), în vol. Profesori şi studenţi evrei/Enseignants et étudiants juifs, ed. Carol
Iancu şi Alexandru‑Florin Platon, Iaşi, Edit. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2012, p. 105–128.
evrei de la noi5 – și cea de expresie în idiș (din care a tradus mult), fără
a‑i fi străină nici limba germană, în care și-a elaborat o dramă (Șoșana) pe
vremea refugiului în vechea Palestina, pentru a‑și salva viaţa în contextul
Holocaustului european. Nu i-au lipsit pornirile de a învăţa și a se exprima
în ivrit și portugheză, însă mereu și mereu a găsit româna ca un idiom plin
de sensuri și valori stilistice de care nu s-a mai putut despărţi până la sfârșitul
vieţii.
Și pentru că asupra lui Enric Furtună nu s-a aplecat mai nimeni cât de cât
temeinic, fiind un soi de „proscris” al regimului comunist, vom profita de
publicarea acestor memorii literare în Partea I pentru a reconstitui și părţi
însemnate și sugestive din povestea lui de viaţă, într‑o manieră cât se poate
de canonică.
5
Cf. Camelia Crăciun, Scriitori evrei de limbă română: de la rebeli marginali la critici cano-
nici, Iași, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2018. Vezi și Simona Fărcășan, Între două lumi.
Intelectuali evrei de expresie română în secolul al XIX-lea, Cluj, Edit. EFES, 2004.
ORIZONT BIOGRAFIC LA
CUMPĂNA VEACURILOR XIX-XX
Puţinele însemnări de istorie literară ori referinţe la biografia lui Enric

Furtună indică fără tăgadă faptul că acesta s-ar fi născut pe 31 mai 1881 (stil
vechi), la Botoșani, în casa din Strada Mare nr. 4, ca fiu al lui David și Clara
Pechilman, de religie mozaică, familie aflată în spaţiul românesc sub pro‑
tecţie austro-ungară, ca mai toţi evreii din Moldova, coborâţi din Galiţia și
Bucovina pentru a‑și face un rost în viaţă. Trebuie totuși restabilită data efec‑
tivă a nașterii, pentru că în realitate copilul – în ortografia vremii – Heinirihi
Pechilman a văzut lumina zilei pe 28 mai 1881 (stil vechi), data de 31 fiind
ziua înregistrării nașterii, ce apare încă de pe primul rând al certificatului
emis de Primăria din Botoșani, după cutuma vremii6. Aparent minora eroare
a fost perpetuată chiar de personajul nostru, care își atribuie – în documen‑
tele de școlaritate la liceu ori la Facultatea de Medicină din Iași – ca dată de
naștere 31 mai 18817, cifră rostogolită apoi pe parcursul întregii vieţi.
Despre părinţii săi știm însă și mai puţine lucruri, tatăl David Pechilman –
ce va adopta aproape imediat pentru numele de familie ortografia Pekelman
– venind din Cernăuţi, la vremea aceea parte a Bucovinei habsburgice, unde
se născuse pe la mijlocul veacului XIX, de vreme ce în 1881 avea 30 de ani.
Era de profesie dentist, fără a ști dacă a urmat o facultate de profil, pe atunci
încă putându‑se desfășura o asemenea activitate pe temeiul unor cursuri nu
neapărat de rang superior, dublate în principal de o practică a meseriei pe
lângă un alt „dentist”. De altfel, la data căsătoriei lui cu Clara (Perl) Salter,
pe 27 martie 1879, la Cernăuţi, titulatura profesiei sale era cea de „tehni‑
cian dentar”, pe care o exercita la Cameniţa8. Așadar, mama lui Heinrich se
6
Cf. Arh. St. Botoșani, Starea Civilă. Nașteri, nr. 574/1881.
7
Cf. Arh. St. Iași, Institutul de Medicină și Farmacie. Dosare personale, dos. 19/1900, f. 2.
8
Cf. Arhivele Statului Cernăuţi, Fond 1245, Opis 15, Delo 48, f. 66v–67. David Pekelman era
tehnician dentar în Cameniţa, însă se născuse și figura ca locuitor al Cernăuţiului. Părinţii
lui erau Zelman și Ginka Pekelman.
numea Clara, de asemenea originară din Cernăuţi, cu zece ani mai tânără
decât soţul (născută pe 6 februarie 1861), și cam asta este tot ce știm despre
părinţii lui Heinrich Pekelman9. La doar un an după Heinrich se mai naște
un fiu în familia Pekelman, Moritz, ce va utiliza apoi frecvent numele de
Marcel (alintat Bubi), dar asupra căruia ne vom opri ceva mai jos.
Trebuie însă subliniat faptul că în ultimul pătrar al veacului XIX,
Botoșani era un important centru al evreimii din Moldova, alături de alte
așezări urbane precum Iaşi, Piatra Neamţ, Târgu Neamţ, Bârlad, Bacău,
Dorohoi, Darabani, Ștefănești ş.a., ponderea israeliţilor situându‑se la 1899
între 50–56%10. Este explicabil în acest context faptul că aici s-au născut
numeroase viitoare personalităţi culturale de religie mozaică, din care se
cuvine acum să menţionăm pe: Marcel Blecher (1909–1938), ai cărui părinţi
s-au mutat apoi la Roman, în anul când el va deveni student medicinist la
Paris declanșându‑i-se oribila boală, tuberculoză osoasă; Lucien Goldmann
(1913–1970), cu studii secundare la Iași, iar universitare la București, stabilit
apoi în Franţa, unde are o importantă carieră de filosof și sociolog, dar și
de critic literar; Alexandru Graur (1900–1988), de fapt din Todireni (jud.
Botoșani), stabilit apoi la București, lingvist; Constantin Graur (1880–1940),
frate cu Alexandru Graur, reputat jurnalist; Iacob/Yankev Groper, asupra
căruia ne vom opri mai jos; Ioseph Ishill (1888–1966), care în 1907 a scos
revista intitulată „Evreul rătăcitor”, emigrând apoi în SUA, unde va ajunge
9
Părinţii Clarei erau Herman Salter și Rebeca (născută Maderer), din Cernăuţi (cf. Arhivele
Statului Cernăuţi, Fond 1245, Opis 15, Delo 1, f. 9v). În afara Clarei au mai avut copii pe:
Solomon Benjamin Salter, născut la Cernăuţi (pe 5 iulie 1863; cf. Arhivele Statului Cernăuţi,
Fond 1245, Opis 15, Delo 1, f. 38), stabilit apoi la Viena, pentru a pieri cu întreaga familie în
lagărul nazist de la Terezin, pe 20 ianuarie 1943; Bernardt/Binu Neuman Salter (n. Cernăuţi,
6 octombrie 1865 – Botoșani, 1957), dentist; și încă o fată, Mischke (născută tot la Cernăuţi,
pe 28 august 1869; cf. Arhivele Statului Cernăuţi, Fond 1245, Opis 15, Delo 1, f. 100v), despre
care n-am aflat nimic, dispărută probabil prematur. La rândul său, Bernardt/Binu Neuman
Salter se va stabili la Botoșani, având patru băieţi și două fete, toţi născuţi aici: Sidonia Salter
(1895–1987), absolventă de Conservator și violonistă la Bacău, căsătorită Șimșensohn/Schi‑
mschensohn; Heinrich Salter (1896–1983), absolvent de medicină la Iași (locuind o vreme
la Heinrich Pekelman) și cu o specializare în stomatologie la Berlin (căsătorit cu Janette,
profesoară de geografie, având o fiică, Henriette Salter‑Stavri, actualmente în București, care
mi-a și furnizat informaţii preţioase pentru trecutul familiei); Adolf Salter (1898–1954), tot
stomatolog, profesând în București, Bd. Victoriei 33, cu o fiică stabilită la Paris; Jean Sal‑
ter (1900–1980), dentist; Iosif (Lică) Salter (1907–1986), de asemenea dentist; încă o fiică,
Reghina (1904–1928), decedată prematur, de tuberculoză.
10
Leonida Colescu, Analiza rezultatelor recensământului general al populaţiunii României
de la 1899, cu o prefaţă de dr. Sabin Manuilă, Bucureşti, Institutul Central de statistică, 1944,
p. 85.
editor, publicând autori români în traducere engleză, printre care și pe Enric

Furtună, alături de I.L. Caragiale, G. Coșbuc, Ronetti-Roman, Samson
Lazar, A. Steuerman-Rodion ș.a.; Barbu Lăzăreanu (1881–1957), istoric lite‑
rar și folclorist, expulzat din ţară în 1907 pentru că a solidarizat cu ţăra‑
nii răsculaţi, revenind mai apoi pentru a se afirma în presa vremii; Henric
Sanielevici (1875–1951), critic literar, sociolog și estetician, atașat în tinereţe
socialismului, pentru ca ulterior să se apropie de „Noua Revistă Română”,
publicând în „Viaţa Românească”, „Adevărul”, „Floare albastră” etc.; Simon
Schafferman (1903–1991), jurnalist; Ieronim Șerbu (1911–1972), publicist;
Adrian Verea (1876–1944), cu numele de familie Wechsler, și el absolvent
de medicină, dar asemenea lui Furtună cochetând cu poezia, publicând mai
multe poeme; Israil Bercovici (1921–1988), dramaturg și traducător etc.11.
Așa se face că spre sfârșitul veacului XIX, Botoșani era un veritabil shtetl,
târgul specific evreiesc12, atât de bine surprins în textele unor scriitori pre‑
cum Shalom Alechem, Josef Roth, Isaac Babel ori Bruno Schultz, în pic‑
tura lui Shagall, dar și în literatura română interbelică și de mai apoi, prin
creaţiile lui Ion Călugăru13, Isac Peltz14, Ury Benador15, Sașa Pană16, Isaiia
Răcăciuni17, Virgil Duda despre Bârlad (unde a văzut lumina zilei mult mai
spre noi, în 1939)18 sau evocările lui Victor Rusu, și el originar din Botoșani,
unde s-a născut în 192219, ale lui Emil Dorian20 ori Serge Moscovici21, care
ne oferă imagini cât se poate de veridice asupra mediului evreiesc de la noi.
Din punct de vedere al prosperităţii economice și al vieţii culturale, urbea
11
Din Botoșanii de odinioară... Scene și personaje dintr‑o lume care a fost, București,
C.S.I.E.R., 2001; Șlomo Leibovici-Laiș, Evreimea botoșăneană. Minimonografie, Tel Aviv, Tel
Aviv University Press, 2006.
12
Cf. Y. Bar‑Gal, The Shtetl – The Jewish small town in Eastern Europe, în „Journal of Cultu‑
ral Geography”, V, 1985, no. 2, p. 17–29.
13
Ion Călugăru, Copilăria unui netrebnic, București, Edit. Naţionala Ciornei, 1934.
14
I. Peltz, Calea Văcărești, București, Edit. Cultura Naţională, 1933; idem, Foc în Hanul cu
Tei, București, Edit. Adevărul, 1934.
15
Ury Benador, Ghetto Veac XX, București, Edit. Universala Alcalay, 1934.
16
Saşa Pană, Născut în ’02. Memorii, file de jurnal, evocări, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973.
17
I. Răcăciuni, Amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967.
18
Imagini răspândite în multe din cărţile lui, dar mai ales în: Virgil Duda, Povestiri de pro-
vincie, București, Editura pentru Literatură, 1967, sau Războiul amintirilor, București, Edit.
Cartea Românească, 1981.
19
Vezi Victor Rusu, Balada târgului evreiesc, prefaţă de Leon Volovici, București, Edit. Hase‑
fer, 2008.
20
Emil Dorian, Profeţi și Paiaţe, București, Edit. „Naţionala” S. Ciornei, 1927.
21
Serge Moscovici, Cronica anilor risipiţi. Povestire autobiografică, trad. de Magda Jeanre‑
naud, Iași, Polirom, 1999.
se afla imediat după Iași22, capitală a Moldovei până la unirea deplină a celor
două principate românești (în 1862). Nu întâmplător, la Botoșani și-a câștigat
renumele de poet și „trubadur” al evreilor Beniamin Wolf Ehrenkranz
(cunoscut sub numele de Velvl Zbarjer), cel care a reușit să valorifice artistic
limba idiș încă de pe la mijlocul veacului XIX, când s-a stabilit pe moșia unui
arendaș din proximitate ca educator23. Cu alte cuvinte – ca să citez pe Iacob
Sternberg – „Botoșani, acest Bardiceff al României, nu înseamnă numai un
târg de zarafi și morari ovrei și de profesori de limbă germană, aduși din
Galiţia pentru fecioarele și fiii chiaburilor localnici, ci neapărat o autentică
«inteligenţă» ovreiască, democratic‑ovreiască”, orașul fiind totodată o „cita‑
delă a idișismului progresiv”24.
Așadar, Pekelman a fost numele de familie al personajului nostru, care
a trebuit asemenea multor altora să-și facă intrarea în lumea literelor sub
pseudonimul Enric Furtună, în împrejurări pe care le vom contura mai jos.
De altfel, trebuie spus aici faptul că „Pekelman” nu este un nume de familie
uzual printre evrei, frecvenţa lui fiind extrem de redusă25. O rudă a familiei se
afla la cumpăna veacurilor XIX-XX, până în anii Primului Război Mondial,
la Lwow, Zygmunt Pekelman, de asemenea „tehnician dentar” (așadar în
tradiţia rudelor stabilite în România), locuind pe str. Kazimierzowska, oare‑
cum centrală, unde se aflau Hotelurile „Astoria” și „Bohrer”, dar și câteva
restaurante, aici întâlnind alte câteva familii evreiești de medici, o farma‑
cie și câţiva avocaţi. Nu știm însă dacă Conrad Pekelman, un „declamator”
prezent pe la începutul lui 1890 la Clubul de lectură al Junimii Israelite din
Botoșani, are vreo legătură de rudenie cu personajul nostru26, la fel cum
n-avem indicii nici despre o eventuală înrudire cu Henya Pekelman, născută
la Mărculești (în Basarabia)27 în 1903, dar emigrată în Palestina în 1922, de
22
Deși Artur Gorovei îl plasează ca „al treilea din Principat”, în cartea sa Monografia orașului
Botoșani, Ediţia Primăriei de Botoșani, Institutul de Arte Grafice „M. Saidman” Fălticeni,
1926, p. 54.
23
Leo Wiener, History of Yiddish Literature in the Nineteenth Century, C. Scribner’s Sons,
1899, p. 77–80.
24
Iacob Sternberg, Dinspre Botoșani, în „Adam”, IV, 1932, nr. 53 (15 septembrie), p. 4–5.
25
Pekelman ar veni de la ungurescul „pék” = brutar, același înţeles fiind în rusă și cehă.
26
Cf. Ștefan Cervatiuc, Istoria Teatrului la Botoșani (1838–1944), I, Botoșani, Edit. Quadrat,
2008, p. 162. Vezi și „Lupta”, VIII, 1891, nr. 1337, 10 februarie, p. 2; „Epoca”, seria II, an
I, 1895, nr. 14 (18 noiembrie), p. 3, menţionează „Serata Pekelman” la Turn-Verein, unde
„recitatorul din Viena” prezintă părţi din Ibsen, Fulda, Carmen Sylva, dar și versuri ale lui
Eminescu în limba germană ș.a.
27
Tot în această localitate avem și pe Aharon Pekelman (căsătorit cu Miriam), ce-au avut
trei copii: Bela Margolin (n. 1898), Joseph Israel Pekelman (1900–1987), Nehemia Pekelman
(n. 1912) și Lea. Joseph Israel Pekelman a fost căsătorit cu Haia Clara, iar fiul lor este Dov
la care ne-au rămas niște memorii interesante, publicate în ebraică în 1935,

recent reeditate28.
Pe când Heinrich avea cinci ani, întreaga familie se mută la Iași, în 1886,
David Pekelman deschizându‑și un cabinet pentru „dentistică și boli de
gură” pe str. Alexandri 3 (Casele Hălăceanu). Veche capitală a Moldovei,
orașul avea pe la finele veacului XIX o importantă comunitate israelită, chiar
majoritară dacă o raportăm la celelalte grupuri etno-confesionale, evreii
fiind în proporţie de 50,75%29. De altfel, mulţi din cei aflaţi în trecere pe aici
vedeau Iașul ca pe o așezare evreiască, complexă și eterogenă, pentru că aici
convieţuiau alături de creștini o destul de mare varietate de israeliţi, de la
hasizi la moderniști asimilaţi. Aici s-a dezvoltat o importantă industrie tipo‑
grafică ebraică și idiș, și nu întâmplător tot aici s-a aflat Naftali Hertz Imber
atunci când a compus „Hatikva”, în 1878, devenit apoi imnul statului Israel.
De altfel, încă de la 1867 sunt menţionate 149 școli israelite în Iași30, pentru
ca la cumpăna veacurilor XIX-XX să existe o veritabilă viaţă evreiască, cu
câteva zeci de sinagogi, societăţi cultural-confesionale, instituţii de educaţie
până la rang gimnazial și școli israelito-române, stabilimente caritabile și
spitalicești etc.31.
Însă nu trebuia să fii doar în trecere pentru a avea o asemenea impre‑
sie. Apelând la amintirile unui anume Samuel, născut la Iaşi în 1891, acesta
vedea cam în această manieră lucrurile:
„Familia mea locuia de multă vreme la Iaşi. Bunica avea o sută doisprezece
ani, iar casa o moştenise de la părinţii ei. (...). Pretutindeni erau schule [şcoli
de limba idiş]” pentru că – afirmă memorialistul prin raportare doar la
mediul ce-l cunoştea – „erau mai mulţi evrei decât creştini”32.
Pekelman, celebru economist, fost decan la Business School at the Interdisciplinary Center
din Herzliya (Israel), consultant financiar extrem de apreciat. În corespondenţa purtată cu
Barak Inbar Pekelman din Tel Aviv, acesta îmi spunea că familia Pekelman din Iași ar fi înru‑
dită cu cea din Mărculești, fără a‑mi oferi mai multe detalii decât aveam deja.
28
Cf. Tamar S. Hess, Henya Pekelman: An Injured Witness of Socialist Zionist Settlement in
Mandatory Palestine, în „WSQ Women s Studies Quarterly”, vol. 36, 2008, nr. 1, p. 208–213.
29
Leonida Colescu, Analiza rezultatelor recensământului general al populaţiunii României de
la 1899, citat, p. 85. Vezi și Dan Dumitru Iacob, Evreii din Iași în secolul al XIX (aspecte demo-
grafice, sociale, culturale și urbanistice), în vol. Iași – oraș al diversităţii. Categorii etnice și
minorităţi în secolele XV-XX: aspecte sociale, economice și culturale, coord. Laurenţiu Rădvan,
Iași, Edit. Ars Longa, 2015, p. 112–164.
30
Cf. D. Vitcu, Statistica școlilor israelite din Iași la 1867, în „Studia et Acta Historiae Iudaeo‑
rum Romaniae”, III, 1998, p. 177–190.
31
Vezi și I.Kara, Contribuţii la istoria obștii evreilor din Iași, București, Edit. Hasefer, 1997.
32
Mémoires juives. L’enfance ailleurs, propos recueillis par F. Schulmann, Paris, Édition
În felul acesta se pot explica importantele ritmuri ale dezvoltării în mai

toate domeniile, pentru ca viaţa culturală să graviteze îndeosebi în jurul
Universităţii de aici, fondată în manieră modernă încă de la 1864, odată cu
cea de la București.
De altfel, nu trebuie să uităm faptul că la Iași a luat naștere în 1876 pri‑
mul teatru în limba idiș din lume, ce funcţiona la celebra Grădină „Pomul
Verde”, nu departe de actualul Teatru Naţional. Fondatorul acestuia, Avram
Goldfaden, a făcut astfel, din teatrul evreiesc, o formă esenţială de existenţă
culturală, o emblemă a identităţii israeliţilor din diaspora33. La fel cum tot
aici, cu vreo două decenii înainte – în 1855 – apăruse primul periodic de
limbă idiș din lume, „Korot Haitim”. Este și dificil – chiar frustrant – a sinte‑
tiza în doar câteva rânduri o atmosferă de maximă efervescenţă intelectuală
ce gravita în jurul evreilor de aici, de vreme ce a doua jumătate a veacului XIX
stă sub semnul unei modernizări depline din punct de vedere cultural34. Dar
ca să fim mai aproape de Heinrich Pekelman, este suficient să menţionăm că
în decembrie 1887, Ștefan Stâncă (Stein), student la medicină, a scos ziarul
„Lumina”, al tineretului israelito-român de stânga, între 1892 și 1894 vedea
lumina tiparului „Propășirea”, pentru ca în luna mai 1896 să apară săptămâ‑
nalul „Der Wecker” (Deșteptătorul), în limba idiș. Din februarie 1893 avem
„Evenimentul”, cotidian liberal, apoi conservator, scos de M. Honigman și
Jaques Lewin, iar în mai 1898 apare săptămânalul „Der Idische Geist”. Iar
alte și alte organe de expresie ar putea fi prea bine enumerate, însă impor‑
tante rămân numele acelor personalităţi evreiești ale Iașului care au creat un
mediu cultural de certă valoare, dar mai ales stimulativ pentru tinerii în for‑
mare: Elias Șaraga, Iacob Iţhac Niemirower, A. Steuerman, Carol Bernstein,
I.B. Brociner, Brunea Fox, Ury Benador, Berman Goldner, Horia Carp, Lupu
Dichter, Carol Drimer, Moses Duff, Leon Ghelerter, Herșcu Goldner, Meier
A. Halevy, fraţii Hefter, Moise Held, Albert Honigman, Isac Ludo, G. Spina,
Efraim Waldman, Adrian Verea și încă mulţi, mulţi alţii.
Așadar, Heinrich Pekelman își împlinește studiile primare și gimnaziale
la Iași, în particular, pentru ca ciclul superior (din clasa a V-a pe atunci,
Clancier‑Guénaud, 1980, p. 15. Vezi și Ion Mitica, Evreii din Târgu Cucului... de altă dată.
Câteva aduceri aminte, Iași, Edit. Tehnopress, 2005.
33
Cf. Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România, ediţia a II-a revizuită și
adăugită de C. Măciucă, București, Edit. Integral, 1998; Anca Mocanu, Avram Goldfaden și
teatrul ca identitate, București, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”/Revista „Teatrul azi”,
2012; Camelia Crăciun, 140 de ani de teatru idiș în România, București, Edit. Institutului
Cultural Român, 2016.
34
Vezi Silviu Sanie, Cultura iudaică la Iași (I), în „Studia et Acta Historiae Iudaeorum
Romaniae”, VII, 2002, p. 20–38.
a IX-a de acum) să-l găsească elev la Liceul „Naţional”, fără îndoială una
din școlile cele mai importante din vechea capitală a Moldovei. Cu o destul
de îndelungată istorie35, dar fiinţând ca liceu odată cu Legea Instrucţiunii
Publice promulgată în 1864 de către Al.I. Cuza, aici au învăţat de-a lungul
vremii numeroase personalităţi ale culturii și știinţei românești, fiind sufici‑
ent a aminti acum pe Nicolae Iorga, Al. Philippide, Mihai Andreescu Skeletty
și Ocav Botez (culegi de an cu Moritz Pekelman, fratele lui Heinrich), Leon
Baliff, Ovid Densusianu, C. Fedeleș, Benjamin Fundoianu, Octav Mayer,
D.D. Pătrășcanu, Vasile Bogrea, Al.A. Philippide, Teofil Simenschi, A.
Steuerman-Rodion, Rudolf Suţu și încă mulţi alţii. Este și motivul pentru
care ni s-au păstrat numeroase însemnări memorialistice în ceea ce privește
atmosfera din acest stabiliment. Mai aproape de perioada petrecută aici de
Heinrich Pekelman, cu doar un deceniu mai devreme, ne-a lăsat sugestive
însemnări Nicolae Iorga36, și el botoșănean prin naștere, deși încă nu era
ridicată actuala clădire a liceului, pe care a prins‑o însă personajul cărţii de
faţă.
Dar mult mai în ton cu anii petrecuţi aici s-a exprimat Mihail Sadoveanu,
în volumul său de amintiri Anii de ucenicie37, publicat mai întâi sub formă de
foileton în „Revista Fundaţiilor Regale” din anul 1943. Iar valoarea însemnă‑
rilor rezidă mai ales în faptul că Heinrich Pekelman a fost coleg de clasă cu
Sadoveanu, între cei doi stabilindu‑se o puternică și îndelungată prietenie,
cu consecinţe majore atât pentru debutul literar al celui dintâi, cât mai ales
pentru perioada lui de formare, de căutări artistice și ambiţii scriitoricești.
Au început clasa a V-a un număr de 60 elevi, din care unii s-au pierdut pe
drum, iar alţii s-au adăugat în timp, pentru ca în 1900 să fie declaraţi 86 de
absolvenţi, alături de cei „la zi” („cu frecvenţă”) susţinând examenele finale
și alţii pregătiţi în particular, îndeosebi fete sau din familii cu dare de mână.
Pe unii dintre ei îi regăsim într‑o fotografie de grup – realizată de Z. Weiss,
„fotograful Curţii Regale” la Iași – cu ocazia unei agape a promoţiei 1900, ce
a avut loc într‑o zi de duminică, 23 august 1915, participând doar 27 dintre
absolvenţi, printre care Mihail Sadoveanu, Rudolf Suţu, Gogu Alexandrescu,
Anastasi Gusti, C. Toma, Gh. Cazan, Alfons Heroveanu, Dimitrie Lupu,
C. Andri, Haralamb Mihalcea, Dimitrie Hasnaș, E. Ropală, D. Finichi, C.
35
Vezi De la Academia Mihăileană la Liceul Naţional. 100 de ani, 1835–1935, Iaşi, Institutul
de Arte Grafice „Brawo”, [1936]; Gabriel Bădărău, Academia Mihăileană (1835–1948). Meni-
rea patriotică a unei instituţii de învăţământ, Iași, Edit. Junimea, 1987.
36
N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om așa cum a fost, ed. Valeriu și Sanda Râpeanu,
București, Edit. Minerva, 1894, p. 39–92.
37
Mihail Sadoveanu, Anii de ucenicie, București, Edit. Cartea Românească, 1944, 324 p.
Radovici, Marcu Rosenblath, I. Ivanovici, C.Gh. Ionescu și – evident –

Heinrich Pekelman38.
Aflăm astfel că această promoţie absolventă „la zi” a avut ca profe‑
sori personalităţi importante nu doar ale urbei, din care unii au ocupat
apoi chiar catedre universitare, imprimându‑și numele în dezvoltarea
sau afirmarea unor materii de un mare impact cultural. Iar descrierile
nu doar fixează momente din biografia acestora, ci – sub condeiul lui
Sadoveanu – capătă uneori dimensiuni picanterești, pline de savoare și o
binefăcătoare întoarcere în timp. Profesor de latină l-au avut pe Xenofon
Gheorghiu, despre care nimeni nu s-a învrednicit până acum să-i dedice
vreun studiu erudit39, deși în epocă s-a remarcat printr‑o veritabilă eru‑
diţie în ce privește literatura clasică greacă și latină. Era absolvent al
Liceului „Louis le Grand” din Paris, membru al Societăţii „Junimea” și
profesor de latină la Liceul „Naţional” încă din 1879, materie pe care
a onorat‑o până la moartea sa, în a doua zi din anul 1928. Junimistul
Vasile Burlă le-a fost profesor de greacă, acesta iniţiindu‑i în mitologia
vechii Elada, dar oferindu‑le și pilde de erudiţie filologică, mai ales în ce
privește originea unor cuvinte. În plus, între 1898–1901 elenistul a fost
și director al Liceului „Naţional”, în acest context aprobând întemeierea
Societăţii de lectură „Frăţia”, sub oblăduirea lui Sadoveanu, de la care n-a
lipsit nici Heinrich Pekelman.
Limba și literatura germană era predată de Ion Paul, ajuns profesor de
estetică la Universitatea românească din Cluj, începând cu toamna lui 1919.
Acesta era ardelean de origine, din zona Munţilor Apuseni, cu studii univer‑
sitare la Viena și un doctorat la Budapesta, stabilit din 1886 în Vechiul Regat,
pentru ca din 1890 să devină profesor la Liceul „Naţional”, iar mai apoi la
Liceul Internat și Școala Militară din Iași, până la cooptarea lui în cadrul
Facultăţii de Litere din Cluj40.
Ca vorbitor nativ de germană – aceasta fiind limba de conversaţie în
familia lui Pekelman, mama sa neutilizând o altă limbă până la decesul ei
din 1939 –, tânărul licean putea pătrunde mult mai ușor sensurile nu întot‑
deauna la îndemâna oricui din poezia și dramaturgia în acest idiom. De
38
„Gazeta Ilustrată”, București, IV, 1915, nr. 40 (12 septembrie), p. 5.
39
Vezi doar: Alex. Naum, Xenofon C. Gheorghiu, în „Convorbiri literare”, 61, 1928, p. 156–
157.
40
C. Meissner, Ion Paul, în „Convorbiri literare”, 58, 1926, nr. 3, p. 235–236; ca pedagog la
Iași, vezi C. Andreescu, Profesorii Ion Paul şi Vasile Burlă, în „Anuarul Gimnaziului Ale‑
xandru cel Bun”, Iaşi, 1923–1936, p. 51–58. Un portret al său la Demostene Botez, Memorii,
București, Edit. Minerva, 1970, p. 166–169.
altfel, aceasta era limba culturală a celor mai mulţi intelectuali evrei din
Europa răsăriteană, iar cum Heinrich nu cunoștea vechiul grai al Torei, se
iniţiase în tainele Cărţii Sfinte prin intermediul impresionantei traduceri în
germană a Bibliei realizată de Martin Luther, la fel cum pe la 17 ani a fost
impresionat și marcat de lirica lui Heine citită în original41.
Sub impulsurile lui Ion Paul, a încercat Sadoveanu să tălmăcească poemul
Die Kraniche des Ibikus al lui Schiller, dar s-a împotmolit. Cu același entuzi‑
asm și stimulat mai degrabă de Hariton Tiktin – profesorul lor de germană
în ultimul an de liceu – s-a apucat și tânărul Pekelman să traducă, însă din
neoromanticul Ernst von Wildenbruch, poet german și autor de drame și
nuvele, din care a transpus poemul Cântecul vrăjitoarei. Dată fiind prietenia
cu Sadoveanu, se înţeleg amândoi pentru o onestă colaborare, primul tâlcu‑
ind în versuri albe, celălalt înnobilându‑le cu rimă și retușuri poetice, tălmă‑
cirea fiind apoi trimisă spre publicare revistei bucureștene „Pagini Literare”,
pentru a vedea lumina tiparului sub semnăturile „M.S. Cobuz” și „I. Florin”,
în fapt pseudonimele celor doi.
În paranteză trebuie totuși spus că în epoca aceea elevii de liceu erau supuși
unor interdicţii care azi ar putea părea desuete, dar care în anii de până la
prima conflagraţie mondială (unele și mai apoi) se puteau solda cu scăderea
drastică a notei la purtare, eliminarea din școală pe o perioadă determinată,
iar uneori chiar cu exmatricularea. În aceste împrejurări, devine explicabil
faptul că toţi cei munciţi de talent și cu șansa de a fi publicaţi apelau la un
pseudonim, pentru a nu putea fi identificaţi de autorităţile școlare. Pe de
altă parte, în cazul evreilor, opţiunea de a utiliza un nume fictiv, îndeosebi
cu rezonanţă neaoș românească, era cea mai comodă strategie de a învinge
barierele antisemitismului din presa naţională, într‑o perioadă în care xeno‑
fobia în această direcţie începuse să capete forme tot mai violente. Iar pentru
a ilustra acest din urmă aspect, invocăm aici cazul lui A. Trestianu, care la
1900 trimite revistei „Arhiva. Organul Societăţii Știinţifice și Literare” din
Iași o poezie semnată cu numele menţionat. Redactorul șef de atunci, Gh.
Ghibănescu, o găsește valoroasă, o dă la cules, o pune în pagină, însă pe când
să fie tipărită află că semnatarul se numea de fapt Adolf (Avram) Steuerman,
pe care îl vom reîntâlni de altfel mai jos. În clipa următoare dă ordin să fie
distrusă toată coala tipografică, prăpădind totodată până și corespondenţa
purtată cu acesta. Dar și un alt poet evreu care-și va intersecta biografia cu
Heinrich Pekelman a avut parte de ceva asemănător, însă la București, unde
Cf. Enric Furtună, Întâlnirea mea cu poezia evreiască, în „Almanahul Adam”. Zece ani de
41
apariţie, 1929–1939, întocmit de M. Grindea, București, 1939, p. 83–84.

„Neamul românesc” i-a publicat mai multe poezii semnate Cireșanu, înso‑
ţindu‑le de multe aprecieri. Mai apoi, Nicolae Iorga află că autorul este un
evreu pe numele real Deutsch, din clipa următoare sistându‑se orice apari‑
ţie. Iar cel exclus pe motiv de evreitate va deveni curând cunoscut sub pseu‑
donimul de Nemţeanu42.
De altfel, cazuistica ar putea fi de-a dreptul impresionantă, întrucât – după
cum evidenţia Isac Ludo, aproape cu umor – era de neconceput ca în presa
românească să apară texte sub numele Iţicovici, Bercovici, Ștrulovici etc., pen‑
tru că „geniul naţional” trebuia să poarte patronimice precum Șumuleanu,
Paulescu, Găvănescul, Cuza, Pascu, Codreanu etc. Cu alte cuvinte, având un
nume specific evreiesc era practic imposibil a te afirma în România acelor
vremuri, cu atât mai puţin să ajungi membru al Uniunii Scriitorilor „Români”,
la Academia „Română” ș.a.m.d.43 Așa că singura șansă au fost pseudonimele,
împărtășite de absolut toţi literaţii evrei, poate mai puţin Isac Nathan Peltz, care
semna simplu „I. Peltz”. În acest context, Wexler își ia numele de „Fundoianu”/
„Fondane”, pe Iacovitz îl știm de „Ludo”, Deutsch și-a spus „Nemţeanu”,
Brauer semnează „Graur”, Fuchs devine „Dima”, Isac Lazarovici semnează
„Ion Pribeagu”, Ștrul Leiba Croitoru rămâne cunoscut ca „Ion Călugăru”,
Rubin Leibovici este de fapt „Virgil Duda”, Isidor Lustig semnează „Emil
Dorian”, Isac Cotiugariu nu este altcineva decât „Victor Rusu”, Emil Feinsilber
a devenit „F. Emilian”, Iosef Schreiber rămâne cunoscut ca fiind „Geri Spina”,
„Seveneanu” era de fapt Salomon Segall, Iosif Guttman fiind „I. Bunescu”, în
vreme ce Adolf Axelrad a semnat „Alecu de la Tutova”, „Moș Roată” sau „A.A.
Luca”, pe Isidor Rotman îl știm ca „Sergiu Dan”, Aurel Leibovici este „Aurel
Baranga”, pe Zelicu Froim Adercu îl cunoaștem ca „Felix Aderca”, pe Avram
Leizerovici ca „Barbu Lăzăreanu”, Simon Schafferman ca „Simon Păstorescu”,
pe Eisig Siegler ca „Eugen Relgis”, Aron Blumenfeld semnează Ronetti-
Roman, Iosef Mendel Hechter este cunoscut ca „Mihail Sebastian”, Solomon
Leibu Moscovici ca „Alexandru Toma”, Samuel Rosenstock ca „Tristan Tzara”,
Avram Leiba Esra‑Zissu semna „Urmuz”, Eduard Isidor Marcus a rămas în
posteritate ca fiind „Ilarie Voronca”, Isaiia Nacht a devenit „Isaiia Răcăciuni”,
pe Zeilic Moscovici îl știm de „Virgiliu Monda” ș.a.m.d., de altfel mai toţi
încercând de-a lungul vremii și alte pseudonime44.
42
În Fondul N. Iorga de la Biblioteca Academiei Române, în vol. 21 pe anul 1904 se află
manuscrise venite de la diverși scriitori, printre care și versuri de la Enric Furtună. (cf. Scri-
sori către N. Iorga, II, ed. Barbu Theodorescu, București, Edit. Minerva, 1979, p. 619).
43
I. Ludo, Despre pseudonim, Edit. Răspântia, 1947.
44
Vezi și Mihail Straje, Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime
ale scriitorilor români, București, Edit. Minerva, 1973.
Revenind la firul relatării noastre, poemul tradus de Pekelman, dar sti‑

lizat și pus pe rime potrivite de colegul său, a apărut în „Pagini Literare”,
însă numai sub semnătura M.S. Cobuz45, istoriografia înregistrându‑l ast‑
fel ca unic tălmăcitor doar pe tânărul Sadoveanu, deși acesta va recunoaște
mult mai târziu, în Anii de ucenicie, că „a transpus în românește «Cântecul
Vrăjitoarei» de Wildenbruch în colaborare cu Enric Furtună”46, ceva mai
multe detalii oferind noi acum, prin memoriile din Partea I.
Și pentru că Heimann (Hariton) Tiktin le-a fost profesor celor doi în
ultimul an de liceu, trebuie conturat aici destinul unui cărturar evreu care
și-a dorit enorm să fie acceptat în societatea românească, pentru a înlătura
suspiciunile epocii acceptând până și creștinarea. În fond, soarta sa poate fi
măsura altor destine de evrei, pentru că aproape mereu aceștia au sperat la
mai bine, că stigmatul apartenenţei la iudaism este ceva trecător, că meritele
personale și competenţa vor fi mai presus de confesiunea cuiva, găsindu‑și
astfel rostul într‑o societate avidă de modernizare și progres. Așa se face
că Tiktin, doctor în filologie la Universitatea din Leipzig și cu aptitudini în
domeniu unanim recunoscute, fusese cooptat prin 1896 de Al. Philippide la
ingrata muncă pentru Dicţionarul Academiei Române, în acelaşi timp mer‑
gând regulat la cursurile acestuia. Iar ca profesor suplinitor de liceu, Mihail
Sadoveanu îl aprecia ca fiind „un om de o bunătate și o blândeţe pe care le-aș
socoti exagerate, dacă n-aș ști că erau un rezultat al naturii lui intime”47.
Pentru a avea şanse în plus de promovare în mediul universitar sau măcar
de a obţine o titularizare în învăţământul secundar, unde se pare că-i era
locul, Tiktin s-a şi botezat în 1900, tocmai în anul când Heinrich Pekelman
îi era elev la Liceul Naţional. Însă, aşa cum îi relata Philippide marelui roma‑
nist Hermann Suchier la 20 martie 1900:
„Bietul om crede că cu aceasta va îmblânzi băieţii de la liceu – unde este
profesor de limba germană – care-i fac zile fripte, şi va putea căpăta catedra
definitiv. E un necăjit suflet şi al lui. Mie mi-i foarte simpatic acest evreu (...).
Tiktin e însă un om muncitor, un învăţat serios şi un om nenorocit şi pen‑
tru cei nenorociţi am avut totdeauna multă iubire, pentru că şi eu am făcut
totdeauna parte dintr-înşii. (...) Ştiu foarte bine că omul nu s-a botezat din
dragoste pentru creştinism – dar cine-i creştin din convingere astăzi?”48
45
Cf. „Pagini Literare”, vol. III, 1900, nr. 2, p. 5–7.
46
Mihail Sadoveanu, Anii de ucenicie (III), în „Revista Fundaţiilor Regale”, X, 1943, nr. 12,
p. 514.
47
Ibidem.
48
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1986, p. 176.
Iar meritele sale erau recunoscute şi de alţii. În 1902, când Al. Philippide
dorea să încredinţeze suplinirea cursului său lui Paul Zarifopol, care însă se
considera nepregătit pentru o asemenea sarcină dificilă, acesta din urmă s-a
gândit că este mai bine să i se adreseze lui Tiktin, deşi „vorbeşte foarte rău
româneşte (aşa mi s-a spus cel puţin), şi cu toate că printre studenţii români
domneşte un curent antisemit destul de violent, tot pe dânsul, ca pe un adânc
cunoscător al filologiei române ce este, ar trebui să-l aleagă dl. Philippide”49.
N-a avut însă nicio şansă în România, părăsind ţara şi lucrând ca „lector ono‑
rar” (din 1905) la Seminarul de Limbi orientale al Universităţii din Berlin,
abia în 1919 recunoscându-i-se oarecum meritele prin alegerea lui ca mem‑
bru de onoare al Academiei Române50, în vreme ce un alt erudit în filologie
și folclor – evreul sefard Moses Gaster – va fi primit abia după un deceniu.
Însă de bună seamă, un rol important pentru dragostea lui Pekelman
faţă de limba și literatura română l-a avut Constantin Botez, același care
l-a cucerit și pe Mihail Sadoveanu, încă de pe băncile liceului. Asemenea
lui Tiktin, Botez a fost unul din apreciaţii colaboratori ai lui Al. Philippide
la Dicţionarul Academiei, dar în plus era un îndrăgostit de literatura noas‑
tră modernă, autor de altfel al unei reușite ediţii din poeziile lui Mihai
Eminescu, rememorat de mai toţi foștii lui elevi pentru deschiderea gustu‑
lui spre lectură.
La franceză, după o trecătoare prezenţă a lui Alexandru A. Bădărău în
clasa a V-a, acesta suplinind și psihologia la Universitatea ieșeană, dar mai
ales implicându‑se în viaţa politică (ajungând primar al urbei între 1899–
1901, iar mai apoi chiar ministru în două guverne, fiind și fondator al zia‑
rului „Opinia” în 1897, care va mai fi menţionat în această carte), materia va
fi suplinită în următorii ani de către Henri Sutzu, pe atunci nu cu mult mai
în vârstă decât elevii săi din ultimul ciclu. Mai apoi, acesta s-a afirmat prin
activismul lui politic (în Partidul Poporului), fiind totodată protagonistul
unei amuzante înfruntări cu pistolul în cimitirul evreiesc din Iași, având ca
49
Paul Zarifopol în corespondenţă, ed. Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1987, p. 233.
50
H. Tiktin este autorul unui celebru Rumänisch-deutsches Wörterbuch, din care o a doua
ediţie a apărut în trei volume la Wiesbaden (1986, 1987 şi 1988), în „colaborare” cu Paul
Miron şi Elsa Lüder. De altfel, aceştia din urmă au republicat dicţionarul, cu asiduitate veri‑
ficat (Wiesbaden, Otto Harrassowitz Verlag, 2001, 2003, 2005). Vezi asupra lui: I. Rizescu, H.
Tiktin, omul și opera, București, Edit. Știinţifică, 1971; Locul lui H. Tiktin, membru de onoare
al Academiei Române, în lingvistica românească, volum îngrijit de G. Mihăilă, București,
Edit. Academiei Române, 2006; dar mai ales studiul lui Lucian-Zeev Herșcovici, De la orto-
doxia iudaică la asimilism: Heymann Tiktin, în vol. Politici culturale și modele intelectuale în
România, ed. Lucian Nastasă, Dragoș Sdrobiș, Cluj, Edit. Mega, 2013, p. 283–294.
oponent pe universitarul-filosof Ion Petrovici, evenimentul fiind urmărit cu

sufletul la gură de cititorii presei începutului de an 192451.
Facultativ, Heinrich Pekelman, împreună cu doar alţi trei colegi – Gr.
Nădejde, Davila Jurescu52 și M. Sadoveanu – au urmat și cursurile de ita‑
liană, predate pe atunci de Ebert Weitzäcker, un elveţian stabilit la Iași. Nu
știm câtă italiană au învăţat tinerii liceeni, dar după mărturia unuia dintre ei,
bătrânul profesor i-a iniţiat în tainele „prosodiei franceze”, îndemnându‑i să
scrie versuri în limba lui Racine etc. Mai mult chiar, orele cu Weitzäcker în
acest format restrâns, „amicale și delicate, sunt poate cel mai agreabil suvenir
din liceu”, în acest context „relaţiile mele de amiciţie cu Grigoriţă Nădejde și
Enric Furtună s-au consolidat definitiv”53.
Cum de la sine se înţelege, nu ne vom opri asupra acelor profesori care
predau materiile „dure” (gen matematică, fizică, chimie etc.), cu excepţia lui
Mihai Tomida, care i-a fost deopotrivă diriginte și profesor de știinţe natu‑
rale. Asta mai ales pentru că Heinrich Pekelman avea să urmeze poate din
proprie voinţă, poate în tradiţia familiei, facultatea de medicină. Iar Tomida
își susţinea orele doct, asemenea „prelegerilor universitare”, cu o expresie
clară și frumos cadenţată54.
Nu putem însă trece prea ușor de anii lui de liceu, pentru că acum i se
dezvoltă gustul pentru literatură lui Heinrich Pekelman, nu doar ca un devo‑
rator de lecturi, ci mai ales versificator și scriitor. De altfel, Mihail Sadoveanu
surprinde prea bine atmosfera epocii:
„În anul 1897 am intrat în cursul superior al Liceului Naţional din Iaşi. Era
vremea unor mari fierberi (...). Ideile progresiste aveau destul de numeroşi
aderenţi în tineretul cultivat din Universitate şi licee. În mijlocul acestui tine‑
ret, sufletul adolescentului a găsit hrana spirituală care îi convenea. Acolo am
intrat în contact cu marea literatură europeană şi îndeosebi sufletul meu a
primit, cu o lungă vibrare, revelaţia literaturii ruse a veacului care se sfârşea”55.
În plus, dacă este să luăm în seamă pe Isac Ludo, „Iașii era un centru de
cultură românească, sprijinit aproape exclusiv pe umeri evreiești”, pentru că
51
Cf. „Universul”, XLII, 1924, nr. 13/19 ianuarie, p. 5.
52
Davila Jurescu (1881–1942) va absolvi facultatea de drept, implicându‑se în mișcarea de
emancipare a evreilor.
53
Cf. Mihail Sadoveanu, Anii de ucenicie (III), în „Revista Fundaţiilor Regale”, X, 1943, nr.
12, p. 519.
54
Ibidem, p. 521. În mod inexplicabil, Sadoveanu îi dă numele de „Gavrilescu” (persoană
inexistentă printre profesori la vremea aceea), când în fapt Mihai Tomida preda știinţele
naturale între 1893–1928.
55
Mihail Sadoveanu, Evocări, Bucureşti, E.P.L., 1954, p. 192.
aici puteai vedea un băcan israelit care citea pe Verlaine sau Rimbaud, fiind
la curent cu cele mai noi producţii literare din apusul Europei. De altfel,
oricând o prăvălie putea fi și un „club literar românesc”, dar existau librării
ale evreilor în care domina literatura română, și în orice clipă negustorul
putea recita din Eminescu sau Coșbuc, dugheana lui fiind mereu frecventată
de tineri israeliţi care nu doar îl traduceau pe autorul „Luceafărului” în ger‑
mană, dar mai ales erau la curent cu tot ceea ce se producea nou în literatură,
filosofie, știinţe și arte. Mai mult chiar, Teatrul Naţional din Iași era pur și
simplu asaltat de tinerii evrei, pentru a urmări dramaturgia românească. Cu
alte cuvinte, concluzionând parcă, Ludo afirma despre israeliţii ieșeni că au
„popularizat valorile culturii românești” mai curând decât pe cele evreiești56,
ceea ce nu‑i deloc o exagerare.
Este o perioadă în care Iașul fremăta din punct de vedere cultural, în
care măcar cinci sau șase reviste erau destinate îndeosebi literaturii, multe
din ele efemere, dar care surprind totuși o stare de spirit plină de entuziasm
din partea tinerilor mai ales, elevi de liceu sau studenţi. Pare o epocă în care
mulţi din cei dispuși spre educaţie se visează a fi scriitori (poezia și drama‑
turgia fiind preferinţele de căpătâi, urmate îndeaproape de nuvele și proza
scurtă), existând astfel o piaţă a consumatorilor de literatură, parcă într‑un
mecanism ideal de perpetuum mobile.
De altfel, atmosfera este specifică nu doar Iașului, pentru ca metropola –
Bucureștiul – să depășească orice așteptare. Iar această sumedenie de reviste
mărunte (multe provinciale), cu existenţă vremelnică, erau pline de încercări
literare ale tinerilor de atunci, chiar dacă din puzderia de nume vor răzbate
prea puţine și în istoria noastră culturală. Așa se face că în 1930, când revista
„Cuvinte literare” a întreprins o anchetă în legătură cu rostul publicaţiilor
provinciale, la care au fost provocaţi să răspundă M. Sadoveanu, Demostene
Botez, Jean Hefter, Enric Furtună ș.a., mai toţi cei numiţi mărturisesc ros‑
tul benefic al acestor periodice în debutului lor, pentru că: „Provincia nu
cunoaște lichelismul uliţelor Bucureștilor. (...) Provincia a păstrat entuzias‑
mul și idealismul visătorilor ..., suflete curate și sincere”57.
În această atmosferă, Heinrich Pekelman are șansa de a fi coleg cu Mihail
Sadoveanu încă din clasa a V-a, tot de atunci stabilindu‑se între cei doi o
puternică și stimulatoare prietenie. Venit din Fălticeni, unde absolvise gim‑
naziul „Al. Donici”, Sadoveanu îl impresionează din prima clipă pe timidul
fiu de stomatolog, prolificul scriitor de mai târziu având pe atunci 17 ani,
I. Ludo, Despre pseudonim, p. 10–11.

56
Marius Săveanu, Revistele provinciale, în „Cuvinte literare”, II, 1930, nr. 10, p. 1–3.
57
plăcut la înfăţișare, „bine zidit și tăcut”. De altfel, încă din primele zile de
liceu, Sadoveanu se impune în faţa mai tuturor (colegi de clasă – „firavi și
gălăgioși”58 – și profesori) ca un soi de leader, într‑o atmosferă surprinsă
chiar de el în volumul deja amintit, Anii de ucenicie59, dar și de congeneri
aflaţi în proximitatea lui60.
Peste toate, domină grupul „celor cinci”, din aceeași clasă, adică Sadoveanu,
N.N. Beldiceanu („Nicușor”), N. Ionescu‑Dunăreanu, Gr. Nădejde și
Heinrich Pekelman (căruia prietenii îi spuneau „Harry”), toţi cu o mare
pasiune pentru literatură și, mai ales, mistuiţi parcă de focul creaţiei poetice.
Evocând anii de liceu, N. Dunăreanu relatează că Sadoveanu era aproape
mereu întovărășit de colegi, nelipsit fiind „Enric Furtună-Pechelman” cu
care „se îndreaptă spre librăria din faţa Hotelului Traian”, pentru că acolo se
ţineau de regulă „ședinţele literare” ale tinerilor61.
Atașamentul lui Heinrich Pekelman faţă de Sadoveanu venea și din sen‑
timentul de siguranţă pe care îl inspira acesta din urmă, care nu avea preju‑
decăţi de rasă. Pentru că deși erau puţini israeliţi în clasa lor, cel mai adesea
aceștia erau „ţinta batjocurii și chiar a pumnului”62, în special un evreu din
Fălticeni, blond roșcat și pistruiat, firav și fricos, nimeni altul decât Herșcu
Meier sin Ștrul, fost coleg de gimnaziu cu Sadoveanu. De altfel, este o epocă
în care antisemitismul se manifestă major în rândul liceenilor ieșeni, și nu
numai.
Mai mult chiar, Heinrich Pekelman a fost martor la evenimentele din 16
mai 1899, pornite din te miri ce, însă manifestându‑se cu violenţă, pornind
de la Circul Sidoli și cuprinzând mai pe toţi ieșenii non-evrei, mulţimea
înrăită de provocatori dedându‑se la distrugerea proprietăţilor israeliţilor,
maltratând pe cei ce le ieșeau în cale, ca și în alte rânduri poliţia fiind prac‑
tic neputincioasă63. Doar intervenţia armatei, cu trupe aduse din Vaslui și
Bârlad, a putut liniști spiritele, instituind și pacea citadină.
58
După expresia de mai târziu a lui Enric Furtună, care îl evocă pe colegul său în Mihail
Sadoveanu, un bun judecător, în „Cravata Roșie”, nr. 11, noiembrie 1955, apud Mihail Sado-
veanu. Corespondenţa debutului, 1894–1904, ed. Savin Bratu și Constantin Mitru, București,
Edit. Minerva, 1977, p. 5–6.
59
Amintirile de liceu ale lui Sadoveanu le găsim în Anii de ucenicie, cap. VII-IX, în fapt o
dezvoltare a prefeţei semnată de el, Ce-am găsit la Academie în 1897, la volumul De la Aca-
demia Mihăileană la Liceul Naţional, 1835–1935, p. V-XII.
60
Vezi vol. Ei l-au cunoscut pe Sadoveanu, ed. C. Mitru, Edit. Ion Creangă, 1973, îndeosebi
evocările lui M. Sevastos (p.28–32), N. Dunăreanu (p.35–49), dar și alţii.
61
Ibidem, p. 36.
62
Mihail Sadoveanu. Corespondenţa debutului, 1894–1904, p. 5.
63
Ca prin minune, familia Pekelman n-a fost victimă acestor violenţe, poate și datorită
Dar nici în capitala ţării lucrurile nu stăteau altfel, pentru perioada

1896–1897, Emil Dorian amintindu‑și cum se juca în curte (undeva, pe str.
Dudeşti), pentru ca la un moment dat mama sa să-l ia repede în casă, pentru
că pe stradă tocmai trecea o manifestaţie studenţească, unde se scanda „Jos
jidanii! Moarte jidanilor!” Este prima lui amintire de acest fel, a celui care va
deveni în anii interbelici un bun prieten al lui Enric Furtună, amintire aso‑
ciată cu „zgomotul surd de pietre şi de geamuri sparte”. Și tot Dorian reme‑
morează o serie de alte aspecte legate de atmosfera din școlile românești,
în care un tânăr evreu trebuia să fie „tobă de carte” pentru a putea depăși
animozităţile multora din profesori, dar și de a se feri de acele „crunte şi
urâte manifestări antisemite din partea colegilor”64. Nu întâmplător, încă
din 1895, ieșeanul A.C. Cuza împreună cu Nicolae Iorga deveniseră iniţia‑
torii Alianţei Antisemite Universale, chiar de pe atunci studenţii români şi
creştini de la noi căpătând un renume gata să înspăimânte pe orice evreu.
Arnold Schwefelberg relatează despre spaima imensă ce i-a pricinuit‑o buni‑
cii sale când, prin 1898 (memorialistul avea doar câţiva ani), nu ştie din ce
motiv, a strigat în idiş: „Bobă, a ştudent”, bătrâna apostrofându‑l apoi, după
ce i-a trecut frica, cu peiorativul „şeigheţ” (adică băiat neevreu). De altfel,
afirmă acesta, „viaţa mă şi învăţase că evreii au duşmani, şi în primul rând
printre «intelectuali»”65. Mai mult chiar, la Iași, pe la finele veacului XIX
funcţiona un soi de „societate ocultă”, Marea Alianţă Antisemită Română,
cu ramificaţii în mai toată ţara, care provoca multe din excesele antisemite
mai importante66.
Însă dragostea pentru literatură părea să-i mistuie pe mulţi din colegii lui
Pekelman și Sadoveanu. Acesta din urmă debutase încă din aprilie 1897, dar
un alt coleg de clasă – încă din gimnaziul fălticenean –, Constantin Moţet,
l-a însoţit în multe aventuri scriitoricești (asta și pentru că în Iași au stat la
aceeași gazdă), ambii scoţând prin 1897–1898 chiar o revistă de mână67.
Un altul, C.Gh. Damaschin cocheta de asemenea cu literatura, Sadoveanu
dedicându‑i câteva pagini în Anii de ucenicie, nu fără înţepături și iro‑
nii, poate pentru că-i făcea „concurenţă” prin prezenţa în gazetele locale,
faptului că locuia pe str. Primăriei 2, pentru ca în anul următor s‑o aflăm pe str. Primăverii
17.
64
Emil Dorian, Jurnal din vremuri de prigoană [1937–1944], ed. Marguerite Dorian, Bucu‑
reşti, Edit. Hasefer, 1996, p. 115–116.
65
Arnold Schwefelberg, Amintirile unui intelectual evreu din România, ed. Leon Volovici,
Bucureşti, Edit. Hasefer, 2000, p. 30.
66
Cf. Adolphe Stern, Însemnări din viaţa mea, I, București, Edit. „Cercului Libertatea”, 1921,
p. 150.
67
Cf. Ei l-au cunoscut pe Sadoveanu, p. 31–32.
zdruncinând firavul prestigiu deja câștigat printre congeneri de ambiţio‑

sul literat, motiv pentru care viitorul autor al Fraţilor Jderi îi supunea pro‑
ducţiile unei critici acerbe, chiar umilinţe, analizându‑i gramatical fiecare
rând tipărit. Dar pasiune pentru creaţiile artistice manifestau și alţii, din‑
tre aceștia putând menţiona acum pe Dimitrie C. Timotei, Alex.A. Spiru,
Haralamb D. Mihale, Aizig C. Margulies (care se pare că avea un „creier
strălucit”68), Dimitrie Călinescu, Dimitrie A. Carp, Ioan G. Beraru ș.a., mai
toţi aceștia apelând la Sadoveanu, care avea mania de a le „cizela” colegilor
producţiile literare.
De fapt, prietenia dintre Heinrich Pekelman și Mihail Sadoveanu se con‑
turează mai ales din ultima partea a clasei a V-a, când debutează și o bogată
corespondenţă între cei doi, foarte tenace în perioada vacanţelor tuturor ani‑
lor de liceu, dar și imediat după, pentru alţi trei-patru ani, pentru ca mai
apoi să se rărească, cu sincope de ani, ultimul schimb epistolar dintre aceștia
fiind în 1949. Este doar prin hazard faptul că o parte din aceste scrisori au
supravieţuit timpului, știut fiind faptul că Sadoveanu a manifestat un real dis‑
preţ în ceea ce privește corespondenţa sa, mai ales după prima conflagraţie
mondială, motiv pentru care nici n‑o păstra, la fel cum desconsidera ideea
pătrunderii în intimitatea vieţii și creaţiei sale de către criticii sau istoricii
literari69. De altfel, și-a cam respectat această pornire, evidenţiată și într‑un
text din vara lui 1937, Mărturisire: „Am obiceiul să distrug scrisorile, cior‑
nele și notele, ca să nu fie bătaie de cap mai târziu pentru oamenii curioși”70.
Cu toate acestea, scrisorile adresate de el lui Heinrich Pekelman s-au păstrat
în întregime, văzând mai apoi lumina tiparului într‑un valoros volum apărut
în 197771. Bănuim doar că înaintea emigrării (în 1958), cu vreo trei-patru
ani, destinatarul – care mereu a dovedit un real cult pentru vechiul prieten
Sadoveanu – a lăsat Profirei, fiica acestuia, respectiva corespondenţă, în con‑
textul în care i se pregătea tatălui aniversarea a 75 ani de viaţă, iar ea va scoate
și un volum biografic dedicat ilustrului părinte72. Avem astfel la dispoziţie 71
68
69
Prin 1946 s-au pus bazele unui Muzeu al Societăţii Scriitorilor Români, unde să se adune
manuscrise, scrisori, fotografii, obiecte, cărţi, orice avea legătură cu viaţa scriitorilor. Profira
Sadoveanu a donat cam 60 fotografii din tinereţea lui Sadoveanu, cu prieteni scriitori (inclu‑
siv cu Enric Furtună) etc. Acestea, împreună cu un soi de album (cu gânduri, poezii, epi‑
grame, desene ș.a.) ce aparţinuse lui Emil Gârleanu au dispărut (au fost furate) dintr‑un fișet
al SSR (cf. Mihail Șerban, Amintiri, București, Editura pentru Literatură, 1969, p. 52–54).
70
În „Adevărul”, XVI, 1937, 15 ianuarie, p. 1.
71
Mihail Sadoveanu. Corespondenţa debutului, 1894–1904, ed. Savin Bratu și Constantin
Mitru, București, Edit. Minerva, 1977.
72
Vezi Profira Sadoveanu, Viaţa lui Sadoveanu. Copilăria și adolescenţa, I, București, Edit.
epistole adresate lui Pekelman, utile atât pentru biografia acestuia din urmă,
dar mai ales în ceea ce privește adolescenţa lui Sadoveanu.
Aflăm în acest context faptul că Heinrich Pekelman cocheta cu literatura
încă din primăvara lui 1898, de vreme ce Mihail Sadoveanu își manifestă
curiozitatea în această direcţie. Cum în vara acelui an, cel dintâi traducea din
Faust, dar și din Ludwig Uhland – autor de versuri patriotice, istoric literar,
unul din fondatorii germanisticii –, Sadoveanu îl sfătuiește să lase deoparte
tălmăcirile, pentru a se apuca de „opere originale”, pentru că versurile deja
compuse și încredinţate mai experimentatului coleg îi păreau nu lipsite de
interes. Este de altfel vara lui 1898 când Pekelman adoptă un prim pseudo‑
nim, „I. Florin”, sub această semnătură primind un răspuns negativ de la
revista „Carmen”, atunci când a încercat să publice ceva. Asta în vreme ce
poezia lui Sadoveanu, Din răsărit, văzuse lumina tiparului în numărul 2 al
periodicului (semnat M.S.). Era o măruntă revistă modernistă bilunară (în
5 și 20 ale lunii), organ de expresie a cenaclului patronat de Al. Macedonski,
cu o existenţă efemeră, de vreme ce primul număr a ieșit de sub tipar pe
6 iulie 1898, continuând până în decembrie (nr. 7), pentru ca următoa‑
rea apariţie să fie și ultima, în aprilie 189973. Chiar și așa, revista a găzduit
texte semnate de Macedonski, Panait Cerna, C. Cantilli, Mihai Codreanu,
I. Minulescu, Dimitrie Nanu, G. Silvan-Becescu, N. Mihăescu‑Nigrim ș.a.,
pentru a menţiona doar pe aceia care au lăsat un nume în istoria literaturii
române. Lui Pekelman i se refuza așadar poezia Pe-nserate, ale cărei versuri
fuseseră „cizelate” de Sadoveanu, dar și apreciate de el ca fiind „foarte fru‑
moase”, o „creaţiune puternică”74.
Ascultând de sfatul colegului său, de a scrie cât mai mult pentru a‑și
exersa condeiul (impunându‑i până și lungimea scrisorilor, ca să nu mai
vorbesc de frecvenţa lor, tot la 4–5 zile), Pekelman își dedică vacanţa de vară
a lui 1898 scrierii unei nuvele, Artiștii, primind din partea lui Sadoveanu
tot felul de sfaturi, de a cântări fiecare cuvânt, fiecare semnificaţie, să fie în
„imaginaţie cumpătat”, dar mai ales să trudească asupra textului, să se aplece
asupra fiecărui rând, fiecărei idei75.
A fost de altfel o vacanţă plină de evenimente pentru Heinrich Pekelman,
pe lângă munca „scrisului” făcând o scurtă călătorie la Sculeni, localitate
Tineretului, 1957 (cu o nouă ediţie după un deceniu: Ostrovul zimbrului. Copilăria și adoles-
cenţa lui Mihail Sadoveanu, București, Edit. Tineretului, 1966).
73
Va reapare pe 10 septembrie 1902, având ca subtitlu „Litere, știinţe, arte”, pentru ca în
1907 să figureze ca „Revistă literară știinţifică ilustrată”.
74
Mihail Sadoveanu. Corespondenţa debutului, 1894–1904, p. 23–24.
75
Ibidem, p. 12.
ce aparţinea administrativ de Ungheni, pe graniţa cu Basarabia, acolo fiind

și un punct vamal. Așezarea era un veritabil Shtetl, așadar cu o importantă
comunitate evreiască hasidică, unde fiinţa chiar o cunoscută „dinastie”, de
aici provenind rabinii Eliezer Zusia Portugal (fondatorul dinastiei) și Yisroel
Avrohom Portugal, cu încrengături până în zilele noastre. Din nefericire, în
vara lui 1941, evreii de aici – 311 persoane – au fost masacraţi76.
Și tot în acea vacanţă, ambii prieteni sunt marcaţi de sfârșitul tragic al
„haiducului” Ion Florea77 – poate de aici și primul pseudonim asumat de
Pekelman, „I. Florin” –, cel care evadase spectaculos din temniţa ocnelor
Telega, ascunzându‑se apoi prin munţii Neamţului și Rarău, mult îndră‑
git în epocă mai ales de lumea satelor, fiind privit ca un justiţiar în iţari și
opinci. Deși Sadoveanu se arată de-a dreptul impresionat de acest perso‑
naj, gândindu‑se chiar la imortalizarea chipului său într‑o operă literară, îi
atrage totuși atenţia lui Pekelman că prea îl idealizează pe cel „fără de lege”,
cerându‑i să fie temperat în a judeca împrejurările78.
În prima parte a lui 1899, Heinrich Pekelman lucrează la o dramă, plim‑
bându‑se totodată prin Copou, plin de melancolie, poate și sub impulsurile
generate de epica lui Lev Tolstoi, din care citise cu nesaţ de un an încoace.
Nu știm subiectul compoziţiei sale, dar bănuim că se află sub influenţa lui
Sadoveanu, care frecvent îi trimitea spre apreciere propriile producţii, de data
asta tânărul aflat la Pașcani în vacanţă lucrând la o piesă de teatru, o dramă,
în care unul din personaje ar fi fost Melintos-Meletie. În orice caz, odată cu
apropierea finalului de liceu, Pekelman face tot mai multe progrese în arta
versificaţiei, smulgând aprecieri din partea prietenului său, care-i reproșează
totodată faptul că poeziile lui, „ca formă de metru”, seamănă cu Vlahuţă,
deși în acest gen literar este mai bun decât ca prozator79. Constatarea venea
tocmai din aceea că Sadoveanu citise o nuvelă a lui Pekelman, și deși făcuse
„un mare progres”, îi atrage atenţia asupra câtorva greșeli de limbă, dar nu
numai80.
În vara lui 1900 – acel „Amurg al veacului”, ca să invoc titlul poeziei
colegului său de clasă N.N. Beldiceanu81 –, Heinrich Pekelman termină
76
Cf. Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, București, Edit. Hasefer, 1997, p. 129–132.
77
Vezi „Adevărul”, XI, 1898, nr. 3220 din 4 iulie.
78
79
Ibidem, p. 35.
80
Ibidem, p. 38.
81
Poezie tradusă mai apoi în idiș de Salomon Segall și inclusă în volumul său Sunet de Harfă,
apărut la New York în 1911 (Harfenklang-gedikhte, von Sal. Segall, New York, R.M. Segall,
1911, 96 p.)
studiile liceale, susţinând examenul final în sesiunea din iunie, obţinând

media generală 6.48, probă echivalată cu bacalaureatul prevăzut prin legea
Învăţământului secundar și superior din 189882. Urmând probabil tradiţia
familiei, va opta din toamnă pentru studii medicale la Viena – cum vom
vedea mai jos –, pentru a reveni la Iași după doar câteva luni, în vreme ce
fratele lui – Marcel (Moritz) – va împărtăși aceeași direcţie începând cu anul
următor83. Dincolo de faptul că medicina era o profesie de clientelă, care
aducea în mod sigur beneficii materiale semnificative, ea constituia toto‑
dată și un soi de „capital la purtător”, competenţele fiind certificate printr‑o
diplomă universitară cu validitate universală şi susceptibile a fi transportate
sau transferate pretutindeni cu titlul de bagaj intelectual, însoţind astfel deţi‑
nătorul pe întregul său traseu profesional.
Pe de altă parte, medicina face parte pentru evrei – mai ales pentru cei
din diaspora – dintr-o veritabilă moştenire intelectuală ancestrală, fiind una
din puţinele știinţe pe care a permis‑o Talmudul. Nu întâmplător, de exem‑
plu, între 1899–1900, Facultatea de Medicină din Iaşi a fost frecventată de
150 de evrei, dintr-un total de 376 studenţi, constituind astfel un procent de
39,9%, ceea ce indică în mod evident o supra-reprezentare84. Iar acest aspect
este o constantă şi pentru perioada interbelică, în anul universitar 1922/3
ponderea evreilor depăşind chiar cu mult pe cea a românilor (831 israeliţi şi
doar 546 autohtoni)85, pentru ca din anul următor să înceapă o descreştere
până la proporţii situate între 35–45% în toţi anii 30, acesta fiind de altfel
şi argumentul activiştilor antisemiţi, care doreau impunerea unui numerus
clausus, fapt realizat din 193886.
Totodată, nu trebuie neglijat faptul că în tradiţia iudaică medicul a fost
deopotrivă şi un „misionar“ în cadrul comunităţii, cu funcţii mult mai
largi decât aceea de simplu vindecător. Medicului evreu i-a revenit în pri‑
mul rând o menire socială, chiar educativă, iar Liviu Rotman a evidenţiat
acest aspect al „doctorului-educator“ în societatea israelită de la noi87. Nu
82
Arh. St. Iași, Liceul Naţional, dos. 4/1899, f. 65.
83
Arh. St. Iași, Facultatea de Medicină și Farmacie din Iași, dos. 7/1900, f. 173.
84
Arh. St. Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza“. Rectorat, dos. 656/1900–1901, f. 54, 66. În afara
supra-reprezentării, se poate vorbi şi de o supra-calificare, dacă se iau în discuţie succesele
şcolare: de pildă, din totalul celor 19 absolvenţi ai medicinei din Iaşi în ianuarie 1903, 11 erau
evrei (Ibidem, dos. 667/1902–1903, f. 158).
85
Ibidem, dos. 1021/1923, f. 98.
86
Vezi Lucian Nastasă-Kovács, Antisemitismul universitar în România (1919–1939). Mărtu-
rii documentare, Cluj, Edit. ISPMN/Kriterion, 2011.
87
Liviu Rotman, Şcoala israelito-română (18511914), București, Edit. Hasefer, 1999, p. 200–
203.
întâmplător, bunăoară, printre temele disertaţiilor doctorale susţinute la Iași

de către evrei pe la cumpăna veacurilor XIX-XX figurează subiecte precum:
Responsabilitatea medicală (de Al. Grossi, 1904); Alcoolismul din punct de
vedere clinic şi medico-legal (de Ştrul Catz, 1904); Higiena şi dietetica sifi-
lisului (de Leiba Leibovici, 1907) etc., enumerarea acestora putând lesne
constitui un respectabil tom bibliografic. Astfel, descoperirile fundamentale
din câmpul medicinei în ultimul pătrar al secolului XIX au schimbat radi‑
cal imaginea acesteia şi importanţa ei socială. Pe de altă parte, chiar statul
modern – prin noile imperative legate de igiena publică, eradicarea diverse‑
lor maladii infecţioase, ridicarea standardului de viaţă, ocrotirea sănătăţii ca
politică de stat etc.– ar fi trebuit să acorde o atenţie deosebită acestui dome‑
niu. Poate de aceea, absolvenţii facultăţii de medicină nu trăiau cu grija de
a fi atinşi de şomaj nici măcar în anii crizelor economice, fie că-i vorba de
cea din 1899–1901, fie din 1929–1933, la fel cum pe prea puţini i-au afectat
profesional manifestările rasiste. Este și explicaţia pentru care foarte mulţi
literaţi evrei de la noi au optat pentru această profesie dură, dar extrem de
necesară și în virtutea preceptelor religioase, asigurând în plus un confort
material indiscutabil, convertit apoi în pasiunea pentru scris, arte plastice,
uneori chiar și muzică. Așa se face că au lăsat un nume în literatura română
numeroși israeliţi care aveau medicina ca profesie de bază: Adolf (Avram)
Steuerman, Adrian Verea (Wechsler), Emil Dorian, Horia Carp, Ștefan
Stâncă (Stein), Sașa Pană, Virgiliu Monda, Aurel Baranga, Dorel Schor ș.a.
În ceea ce-l privește pe Heinrich Pekelman, imediat după absolvirea lice‑
ului a fost tentat să urmeze studiile de medicină la Viena, ca mulţi alţi tineri
israeliţi din România. Iar una din cauze pare să fi fost prevederile discri‑
minatorii ale celei mai apreciate şi des invocate legi de reformare a învăţă‑
mântului secundar şi superior de la noi, cea din 1898 (cunoscută şi sub sin‑
tagma de „legea Spiru Haret“), care nu admitea pe evrei în sistemul educativ
de stat decât în limita locurilor disponibile şi numai plătindu-se o taxă, al
cărei cuantum nu era de neglijat: la facultatea de medicină – de pildă –, cea
mai frecventată de evrei până atunci, un an de studii costa aproximativ 360
franci (aur), o sumă imensă pe atunci, ceea ce explică într‑un fel diminuarea
numărului de studenţi în primii ani ai veacului XX88. Or, cu asemenea bani,
se putea învăţa şi trăi bine la... Paris89, ca să nu mai vorbim de Viena sau
Berlin, unde viaţa era chiar și mai ieftină.
88
Pentru această descreştere vezi, de exemplu, statistica facultăţii de medicină din Iaşi pen‑
tru intervalul 1900–1905: Arh. St. Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza“. Rectorat, dos. 684/1904–
1905 („Tablou cu numărul studenţilor“).
89
Cf. Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIXe siècle), Paris, Éditions Belin,
În plus, tocmai în vara lui 1900 se reluaseră discuţiile în ceea ce privește

destinul Facultăţii de Medicină din Iași, zvonindu‑se tot mai mult că ar
putea fi desfiinţată, pentru ca acest tip de învăţământ să se concentreze la
București, în virtutea faptului că în capitala Moldovei ar fi o „facultate evre‑
iască”. Dacă la vremea aceea nu s-a reușit o asemenea mișcare, mult mai apoi,
în 1934, Ministerul Instrucţiunii a luat decizia desfiinţării facultăţilor de far‑
macie provinciale şi concentrarea lor la Bucureşti. Iar expunerea de motive
se întemeia atât pe „înmulţirea licenţiaţilor”, cât şi pe ponderea excesivă a
„minoritarilor”90.
În aceste împrejurări, gazeta ieșeană „Răsăritul” anunţa în numărul
din 15/28 septembrie 1900: „Colaboratorul nostru d. H. Pekelman-Proles
a plecat la Viena pentru a urma cursurile facultăţii de medicină de aici”91.
Capitala Imperiului austro-ungar constituia de altfel, până la Primul Război
Mondial, unul din punctele de atracţie mai ales pentru tinerii studioşi din
monarhie92, fiind asociată spiritului german ce fascina o parte a intelectuali‑
tăţii noastre, pentru ordine şi disciplină, raţionalismul şi temeinicia lucrului
bine făcut. Așa se face că până spre debutul primei conflagraţii, universitatea
vieneză a constituit cea mai importantă instituţie de învăţământ superior
din Europa centrală şi răsăriteană, reunind cel mai numeros public studen‑
ţesc din imperiu93, pe plan continental nefiind depăşită decât de Paris. Nu
întâmplător, dintr‑o analiză efectuată pe un eşantion de studenţi vienezi în
anii 1880 şi 1900, rezultă că la facultatea de medicină – de pildă –, 4,2% erau
din România94. De altfel, aici studiile medicale au fost dominante, această
2002, p. 89–91 (cap. „Cheltuieli de şcolarizare“); vezi și Dr. [Paul] Michaut, Pour devenir
médecin, Paris, Édit. Schleicher Frères, 1899, p. 88–94.
90
Vezi și Lucian Nastasă, Antisemitismul universitar în România (1919–1939). Mărturii
documentare, p. 94–95.
91
„Răsăritul”, Iași, II, 1900, nr. 13/68, 15/28 septembrie 1900, p. 5.
92
Eva Bauer, Bildungsmigration und national motivierte Studentenunruhen in der Habsbur-
germonarchie 1866–1915, în vol. Academic Migrations, Elite Formation and Modernisation of
Nation States in Europe (second part of the 19th century–1939), ed. Natalia Tikhonov şi Victor
Karady, Budapest, CEU-Pasts,Inc., 2005, p. 106–116.
93
Victor Karady, De la métropole académique à l’université de province. Note sur la place
de Vienne dans le marché international des études supérieures (1880–1938), în „Revue ger‑
manique internationale”, 1/1994, p. 221–242; vezi şi Waltraud Heindl, Auslandische Studen-
tinnen an der Universität Wien vor dem Ersten Weltkrieg. Zum Problem der studentischen
Migrationen in Europa, în vol. Wegenetz europäischen Geistes. II. Universitäten und Studen-
ten. Die Bedeutung studentischer Migrationen in Mittel- und Südosteuropa vom 18. bis zum
20. Jahrhundert, hrsg. Richard Georg Plaschka und Karlheinz Mack, Wien/ München, Verlag
für Geschichte und Politik/Oldenbourg, 1987, p. 317–343.
94
Victor Karady, De la métropole académique à l’université de province, p. 231.
facultate existând încă de la fondarea universităţii, în 1365, iar din veacul

al XIX-lea beneficiind de stabilimente moderne de educaţie şi cercetare, cu
un corp profesoral extrem de apreciat pe plan european (din care amintim
pe Josef Skoda, Ferdinand von Hebra, Johann Nepomuk Czermak, Leopold
von Dittel, Theodor Billroth, Hermann Nothnagel, Rudolf Chrobak ş.a.), din
care unii laureaţi ai premiului Nobel (Karl Landsteiner, Robert Bárány şi
Julius Wagner‑Jauregg). Aici au fost deschise primele clinici din lume pentru
dermatologie, oftalmologie şi ORL, şi tot aici s-au reuşit intervenţii chirurgi‑
cale de pionierat (mai ales datorită lui Billroth, titular din 1867)95.
În acest context, Heinrich Pekelman ajunge la Viena în același an în care
Stefan Zweig tocmai terminase studiile secundare la Maximiliangymnasium
(redenumit mai apoi Wasa‑Gymnasium), în 1900, și se înscrisese la Facultatea
de Filosofie de aici, intrând însă sub aripa protectoare a lui Theodor Herzl,
care-i va încuraja pornirile scriitoricești, punându‑i la dispoziţie în primul
rând importanta gazetă „Neue Freie Presse”, a cărui editor era. Spunem asta
pentru că deși cei doi – Zweig și Pekelman, născuţi de altfel în același an –
nu s-au întâlnit niciodată, ambii vor avea însă un prieten comun, pe Eugen
Relgis, cu toţii împărtășind și promovând umanitarismul, pentru ca amur‑
gul vieţii să-i reunească pe continentul sud-american, este drept, împrăștiaţi
care pe unde.
Nu știm prea bine motivele pentru care Pekelman nu a rămas să studieze
la Viena, dar călătoria acolo spre sfârșitul verii și începutul toamnei va fi
una extrem de importantă pentru el, pentru că acum – în 1900 – are șansa
de a‑l cunoaște personal pe Theodor Herzl, pe care l-a vizitat în biroul unde
se afla redacţia revistei „Die Welt”, săptămânal editat pe atunci de Erwin
Rosenberger96. Dar tot cam pe atunci l-a întâlnit și Stefan Zweig pe Herzl în
biroul acestuia, oferindu‑ne apoi o sumară descriere a celui ironizat cândva
drept „regele Sionului”:
„Avea realmente o înfăţișare regească cu fruntea lui înaltă, neacoperită, cu
trăsăturile clare, cu barba de preot, lungă, neagră cu reflexe albăstrii și cu
melancolicii săi ochi accentuat căprui. Gesturile lui largi, cam teatrale, nu
păreau căutate, pentru că erau marcate de o nobleţe naturală, și nici n-ar fi
95
Gabriela Schmidt, Die Wiener Medizinische Fakultät und das Allgemeine Krankenhaus, în
vol. Universitätscampus Wien, Band 1: Historie und Geist, hrsg. Alfred Ebenbauer, Wolfgang
Greisenegger und Kurt Mühlberger, Wien, Holzhausen, 1998, p. 7–35.
96
Săptămânalul „Răsăritul”, ce apărea vinerea la Iași, din 1899, și la care a colaborat Enric
Pekelman prin 1900–1901, publica pe ultima lui pagină (de regulă, a opta) sumarul lui „Die
Welt”, în traducere românească, la redacţia periodicului moldav putându‑se face și abona‑
mente pentru gazeta vieneză.
fost nevoie de această ocazie specială ca să-mi dau seama că era o persoană
impunătoare. Chiar la biroul lui uzat, supra‑aglomerat de hârtii, în această
cameră de redacţie, jalnic de îngustă și primind lumină de la o singură
fereastră, el părea un șeic al beduinilor deșertului; un burnus alb, înfoiat, l-ar
fi îmbrăcat tot așa de firesc ca și neagra sa redingotă, cu croială fină, vizibil
pariziană”97.
De altfel, ieșeanul intrase în contact cu sionismul promovat de Herzl încă

de pe băncile liceului – după cum mărturisește și în memoriile de faţă –,
manifestând chiar entuziasm, asemenea altor tineri coreligionari. Fără a dez‑
volta aici menirea sionismului și impactul lui asupra spaţiului central și est-
european98, trebuie totuși spus că acesta părea soluţia „problemei evreieşti”.
Și cum de pe la finele veacului XIX în România se afla deja o numeroasă
populaţie evreiască – concentrată îndeosebi în Moldova, dar și în capitala
ţării – este aproape de la sine înţeles faptul că și activitatea organizaţiilor
sioniste din Europa se concentra mai ales aici, dar și în Polonia sau Rusia, ba
chiar și în Vechea Ungarie, unde israeliţii fuseseră emancipaţi, majoritatea
din ei adoptând cu entuziasm idealurile naţiunii maghiare.
Așa se face că încă de prin ultimul deceniu al secolului XIX sionismul
prinde rădăcini temeinice în spaţiul românesc, această mişcare generând în
timp și un puternic apel la tradiţie, ca efect al eşecului asimilării şi al per‑
manentei discriminări la care erau supuşi evreii. De altfel, după cum singur
mărturisește, Heinrich Pekelman a trebuit din adolescenţă să suporte influ‑
enţa unei educaţii pe atunci la modă: „asimilismul sau... indiferentismul”99.
Însă dacă înainte de apariţia sionismului pe scena politicii evreiești, singura
opţiune raţională părea asimilarea, după puternicul puseu de antisemitism
în urma Afacerii Dreyfus mulţi israeliţi – mai ales din răsăritul Europei – vor
împărtăși idealurile „magice” ale Theodor Herzl, nu întâmplător comparat
de Eugen Relgis cu Moise, tocmai pentru rolul său avut în istoria evreilor.
De fapt, acesta este contextul în care va avea loc întâlnirea tânărului
Pekelman cu „sionismul, recte evreismul”, implicit cu „poezia evreiască”.
Simte de acum „egala emotivitate în faţa Bibliei, ca și în faţa romanului Război
și Pace sau a liricii lui Heine, prin sufletul meu de la obârșie universal”. La fel
cum evreismul lui, „latent, tânguitor în umbră”, a fost mai apoi intensificat
97
Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european, trad. Ion Nastasia, București, Edit.
Humanitas, 2012, p. 118.
98
Vezi Nathan Rotenstreich, Zionism. Past and Present, New York, State University of New
York Press, 2007; Shlomo Avineri, Herzl’s Vision. Theodor Herzl and the Foundation of the
Jewish State, New York, Blue Bridge, 2014.
99
Enric Furtună, Întâlnirea mea cu poezia evreiască, p. 85.
de lecturi precum poemul Sion al lui Jehuda Halevy, în traducerea lui A.

Steuerman, ori de Cântecele de Ghetto, ale lui Morris Rosenfeld, în versiunea
germană100 (traduse ulterior în românește de prietenul său Matei Rusu101).
Dar sionismul lui Pekelman a fost potenţat îndeosebi de un alt amic al lui,
de Abraham Marco Friptu, alături de care a petrecut mult timp prin ultimii
doi ani de liceu, după orele de școală sau în plimbările din preajma Iașului,
profitând de imensa cultură a acestuia, un sionist activ și inteligent, care se
bucura pe atunci de multă popularitate. Originar din Mihăileni, Friptu era
cu doar trei ani mai mare decât Heinrich, însă avea deja în portofoliu mai
multe piese de teatru scrise de el, pe care le declama – de obicei – în sala
„Sidoli” din Iași, îndeosebi în prezenţa multor congeneri. De altfel, datorită
activismului său, Abraham Friptu a și fost expulzat din România, plecând
prin 1901 în Statele Unite ale Americii102, fără a se mai revedea vreodată cu
vechiul admirator, proaspăt student la medicină.
Vizita lui Heinrich Pekelman la „Die Welt”, principalul organ de expresie
al mișcării sioniste, ce a văzut săptămânal lumina tiparului din 1897 până la
Primul Război Mondial, și faptul că a putut să se întreţină preţ de câteva zeci
de minute cu vizionarul activist103 va avea consecinţe și asupra biografiei sale
intelectuale în anii următori, devenind pentru o vreme un sionist entuziast.
Astfel, încă înainte de a reveni în ţară pentru a urma cursurile Facultăţii de
Medicină din Iași, Pekelman colaborează la hebdomadarul „Răsăritul”, scos la
Iași din 19 iunie 1899, în fiecare vineri, publicaţie de propagandă sionistă sus‑
ţinută financiar de Heinrich Rosenbaum și condusă efectiv de A. Steuerman,
ce-și va încheia apariţia pe 17/30 martie 1901. Adeziunea nu este lipsită de
semnificaţii, Resenbaum fiind unul din înfocaţii adepţi ai lui Herzl, devenind
de altfel președintele Federaţiei Sioniste din România. Totodată, „Răsăritul”
avea un puternic caracter cultural, aici debutând – printre alţii – A. Axelrad,
100
Ibidem.
101
Morris Rosenfeld, Cântece din Ghetto, traduse din jidovește, cu învoirea autorului, de M.
Rusu, cu o biografie și portretul autorului, Iași, Editura Librăriei Nouă Iliescu, Grossu, 1904,
113 p. cu ilustraţii.
102
Aici, în SUA, Abraham Marco Friptu (1878–1959) a studiat dreptul la New York (Brook‑
lyn Law School, absolvent în 1913; cf. „The Brooklyn Daily Eagle”, New York City, Tuesday,
June 17. 1913, p. 19), devenind avocat. A făcut politică republicană, afirmându‑se și ca tra‑
ducător din mai multe limbi, printre care română, armeană și bulgară. Din căsătoria lui – în
1908 – cu Anna Rosenthal (n. 1881) a avut două fiice.
103
Cum de la sine se înţelege, această scurtă și de curtuazie întrevedere nu am regăsit‑o în
Theodor Herzls tagebücher, 1895–1904, I-III, Berlin, Jüdischer Verlag, 1922–1923. La fel cum
știm acum că Pekelman nu l-a revăzut pe Herzl nici în 1902, când acesta din urmă a venit în
România însoţit de Bernard Lazare, din Paris.
Horia Carp, M. Rusu sau S. Ianovici, adoptând însă și o atitudine critică faţă
de acei intelectuali evrei care trec la creștinism, precum fostul lui profesor de
germană la liceu, H. Tiktin, sau Lazăr Șăineanu.
Astfel, prima poezie publicată de Heinrich Pekelman a fost Ahașverus,
sub pseudonimul „Proles”104, urmată mai apoi de Ruga din zori105, pen‑
tru ca mai apoi să fie prezent mai mult cu traduceri din Hans Grasberger
(Reîntoarcerea lui Israel), Ida Gräfin Hahn-Hahn (O, Adonai!), Moritz
Rappaport (Jidovul rătăcitor), Julius von der Traun (Ben Halevy) ș.a.106, dar
și cu versuri proprii (Aţi plecat. Celor 90 de emigranţi; Odrasla lui Israel)107,
fiind de altfel printre puţinii care publică poezie și traduceri de versuri în
acest periodic, alături de A. Axelrad, Cincinat Pavelescu sau M. Osias (și el
medic din Iași). Abia după susţinerea examenelor finale de liceu vor apă‑
rea pentru prima oară două poezii semnate cu numele real: „H. Pekelman
(Proles)”, sub genericul „Lacrimi evreiești”: În miezul nopţii („În miezul
nopţii plâng amar;/ Departe-s și străin./ Și plânsu‑mi n-are stăvilar. Căci
sufletul mi-i plin.// Departe, rătăcind mereu/Și pururi alungat,/ Mă sting așa
sărman evreu/ Pe-un ţărm înstrăinat”) și Mamă, iarăși m-au bătut, datate
și localizate „Viena‑octombrie”108, unde se afla în dorinţa de a studia medi‑
cina, după cum s-a văzut mai sus. Sub acest generic, Pekelman va continua
să publice versuri și în numărul următor, cu tematică sionistă, deopotrivă
triste, dar și mobilizatoare.
De altfel, asistăm în România sfârșitului de veac XIX la dezvoltarea unui
activism sionist, însoţit de organe de expresie cu caracter propagandistic, dar
și de promovare a culturii iudaice109. Nu trebuie să uităm faptul că medicul
ieșean Karpel Lippe (1830–1915) a deţinut președinţia primului congres sio‑
nist de la Basel, rostind discursul de deschidere pe 29 august 1897, probabil
lui datorându‑se și adoptarea actualului imn, Hatikvath. Așa se face că doar
în 1898 și 1899 au funcţionat la Iași aproximativ 20 de organizaţii sioniste,
104
„Răsăritul”, I, 1899, nr. 27 din 10/22 decembrie, p. 4–5. Acest poem s-a bucurat de oare‑
care preţuire, de vreme ce a fost recitat mai apoi – bunăoară – în Sinagoga Mare din Bârlad,
într‑o joi, 12 iulie 1901, după un impresionant discurs al rabinului Rabinovici și o poezie a
lui Jehuda Halevy. (Cf. „Egalitatea”, XII, 1901, nr. 28, vineri 20 iulie, p. 222).
105
„Răsăritul”, I, 1899, nr. 30 din 31 decembrie/12 ianuarie 1900, p. 6.
106
Ibidem, I, 1900, nr. 40 din 10/23 martie, p. 4; Ibidem, nr. 41 din 17/30 martie, p. 2; nr. 44
din 7/20 aprilie, p. 2; nr. 45 din 14/27 aprilie, p. 4 etc.
107
Ibidem, I, 1900, nr. 47 din 28 aprilie/11 mai, p. 4; Ibidem, II, 1900, nr. 55 din 23 iunie/6
iulie, p. 3
108
Ibidem, II, 1900, nr. 18/72, 20 octombrie/2 noiembrie 1900, p. 5.
109
Pentru mişcarea sionistă până la Primul Război Mondial vezi Hary Kuller, Opt studii
despre istoria evreilor din România, Bucureşti, Edit. Hasefer, 1997, p. 229–265.
iar în 1900 au mai apărut – în afara gazetei „Răsăritul” – alte două perio‑
dice de același profil, „Jüdischer Geost” (condus de L. Rokeach) și „Jüdische
Zukunft” (al lui Kohn)110. În plus, la Brăila apăruse „Zion”, iar la Galaţi și
Ploiești vedea lumina tiparului „Ahavat Zion” și, respectiv, „Vocea Zionului”
încă din 1898, pentru ca la București să devină active „Viitorul” (din 1899) și
„Dorul Sionului” (din 1900)111.
Dar mai presus de orice, după tot felul de eșecuri în a‑și publica producţia
literară, „Răsăritul” îi oferă lui Pekelman această șansă, colaborând cu mai
multe poezii și o dramă în versuri intitulată Eterna luptă, pentru ca versurile
sub titlul sugestiv Mântuirea să vadă lumina tiparului în cel dintâi mult apre‑
ciat Anuar al ziarului112, alături de nume importante, precum Moses Gaster, I.
Niemirower, A. Steuerman, M. Kișinief, A. Axelrad, M. Osias, N. Birnbaum
ș.a. Însă prezenţa lui în paginile acestui periodic, în 1900 cu pseudonimul
Proles, apoi cu numele său real, atrage criticile fostului coleg, Sadoveanu
reproșându‑i la 27 ianuarie 1901 faptul că s-a „înjugat”, așteptându‑l astfel
soarta lui Adolf (Avram) Steuerman, cu povaţa: „decât așa soartă, mai bine
rupe pana”. De ce această comparaţie cu Steuerman? Ei bine, Sadoveanu îl
găsea pe acesta ca fiind superficial, cu multe volumașe scoase, dar mai totul
fiind improvizat, de vreme ce-i prea mult răpit de foiletoane și jurnale. Iar
dacă Pekelman îl va lua de model pe Steuerman, atunci nu va mai reuși să
facă literatură, recomandându‑i totuși – după ce a lecturat Eterna luptă – să
scrie piese de teatru, întrucât „drama e viitorul tău literar”113.
Cu siguranţă, iritarea lui Mihail Sadoveanu provenea mai degrabă din
entuziasmul stârnit printre tinerii evrei participanţi la o serată muzical-lite‑
rară organizată la Clubul de lectură sionist pe la începutul lui ianuarie 1901,
când Steuerman a ţinut o conferinţă mult apreciată, iar Pekelman a recitat
mai multe versuri, printre care și poemul său Judith (prezentându‑l ca fiind
compoziţia unui anume „Proles”)114. Fără a divaga acum prea mult, legenda
evreicei Iudita din cetatea Bethulia a inspirat de-a lungul vremii nume‑
roase producţii artistice, dar la cumpăna veacurilor XIX-XX parcă mai mult
și mai diversificat decât oricând. Pentru că, în fond, gestul Iuditei pentru
110
Cf. Dr. I. Niemirower, Ochire asupra istoriei Comunităţii israelite din Iași, București, Tip.
Speranţa, 1907, p. 38–39.
111
Vezi Emanuel Aczél, Publicaţiile periodice evreiești din România. Dicţionar bibliografic, I
(1857–1900), București, Edit. Hasefer, 2004, pentru toate revistele cu acest profil.
112
Anuarul ziarului „Răsăritul” pe anul 5660 (1899–1900), I, Iași, Stabilimentul Grafic
„Miron Costin”, Fraţii Șaraga și I.I. Leibovici, 1899, p. 132–133.
113
114
Vezi „Egalitatea”, XII, 1901, nr. 2, vineri 12 ianuarie, p. 14.
descurajarea asirienilor a devenit simbolul iubirii pentru neamul ei, dar și

imboldul de a mobiliza toate mijloacele atunci când este vorba de a salva
cetatea, așadar chiar libertatea. Nu întâmplător, poate, în același an – 1901 –
Gustav Klimt a creat capodopera Iudita115.
Cuvintele aspre ale lui Sadoveanu erau generate și de un soi de nostalgie
după prietenii rămași la Iași – în vreme ce el urma cursurile facultăţii de
drept din București, fără să le fi terminat vreodată –, trimiţând la doi dintre
ei, lui Pekelman și Gr. Nădejde, versuri pline de melancolie în prima zi de
decembrie 1900, ca un fel de manifest, Mihail Sadoveanu către copiii Hrișa
și I. Florin, din care redăm doar prima strofă: „O, dragii mei... în toamna
pustie și-ntristată/ Gândirea mea se-ntoarce spre viaţa de-altădată./ Știţi voi,
iubiţi prieteni, că-s singur, amărât,/ Și numai pana, biata, îmi ţine de urât./
O, numai biata pană și trei prieteni buni .../ Știţi cât eram de veseli, odată, și
nebuni/ Cum ne treceam cu versuri frumoasa tinereţe”116.
Dar peste toate, Pekelman publicase Eterna luptă în „Răsăritul” fără a mai
ţine seama de observaţiile critice ale lui Sadoveanu, căruia deși îi plăcuse
actul I, celui de-al II-lea îi aflase o mulţime de cusururi. În plus, în acea zi
de 1 decembrie, Sadoveanu propusese celor doi – aproape la modul impe‑
rativ – de a nu mai publica nimic vreme de cinci ani, pentru ca mai apoi să
scoată o revistă, la care să coopteze alţi „băieţi buni”, creând o „mai puter‑
nică mișcare literară”117. Or, sub impulsurile lui Steuerman, tânărul Heinrich
Pekelman tocmai aflase un debușeu producţiilor lui artistice, fără a mai ţine
seama în toate de sfaturile fostului coleg de liceu, unele din ele părându‑i-se
dacă nu întotdeauna răutăcioase, atunci din când în când întrevăzându‑se
un fel de gelozie. Pekelman va apela însă și în viitor la mai vechiul amic,
care – de pildă, în februarie 1901 – îi dă lecţii de poetică, atunci când i se tri‑
mit versuri pentru apreciere, simţind din corespondenţa celor doi plăcerea
lui Sadoveanu de-a „hăcui pastelul”, care numai după aceea îi „face onoare”
autorului118.
Și cum din această perioadă se înfiripă și, mai apoi, se va consolida prie‑
tenia cu A. Steuerman, este locul aici să spunem câte ceva despre acest „per‑
sonaj” deja menţionat în câteva rânduri, pe cât de prolific și activ în câmpul
115
Cf. Susanne Kelley, Femme Orientale at the Viennese Fin-de-Siècle. Hugo von
Hofmannsthal’s Semiramis and Gustav Klimt’s Judith, în vol. Auf dem Weg in die Moderne.
Deutsche und österreichische Literatur und Kultur, hrsg. Roswitha Burwick, Lorely French,
Ivett Guntersdorfer, Berlin, Walter de Gruyter GmbH, 2013, p. 125–144.
116
117
Ibidem, p. 40–41.
118
Ibidem, p. 76–77, 81.
afirmării și cultivării culturii iudaice, pe atât de nefericit prin destinul său. Ca

mulţi alţi israeliţi, a rămas aproape un necunoscut în cultura română, deși a
îndrăgit limba, tradiţiile și literatura acestei ţări cu un imens atașament și o
frenezie ce vor trebui neapărat redate posterităţii.
Născut la Iași într‑o familie de negustori evrei, sub numele de Adolf
Steuerman (sau Steuermann), pe 30 noiembrie 1872 – așadar cu un deceniu
mai în vârstă decât Pekelman – acesta a rămas în memoria contempora‑
nilor cu numele de Avram Steuerman-Rodion, prin adăugarea pseudoni‑
mului care i-a creat și faima în epocă. Asemenea autorului memoriilor de
faţă (Partea I), Steuerman a absolvit Liceul „Naţional”, urmând apoi cur‑
surile Facultăţii de Medicină din Iași între 1893–1896, pentru a‑și conti‑
nua studiile în Franţa vreme de un an, revenind apoi în capitala Moldovei,
unde își va susţine doctoratul în vara lui 1898 cu o teză despre „pleurizia
serofibrinoasă”119. Încă din adolescenţă se afirmă ca un talentat gazetar, tri‑
miţând în ţară articole de presă chiar și în perioada studiilor medicale din
Hexagon. Și aidoma altor congeneri, Steuerman s-a apropiat de teoriile soci‑
aliste ale lui C. Dobrogeanu‑Gherea, Iașul fiind de altfel un important centru
de promovare a acestei ideologii120.
Pe de altă parte, prin căsătoria cu Angela, Steuerman s-a înrudit cu fami‑
lia intelectualilor Moses, Wilhelm și Elias Schwartzfeld, ca fiică a celui dintâi.
De altfel, toţi fraţii Schwartzfeld s-au afirmat nu doar ca jurnaliști, ci mai ales
ca istorici ai evreilor din România, deopotrivă fiind apreciaţi ca literaţi. Dacă
Wilhelm – care este recunoscut și ca un ebraist erudit – a avut un destin
tragic, murind la doar 38 ani, Elias a fost expulzat din ţară în 1885, odată cu
Moses Gaster, încetând din viaţă la Paris în 1915, doar Moses a avut parte
de o carieră mai îndelungată la noi, ocupându‑se printre altele de publica‑
rea postumă a manuscriselor lui Wilhelm, înfiinţând și conducând longe‑
viva revistă „Egalitatea” (1890–1940), polemizând cu Vasile Alecsandri, dar
punându‑l în valoare și pe Cilibi Moise, ca să nu mai vorbim de realizările lui
în domeniul istoriografiei și al folclorului121. În acest context, Steuerman s-a
înrudit și cu Benjamin Fondane, nepot al lui Moses Schwartzfeld122.
119
Arh. St. Iași, Facultatea de Medicină și Farmacie din Iași, dos. 3/1887, f. 95.
120
Vezi Adrian Dohotaru, Socialiștii. O moștenire (1835–1921), București, Edit. Cartier,
2019.
121
Asupra acestuia vezi excelentul studiu al Mariei Mădălina Irimia, Schiţă pentru biografia
unui intelectual uitat: Moses Schwarzfeld, în „Revista de Istorie a Evreilor din România”, nr.
3 (19), 2018, p. 56–81
122
Sora fraţilor Moses, Wilhelm și Elias Schwartzfeld, Adela, a fost mama lui Benjamin Fun‑
doianu, prin căsătoria cu Isac Wechsler.
Când am vorbit de nefericitul destin al lui Adolf Steuerman, dincolo de

evenimentele Primului Război Mondial și sfârșitul lui tragic de mai apoi, la
care ne vom referi ceva mai jos, trebuie să menţionăm și faptul că el și soţia
sa au pierdut pe unica lor fiică, Rodica, abia născută pe 18 aprilie 1909, la
Iași, dar care a murit patru zile mai apoi, pe 22 aprilie 1909, ceea ce le-a pri‑
cinuit o mare suferinţă123. (Vezi și corespondenţa din Partea II).
Dar peste toate, de-a lungul întregii sale existenţe a militat pentru
emanciparea evreilor și asimilare, într‑o epocă de un activ antisemitism,
îndeosebi intelectual, ridiculizând de altfel această atitudine prezentă
și în cadrul Societăţii Scriitorilor Români, printr‑o serie de articole din
„Ordinea”, „Evenimentul” și „Opinia”, unde scria de toate: politică, lite‑
ratură, reportaje, articole știinţifice etc. La gazeta din urmă, de pildă,
Steuerman era și redactor, având rubricile „Oameni și lucruri”, „Struna
zilei” și „Mici polemici”. Totodată, s-a remarcat ca poet liric, dramaturg,
epigramist, sonetist, critic literar, dar și ca traducător, tălmăcind din
Heinrich Heine (fiind apreciat ca unul din marii cunoscători de la noi ai
operei lui poetice), Victor Hugo, Tolstoi, Tristan Berbard, Carmen Sylva
(tălmăcind Ullranda, dar și drama Marioara ș.a.), Vasile Conta ș.a. S-a
dovedit a fi și un foarte bun orator, iar dușmănia unora provenea nu nea‑
părat din faptul că era evreu, ci din aciditatea tonului în cronicile de carte,
ca să nu mai vorbim de darea în vileag a multor plagiatori. Era de altfel
apreciat ca „unul din cei mai talentaţi gazetari nu numai din Iași, dar din
ţara întreagă”, „foarte inteligent, foarte cult și foarte harnic”, textele sale
fiind „bine gândite și bine scrise, într‑o limbă ireproșabilă, într‑o formă
literară care făcea să fie citit cu plăcere”124.
Cum bine s-a autodefinit, Steuerman era și „medic de mahala”, în sensul
că a practicat această profesie, îngrijind de cei săraci, dar a și publicat multe
articole de popularizare medicală125. Și nu în ultimul rând, a avut vocaţie de
pedagog, fiind fondator și director al gimnaziului „Wachtel”, cunoscut apoi
ca Școala „Junimea nr. 1”, aflată la începutul străzii Sărărie, nu departe de
Târgu Cucului, zonă cu „aspect de getto”, cu mici negustori de haine vechi,
librării, anticari, tot felul de mici ateliere, băcănii etc. De altfel, peste ani, în
această școală se va afla sediul „Lojei Dr. Steuerman”, care a iniţiat și ridicarea
123
Angela Steuerman (născută la Iași, pe 6 decembrie 1886) a murit în 12 aprilie 1964, fiind
înmormântată în Israel.
124
Ion Dafin, Iașul cultural și social. Amintiri și însemnări, Iași, Viaţa Românească, 1928,
p. 87–88.
125
Cf. Carol Drimer, Studii și critice, I, Iași, Institutul de Arte Grafice „Viaţa Românească”,
1923, p. 78.
unui bust „regretatului literat, fost director al acestei școli”126, aici făcându‑se
lecţii de idiș, ba chiar și puţină ebraică în ciclul primar, asta până prin 1948,
când s-a interzis predarea acestei limbi.
Totodată, Adolf Steuerman a întreţinut o amicală corespondenţă cu I.L.
Caragiale, care deja se expatriase la Berlin, dar și cu Paul Zarifopol, ginerele
lui C. Dobrogeanu‑Gherea. Mai mult chiar, cu Garabet Ibrăileanu a fost pri‑
eten, acesta preţuindu‑i mult opiniile literar‑estetice, de care va și ţine cont,
de altfel. În primăvara lui 1906, de pildă, Steuerman îi făcea lui Ibrăileanu
câteva observaţii judicioase – pe un ton amical – cu privire la dezvoltările
lui „poporaniste”127, idei pe care le vom regăsi apoi în teoretizările acestuia
din urmă.
Din numeroșii lui preţuitori am amintit doar pe aceștia, întrucât I.L.
Caragiale a întreţinut – în general – excelente relaţii cu intelectualii evrei,
apreciind în mod deosebit pe Adolf Steuerman, Ronetti-Roman, Barbu
Brănișteanu, C. Dobrogeanu‑Gherea, Elias Șaraga ș.a. Mai mult chiar, prin
anii 1903–1905, Caragiale a fost unul din activii susţinători ai împământe‑
nirii lui Ronetti-Roman, pentru care fusese elaborat și un proiect de lege,
însă puternicul curent antisemit a zădărnicit acest lucru. Iar printr‑un „tra‑
tament” oarecum asemănător trecuse ceva mai devreme și Lazăr Șăineanu,
pentru care eşecurile în România aproape că s-au ţinut lanţ, refuzându‑i-se
cu îndârjire acordarea cetăţeniei, deşi nu a fost lipsit de susţinători. Până
și Al. Philippide mărturisea că, deși „eu nu sunt filosemit, dar dacă merită
vreun jâdan împământenirea, apoi Şăineanu o merită”128. La un moment dat
chiar i s-a dat cetăţenia (în 1900), însă la numai 24 de ore actul de naturali‑
zare a fost anulat, în faţa unei asemenea atitudini plecând definitiv la Paris,
unde a şi publicat o lucrare ce merită luare aminte în această direcţie129.
De altfel, în atmosfera antievreiască din anul răscoalei începută la
Flămânzi, în 1907, Caragiale nu a ezitat să formuleze cuvinte de apreciere la
adresa lui Adolf Steuerman și Ronetti-Roman, ceea ce l-a înfuriat cumplit pe
N. Iorga, cu o virulentă reacţie antisemită în „Neamul Românesc”. Este tot‑
odată anul în care toate vinile sociale au fost abil dirijate de guvernanţi şi de
126
Jean Pascal, Priveliști ieșene. Simplu itinerar reportericesc, Iași, Institutul de Arte Grafice
„Gutenberg”, s.a., p. 31.
127
Scrisori către G. Ibrăileanu, II, ed. M. Bordeianu, Viorica Botez, Gr. Botez, I. Lăzărescu,
Al. Teodorescu, București, Edit. Minerva, 1971, p. 382–383.
128
Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, citat, p. 122.
129
Lazare Sainéan, Une carrière philologique en Roumanie (1885–1900). I. Les péripéties
d’une naturalisation. Mémoire auto-biographique par Lazare Sainéan, Bucarest, Chez Émile
Storck/Paris, Chez Larousse, 1901.
naţionalişti spre evrei, aceştia întruchipând arendaşii spoliatori, cârciumarii,

negustorii etc. Nu întâmplător, în vremea acestei răscoale, Teatrul Naţional
din capitală a început un turneu cu piesa lui V. Alecsandri, Lipitorile sate-
lor, cămătarul satului, Moise, fiind prezentat într‑o manieră îngrozitoare,
prin gesturi şi limbaj, prin atitudine faţă de creştini etc. Când reprezentaţia
a ajuns la Brăila, bande de „studenţi” (universitari, dar mai ales liceeni), au
răsturnat barierele ridicate de militari şi au pătruns în oraş, devastând tot ce
întâlneau în cale evreiesc (case, prăvălii), bătându‑i pe israeliţii prinşi etc. Și
poate nu întâmplător, printre cei mai agresivi se pare că s-a aflat şi fratele lui
Nae Ionescu, Constantin Ionescu130.
Revenind însă la perioada colaborării lui Heinrich Pekelman în pagi‑
nile de la „Răsăritul”, trebuie spus faptul că Steuerman – ca redactor șef al
publicaţiei – imprimase acesteia o intensă și bogată activitate culturală, prin
publicarea de poezii, proză, schiţe, nuvele, traduceri, articole de popularizare
știinţifică etc., în felul acesta considerând că va încuraja și chiar spori impac‑
tul sionismului asupra populaţiei evreiești, a intelectualităţii în formare. De
aceea, Sadoveanu – care se dorea un fel de spiritus rector al lui Pekelman și
căruia îi tot promisese că-l „va publica”, de pildă, în „Revista Modernă” a lui
H. Coșoi – nutrea o oarecare invidie că altcineva i-ar putea lua locul, ceea ce
s-a cam și întâmplat de prin 1904. Așa se face că până la sfârșitul zilelor lui
Steuerman, între el și Pekelman se vor consolida relaţii de o caldă și profita‑
bilă prietenie, începută cu timiditate prin 1897, doar prin „poșta redacţiei” la
o gazetă ieșeană, iar direct abia în 1900, când proaspătul student la medicină
a „pășit pentru prima oară, cu niște versuri în buzunar, în pragul locuinţei
sale”131. Și continuă Pekelman amintirile sale: „Nu voi uita nici eu vreodată
simplitatea, bunăvoinţa prietenoasă cu care m-a primit, încurajarea pe care,
ca atâţia alţii, am găsit‑o la el, modestia lui cuceritoare, ochii scrutători și
totuși blânzi, vorba‑i reţinută și bine chibzuită”.
Însă în această perioadă a debutului literar, Heinrich Pekelman este mar‑
tor la efervescenţa din lumea literară pricinuită de apariţia lui Manasse a
lui M. Ronetti-Roman132. Mai ales pe la sfârșitul lui 1900 și prima parte a
lui 1901, aproape toată lumea discuta pro sau contra, pentru ca interesul
130
Cf. Arnold Schwefelberg, Amintirile unui intelectual evreu din România, p. 37.
131
Cf. Enric Furtună, Cronici și notaţii literare, manuscris aflat la „Center for Research on
Romanian Jewry” din cadrul Universităţii Ebraice din Ierusalim, fără cotă, f. 9–10. Textul:
Amintiri despre A. Steuerman (depănate la comemorare), p. 9–14. Vezi și Enric Furtună, A.
Steuerman. Conferinţă rostită la cercul sionist Kadimah, în „Egalitatea”, XXXII, 1922, nr. 44,
vineri 3 noiembrie, p. 153–154.
132
Ronetti-Roman, Manasse, dramă în patru acte, București, Edit. H. Șteinberg, 1900, 180 p.
să sporească mai ales după premiera piesei ce a avut lor pe scena Teatrului
Naţional din Iași, la 12 martie 1901. De altfel, arareori s-au putut închipui
mai aprige și susţinute tulburări, frământări, polemici de presă, manifestaţii
studenţești, nelipsind intervenţiile pe lângă poliţie sau la Ministerul Cultelor
și Instrucţiunii Publice pentru interzicerea reprezentaţiilor. Asta și pentru că
succesul a fost enorm, atât prin calităţile artistice, cât mai ales prin subiectul
abordat, ce atingea în fond și destinul lui Pekelman, dar nu numai, ci al mai
tuturor evreilor din acest spaţiu.
În fapt, la 1900, Ronetti-Roman aduce pe scenă trei generaţii ale unei
familii de israeliţi, care prin forţa destinului intră în conflict, cel mai acut
fiind între bunic (Manasse Cohen din Fălticeni, adept fanatic al învăţăturilor
și prescripţiilor religioase) și nepoţi (Lazăr și Lelia), în vreme ce – să zicem
– generaţia de mijloc (Nissim Cohănovici, ajuns bancher la București, fiul
lui Manasse și tatăl lui Lazăr și Lelia) nu exprimă o poziţie tranșantă, fără
opinii ferme, ci se manifestă oscilant, aparent împăciuitor, în funcţie de con‑
text și persoane. Cauza vrajbei? Ca mai totdeauna, este vorba de iubire, de
dragostea dintre creștinul Matei Frunză și Lea, nepoata lui Manasse. În acest
context, Manasse ne apare ca fiind evreul habotnic și neasimilabil, în vreme
ce Lazăr și Lea sunt în pas cu lumea modernă, dar și cu respect faţă de con‑
vingerile bunicului, aceștia având câștig de cauză în cele din urmă, pentru
ca în jurul lor să apară și personaje secundare, ca tot atâtea tipuri umane, cu
defecte și calităţi (Zelig Schor, poate cel mai reușit personaj, apoi Ester, nora
lui Manasse, Natalia Frunză, Roza Blum ș.a.).
Deși în 1905 autorul acestei piese a fost decorat cu „Bene Merenti” clasa
I, pentru merite culturale, în anul următor, studenţii români – instigaţi de
Nicolae Iorga – au trecut deja la manifestări publice violente cu ocazia repre‑
zentării creaţiei lui M. Ronetti-Roman, într‑un context incomplet și tenden‑
ţios prezentat până acum de istoriografie. Pe scena Teatrului Naţional din
Bucureşti, Manasse avusese premiera în 5 februarie 1905, într‑o sală arhi‑
plină – de faţă fiind și regina Elisabeta (Carmen Sylva) –, în rolul principal
jucând Constantin Nottara, și se bucurase de 26 reprezentaţii133. Însă cu oca‑
zia reluării piesei în stagiunea următoare, în seara de 12 martie 1906 fiind
prima reprezentaţie, violenţele au izbucnit cu mare intensitate, pentru ca în
ziua următoare dezordinile să capete proporţii, sub pretextul interzicerii cre‑
aţiilor în limbi străine, în fruntea luptelor de stradă aflându‑se N. Iorga, deo‑
potrivă animat de antisemitism și de naţionalism134. Este de altfel atmosfera
Vezi I.C. Bacalbașa, Manasse, în „Revista idealistă”, III, t.I, 1905, nr. 2, p. 236–246.
133
Mult mai târziu, în 1925, a fost realizat şi un film artistic după Manasse, în regia lui Jean
134
Mihail (care a fost şi scenograful), părţi din acesta fiind turnate chiar la Fălticeni, de unde era
în care se derulează anii de formaţie intelectuală ai lui Heinrich Pekelman,

care dincolo de elanul cultural specific cumpenei veacurilor XIX-XX se
remarcă și printr‑o ambianţă agitată, a revoluţiei ruse din 1905, a pogromu‑
lui de la Chișinău, după care va urma și răscoala din 1907.
Ne-am oprit asupra acestui moment și subiect surprins de Ronetti-
Roman pentru că mai apoi – după cum vom vedea – Heinrich Pekelman va
elabora și el un roman cu o temă mai curând tragi-comică, intitulată Meletie
Jidovul, despre care vom afla multe citind paginile memoriilor din Partea I,
lucrare care surprinde atât prejudecăţile din societatea românească, cât și
dramele cu care se poate confrunta comunitatea evreiască, dar mai ales cei
ce optează pentru asimilare. Și deși opera a fost pusă pe hârtie pe la înce‑
putul anilor 30, încredinţată apoi lecturii și criticii unor prieteni, care cu
firave amendamente au găsit‑o extrem de sugestivă și bine întocmită, ea a
rămas până astăzi inedită, la rândul ei cunoscând avataruri pe care le vom
afla doar parcurgând acest volum. Este poate cea mai întristătoare neîmpli‑
nire a lui Pekelman, pentru că în anul când el își încheia romanul Meletie
Jidovul, Victor Ion Popa punea în scenă una din cele mai gustate și populare
piese de teatru, Take, Ianke și Cadâr, tot o poveste de dragoste în aparenţă –
ca la Ronetti-Roman –, însă plină de umor și farmec provincial, cu un imens
succes de public până în zilele noastre. Doar că autorul din urmă era român,
în vreme ce Meletie era scris de un evreu.
Cât privește Manasse, rezultă din corespondenţa lui Pekelman cu Mihail
Sadoveanu că acestuia din urmă îi plăcuse foarte mult, pe 23 martie 1901
declarând studentului medicinist – cu un oarecare puseu de cârcotaș – că
„e o scriere de mare valoare. Îmi fac numai rezervele mele asupra lim‑
bii. Ronetti-Roman, oricum o fi el, nu cunoaște bine limba română. Are
multe greșeli”135. Însă după numai un deceniu, într‑un articol din „Viaţa
Românească”, Sadoveanu nota că „drama lui Ronetti-Roman e cea mai bună
dramă scrisă în românește”136.
Acum însă, în prima parte a lui 1901, este foarte posibil ca Pekelman
să-l fi cunoscut pe Ronetti-Roman prin intermediul lui A. Steuerman. Cu o
eroul principal al dramei, Manasse Cohen. Pentru avatarurile piesei lui Ronetti-Roman vezi
Costel Safirman, Personaje evreiești în dramaturgia românească. Bătălia pentru „Manasse”,
în vol. Lumea evreiască în literatura română/Reflections of Jewish Culture in Romanian Lite-
rature. Volum dedicat memoriei lui Leon Volovici, ed. Camelia Crăciun, Iași, Edit. Universi‑
tăţii „Al.I. Cuza”, 2014, p. 209–222; Ovidiu Morar, Ronetti-Roman și „problema evreiască”, în
vol. Lumea evreiască în literatura română, citat, p. 223–241.
135
136
Mihail Sadoveanu, Opere, vol. 6, București, ESPLA, 1956, p. 272–273.
biografie anevoie de reconstituit până la apariţia lui Manasse, Ronetti-Roman

era pseudonimul lui Aron Blumenfeld (1853–1908), originar de undeva de
prin Galiţia, stabilit pentru puţină vreme la Hârlău, după care va fi învăţător
la Sadagura, important centru hasidic din apropierea Cernăuţiului, începe
studii de medicină la Berlin, dar pe care le va abandona în profitul filosofiei,
călătorește apoi prin Europa, revenind în ţară fără vreo diplomă universitară.
Colaborează cu tot felul de articole la presa românească, intră în conflict cu
V.A. Urechia, dar se apropie de „Junimea”, câștigând pentru totdeauna prie‑
tenia lui I.L. Caragiale137, pentru ca ultimul sfert de veac să și-l petreacă între
Râșnov și Davideni (jud. Neamţ), unde socrul său era arendaș (simţind pe
propria piele frica generată de răsculaţii din 1907), și Iași, unde avea prieteni
literari, vizitându‑l frecvent pe Steuerman în locuinţa sa de pe str. Albă nr.
14 sau la redacţia ziarului „Opinia”138.
Debutul în săptămânalul „Răsăritul”, chiar dacă l-a făcut pe Sadoveanu să
strâmbe din nas, îi insuflă totuși mai multă încredere lui Heinrich Pekelman,
cu siguranţă și sub impulsurile lui Steuerman. Cu puţin timp înainte de a
începe anul al doilea la medicină, tânărul student de doar douăzeci de ani
îi trimite fostului coleg de clasă și încă prieten o nouă încercare literară, și
anume poemul dramatic Noapte. Este un moment important în biografia
autorului, întrucât Mihail Sadoveanu îi răspunde pe 2 octombrie 1901, într‑o
lungă epistolă desfășurând observaţiile sale139. În primul rând aduce operei
câteva îndreptări de ordin istoric și de logică a povestirii, găsind scena din
tabloul II „foarte slabă”, la fel cum și alte fragmente suferă mult din perspec‑
tiva versificaţiei. Concluzia este însă plină de semnificaţii: „Concepţia arată
că este a unui poet. Frumos, prea frumos subiect. Dar l-ai scris ca o furtună,
oricum. (De aceea eu te sfătuiesc să-ţi pui pseudonim Enric Furtună, lasă-l
pe Florin). De aceea și eu m-am gândit că un subiect așa de frumos, tratat
bine în multe locuri și cu multe pagini frumoase, e păcat să rămâie așa”.
Avem de fapt, acum, actul de naștere a celui care va rămâne în istoria
noastră literară sub numele de Enric Furtună. Însă poemul dramatic Noapte
va rămâne pentru totdeauna nepublicat, chiar dacă ulterior – încă vreo doi
ani măcar – Sadoveanu l-a tot presat pe autor să revină asupra lui. Este un
137
Se pare că Manasse a fost „în întregime corectat, adică stilizat” de I.L. Caragiale, după
cum ar indica manuscrisul original (cf. Theodor Lavi în corespondenţă, ed. Mihaela Gligor,
Miriam Caloianu, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2014, p. 139).
138
Vezi și Carol Drimer, Studii și critice, I, Iași, Institutul de Arte Grafice „Viaţa Românească”,
1923, p. 130–141 (textul „Ronetti-Roman și Steuerman”). Vezi și M.G. Holban, Dispăruţii:
Ronetti-Roman, în „Revista Idealistă”, VI, t.I, 1908, nr. 2, p. 155–156.
139
detaliu care, în alte împrejurări, va trebui dezvoltat, deoarece i s-a cerut auto‑
rului „românizarea” creaţiei, a cărei temă se derula în spaţiul german, invo‑
cându‑se faptul că „epoca” impunea subiecte naţionale pentru a putea vedea
lumina tiparului.
În cele din urmă, sub numele de Enric Furtună, va reuși să publice abia
după un an poezia Apus de toamnă, prin intermediul lui Sadoveanu, titlu
ales de acesta din urmă în loc de originalul Ea moare, smulgând totodată
aprecieri din partea exigentului critic ce se afla atunci la Târgu Ocna: „poezia
mi-a plăcut mult, mult”, spune Sadoveanu simplu și fără alte observaţii140.
Așa se face că versurile vor apărea în „Pagini Alese”, numărul din octom‑
brie 1902, redactorul Hristea Coșoi (și director al publicaţiei) scriindu‑i lui
Mihail Sadoveanu: „Luasem condeiul expres să scriu numai câteva cuvinte,
felicitări d-lui E. Furtună pentru poezia Apus de toamnă. Mi-a plăcut grozav
de mult, mi-a înlăcrimat ochii. Multe înainte”141. În mod evident, versurile
fuseseră inspirate de iminenţa morţii logodnicei lui Pekelman, grav bolnavă
încă din vară, care își va afla sfârșitul în decembrie 1902, lăsându‑l multă
vreme neconsolat pe tânărul poet.
Este locul aici să constatăm faptul că deși numeroși tineri, congeneri
de-ai lui Enric Furtună, au reușit să-și publice mult mai devreme încercările
literare în puzderia de reviste efemere care au circulat la cumpăna veacurilor
XIX-XX, pentru a se pierde mai apoi în anonimat, personajul nostru și-a
făcut intrarea în lumea literelor ceva mai târziu decât alţii, nu fără avata‑
ruri și decepţii (dată fiind și proximitatea lui Mihail Sadoveanu, extrem de
aspru în aprecieri, un critic direct și fără menajamente în ceea ce-l privește
pe stăruitorul coleg în ale literelor), pentru a lăsa apoi un nume, chiar dacă
minor – după aprecierea unora – în literatură. Pentru că memoriile lui Enric
Furtună din Partea I a volumului de faţă vor scoate la iveală și faţa nevăzută
a lucrurilor, îndeosebi a eșecurilor lui literare, în contextul unei epoci în care
– a fi evreu – ţi se închideau mai toate ușile, dar și a unor scrupule personale
care au făcut ca multe din lucrările lui să rămână cu totul inedite, arareori
păstrate și sub formă de manuscris.
Odată consacrat numele de scriitor al lui Heinrich Pekelman, putem
vorbi și de o temperare a schimburilor epistolare dintre acesta și Mihail
Sadoveanu. Cel din urmă era deja om la casa lui (adică însurat și cu un copil
născut în toamna lui 1902), stabilit vremelnic la Fălticeni, dar cu gândul tot
la București – unde va pleca spre sfârșitul anului 1903. Este o perioadă de
Ibidem, p. 131.
140
Ibidem, p. 133.
141
căutări pentru amândoi, medicinistul înfruntând examenele dure ce-l pre‑

găteau pentru o viitoare profesie, cu susţineri picate sau amânate, suferind
în urma pierderii logodnicei căreia îi jurase dragoste veșnică, iar în vreo
două rânduri zăcând chiar el bolnav la pat, pentru ca în primăvara lui 1903
să se afle la Cernăuţi cu scopul de a‑și regla chestiunile legate de recrutare
în cadrul Imperiului austro-ungar, sub a cărui supușenie se afla încă toată
familia Pekelman. A găsit însă timp pentru a traduce piesa de teatru în patru
acte Deborah a vienezului Salamon Herman Mosenthal142.
În schimb, Sadoveanu pare a fi într‑un soi de letargie, bucurându‑se însă
de o – aproape – unanimă apreciere pentru talentul său literar, îndeosebi
în cercul celor de la „Sămănătorul”, scriind tot mai puţin prietenilor, dar și
cuprins uneori de melancolie pentru anii de liceu. Gândindu‑se la cei doi
prieteni – Pekelman și Beldiceanu –, Sadoveanu rememorează de mai multe
ori în prima parte a lui 1903 viaţa lor de atunci, cu aventuri comune, de
plimbările în Copou și la Ronduri (la sfârșit de mai), „ceasurile de visuri
și de planuri, sub teiul lui Eminescu”, ieșirile din afara Iașului etc., nu fără
a‑i aprecia tot mai mult poeziile lui Furtună, mărturisindu‑i în același timp
că „tu ai rămas același vechi și bun prieten, la care totdeauna m-am gândit
cu drag”143. Celălalt, N.N. Beldiceanu, îi va rămâne ceva mai aproape, ba
chiar vor traduce împreună din Turgheniev144, numai că acesta se va stinge
de tânăr, în 1925, Sadoveanu publicând atunci rânduri de duioasă adu‑
cere aminte și reflecţie asupra prieteniei145. „Nicușor” era fiul lui Nicolae
Beldiceanu (1844–1896), profesor de limba și literatura română la Iași146,
care între 1888–1893 patronase un „Cerc literar”, ce reunea frecvent în casa
sa de pe str. Albineţ deopotrivă profesori și elevi – dar nu numai –, printre
care nelipsiţi erau Eduard Gruber, A. Steuerman, Artur și Raul Stavri, Artur
Gorovei, D. Anghel, Grigore Alexandrescu ș.a., în câteva rânduri fiind adus
și Ion Creangă, pentru a lectura – de pildă – din Amintirile sale.
Dar pentru că a fost pomenit parcul Copou, un jurnalist al Iașului
142
Dr. S.H. Mosenthal, Deborah, piesă în 4 acte, tradusă de Heinrich Pekelman, [Iași], Bibli‑
oteca Beneli, [1907], 103 p.
143
Mihail Sadoveanu. Corespondenţa debutului, 1894–1904, p. 136, 148.
144
Nu‑i doar o traducere, ci mai curând o prelucrare din Ivan Turgheniev, publicată sub
numele de Povestiri vânătorești, în 1901, la Fălticeni (Tipografia M. Saidman), Beldiceanu
și Sadoveanu semnând sub un singur nume, cel de Ilie Pușcașu. Mai apoi, aceleași Povestiri
vânătorești de Turgheniev, în tălmăcirea și cu o prefaţă de Mihail Sadoveanu, vor apărea la
București, „Minerva” Institut de Arte Grafice și Editură, 1909. Vezi M. Sadoveanu, Mărturi-
siri, prefaţă de Savin Bratu, E.S.P.L.A., 1960, p. 403–414
145
Pentr‑un prieten mort, în vol. Mihail Sadoveanu, Mărturisiri, citat, p. 125–126.
146
Vezi G.G. Ursu, N. Beldiceanu, București, Editura pentru Literatură, 1961.
interbelic, Jean Pascal, care prezintă urbea în toată savoarea ei, cu tot felul
de fizionomii și obiceiuri, pe străzi și cartiere, nu s-a oprit decât asupra a doi
poeţi, unul fiind George Lesnea, pe atunci autorul Veacului tânăr, celălalt
este Enric Furtună, caracterizat drept „gingașul poet al sufletelor blazate”,
care „se plimbă, agale, cu corpul aplecat, încovoiat de gânduri” prin Parcul
Copou147, păstrându‑și așadar mai vechiul obicei relatat de Sadoveanu pen‑
tru anii adolescenţei. Jurnalistul menţionat cocheta însă și cu literatura, iar
cel la adresa căruia utiliza cuvinte deosebit de generoase, într‑un oraș ce
dăruise atâţia și atâţia poeţi de valoare, avea toate motivele s‑o facă, de vreme
ce Enric Furtună îi prefaţase volumul său de proză și versuri, Înseilări148.
Însă Jean Pascal fusese și efemer redactor la „Cuvinte literare”, foaie bilunară
scoasă de Cenaclul „Voinţa” din Iași, ce a văzut lumina tiparului prin 1929–
1931, în care au publicat printre alţii Enric Furtună, George Lesnea, Emanoil
Stein, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Eugen Relgis, Carol Drimer ș.a.
Deocamdată, stabilirea vremelnică a lui Mihail Sadoveanu la București
va marca așadar și atrofierea schimburilor epistolare dintre cei doi, la care se
mai adaugă alte câteva motive. În afara faptului că anii de final ai studiilor
la medicină au mai temperat elanurile creatoare în literatură ale lui Furtună,
acesta pare a fi dezamăgit de amicul așezat acum în metropolă. Iar una din
cauze pare a fi – ca și în anii de liceu, când cu traducerea poemului Cântecul
vrăjitoarei al lui Ernst von Wildenbruch – tot o solicitare venită din partea
lui Sadoveanu în primăvara lui 1904, când acesta îi trimite lui Furtună câteva
versuri de Carmen Sylva, pentru a le traduce, dar „păstrând forma origi‑
nală în chip foarte riguros”149. Acestea erau parte dintr‑o carte de impresii
pe Dunăre ale reginei României, volum încredinţat lui Al. Tzigara‑Samurcaș
spre tălmăcire din limba germană, dorindu‑se să apară deodată ambele versi‑
uni150. Acesta din urmă s-a adresat lui Sadoveanu, care la rândul lui apelează
la Furtună. Numai că atunci când va apărea textul românesc, numele tradu‑
cătorului nu a mai fost pomenit, știind noi acum că în fapt M. Sadoveanu cu
Șt.O. Iosif ar fi revizuit versurile tălmăcite de tânărul medicinist, pentru ca
în cele din urmă nici „stilizatorii” să nu fie menţionaţi.
Până atunci însă, în vara lui 1904, Sadoveanu îi facilitează lui Furtună
publicarea în „Sămănătorul” a poeziei Și nu va ști, dar cu titlul schimbat în
147
Jean Pascal, Priveliști ieșene. Simplu itinerar reportericesc, p. 29.
148
Idem, Inseilări ..., Proză și versuri, cu o prefaţă de Enric Furtună, Iași, f. a., II+86 p.
149
150
Carmen Sylva, Reintochters Donaufahrt [Călătoria pe Dunăre a fiicei renane], Regens‑
burg, Wunderling, 1905. Versiunea în limba română are titlul: Pe Dunăre, 27 aprilie–3 mai
1904, București, I.V. Socec, 1905, fără a menţiona nici numele lui Al. Tzigara‑Samurcaș.
Poetul151. Aranjamentul va fi însoţit și de un sfat cu totul și cu totul „priete‑

nesc”, anume de a păstra „absolut secret” pseudonimul, pentru a nu se afla că
autorul este un evreu, renunţând totodată de a mai figura în periodice pre‑
cum „Răsăritul” sau „Anuarul ziarului Răsăritul” (unde semnase „Proles” și
chiar Pekelman). Și continuă Sadoveanu: „Trebuie să faci literatură în spiritul
poporului în mijlocul căruia trăiești, trebuie să te identifici cu el, cu viaţa
lui, cu limba lui, căci faci parte din el și scrii în limba lui”152. În asemenea
împrejurări, prin intermediul lui Sadoveanu, Enric Furtună va mai colabora
la „Sămănătorul” până prin 1907, an ce va marca și sfârșitul studiilor lui
medicale.
Însă mai presus de orice, Enric Furtună a mai câștigat în perioada stu‑
denţiei un prieten, cunoscându‑l prin intermediul lui Adolf Steuerman pe
Albert Spaier, în vreme ce Sadoveanu va rămâne doar ceea ce a fost, colegul
de clasă, ceva mai apropiat decât alţii, dar cu propria lui stea și ambiţii literare.
Prin Spaier va descoperi însă de acum un nou sens al prieteniei, printr‑un
atașament puternic ce nu se va frânge decât odată cu dispariţia fizică a aces‑
tuia. Și pentru că se cunosc prea puţine despre Spaier, îi vom schiţa un firav
portret, care să explice și însemnările lui Furtună din aceste memorii (Partea
I), deși personajul ar merita o atenţia mult mai mare. Evident, nu vom insista
aici asupra creaţiei sale, ci ne vom limita doar la părţi de biografie (pe care o
vom fragmenta de-a lungul acestui studiu), cu referinţe și în ceea ce privește
poziţia ocupată de el în câmpul filosofiei.
Deocamdată este important de știut că Albert Spaier era cu vreo doi ani
mai mic decât Enric Furtună, fiind născut tot la Iași, pe 9 iulie 1883. Nu
după mult timp, a rămas orfan de tată, toată povara creșterii și educaţiei
preluând‑o mama și o mătușă, ambele fiind învăţătoare. De altfel, Albert
împreună cu sora sa și-au petrecut întreaga copilărie într‑o casă boierească
ce servea drept școală, unde preda mama lor. Iar în această perioadă, capătă
o deosebită dexteritate în ce privește lucrul manual de extremă fineţe prin
grija unui unchi al său, gravor, care îl ţinea pe aproape și-l iniţia în tainele
acestei profesii, pentru ca mai apoi toată lumea ce l-a cunoscut să remarce
mâinile și degetele lui foarte delicate153.
Dată fiind situaţia lui familiară, Spaier va fi acceptat la „École Normale
151
„Sămănătorul”, III, 1904, nr. 32 (8 august), p. 503–504.
152
Mihail Sadoveanu. Corespondenţa debutului, 1894–1904, p. 174. Poezia a suferit câteva
modificări și retușuri, puse de Sadoveanu pe seama lui N. Iorga, căruia „nimeni nu se putea
opune”. (Ibidem, p. 176)
153
Cf. Jean Bayet, Albert Spaier, în „Bulletin de l’Association Amical des Anciens Élèves de
la Faculté des Lettres de Paris”, no.3, Novembre 1934, p. 79.
Israelite Orientale” din Paris, destinată a pregăti diverse categorii de peda‑

gogi, cu rostul de a răspândi apoi învăţătura printre evreii din Orient și
Africa, cei mai dezavantajaţi în societăţile gazdă sub aspectul educaţiei.
Stabilimentul a fost creat în 1868 sub tutela Alianţei Israelite Universale,
organism ce avea ca scop emanciparea evreilor de pretutindeni, în acest con‑
text fiind primiţi aici cei mai buni elevi ai școlilor primare din aceste spaţii
defavorizate, îndeosebi din Turcia, Persia, Libia, Maroc, dar și din România
și Bulgaria, care mai apoi trebuiau să se întoarcă ca învăţători sau profesori
printre coreligionari154.
Enric Furtună îl va cunoaște pe Albert Spaier tocmai în contextul reveni‑
rii acestuia de la Paris și ocuparea unui post de profesor la o școală israelito-
română din Iași. Și mărturisește autorul memoriilor de faţă, simplu și fără
prea multe înflorituri: „Ne-am cunoscut, ne-am simţit atrași unul de altul și
am devenit prieteni. Inima‑mi, dornică de atașament după catastrofa sufle‑
tească și despărţirea spaţială de prietenul din liceu [Mihail Sadoveanu], se
simţea pansată și înviorată de această nouă legătură sufletească, nedezmin‑
ţită ulterior vreme de treizeci de ani, în pofida tuturor avatarurilor ce i-au
stat în cale, până mi l-a răpit moartea și pe el”. De altfel, peste vreo trei dece‑
nii, un apropiat al lui Spaier din Franţa, Jean Bayet, mărturisea în necrologul
celui din urmă, faptul că evreul originar din România – prin felul lui de-a
fi – își făcea repede prieteni, însă singurul care i-a rămas apropiat după ce
a părăsit Iașul a fost Henri Pekelman (Enric Furtună), dovedindu‑se mereu
sensibil la eforturile acestuia în reușita literară155. Iar memoriile de faţă vor
oferi multe detalii în acest sens.
Revenit așadar în ţară, Spaier a depus o muncă de-a dreptul eroică în
consolidarea școlilor israelito-române nu doar din Iași, ci și din Fălticeni,
Vaslui și Bacău, unde a fost deopotrivă profesor și director. Din perioada
studiilor la „École Normale Israelite Orientale” i-a rămas pasiunea pentru
limbile străine și reflecţia filosofică, pentru cunoaștere în general, lucrând
mult, într‑un soi de tăcere misterioasă și pentru prieteni, completându‑și
lecturile și orizontul cultural, cumuluri care mai târziu vor contribui la dez‑
voltarea unei mișcări filosofice complexe și extrem de dinamice. De altfel,
pe 30 octombrie 1903, Pekelman și Spaier vor străluci împreună în cadrul
Clubului „Concordia”, când cel din urmă – profesor la „Cultura” – a ţinut o
conferinţă despre „Paradoxurile sociologice” nu demult formulate de Max
Nordau, pentru ca amicul său poet să încânte auditoriul cu lectura versurilor
154
Cf. A.-H. Navon, Les 70 ans de l’Ecole Normale Israelite Orientale (1865–1935), Paris,
Impr. Dantzig, 1935.
155
Jean Bayet, Op. Cit., p. 79
proprii, „de un lirism înduioșător”156. Iar între 1904–1906, cei doi au fost
extrem de activi – dar mai ales Pekelman – în cadrul asociaţiei „Reuniunea
Femeilor Române” din Iași, aflată sub președinţia lui Regine Wechsler și cu
larga participare a soţiei rabinului Niemirower, Fanny157. Aproape că erau
nelipsiţi de la seratele literare, în care se jucau mici piese de teatru, se confe‑
renţia, se recitau poezii, se cânta, strânsa prietenie dintre Speier și Pekelman
fiind deja de notorietate.
Însă prin intermediul lui Spaier, Enric Furtună va colabora și la revista
gălăţeană cu titlul sugestiv de „Pagini Libere”, a lui Barbu Nemţeanu, un săp‑
tămânal literar‑știinţific cu orientare de stânga, apărut de la 1 iulie 1908.
Este o perioadă când între cei doi se leagă o prietenie literară extrem de
profitabilă, deși medicul ieșean era mai în vârstă cu vreo șase ani. Pe numele
său real Benjamin Deutsch, acesta avusese o copilărie de-a dreptul tristă,
pentru că rămăsese orfan de pe la zece ani, din cauza asta fiind nevoit să
împlinească de tânăr tot felul de activităţi mărunte pentru a se întreţine pe
sine și pe mama sa. Își însușește însă o cultură de autodidact exemplară,
debutând în poezie încă din 1904, pentru a se afirma apoi în scurta sa viaţă
ca poet simbolist, om de presă și traducător, colaborând la un număr impre‑
sionant de periodice, sub o mare varietate de pseudonime, cel mai cunoscut
fiind „Barbu Nemţeanu”. Iar prin intermediul acestuia, Enric Furtună se va
împrieteni cu un alt poet, din Brăila, și anume cu Leon Feraru.
Pe numele său real Leon Enselberg, acesta era de o vârstă cu Nemţeanu,
însă a beneficiat de susţinerea modestei lui familii – tatăl era fierar, de unde
și pseudonimul său –, terminând liceul în orașul natal, pentru ca studiile
universitare să le facă la Montpellier (deopotrivă literele și dreptul). Deși
va părăsi România în 1913, pentru a se stabili în cele din urmă în Statele
Unite, unde a avut parte de o carieră universitară deosebită, Leon Feraru a
ţinut permanent legătura cu ţara și mișcarea literară de aici, nu doar publi‑
când mult în periodicele românești, dar promovând totodată cultura noas‑
tră în afară158. Este de altfel contextul în care va constata cu regret în 1929
156
Cf. „Egalitatea”, XIV, 1903, nr. 43, vineri 7 noiembrie, p. 342. „Concordia” era o societate
mai puţin cunoscută, existentă de pe la mijlocul anilor 90 ai veacului XIX, cu caracter elitist,
ce-și avea sediul într‑un frumos imobil de pe str. Ștefan cel Mare. Cotizaţia fiind mai mare
decât la alte societăţi, și numărul membrilor era relativ redus. Acest club era condus de L.
Weisengrün, N. Daniel, S. Levin ș.a.
157
Aceasta, născută Margulies, era doctor în drept la Universitatea din Bruxelles, căsătorită
cu Jacob Isaac Niemirower în 1896.
158
Vezi, de pildă, Leon Feraru, The Developement of Rumanian Poetry, New York, Lancaster
Press (Publications of the Institute of Roumanian Culture), 1929, VII+122 p.
lipsa dintr‑o antologie a poeţilor din anii 20159 a lui Enric Furtună și Barbu
Lăzăreanu, absenţă nemeritată și care diminua într‑un fel mișcarea literară
din România acelor ani160. Cu toate că au avut destine cu totul diferite, Leon
Feraru și Enric Furtună au întreţinut de-a lungul întregii lor vieţi o legătură
constantă – din 1901 până în 1961161 –, cei doi fiind apreciaţi de analiști ca
aparţinând „modelului conservator” de literatură, practicanţi ai poeziei „de
concepţie”, ilustrată în interbelic deopotrivă de A. Toma și A. Dominic162.
Așadar, prietenii din prietenii, care vor lărgi lui Enric Furtună orizontul
integrării în mișcarea literară a epocii, una extrem de fertilă, dar mai ales
aflată în căutarea unor noi formule de expresie163, nu fără consonanţă cu
efervescenţa europeană. Iar proximitatea lui Albert Spaier nu a rămas fără
impact asupra sa în chiar acești ani ai începutului de veac XX. De altfel, ase‑
menea altor coreligionari, Albert Spaier va adopta și el un pseudonim pen‑
tru a se putea exprima în periodicele vremii de la noi, semnând din 1907 cu
numele „A. Spiru‑Bacău”, după localitatea unde se afla ca profesor la vremea
aceea. Va reuși chiar să se bucure de o anume celebritate mai ales în ceea ce
privește critica literară164.
Fără a insista prea mult asupra acestui din urmă aspect, trebuie subliniat
159
Era vorba de Antologia poeţilor de azi, ed. Ion Pillat și Perpessicius, în 2 volume, ilus‑
trate de Marcel Iancu (București, Cartea Românească, 1925, 1928, 270 p. +341 p.), cu bio-
bibliografii și poezii selectate din numeroși poeţi, printre care: F. Aderca, Tudor Arghezi, G.
Bacovia, Camil Baltazar, Ion Barbu, Lucian Blaga, Alice Călugăru, Mateiu I. Caragiale, Otilia
Cazimir, Mihai Codreanu, A. Cotruș, Ov. Densusianu, A. Dominic, Victor Eftimiu, Elena
Farago, Leon Feraru, B. Fundoianu, O. Goga, Emil Isac, A. Maniu, Barbu Nemţeanu, Cinci‑
nat Pavelescu, Al.A. Philippide, I.M. Rașcu, Eugen Relgis, Claudia Millian, Eugen Speranţia,
A. Toma, Al.O. Teodoreanu, V. Voiculescu ș.a.
160
Leon Feraru în secţiunea Rumanian Literary News, din „The Romanic Review”, vol. XX,
1929, no.2 (April-June), p. 185.
161
La Biblioteca Universităţii Florida (SUA) există un fond sub numele lui Joseph Ishill (24
cutii), fost anarhist și proprietar al Editurii Oriole Press, născut în România în 1888, dar
emigrat în SUA, unde printre altele a fondat Colonia „Ferrer” în Stelton (New Jersey), în
1915. Colecţia sa cuprinde corespondenţă, fotografii, însemnări referitoare la mai multe per‑
sonalităţi, printre care Leon Feraru și Enric Furtună. Așa se face că în Cutiile 11 și 12 se află și
schimburile epistolare dintre cei doi, începând cu 2 iulie 1901 (Box 12, dos. 52, doc.615), ce
se întinde pe șase decenii, ultima scrisoare din România a lui Furtună fiind din 4 septembrie
1958, pentru ca pe 3 februarie 1959 să-i scrie din São Paolo.
162
Cf. Doris Mironescu, M. Blecher și literatura evreilor din România interbelică. O perspec-
tivă polisistemică, în „Transilvania”, Sibiu, s.n., XLVI (CL), 2018, nr. 9, p. 16.
163
Vezi, ignorând paraziţi ideologici: D. Micu, Literatura română la începutul secolului al
XX-lea. 1900–1916. Publicaţii, grupări, curente, București, Editura pentru Literatură, 1964.
164
Vezi Nicolae Scurtu, Însemnări despre A. Spiru‑Bacău, în „Plumb”, Bacău, II, nr. 100
(iulie), 2015, p. 3.
faptul că Mihail Dragomirescu l-a apreciat enorm pe Spaier, revista aces‑

tuia, „Convorbiri Critice”, găzduind cele mai importante texte ale filosofu‑
lui în devenire. De altfel, se cuvine a‑i recunoaște lui Mihail Dragomirescu
rolul important în mișcarea literară a vremii, chiar până în anii de sfârșit ai
perioadei interbelice165, în postura sa de profesor la catedra de Literatură
română a Universităţii din Bucureşti (din 1906), după ce anterior fusese
multă vreme conferenţiar de Estetică (din 1894). Asemenea mentorului său,
Titu Maiorescu, și Dragomirescu s-a înconjurat mereu de numeroşi tineri,
i-a impulsionat ca scriitori, le-a pus la dispoziţie propria revistă „Convorbiri
critice”166, iar seminarul lui şi Cercul de literatură pe care l-a condus (trans‑
format din 1922 în Institut de literatură) au fost mereu laboratoare de cre‑
aţie, de critică literară. A pus parcă în practică mai vechea povaţă adresată
lui de I.L. Caragiale, imediat după ce a devenit profesor, în 1906: „Veză-ţi,
cu iubirea de adevăr ce ţi-o cunosc, de catedra ta. De la-nălţimea ei, caută a
scăpa cât poţi tineretul de rătăcirea în care sistematic îl ţine nenorocita noas‑
tră şcoală – criminala instituţie de stat! Speră, nu înceta un moment a spera,
că osârdia ta cinstită va ajunge răsplătită odinioară cu o fericită recoltă”167.
Avem de altfel numeroase mărturii despre relaţia lui Dragomirescu cu
tinerii aspiranţi în câmpul literaturii, seminarul său – de pildă – fiind „cu
adevărat democratic, era viu, părerile se ciocneau cu putere, sub ochiul îngă‑
duitor al profesorului”168. Mai mult chiar, cu toate că „ora” începea la 17, asis‑
tenţa era numeroasă şi adeseori întâlnirea se termina „cu greu şi cu dezba‑
teri aprinse, abia la miezul nopţii”169. De altfel, înscrisă la Facultatea de Litere
din Bucureşti, imediat după război, Ecaterina Săndulescu înregistrează în
memoriile ei îndeosebi activitatea de la seminariile Institutului de Literatură
al lui Dragomirescu. Iată însă cum îl prezintă memorialista invocată mai sus
pe profesor, care avea faţa „rubicondă, clipind în dosul ochelarilor legaţi cu
şnur, cu nările vibrante în adulmecarea opiniilor vii, scăpărătoare ale unor
talentaţi tineri studenţi, cu ciocul tremurând într-un glas, uneori strident,
dar satisfăcut în consensul dogmatismului său estetic, cu mâna întinsă larg
165
Cf. Alexandru Tudorică, Mihail Dragomirescu – teoretician al literaturii, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1981. Vezi și Mihail Dragomirescu, Scrieri critice și estetice, ed. Z. Ornea și Gh.
Stroia, București, Editura pentru Literatură, 1969.
166
Vezi Convorbiri critice (1907–1910). Indice bibliografic, adnotat de Silvia Moşne‑
guţu‑Tomescu, Iaşi, BCU „Mihai Eminescu”, 1983, 177 p. + XV.
167
I.L. Caragiale, Scrisori şi acte, ed. Şerban Cioculescu, Bucureşti, Editura pentru Litera‑
tură, 1963, p. 44.
168
C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p. 120.
169
Hugo Friedman, Amintiri din viaţa de student la Bucureşti (1900–1904), în „Revista
română de sociologie”, IX, 1999, nr. 3–4, p. 424.
şi generos tuturor intervenţiilor ce veneau din sală” 170, portret sintetizat și de

Enric Furtună pentru anul 1907, care-l găsea cu alură „de plebeu, iar conver‑
saţia meticuloasă și didactică”.
Am insistat mai mult pe această atmosferă, deoarece și Enric Furtună va
lua parte la o reuniune literară la Dragomirescu acasă, descrisă de altfel și în
memoriile din Partea I a volumului de faţă, unde gazdă extrem de amabilă
era și soţia acestuia, Adela, care primea în fiecare zi de luni – între anii 1907 și
1910 –, într‑un cenaclu literar, tineri scriitori precum D. Nanu, C. Moldovanu,
Cincinat Pavelescu, D. Anghel, P. Cerna, I. Minulescu, Al.T. Stamatiad, Em.
Gârleanu, L. Rebreanu, I. Dragoslav, dar și pictori ca Iosif Iser, George Talaz,
Costin Petrescu ș.a.171 Iar în acest context, trebuie să recunoaștem că pentru
primul deceniu al veacului XX, rostul lui Dragomirescu în propășirea unei
literaturi naţionale a fost fundamental, alături de G. Ibrăileanu, N. Iorga și
E. Lovinescu, chiar dacă fiecare din ei impunea orientări estetice proprii, ce
suscitau polemici cu ceilalţi.
În această revistă, „Convorbiri Critice”, a publicat Spaier sub pseudoni‑
mul „A. Spiru‑Bacău” texte ce merită încă luare aminte, dar care i-au adus și
animozităţi. A fost cazul lui Eugen Lovinescu, căruia i se diminuează elanul
de autor dramatic de către profesorul din Iași172, care mai apoi va ocoli mai
mereu numele criticului de acum, la fel cum va ridiculiza oarecum și cre‑
aţia lui Enric Furtună. În 1909 însă, când Spaier se oprește asupra lui I.Al.
Brătescu‑Voinești printr‑o analiză de o surprinzătoare deschidere și per‑
spectivă pentru epoca respectivă173, Lovinescu nu‑și poate ascunde invidia,
scriindu‑i din Paris lui M. Dragomirescu (17 aprilie 1909) că: „Omul îmi
pare a avea oarecare lectură, dar pe care și‑o arată ca pe timpul eroic al lui
Gherea”; „Scrie greoi, prolix și pe alocuri c-un spirit neromânesc. Se poate
însă să devină cineva”174. O veritabilă profeţie!
Însă tot în „Convorbiri Critice” – unde Mihail Dragomirescu apreciase
fără ezitare opera lui I. Agârbiceanu – Spaier publică doar patru luni mai
apoi un consistent și destul de întins studiu175 ce a stârnit senzaţie prin mani‑
era în care a fost elaborat, intitulat: D. Agârbiceanu (Convorbire între Anatole
170
Ecaterina Săndulescu, Din umbra umbrelor, Bucureşti, Edit. Albatros, 1981, p. 59.
171
Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru, în „Manuscriptum”,
4/1989, p. 165–175
172
A. Spiru‑Bacău, Un diletant talentat, în „Convorbiri Critice”, 3, 25 februarie 1909, p. 137–
144; răspunsul lui E. Lovinescu tot în „Convorbiri Critice”, 25 martie 1909, p. 259–260.
173
A. Spiru‑Bacău, Psihologia d-lui Ioan Al. Brătescu‑Voinești, în „Convorbiri Critice”, 3, 25
aprilie 1909, p. 293–301.
174
E. Lovinescu. Scrisori și documente, ed. N. Scurtu, București, Edit. Minerva, 1981, p. 112.
175
„Convorbiri Critice”, III, 1909, nr. 5 (25 mai), p. 379–388.
France, un critic român și subsemnatul despre „Ferarul Petrea”, „Fefeleaga”,

„Luminiţa”, „Vârvoară” și „Gruia”). Este un soi de fantezie critică extrem de
plăcută la lectură, inspirată din volumul de amintiri al lui France, Sur la
pierre blanche, iar sub pseudonim autorul își permite să declare de-a dreptul
că Fefeleaga este „caraghioasă”, pentru ca după multe alte observaţii critice să
recunoască faptul că Agârbiceanu este totuși „un mare scriitor”.
De altfel, cei doi buni prieteni – Spaier și Furtună – vor avea în comun o
asiduă colaborare la „Convorbiri Critice”, care pentru cel din urmă coincide
cu sfârșitul studiilor medicale și debutul ca stomatolog, dar și implicarea
tot mai accentuată în lumea literară. Iar contextul în care Enric Furtună se
rupe de „Sămănătorul”, la care a colaborat între 1904 și 1907, apropiindu‑se
de Mihail Dragomirescu, este relatat în volumul omagial dedicat acestuia
din urmă în 1928. Cu acest prilej, medicul-poet mărturisește cum debutase
la „Sămănătorul”, pe când acesta se afla sub conducerea lui Iorga, ajutat în
„secret” de Sadoveanu, cu condiţia impusă de a păstra „cu sfinţenie” secre‑
tul pseudonimului, Iorga fiind pe atunci un antisemit feroce. A fost remar‑
cat însă de Mihail Dragomirescu pentru poemul publicat în numărul festiv
de Paște al „Sămănătorului”, versuri apreciate într‑o notă critică chiar din
primul număr al „Convorbirilor Critice” de către universitarul bucureștean.
Pentru ca mai apoi, aflând numele real al lui Furtună, Dragomirescu i-a
scris invitându‑l să devină colaborator la revista pe care o conducea. Nu s-a
pus problema refuzului sau a vreunei ezitări, de vreme ce Dragomirescu se
remarcase prin teoriile lui asupra literaturii, importantă fiind valoarea artis‑
tică, iar nu originea confesională sau etnică a scriitorului. Așa se explică
cum de acesta a promovat nume precum B. Nemţeanu, Leon Feraru, A.
Spiru‑Bacău, Virgil Moscovici, Radu Baltag ș.a.176
Și cum începutul acestei colaborări coincide cu finalizarea studiilor medi‑
cale de către Furtună, este locul acum să spunem câteva lucruri și despre
anii de studenţie ai acestuia, care nu ies cu nimic în evidenţă sub aspectul
pregătirii în profesia de medic. A fost ales însă spre finalul studiilor uni‑
versitare în funcţia de președinte al Societăţii Studenţilor Evrei177, ceea ce
în epocă însemna mare lucru, îndeosebi în direcţia unui veritabil activism
cultural și civic, specific mai tuturor asociaţiilor de acest gen. De altfel, ca
student, Pekelman este activ și în cadrul Clubului de Lectură Sionist, creat pe
17 octombrie 1899, dependent într‑un fel sau altul de Societatea Studenţilor
Evrei.
176
Enric Furtună, Un critic, în vol. Omagiu lui Mihail Dragomirescu, volum alcătuit de Raul
Teodorescu, București, Tipografiile Române Unite, 1928, p. 655–656.
177
Cf. Dr. I. Niemirower, Ochire asupra istoriei Comunităţii israelite din Iași, p. 39
Însă după cum am sugerat mai sus, Heinrich Pekelman a fost extrem de
activ în cadrul asociaţiei „Reuniunea Femeilor Române” din Iași. De pildă,
pe 18 aprilie 1904, într‑o duminică seara, a avut loc în saloanele bancherului
Albert Daniel o serată literar‑muzicală în beneficiul școlii secundare pro‑
fesionale de fete, la reușita evenimentului contribuind Fanny Niemirower
(care a recitat versuri în germană și franceză), E. Pekelman, Albert Spaier
ș.a.178 Același gen de eveniment s-a repetat și pe 4 decembrie 1904, când
tânărul student-poet a impresionat pe cei de faţă prin poeziile sale179, la fel
pe 8 ianuarie 1905, la Clubul „Concordia”, cu ocazia unei serate muzical-
literare, la care și-au dat concursul soţia lui Niemirower și E. Pekelman180.
La recent întemeiatul „Toynbee-Hall”, într‑o seara de sâmbătă, după Șabat,
pe 25 februarie 1906, au avut loc lecturi și recitări de către Rosenstein,
E. Pekelman și Engelberg Libanon181, și nu întâmplător, în aprilie același
an, odată cu apariţia primului număr din revista literară lunară „Tânărul
Evreu”, care a apărut la Brăila, numele lui Pekelman figura alături de alte
versuri și fragmente de proză semnate de A. Steuerman, I. Niemirower, H.
Libanon, I. Arin ș.a. Astfel, prestigiul lui este tot mai mare, iar la începu‑
tul lui octombrie 1906, în cadrul unei serate a studenţilor evrei, când E.
Pekelman va citi câteva impresii și reflecţii de călătorie – lectură completată
cu interpretări muzicale de către Marcel Lebell și E. Widas –, publicul a fost
extrem de numeros, sala devenind practic neîncăpătoare182. De altfel, și cu
ocazia balului studenţilor evrei, ţinut la Clubul „Concordia” pe 20 ianua‑
rie 1907, audienţa a fost pe măsura evenimentului, participând lume multă
și de vază, asta și pentru că de faţă s-a aflat actriţa Agata Bârsescu, care a
recitat câteva versuri, în vreme ce Heinrich Pekelman a citit o poezie scrisă
de A. Steuerman în onoarea celebrei artiste, iar actorul Gh. Cârjă a recitat
versuri din Al. Vlahuţă183.
Dacă el a intrat la Facultatea de Medicină din Iași spre sfârșitul lui 1900,
l-a urmat în anul următor și fratele său, Moritz, care tocmai își trecuse bacala‑
ureatul în iunie 1901, după ce făcuse liceul în particular, pentru ca examenele
finale să le susţină tot la Liceul Naţional184. N-au fost ani ușori de studii, dato‑
rită antisemitismului ce se manifesta aici, trebuind mereu să înveţe mai mult
178
„Egalitatea”, XV, 1904, nr. 16, vineri 23 aprilie, p. 126.
179
Ibidem, XV, 1904, nr. 48, vineri 10 decembrie, p. 282.
180
Ibidem, XVI, 1905, nr. 2, vineri 14 ianuarie, p. 14.
181
Ibidem, XVII, 1906, nr. 9, vineri 3 martie, p. 75.
182
Ibidem, XVII, 1906, nr. 39, vineri 13 octombrie, p. 315.
183
Ibidem, XVIII, 1907, nr. 4, vineri 26 ianuarie, p. 32.
184
Cf. Ibidem, XII, 1901, nr. 24, vineri 22 iunie, p. 190.
decât ceilalţi pentru a câștiga clemenţa examinatorilor. Chiar și așa, aproape

în fiecare din primii patru ani de studii Heinrich a trebuit să repete sau să-și
amâne examene, pentru ca în cele din urmă să-și susţină doctoratul pe 14
iunie 1907, la Iași, cu o teză despre Arsurile din punctul de vedere medico-legal,
tipărită apoi în seria: „Documente de medicină legală și de criminologie”, nr.
268185, după cutumă, într‑un tiraj de 80 exemplare. Semnificativ este faptul
că în faţa unei comisii de examinare alcătuită din G. Bogdan (președinte,
care era și decan), C. Bottez, E. Riegler, Ștefănescu‑Galaţi și P. Anghel, aspi‑
rantul Pekelman la titlul de doctor a căpătat nota 10186. Și tot acum trebuie
să spunem că fratele său, Moritz (Marcel) Pekelman, și-a susţinut doctoratul
împreună cu Heinrich, în aceeași sesiune din iunie 1907, cu o disertaţie des‑
pre Fistulele dentare şi cura lor radicală187. Chiar dacă fraţii au avut specia‑
lizări diferite, au decis ca ambii să continue profesia tatălui, deschizându‑și
mai apoi propriul cabinet de stomatologie pe str. Lăpușneanu, nr. 6, unde
vor profesa până la mutarea lor definitivă la București, Marcel din 1921,
iar Heinrich abia în 1936. Până atunci, susţinut financiar de către părinţi,
Furtună va pleca la Berlin odată cu sfârșitul lui 1907, pentru a se specializa
aici în medicină dentară, în vreme ce fratele va lucra în cabinetul tatălui său
de pe str. Alecsandri 3, până ce Heinrich va reveni în ţară. Astfel, medicul
poet și-a petrecut la Universitatea din inima Germaniei tot anul 1908, nu fără
profituri intelectuale și profesionale, locuind pe Königsgraben 9.
În drumul spre Berlin, va petrece câteva zile memorabile la București,
unde va participa la cenaclul lui Mihail Dragomirescu, cel care-l invitase
acum și-i oferise spaţiu editorial lui Furtună încă de la primul număr al
„Convorbirilor Critice”. Cu această ocazie, proaspătul medic descrie atmo‑
sfera de cenaclu ce a avut loc în splendida casă a profesorului de pe str.
Gramont 11, zestre din partea soţiei188.
185
Enric Pekelman, Arsurile din punctul de vedere medico-legal, Iași, Tip. H. Goldner, 1907,
57 p. (Facultatea de Medicină din Iaşi, nr. 268)
186
Detalii în Arh. St. Iași, Institutul de Medicină și Farmacie. Dosare personale. Enric Pekel-
man, dos. 19/1900, 98 f.
187
Marcel Pekelman, Fistulele dentare şi cura lor radicală, Iaşi, Tip. H. Goldner, 1907, 64
p. (Facultatea de Medicină din Iaşi, nr. 276); a căpătat dreptul de liberă practică în 28 martie
1908 (cf. „Monitorul Oficial”, nr. 42 din 27 mai/9 iunie 1908, p. 2146).
188
Adelina (născută Poenaru) era după mamă nepoata arhitectului Pierre-Charles-L’Enfant,
cel care a ridicat planurile oraşului Washington. Vorbea încă de mică trei limbi (româna,
greaca şi franceza), mai apoi însuşindu-şi bine greaca veche, engleza, italiana şi germana.
Prin 1880, de exemplu, Adelina a cunoscut pe Eminescu prin saloanele literare din Bucureşti
ale Mitei Kremnitz, M. Miller-Vergy, Ioachim Pompilian, ale mamei ei (Lucia Poenaru) ş.a.,
saloane frecventate şi de Titu Maiorescu. Cam pe atunci – între 1880 şi 1883 – Eminescu a
„Am fost – notează el în memoriile de faţă – în număr destul de mare: scriitori

deja cunoscuţi, ca și începători; maeștri și ucenici. Țin minte că au fost de faţă,
fiindu‑le prezentat de gazdă, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Corneliu
Moldoveanu, Mihail Smolschi (viitorul Mihail Sorbul), Al. Th. Stamatiad, Ion
Dragoslav, D. Nanu și alţii, mulţi tineri, printre care și Leon Feraru. Am regre‑
tat absenţa lui Nemţeanu, un bine văzut oaspe al cenaclului, dar care se afla
bolnav în urbea‑i «cumplită». S-au citit poezii, analizate, criticate nu numai
de criticul en titre, ci de oricine avea ceva de spus în bine sau în rău”.
Iar relatarea continuă, oferindu‑ni-se și alte amănunte despre cum s-au

desfășurat lucrurile.
Părăsind Bucureștiul spre Berlin, Enric Furtună avea cu sine o scrisoare de
recomandare adresată lui I.L. Caragiale din partea lui M. Dragomirescu, dar
și primul număr al „Convorbirilor Critice” pe anul 1908 (ce apărea cu data de
1 ianuarie), în care își vedea publicate versurile alături de alte texte semnate
de Emil Gârleanu, Al. Stamatiad, Eugen Lovinescu sau Ion Dragoslav, ca să nu
mai vorbim de faptul că revista găzduia în chiar primele două pagini fabula lui
Caragiale, Boul și Viţelul189. Plecarea lui Furtună spre Berlin coincide oarecum
și cu vestea tristă a morţii lui Ronetti-Roman (pe 8 ianuarie 1908, stil vechi),
la doar 60 ani, pe care-l cunoscuse și mai ales îl apreciase pentru acel Manasse,
scriitor a cărui dispariţie îl va îndurera enorm pe I.L. Caragiale, preţuitorul și
prietenul căruia îi era acum peste mână a veni pentru înmormântarea de la
Iași. Furtună o va revedea însă pe soţia defunctului – Leonora – în luna mai
același an, pe când aceasta se afla la Berlin, fiind musafira lui Caragiale.
Până una‑alta, opţiunea lui pentru specializare aici nu era deloc întâm‑
plătoare, Germania ocupând o poziţie dominantă în domeniul cercetării
europene încă de la finele secolului XIX, cu remarcabile inovaţii pedagogice
– prin instituirea seminariilor şi laboratoarelor –, prin propunerea a noi şi
noi materii de interes didactic și instituirea unei veritabile concurenţe între
diverse stabilimente universitare190. Cu alte cuvinte, învăţământul superior
german apărea astfel încă de pe la finele veacului XIX ca singura alternativă
dedicat Adelinei poezia Apari să dai lumină, publicată apoi de M. Dragomirescu în „Con‑
vorbiri literare” din 1 iunie 1895. În 1891, Adelina merge la unul din Institutele din Oxford
pentru a studia literatura engleză (traduce apoi Othelo în franceză), continuându-şi ulterior
studiile la Sorbona, unde aprofundează istoria filosofiei, la Bruxelles şi Liège, după care se
întoarce în ţară, în 1897. (Cf. Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poe-
naru, în „Manuscriptum”, 4/1989, p. 165–175).
189
„Convorbiri Critice”, II, 1908, nr. 1 (1 ianuarie), p. 1–2.
190
Vezi Rudolf Stichweh, La différenciation des disciplines dans les universités allemandes du
XIXe siècle, în „Histoire de l’Éducation”, Paris, no.62/1994 (număr special sub titlul Les uni-
versités germaniques. XIXe-XXe siècles, sub direcţia lui Ch. Charle), p. 55–73.
posibilă la sistemul napoleonian sclerozat191, lucru recunoscut de altfel şi de

francezi.
În acest context, la scara întregii Germanii, se constată un interes deose‑
bit al străinilor pentru a‑şi face studiile aici, până la Primul Război Mondial
studenţii din România mai mereu situându‑se pe locul al cincilea ca pon‑
dere, după ruşi, austro-ungari, elveţieni şi englezi, dar înaintea bulgarilor,
francezilor şi americanilor192. În ceea ce priveşte medicina, deşi Münchenul
pare să fi fost cel mai căutat până la 1914 de către tinerii originari din spaţiul
românesc, facultatea din Berlin i-a fost totuşi o concurentă serioasă, până la
izbucnirea primei conflagraţii mondiale absolvind şi susţinând aici doctora‑
tul 53 de viitori medici de la noi, care au ajuns nume de referinţă în dome‑
niu193, în mod evident, şi datorită importantului corp profesoral din capitala
Germaniei. Pe de altă parte, pentru mediile evreieşti așkenazi – mai ales cele
asimilate, din care făcea parte și Enric Furtună –, universităţile germane
reprezentau orizonturi culturale de neocolit, ceea ce explică de altfel exodul
lor masiv spre acestea, unde – de exemplu – în facultăţile de medicină depă‑
şeau uneori jumătate din cei înscrişi, mulţi proveniţi şi din spaţiul românesc.
Astfel, cu o recomandare de la Mihail Dragomirescu, Enric Furtună îl
vizitează pe I.L. Caragiale în trei rânduri, descriind în paginile memoriilor
din Partea I amănunte ale întâlnirilor. În felul acesta, însemnările sale se
adaugă altor amintiri despre Caragiale oferite de-a lungul vremii de diverși
scriitori, printre care Tudor Arghezi, Gala Galaction, O. Goga, G. Ibrăileanu,
C. Rădulescu‑Motru, I. Slavici, I.D. Suchianu, Paul Zarifopol ș.a., reunite
acum aproape o jumătate de veac într‑un volum tematic194. Mai puţine
însemnări aveam despre anii petrecuţi de dramaturg la Berlin, într‑un fel
de exil voluntar, din motive asupra cărora nu ne vom opri aici195, loc în care
au mai trecut să-l vadă Cella Delavrancea, D. Gusti, Horia Petra‑Petrescu,
Vasile Pârvan, Marin Simionescu‑Râmniceanu, Traian Bratu, Ioan Paul,
191
Reflexii şi comparaţii între modelul german şi cel francez vezi în „Einsamkeit und Frei-
heit” neu besichtigt. Universitätsreformen und Disziplinenbildung in Preussen als Modell für
Wissenschaftspolitik im Europa des 19. Jahrhunderts, hrsg. Gert Schubring, Stuttgart, Steiner
Verlag, 1991.
192
Un cadru general vezi la Lucian Nastasă, Itinerarii spre lumea savanta. Tineri din spaţiul
românesc la studii în străinătate (1864–1944), Cluj, Edit. Limes, 2006, p. 211–261.
193
Cf. Vasile I. Lipan, Doctori în medicină români la Universitatea „Friedrich-Wilhelm” din
Berlin, până la Primul Război Mondial, Bucureşti, f. edit., 1990.
194
Amintiri despre Caragiale, antologie de Șt. Cazimir, București, Edit. Minerva, 1972 (ree‑
ditat: București, Edit. Humanitas, 2013).
195
Vezi însă Marin Bucur, O biografie a lui I.L. Caragiale, II, Cartea Românească, 1994,
p. 223–271.
Ștefania Zarifopol, Paul Bujor ș.a., fără a ne lăsa însă prea multe detalii, așa
cum face acum Enric Furtună.
Nici alţi tineri români aflaţi în peregrinatio academica prin capitala
Germaniei n-au găsit util să lase posterităţii amintirea lui I.L. Caragiale, care
nu de puţine ori a participat la reuniunile studenţilor români. Iar pentru
a constata veridicitatea celor relatate de memorialist, extrem de emoţionat
cu fiecare vizită făcută ilustrului scriitor, vom descrie – prin pana fiicei lui
Caragiale, Ecaterina Logadi – locuinţa unde a fost primit medicul ieșean
(Hohenzollernplatz, Wilmersdorf 4), dar numai camera de lucru, unde
Caragiale și-a petrecut ultimi ani, aici aflându‑și sfârșitul în 1912:
„Era orientată spre nord, căci tata nu suporta mult soarele. În odaie era
numai strictul necesar: un pat, un birou, câteva scaune, rafturi de cărţi la care
umbla mereu, lăsându‑le răvășite. Pe masa de scris o lampă verde ardea zi și
noapte, luminând teancuri de manuscrise, tocuri, creioane, vrafuri de hârtie
care-i așteptau scrisul. (...) Pe peretele de care era lipit patul, mai totdeauna
rămas nefăcut, erau bătute două portrete după fotografii în mărime naturală,
care înfăţișau pe tatăl și pe mama lui. Mai erau și câteva scaune simple și
încă o măsuţă la căpătâiul patului. Între cele două biblioteci, pe o fâșie de
perete, atârna o rogojină fină chinezească, aceea în faţa căreia era fotogra‑
fiat în costum oriental, cu pantaloni strâmţi și ciorapi albi de lână groasă.
Ferestrele erau mari și fără perdele. (...) Plutea totdeauna fum de tutun în
valuri alburii”196.
Iar peste această descriere se pot acum suprapune și rândurile lui Enric
Furtună referitoare la I.L. Caragiale, aflate în memoriile din Partea I. De
altfel, în chiar acest an, 1908, ilustrul dramaturg va face vreo două călătorii
în ţară, nu pentru că două din piesele sale au fost jucate pe scena Teatrului
Naţional (ceea ce nu era puţin în atmosfera epocii), ci pentru câteva întâlniri
importante și lichidarea unor afaceri personale197.
Tot în acest an părăsește România și Albert Spaier care, obţinând o bursă,
își va continua studiile la Paris, în domeniul filosofiei. A urmat cursurile de
la Sorbona și Collège de France, lucrând în laboratoarele de psihologie ale
lui G. Dumas și H. Piéron, dar întreţinându‑se prin a fi învăţător la școala
primară a Consistoriului Israelit, dând lecţii particulare sau fiind traducă‑
tor judiciar la un tribunal de primă instanţă. Locuia modest, într‑o mică
cameră pe str. Lacépède 32 bis, bucurându‑se însă de prietenii afectuoase.
După obţinerea licenţei în filosofie, a frecventat vreme de un an și École
Amintiri despre Caragiale, p. 116–117.

196
Detalii la Marin Bucur, Op. Cit., II, p. 307–338.

197
Pratique des Hautes Études din Paris (1912/1913), fiind prezent la cursurile
lui Isidore Lévy, reputat specialist în istoria veche a Orientului, care în acel
an a vorbit despre textele alexandrine, iar separat s-a ocupat de traducerea
și comentariile unor texte biblice (din Samuel, I, XXII, la vremea aceea)198.
De altfel, când Spaier l-a audiat pe Lévy, un alt tânăr originar din spaţiul
românesc, Abraham Back tocmai își încheia ucenicia pe lângă acesta după
şapte ani de prezenţă aproape neîntreruptă (între 1905 şi 1912), în același
timp fiind bibliotecar la Alliance Israelité Universelle, iar mai apoi profe‑
sor la École Normale Israélite Orientale, pentru a‑și afla sfârșitul la Nice, în
1949199.
Dar pentru moment ne vom opri aici în ceea ce-l privește pe Albert
Spaier, urmând a relua firul povestirii într‑un alt capitol al acestei lucrări.
Important este însă faptul că după finalizarea studiilor superioare, Spaier a
devenit profesor la École de l’Ile-de-France, la Liancourt, pentru ca începu‑
tul Primului Război Mondial să răstoarne practic lumea, inclusiv biografiile
personajelor din această carte.
Revenit în ţară spre finalul lui 1908, Enric Furtună se dedică profesiei de
medic stomatolog, avându‑și cabinetul – împreună cu fratele său Marcel –
pe str. Lăpușneanu nr. 6, asta până la mutarea celui din urmă în București,
spre sfârșitul anului 1921200, urmat apoi de poet mult mai târziu, în 1936201.
Din punct de vedere literar, anul petrecut la Berlin a fost unul sărac, pentru
că ieșeanul nostru s-a comportat ca un „diletant în voaiaj”, în afara cursurilor
universitare profitând de tot ceea ce oferea Germania din punct de vedere
cultural și para‑cultural.
Deși nu lipsise prea mult din ţară, odată restabilit la Iași găsește o
atmosferă literară oarecum reîmprospătată, după ce urbea ajunsese – ca
să folosesc expresia lui Mihail Sadoveanu de prin 1904 – „celebră în ceea
ce privește cultura spanacului”, pentru că artistic „nimic bun nu vine de
198
École Pratique des Hautes Études. Section des Sciences Historiques et Philologiques. Annu-
aire 1913–1914, Paris, Imprimerie Nationale, 1913, p. 89.
199
Vezi Monique Lévy, Abraham Back, alias Bach, Rabbin à Paris, bibliothécaire à l’AIU,
professeur au Séminaire Israélite, în „Arhives Juives. Revue d’Histoire des Juifs de France”,
vol. 43, 2010, p. 137–139.
200
„Adevărul”, XXXIV, 1921, nr. 11442, duminică 24 iulie, p. 2, anunţa că „doctorul în medi‑
cină Marcel Pekelman, cunoscutul dentist din Iași, s-a stabilit în București”, în str. Dionisie
16, lângă Batiștei.
201
Enric Pekelman apare ca membru cotizant al Spitalului Israelit din urbe; cf. Darea de
seamă și bilanţul de venituri și cheltuieli ale Spitalului Israelit din Iași și a Secţiunii „Che-
vra‑Kedoische” (administraţia cimitirelor) pe anii 1925, 1926 și 1927, Iași, Tip. H. Goldner,
1928, p. 66.
acolo”202. Evident, era poate și îngâmfarea celui stabilit vremelnic la București

și căruia i se părea că-i bate vântul în pupă, dar nici nu era prea departe de
adevăr, de vreme ce pe la începutul veacului XX Iașul resimţea o oarecare
decădere culturală, dar nu numai, și datorită exodului multor intelectuali
spre București203. Resimţise acest lucru și universitarul Teoharie Antonescu,
care încă din august 1901 îi scria prietenului său din adolescenţă, Mihail
Dragomirescu, pe când încerca să resusciteze mai vechea societate Junimea:
„La Iaşi, cu toate încercările mele de a face ceva în sensul unor întruniri lite‑
rare, nimic nu e de împlinit. Nu învie morţii, e în zadar, iubite. Oraşul nostru,
odinioară centrul unei însemnate mişcări literare, îşi dă sufletul; degeaba se
fac încercări de înviere. Noi trăim ca bolnavul căruia i se insuflă cu baloanele
oxigen în plămân. Poate generaţiile care or veni să mai facă ceva”204. Cu toate
acestea, gruparea din jurul „Vieţii Românești” devine tot mai activă înce‑
pând cu 1906, având pe Garabet Ibrăileanu și Constantin Stere în postura de
diriguitori ideologici și literari, în vreme ce Sadoveanu devenea și el „de-ai
casei”, reîntors temporar la Iași ca director al Teatrului Naţional, din 1910205.
Deși obligaţiile profesionale îl ţineau mai mult în cabinetul stomatologic,
Enric Furtună găsește însă vreme pentru a participa la întâlnirile celor de
la „Viaţa Românească”, încercând prin vechiul coleg și prieten de liceu să
introducă și câteva versuri în paginile revistei. Apelând la Sodoveanu, nici de
data asta nu are sorţi de izbândă, pentru ca poezia „refuzată” aici să fie mult
apreciată mai apoi la „Convorbiri Critice”, după ce anterior fusese acceptat la
„Sămănătorul” și „Pagini Libere”.
Și în plan personal se produc schimbări în ceea ce-l privește pe Enric
Furtună. După durerea pierderii primei lui iubiri, la sfârșitul lui 1902,
acesta se va căsători în cele din urmă cu Amalia Sternlicht, la începutul
anului 1910. Cu șase ani mai tânără decât soţul ei, aceasta era fiica lui
I.M. Sternlicht, prosper comerciant din Bârlad și o vreme președinte al
Comunităţii Evreiești din localitate (între 1902 și 1905), în casa căruia Enric
Furtună va poposi în repetate rânduri până la Primul Război Mondial, ca
într‑un fel de refugiu pentru a scrie literatură. Proaspeţii căsătoriţi au ple‑
cat apoi într‑o călătorie de nuntă la Paris, petrecând mai multe zile ală‑
turi de Spaier, cufundat „până-n gât” în studiile filosofice. S-au reîntors în
luna mai 1910 prin Berlin, cu intenţia declarată de a‑l revedea pe Caragiale,
202
203
Vezi și E. Herovanu, Orașul amintirilor, București, Edit. „Adevărul”, 1937.
204
Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea, Bucu‑
reşti, Edit. Minerva, 1978, p. 507.
205
Al. Popovici, Mihail Sadoveanu, director de teatru..., în „Teatrul”, VI, 1961, nr. 11, p. 10–13.
dar și locurile dragi lui Furtună din perioada specializării în stomatologie.

Celebrul dramaturg se afla însă în România, de altfel penultima sa călătorie
în ţara de baștină, pentru că numai după un an și ceva își va afla sfârșitul
în noua sa locuinţă din Berlin (în Schöneberg, unde se mutase încă din
februarie 1910).
Ca soţie de medic care începuse să se bucure de oarecare faimă în cadrul
comunităţii evreiești din Iași, Amalia și-a dedicat anii următori diverselor
acţiuni caritabile, încă de la finele lui 1910 aflându‑se în compania soţiei
rabinului Niemirower (Fanny) și a lui A. Steuerman (Angela) în eforturile de
a asigura cele necesare îndeosebi diverselor școli israelite206. Mai mult chiar,
familia Heinrich și Amalia Pekelman pare a fi destul de înstărită – chiar dacă
nu la nivelul fratelui Marcel – de vreme ce se implică în câteva afaceri imo‑
biliare și financiare207, având totodată o confortabilă locuinţă pe str. Vasile
Conta 22.
În anul următor, pe 8 iulie 1911 (st.v.), soţilor Pekelman li se naște și
singurul copil, Solon-Emanuel, în casa părinţilor, care atunci locuiau pe str.
Sf. Neculai 22208. Va urma – după propria mărturisire – o perioadă când
preocupările literare ale lui Enric Furtună vor face loc grijilor familiale și
profesiei. Ceva‑ceva tot a scris în acest an 1911, o scurtă dramă în versuri,
Pustnicul, ce nu va vedea lumina tiparului decât în 1914, împreună cu alte
câteva creaţii poetice reunite sub titlul acesta209, după ce anterior primiseră
girul lui Alfred Spaier, dar și al lui Leon Feraru, care mai poposea uneori la
Iași. La fel, în vara lui 1912, aflându‑se în vacanţă la Franzensbad (în Cehia
de astăzi, în vecinătatea lui Karlovy Vary), Furtună scrie drama Alexe Tudor,
inclusă mai apoi și ea în volumul menţionat. Totodată, colaborează la revista
„Teatrul”, săptămânal scos la Iași între 21 octombrie 1912 și 17 februarie
1913 din iniţiativa lui Sadoveanu, director al Teatrului Naţional, Furtună
206
„Egalitatea”, XXI, 1910, nr. 47, 10 decembrie, p. 377.
207
Bunăoară, Heinrich Pekelman a împrumutat cu bani pe colonelul Alexandru Văitoianu,
în 1913, garantând cu o casă situată în podgoria Nebuna, în Galata, Iași (cf. „Monitorul
Oficial”, nr. 120 din 28 august/10 septembrie 1916, 5824–5825). Acesta din urmă nu a prea
știut să-și chivernisească averea, dar se pare că nici ca militar n-a dovedit cine știe ce price‑
pere, profitând mai degrabă de renumele fratelui său mai mare, Arthur Văitoianu. Mai mult
chiar, Alexandru (ajuns general) a fost implicat în 1924 și în scandalul „pașapoartelor”, fiind
arestat.
208
Cf. Arh. St. Iași, Starea Civilă. Născuţi, nr. 1212/1911.
209
Enric Furtună, Pustnicul, Iaşi, Edit. Versuri şi Proză, Tip. Progresul, A. Grünberg, 1914,
166 p., 2 lei. (Mai cuprinde: „Alexe Tudor, Dramă într‑un act” şi „Sorin Bătrînul. Poem
dramatic în două acte”). Sub semnătura lui C.A. a apărut o scurtă cronică în „Viaţa Româ‑
nească”, IX, 1914, nr. 6 (iunie), p. 380.
semnând alături de Gala Galaction, Demostene Botez, B. Nemţeanu, M.

Sevastos, G. Ibrăileanu, M. Codreanu210.
Un moment important în biografia sa scriitoricească îl constituie apari‑
ţia la Iași – în 1911 – a revistei „Versuri și Proză”, deopotrivă dedicată lite‑
raturii și artei, însă cu o vădită direcţie anti-poporanistă, sub conducerea
lui Alfred Hefter și I.M. Rașcu, cel dintâi fiind finanţatorul și proprietarul
acesteia. De altfel, Alfred Hefter (cu pseudonimul Hidalgo) – cu un deceniu
mai tânăr decât Furtună – acum intra și el mai consistent în lumea literelor,
deși se remarcase alături de fratele lui mai vârstnic, Jean, prin articole influ‑
enţate de ideile socialiste, dar și prin versuri de factură simbolistă. În fond,
„Versuri și Proză” poate fi atașată aceluiași curent literar, deși nu toţi cei care
au publicat aici pot fi asociaţi simbolismului. Însă în cei aproape patru ani
de apariţie, se regăsesc în paginile revistei Al. Macedonschi, Ion Minulescu,
George Bacovia, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, Eugeniu Speranţia, Tudor
Arghezi, Felix Aderca, Cezar Petrescu, H. Papadat-Bengescu, I. Pillat, Ovid
Densusianu, Emil Isac ș.a., în vreme ce Enric Furtună este aproape nelipsit cu
versurile sale – deloc simboliste –, iar Benjamin Wexler (alias B. Fundoianu,
iar mai târziu Benjamin Fondane) nu avea încă 16 ani atunci când a publicat
aici211.
Tot în această perioadă își descoperă Enric Furtună vocaţia traduceri‑
lor din limba idiș. Fenomen lingvistic singular, în fapt un dialect local al
evreilor aşkenazi, compus din ebraică şi arameică, limbi romanice, slave şi
germană, idişul a fost vorbit de pe malurile Rinului până la Birobidjan, în
extremul orient al Rusiei, însoţind migraţiile israeliţilor pe trei continente212.
Deşi pentru unii a reprezentat un soi de jargon sau „limbă revoluţionară”
de la finele veacului XIX, pentru alţii a însemnat un mijloc de transmitere a
tradiţiei evreieşti213, idişul devenind vectorul unei bogate literaturi. În fapt,
210
Enric Furtună publică încă din numărul 2 (18 octombrie 1912), Un om bun, alături de
Tudor Arghezi, G. Topârceanu, A. Steuerman-Rodion și C. Alexandrescu.
211
Vezi Maria Saliniuc, Versuri și proză (1911–1916). Indice bibliografic, Iași, B.C.U. „Mihai
Eminescu”, 1975, 89 p.
212
Mikhail Krutikov, Yiddish Fiction and the Crisis of Modernity, 1905–1914, Stanford, Stan‑
ford University Press, 2001; Jean Baumgarten, Le yiddish, histoire d’une langue errante, Paris,
Albin Michel, 2002; Max Weinreich, History of the Yiddish Language, 2 vol., YIVO Insti‑
tute for Jewish Research, 2008 (prima ediţie, în idiş – Geshikhte fun der yidisher shprakh
– a apărut tot la YIVO, în 1973); Yiddish and modernism, ed. Marion Aptroot, Amsterdam,
Menasseh ben Israel Institute, 2019.
213
Vezi, de pildă, Yehuda Leyb Cahan, Contes populaires yiddish, traduit du yiddish et
présenté par Frédéric R. Garnier, Paris, Édit. Imago, 2009. Cuprinde povestiri culese în 1931
de Yehuda Leyb Cahan de la emigranţii evrei din Europa de Est, acestea constituind un fel
este vorba de un dialect evreo-german, putându‑se astfel înțelege ușurinţa

israeliţilor din spaţiul moldav și din Bucovina de a deprinde germana cultă,
ai căror purtători şi promotori au fost, părinţii lui Enric Furtună așezându‑se
aici din zona Cernăuţiului, astfel explicându‑se faptul că mama sa a vorbit
toată viaţa numai germana.
Pe de altă parte, stabiliţi în România, mulţi din evreii marilor orașe au
manifestat dorinţa asimilării (mai bine zis aculturaţiei), părăsind idişul
aproape cu totul, de-a lungul vremii. Mai mult chiar, aproape toţi israeli‑
ţii de limbă română cu veleităţi intelectuale respingeau uneori proximitatea
acestui idiom, privind parcă cu un soi de repulsie la cei ce îl utilizau, ca pe un
semn de „primitivism”214, la fel cum alţii s-au folosit de idiș pentru a‑și con‑
serva apartenenţa la iudaism. Așa se face că și după Primul Război Mondial,
când evreii au fost cu toţii împământeniţi, la scara întregii ţări (deși inegal
repartizaţi pe regiuni), 68,5% din israeliţi și-au declarat în 1930 idișul ca
limbă maternă, peste două treimi din întreaga populaţie de religie mozaică
fiind urbanizată215. Asta și pentru că doar a doua generaţie a evreilor născuţi
în România va căpăta semnele asimilării, mai ales cei şcolarizaţi măcar până
la nivel de studii secundare, pentru ca a treia generaţie abia dacă mai înţelege
ceva, dar fără să vorbească limba idiș. Așa se explică notaţiile jurnaliere ale
poetei în devenire Maria Banuș, care în 1943 nu‑și putea ascunde dezgustul
faţă de idiș:
„Când aud idiomul adus din Germania, trecut prin ghetourile poloneze și
rusești, modulat, cântat, tărăgănat, un val de sânge fierbinte îmi inundă faţa:
mi-e rușine de repulsia pe care o am faţă de vechea limbă a diasporei și,
câteodată, faţă de cei care o vorbesc: chipuri palide, urâţite, schimonosite de
veacuri de umilinţă și de mizerie”216.
Exista de altfel un soi de antagonism între evreii utilizatori de idiș și cei de
de tradiţie/istorie orală. Personajele principale sunt evrei de rând, croitori, cizmari, pălărieri
etc., care se străduiesc să trăiască într‑o lume dominată şi guvernată de goyim (non-evrei),
rezultând viaţa lor cotidiană, prin povestiri uneori banale, dar pline de umor.
214
Pentru cum a devenit o „prejudecată” acest lucru vezi Emil Dorian, Jurnal din vremuri
de prigoană [1937–1944], p. 35; de asemenea, Ion Lihaciu, Câteva consideraţii în legătură
cu statutul limbii idiş în România în prima jumătate a secolului al XX-lea, în „Studia et Acta
Historiae Judaeorum Romaniae”, Iaşi, VI, 2001, p. 228–240.
215
Cf. Anton Golopenţia, Populaţia evreiască a ţării în lumina Recensământului din 1930,
în vol. Recensământul României din 1941. Lămurirea opiniei publice, Institutul Central de
Statistică, București, 1941, p. 241, 244.
216
Maria Banuș, Însemnările mele, 1927–1944, ed. Geo Șerban, București, Cartea Româ‑
nească, 2014, p. 436.
limbă română, printre aceștia din urmă unii „suferind aproape fizicește când
aud idiș”217. Nici Emil Dorian – de pildă – nu era un admirator al idișului,
dar asta nu l-a oprit să traducă din acest idiom, la fel ca și Enric Furtună. Însă
mulţi scriitori de idiș regretau că nu stăpânesc bine limba română, pentru a
se exprima literar în ea, la fel cum erau evrei ce aveau remușcări pentru că
nu pot scrie în idiș, educaţia lor fiind în română.
De altfel, până la începutul Primului Război, nu sunt puţine acele familii
care nu şi-au dat copii la heder, învăţământul preşcolar specific evreiesc, iar
faptul că mulţi israeliţi şi-au înscris apoi copiii la gimnazii şi licee de stat
reprezintă tocmai semnul dorinţei lor de asimilare. În acest context, Arnold
Schwefelberg evidenţia în memoriile sale că „limba noastră maternă sau,
mai exact, paternă, a fost limba română; părinţii vorbeau între dânşii idiş,
noi înţelegeam, dar aproape că nu ştiam să vorbim idiș”218. Este adevărat că
elemente de asimilare puteau fi văzute – ca și în cazul lui Heinrich și Marcel
Pekelman – deopotrivă în distanţa pe care o luau faţă de rigorile cultului
mozaic, deoarece unii mergeau la Sinagogă pentru că aşa făcea toată lumea,
la fel cum mulţi respectau sărbătorile religioase din convingere și în virtutea
tradiţiilor familiale (Pesah, Roș Hașana, Iom Kipur, Sukot, Hanuka, Șavuot,
Purim), mâncau caşer etc.
Cu toate că până acum Enric Furtună tradusese îndeosebi din ger‑
mană, întâlnirea lui cu Iacob Groper a fost un moment important și plin
de semnificaţii în evoluţia artistică a celui dintâi. De altfel, după cum singur
mărturisește Furtună, Iacob Groper – poet de limbă idiș al Moldovei – era
„un sărutat de muze, care cânta când duios și când șăgalnic, când râzând,
când lăcrimând, dar totdeauna sincer”. Dar mai ales acesta l-a iniţiat pe
Furtună „în marea și frumoasa poezie a idișului”, făcând „din întâlnirea mea
literară cu dânsul un punct culminant al destinului meu literar”219.
Născut în același oraș cu Enric Furtună, însă cu un deceniu mai tânăr
decât acesta, Groper venea dintr‑o familie de evrei religioși și păstrători ai
tradiţiei, originară din Ungaria. Așa se face că a avut parte de o educaţie
evreiască, frecventând o școală de limbă idiș (schule), pentru ca mai apoi
să studieze dreptul la Universitatea din Iași. Când a început să scrie încă
din adolescenţă, textele sale au fost în română și germană, însă vreme de
doi ani – în 1907–1908 – a trebuit să locuiască la Cernăuţi, lăsând urme
pentru toată viaţa, pentru că aici se consolidase o mișcare de conservare
și valorificare a limbii idiș. În acest context, nu trebuie scăpat din vedere
217
Emil Dorian, Jurnal din vremuri de prigoană [1937–1944], p. 34.
218
Arnold Schwefelberg, Amintirile unui intelectual evreu din România, p. 26.
219
faptul că Cernăuţiul era considerat de către comunitatea germanofonă de

la finele secolului XIX şi până la prima conflagraţie drept o „mică Viena”,
sintagmă atribuită fără nicio exagerare. Apoi, prezenţa evreiască în acest
oraş cosmopolit era mai mult decât dominantă, având chiar o notă specifică
din punct de vedere cultural220. De altfel, nu întâmplător din Cernăuţi sunt
originari o serie de scriitori – poeţi, nuvelişti şi romancieri – de un impre‑
sionant renume pe întregul mapamond, ce au contribuit la dezvoltarea
unei literaturi proprii evreiești, precum Paul Celan, Immanuel Weißglas,
Alfred Gong, Gregor von Rezzori, Rosalie Scherzer (Ausländer) ș.a. Iar tot
acest efort intelectual şi literar a fost susţinut de o solidă presă şi reviste de
limbă idiş sau germană221, conferind regiunii o fizionomie culturală aparte,
aproape unică pentru întregul continent, cultură ce a gravitat indiscutabil
și în jurul Universităţii din Cernăuţi. Devine astfel explicabil faptul că în
1908 a avut loc aici o Conferinţă ce a declarat idișul ca una din cele două
limbi ale poporului evreu222, sub impresia acesteia Groper începând să scrie
doar în idiș. Și nu întâmplător, tot la Cernăuţi, dar în 1926, se va ţine primul
congres mondial al acestui idiom.
Pentru moment însă, trebuie să menţionăm faptul că prima poezie tra‑
dusă de Furtună din Groper a fost Harfa lui David, doar aceasta fiind de
inspiraţie biblică, pentru că de-a lungul vremii a tălmăcit alte vreo 30 de
creaţii în versuri ale acestuia, mai toate având ca temă dragostea, natura,
copilăria etc. În plus, cei doi prieteni participau la multe din activităţile de
la Societatea Culturală „Toynbee-Hall” (în sala cantinei Geltzer), mult mai
activ fiind aici Groper între 1911–1916. Fondată la Iași în 1906 prin efor‑
turile comune ale unor maskilim, personalităţi intelectuale din urbe (Iacob
Iţhak Niemirower, Abraham L. Zissu, Iacob Groper, Iacob Nacht ș.a.), dar
220
Din bogata bibliografie vezi: An der Zeiten Ränder. Czernowitz und die Bukowina. Geschi-
chte, Litteratur, Verfolgung, Exil, Hrsg. von Cécile Cordon und Helmut Kusdat, Wien, The‑
odor Kramer Verlag, 2002; Florence Heymann, Le Crépuscule des lieux. Identités juives de
Czernowitz, Paris, Stock, 2003; Czernowitz. Die Geschichte einer untergegangenen Kulturme-
tropole, Hg. Helmut Braun, Berlin, Links Verlag, 2006; Gelebte Multikulturalität. Czernowitz
und die Bukowina, Hrsg. Victoria Popovici, Wolfgang Dahmen, Johannes Kramer, New
York, Bern, Frankfurt/M., Peter Lang Verlag, 2010; Marianne Hirsch, Leo Spitzer, Ghosts of
Home. The afterlife of Czernowitz in Jewish Memory, Berkeley, Los Angeles, London, Univer‑
sity of California Press, 2010 ş.a.
221
Andrei Corbea, Paul Celan și „meridianul” său. Repere vechi și noi pe un atlas central-
european, Iași, Edit. Polirom, 1998; Markus Winkler, Jüdische Identitätet im kommunikativen
Raum. Presse, Sprache und Theater in Czernowitz bis 1923, Bremen, Lumière Verlag, 2007.
222
Asupra acestui eveniment vezi: Czernowitz at 100. The First Yiddish Language Conference
in Historical Perspective, ed. Kalman Weiser, Joshua A. Fogel, Lanham, Boulder, New York,
Toronto, Plymouth, Rowman & Littlefield Publishers, 2010.
și din străinătate, instituţia era concepută de fapt ca un Ateneu popular sau,

mai bine spus, ca o Universitate Populară Evreiască, cu scopul de a răspândi
cultura iudaică în România prin organizarea de conferinţe și lecturi publice,
tipărirea de cărţi și alte materiale cu caracter cultural sau propagandistic,
de regulă în limba română sau în idiș. Totodată, prin prezenţa vremelnică
aici a unor personalităţi precum Bernard Lazare, Shalom Aleihem, Franz
Oppenheimer, Nahum Sokolov, Karpel Lippe223 ș.a., sionismul a găsit o utilă
cale de promovare. De altfel, un memorialist va nota peste ani faptul că „în
serile de sâmbătă”, după Șabat, numeroși intelectuali evrei erau prezenţi la
reuniunile acestei societăţi culturale iudaice „Toynbee-Hall”, la vremea aceea
fiind nelipsiţi B. Fundoianu, Enric Furtună, F. Brunea‑Fox, Geri Spina, Iacob
Groper, A. Steuermann-Rodion, Iţic Manger, Isac Ludo ș.a. Tot acolo era
activ și Alfred Hefter, directorul Băncii Creditul Român, dar și jurnalist, care
de altfel a scos hebdomadarul „Versuri și Proză”, a cărui concepţie grafică îi
aparţinea lui Victor Ion Popa224.
Dar în acești ani, îndeosebi între 1912 și 1915, Enric Furtună se apropie
și mai mult de Fundoianu (Benjamin Fondane), cel care l-a influenţat enorm
pe Groper, la Iași fiindu‑i un prieten apropiat, traducându‑i totodată versuri
din limba idiș. De altfel, Furtună și Fondane au rămas principalii tălmăci‑
tori ai poeziilor lui Groper. Nu întâmplător, după cum va mărturisi Furtună
peste mai bine de un sfert de veac: „Datorez întâlnirii mele cu poezia evre‑
iască, prilejuită de poetul Groper, una din cele mai pure bucurii ale sufletului
meu. Bucuria de a putea tălmăci colegilor mei de slovă românească înalte
valori spirituale ale iudaismului; bucuria de a putea gusta în original frumu‑
seţile limbii ieșită din Ghetto și intrată în nemurire”225. Pentru că mai apoi
au urmat mai mulţi ani de colaborare a lui Furtună cu poetul funcţionar pe
atunci la o bancă din Iași, contribuind „la desţelenirea terenului pietros al
poeziei idiș în România” și punându‑l astfel în valoare pe Groper și faţă de
cititorul de limbă română.
Prin traducerile din Groper, Enric Furtună se va iniţia în acea „limbă a
ghettoului” (idiș), ajungând apoi la Bialik, „glasul de Arhanghel al poeziei
renașterii”, cu acel poem de inspiraţie profetică Cuvântul cel din urmă, la
Reisen, Leyvik, Kulbach, Rabinsohn, ba chiar la „sălbatecul” Itzhak Manger
din Iași, considerat la finele perioadei interbelice ca fiind „unul din marii
223
Vezi, de pildă, Itzhac Rubin, Iașul evreiesc de altădată. Un luptător strălucit Dr. Karpel
Lippe, Tel Aviv, f. ed., 1960, 28 p.
224
Cf. Eugen Iacob, Culisele memoriei, cu o postfaţă de Valentin Tașcu, Cluj-Napoca, Clu‑
sium, 2002, p. 122.
225
pontifi ai poeziei evreiești” (și din care Furtună a tradus poemul Sankt
Bescht)226.
Toată această atmosferă dă măsura unui mediu cultural evreiesc extrem de
activ în această perioadă, în afara activităţilor din jurul Societăţii „Toynbee-
Hall” remarcându‑se și străduinţele așa‑zisului grup „Licht” – după numele
revistei pe care o scotea, destinată copiilor și adolescenţilor –, în jurul aces‑
tora gravitând personalităţi precum I. Niemirower, Iacob Groper, Mathias
Fiedman, A.L. Zissu, Iacob Botoșanski, Moti Rabinovici, Lascăr Șaraga ș.a.,
nelipsit fiind și Enric Furtună. Și tot în acea vreme se mai afirma o altă soci‑
etate culturală, „Kadima”, pe care o descrie mult mai târziu Eugen Iacob,
într‑un volum memorialistic plin de informaţii pentru acei ani. „În serile
de sâmbătă – spune autorul –, tineri din straturile sociale, meseriași, elevi
de liceu, funcţionari, studenţi se întâlneau la clubul Kadima. Se citea din
clasicii literaturii evreiești, se audiau prelegeri literare, se recita din produc‑
ţiile proprii. La tribună se perindau A. Steuerman-Rodion, Iacob Groper,
Iţic Manger, Iacob Botoșanski, Enric Furtună, I. Berg, Geri Spina și alţii”227.
Pe de altă parte, Enric Furtună a frecventat în perioada anterioară izbucnirii
Primului Război Mondial și seratele Societăţii Artistice Israelite „Lira”, sub
conducerea profesorului Leon Brill – fostul elev al lui Eduard Caudella –, în
cadrul acestor reuniuni nu de puţine ori fiind prezent și A. Steuerman.
Însă Enric Furtună nu avea să lipsească nici din efemera, dar substanţiala
revistă „Absolutio”, cu doar șase numere cunoscute cândva (între decembrie
1913-iunie 1914), deși se vorbea de încă alte zece care ar fi apărut în 1916228 –
dovedindu‑se în cele din urmă a fi 11 –, la care am avut și eu acces nu demult,
pentru că tocmai în ultimul tom apare traducerea medicului-scriitor din Iacob
Groper, cu Fantoma nopţii, Vânturi reci de prin pustii și Cântece stânse229. De
altfel, aici aflăm și semnăturile lui Tudor Arghezi, George Bacovia, Eugen
Relgis, Isac Ludo, Emil Isac, F. Aderca, A. Steuerman-Rodion, A. Axelrad, B.
Luca, I. Groper, F. Brunea‑Fox, Benjamin Fondane, Al. Nour, Kiva Ornstein
(sub semnătura P. Cornel) ș.a., mai toţi fiind cunoscuţi – dacă nu prieteni – ai
lui Enric Furtună. Nu întâmplător, această efervescenţă antebelică l-a făcut pe
Gala Galaction să prezinte cam în astfel de cuvinte atmosfera de atunci: „Nu
sunt prea mulţi ani de când evreii din România s-au simţit destul de liberi
şi de strânşi între sine ca să cuteze să înceapă o mişcare culturală proprie.
226
Cf. Ibidem, p. 87–88.
227
Eugen Iacob, Op. Cit., p. 153.
228
Cf. Eugen Lovinescu, Scrieri 4. Istoria literaturii române contemporane, ed. Eugen Simion,
București, Minerva, 1973, p. 106.
229
„Absolutio”, II, 1916, nr. 11 (15 iunie), p. 174–176.
Iaşii, de unde au pornit pentru români câteva curente cu durată şi cu urmări

puternice, au fost şi pentru evrei centru de fermentare şi de iradiere”230. Iar
prezenţa lui Enric Furtună se datorează și apariţiei în primăvara lui 1914 a
volumului de debut, Pustnicul, scos la tipografia lui Alfred Hefter de către
editura revistei cu același nume, „Versuri și Proză”231. Tirajul a fost de 300
exemplare, o treime fiind distribuită diverselor ziare și reviste, precum și pri‑
etenilor sau unor scriitori, pentru eventuale cronici de întâmpinare. În acest
context, deși reacţiile n-au fost prea multe, însă de calitate, numărul dublu
(5 și 6) din „Absolutio” – bunăoară – prezintă acest volum în cuvinte echili‑
brate, deși are și câteva accente ironice232.
Buna primire a volumului de debut în mediul literar românesc a fost însă
umbrită de atmosfera sumbră a verii lui 1914, când a și izbucnit Primul Război
Mondial. Încă din anul anterior Enric Furtună avea o idee despre mizeria și
stupizenia oricărei conflagraţii din relatările lui Groper, care fusese înrolat și
participase la campania din Bulgaria, pentru ca după demobilizare să revină
la Iași, unde a fondat revista „Svet”, cu o efemeră apariţie (1914–1915).
Acum însă, în chiar ziua declaraţiei de război, Enrik Pekelman se afla la
Sanatoriul Loew din Viena – unde soţia lui a avut parte de o intervenţie chi‑
rurgicală –, putând indica cu precizie chiar și camera, anume 155233. Așadar,
ieșeanul nostru a simţit direct, la faţa locului, atmosfera dinaintea izbucnirii
conflagraţiei, dar și a zilelor imediat după, sugestiv descrise de Stefan Zweig
în memoriile sale234. Nu știm maladia de care suferea tovarășa lui de viaţă,
dar Sanatoriul Loew – în fapt, o clinică privată, situată pe Mariannengasse
18–20 – purta numele fondatorului, Arzt Heinrich Loew (1813–1873), de
asemenea evreu, care a pus bazele instituţiei în 1859, preluată apoi de fiul
său Anton Loew în 1874. Poate că nu este inutil a spune faptul că secţia
de femei a acestei clinici (deschisă în 1906) a fost opera arhitectului Ernst
Gotthilf (sau Ernst Donath von Gothhilf-Miskolczy), un evreu originar din
Timișoara, ce a trăit între 1865–1950, la fel cum ar trebui menţionat că aici
și-a aflat sfârșitul celebrul compozitor Gustav Mahler, pe 18 mai 1911, la fel
cum tot aici a murit baronul Gheza Duca, omul politic și diplomatul român
din Ardeal, pe 22 februarie 1913, în urma unei banale operaţii de apendicită.
230
Gala Galaction, Ghetto cultural (II), în „Mântuirea”, an I, nr. 222, 20 sept. 1919, p. 1.
231
Enric Furtună, Pustnicul, Iaşi, Edit. Versuri şi Proză, Tip. Progresul, A. Grünberg, 1914,
166 p.
232
„Absolutio”, I, 1914, nr. 5–6 (15 mai), p. 87.
233
Arh. St. București, Arhive personale și familiale, II, Fond Henrik Pekelman, nr. 206, inv.
1875, vol. 1, f. 5.
234
Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui european, p. 232–256.
TRAGISMUL PRIMULUI
RĂZBOI MONDIAL
Anii neutralităţii României, însă cu relatări ale presei despre grozăviile

petrecute pe toate fronturile de război, l-au găsit pe Enric Furtună într‑un
Iași în care mai putea publica la „Versuri și Proză”, dar în care se manifes‑
tau tot mai pregnant atitudini antisemite. În vreme ce curentul general al
ţării era în direcţia intrării în conflict de partea Antantei, mulţi intelectuali
evrei se declarau antirăzboinici, pe când mai vechiul prieten al lui Furtună,
Adolf Steuerman, își proclama deschis filogermanismul. Este o atmosferă
ce ar merita mai multă atenţie din partea analiștilor, deși avem deja lucrări
importante în această direcţie235.
În acest context, Enric Furtună este încă activ în cadrul lui „Toynbee
Hall”, sub egida căruia – de pildă – participă la o șezătoare literar‑artistică
pe 27 decembrie 1914, în sala cantinei Geltzer, cu această ocazie Steuerman
prezentând schiţa umoristică „Muza de la Burdujeni”, în vreme ce poetul
nostru a recitat din creaţia lui S. Lazar, iar I. Groper și-a prezentat propriile
versuri236. Când în iunie 1915 au avut loc numeroase comemorări ale lui Th.
Herzl (mort la doar 44 ani, în vara lui 1904), la Iași s-au derulat mai multe
evenimente: Societatea „Schiwat Zion” a organizat la Sinagoga Cahane oma‑
gierea acestuia în cadrul unui serviciu religios oficiat de trei cantori, cuvinte
emoţionante fiind rostite de rabinul M. Thenen și de S. Schwemer; iar o altă
comemorare s-a desfășurat sub semnul Uniunii Sioniste, unde au vorbit
același rabin M. Thenen, Rachel Schönberg, E.I. Waldmann și Schächter, în
vreme ce Enric Furtună a citit din versurile proprii dedicate memoriei lui
Herzl237.
235
Vezi Lucian Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război
Mondial, ediţia III, București, Edit. Humanitas, 2014 (cu referinţă specială la Steuerman,
358–359). Pentru context: Bruna Bianchi, L’avventura della pace. Pacifismo e Grande Guerra,
Milano, Edit. Unicopli, 2018.
236
„Egalitatea”, XXVI, 1915, nr. 1, vineri 2 ianuarie, p. 8.
237
Ibidem, XXVI, 1915, nr. 25, vineri 26 iunie, p. 200. Aici i se dezvăluie pseudonimul
Totodată, Enric Furtună își dedică o parte a anului 1915 scrierii unui
poem dramatic intitulat Între șanţuri, într‑un spirit antirăzboinic și umani‑
tarist cât se poate de evident, asupra căruia a lucrat asiduu mai ales în cele
aproape patru săptămâni de vacanţă petrecute la Călimănești (iulie-august),
la Hotelul Seltea. Deși rămas prin sertarele creaţiei încă vreo cinci ani, ini‑
ţial a fost încredinţat spre lectură doar unor prieteni, care s-au și grăbit să-l
prezinte chiar în acel an în „Rampa”, o mult apreciată gazetă teatrală, literară
și artistică, sub semnătura lui Rodion (A. Steuerman) și a lui Samson Lazăr
(Lazăr Șaraga). În același timp, Furtună este și o prezenţă activă în viaţa
urbei, fiind – de pildă – invitat împreună cu soţia sa a lua parte la primirea
familiei regale la Iași, în frunte cu regina Maria, pe 16 mai 1916, alături de
alte notabilităţi, de la primarul G.G. Mârzescu și gen. C. Prezan (pe atunci
comandantul Corpului 4 Armată), până la universitari, politicieni și oameni
de afaceri238.
Anii de tensiune și incertitudini ai neutralităţii României au fost prolifici
pentru Enric Furtună în ceea ce privește traducerile din idiș, îndeosebi din
Groper și H.N. Bialik, publicate în „Hatikvah” [Speranţa], revistă lunară
scoasă la Galaţi de către Avram Leib Zissu, între 1914 și 1919, periodic
de literatură și orientare sionistă (întrucâtva asemănător cu „Die Welt”),
în care a semnat în acei ani și Benjamin Fundoianu239. În felul acesta,
Furtună s-a asociat grupării revistei „Hatikvah”, apreciată mult mai târziu
de Eugen Relgis ca fiind „a amanţilor Sionului și a înţelepciunii talmudice,
precum și a literaturii în idiș”240. Cu aproape două luni înainte ca România
să rupă neutralitatea, are loc la Iași, sub egida Uniunii Evreilor Pământeni,
un „Mare Festival Artistic-Literar”, într‑o zi de luni, 9 mai 1916, la ora
21, în aula Școlii „Cultura”, printre scriitorii invitaţi fiind prezenţi Enric
Furtună, Barbu Lăzăreanu, A. Steuerman, B. Luca ș.a. Evenimentul a avut
loc sub patronajul mai multor doamne, printre care și a soţiei lui Furtună,
lui Pekelman: Enric Furtună. Vezi și Enric Furtună, Elegie (la moartea lui Herzl), în
„Hatikvah”, II, 1916, nr. 2. Mult mai apoi, în 1922, a avut loc din nou la Iași comemorarea
morţii lui Herzl. Printre alte evenimente, s-a organizat la Teatrul „Lyric”, sub egida Orga‑
nizaţiei Cultural-Sionistă „Kadimah” a tineretului evreu din urbe, un fel de șezătoare,
în cadrul căreia Horia Carp – venit de la București – a ţinut o conferinţă despre viaţa
și opera lui Herzl, iar Joseph Neuman a recitat elegia lui Enric Furtună, La moartea lui
Herzl.
238
Cf. „Mișcarea”, Iași, VIII, 1916, nr. 108 (marţi, 17 mai), p. 2.
239
Vezi Lucian-Zeev Herșcovici, Violeta Ionescu, O istorie a evreilor din Galaţi, II, București,
Edit. Hasefer, 2018, p. 345–347.
240
Eugen Relgis, Eseuri despre iudaism. Mărturii de ieri și de azi, ed. Camelia Crăciun și
Leon Volovici, București, Edit. Hasefer, 2011, p. 297.
Amalia Pekelman, fiind deopotrivă menţionată și tânăra pianistă Sidonia

Pekelman241.
Intrarea României în Primul Război Mondial nu a urmat chiar cursul
imaginat de liderii noștri politici și militari, o serie de mari insuccese făcând
ca în scurtă vreme Iașul să devină capitala unei ţări pe jumătate ocupată,
într‑o supraaglomerare greu de imaginat, în care cenzura și greutăţile ine‑
rente au făcut să dispară mai toate publicaţiile cu caracter literar. În plus,
iarna 1916/1917, la Iași, a fost una cumplită, „care înspăimânta populaţia la
fel ca urgia războiului”242, pentru că venise mai devreme ca de obicei, cu un
ger mare, drumuri întroienite, oameni prinși fără lemne etc.
Ca și în alte împrejurări, evreii și-au dovedit abnegaţia și virtuţile în anii
Primului Război Mondial, cu sacrificii îndeajuns evidenţiate de istoriografia
evenimentului, confirmându‑se de altfel ataşamentul indiscutabil al acestora
faţă de patria care însă le refuzase cu obstinaţie dreptul la cetăţenie, dar nu
şi pe cel de a satisface serviciul militar. La fel ca în vremea Războiului de
Independenţă din 1877–1878 sau al celui Balcanic din 1913, prin curajul,
devotamentul şi spiritul de sacrificiu pe front sau în spatele acestuia, israe‑
liţii din România mai demontau un mit, cel al neimplicării lor sufleteşti în
momentele cheie ale edificării naţiunii.
Fără a intra acum în detalii asupra participării lor la marea conflagra‑
ţie, trebuie să evidenţiem totuşi câteva aspecte fundamentale, ce dau măsura
sacrificiului lor243, pe de o parte, însă conturând pe de alta o atmosferă spe‑
cifică ce s-a creat în ceea ce-i priveşte, necesară a fi reamintită pentru con‑
textualizarea subiectului de faţă. Astfel, se cuvine totuşi a prezenta şi alte
aspecte mai puţin însufleţitoare, la care au trebuit să facă faţă evreii mobi‑
lizaţi pentru a se sacrifica pe „altarul naţiunii”. Sunt ipostaze despre care se
ştiu mai puţine lucruri şi care vizează în principal situaţia mizeră a evreilor
de la noi în intervalul 1915–1918, ascunse însă publicului larg pentru că în
acei ani funcţiona cenzura şi nimic din detalii de acest gen nu scăpa în presă,
241
Cf. Al. Mirodan, Dicţionar neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română, Tel Aviv,
Edit. Minimum, 1986, p. 164.
242
N. Niculescu‑Buzău, Suveniruri teatrale, 1889–1956, București, ESPLA, 1956, p. 188.
243
Vezi îndeosebi volumul Evreii din România în războiul de reîntregire a ţării, 1916–1919,
ed. Lya Benjamin şi D. Hâncu, Bucureşti, Edit. Hasefer, 1996, dar şi volumele lui Carol Iancu,
Les Juifs en Roumanie. De l’exclusion à l’émancipation, 1866–1919, Aix-en-Provence, Éditi‑
ons de l’Université de Provence, 1978 (cu o versiune în limba română datorată lui C. Lit‑
man, Bucureşti, Edit. Hasefer, 1996), şi L’émancipation des Juifs de Roumanie, 1913–1919. De
l’inégalité civique aux droits de minorité, preface de Charles Olivier Carbonell, Montpellier,
Centre de recherches et d’etudes juives et hebraiques, 1992 (în româneşte de Ţicu Goldstein,
Bucureşti, Edit. Hasefer, 1998).
de pildă. Spre finele conflagraţiei s-a încercat aducerea la cunoştinţa opiniei

publice – îndeosebi internaţionale – a nenumăratelor persecuţii, vexaţiuni
şi umilinţe suferite de evreii din România în timpul conflagraţiei244, însă cu
efecte prea puţin remarcabile, lumea fiind preocupată de cu totul alte lucruri
decât de a rememora anii tragici ai războiului. Însă multe mărturii ale evre‑
ilor şi non-evreilor înregistrează asemenea ipostaze, iar sursele arhivistice
confirmă că fluxul memoriei traumatizate a avut motivaţii profunde.
Încă din perioada mobilizării, din 1915, mulţi evrei au fost expulzaţi din
ţară sub pretextul aplicării Legii contra spionajului. Apoi, prea puţin s-a
spus despre tot felul de umilinţe la care au fost supuşi israeliţii încorporaţi să
apere „patria”, deşi erau apreciaţi ca „străini” de neamul românesc. Trebuie
însă să se ştie că de regulă soldaţii evrei erau jigniţi, maltrataţi, umiliţi. Mai
mult chiar, până şi majoritatea eşecurilor noastre militare au fost puse – prin
diversiune – tot pe seama evreilor, la fel cum pe vremuri israeliţii erau făcuţi
responsabili şi de... secetă, de inundaţii, de invazia lăcustelor, de răspândi‑
rea molimelor, de tot ce era mai rău. Pe de altă parte, multor soldaţi evrei li
s-au pus în cârcă fel de fel de vini, majoritatea închipuite (trădare, dezertare,
neexecutarea ordinului etc.), ceea ce atrăgea după sine degradarea – în cel
mai bun caz –, dar cel mai adesea fiind arestaţi, judecaţi sumar şi împuşcaţi.
Şi pentru că nu părea îndeajuns, execuţiile erau anunţate prin afişe speciale,
răspândite în localităţile din proximitate, uneori fiind chiar publice.
De altfel, acuzaţiile de trădare şi dezertare aduse evreilor erau anunţuri
numai bune de „servit” în acei ani, printre cele care mai puteau răzbate prin
presă, pentru a alimenta pasiunile antisemite, inoculându‑li-se românilor
ideea că evreii fie nu dau dovadă de patriotism, fie sunt laşi pe linia frontului,
fie sunt spioni. Într‑un Raport al biroului de presă israelit din Stockholm, din
12 octombrie 1917, „guvernul român este acuzat că ar fi tolerat şi ar fi orga‑
nizat el însuşi un război de exterminare sistematică a populaţiei evreieşti”245.
Iar documentul oferă numeroase exemple de soldaţi evrei executaţi pentru
delicte închipuite, de la spionaj până la dezertare. Aşa se face că evreii au
devenit suspecţi de trădare, ca agenţi germanofili. Iar cele câteva cazuri de
dezertare a evreilor la ruși – exasperaţi de umilinţele la care erau supuşi în
armată –, de pildă, au sporit această nervozitate antisemită. Pe de altă parte,
nu sunt puţine circularele Marelui Stat Major în ceea ce priveşte „compor‑
244
Vezi de pildă volumul lui S. Bernstein, Die Judenpolitik der ramänischen Regierung, publi‑
cat în martie 1918 de către Biroul Sionist din Copenhaga, din care fragmente au fost reluate
într‑o cărţulie sub semnătura aceluiaşi, intitulată Les persécutions des juifs en Roumanie, Édi‑
tion du Bureau de l’Organisation Sioniste à Copenhague, [1918].
245
S. Bernstein, Les persécutions des juifs en Roumanie, p. 61.
tamentul” evreilor din partea ocupată a României, începând cu 1917, fiind

prezentaţi ca informatori și susţinători ai nemţilor, pentru că atunci când au
intrat aceştia în capitală au fost primiţi cu flori şi urale de către israeliţi etc.
Din această ultimă perspectivă, evreii au trăit aproape sub teroare în toţi
anii aceia, îndeosebi cei din Moldova, neputând să folosească nici măcar
limba idiş, pentru că imediat erau catalogaţi ca fiind de partea inamicului,
datorită acestui jargon iudeo-german. Bunăoară, doar pentru acest simplu
motiv (al utilizării idişului), mulţi soldaţi, dar şi civili evrei au fost arestaţi,
încarceraţi fără a fi judecaţi, trataţi ca „spioni” şi „trădători” etc., iar presa
abunda de exemplificări, fără ca mai apoi să revină cu dezminţiri în cazul
falselor delaţiuni. Mai mult chiar, la Iaşi, la un moment dat au fost arestaţi
câţiva evrei pentru faptul că s-ar fi rugat în Sinagogă în limba „germană”. A
trebuit ca rabinul să depună multe eforturi pentru a convinge autorităţile că,
de fapt, aceştia s-au rugat în ebraică. De altfel, evreii au renunţat în acei ani
să mai utilizeze limba idiş până şi în corespondenţă, pentru că aceasta era
verificată (cenzurată), iar câţiva au şi fost arestaţi pentru astfel de scrisori.
După izbucnirea revoluţiei în Rusia ţaristă, acuzaţiile de spionaj sunt
înlocuite treptat cu altele adaptate evenimentelor, şi anume prin include‑
rea evreilor în categoria de „revoluţionari”, de „revoluţionari străini”, iar
mai apoi de „bolșevici”. De altfel, Siguranţa – sub şefia lui Iancu Panaitescu
– a lucrat explicit în direcţia creării unei atmosfere antisemite evidente, cu
caracter provocator, acuzându‑i pe evrei, bunăoară, că ar favoriza „ingerinţa
ruşilor în afacerile României”246.
Pe de altă parte, mai ales după stabilirea liniei frontului în sudul Moldovei
şi mutarea regelui, a guvernului şi parlamentului la Iaşi, viaţa în această parte
a ţării a devenit extrem de grea. Lipsurile de tot felul, accentuate şi de supra‑
popularea regiunii, au antrenat totodată elaborarea unor legi specifice în
astfel de împrejurări. Este de altfel şi contextul în care o serie de prevederi
anti-speculă au devenit armele perfecte în mâinile antisemiţilor, pentru că
în opinia lor doar evreii se puteau ocupa de comercializarea „la negru” a
produselor deficitare, îndeosebi alimente. În mai multe localităţi moldave,
acest lucru a devenit adeseori pretextul nenumăratelor jafuri şi devastări ale
locuinţelor evreieşti.
Totodată, nu puţini tineri gimnazişti şi liceeni creștini, care mai apoi vor
alcătui grosul cohortei de studenţi antisemiţi interbelici, s-au organizat în
anii refugiului la Iaşi – dar şi în alte localităţi – într‑un soi de găști, de coterii,
autointitulate „auxiliari voluntari”, care îşi îndreptau acţiunea în principal
Cf. „La Renaissance du peuple juif ”, XI, 1917, no.31–32 (15 août–15 sept.), p. 22.
246
contra evreilor, a negustorilor îndeosebi, aceşti adolescenţi fiind printre

numeroşii delatori, de pildă, a celor care vorbeau idiş. Iar cazuistica este de-a
dreptul impresionantă din acest punct de vedere. Cu alte cuvinte, până la
finele războiului, atmosfera antisemită fusese numai bine întreţinută şi chiar
pregătită pentru tot felul de excese.
În tot acest context, Enric Furtună este mobilizat ca medic militar247,
mai întâi la Iași, activând apoi din luna mai 1917 în cadrul unui spital
de campanie din Fălciu, unde în iarna ce tocmai se încheiase își aflaseră
sfârșitul peste o sută de soldaţi datorită tifosului exantematic. A fost totuși
un norocos, atmosfera târgușorului și a peisajelor din regiune oferindu‑i
sentimente liniștitoare și tihna de a medita asupra literaturii, reușind chiar
să aștearnă pe hârtie și câteva versuri, una din poezii fiind profund anti‑
războinică (Către demonul urii). Și tot acolo a luat formă piesa de teatru
Rechiziţie, care-și va avea propria istorie imediat după sfârșitul Primului
Război Mondial. În plus, se pare că Furtună a ţinut în lunile petrecute la
Fălciu un soi de „jurnal” – intitulat de el Însemnări la adăpost –, în care
a surprins viaţa de cazarmă, a celor aflaţi departe de front, cu numeroase
portrete umane etc., pagini rămase în manuscris, până la plecarea lui defi‑
nitivă din România, dar despre care nu mai știm nimic, nefiind însă exclus
să apară, ca prin miracol.
Altul a fost însă destinul fratelui său în acest război. Marcel Pekelman – și
el medic dentist, împărţind același cabinet cu Enric Furtună, în Iași – a par‑
ticipat la război încă de la început, în chiar prima linie, în luptele de la Borsec
și Topliţa, la sfârșitul lui august și început de septembrie 1916, pentru ca
mai apoi să se afle în retragere la Albești și Curtea de Argeș. După ocuparea
capitalei de către germani, unitatea acestuia s-a repliat în Moldova, Marcel
Pekelman aflându‑se din nou în linia întâi a luptelor de la Mărășești, ridi‑
când răniţii de pe câmp și dându‑le primul ajutor, la vreo 12 km, în pădurea
Țigănești. Este avansat la gradul de medic locotenent, fiind trimis apoi în
refacere pe lângă Regimentul 32 Infanterie „Mircea”, la Botoșani (Divizia
XIV), unde îngrijind bolnavii de tifos exantematic a contractat și el această
boală în prima parte a lui 1917, fiind internat la Spitalul din Ștefănești.
Vindecat, revine ca medic la ambulanţa Diviziei a V-a, participând la luptele
din iulie și august 1917 și având ca misiune ridicarea răniţilor de pe front, la
Cosmești pe Siret, pentru a fi demobilizat pe 28 mai 1918, în temeiul Păcii de
la Buftea. Reintrarea în război a României a dus la o nouă mobilizare a sa pe
Heinrich Pekelman figurează în august 1917 ca medic la Regimentul de Pontonieri, fiind

247
asimilat gradului de locotenent.

1 decembrie 1918, servind ca medic pe trenul sanitar nr. 1 „Regina Maria”,

pe ruta Deva și Békéscsaba, fiind totodată avansat la gradul de căpitan248. A
fost lăsat la vatră pe 7 august 1919, pentru ca spre finalul aceluiași an să fie
împământenit prin Ordonanţa de încetăţenire nr. 361/1919 a Tribunalului
Iași, secţia II249.
248
Va fi ridicat la gradul de medic colonel în rezervă prin decret regal, începând cu 1 octom‑
brie 1924 (cf. „Monitorul Oficial”, nr. 151 din 9 iulie 1926, p. 10348).
249
Cf. Arh. St. București, Președinţia Consiliului de Miniștri. Cabinet, dos. 602/1943;
Arh. St. București, Curtea Superioară Administrativă, inv. 3417, dos. 127/1942.
O LUME ÎN SCHIMBARE
Deşi România a ieşit biruitoare doar conjunctural din această conflagra‑

ţie, eşecurile ei militare, pierderile de vieţi omeneşti, suferinţele şi lipsurile
de tot felul n-au fost uşor uitate. Entuziasmul generat de alipirea celorlalte
teritorii la „patria mamă” era valabil în general pentru clasa politică dirigui‑
toare, pentru cei care se îmbogăţiseră de pe urma războiului şi stătuseră mult
în spatele frontului, a acelora care vreme de câteva decenii au făcut carieră
politico-intelectuală şi prin agitarea coardei naţionaliste, în vreme ce marea
masă a poporului, a acelei părţi numeroase ce s-a jertfit cu adevărat în anii
conflagraţiei, având aspiraţii mai degrabă de ordin social250, a trăit elanul cu
mai multă reţinere, plângând mai întâi morţii, bolile şi lipsurile materiale.
Iar situaţia imediat postbelică era extrem de dificilă, asta şi datorită dezorga‑
nizării specific româneşti.
Enric Furtună fusese demobilizat încă din primăvara lui 1918, imediat
după semnarea păcii de la Buftea, care impusese României condiţii extrem de
grele, de la pierderi teritoriale până la controlul asupra celor mai importante
branșe economice. Revenit acasă într‑un Iași care-și pierduse nu doar stră‑
lucirea unei „capitale” ce adăpostise familia regală și guvernul, ci și aparenta
nebunie a unei supraaglomerări anevoie de imaginat acum, medicul-poet a
căutat să reintre cât mai repede în normalitate, refuncţionalizând cabinetul
stomatologic și reluând contactele literare abandonate o vreme. N-a trecut
însă multă vreme pentru că o veste tragică îl va marca profund o vreme, așa
cum a bulversat pe mulţi alţii. Și anume, moartea lui Adolf Steuerman.
Încă din perioada neutralităţii, acesta s-a afirmat ca germanofil, publi‑
când în „Seara” articole în această direcţie, sub semnătura „Rodion”. Cu
toate acestea, odată cu intrarea României în război contra Puterilor Centrale,
Steuerman n-a ezitat să-și facă datoria cu dăruire în calitate de medic militar
Vezi Un nou ideal, în „Cuvântul studenţesc”, Bucureşti, I, 1923, nr. 1 (7 ianuarie), p. 3, în
250
care se arată că până la război a fost „idealul naţional”, însă după victorie acesta a fost „răpit”,
epoca postbelică devenind „o ruşine naţională”, în care „idealul naţional [a fost] înlocuit cu
aviditatea de îmbogăţire” prin fraudă, corupţie etc.
„subșef ”, în 1917 fiind deja ridicat la gradul de maior în cadrul Diviziei a

VI-a. Asemenea lui Marcel Pekelman, s-a aflat aproape mereu în prima
linie a frontului, fiind astfel marcat de ororile marelui măcel, încă din prima
zi a războiului, când pe 15 august 1916 a participat la luptele de pe Valea
Cașinului. Așa se face că odată cu demobilizarea lui după pacea de la Buftea,
revenit la Iași în luna iunie, Steuerman trece prin câteva crize depresive, în
urma cărora se va sinucide în ziua de 19 septembrie 1918, luând o supradoza
de morfină. Iar în toată această perioadă de câteva luni, Enric Furtună a fost
martorul tristelor stări sufletești ale prietenului său, cauzate deopotrivă de
experienţele dramatice din război, atitudinea faţă de evreii care se aflau pe
front, începutul campaniei contra germanofililor etc. De aceea, după mărtu‑
risirea lui Furtună din memoriile din Partea I, „moartea lui m-a îndurerat
profund și mi-a sărăcit viaţa. Cu el s-a prăbușit una din cele mai frumoase
columne ale templului intelectualităţii și poeziei ieșene”.
După tragicul sfârșit, soţia lui Steuerman a găsit în manuscris 139 sonete
compuse de acesta pe front251, dar și alte scrieri inspirate de grozăviile confla‑
graţiei, precum Însemnări de război, redactate la Tescani în februarie 1918,
veritabile notaţii de campanie, publicate postum de Angela, cu susţinerea
lui M. Schwarzfeld, sub titlul Cartea băiatului meu, cu o prefaţă de Enric
Furtună252, care-l apreciază pe prietenul său ca fiind – printre altele – un
atent reporter de război. De altfel, sintetizând parcă personalitatea celui
dispărut și omagiindu‑l la patru ani distanţă, Enric Furtună scria: „Dr.
Steuerman reprezintă conștiinţa evreiască a unei generaţii decepţionate și
sceptice (chiar în visurile ei de renaștere), dar reprezintă și eterna problemă
a artistului evreu de pretutindeni și de totdeauna. Suflet complex și minte
sclipitoare, în el se încaieră, dar se și armonizează uneori, toate contradicţiile
de cuget și simţire ale evreului modern”253. Iar emoţionante rânduri a dedicat
lui Adolf Steuerman, odată cu dispariţia acestuia, Benjamin Fondane254, dar
și Carol Drimer255, de asemenea ieșean prin adopţie – fiind născut la Herţa,
în 1889, ca fiu al rabinului Berl Drimer –, de unde i s-a tras și moartea cu
251
A. Steuerman-Rodion, Frontul roșu. Sonete postume, Iași, Institutul de Arte Grafice „Viaţa
Românească”, 1920, 144 p.; reeditat de Florian Chelu Madeva, Oradea, Edit. Primus, 2018.
252
Idem, Cartea băiatului meu. Autobiografie, cu o prefaţă de Enric Furtună, Iași, Institutul
de Arte Grafice „Viaţa Românească”, 1924, 32 p.
253
Vezi și Enric Furtună, A. Steuerman. Conferinţă rostită la cercul sionist Kadimah, în „Ega‑
litatea”, XXXII, 1922, nr. 44, vineri 3 noiembrie, p. 154.
254
B. Fundoianu, Rodion, în „Scena”, București, II, 1918, nr. 273 (12 octombrie), p. 2; idem,
Rodion, în „Mântuirea”, București, I, 1919, nr. 232 (10 octombrie), p. 1.
255
Carol Drimer, Studii și critice, I, Iași, Institutul de Arte Grafice „Viaţa Românească”, 1923,
p. 77–83.
ocazia Pogromului de la finele lui iunie 1941, prilej cu care a fost îmbarcat
într‑un tren „special”, pierind asfixiat256.
Iar la câteva luni de la sfârșitul războiului îi mai moare un prieten, ce avea
doar 32 de ani, și anume Benjamin Deutsch (alias Barbu Nemţeanu), poetul
simbolist, traducător și publicist, care-i tipărise versurile lui Enric Furtună
în revista „Pagini libere”, după cum am arătat mai sus. Bolnav de tuberculoză
încă de pe la 12 ani, acesta și-a petrecut apoi o bună pare din viaţă prin tot
felul de spitale, în ţară fiind un adevărat „pensionar” al Sanatoriului Filaret,
pentru ca atunci când boala s-a agravat prietenii să pună mână de la mână
pentru a‑l trimite în Elveţia, la Davos și Leysin, unde de altfel l-a și prins
marea conflagraţie mondială. Spre sfârșitul acesteia revine în ţară, pendulând
între sanatoriu și puţinele zile petrecute acasă, alături de soţie și de unica lor
fiică, traducând din Heine și Yehuda ben Halevy, pentru ca în noaptea de 30
mai 1919 să închidă ochii pentru veșnicie. Tristeţea lui Furtună s-a concreti‑
zat printre altele și printr‑un text ce evocă nu doar figura celui dispărut, ci și
câteva momente importante din prietenia acestora257.
În schimb, celălalt bun prieten al lui Enric Furtună, Albert Spaier, aflat la
studii în Franţa – după cum am arătat mai sus –, are un alt destin. Deși ar fi
fost scutit de serviciul militar, ca unicul fiu de văduvă și susţinător de familie,
Spaier se înrolează în Legiunea Străină încă din primele zile ale războiului.
Participă cu mare devotament pe frontul de nord-est al Franţei, pentru ca
pe 7 noiembrie 1914 să capete cetăţenia franceză (cam deodată cu prietenul
său Abraham Back, și el originar din România, care va deveni apoi și rabin
la Paris, după ce a participat la cumplita bătălie de la Carency, din 1915),
urcând totodată în ierarhia militară, de la caporal la sublocotenent, fiind de
două ori rănit și tot de atâtea ori citat prin ordin de zi pe regiment, deve‑
nit cavaler al Legiunii de Onoare, cu titlu militar. Lăsat la vatră pe 7 martie
1919, din luna octombrie același an este admis pentru „agrégation”, pe care-l
susţine în iunie 1920, mai apoi fiind profesor la liceele din Laval și Poitiers,
dar și căsătorindu‑se cu o femeie extrem de devotată și de instruită, cu mare
influenţă în ceea ce privește ulterioara carieră a lui Spaier.
În acest context, Enric Furtună își reia treptat preocupările literare,
256
Fratele său, Dov Ber Drimer (1889–1929), a fost unul din rabinii importanţi din Dorohoi.
Vezi asupra lui: Dumitru Hâncu, Carol Drimer și Martha Bibescu, în „Studia et Acta Histo‑
riae Iudaeorum Romaniae”, V, 2000, p. 313–324 (Bibescu a intervenit pentru a salva familia
jurnalistului Carol Drimer, internată într‑un lagăr din Cernăuţi).
257
Text apărut în „Mântuirea”, reprodus de Enric Furtună în Cronici și notaţii literare,
manuscris aflat la „Center for Research on Romanian Jewry” din cadrul Universităţii Ebraice
din Ierusalim, fără cotă, f. 27–35.
într‑un Iași ce revenea la normalitate. I-a citit personal, în două rânduri,

lui Mihai Codreanu piesele sale Între tranșee și Rechiziţie, în speranţa că
acesta – ca director al Teatrului Naţional din Iași, din 1919 – le va include în
repertoriul instituţiei, într‑o stagiune cât mai apropiată. În cele din urmă, a
fost găsită potrivită doar cea din urmă, atât ca subiect, cât și din perspectiva
valorii literare. Supusă aprecierii unui „comitet de lectură” din care făceau
parte Ion Petrovici, Ion Botez, Mihail Sadoveanu ș.a., piesa Rechiziţie a înce‑
put să fie montată în toamna lui 1921, în regia lui Vlad Cuzinsky, având
în distribuţie pe acesta, dar și pe Ion Profir, Costache Antoniu, N. Meicu
ș.a. Premiera a fost un adevărat succes de public, deși cronicile teatrale au
fost mai puţin entuziaste, aflându‑se că autorul Enric Furtună este un evreu,
ceea ce va declanșa atitudini antisemite deloc singulare în acești ani, care
vor culmina chiar cu violenţe în seara celei de-a treia reprezentaţii pe scena
Teatrului Naţional din Iași.
Este locul aici de a evidenţia faptul că deși lumea era grăbită să ajungă la
normalitate după primul război mondial, în mod firesc greutăţile încă per‑
sistau, iar cele mai multe din acestea n-au fost căutate în incapacitatea diri‑
guitorilor noştri de a gestiona evenimentele, ci au fost puse – prin diversiune
–, evident, în sarcina vinovatului „de serviciu”, adică a evreilor. Aşa se face
că mai toată furia românilor generată de foamete, de privaţiunile războiu‑
lui, de mizeria şi dezorganizarea ţării etc., s-a îndreptat contra israeliţilor. Şi
de parcă societatea de atunci nu avea alte treburi mai importante de făcut,
manifestările antisemite se ţineau lanţ şi căpătau o tot mai mare amploare.
Așa se face că prin anii 1919–1921, mulţi din studenţii români s-au constituit
în grupuri organizate ce pătrundeau de pildă în cartierele evreieşti, atacând
magazinele, locuinţele şi sinagogile, maltratând pe toţi israeliţii întâlniţi258.
Dar această atmosferă nu era specific românească! În general sfârşitul lui
1918 şi anii 1919–1921 au fost pentru evreii din Europa centrală şi răsări‑
teană plini de violenţă antisemită, chiar de pogromuri259. Finele războiului
a dovedit astfel că lumea creştină este incapabilă să poarte responsabilita‑
tea propriei ferocităţi, iar consecinţele dezastruoase ale conflictului au trezit
masele, punându‑se pe seama israeliţilor mai toată vina acestuia.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că imediat după sfârşitul
258
Cf. Arnold Schwefelberg, Amintirile unui intelectual evreu din România, ed. Leon Volo‑
vici, Bucureşti, Edit. Hasefer, 2000, p. 85.
259
Pogroms: Anti-jewish violence in modern russian history, ed. John D. Klier, Shlomo Lam‑
broza, Cambridge University Press, 1992; William W. Hagen, Anti-jewish violence in Poland,
1914–1920, Cambridge, Cambridge University Press, 2018; Nokhem Shtif, The Pogroms in
Ukraine, 1918–19. Prelude to the Holocaust, Cambridge, Open Book Publishers, 2019.
conflagraţiei avem de-a face cu o situaţie specifică unor astfel de momente,

cel puţin din punct de vedere demografic. Revenirea la normal a fost înso‑
ţită de întoarcerea în universităţi a tuturor promoţiilor de studenţi împiedi‑
caţi de mobilizare să-şi facă studiile, în anumite situaţii chiar dublându‑se
efectivele. Mulţi din aceştia aveau experienţa războiului, trăiseră în mizeria
tranşeelor, fuseseră răniţi şi au pierdut mulţi camarazi sfârtecaţi de obuze ori
răpuşi de gloanţe. Cu alte cuvinte reveniseră cu un mare potenţial de bruta‑
litate, erau „spirite agitate” – după cum îi caracteriza un memoriu studenţesc
din 1 februarie 1925260 –, iar în plus se bucurau de o enormă autoritate în
asociaţiile studenţeşti, dovedind o imensă putere de tulburare şi presiune
politică.
Deşi anii de după prima conflagraţie mondială ar fi trebuit să ducă la
atenuarea mai vechilor asperităţi dintre naţiunea dominantă şi evreii toc‑
mai emancipaţi, prin Constituţia din 1923 (art. 22), ce proclama Biserica
Ortodoxă ca „dominantă”, conştiinţa marginalităţii devenea deja un fapt
împlinit. Cu toate că nu a existat în perioada interbelică o legislaţie restric‑
tivă (cel puţin până în 1938), care să blocheze mobilitatea socială a evreilor,
România a fost unul din acele state guvernate exclusiv de elitele naţionale
şi în care funcţiile publice au rămas în mare parte închise non-românilor.
În acest context, emanciparea israeliţilor după prima conflagraţie mondială,
intrarea lor în cursa pentru reuşita socială pe picior de egalitate cu elemen‑
tul autohton, a fost resimţită de o parte a societăţii româneşti ca o nevoie
înveterată a evreilor de a predomina. Nu întâmplător, principala bază socială
a antisemitismului a fost furnizată de acele grupe a căror situaţie se deteri‑
orase în noile condiţii postbelice şi care se aflau adeseori în competiţie mai
mult sau mai puţin directă cu partenerii israeliţi.
Evident, nu vom dezvolta aici aceste aspecte, însă în împrejurările descrise
mai sus, Enric Furtună își retrage piesa Rechiziţie din stagiunea 1921/1922,
fără ca Mihai Codreanu să schiţeze măcar vreo reţinere. Acest „semi-eșec” –
deși lucrurile nu trebuie privite din această perspectivă – a fost însă din plin
compensat de consolidarea unei prietenii sincere, „literare și sufletești”, cu
Eugen Relgis, care se va întinde până la sfârșitul vieţii lor, uniţi poate și de un
destin oarecum asemănător, dar mai ales prin umanismul lor indiscutabil.
Se cunoscuseră prin vara lui 1917 (și nu 1918, cum indică autorul memo‑
riilor), pe când Relgis avea doar 22 ani, Furtună apreciindu‑l pentru sone‑
tele sale, dar și pentru atașamentul la simbolismul promovat de „Fronda”,
260
Arh. St. Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”. Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 1087,
f. 23v.
efemerul periodic îngrijit de mai tânărul poet în primăvara lui 1912. Și nu

întâmplător, apropierea lor profundă are loc tocmai cu ocazia apariţiei revis‑
tei „Umanitatea”, creată și condusă de Eugen Relgis în 1920 – alta decât peri‑
odicul cu același titlu, apărut la Iași în 1918 –, în care a publicat și Furtună
multe texte, alături de Avram Steuerman, Gala Galaction, Tudor Arghezi,
C.I. Parhon, Ion Slavici, Petre Andrei, Isac Ludo ș.a.261
Deși cu o apariţie efemeră, de doar șase numere, pentru că a fost sistată
datorită cenzurii la finele anului 1920, „Umanitatea” a ocupat un loc impor‑
tant în mișcarea culturală imediat postbelică, lansând mesajul pacifist care-i
va însoţi lui Relgis mai toată creaţia262. Au rămas însă de la Enric Furtună
poeme de-a dreptul fascinante, reunite sub genericul „Cisterna otrăvită”, din
care Balada Umanităţii263 răsună „ca un cor într‑o simfonie tragică”, umani‑
tatea fiind „scuipată, târâtă prin noroaie, masacrată de bestiile îmbătate de
mărire şi bogăţie”264. Dar tot aici, Furtună publică mai multe cronici literare,
despre Cyrano de Bergerac al lui Mihai Codreanu265, volumul de versuri al lui
A. Dominic, Revolte și răstălmăciri266, dar și cel al lui Ion Pillat, Grădina între
ziduri267, nelipsind traducerile din literatura pacifistă a vremii, cum ar fi cele
ale mai tânărului vienez Uriel Birnbaum (1894–1956), despre care oferă și o
privire asupra sonetelor lui din In Gottes Krieg, „de inspiraţie religioasă”268.
Personalitate greu de surprins în doar câteva rânduri, Eugen Relgis se
născuse la Iași, pe 2 martie 1895, sub numele de Eisig D. Sigler (pseudoni‑
mul de mai apoi fiind o citire inversă a acestuia), dar curând s-a mutat cu
familia la Piatra Neamţ. Aici a urmat studiile liceale, dar mai ales a legat o
strânsă prietenie cu Abraham Leib Zissu (1888–1956), ce se va afirma ca un
important scriitor și lider sionist. De altfel, în casa acestuia a cunoscut Relgis
pe Tudor Arghezi, care la vremea respectivă era căsătorit cu mai vârstnica
Constanţa Zissu, sora celui de mai sus și profesoară de știinţe naturale, cea
care i-a dăruit poetului ca fiu pe viitorul artist vizual avangardist Eli Lotar.
Și probabil sub influenţa lui Arghezi a îmbrăţișat Relgis simbolismul, la fel
261
Vezi Aurora Alucăi, „Umanitatea”. Revistă literară, socială și știinţifică, Iași, 1920. Indice
bibliografic, Iași, BCU, 1974.
262
Cf. Leon Eșanu, Eugen Relgis personalitate reprezentativă a pacifismului și umanismului
internaţional, în SAHIR, vol. t.X, 2007, p. 226–238.
263
Enric Furtună, Balada umanităţii, în „Umanitatea”, I, 1920, nr. 1 (iunie), p. 6–7.
264
Leon Volovici, București, Edit. Hasefer, 2011, p. 135.
265
„Umanitatea”, I, 1920, nr. 6 (noiembrie), p. 303.
266
Ibidem, I, 1920, nr. 2 (iulie), p. 117–119.
267
Ibidem, I, 1920, nr. 1 (iunie), p. 56–57.
268
Ibidem, I, 1920, nr. 3–4 (august-septembrie), p. 189–191.
cum sub inspiraţia lui A.L. Zissu a devenit un adept al emancipării evreilor
și al ideilor de stânga. În această perioadă scoate revista menţionată deja,
„Fronda”, din care vor vedea lumina tiparului la Iași doar trei numere, în pri‑
măvara lui 1912, pentru ca mai apoi să colaboreze la alte periodice, printre
care amintim aici doar „Rampa” și „Viaţa Nouă”.
În perioada neutralităţii României în prima conflagraţie mondială, Relgis
publică primele sale două volume de versuri, ambele având în titlu termenul
de nebunie, urmează cursurile Facultăţii de Filosofie și Litere din București,
pentru ca atmosfera imediat premergătoare intrării României în război să-l
determine la o mai lungă călătorie prin Turcia și Grecia acelor vremuri.
Ocuparea capitalei de către Tripla Alianţă îl va obliga și pe el să revină la
Iași, nu fără avataruri în ceea ce privește relaţia cu autorităţile militare, care-l
declaraseră apt pentru serviciul militar, în vreme ce el era surd. Anii crunţi
ai conflagraţiei îi vor imprima o direcţie ce-l va caracteriza întreaga viaţă,
cea de antirăzboinic fervent și promotor al umanitarismului. De aici și ade‑
ziunea lui la programul revistei „Umanitatea”, în vara lui 1918, la fel cum va
scoate propriul periodic cu același titlu, în 1920, la care va colabora și Enric
Furtună. Însă pacifismul promovat de această nouă revistă, asocierea ei de
către autorităţi cu ideologia de stânga, contextul antisemit evident ș.a., au
făcut ca spre sfârșitul lui 1920 să fie interzisă de către cenzură, dispărând
astfel cu totul, pentru ca din iunie 1928 până în iunie anul următor să apară
la București o nouă revistă „Umanitarismul”, cu același profil ideologic.
Însă prin intermediul lui Relgis, Enric Furtună va fi definitiv influenţat de
lucrarea lui Georg-Fr. Nicolai, Biologia războiului269, apărută la Iași în 1921,
în traducerea celui dintâi, care prelucrează într‑o formă prescurtată Die
Biologie des Krieges. Betrachtungen eines deutschen Naturforschers. Nicolai se
afirmase ca unul din marii opozanţi ai războiului, când foarte multe alte spi‑
rite fuseseră „tulburate de elanul absurd și josnic” al măcelului mondial. De
altfel, acesta semnase împreună cu Albert Einstein, Friedrich Förster și Otto
Buek un celebru manifest prin care devoala barbaria și zădărnicia oricărui
război, motiv pentru care a fost închis – asta și pentru că-și predica opiniile
în amfiteatrele universitare –, în temniţă născându‑se de fapt cartea de faţă.
A reușit să evadeze, publicându‑și lucrarea în Elveţia, încă din 1917270, prin
ea oferindu‑se „temeiul știinţific al umanitarismului”. Astfel, prin interme‑
diul traducerii lui Relgis, Enric Furtună a fost captivat de această lucrare,
269
G.-Fr. Nicolai, Biologia războiului, tradusă și prelucrată de Eugen Relgis, Iași, Institutul de
Arte Grafice „Viaţa Românească”, 1921.
270
Georg-Fr. Nicolai, Die Biologie des Krieges. Betrachtungen eines deutschen Naturforschers,
Zürich, Orell Füssli Verlag, 1917.
care va sta la sorgintea umanismului său biblic, la fel cum graţie prietenului
Spaier va fi sedus de romanul profund antirăzboinic al lui Henri Barbusse,
Le Feu (Journal d’une escouade), apărut încă înaintea sfârșitului primei con‑
flagraţii mondiale271.
În acest context, de emulaţie artistică, Enric Furtună decide să scoată un
al doilea volum de versuri, De pe stâncă, de data asta într‑un tiraj destul de
mare (o mie de exemplare), la tipografia „Vieţii Românești”, pus în circulaţie
în toamna lui 1922272. Reușea astfel, pentru a doua oară, să-și adune între
coperţi versurile sale răspândite în patru reviste literare importante ale epocii
(în „Sămănătorul”, „Convorbiri Critice”, „Versuri și Proză” și „Umanitatea”),
din intervalul 1902–1922, ceea ce explică și eterogenitatea poeziilor, ela‑
borate în timp sub diverse influenţe (Șt.O. Iosif ori P. Cerna, ba chiar din
Heine). De data asta, critica de întâmpinare a fost mult mai generoasă, deși
exemplarul din acest volum trimis și redacţiei „Viaţa Românească”, „cu rugă‑
mintea de a recenza”273, se pare că nu a fost luat în seamă.
Este de altfel pentru Furtună o perioadă prolifică din punct de vedere
literar, fără a fi un activist ideologic, decât prin asociere cu revistele în care
publică. În afară de „Umanitatea”, el își va încredinţa din traduceri și peri‑
odicului „Facla” al lui N.D. Cocea, dar și revistei ieșene „Gândul Nostru”,
ce apărea lunar sub conducerea actorului-scriitor Sandu Teleajen, și în care
Enric Furtună este prezent cu versuri274, alături de George Lesnea sau Radu
Boureanu, în numere frumos ilustrate cu reproduceri din Otto Briese, I.L.
Cosmovici ori Richard Hette. De altfel, periodicul din urmă publică și o cro‑
nică plină de sensibilitate asupra volumului nu demult apărut, De pe stâncă275,
oferindu‑ne totodată și o fotografie a lui Furtună din acea perioadă276.
Tot în acești ani imediat postbelici, Enric Furtună a publicat în „Lumea,
literară și artistică”, în perioada iunie-decembrie 1923, alături de Otilia
Cazimir, Mihai Codreanu, Al. Philippide, Camil Baltazar, G. Ibrăileanu, Gala
Galaction, Camil Petrescu, I. Petrovici, M. Sadoveanu, M. Sevastos, Ionel
Teodoreanu, G. Topârceanu ș.a. Este de asemenea nelipsit între 1919 și 1924
271
Henri Barbusse, Le Feu (Journal d’une escouade), Paris, Édit. Ernest Flammarion, 1917.
272
Enric Furtună, De pe stâncă. Poezii și poeme, Iași, Institutul de Arte Grafice „Viaţa Româ‑
nească”, 1922, 126+II p.
273
Cf. Elena Chipcea, Cărţi cu dedicaţii în BCU Iași, Iași, Biblioteca Centrală Universitară
„Mihai Eminescu”, 2003, p. 159.
274
Vezi M. Bedinger, Gândul Nostru. Revistă de literatură și artă, Iași 1921–1928. Indice
bibliografic, Iași, BCU, 1974.
275
„Gândul Nostru”, I, 1923, nr. 22 (20 ianuarie), p. 413–416, sub semnătura lui Emil Serghie
(abreviat: „Em.S.”).
276
Ibidem, II, 1924, nr. 11–12 (ianuarie-februarie), p. 234.
din paginile periodicului lunar „Hasmonaea”, organ al Societăţii Studenţilor

Universitari Sioniști ce apărea la București, alături de Eugen Relgis, Simion
Mehedinţi ș.a. Deopotrivă îi aflăm semnătura în anii 1919 și 1920 în „Lumea
Evree”, revistă bilunară, socială, politică, literară condusă I. Brucăr, la fel cum
publică în „Freamătul Literar” din Bârlad, periodic ce a cunoscut doar patru
numere (aprilie-iulie 1923), dar și în „Scânteia”, cu apariţie bilunară „lite‑
rară, artistică, distractivă”, ce a văzut lumina tiparului la Iași în 1919, în doar
12 numere, unde mai semnează T. Arghezi, Panait Cerna, Demostene Botez,
I. Peltz ș.a. Deși a colaborat și la „Presa Dentară”, apărută între 1921–1924,
la București, numele său apare doar la rubrica îngrijită de Barbu Lăzăreanu
(cea de literatură și bibliografie), în numerele din iulie-august 1921, apoi
în mai, septembrie și decembrie 1923, iar în cele din urmă pe ianuarie și
aprilie 1924. Deși ar putea părea surprinzător, Enric Furtună își încredin‑
ţează textele și unei aparent modeste reviste culturale din Calafat, „Slove”
(1922–1924), la care au mai colaborat G.M. Zamfirescu, I. Ciorănescu, N.
Milcu, E. Relgis, Zaharia Stancu ș.a., dar îl regăsim și în „Steaua Noastră”,
foaie săptămânală ce apărea la New York (1919–1922), editată de P. Axelrad,
în care au mai semnat Leon Feraru, Barbu Nemţeanu, Barbu Lăzăreanu, Ov.
Densusianu, Emil Isac etc.
Însă după numai câţiva ani, Enric Furtună este dezamăgit de rândurile
scrise despre el de Eugen Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane
(1927). „Urmele sămănătorismului nu se văd, pe când cele ale Convorbirilor
Critice sunt evidente și chiar covârșitoare”, ironizează oarecum Lovinescu
versurile lui Furtună, poet de „concepţie”, însă într‑o formă „inacceptabilă și
anacronică”. Este de altfel o modalitate de a plăti poliţe mai mult lui Mihail
Dragomirescu, și pentru aprecierea ce o manifestase cândva faţă de A. Spaier
în detrimentul lui Lovinescu, criticul-universitar care îl prezentase pe Enric
Furtună în primul număr al „Convorbirilor” (1906) ca fiind un bun poet, deși
cam „prolix”. Și continuă Lovinescu despre Enric Furtună: cu toate că „are
o limbă nesigură, dar îndrăzneaţă, e stăpân pe vers, și mai presus de toate,
având și energia în stil, are și adâncime de concepţie. E din aceeași familie
– și prin fond, și prin formă, dar mai puţin concentrat și mai puţin artist,
ca Cerna”277. Furtună înţelege însă prea bine situaţia, considerându‑se așadar
ca o victimă colaterală, deși Lovinescu se pronunţase încă din 1908 în ceea
ce-l privește. Scriindu‑i lui Mihail Dragomirescu, din Paris, pe 6 martie 1908,
Eugen Lovinescu nu doar confirma primirea revistei „Convorbiri Critice”, dar
Eugen Lovinescu, Istoriei literaturii române contemporane. Evoluţia poeziei lirice,

277
București, Edit. „Ancora”, S. Benvenisti, p. 161–163.

considera nepotrivită publicarea unor autori precum Ion Dragoslav ori Donar
Munteanu, la fel cum nici versurile lui Enric Furtună nu‑i sunt pe plac278.
În schimb, relativul succes cu volumul din 1922 îl îndeamnă pe Enric
Furtună să reactualizeze o mai veche piesă de teatru, Între tranșee, propu‑
nând‑o pentru punerea în scenă tot la Teatrul Naţional din Iași, aflat sub direc‑
toratul aceluiași Mihai Codreanu. Comitetul de lectură – cu M. Sadoveanu
și I. Botez – o includ în repertoriul de iarnă al stagiunii 1923/1924, sunt dis‑
tribuite rolurile, încep repetiţiile, pentru ca din nou studenţimea antisemită
din Iași să facă legea. De altfel, nici n-a apucat să fie reprezentată, pentru că
sensibilităţile xenofobe au izbucnit odată cu premiera comediei lui Păstorel
Teodoreanu, V-a venit numirea279. Și nu datorită subiectului, nici a autorului,
ci a tinerei actriţe Victoria Bürger, de origine evreiască, ce interpreta rolul
principal280. În aceste împrejurări, Enric Furtună decide să-și retragă piesa
de teatru, fiind de altfel și ultima tentativă de acest gen până la sfârșitul celui
de-al Doilea Război Mondial.
Prezent întâmplător în acea seară la reprezentaţia piesei lui Enric Furtună
pe scena Teatrului Naţional, Iosif Nădejde a relatat incidentele în ziarul
„Adevărul” din București, text preluat și în „Egalitatea”. Jurnalistul venit din
capitală, care a asistat cum o „bandă de huligani” a huiduit, fluierat și strigat
„jos jidanii”, nu neapărat că piesa era scrisă de un israelit, ci pentru că juca
o actriţă evreică, concluzionează însă: „Nu e vorba deci de o manifestare
împotriva unui individ izolat, ci de jignirea unei întregi populaţii, pe care
avem tot interesul s‑o solidarizăm și s‑o identificăm cu noi, cu aspiraţiile și
cu cultura noastră”. Astfel, acţiunea de la teatru era „pronunţat antipatrio‑
tică și antinaţională”, pentru că aducea ofense unei părţi a cetăţenilor acestei
ţări281. Se reitera astfel un alt eveniment ce se petrecuse tot la Iași în urmă cu
vreo 12 ani, când artista Francesca Rozan a fost împiedicată a juca, în aceeași
manieră, prin huiduieli, urlete etc.
De altfel, anul 1923 a marcat crearea Ligii Apărării Naţionale Creștine,
278
E. Lovinescu. Scrisori și documente, ed. N. Scurtu, București, Edit. Minerva, 1981, p. 87.
Vezi și Carol Drimer, Studii critice, II, Iași, Institutul de Arte Grafice „Viaţa Românească”,
1926, p. 61.
279
Asupra incidentului vezi Antisemitismul universitar în România (1919–1939). Mărturii
documentare, ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. ISPMN/Kriterion, 2011, p. 193–196.
280
Și în anul anterior, pe 24 octombrie 1922, cu ocazia reprezentaţiei piesei lui Victor Ion
Popa, Ciuta, au avut loc violenţe antisemite la Teatrul Naţional din Iași, odată cu debutul
acestei actriţe Bürger, când un grup de vreo 30 studenţi din galerie au început să facă zgomot,
să fluiere şi să strige „Jos jidanca”, spectacolul fiind întrerupt.
281
Iosif Nădejde, Scandalul de la Iași, în „Egalitatea”, XXXII, 1922, nr. 44 din 3 noiembrie,
p. 154.
sub conducerea lui A.C. Cuza și Corneliu Zelea Codreanu, organism pro‑
fund antisemit și care a promovat în Iașul acelor vremuri un climat de vio‑
lenţă anevoie de imaginat acum, inabil gestionat de autorităţi, care atunci
când nu‑l tolerau se comportau de parcă ar pune gaz pe foc. Așa se face că în
chiar anul 1924, Zelea Codreanu a împușcat cu sânge rece tocmai în clădirea
tribunalului ieșean pe prefectul poliţiei, Vasile Manciu, evenimentele ulteri‑
oare evidenţiind clar pseudodemocraţia existentă în perioada interbelică a
României Mari282.
Iar sub aspectul antisemitismului literar, reînvia parcă atmosfera din
urmă cu un deceniu, când piesa lui Ronetti-Roman, Manasse, a fost retrasă
din repertoriul Teatrului Naţional din București pe 1913–1914, la fel cum în
stagiunea „naţionalului” ieșean pe 1934–1935 comedia lui Isaiia Răcăciuni,
Bursa neagră, a fost imediat scoasă încă de la premieră în urma violenţelor
studenţilor legionari. Însă această atmosferă antisemită avea deja o îndelun‑
gată „tradiţie” la Iași, teatrul de aici inaugurându‑se pe 15 octombrie 1850
cu piesa Solomon împăratul iudeilor, pentru ca în același an să se joace de
câteva ori O nuntă jidovească, vodevil cu caracter antievreiesc, dar și piesa
lui Vasile Alecsandri, Herșcu Buccegiul. Iar de-a lungul vremii, la Iași, s-au
tot perindat piese cu tematică evreiască: Lipitorile satului, tot a lui Alecsandri
(1860–1861), Jidovul rătăcitor, în 1868, Debora sau Blestemul unei evreice
asupra unei creștine, în 1873, pentru ca în 1890 să se joace Jidovul leșesc,
de Erckmann-Chatrian, în traducerea Sofiei Nădejde etc. – toate fiind bine
primite de către publicul creștin tocmai prin ridicolul situaţiilor în care erau
puse personajele ce-i reprezentau pe evrei. În plus, de pildă, în 1920 apărea
în chiar Editura Literară a Casei Școalelor, romanul lui V. Demetrius, Păcatul
rabinului283, cu o perfidă încărcătură antisemită, dar și cu mult erotism.
Dată fiind atmosfera din ţară, Enric Furtună va merge în vara lui 1925 la
Paris, invocând dorinţa de a vizita Expoziţia de Arte Decorative din acel an
în capitala Hexagonului, dar mai ales pentru a‑și revedea prietenul Albert
Spaier, cu care ţinuse legătura doar prin corespondenţă în ultimul deceniu
și jumătate. Acesta se afla deja pe drumul unei cariere ce va marca profund
gândirea filosofică până în zilele noastre. După cum deja am menţionat mai
sus, Spaier devenise francez prin naturalizare, pentru ca prin dobândirea
acelui „agrégation” să predea succesiv la liceele Condorcet și Louis-Le-Grand
282
Vezi Oliver Jens Schmitt, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea „Căpitanului”,
trad. W. Tauwinkl, București, Edit. Humanitas, 2017.
283
V. Demetrius, Păcatul rabinului, București, Editura Literară a Casei Școalelor, 1920, 117
p. Rabinul tobă de carte Solomon Weiss iese și el o dată din universul bibliotecii, păcătuind
prin a se culca cu slujnica lui, românca Anica.
din Paris, la La‑Roche-sur‑Yon din Leval și la Poitiers, din 1923 fiind chemat
la Facultatea de Litere din Caën, ca „maître de conférences”. Aproape că a
fost o excepţie în sistemul învăţământului superior francez, pentru că Spaier
încă nu avea doctoratul, lucrând însă la acesta, susţinându‑l cu strălucire la
Sorbona abia pe 16 iunie 1927.
De altfel, activitatea propriu‑zis știinţifică a lui Spaier, în domeniul în care
s-a afirmat apoi, debutase în 1913, în „Revue Philosophique”, cu un articol
despre „imaginea mentală după experienţele introspecţiei” (fiind apoi pre‑
zent cu alte texte în 1922, 1929, 1933), culminând cu ultimul lui studiu ce a
apărut în decembrie 1933, în „Journal de Psychologie”, despre „elemente și
forme ale sociabilităţii instinctive”, în acest interval fiind prezent în „Revue
de métaphysique et de morale” (1923, 1928) și „La Psychologie et la vie”
(1931, 1933).
Sintetizând oarecum, putem spune că Spaier a fost animat de ideile direc‑
toare ale unui raţionalism experimental foarte viu, lucrările lui situându‑se
între abstracţiile logicii și analizele psihologice cele mai concrete, jonglând
cu bivalenţa unor sintagme precum: imagine gândită-gândire concretă,
neîndemânare voită-voinţă neîndemânatecă, instinct inteligent-inteligenţă
instinctivă, iraţional logic-logic iraţional ș.a.
Susţinându‑și doctoratul de stat la Sorbona, avem de-a face așadar cu o
teză principală, La Pensée concrète (Essai sur le symbolisme intellectuel), și
alta secundară, complementară după expresia uzuală de atunci, Pensée et
quantité (Essai sur la signification et la réalité des grandeurs). Este de altfel
locul aici să scriem câteva rânduri în plus despre Albert Spaier și realizările
lui în filosofie, pentru a avea o idee cât de cât conturată în ceea ce privește
personalitatea celui mai bun prieten al lui Eric Furtună, după decesul lui A.
Steuerman-Rodion, francezul de acum citind mai toate creaţiile literare ale
medicului rămas la Iași, oferindu‑i sugestii și încurajându‑l, dovedind toto‑
dată un spirit critic fără vreun ton ofensator. În plus, trebuie să constatăm că
nu avem mai nimic notabil despre viaţa și activitatea acestuia, deși contribu‑
ţiile sale au fost majore în câmpul filosofiei, cu excepţia necroloagelor de la
moartea lui284.
Întâi de toate, trebuie spus că în La pensée concrète (Essai sur le symbolisme
Vezi, printre altele: „Comoedia”, Paris, XXVIII, no.7669, mercredi 7 fevrier 1934, p. 3; Jean
284
Bayet, Albert Spaier, în „Bulletin de l’Association Amical des Anciens Élèves de la Faculté des
Lettres de Paris”, no.3, Novembre 1934, p. 79–82; Charles Lalo, Albert Spaier, în „Journal de
Psychologie Normale et Pathologique”, Paris, XXXI, 1934, p. 654 (de altfel, acest număr de
revistă debutează cu un studiu al lui H. Delacroix, despre La fabrication du nombre, p. 5–27,
în care Spaier este frecvent citat). La noi vezi: I. Brucăr, A. Spaier, în „Revista de Filosofie”,
intellectuel), urmând tradiţia clasică în filosofia franceză, Spaier aplică unei

probleme logice și metafizice rezultatele analizei sale psihologice. Nu întâm‑
plător, lucrarea are două părţi distincte, prima sub forma unui memoriu psi‑
hologic (gândirea judicatorie), iar apoi o aplicaţie a lui la problema libertăţii
(raţiunea liberatoare). Studiind natura imaginaţiei și rolul ei în viaţa sufle‑
tească, autorul oferă o interpretare de ansamblu a spiritului, concluziile sale
fiind contrare senzualismului asociaţionist, dar și dualismului psihologic. În
mod evident, nu vom intra în detaliile acestei construcţii, dar trebuie să sub‑
liniem faptul că în viziunea lui Spaier imaginea este întotdeauna încărcată de
semnificaţie, în funcţie de judecată, iar aceasta din urmă oferă conţinuturi
conștiinţei. Astfel, inteligenţa este pusă la baza vieţii sufletești, și nu imagi‑
nea, pentru că actul intelectual al judecăţii conferă specificul ideii. De altfel,
această a doua parte a lucrării descoperă în inteligenţă însăși libertatea. Nu
sunt ocolite nici aprecierile asupra intuiţiei („o iluminare”), căreia i se atri‑
buie un caracter ontologic.
Și cum în opinia lui Spaier, conștiinţa este o manifestare simbolică, el
oferă prin asta temeiul studiului despre cantitate, adică tocmai tema tezei
complementare, Pensée et quantité285. Deși această lucrare pare sincopată,
aparent lipsită de unitate, mai atent privind lucrurile realizăm că fiecare
paragraf conturează o idee, în care polemica alternează cu analiza poziti‑
vistă. De altfel, avem de-a face cu un studiu de fapte și nu cu vreo demon‑
straţie... dialectică. Sintetizând oarecum, Spaier tratează în cele trei părţi ale
cărţii tot atâtea probleme ce ţin de număr, măsură și cantitate, mergând în
fond pe urmele lui Edmund Husserl (cu a lui Philosophie der Arithmetik.
Psychologische und logische Untersuchungen, 1891)286, pentru care numărul
este instrumentul măsurii.
Faptul că aceste două lucrări au reprezentat un moment important în
gândirea filosofică a vremii poate fi lesne constatat atât din cronicile elo‑
gioase287, cât și prin aceea că volumul Gândirea concretă a fost premiat de
XIX, 1934, nr. 1 (ianuarie-martie), p. 108–109; N. Tatu, Albert Spaier, în „Viaţa Românească”,
XXVI, 1934, nr. 4–6, p. 47–51.
285
Albert Spaier, La pensée et la quantité. Essai sur la signification et la réalité des grandeurs,
Paris, Felix Alcan, 1927.
286
Vezi, mai nou: Arkadi Nedel, Husserl à la recherche de la science transcendantale, Paris,
L’Harmattan, 2019; idem, Les racines mathématiques de la phénoménologie husserlienne,
Paris, L’Harmattan, 2019.
287
Selectiv, vezi: P. Masson-Oursel în „Mercure de France”, XXXIX, 1928, t. CCVIII, no.731
(décembre), p. 418–419; Émile Bréhier în „Revue internationale de l’enseignement”, tome
82,1928. p. 126. Pentru receptarea în România vezi: C. Floru, O interpretare nouă a proble-
melor cantităţii, în „Revista de Filosofie”, vol. XIII (s.n.), 1928, nr. 4 (octombrie-decembrie),
Academia Franceză288, după ce anterior L’Académie des Sciences Morales et

Politiques (Section de Philosophie) din Paris îi decernase premiul Saintour
pe 1925 pentru lucrarea: Les différents types d’images mentales et leur rôle
dans la pensée. Etat de la question289. Sintetizând oarecum, P. Masson-Oursel
apreciază că cele două lucrări – Gândirea și cantitatea, precum și Gândirea
concretă – consacră un filosof: „Fineţea tactului psihologic se întâlnește cu
puterea reflecţiei metafizice. După capodoperele lui Bergson, nu s-au mai
constatat în Franţa aceste două aptitudini reunite în aceeași măsură”290. De
altfel, trebuie să și spunem că Albert Spaier a fost unul din discipolii prefe‑
raţi ai lui Henri Bergson, cel care a jucat un rol major în gândirea filosofică
a veacului XX.
Odată încheiat capitolul susţinerii doctoratului, Albert Spaier și-a dedi‑
cat anii următori studiului instinctului, cu rezultate ce i-au adus o verita‑
bilă notorietate291. Ca profesor la Universitatea din Caën a ţinut cursuri
mult apreciate, cel din 1930/1931 – de pildă – fiind publicat în „Revue des
Cours et Confèrences” și în care erau abordate „câteva aspecte ale idealis‑
mului”. Totodată, Spaier a fost și președinte la „Académie des Sciences, Arts
et Belles-Lettres” din Caën, impunându‑se deopotrivă ca un apreciat confe‑
renţiar pe la diverse universităţi din Elveţia și Belgia, pentru ca în 1931 să
fondeze și să conducă – alături de Alexandre Koyre și Henri-Charles Puech
– revista „Recherches Philosophiques”, scoasă de un mic editor (Boivin),
iniţial aflându‑se la periferia câmpului universitar. Tocmai datorită acestei
poziţii marginale, revista a obţinut legitimarea academică asociindu‑și un
„comitet de patronaj” unde figurau mulţi profesori de la Sorbona (Émile
Bréhier, Léon Brunschvicg, H. Delacroix, G. Dumas, A. Lalande, L. Lévy-
Bruhl, A. Rey ș.a.), unii atașaţi și la École Normale Superieur și Collège de
France (C. Bouglé, P. Janet, X. Léon, S. Lévi, E. Le Roy, E. Meyerson).
Era un periodic pentru care Spaier și-a dăruit întreaga energie, în dorinţa
p. 402–412; I. Brucăr, Gândirea concretă a lui A. Spaier, în „Revista de Filosofie”, vol. XIV,

1929, nr. 1 (ianuarie-martie), p. 73–86 (republicat în volumul lui I. Brucăr, Filosofi și sisteme,
București, Societatea Română de Filosofie, 1933, alături de Spaier, Brucăr incluzând gândi‑
tori ca E. Husserl, H. Rickert, H. Bergson, A. Liebert, L. Blaga ș.a.).
288
În Choix des meilleurs livres de philosophie publiés depuis avril 1927, în „Bulletin de
l’Association Guillaume Budé”, no.19, avril 1928. p. 44, figurează și cartea lui A. Spaier, La
pensée et la Quantité.
289
Cf. „Revue néo-scolastique de philosophie”, 28e année, Deuxième série, nr. 11, 1926,
p. 374.
290
„Mercure de France”, XXXIX, 1928, t. CCVIII, no.731 (décembre), p. 418–419.
291
Vezi îndeosebi Albert Spaier, De la Nature de l’Instinct, în „Revue Philosophique de la
France et de l’Étranger”, mai-juin 1930, p. 410–445.
de a reuni gânditori din întreaga Europa, indiferent de apartenenţa lor naţi‑

onală. Așa se face că până la decesul lui au apărut deja două mari volume
din această revistă, în care au fost abordate teme precum „tendinţele actuale
ale metafizicii”, „problema iraţionalului”, „metodele filosofice”, chestiunea
„transcendenţelor” etc., fără a regăsi aici stilul publicaţiilor consacrate de
filosofie, găzduind studii aflate încă în curs de fundamentare, de cercetare.
Așadar, era o revistă destinată noutăţilor, făcând cunoscute cele mai recente
curente (precum fenomenologia, existenţialismul ș.a.). De pildă, în nr. 1, sub
rubrica „Tendances actuelles de la métaphysique”, erau reunite texte de Jean
Wahl (Vers le concret), Albert Spaier (Pensée et étendue), Jean Baruzi (Sur le
langage mystique) sau Martin Heidegger (De la nature de la cause). Revista
reunea astfel diverși specialiști în domenii apropiate (noua filosofie, istoria
religiilor, teologie, epistemologie și istoria știinţelor, metafizică spiritualistă,
lingvistică, psihopatologie etc.), oferind o viziune liberatoare a activităţii
intelectuale, reunind normalieni, agregaţi, doctori de stat, mulţi de origine
evreiască. Este și explicaţia pentru care mai toţi au manifestat un angajament
dreyfusard, luând poziţii etice și intelectuale.
Toată această activitate care se contura a deveni prodigioasă va fi curând
curmată prin decesul prematur al lui Albert Spaier (5/6 februarie 1934), pe
când se afla în plină forţă fizică și intelectuală, dar doborât rapid într‑o cli‑
nică, în decurs de o lună, de o maladie dureroasă. Chiar și în aceste împre‑
jurări, patul de spital i-a servit ca loc de pregătire și corecturi la volumul al
treilea din „Recherches Philosophiques”. Anunţând moartea sa neașteptată,
un jurnal parizian aprecia că s-a stins „unul din cei mai eminenţi profe‑
sori” ai Facultăţii de Litere din Caën, un „filosof reputat” care a pus pe
picioare în ultimii doi ani o „importantă” publicaţie periodică, „Recherches
Philosophiques”, destinată unor mari dezvoltări292. Poate ca un paradox, în
chiar anul când în Franţa moare Albert Spaier, lui Max Blecher – tot un
evreu, dar din Roman, cu al său destin cumplit de nefericit – îi apare volu‑
mul de poeme Corp transparent.
Am anticipat acest sfârșit, pentru că va fi și ultima întâlnire dintre Enric
Furtună și Alfred Spaier – în vara acestui an, 1925 – prilej cu care au stat
mult împreună (vreo șase săptămâni), întâmpinându‑l pe medicul ieșean la
gara pariziană, purtându‑l prin mediul universitar din Caën, petrecând cea‑
suri minunate în mijlocul familiei, unde acum se vor cunoaște și copii celor
„L’Ouest-Eclair”, Journal Républicain du Matin, Paris, XXXVI, nr. 13.606, 6 février 1934,
292
p. 35.
doi, însoţindu‑l pe parcursul întregului sejur din Hexagon, comportându‑se

ciceronian cu evreul provincial din sud-estul Europei.
Nu întâmplător, reîntors în ţară, Enric Furtună va și scrie un volum de
impresii, ce va apărea la finele aceluiași an, dedicându‑l lui Alfred Spaier, dar
și unui alt vechi prieten, plecat din Iași la Montpellier pentru studii medicale
încă din 1901, și anume lui Matei Roussou, personaj asupra căruia va trebui
să ne oprim pentru câteva rânduri. Născut la Chișinău în 1880 sub numele
de Motel Fainsilber, familia i s-a mutat la Iași după scurtă vreme, pentru ca la
sfârșitul liceului să meargă în Franţa, înscriindu‑se la Facultatea de Medicină
din Montpellier. Ruperea de ţară nu a însemnat și înstrăinarea lui, pentru
că a trimis din Franţa texte pentru diverse periodice românești, colaborând
îndeosebi la „Viaţa Nouă” a lui Ovid Densusianu. De altfel, odată cu dis‑
pariţia acestei reviste vă înceta și scrisul lui Fainsilber în limba română. A
participat la Primul Război Mondial, fiind naturalizat asemenea lui Spaier în
1914, pentru a se stabili apoi la Paris, afirmându‑se până la moartea sa (în
1965) ca autor dramatic și critic teatral, deși va profesa și ca medic.
Rămâne de altfel o biografie ce se cuvine a fi restituită cu acribie, pentru
că Motel Fainsilber (cu pseudonimele succesive M. Kișinef293, Matei Rusu și
Matei Roussou) este o figură remarcabilă a dramaturgiei anilor 20, piesele
sale fiind jucate la Paris pe scene importante, precum Théâtre de l’Odéon,
Studio des Champs Elysées, Théâtre de la Michodière ş.a. Totodată, a oferit
tălmăciri remarcabile în limba franceză, piesa lui George Ciprian, Omul și
mârţoaga, bucurându‑se de un real succes de scenă în Parisul anului 1937.
De altfel, în chiar anul revederii lui Roussou cu Furtună, piesa de teatru a
celui dintâi – Les Fleurs du Vase – a avut parte de o impresionantă primire pe
scena de la Théâtre de l’Odéon, context în care aceasta a și fost publicată în
volum chiar în 1926. În plus, Roussou se bucura deja de un mare prestigiu în
mediul criticilor de teatru, între 1921 şi 1923 fiind editorul revistei „Choses
de théâtre. Cahiers mensuels de notes, d’études et de recherches théâtrales”,
în care regăsim texte semnate de André Antoine, Tristan Bernard, Lugné-
Poë, Charles Dullin, Léon Ruth, Firmin Gémier294 ș.a. În acest context, nu‑i
de mirare că fostul concitadin și prieten al lui Furtună a publicat peste ani o
monografie dedicată lui André Antoine – până azi invocată de specialiștii în
domeniu –, faimosul director al Teatrului Odéon între 1906–1914, devenit
apoi unul din cei mai influenţi și respectaţi în domeniul artei cinematogra‑
293
Sub acest pseudonim a publicat mult la „Răsăritul”, asemenea lui Heinrich Pekelman, care
semna „Proles”.
294
Vezi de acesta, inclusiv despre „Choses de théâtre”, volumul: Théâtre populaire, I, Lau‑
sanne, Editions L’Age de l’Homme, 2006.
fice franceze295. Evident, nu putem disocia de cariera lui Matei Roussou pe

cea a fiului său, Samson Fainsilber (1904–1983), și el născut la Iași, devenit
apoi un apreciat actor francez de film, ce a jucat în vreo 60 producţii de
cinema și seriale TV.
Așadar, aflat la Paris, Enric Furtună a petrecut momente plăcute și alături
de Matei Roussou, cu această ocazie oferindu‑ne și o descriere sumară a
impresionantului apartament al acestuia din Faubourg du Temple, unde „se
aflau mari fragmente sculptate și torsuri de imitaţie antică, datorate marelui
sculptor Bourdelle, cu care se afla în relaţii de prietenie. În bibliotecă și pe
birou se răsfăţau volume recente ale unor iluștri autori francezi contempo‑
rani, cu dedicaţii, autografe”.
În aceste împrejurări, odată revenit la Iași, Enric Furtună va scrie o serie
de articole la „Lumea”, care vor alcătui totodată un volum distinct pe teme‑
iul însemnărilor de călătorie în Franţa și nordul Italiei, intitulat simplu și fără
ifose Priveliști și Impresii296. Ideea unui atare volum i-a fost poate sugerată de o
lucrare în același registru, Peregrinări, a lui Eugen Relgis, care ceva mai devreme
își publicase impresiile de călătorie prin Europa297, la fel cum și alţii în acei ani
au găsit de cuviinţă să realizeze acest gen de expresie, poate nu chiar în maniera
lui Relgis și Furtună, de factură analitică și de idei. La urma urmei, Furtună a
urmat pilda regretatului său prieten, Steuerman, care aflat la Paris prin 1896,
trimitea regulat articole, impresii, descrieri din capitala Franţei, toate acestea
fiind reunite apoi într‑un volum intitulat O toamnă la Paris298.
Dar tot la „Lumea”, acest „Bazar săptămânal”, Enric Furtună este pre‑
zent și cu alt gen de texte, de critică literară, ce s-ar cuveni antologate
cândva, oprindu‑se de pildă asupra recentului roman al norvegianului Knut
Hamsun, Hunger, de sorginte autobiografică299, sau formulând titluri pre‑
cum Lăsaţi-mă ‘n coliba mea de lut...300.
295
Matei Roussou, André Antoine, Préface de Robert Kemp, Paris, L’Arche, 1954.
296
Enric Furtună, Priveliști și impresii din fuga trenului. Paris, Coasta Mănecii, Coasta de
Azur, Veneţia, Iași, Edit. „Versuri și Proză”, 1926, 83 p.
297
Eugen Relgis, Peregrinări. Călătorii europene, București, Edit. Socec, 1923, îmbogăţită
mai apoi sub titlul Peregrinări europene. Zece capitale, București, Edit. Socec, 1947.
298
A. Steuerman, O toamnă la Paris. Schiţe, fantezii, sonete, amintiri, Iași, Librăria Școalelor
Fraţii Șaraga, 1897.
299
Enric Furtună, O spovedanie artistică: „Foamea”, în „Lumea. Bazar săptămânal”, Iași, I,
1924, nr. 3, 16 noiembrie, p. 6. Pentru contextul de la noi vezi Diana Lăţug, The reception of
Knut Hamsun in Romania in the period 1919–1926, în „Revista Română de Studii Baltice și
Nordice”, vol. VI, 2016, nr. 1, p. 147–157.
300
Enric Furtună, Lăsaţi-mă ‘n coliba mea de lut ..., în „Lumea. Bazar săptămânal”, Iași, II,
1926, nr. 45, 1 ianuarie, p. 9.
De altfel, în toţi acești ani interbelici, Furtună își publică creaţiile în reviste
importante, cum ar fi „Adevărul literar și artistic”, apărut la București între
1920–1939, ce l-a avut la conducere pe A. de Herz până în primăvara lui
1925, iar apoi pe Mihail Sevastos, în care au semnat mai toţi scriitorii impor‑
tanţi de atunci, regăsind – alături de Enric Furtună – pe M. Sadoveanu, I.
Minulescu, Demostene Botez, Victor Eftimiu, Tudor Vianu, Al.A. Philippide,
G. Călinescu, I. Chinezu, B. Fundoianu, Vl. Streinu, I. Vinea, M. Ralea, Al.
Marcu, Camil Baltazar, Barbu Lăzăreanu, Ioan Massoff, B. Brănișteanu,
Eugen Relgis, I. Brucăr, Arghezi, Gala Galaction ș.a.301 Va fi însă prezent și
în paginile lui „Adam”, revistă fondată în 1929 de Isac Ludo, care a devenit o
tribună social-culturală evreiască, reunind texte semnate de Enric Furtună,
Felix Aderca, Barbu Lăzăreanu, I. Peltz, B. Brănișteanu, F. Brunea‑Fox, I.
Niemirower, Henry Marcus ș.a., acestora alăturându‑li-se Tudor Arghezi,
Gala Galaction, N.D. Cocea, E. Lovinescu, Camil Petrescu, Paul Zarifopol,
Ion Vinea ș.a. Demn de semnalat este faptul că, în această revistă, Furtună a
publicat în traducerea sa un poem semnat de Marc Chagall, nu doar pictor
modernist, ci și versificator.
În egală măsură, Enric Furtună colaborează și la alte periodice, de mai mică
sau mai mare anvergură, regăsindu‑i numele în „Menorah” din Buzău (ce a
apărut de la 1 ianuarie 1922), alături de Monica Glasman, Iancu Braffman,
Leon Rosenberg, M. Rosenstein ș.a., dar și în „Tribuna Evreiască”, ce vedea
lumina tiparului la Iași din 1932, ca săptămânal sionist independent, care
din 1937 va avea și două pagini în idiș, printre cei prezenţi numărându‑se
Carol Drimer, Moses I. Duff, Mayer Ebner, Iacob Groper, Th. Loewenstein,
Felix Rosen, Iosef Șafran, H. Solomonovici ș.a.
Pe de altă parte, în toamna lui 1932, Enric Furtună se alătură cu entuziasm
iniţiativei lui Iacob Bacalu și L. Streissfeld, care pe 23 octombrie vor scoate la
Iași foaia festivă „Frontul Păcii”, cu ocazia sărbătoririi a două decenii de acti‑
vitate literară, publicistică și social-politică a lui Eugen Relgis. Alături de alte
nume importante, precum Henri Barbusse sau Ionel Teodoreanu, Furtună
va publica articolul Un apostol al păcii, în care spune despre Relgis că este,
„mai presus de literatură și întrecând pe omul de litere, unul din puţinii mari
protagoniști din lume ai păcii și doctrinei umanitariste”302.
Toată această prezenţă activă în câmpul literelor, asigură lui Enric Furtună
nu doar o recunoaștere a talentului, cât mai ales apartenenţa la un corp
301
Remus Zăstroiu, Adevărul literar și artistic, în „Anuarul de lingvistică și istorie literară”,
București, t. XLIV-XLVI, 2004–2006, p. 267–276.
302
Cf. Hary Kuller, Publicaţii evreiești de altădată, în „Buletinul Centrului, Muzeului și Arhi‑
vei istorice a evreilor din România”, București, CSIER, 1998, nr. 2, p. 80.
profesional caracterizat și prin identitatea confesională. Așa se face că-l vom

regăsi în 1935 în antologia întocmită de S. Podoleanu, 60 scriitori români de
origină evreiască, cu versurile intitulate: Osana amintirilor, Balada umanită-
ţii și Ruth303. În plus, scriitorul este prezent și în domeniul său de activitate,
la începutul lui 1926 numărându‑se printre fondatorii Asociaţiei Generale a
Doctorilor în Medicină Stomatologi din România, cu sediul la Cluj304.
303
60 scriitori români de origină evreiască, I, București, Edit. „Slova”, A. Feller, [1935]; Enric
Furtună se află la p. 119–124 (+foto). Vezi și 60 scriitori români de origină evreiască, II,
București, Edit. „Bibliografia”, [1935].
304
Cf. „Monitorul Oficial”, nr. 47 din 26 februarie 1926, p. 2457–2459.
A FI EVREU ÎN ROMÂNIA
PRE-COMUNISTĂ
Reintrat în atmosfera literară românească după scurta cură de emulaţie

culturală franţuzească, Enric Furtună este tot mai mult obsedat de a aborda
un alt gen literar decât până acum, și anume romanul. Urmând însă pilda
prietenului său parizian, Matei Roussou, Furtună publică în „Lumea” mai
multe cronici teatrale în cadrul stagiunii de iarnă 1926/1927, cu sugestive
aprecieri și portrete asupra unor actori precum Costache Antoniu, Sorana
Țopa, Radu Demetrescu ș.a. Îl obsedează însă tot mai mult imortalizarea
dramelor și avatarurilor nu neapărat ale evreului asimilat, ci ale celui bote‑
zat, evident, într‑o cheie socială – după moda acelor ani –, dar mai ales din
perspectivă psihologică.
Așa se face că anul 1927 marchează începutul scrierii unui roman care
nu a văzut niciodată lumina tiparului în integralitatea lui, care i-a luat șase
ani de muncă bătuţi pe muchie, de o complexitate ce rezultă de altfel din
paginile memoriilor din Partea I, cu vreo șaptezeci de personaje și o valoare
literară confirmată de mulţi din lectorii în manuscris ai acestuia. De altfel,
titlul romanului este cât se poate de sugestiv, mergând parcă pe urmele lui
Manasse al lui Ronetti-Roman, intitulându‑l Meletie Jidovul.
Scris în reprize, mai mari sau mai mici, pentru că Enric Furtună era aca‑
parat și de profesia sa de stomatolog, romanul a fost elaborat îndeosebi în
vacanţele pe care autorul și le petrecea la ţară sau prin diverse staţiuni bal‑
neo-climaterice, unde-și trata o sciatică supărătoare. Totodată, atunci când
finaliza un număr de capitole, acestea erau imediat trimise prietenului său
din Franţa, Alfred Spaier, așteptându‑i cu înfrigurare observaţiile. De altfel,
acesta a apucat să citească trei din cele patru părţi ale romanului, pentru că –
așa cum rezultă de mai sus – criticul său Caën a încetat din viaţă în noaptea
de 5 spre 6 februarie 1934. A existat însă o corespondenţă între cei doi vechi
prieteni pe tema lui Meletie Jidovul, din păcate pierdută, însă prin memoriile
de faţă putem acum să aflăm și opinia lui Spaier din primăvara lui 1932:
„Cartea e scrisă de cineva care, în mod manifest, a trecut prin excelenta

școală a teatrului, știe să clădească o dramă... și să scrie o excelentă comedie
de moravuri. Lucrurile se înfăţișează, la tine, vădit, sub formă de scene pline
de mișcare, culminând când într‑un conflict pasionat, când în moravuri
comice, temperamente și caractere, terminându‑se adesea printr‑un cuvânt
foarte «teatru». Te felicit pentru acest umor fără uscăciune care întrece pe
departe simpla ironie și știe să miște provocând totodată un râs binefăcă‑
tor. Dar, sub meșteșugul dramatic, se găsește la tine o gândire pătrunzătoare
care nu se mulţumește cu observaţia ascuţită a siluetelor pitorești, a detali‑
ilor concrete, a expresiunilor caracteristice fiecărui, și știe să meargă, cu o
simpatie profund înţelegătoare, până în inima personagiilor. Se mai adaugă
justeţea spiritului, cumpătul judecăţii, tactul în exprimare, ceea ce nu exclude
convingerea adâncă, în fine, meditaţia asupra celor mai dureroase dificultăţi
ale vieţii evreiești în mijlocul urii și prejudecăţilor. În privinţa asta, ţin să-ţi
spun de la început că n-am citit nimic mai realmente inteligent și mai bine
spus, spre a da de gândit și a dezarma prevenţiunile răufăcătoare”.
Cum de la sine se înţelege, nu vom rezuma noi acum romanul, pentru

că detalii se vor afla din lectura memoriilor. În plus, mai toţi prietenii săi au
fost în timp părtași la lectura acestui manuscris de 850 pagini, din care două
mici fragmente vor vedea lumina tiparului abia la începutul anului 1940
în „Înfrăţirea”, al cărui proprietar era I.M. Schwartz-Negrea. De fapt, Enric
Furtună încredinţase editurii cu același nume – încă din toamna lui 1937 –
întregul manuscris al romanului, spre publicare, însă legislaţia antisemită
a vremii a făcut imposibilă apariţia sub formă de carte, redacţia extrăgând
doar cele două mici fragmente, din capitolul „Filmul trecutului”, autorul
fiind prezentat ca „poetul moldovean, de factură clasică, autor al câtorva
volume de versuri și proză, prieten și tălmăcitor al versului idiș”305.
De altfel, medicul-scriitor se bucura deja de o anume notorietate, de vreme
ce la începutul anului 1937 se va organiza în aula Universităţii Populare a
Uniunii Evreilor din România (la sediul Școlii Malbim) o șezătoare literară
organizată de Tineretul UER din București, la care este prezent poetul și
scriitorul Enric Furtună. Cuvântul de deschidere a fost rostit de avocatul I.
Bacalu, pentru ca I.C. Vainer să conferenţieze despre „Poezia lui Furtună”,
iar Eugen Relgis despre „Romanul Meletie Jidovul sau veșnica reîntoar‑
cere”, pentru ca în final Enric Furtună să lectureze un capitol din scrierea sa
inedită306.
Enric Furtună, Din „Meletie Jidovul”, în „Înfrăţirea”, II, 1940, nr. 6 (15 februarie), p. 4.
305
Cf. „Curierul Israelit”, XXX, 1937, nr. 1 (3 ianuarie), p. 2; „Dimineaţa”, XXXIII, 1937,
306
nr. 10791 (7 ianuarie); „Meletie Jidovul” – sau veșnica reîntoarcere. Conferinţă ţinută de d.
Cunoscând bine manuscrisul lui Meletie Jidovul, dar și cu o imagine

exactă asupra scrierilor despre viaţa evreimii din România, Eugen Relgis
califică întocmirea lui Furtună drept „cel dintâi roman de mare amploare și
de reală valoare literară ce s-a scris, în românește, în jurul acestui subiect”307.
Și se referă doar la romane, pentru că altfel Manasse al lui Ronetti-Roman,
deja celebru, era numai o creaţie dramatică. Însă asupra diverselor aspecte
din existenţa evreilor de la noi se mai opriseră și Emil Dorian, un alt prieten
al lui Furtună, în Profeţi și Paiaţe, apoi I. Peltz imortalizase Calea Văcărești,
în vreme ce A.L. Zissu publicase Calea Calvarului și Samson sau Noul
Dragon, după Spovedania unui candelabru. Bunul său prieten Felix Aderca
își intitulase unul din romanele sale, în mod sugestiv, 1916, iar Ury Benador
publicase Gheto, veac XX, pentru ca nu mult după aceea Isac Ludo să dea la
lumină Hodge-Podge și Domnișoara Africa.
Dincolo de problematica strict evreiască a lui Meletie Jidovul, a dramei
celui convertit la creștinism poate din oportunism, nevoit apoi să se supună
„veșnicei reîntoarceri” la iudaism, răzbat nenumărate alte aspecte ale exis‑
tenţei în general, unul din acestea atingând chiar impostura imaginii de
sine, atunci când vrei să pari ceea ce nu ești de fapt. Iar astfel de personaje
nu vin doar din fantezia romancierului, ci sunt tipologii reale, cu care s-a
confruntat nu doar generaţia lui Furtună, ci par perene, pentru că și noi ne
lovim de astfel de oameni la mai tot pasul. Prezentând subiectul romanu‑
lui Meletie Jidovul, Eugen Relgis nu evită să aprecieze stilul, „pe care Enric
Furtună îl mânuiește în unele pagini cu impresionantă măestrie”. Încheie
de altfel această prezentare „a unei opere de mare valoare literară și înaltă
ţinută morală” exprimând un deziderat care, din nefericire, nu s-a împlinit:
„bucuros că sunt cel dintâi care s‑o vestească prietenilor și marelui public”,
Relgis nădăjduiește ca „ea să apară în cele din urmă, spre a fi în cât mai multe
mâini, dar de frumuseţe și solie de pace și bună înţelegere între oameni”308.
Așadar, cu toate că Meletie Jidovul s-a bucurat printre prietenii scriitori de
multe aprecieri, intenţia publicării romanului a devenit o veritabilă „aven‑
tură”, fiind parcă urmărit de un blestem, dacă n-am afla din memorii multe
Eugen Relgis la reuniunea tineretului UER consacrată scriitorului Enric Furtună (14 ianuarie
1937), în „Curierul Israelit”, XXX, 1937, nr. 4 (24 ianuarie), p. 1–2 (conferinţa este în mare
reprodusă apoi, cu adaptări, adăugări și contextualizări cronologice, în vol. Mărturii de ieri
și de azi, Ierusalim, 1962, textul despre Furtună fiind inclus și în vol. Eugen Relgis, Eseuri
despre iudaism. Mărturii de ieri și de azi, ed. Camelia Crăciun, Leon Volovici, București, Edit.
Hasefer, 2011, p. 210–221)
307
Eugen Relgis, Eseuri despre iudaism. Mărturii de ieri și de azi, p. 211.
308
Ibidem, p. 221.
alte împrejurări pentru care manuscrisul a rămas cu totul inedit. Intrăm cu

acest prilej în atmosfera literară a anilor 30, cu precădere în cea ilustrată de
scriitori evrei, precum Emil Dorian, Barbu Lăzăreanu, F. Brunea‑Fox, Isac
Peltz, dar ne sunt dezvăluite și mecanismele editoriale, cheile succesului de
a fi tipărit, dar și nenorocirea de a fi evreu când toată viaţa ai trăit ca român,
iubind și exprimându‑te în limba ţării, deși exista cel puţin încă o limbă cul‑
turală de expresie (germana, în cazul lui Furtună).
Iar această atmosferă ne este prezentată nu ca un ieșean care privea spre
metropolă, ci chiar ca un locuitor al capitalei, pentru că Enric Furtună – ase‑
menea fratelui său Marcel309 – se va stabili și el în București din 1936, adu‑
când‑o și pe mama lor, care nu va mai supravieţui decât trei ani310. Vor avea
și aici un cabinet stomatologic în care vor activa împreună, dobândind toto‑
dată și locuinţe moderne, situate într‑un bloc de epocă chiar pe Bd. Brătianu
nr. 25. De altfel, în acest imobil, la etajul patru, Marcel cumpărase o locuinţă
încă din 1932, pentru ca până în 1940 să achiziţioneze alte două, alcătuind
„apartamentul nr. 7”, ce reunea de fapt mai vechile numere 2, 3 și 4. În plus,
Marcel Pekelman mai avea în proprietate un imobil în București, dobândit
în 1937, pe str. Maica Domnului nr. 36, fiind scutit în 1940 de expropriere, ca
rănit în război311 (salvând astfel și proprietatea lui Enric Furtună, comasată
– cum am arătat mai sus – în ap. 7).
În acest context, Enric Furtună participă la fondarea „Institutului de
Cultură al Templului Coral” (un soi de „Academie” a scriitorilor și cărtura‑
rilor evrei), încă din iunie 1936, „ctitorie” a lui Micu S. Zentler, care la vre‑
mea respectivă era președintele Comunităţii Israelite a Templului Coral312.
Conceput a fi în primul rând un „așezământ de credinţă și învăţătură iudaică”,
membrii acestuia (30 la număr) „își propun să se strângă în jurul cărţii”,
pentru „menţinerea spiritualităţii ce au moștenit”, creând astfel în România
„mediul și atmosfera prielnică pentru realizările intelectuale originale”313.
De altfel, Institutul a fost inaugurat în seara de 6 octombrie 1936, sub
309
Marcel Pekelman se mutase la București încă din toamna lui 1921, deschizându‑și un
prim cabinet pe str. Dionisie 16, pentru ca din vara anului următor să-l schimbe cu un altul,
pe str. D.A. Sturdza 6 (fosta Mercur), alături de Muzeul Simu, aproape peste drum de acesta
aflându‑se fosta casă a lui Titu Maiorescu.
310
Tatăl lor, David Pekelman, încetase din viaţă la Iași, pe 18 decembrie 1932 (cf. Arhivele
Statului Cernăuţi, Fond 1245, Opis 15, Delo 48, f. 66v–67).
311
Arh. St. București, Președinţia Consiliului de Miniștri. Cabinet, dos. 602/1943.
312
Vezi statutul acestuia la Central Archives for the History of the Jewish din cadrul Bibliotecii
Naţionale a Israelului, Ierusalim, RM–252.31. Pentru „expunerea de principii” (Ce vrem?)
vezi „Buletinul Bibliotecii, Muzeului și Arhivei Istorice”, II, 1936, nr. 1, p. 3–4.
313
Cf. „Adam”, IX, 1937, nr. 94 din 15 ianuarie.
președinţia lui I. Brucăr, cu acest prilej fiind ales Moses Gaster ca mem‑
bru de onoare, elogiile fiind rostite de I. Niemirower. Tot în această ședinţă,
Enric Furtună a fost ales ca membru ordinar alături de Eugen Relgis și A.
Toma (discursul de recepţie pentru toţi trei fiind rostit de George Silviu),
pentru ca Horia Carp să fie omagiat de M.A. Halevy314. Astfel, prezentându‑l
pe poetul ieșean, George Silviu îl apreciază pe Furtună ca pe „unul dintre cei
mai autentici exponenţi ai clasicismului, în poezia românească”. Și continuă:
„E în opera poetului ceva din parfumul romantismului care se trece, ceva
oarecum silit prin excesul de stil – care ne amintește pe Duiliu Zamfirescu
–, ceva din atmosfera sămănătoristă filtrată prin spiritul și sensibilitatea
umanitaristă”315.
Ulterior, în cadrul acestui Institut evreiesc de cultură, Enric Furtună va
ţine mai multe discursuri de recepţie cu ocazia cooptării ca membri a unor
coreligionari precum Felix Aderca, Avram Axelrad, Leon Feraru și Iacob
Groper, textele fiind publicate în „Buletinul Bibliotecii, Muzeului și Arhivei
Istorice”, editat sub egida Templului Coral, prin grija lui M.A. Halevy.
Dintre toate, semnificative par elogiile lui Enric Furtună cu ocazia primi‑
rii ca membru a lui Avram Axelrad, rostite în ședinţa publică a Institutului
din 5 ianuarie 1937 (o zi de marţi), într‑un discurs despre „Destinul poe‑
ziei și al poeţilor”. Invocând o circulară a Ministerului Educaţiei Naţionale,
care „caută să readucă în suflete seninul poeziei”, Institutul de Cultură al
Templului Coral ar fi pentru prima oară când cheamă „în sânul lui pe câţiva
maeștri ai versului românesc”, Furtună încheind prin a recita din versurile
lui Axelrad316. De altfel, și mai târziu Enric Furtună se va afla printre orga‑
nizatorii unui „Festival Jubiliar al Poetului A. Axelrad” (la 60 ani de viaţă și
40 ani de activitate literară), sub patronajul lui W. Filderman, alături de M.
Schwarzfeld, Horia Carp, B. Brănișteanu, Adrian Verea, Barbu Lăzăreanu,
Al. Dominic, Ury Benador și Eugen Relgis, evenimentul având loc într‑o zi
de miercuri, 10 aprilie 1940, ora 21, reunind un numeros public317.
314
Cf. „Buletinul Bibliotecii, Muzeului și Arhivei Istorice”, II, 1936, nr. 2, p. 5–23 (la p. 24 se
află Regulamentul Institutului de Cultură).
315
Ibidem, p. 14.
316
A. Axelrad. Cuvântarea de recepţie rostită de d. Enric Furtună la Institutul de Cultură
Evreiască, în „Curierul Israelit”, XXX, 1937, nr. 6 (7 februarie), p. 1–2. Vezi și A. Axelard,
Utilitatea poeziei. Răspuns la discursul d-lui Enric Furtună pentru recepţia d-lui A. Axelrad la
Institutul de Cultură al Templului Coral, în „Curierul Israelit”, XXX, 1937, nr. 2 (10 ianuarie),
p. 1–2.
317
În volumul Wilhelm Filderman, Memorii & Jurnale, II, 1940–1952, ed. Jean Ancel, cu
adnotări de Leon Volovici și Miriam Caloianu, trad. N. Drăgușin, București, Edit. Hasefer/
INSHREW, 2017, p. 619, evenimentul este datat în mod eronat, punându‑l pe anul 1941.
În aceste împrejurări, până la începutul lui 1937 vor mai fi cooptaţi ca

membri ai Institutului de Cultură al Templului Coral încă alte personalităţi,
precum Marcel Iancu, J. Byck, O. Sager, A.St. Streitman, Moses Schwartzfeld,
A.L. Zissu ș.a. Totodată, Furtună se va număra printre importanţii donatori
de carte pentru acest stabiliment, care avea de acum o bibliotecă, un muzeu
și o arhivă istorică, mare parte păstrate până în zilele noastre318.
Stabilit așadar la București, unde-și reîntâlnește prieteni mai vechi sau
își face alţii noi, Enric Furtună s-a văzut încurajat ca romancier, așa încât
va începe lucrul la o nouă creaţie literară, denumită anticipat Omul cu două
patrii, intuind parcă un viitor al său nu prea îndepărtat. În România însă, în
a doua jumătate a anilor 30, se prefigura deja un antisemitism funcţional,
în vreme ce în Germania nazistă legile anti-evreiești parcă prevesteau tra‑
gedia Holocaustului. În plus, tendinţa asimilaţionistă a multor intelectuali
evrei pare să fi eșuat, nu atât datorită lor, ci a unei societăţi în care aceștia
n-au fost nicicum bine priviţi. De altfel, Emil Dorian nota și el în jurnalul
său, pe 2 ianuarie 1939: „Atitudinea pe care o afişează guvernul în chestia
evreiască a provocat în sufletul evreimii o dislocare a sentimentului de ata‑
şare faţă de ţară”319, iar poziţia premierului de atunci – nimeni altul decât
patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – părea să nu ofere nicio perspectivă
de viitor, multe din discursurile prea‑înaltei feţe având vădite îndemnuri
antisemite.
În fapt, antisemitismul tot mai agresiv va genera o reiudaificare a mul‑
tora din cei asimilaţi sau pe cale de asimilare. Cu alte cuvinte, se produce
un fenomen invers decât cel pe care l-au cunoscut numeroși intelectuali
evrei îndeosebi după ce au căpătat cetăţenia română, mai toţi renunţând la
ataşamentul profund faţă de propria lor structură comunitară, crezând că
vor afla printre ceilalţi români aceleași drepturi și chiar protecţie. Fusese
începutul unui proces de desiudaizare, unul extrem de serios, despre care
ne-a vorbit de altfel Arnold Schwefelberg în amintirile sale320. Că agresi‑
vitatea antisemitismului de la finele anilor 30, dar mai ales cel din peri‑
oada regimului Antonescu a generat o reiudaizare poate fi prea bine ilustrat
prin biografia lui Mihail Sebastian, nu doar impecabil asimilat în dece‑
318
La Arhiva Centrală de Istorie a Poporului Evreu din Ierusalim, în dos. RM-Ro–175, se
află o cerere a lui Enric Furtună pentru a folosi localul Templului Coral pentru diferite come‑
morări și ceremonii.
319
reşti, Edit. Hasefer, 1996, p. 65.
320
Arnold Schwefelberg, Amintirile unui intelectual evreu din România, ed. Leon Volovici,
Bucureşti, Edit. Hasefer, 2000, p. 24–26 ș.a.
niile interbelice, ci și cu prietenii tocmai în fieful naţional-extremiștilor

antisemiţi321. Se pot astfel lesne constata – din lectura însemnărilor lui jur‑
naliere – ritmurile și mecanismele reiudaizării într‑un climat ca cel men‑
ţionat, tocmai a lui Sebastian cel agnostic, care de prin 1940 se apropie
de „Comunitate”, devine parte a „Uliţei evreiești”, mergând de sărbători
la Sinagogă, ţinând post atunci când cutumele impun, lasă totul pentru
a merge să asculte șofarul, are lacrimi în ochi la predicile lui Al. Șafran, îl
bate gândul să plece în Palestina etc., etc.322.
În aceste împrejurări, se reactivează în sufletul lui Enric Furtună sio‑
nismul asumat de el încă de la cumpăna veacurilor XIX-XX, este drept, pe
atunci fără mare entuziasm, ci doar ca ideologie și proiect politic, pentru că
imediat după Primul Război Mondial și obţinerea cetăţeniei, medicul-literat
a împărtășit cu toată convingerea idealurile naţiunii române, deși două din
piesele sale de teatru – după cum s-a văzut – au avut parte de reprezen‑
taţii eșuate sub violenţele antisemite ieșene. Chiar și așa, sionismul anilor
20 – sub orice nuanţă, de la mişcarea de extremă dreaptă „Betar” până la
organizaţia religioasă „Mizrachi” ori „Haşomer Haţair” de orientare social-
democrată de stânga – l-au lăsat indiferent pe Furtună, poate și pentru că
majoritatea erau asociaţii de tineret, iar el depășise deja patru decenii de
viaţă, având un important rost social prin calitatea de medic stomatolog ce
se bucura de o bună clientelă323.
Însă în faţa antisemitismului tot mai violent al anilor 30, sionismul se
insinuează treptat și în sufletul său, asta și sub influenţa unor publicaţii lite‑
rare ale vremii. La urma urmei, revista „Adam” a lui Isac Ludo – ce a văzut
lumina tiparului între 1929 și 1940 – avea nu doar tematică evreiască, cât
mai ales se impunea prin polemică și spirit ironic, dar deopotrivă prin seri‑
ozitatea multora din texte, cu o profundă pornire critică și erudiţie. Numai
că răsfoind‑o, imediat realizezi fără prea mult efort mai ales caracterul ei
sionist. Or, aici și-a publicat Enric Furtună o bună parte a textelor lui, mai
ales în ultima parte a anilor 30, la fel cum nu putea fi insensibil la conţinu‑
tul ziarului „Răspântia”, apărut la București în februarie 1934 (sub redac‑
ţia lui I. Ludo), în care mai toate articolele erau de propagandă sionistă, cu
321
Mihail Sebastian. Dilemele identităţii, ediţie îngrijită de Leon Volovici, Cluj, Biblioteca
Apostrof, 2009.
322
Mihail Sebastian, Jurnal, 1935–1944, ed. Gabriela Omăt, Leon Volovici, București, Edit.
Humanitas, 1996, p. 389, 395, 407, 527 ș.a.
323
În vol. Abonaţii S.A.R. de telefoane București și jud. Ilfov, august 1937, p. 102, apar doar
25 medici „dentiști”, din care doi sunt fraţii Pekelman, cu cabinetele pe str. Brătianu 25, în
blocul unde-și aveau și locuinţele.
îndemnuri pentru reclădirea Palestinei, unele materiale fiind contra hitleris‑

mului și antisemitismului în general.
Astfel, de pe la mijlocul lui 1938, asistăm și în România la o animare a
interesului pentru emigrarea în Palestina, consecinţă și a faptului că în ianu‑
arie același an a fost promulgată legea pentru revizuirea cetăţeniei, multor
evrei retrăgându‑li-se aceasta, după ce căpătaseră conștiinţa apartenenţei la
statul român. Cu acest prilej, Emil Dorian notează în jurnalul său că evreii,
dacă ar avea demnitate, n-ar trebui sa se prezinte pentru confirmarea cetă‑
ţeniei. Aceasta „s-a acordat odată pentru totdeauna. E un act istoric care
rămâne pentru veşnicie. Cum se poate concepe inepţia revizuirii unui ase‑
menea act, care a creat realităţi definitive de conştiinţă, de etică, de politică,
de cimentări social-economice? Dacă un guvern crede că s-au comis fraude
ulterioare în această direcţie, n-are decât să le ancheteze. Pentru ce are admi‑
nistraţie, poliţie şi magistratură? După tratatul de pace, cetăţenia nu poate
fi atinsă prin nicio dispoziţie ulterioară”324. Mai mult chiar, tot în ianuarie
1938, medicii evrei au fost excluși din Asigurări, diminuându‑se astfel sem‑
nificativ din clientela fraţilor Pekelman, și tot atunci li se interzice israeliţilor
profesia de ziarist.
În fapt, ca și în alte împrejurări, guvernanţii români s-au dovedit inca‑
pabili de a înţelege profunzimea diverselor fenomene sociale şi culturale,
ceea ce a șubrezit mereu statul. Pentru că atitudinea multor români a fost de
altă natură, chiar dacă antisemitismul avea și o puternică reprezentare poli‑
tică, de vreme ce tot Dorian notează în jurnalul său, după anunţarea unor
măsuri de natură rasistă luate de guvernul Goga‑Cuza: „Mai rău decât orice
impresionează mila şi compasiunea creştinilor care nu şi-au pierdut raţiu‑
nea, încurajările atâtor priviri şi asigurările atâtor glasuri bune, sugrumate
de o teribilă jenă”325.
În acest context, se activează și propaganda sionistă, de pildă, celebrul
lider sionist Richard Lichtheim, stabilit din 1934 la Ierusalim, susţine la
noi în prima parte a lui 1939 mai multe conferinţe pe această temă, ca tri‑
mis al Agenţiei Evreiești. Apare totodată la București și un periodic numit
„Palestina”, de la 1 iulie 1938, care din anul următor îl va avea ca redactor pe
Isac Ludo, revistă care vreme de aproape patru ani va prezenta aspecte din
Țara Sfântă, cu ilustraţii bogate și de o excelentă calitate fotografică. La rân‑
dul său, arhitectul Marcel Iancu a călătorit în Palestina, impresiile lui fiind
publicate în revista „Adam” (iunie-august 1939).

324
Ibidem, p. 15.
325
Așa se face că noul proiect de roman al lui Enric Furtună, Omul cu

două patrii, este cel al unei dileme în complexa problemă evreiască, dilemă
care-l frământă tot mai mult: pe de o parte, cu atâtea dovezi și declaraţii de
atașament faţă de ţara în care a văzut lumina zilei, a cărei cultură l-a fascinat
și în limba căreia a transpus sclipirile minţii sale („iubindu‑și sincer ţara de
naștere și poporul în mijlocul căruia a trăit și la cultura căreia s-a adăpat”),
dar în care se vede tot mai mult marginalizat și chiar exclus de la beneficiile
statului modern; pe de alta, tentaţia de a fi alături de „neamul” său, profund
încercat și umilit, care acum – în aceste împrejurări – tinde a‑și reclădi o
ţară, pe locul strămoșilor, al pământului care este încă sterp și pustiu.
Asemenea lui Meletie Jidovul, și acest roman a rămas inedit, poate defi‑
nitiv pierdut, din el reușind să publice Enric Furtună doar un fragment în
„Însemnări ieșene” din primăvara lui 1940326. Stabilit însă la București, medi‑
cul scriitor este tot mai activ din punct de vedere literar, între 1938 și 1940
publicând mai multe cronici despre tineri condeieri evrei în revistele „Adam”
și „Cultura”, pentru ca poeziile ce au văzut lumina tiparului la „Însemnări
ieșene” în aceeași perioadă să alcătuiască mai apoi volumul Poemele resemnă-
rii327, o parte din ele bucurându‑se și de lectura în manuscris a mai tânărului
prieten ieșean Al.A. Philippide, de care pare destul de apropiat328.
Totodată, imediat după adoptarea primelor legi antisemite, în seara de 6
februarie 1938, în casa lui Emil Dorian, s-au întâlnit mai mulţi intelectuali
evrei (alături de Enric Furtună aflându‑se Mihail Sebastian, Ury Benador,
Al. Dominic, Eugen Relgis, George Silviu, M.H. Maxy, I. Groper, I. Peltz
și Lascăr Șaraga) pentru a discuta proiectul unei Societăţi a scriitorilor,
artiștilor și publiciștilor evrei. Atmosfera este sugestiv descrisă de Dorian, cu
„discursuri interminabile, asezonate cu cafele și tutun abundent”, cu un Enric
Furtună activ, „trecut” la sioniști, având „viziunea unei asociaţii culturale în
care să activeze felurite categorii de intelectuali” (ingineri, contabili etc.).
Relgis este foarte „categoric” în crearea unei asociaţii a evreilor, în vreme ce
ceilalţi participanţi nu sunt încă conștienţi de gravitatea situaţiei evreilor,
mai ales în viitor. În cele din urmă se va impune proiectul unei Fundaţii
Culturale a Evreilor din România, adeziunea multor scriitori făcându‑se
anevoie, mai fiecare având ceva de „comentat”, de la primejdia iudaizării lor
culturale până la antipatia faţă de idișiști329. Iar tot în 1938 a luat naștere și
326
Enric Furtună, Taina, în „Însemnări ieșene”, V, 1940, vol. XIV, nr. 4, p. 7–33.
327
Idem, Poemele resemnării, București, Edit. Socec, 1940, 96 p.
328
Cf. Biblioteca Academiei Române, S 29(4)/DCCCXV, carte poștală a lui Enric Furtună
către Felix Aderca (8 mai 1939).
329
Cf. Emil Dorian, Jurnal din vremuri de prigoană [1937–1944], p. 30–31, 37.
o Asociaţie a tinerilor scriitori, publiciști și artiști evrei din România, ce l-a

ales ca președinte pe Marius Mircu în decembrie 1938, organism care de-a
lungul anilor de marginalizare a israeliţilor a patronat mai multe șezători la
Teatrul Barașeum, cu săli arhipline și prezenţe importante pe scenă: Moise
Altman, A. Axelrad, Liviu Deleanu, Enric Furtună, Iacob Groper, Lascăr
Șaraga, Dorin Rudich ș.a.330
Este de altfel o perioadă fecundă, în care Enric Furtună își reia deprin‑
derea de a pune pe hârtie noi poeme dramatice, Abisag și Priveghiul fără
lacrimi, rămase de asemenea inedite, dar aproape în detaliu prezentate în
volumul memorialistic de faţă. A încercat să pună în scenă pe Abisag, la
recent înfiinţatul teatru evreiesc „Barașeum”, fără a reuși, deși drama a stâr‑
nit admiraţia și entuziasmul lui Ury Benador, I. Peltz, Felix Aderca ș.a.
Însă nori tot mai negri se coborau în 1940 și peste România, iar volu‑
mul de versuri cu sugestivul titlu Poemele resemnării are o viaţă extrem de
scurtă, de doar două, trei săptămâni. Pentru că deja antisemitismul deve‑
nise politică de stat, în octombrie 1940 fiind excluși evreii din Societatea
Scriitorilor Români, iar autorii israeliţi devenind proscriși prin librării și
biblioteci. Mai mult chiar, pe 13 decembrie 1940, Subsecretariatul de Stat
al Presei și Propagandei, Serviciul Cenzurii, a dispus suprimarea tuturor
gazetelor evreiești, lăsând să apară doar publicaţiile „Înfrăţirea”, „Sănătatea”,
„Bursa” și „Palestina”331.
Sintetizându‑şi oarecum existenţa în România, de la naştere până în vara
lui 1940, Emil Dorian – un apropiat al lui Enric Furtună – îşi prezintă astfel
cei cincizeci ani de viaţă: „Într‑o jumătate de veac, firul existenţei mele se
desfăşoară între «jos jidanii» din 1800 şi nu ştiu cât şi «jos jidanii» din 1940.
În tot acest răstimp am dat, am dat, am dat din mine cât am putut, iubind şi
aşteptând, înţelegând şi iubind. Tot ce am văzut şi auzit în jurul meu şi mai
departe de mine, bărbi evreieşti smulse, profanări de sinagogi, bătăi şi vexa‑
ţiuni, jigniri ale fetelor mele, variata gamă de ticăloşii şi nedreptăţi, injurii
şi insanităţi, cruzimi rafinate şi brutale, am crezut că vor fi izbăvite, uitate,
atenuate, plătite în orice caz – şi iată că astăzi bilanţul jumătăţii de veac se
încheie cu o serie nouă de îngenunchieri şi crime fără pereche”332.
De altfel, în timpul guvernării legionare, doar o minune a făcut ca fraţii
330
Marius Mircu, M-am născut reporter, ed. II revăzută, completată, Bat Yam [Israel], Edit.
Glob/Edit. Papyrus, 1998, p. 454.
331
Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (infra: CNSAS):
D-011430, vol. 1, f. 7–11 (Asociaţia Scriitori și Publiciști Evrei din România, 1939); Enrik
Furtună este menţionat în acest dosar la f. 37.
332
Pekelman să nu aibă destinul multor altor evrei, jafurile, umilinţele de tot

felul, arestările, tortura, chiar asasinatul fiind la ordinea zilei. În perioada
rebeliunii legionare, doar în București au fost asasinaţi aproximativ 130 de
israeliţi, fiind totodată devastate locuinţele, magazinele și sinagogile aces‑
tora333, pentru ca pe 21 ianuarie 1941 să fie uciși fiii rabinului Zwi Guttman,
Iancu și Iosif, tineri cu însușiri cărturărești excepţionale (cel dintâi fusese
asistentul lui D. Gusti la Universitate, celălalt absolvent de filosofie, aflat
multă vreme în corespondenţă cu Romain Rolland)334, apropiaţi ai lui Eugen
Relgis și binecunoscuţi ai lui Enric Furtună.
Nici după înfrângerea rebeliunii legionare nu s-au putut bucura de mai
multă siguranţă, legislaţia antisemită punându‑i în situaţii tot mai precare.
Încă din vara lui 1940 funcţiona deja un decret-lege cu privire la statutul
juridic al evreilor, stabilindu‑se criterii chiar mai aspre decât „legea cetă‑
ţeniei” din cel de-al III-lea Reich (din noiembrie 1935). S-a trecut apoi la
„românizarea” a tot ce însemna proprietăţi evreiești, legea nr. 842 din 28
martie 1941 exceptând – printre altele – pe cei care au luptat în armata
română, fiind răniţi sau decoraţi. Chiar și așa, Heinrich Pekelman (în orto‑
grafia Pechelman) și prietenul său Haim I. Ivainer, ambii ca medici-colonei,
vor fi incluși în prevederile decretului pentru ștergerea din „controalele ofi‑
ţerilor de rezervă ai armatei”, ca fiind evrei, pierzând astfel toate drepturile
conferite până atunci335.
Totodată, israeliţilor li s-a impus „munca în interes obștesc”, obligatorie,
în caz de sustragere pedepsele fiind extrem de severe, mergându‑se până
la deportarea în Transnistria. În plus, evreii erau supuși unor „taxe mili‑
tare”, cote de rufărie, încălţăminte și haine, după ce fuseseră excluși din toate
asociaţiile profesionale, interzicându‑li-se deţinerea de biciclete sau moto‑
ciclete, radiouri, având restricţii în privinţa achiziţiilor și deţinerea de ali‑
mente etc.336. De altfel, declanșarea războiului contra URSS generase și mai
multă insecuritate. O serie de pogromuri din Basarabia și Bucovina, ce au
culminat cu asasinarea evreilor de la Iași în finalul lui iunie 1941 și grozăvia
așa‑numitelor „trenuri ale morţii”337, în urma cărora ne-au rămas gropile
333
Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, București, Edit. Hasefer, 1997, p. 60–86.
334
Vezi Iancu și Iosif Guttman, Slove de martiri ..., publicate de părintele lor Rabin H. Gutt‑
man, cu o scrisoare de Eugen Relgis, ediţia III, București, Edit. Hasefer, 2008.
335
Cf. „Monitorul Oficial”, partea I, CIX, 1941, nr. 206 din 1 septembrie 1941, p. 5124.
336
Evreii din România între anii 1940–1944. Legislaţia antievreiască, ed. Lya Benjamin,
Bucureşti, Edit. Hasefer, 1993; Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, p. 26–49.
337
Cf. Jean Ancel, Prelude to mass murder: The Pogrom in Iaşi, Romania, June 29, 1941 and
Thereafter, ed. Leon Volovici and Miriam Caloianu, Yad Vashem Publications, 2014; Simon
comune de la Podu Iloaiei, Târgu Frumos, Roman și Călărași dovedeau săl‑

băticia unei societăţi care sub tot felul de pretexte dorea acum să anihileze o
comunitate – care număra la vremea aceea aproape opt sute de mii de suflete
– doar pe temeiul absurdei teorii asupra raselor.
Pe de altă parte, fraţii Pekelman au fost direct afectaţi de Legea nr. 3789
din 15 noiembrie 1940, care-i excludea din Colegiul Medicilor, pe viitor cli‑
entela lor fiind doar dintre evrei, totodată stabilindu‑se obligaţia de a purta
un însemn cu sintagma „medic evreu”, interzicându‑li-se prezenţa în revis‑
tele știinţifice etc. Peste toate însă, Marcel Pekelman va avea probleme cu
„statutul său”, în sensul că fusese încadrat – în baza Decretului-Lege nr.
2650/1940, art.5, alin. d) – în categoria 1 de evrei, deși ar fi trebuit în ce-a
de-a două (confer tot art. 5, dar alin. e), deoarece participase – așa cum am
arătat mai sus – la războiul din 1916–1918 în linia întâi, iar în plus intra și
în categoria celor răniţi, pentru că în timpul și din cauza serviciului militar
a contractat tifos exantematic, ce-i lăsase sechele, boală echivalată în multe
alte cazuri cu „rănirea prin armă de foc”. Mai mult chiar, întreaga lui viaţă,
Marcel Pekelman, ca și fratele său, Heinrich, dăduse „dovezi de sentimente
românești prin activitatea mea, înţelegând să mă integrez cu totul Neamului
Românesc și ţării”338. Din acest aspect, consecinţele puteau fi multiple în ceea
ce-l privește, însă cel mai mult ar fi fost afectat fiul acestuia, Florin, așadar
nepotul lui Enric Furtună, asupra căruia vom reveni ceva mai jos.
În toată această perioadă ce-i dădea lui Enric Furtună sentimentul tragic al
insecurităţii și inutilităţii oricărei munci intelectuale, își află totuși refugiu în
traduceri, îndeosebi din Schiller. Numai că în noiembrie 1942 își află numele
pe o lungă listă elaborată de autorităţi cu scriitorii evrei „ale căror lucrări sunt
interzise la vânzare”, dar și în bibliotecile publice. Pe cele două panouri din
vitrina Librăriei „Hachette” din București, Furtună se regăsește cu majuscule
alături de alţi scriitori evrei proscriși prin ordinul Ministerului Propagandei,
printre aceștia aflându‑se nume reprezentative, precum Felix Aderca, Ion
Călugăru, Sergiu Dan, Emil Dorian, Benjamin Fundoianu‑Fondane (devenit
cetăţean francez în 1938), I. Ludo, Barbu Nemţeanu, I. Peltz, Eugen Relgis,
Ronetti-Roman, Mihail Sebastian, Alexandru Toma, Tristan Tzara, Ilarie
Voronca ș.a., asta după ce unii dintre ei fuseseră excluși în octombrie 1940 și
din Societatea Scriitorilor Români.
Viaţa evreiască se organiza însă din mers, pentru tinerii excluși din
Geissbühler, Iulie însângerat. România și Holocaustul din vara lui 1941, București, Edit. Cur‑
tea Veche/Institutul „Elie Wiesel”, 2015.
338
Arh. St. București, Curtea Superioară Administrativă, inv. 3417, dos. 127/1942;
Arh. St. București, Președinţia Consiliului de Miniștri. Cabinet, dos. 602/1943
universităţi pe criterii rasiale înfiinţându‑se Colegiul pentru Studenţi Evrei

– cunoscut și sub numele de „Colegiul Onescu” –, la fel cum și învăţământul
secundar avea propriul său debușeu prin Școala „Cultura – Max Aziel” din
București, al cărui director de studii a fost numit Iosif Brucăr. N-a dispă‑
rut nici mai vechea școală profesională „Ciocanul”, iar învăţământul ebraic
a continuat sub tutela organizaţiei „Tarbut”. Totodată, în 1941 a luat naștere
Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică, existând și alte „școli” private
de muzică, pentru ca în septembrie 1942 să-și înceapă activitatea Școala de
Arte pentru Evrei. S-au organizat până și cursuri de pregătire tehnică, reu‑
nite sub genericul „Politehnica lui Bercovici” ș.a.m.d.339
De la 1 martie 1941 a început să funcţioneze în capitală și un teatru evre‑
iesc de revistă, „Barașeum”, în jurul căruia se conservă – ba chiar se dezvoltă
– o mișcare culturală de înaltă ţinută, deși anii vitregi ai Războiului Mondial
și atmosfera antisemită părea descurajantă în acest sens340. Chiar și în aseme‑
nea împrejurări, în august 1943 a avut loc la „Barașeum” o șezătoare literară,
organizată de scriitorii de limbă română, dar la care au fost invitaţi și câţiva
de limbă idiș (Groper, Schnabel, Haim Rabinsohn, Bertiș). Datorăm de altfel
însemnărilor jurnaliere ale Mariei Banuș, care cunoaște atunci „botezul” ca
poet recitat, atmosfera evenimentului: o sală foarte plină, pe o căldură insu‑
portabilă și cu o proastă sonorizare. Versurile Mariei Banuș au fost recitate
de actriţa Beate Fredanov, poeta pe cale de afirmare stând în public, la stânga
ei fiind Haim Rabinsohn, poet idișist („osos, pământiu, în haine întunecate,
sărăcuţe”), iar în dreapta aflându‑se Enric Furtună341.
În toamnă, la o lună de la stingerea lui Moses Schwarzfeld (pe 10 noiem‑
brie 1943), mai mulţi prieteni ai acestuia au organizat o sesiune comemorativă
la Templul „Fraterna” din capitală (str. Mămulari 3), în prezenţa unui public
numeros, de la care nu putea lipsi Enric Furtună. După serviciul religios al
rabinului A.M. Beck, Lascăr Șaraga a făcut o scurtă prezentare a momentu‑
lui, pentru a se erija apoi în postura de moderator, alţi vorbitori prezentând
diverse ipostaze din viaţa și opera lui Schwarzfeld: D. Wertenstein, Barbu
Lăzăreanu, Isaiia Răcăciuni, Carol Blum, I. Peltz, A. Axelrad, Paul Alterson,
339
Iaacov Geller, Rezistenţa spirituală a evreilor români în timpul Holocaustului (1940–1944),
trad. Radu Valeriu Oprea, București, Edit. Hasefer, 2004, p. 251–297.
340
Israil Bercovici, O sută de ani de teatru evreiesc în România, ediţia a II-a revizuită și adă‑
ugită de Constantin Măciucă, București, Edit. Integral, 1998; Camelia Crăciun, 140 de ani de
teatru idiș în România, București, Edit. Institutului Cultural Român, 2016. Vezi și Corina I.
Petrescu, A Jewish State Theater in the People’s Republic of Romania? Notes on a transitional
becoming (1944–1953), în „New Europe College. Yearbook 2005–2006”, 2009, p. 283–319.
341
Maria Banuș, Însemnările mele, 1927–1944, ed. Geo Șerban, București, Cartea Româ‑
nească, 2014, p. 437.
I. Weissberg, L. Mayersohn, pentru ca Ioan Massoff și Enric Furtună să ofere

o imagine despre Omul Moses Schwarzfeld342.
Sunt ani triști pentru el, deoarece „în vremea deportărilor în Transnistria”
soţia sa se îmbolnăvește grav, pierzându‑și viaţa în primăvara lui 1943. În
plus, capitala era împânzită de trupe germane, iar aliaţii bombardau tot
mai frecvent Bucureștiul și zona petroliferă a Ploieștiului, primul atac de
amploare fiind pe 4 aprilie 1944. În aceste împrejurări, Enric Furtună ia
decizia de a emigra în Palestina, ca ultima șansă de a‑și salva viaţa.
342
Cf. Maria Mădălina Irimia, Schiţă pentru biografia unui intelectual uitat: Moses Schwarz-
feld, în „Revista de Istorie a Evreilor din România”, nr. 3 (19), 2018, p. 81.
SPRE ȚINUTUL STRĂBUNILOR
– ERETZ ISRAEL
A emigra atunci spre Palestina nu era un lucru tocmai ușor, atât dato‑
rită desfășurării celui de-al doilea război mondial, cât și a statutului acestui
teritoriu, dar mai ales din cauza autorităţilor române, care aprobau cu greu
transporturile oficiale și doar în schimbul unor „recompense” materiale pe
măsură. Iar atunci când se organizau asemenea plecări, riscurile erau majore,
cazul vasului „Struma” fiind revelator prin tragedia pasagerilor săi343.
De altfel, în anii 1941–1943 fusese extrem de dificilă pregătirea emi‑
grării evreilor din România în Palestina, care se afla sub mandat britanic.
Sporadicele plecări legal organizate s-au făcut sub egida Oficiului Palestinian,
însă într‑o măsură foarte restrânsă, doar în virtutea numărului limitat de cer‑
tificate de intrare în Palestina, eliberate de guvernul de acolo, după anumite
criterii și sub controlul strict al organelor oficiale. De regulă, în fiecare an se
acordau doar câteva mii de certificate. Însă odată cu deportările masive în
Transnistria și zvonurile tot mai credibile în ceea ce privește „soluţia finală”
adoptată în cel de-al III-lea Reich, numărul celor care-și doresc emigrarea
a crescut enorm. Iar regimul lui Ion Antonescu, prin Centrala Evreilor și
Comisariatul General pentru Probleme Evreiești (condus de Radu Lecca), a
știut să profite de acest lucru, gestionând chiar el aceste plecări cu aspect de
legalitate. Cum de la sine se înţelege, a existat și tentaţia emigrărilor ilegale,
dar numai cea cu vaporul Dorian II (aproximativ 1200 evrei) a avut sorţi de
izbândă, pentru că o altă încercare, cu vasul „Macedonia”, a eșuat344.
De regulă, aceste plecări „legale” erau pregătite dinainte, dar aveau loc –
aproape în toate cazurile – pe vase turcești, de mai toată lumea prezentate
343
Michael Solomon, The Struma incident. A novel of the Holocaust, translated by Carol
Dulop-Hébert, Toronto, Edit. McClelland and Stewart, 1979; With no way out. The Story of
the Struma. Documents and Testimonies, ed. Efraim Ofir, Șlomo Leibovici-Laiș, Cluj, Editura
Fundaţiei pentru Studii Europene, 2003.
344
Cf. Arhiva CNSAS: D-011430, vol. 2, f. 17–23.
ca niște „epave”, în condiţii foarte precare și supra‑aglomerate. Autorităţile

române permiteau alcătuirea de grupuri masive de evrei – în primul rând
fiind vizaţi israeliţii deportaţi în Transnistria, îndeosebi copii –, cu scru‑
pulozitate înregistrate și aprobate nominal, care se deplasau la Constanţa,
unde se îmbarcau pe acele nave ce păreau a face „ultima cursă”345, fiind
supraîncărcate și lipsite de cele mai elementare condiţii de igienă, oameni și
bagaje laolaltă. De teama minelor maritime, vasul mergea spre sud, paralel
cu ţărmul Bulgariei, pentru a intra apoi în Bosfor și a‑și debarca pasagerii la
Istanbul. Evident, costul călătoriei era pe măsura riscului, exagerat, de cele
mai multe ori cerându‑se sume suplimentare, cu plata în dolari americani,
de aceea și circula printre evrei zvonul că doar cei foarte bogaţi pot pleca,
care au bani să cumpere locurile. Chiar și așa, în vara lui 1944 exista printre
mulţi israeliţi o adevărată obsesie de a pleca în Palestina, cu atât mai mult cu
cât încă din primăvară sunt îmbarcaţi sute de copii orfani pentru a emigra
în Țara Sfântă.
În asemenea împrejurări ia decizia să plece și Enric Furtună, cu mare
durere în suflet, pentru că-și lăsa întreaga agoniseală (casă, mobile, tablouri,
instrumentar medical, dar mai ales biblioteca) la București, neștiind care
va fi viitorul. Cu surprindere înregistrează Emil Dorian această hotărâre de
ultim moment a medicului-poet: „Pleacă și Enric Furtună, nu știu de ce.
Pesemne spre a deveni un pensionar sigur de ultimele lui zile și parale”346.
Și-a luat doar minimul necesar cotidian, în două valize, deoarece grija lui
cea mare a fost să aibă cu el manuscrisele, care nu doar erau inedite, ci mai
ales acopereau patru decenii de viaţă, de aspiraţii literare, de gânduri și
impresii care nu puteau fi abandonate oricum. Chiar și așa, el privea această
desţărare ca ceva temporar, până va trece urgia războiului, cu speranţa că
Germania nazistă va fi învinsă. De altfel, cu vreo două zile înainte de a pleca
spre Constanţa, Enric Furtună îi scrie lui Felix Aderca pe o carte poștală
(care nu are aplicată stampile, așadar ajungând pe alte căi decât cele oficiale),
oarecum precipitat:
„Bre iubite prietene! Poate că vei fi aflat din gura altora! Eu, verbal, nu am fost
în stare să-ţi anunţ: părăsesc ţara. Îmi pleacă copii, nu pot rămâne singur...
Cu ce sfâșiere de suflet las în urmă tot ce mi-a fost drag: ţara, limba și priete‑
nii... poate că nu e nevoie să-ţi spun. Tot ce doresc e să ne revedem. Rămâneţi
345
Sintagmă utilizată de Mihai Stoian, Ultima cursă. De la Struma la Mefküre, București,
Edit. Hasefer, 1995.
346
reşti, Edit. Hasefer, 1996, p. 347 (notă din 24 iunie 1944).
cu bine, d-ta și coniţa Sanda. Cartea lui Ludvig, Nilul II, p[entru] care îţi mul‑
ţumesc, o poţi ridica de la mine acasă. Prietenul vostru, Enric Furtună”347.
Durerea acestei plecări o surprinde de altfel și în memoriile de faţă, unde –

printre altele – notează: „Despărţirea mea cea grea și nespus de dureroasă nu
a fost totuși aceea de casă și lucruri. Sfâșierea sufletului meu era rămânerea
în urmă a limbii dragi în care scrisesem și teama ce se încuibase în mine că
s-ar putea întâmpla să nu mă mai pot întoarce. Și doar plecam în ţărișoara
străbunicilor mei, spre pământul reînviat, reclădit și desţelenit din pustiu
de mânile, de truda și de idealismul ultimelor tinere generaţii ale neamului
din care făceam parte și mișcării de regenerare căreia sufletul meu setos de
ideal se alăturase cândva cu tot elanul tinereţii. Pare însă că limba copilăriei
e cimentul cel mai puternic al legăturii tale cu solul în care te-ai născut; iar
dacă se întâmplă că limba aceasta e și instrumentul de care, ca artist, ai uzat o
viaţă întreagă, despărţirea de solul pe care această limbă crește și se dezvoltă,
e iubită și înţeleasă, nu poate fi decât o catastrofă”. Trebuie menţionat faptul că
tot acum plecă spre Palestina, cu același transport, și Haim Rabinsohn, poet
și profesor în ebraică în capitală, prieten al lui Furtună și traducător ocazional
al acestuia în ivrit, ajuns mai apoi profesor la Universitatea din Tel Aviv348.
În după amiaza zilei de 3 iulie 1944, Enric Furtună s-a îmbarcat la Gara
de Est din București împreună cu un lot de emigranţi evrei pentru a ajunge la
Constanţa, transportul de acolo făcându‑se apoi cu vaporul „Kazbek”. Acesta
sosise în portul Constanţa pe 23 mai 1944, sub pavilion turc, venind din Burgas,
pentru a prelua evrei emigranţi. Transportul, ca și în cazul vasului „Bulbul” (tot
sub pavilion turc) și „Smyrni” (sub pavilion grec), primise aprobarea direct
din partea mareșalului Ion Antonescu, însărcinând organizarea și transportul
sub coordonarea Oficiului Român de Expediţiuni și Transporturi (ORAT). În
felul acesta mai primiseră încuviinţarea pentru emigrare încă alte trei nave de
la începutul anului 1944: „Bella‑Sitza”, plecată pe 21 aprilie; „Milka” părăsise
portul Constanţa pe 26 aprilie; „Maritza” a ieșit în larg pe 12 mai349. Acestea
347
Biblioteca Academiei Române, S 29(2)/DCCCXV, inv. 215.279
348
Nu are nicio legătură cu Zalman (Solomon) Rabinsohn, și acesta fiind profesor de ebraică
și administrator la o școală evreiască din București, cunoscut mai apoi îndeosebi ca frate
al Anei Pauker, copii hahamului Herș Kaufman Rabinsohn, din Codăești (jud. Vaslui). De
altfel, Zalman părăsise România încă din luna mai 1944, cu nava „Maritza”, pentru a reveni
în 1949, nu fără avataruri în anii ce vor urma. Vezi pentru Zalman Rabinsohn cartea regre‑
tatului Robert Levy, Ana Pauker. The Rise and Fall of a Jewish Communist, Berkeley, Los
Angeles, London, University of California Press, 2001, îndeosebi p. 183–193.
349
Cf. Arhiva CNSAS: D-014465, f. 62. Vezi și Arhiva CNSAS: D-015418, ce are ca temă
„Emigrarea evreilor din România, 1944”.
se aflaseră sub pavilion bulgar, emigrarea făcându‑se sub auspiciile Crucii

Roșii, pe vase aflându‑se mulţi copii orfani.
În cazul vaporului „Kazbek”, plecarea n-a fost lipsită de emoţii, deoarece
chiar la finele lui mai și început de iunie 1944 au fost sistate preparativele
de emigrare datorită unei neînţelegeri între Radu Lecca (comisarul gene‑
ral pentru problemele evreiești) și Zissu, președintele mișcării sioniste350. În
cele din urmă, lucrurile s-au rezolvat, iar cele relatate de Enric Furtună în
memorii sunt confirmate și de un Referat al Direcţiei Poliţiei de Siguranţă
din 8 iulie 1944, care sesiza din „informaţiuni persistente” faptul că odată cu
îmbarcarea evreilor, aceștia erau supuși unor situaţii neplăcute, în sensul că
li se pretindeau mită de la unii funcţionari, pentru a nu li se face controale
serioase, dar și pentru a lăsa pasageri clandestini351.
Vaporul a părăsit rada portului pe 9 iulie 1944 (și nu pe 7, cum indică
memorialistul), având 800 evrei la bord352, cu toţii manifestând o vădită
teamă, Marea Neagră fiind împânzită de mine, în vreme ce sovieticii atacau
puternic în zona Moldovei, iar aviaţia lor întreprindea incursiuni și înspre
Dobrogea. De altfel, Moshe Carmilly-Weinberger (1908–2010), șef rabin al
comunităţii evreiești neologe din Cluj, mărturisește și el peripeţiile traversă‑
rii Mării Negre cu acest vas pe care se afla Enric Furtună, un fel de șalupă care
în mod normal transporta cărbune353. Totodată, aflat la bordul lui „Kazbek”,
Avraam Hahamu, liderul comunităţii evreiești din Iași, s-a adresat mai apoi
lui A.L. Zissu pentru a‑i relata primejdia prin care trecuse:
„Am ajuns la Istanbul fără bagaje. Le-am aruncat pe toate în mare. Apa ne
ajungea până la genunchi, căci vasul era supraîncărcat. Acest gen de emigrare
este o crimă! Am trăit din nou momentele petrecute în «trenurile morţii» de
la Iași, care se îndreptau spre lagărul de concentrare din Ialomiţa, pe 29 iunie
1941. Am supravieţuit iadului”354.
350
Vezi și Wilhelm Filderman, Memorii & Jurnale, II (1940–1952), ed. Jean Ancel, București,
Edit. Hasefer/INSHREW, 2015, p. 577, 580–582, 589–590.
351
Arhiva CNSAS: D-015418, f. 177.
352
După afirmaţia lui Furtună în memoriile din Partea I a acestui volum, însă alte surse
indică 780 persoane, din care 200 orfani din Transnistria, dar avem și cifra de 735 emigranţi
(cf. Iaacov Geller, Rezistenţa spirituală a evreilor români în timpul Holocaustului, 1940–1944,
trad. Radu Valeriu Oprea, București, Edit. Hasefer, 2004, p. 402).
353
Moshe Carmilly-Weinberger, On Three Continents. An Autobiography, Cluj, Edit. EFES,
2007, p. 133–135. O relatare despre această călătorie vezi la Ernő Hatszegi, Kázbek (Tel Aviv,
1945), un soi de roman-reportaj (cf. Dán Róbert, Magyar irodalom – héberül, în „Helikon.
Világirodalmi figyelő”, Budapest, X, 1964, nr. 4, p. 482, 484).
354
Apud Iaacov Geller, Rezistenţa spirituală a evreilor români în timpul Holocaustului (1940–
1944), p. 407; de asemenea, Wilhelm Filderman, Memorii & Jurnale, II, p. 596.
După aproape două zile de navigat, în condiţii de supraaglomerare, Enric

Furtună a debarcat la Istanbul, punctul final al tuturor navelor ce se ocupau
cu asta. Ca și în alte cazuri, grupul de emigranţi a fost preluat de reprezen‑
tanţii lui „Jewish Agency”, care i-a îmbarcat în trenul spre Palestina, traver‑
sând astfel Asia Mică și Siria într‑un anevoios drum de trei zile, pentru ca
în final să ajungă în lagărul britanic „Atlith”, unde au fost supuși unei caran‑
tine sanitare, dar și interogatoriilor firești în asemenea situaţii355. Lagărul se
afla cam la 20 km sud de Haifa și fusese înfiinţat de autorităţile mandatului
britanic odată cu izbucnirea războiului mondial și a atrocităţilor naziste, în
contextul în care se îndreptau spre Palestina numeroși refugiaţi evrei356. A
fost de altfel ultima șansă a lui Furtună să ajungă în Țara Sfântă, pentru că
următoarea navă ce ar fi avut același traseu, „Mefkure”, cu 320 de persoane
la bord, a fost scufundată pe 5 august 1944 în Marea Neagră, după ce plecase
din Constanţa pe 3 august357.
Odată ajuns aici, Enric Furtună poate respira liniștit, cu atât mai mult
cu cât după numai nouă zile de formalităţi va căpăta documentele necesare
pentru a se mișca liber într‑o Palestină aflată sub mandat britanic. Numai că
după doar o lună și jumătate de la plecarea sa, în România a fost răsturnat de
la putere regimul lui Ion Antonescu, ţara întorcând armele contra Germaniei
naziste. În aceste împrejurări, proaspătul emigrant decide să revină în ţară,
însă vor trece doi ani și jumătate până va obţine viza necesară.
Eliberat din lagărul „Atlith”, Enric Furtună se stabilește pentru scurt timp
la Tel Aviv, la vremea aceea încă departe de a fi o metropolă, ci doar un oraș
evreiesc sută la sută. Însă după doar câteva săptămâni se mută la Ierusalim,
nu doar Cetatea lui David, dar și într‑o regiune mai prietenoasă în ceea ce
privește frumuseţea naturii și proximitatea altor evrei originari din România,
stabiliţi chiar înaintea declanșării marelui cataclism („Shoah”). Îl reîntâlnește
aici pe Alfred Hefter, mai vechiul editor ieșean al revistei simboliste „Versuri
355
Enric Furtună a relatat avatarurile acestei călătorii într‑un reportaj de vreo 35 pagini dac‑
tilografiate, intitulat Călătorie de emigranţi, rămas inedit și despre care nu mai știm nimic,
dar din care fragmente se regăsesc în memoriile de faţă (Partea I). Prin 1947 textul a fost
încredinţat lui Isac Ludo pentru a‑l publica, dar deja nu mai era „de actualitate”.
356
Vezi Mordechay Naor, Atlit – „Illegal immigrant” detention camp. A Story of time and
place, Mikveh Israel, Yehuda Dekel Library, 2010. Pentru context, foare recent: Rhona Sei‑
delman, Under Quarantine. Immigrants and Disease at Israel’s Gate, Rutgers University Press,
2019.
357
Albert Finkelstein, Tragedia Mefkure (Studiu asupra identităţii asasinilor), trad. Lucian-
Zeev Herșcovici, Louis-Jean, 1993; Șerban Gheorghiu, Tragedia navelor Struma și Mefkure,
Constanţa, Edit. Fundaţia „Andrei Șaguna”, 1998; Arhiva CNSAS: D-014465, f. 61 (indică
doar 250 evrei pasageri).
și Proză”, în care a publicat și Furtună între 1912 și 1914, care avusese intuiţia
să emigreze încă din 1941. Acesta își continua preocupările din România,
ocupându‑se de jurnalism și literatură, deschizând însă și o prosperă afacere
cu plante medicinale la nivelul întregii Palestine, pentru ca în 1948 să se
mute în Franţa, iar apoi în Italia, unde își va afla sfârșitul în 1951, la Roma.
Tot la Ierusalim va face cunoștinţă cu Jacques Costin (1895–1971), ori‑
ginar tot din București, emigrat însă în Țara Sfântă din toamna lui 1939,
la scurtă vreme după faimosul său cumnat, Marcel Iancu. Amândoi erau
de‑o seamă, fuseseră colegi de școală, Costin – cu numele real de familie:
Goldschlager – urmând Facultatea de Drept din capitală, dar fără ca mai
apoi să profeseze avocatura, deși mereu i se menţiona această calitate, în
vreme ce Iancu a urmat arhitectura, afirmându‑se apoi deopotrivă ca pictor
și scriitor, unul din fondatorii mișcării Dada, alături de Tristan Tzara, Hugo
Ball, Jean Arp ș.a., dar și editor al revistei „Contemporanul”. De altfel, în
acest periodic, Jacques Costin a publicat constant între 1923 și 1930 – sub
pseudonimul Sindbad – un soi de pastile pline de umor, dar și de substanţă,
reunite apoi într‑un volum intitulat Exerciţii pentru mâna dreaptă și Don
Quichotte, mult apreciat în epocă, dar și mai apoi, ilustrat de Marcel Iancu
și Miliţa Petrașcu358. Este și motivul pentru care a fost inclus în avangarda
românească, apreciat ca „urmuzian”359, pentru că proza sa pare realizată în
același registru ca Urmuz, fiind deopotrivă plină de umor, deși era un per‑
sonaj discret, însă boem, bun amic cu Tristan Tzara, F. Brunea‑Fox, I. Vinea
ș.a. Totodată, în București, locuise într‑o casă devenită faimoasă datorită
cumnatului său, care a proiectat‑o, cunoscută azi drept imobilul Jacques G.
Costin, ridicat în 1933.
Însă în contextul violent antisemit interbelic, Marcel Iancu a întreprins o
călătorie în Palestina încă din toamna lui 1938, odată cu Victor Brauner și
Jean David, revenind totuși după numai câteva luni, în vreme ce fratele lui,
arhitectul Iuliu Iancu, va opta pentru Țara Sfântă, împreună cu cumnatul său
Jacques Costin. A fost o soluţie salvatoare, pentru că în zilele rebeliunii legi‑
onare (21–23 ianuarie 1941), fratele acestuia din urmă – Mișu Goldschlager
– a fost asasinat360, această tragedie determinând pe Marcel Iancu să ia
358
Jacques Costin, Exerciţii pentru mâna dreaptă și Don Quichotte, București, Edit. Naţio‑
nală Ciornei, 1931 (reeditată de Geo Șerban la Edit. Paralela 45, din Pitești, în 2002).
359
Vezi capitolul dedicat acestuia de Paul Cernat, Avangarda românească și complexul peri-
feriei. Primul val, București, Edit. Cartea Românească, 2007, p. 339–391.
360
Mihail Sebastian relatează: „Fratele lui Jacques Costin abea a putut fi recunoscut la morgă
de rude. Avea numai în cap patru găuri” (Mihail Sebastian, Jurnal, 1935–1944, ed. Gabriela
Omăt, Leon Volovici, București, Edit. Humanitas, 1996, p. 297).
definitiv calea pribegiei, împreună cu soţia și cele două fiice, ajungând în

Palestina pe 23 februarie 1941. Acum, în 1944–1945, când Eric Furtună face
cunoștinţă la Ierusalim cu Jacques Costin, acesta este descris cam în aceiași
termeni în care a făcut‑o și Vlaicu Bârna – „înalt și palid, ciolănos și costeliv,
de o gravitate studiată”361 –, medicul adăugând și alte trăsături: „Când însă
l-am cunoscut în carne și oase (mai mult oase), nepermis de lung și deșălat,
cu nas neobișnuit de mare, deștept foc și deţinător suveran al unui umor rece
și uscat (...), a trebuit să fac mea culpa și să recunosc că în pofida competen‑
ţei mele în materie, nu am cunoscut pe unul din cei mai spirituali și autentici
scriitori români ai tinerei generaţii”. De altfel, în ceea ce privește aspectul
fizic, Costin rămăsese cam același ca în tabloul realizat de Marcel Iancu prin
1922–1924, intitulat „Portretul unui om”, ce se află astăzi la Muzeul Naţional
de Artă din București.
Devansând puţin lucrurile, trebuie spus aici că asemenea lui Enric
Furtună, și Jacques Costin a revenit în România în 1947, excelând doar în
traduceri din Ivan Turgheniev, Victor Hugo, Jacques Remy, Anatole France
ș.a., ce au văzut lumina tiparului până prin 1958, pentru că devine apoi vic‑
tima a ceea ce în epocă era cunoscut ca „demascare”, desfășurată cu surle
și tobe în aula Facultăţii de Drept din București, alături de Miliţa Pătrașcu
și Marius Nasta. Pentru a‑și salva pielea, a făcut și depoziţii acuzatoare în
procesul Noica‑Pillat, permiţându‑i-se astfel ca spre finele lui 1959 să pără‑
sească ţara și să se stabilească definitiv la Paris.
În afara celor menţionaţi mai sus, Enric Furtună s-a revăzut cu Yehudah
Ariel, dar a făcut și cunoștinţă cu Henry Marcus, care va juca ulterior un
rol important în viaţa medicului scriitor, după cum vom vedea mai jos,
într‑un alt capitol, cel final. Asemenea altor evrei, aceștia emigraseră ime‑
diat după rebeliunea legionară din ianuarie 1941, ambii ocupându‑se apoi în
Țara Sfântă de gazetărie politică și literară. În ceea ce-l privește pe Marcus,
Furtună știa deja de numele său, nu atât pentru traducerea lui Israel Zangwill,
în 1918, cu Had Gădia, ci pentru faima ce și‑o crease prin tălmăcirea câtorva
sonete din William Shakespeare, volum apărut în 1922, pe care de altfel l-a
și prefaţat362. Mai mult chiar, cei doi se cunoșteau după nume și prin textele
lor din revista „Adam”, medicul-poet apreciind portretul făcut de Marcus
lui Adolphe Stern, cu ocazia decesului acestuia363. În plus, cu ceva vreme
361
Vlaicu Bârna, Între Capșa și Corso, ediţia III, prefaţă de Z. Ornea, ed. N. Bârna, Iași, Edit.
Polirom, 2014, p. 157.
362
William Shakespeare, Sonete, traducere și prefaţă de Henry Marcus, București, Edit.
Benedict Tanenbaum, 1922 (prefaţa: p. 5–7). O a doua ediţie, revăzută: București, 1935, 34 p.
363
Henry Marcus, Dr. Adolphe Stern, în „Adam”, III, 1931, nr. 43 (1 noiembrie), p. 9–10.
înainte de a emigra, Henry Marcus publicase în revista‑anuar „Sinai” – fon‑

dată și condusă de rabinul Meyer Abraham Halevy – un articol ce stârnise
comentarii, prin afirmaţia că englezii, înainte de a dărui evreilor patria, le-au
redat Biblia364.
Celălalt, Yehudah Ariel (1892–1966) – cunoscut și ca Leon Gold, căruia
Furtună îi spune „Leibuș Gold” – era originar din Galaţi și se afirmase ca o
figură importantă a mișcării sioniste din România. De altfel, medicul ieșean
colaborase destul de mult cu Ariel la revista scoasă de acesta în 1914 la
Galaţi, „Hatikvah”, împreună cu rabinul Iacob Nacht și Lascăr Şaraga. Așa se
face că aici i-au apărut lui Furtună cele mai multe din traducerile din Haim
Nahman Bialik365 sau Iacob Groper, din această perioadă. După război însă –
pe care Yehudah Ariel l-a petrecut într‑un soi de prizonierat – sionistul gălă‑
ţean s-a mutat la București, unde va administra ziarul „Mântuirea” (1919–
1920) al lui A.L. Zissu, iar din iunie 1926 va edita periodicul „Drumuri Noi”.
Însă după evenimentele din ianuarie 1941 va emigra în Palestina, unde-l
va reîntâlni Enric Furtună, Ariel oferindu‑se să-i traducă în ebraică drama
Șoșana. Mai mult chiar, ulterior, aflat în postura de atașat economic pe lângă
Legaţia israeliană de la București, tot lui Ariel îi încredinţează Furtună o pare
a corespondenţei sale cu prietenii rămași în Țara Sfântă, dar și manuscrisul
poemului său dramatic Abraham, pentru a‑l scoate din ţară cu valiza diplo‑
matică, în scopul de a fi predat lui David Komarovski.
Pe acesta din urmă îl cunoștea încă din România, fiind apreciat nu doar
ca muzician, ci și ca un veritabil om de cultură enciclopedică, stabilit de ceva
vreme la Ierusalim366. De altfel, cât a stat în Cetatea Sfântă, Enric Furtună
a profitat de impresionanta bibliotecă a lui Komarovski, împrumutând și
citind cu nesaţ, bucurându‑se de ambianţa primitoare a gazdei. În acest con‑
text a făcut cunoștinţă cu opera lui Samuel Gronemann, figură importantă
a sionismului, dar și apreciat scriitor de limbă germană, cu serioase studii
rabinice, dar și absolvent al facultăţii de drept din Berlin, emigrat în Israel
încă din 1936. Citind de altfel romanul acestuia, Tohuwabohu367, găsește ase‑
mănări tulburătoare cu al său Meletie Jidovul, împrejurare în care intră în
364
Cf. Idem, Din vremuri de urgie. Amintiri, Ierusalim, Cenaclul Literar „Menora”, 1966, 32
p.
365
Mult mai apoi, poezia lui H.N. Bialik, Val și Stâncă, în traducerea lui Enric Furtună, a
apărut și în Antologia literaturii evreiești, [ed. O. Rispler și S.M. Littmann], București, „Tipar‑
niţa”, 1939, p. 172–174.
366
Vezi și Itzhak Rubin, Sublimul quartet: Ilie Mendelsohn, David Komarovski, Fred Șaraga,
dr. Solomonovici, Tel-Aviv, f. edit., 1964 (poartă, ca un fel de frontispiciu: „Iașul evreiesc de
altădată”).
367
Sammy Gronemann, Tohuwabohu, Berlin, Welt-Verlag, 1920, 431 p. (o ediţie recentă,
corespondenţă cu Gronemann, relatându‑i „descoperirea”, pentru ca mai

apoi să-i trimită din versurile lui scrise direct în germană, scriitorul și fiul
fost rabinului șef de Hanovra lăudându‑i poeziile, fără însă ca cei doi să se
vadă vreodată, deși abia dacă-i despărţeau 50 km. Acesta este și contextul în
care Enric Furtună va traduce în versuri comedia lui Gronemann, Der Weise
und der Narr, ce apăruse nu demult368.
Tot la Ierusalim, Enric Furtună se apropie de Sigmund Birman, fost
președinte al Comunităţii Evreilor din București (din 1933), nu doar un
abil om de afaceri și director al Societăţii Textile Franco-Române, implicat
și în industria zahărului, ci și un apreciat filantrop, nevoit asemenea altor
coreligionari să-și afle refugiul în Palestina după rebeliunea legionară de la
începutul anului 1941. Va reveni și el în ţară pe la finele lui 1946, devenind
administrator al Societăţii Textile mai sus amintite (fostă și „Philip Birman
& Fiu”)369, pentru ca mai apoi să facă allya, stabilindu‑se definitiv în Israel.
Cum intenţiile lui Enric Furtună nu erau de a rămâne definitiv în
Palestina, în primul rând datorită vârstei (trecuse de 60 ani), dar și a faptu‑
lui că teritoriul se afla încă sub mandat britanic, relaţiile cu populaţia arabă
fiind destul de tensionate, în vreme ce clima nu‑i era familiară, cu un spaţiu
încă preponderent al deșertului, în aceste împrejurări se va mulţumi doar cu
rudimentele de limbă ebraică deprinsă din strictă necesitate. Cu alte cuvinte,
Palestina de atunci nu era Israelul de azi! Enric Furtună se întreţinea cu ce
reușise să transfere din ţară sub formă de valori (ceva aur și valută), de regulă
frecventa cercurile evreiești vorbitoare de limba română, dar avea și o mică
clientelă pe lângă un cabinet privat de stomatologie, care-i tolera prezenţa,
situat pe Ha‑Solel, în apropierea redacţiei lui „Palestine Post”. De altfel, peste
numai un an de la repatrierea lui Furtună, sediul acestei importante gazete a
fost aruncat în aer, în februarie 1948.
Și cum timpul curge mai lent în Orient, Enric Furtună are vreme să
se ocupe de literatură, însă – culmea ironiei – în noile împrejurări nu de
cea în limba română, ci încearcă versificări în germană. Asta pentru că în
urma antisemitismului feroce promovat de al III-lea Reich, mulţi intelec‑
tuali îndeosebi din Austria, Germania și Cehoslovacia au intuit parcă ceea
ce va urma (Holocaustul), emigrând din vreme spre Palestina. Așa se face
că s-au întâlnit aici în anii celui de-al II-lea război mondial scriitori faimoși
îngrijită de Jan Kühne și Joachim Schlör, Berlin, De Gruyter Oldenbourg, 2019, XXII+323
p., sub genericul: Sammy Gronemann, Kritische Gesamtausgabe, II).
368
Idem, Der Weise und der Narr. König Salomo und der Schuster, ein heiteres Versspiel in
sieben Bildern, Moadim, Palestinian Play Publishers, 1942, 54 p.
369
Cf. „Monitorul Oficial”, partea II, CXV, 1947, nr. 219, p. 6559–6560.
precum Gerson Stern, Arnold Zweig, Else Laker Schüler, Max Brod, Samy
Gronemann, Margot Klausner și încă mulţi alţii, inclusiv cernăuţeanul Mayer
Ebner, răspândiţi prin Tel Aviv, Haifa sau Ierusalim, cu toţii având germana
ca limbă de expresie literară. În aceste împrejurări și cunoscându‑i treptat
pe toţi aceștia, Enric Furtună leagă nu doar prietenii cu scriitorii amintiţi, ci
reia o deprindere de-a sa juvenilă, cea de a scrie versuri în limba germană,
pe care o stăpânea din fragedă copilărie, pentru că nu vorbise cu mama sa
decât în acest idiom (până la moartea ei în 1939), cizelat apoi prin lecturile
sale din clasicii germani.
Totodată, Furtună citește mult, iar în acești aproape trei ani petrecuţi la
Ierusalim este marcat în mod profund – după propria mărturisire – de cartea
lui Giuseppe Ricciotti, Storia d’Israele (în versiunea ei franceză de atunci)370,
dar mai ales de trilogia lui Thomas Mann, Ioseph und seine Brüder, lucrări
care de altfel îl vor inspira în cel puţin două din următoarele lui poeme cu
tematică biblică, rămase încă inedite, dar dezvoltate aproape in extenso în
memoriile de față. De altfel, aceste două drame – Șoșana și Abraham – acum
au fost puse în mare pe hârtie, în limba română, pentru ca mai apoi, după
revenirea la București, să intervină mereu asupra lor, să le supună criticii
prietenilor lui literari (precum Lascăr Șaraga sau Felix Aderca) rămași cap‑
tivi într‑o ţară în care ideologia totalitar‑comunistă nicicum n-ar fi putut
agrea astfel de opere literare. În 1945, când terminase într‑o primă formă
Șoșana, Enric Furtună i-a dat și o versiune germană – Samy Gronemann
având cuvinte de mare apreciere la adresa piesei –, destinată să apară într‑o
editură din Tel Aviv. Nu s-a mai finalizat acest proiect, după cum nici nu
va mai exista vreo reprezentaţie a ei pe scena Teatrului „Othel”, așa cum se
prefigurase, asta și pentru că s-a interpus o birocraţie a contractelor, dar și
pentru că deja Furtună se pregătea a reveni în România.
Giuseppe Ricciotti, Histoire d’Istraël, 2 vol., în traducerea lui Paul Auvray, Paris, Enit. A.
370
Picard, 1939.
O DRAGOSTE CE SE
CHEAMĂ ROMÂNIA
Așa cum deja am arătat mai sus, „exilul” lui Enric Furtună în Palestina
fusese șansa lui de a scăpa cu viaţă în condiţiile celui de-al Doilea Război
Mondial și a măsurilor antisemite extreme, care au dus ca la finalul confla‑
graţiei să se înregistreze dispariţia a șase milioane de evrei, în împrejurări
îndeajuns surprinse de istoriografia Holocaustului371. În România conse‑
cinţele au fost de asemenea vizibile prin scăderea dramatică a numărului
de evrei rămași în viaţă. Dacă la recensământul din 1930 fuseseră înregis‑
traţi 756.930 israeliţi372, după război însă, în 1946, la suprafaţa antebelică
a ţării (mai puţin Basarabia și Bucovina), cuantumul acestora nu mai era
decât de 372.000, cifra variind la diverşi autori, însă situându‑se mereu
între 350.000 şi 428.000, ultima înregistrând evreii aflaţi aici în 1949373.
Aşadar, anii conflagraţiei au dus la dispariţia a cel puţin o treime din popu‑
laţia evreiască, iar cei rămaşi în viaţă cunoscând un puternic proces de
371
Pentru România vezi: The Tragedy of Romanian Jewry, ed. Randolf L. Braham, New York,
Columbia University Press, 1994; Avigdor Shacham, Burning Ice, The Gettos of Transnistria,
translated to english by Shmuel Himelstein, New York, Columbia University Press, 1996;
Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Bucureşti, Edit. Hasefer, 1997; Albert Finkelstein,
Être ou ne pas naître. Chronique des crimes contre l’umanité en Roumanie, Paris, La Pensée
Universelle, 1997; Carol Iancu, La Shoah en Roumanie. Les Juifs sous le régime d’Antonescu
(1940–1944). Documents diplomatiques français inédits, Montpellier, Université Paul Valéry,
1998; Lya Benjamin, Prigoană şi rezistenţă în istoria evreilor din România, 1940–1944, Bucu‑
reşti, Edit. Hasefer, 2001 (Lya Beniamin fiind şi editoarea unui impresionant corpus de docu‑
mente, în patru volume, ce acoperă anii 1940–1944); Romania and the Holocaust. Events,
Contexts, Aftermath, ed. Simon Geissbühler, Stuttgart, Ibidem-Verlag, 2016 ș.a.
372
Recensământul general al populaţiei României din 29 decembrie 1930, publicat de dr.
Sabin Manuilă, vol. II, Bucureşti, Tip. Monitorul Oficial, 1938, p. LXXXIV-LXXXV.
373
Liviu Rotman, Romanian Jewry. The First Decade after the Holocaust, în vol. The Tragedy
of Romanian Jewry, ed. Randolph L. Braham, New York, 1994, p. 287–288; Hildrun Glass,
Minderheit zwischen zwei Diktaturen. Zur Gheschichte der Juden in Rumänien, 1944–1949,
München, R. Oldenbourg Verlag, 2002, p. 56.
pauperizare, prin deposedările pe baza legislaţiei rasiale ori prin pierderile

inerente războiului.
Sfârșitul conflagraţiei, cu toată suita de schimbări politice din Europa
răsăriteană, n-a făcut posibilă revenirea imediată în România a lui Enric
Furtună, având acum nevoie de o viză de intrare, ce nu va fi obţinută decât
spre finalul anului 1946. Un alt cunoscut al său, Nathan Bloch, va reuși și
el să se întoarcă în ţară, dar aflându‑se într‑o situaţie, să zicem, „specială”,
prin aceea că una din cele trei fete ale acestuia – Sulamita – era căsătorită cu
Miron Constantinescu, de altfel toate fiicele sale fiind membre PMR și având
posturi de răspundere în administraţia de stat374.
În ţară, încep deja semnele unor reparaţii morale și materiale în privinţa
evreilor, de pildă regele Mihai I decretând reînscrierea în „controalele ofi‑
ţerilor de rezervă”, începând cu 11 octombrie 1944, a celor șterși în baza
dispoziţiei legii 873/1940 (prin care erau excluși evreii). În aceste împre‑
jurări, apare pe listele respective și „Pechelman Heinrich”, la „corpul ofiţe‑
rilor sanitari”, cu rangul de „medic colonel”, recunoscându‑i-se dreptul de
„retragere”, cu efectele aferente la calculul pensiei375. În schimb, fratele său
Marcel Pekelman, care nu părăsise ţara, se asociază cu arhitectul Gh.Gh.
Petrașcu, cu inginerul Dumitru Petrini, cu fraţii Leopold și Jerzy Zalszupin,
cu Heinrich Helsinger și Leopold Unger, constituind Societatea „Placozid”,
cu sediul în București, ce avea ca obiect de activitate construcţiile, studii și
proiecte, industria și comerţul de materiale de construcţie376, ceea ce le va
aduce profituri importante în condiţiile începutului reconstrucţiilor de după
război.
Însă până la revenirea lui Furtună, perioada imediat postbelică n-a
fost deloc ușoară nici pentru evreii care aspirau la o normalitate a vieţii în
România, aceștia așteptând încă de la noile autorităţi îndreptarea abuzurilor
şi deposedărilor din anii precedenţi: abrogarea legislaţiei rasiale, restituirea
bunurilor imobiliare şi a celor mobile (ori compensarea lor) etc. Numai că
reparaţiile s-a făcut greu şi incomplet, nu fără reţineri şi în virtutea unor
prejudecăţi greu de estompat, care încă mai apăreau în discursurile vremii377.
374
Cf. Arhiva CNSAS, D-000164, f. 154–158. Bloch va dori însă ca în vara lui 1949 să emi‑
greze în Israel. Vezi și Ștefan Bosomitu, Miron Constantinescu. O biografie, București, Edit.
Humanitas, 2014, p. 91–92.
375
Cf. „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 10, 13 ianuarie 1945, p. 197; iar apoi este trecut în
retragere, de la 1 ianuarie 1945: cf. „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 39, 17 februarie 1945,
p. 1130.
376
Cf. „Monitorul Oficial”, partea II, nr. 129 din 6 iunie 1946, p. 4609–4610.
377
Vezi bunăoară Arh. St. Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Stenograme, dos.
10/1945, f. 36–37.
Așadar, procesul de revenire la normalitate nu a fost unul uşor şi pentru

mulţi nu în sensul aşteptat de ei. Au fost ani plini de privaţiuni, nu doar
materiale, de provocări ideologice care au generat confuzii și au împins ade‑
seori spre opţiuni pripite. Unii s-au îndreptat spre noile valori promovate de
Uniunea Sovietică și au participat efectiv la instaurarea regimului comunist,
considerând că acesta poate exclude pentru totdeauna pornirile antisemite
şi nedreptăţile sociale din perioada anterioară. Alţii, marcaţi profund de tra‑
gedia holocaustului şi manifestând neîncredere în noile realităţi politice care
se profilau la orizont, priveau cu speranţă „şansa unei noi vieţi” într‑un pro‑
iectat stat naţional israelian, alăturându‑se curentului sionist. Evident, nici
una din aceste două orientări nu era ceva nou pentru evreii din România378.
După cum am arătat mai sus, Enric Furtună a reușit în cele din urmă să
obţină documentele necesare revenirii în ţară abia la sfârșitul anului 1946,
ajungând la București cu doar o zi sau două înainte de trecerea în noul an.
Nimerește într‑o atmosferă mult schimbată faţă de momentul plecării, care-i
dă încredere în viitor, dar îi produce și temeri, atmosferă pe care i‑o descrie
de altfel prietenului Henry Marcus, rămas definitiv la Ierusalim, colaborând
la „Journal de Jerusalem”379. Astfel, în doar două luni de la revenire, Furtună
antamase deja publicarea lui Meletie Jidovul la Editura Forum, scrisese două
cronici literare despre Relgis și Peltz, iar la îndemnul vechiului coleg de clasă
– Mihail Sadoveanu – își depune una din mai vechile lui drame la Teatrul
Naţional din București, spre a fi jucată, dar care va fi însă respinsă datorită
faptului că este prea „naţional-românească”, cu „psihologii individualiste”,
căutate fiind doar creaţiile cu teme sociale380.
Deși nu are încă o locuinţă, fiind găzduit de fratele său Moritz, Enric
Furtună pare entuziasmat de deschiderea guvernanţilor faţă de cei până mai
378
Pentru atmosfera de atunci, la rece: Emil Dorian, Cărţile au rămas nescrise. Jurnal, 1945–
1948, ed. Margareta Dorian, Bucureşti, Edit. Compania, 2006, 440 p. De asemenea, de văzut:
Liviu Rotman, Romanian Jewry. The first decade after the Holocaust, citat, p. 287–331; Idem,
Evreii din România în perioada comunistă, 1944–1965, Iași, Edit. Polirom, 2004; Hildrun
Glass, Minderheit zwischen zwei Diktaturen. Zur Gheschichte der Juden in Rumänien, 1944–
1949, citat; Evreii din România. Mărturii documentare, (1945–1965), coord. Lucian Nastasă-
Kovács, Cluj, Centrul pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală, 2003 ș.a.
379
Vezi Corespondenţa Enric Furtună – Henry Marcus, ed. Mihaela Gligor, Cluj, Presa Uni‑
versitară Clujeană, 2020, în format e-book, pe care o voi cita, deși în graba de a‑și vedea
numele ca „editor” a rezultat o lucrare superficială (confundând munca de editor cu cea de
dactilograf, cu erori de lecţiune sau din lapsus calami), ca și în alte cazuri, de altfel. Existând
însă transcrierea acestei corespondenţe ce am văzut‑o și în original (The Central Archives for
the History of the Jewish People din Ierusalim, dos. P 78 – Henry Marcus), acum cu acces liber
pe situl Editurii Universităţii clujene, vom face la ea trimiterile de rigoare.
380
Corespondenţa Enric Furtună – Henry Marcus, p. 10, 20.
ieri oropsiţi pe criteriul rasei, artiștii și intelectualii evrei bucurându‑se acum

de o gratitudine socială anevoie de imaginat până deunăzi. Scriitorii israe‑
liţi își văd tipărite cărţile în editurile care altădată le închideau ușa în nas,
numele evreiești nu mai sunt proscrise, au loc conferinţe în cele mai renu‑
mite săli bucureștene, la fel concerte ori spectacole, în care publicul creștin
se îngrămădește nu doar pentru a‑i asculta pe vorbitorii și artiștii cândva de
„rasă inferioară”, ci și ca să fie văzuţi și apreciaţi à la page.
Totodată, Universitatea își deschide porţile și spre profesorii evrei, doi
dintre cunoscuţii lui Enric Furtună – Jacques Byck și Alexandru Graur –
fiind astfel cooptaţi în învăţământul superior. Cei doi fuseseră colegi de facul‑
tate, cu destine interbelice asemănătoare, ambii fiind profesori de liceu, dar
utilizaţi sub titulatura de „colaboratori” (pentru că erau evrei) în realizarea
unor importante opere filologice, pentru ca în anii celui de-al Doilea Război
Mondial să predea la Liceul evreiesc „Cultura” din București381. A trebuit să
se prăbușească o lume pentru ca aceștia să-și ocupe un loc binemeritat în
mediul academic, înscriindu‑se astfel în pleiada cărturarilor evrei preocupaţi
de filologie, lingvistică și folclor, alături de Moses Gaster, Heimann Tiktin,
Lazăr Șăineanu, Aurel I. Candrea, Iancu Fischer, Z. Ornea ș.a. De altfel, ajun‑
gând profesor la Facultatea de Litere din București, Jacques Byck „își ţinea
lecţiile cu alura nonșalantă a unui causeur zâmbitor, transformându‑le în
seminare libere de literatură, într‑atât dascălul era lipsit de morgă și ifose,
stabilind între el și studenţi o ambianţă intimă ca între oameni de aceeași
vârstă”382. Nu‑i de mirare așadar că atunci când au început lucrările preli‑
minare de elaborare a unei Gramatici a limbii române sub egida Academiei
Române – în 1945 –, Byck a fost numit responsabilul colectivului de sintaxă.
În plus, tot mai mulţi evrei sunt cooptaţi în diverse funcţii ale aparatului de
stat care până atunci fuseseră rezervate doar „clientelei” româneşti (armată,
siguranţă, diplomaţie, justiţie etc).
Cu alte cuvinte, când Furtună revine în ţară, prea puţin se întrezăreau
ororile ce se vor declanșa peste numai un an. Din punct de vedere cultural,
și în special în câmpul literaturii, vremurile păreau de-a dreptul promiţă‑
toare și încurajatoare pentru toţi cei proscriși în anii anteriori și care trăiau
mai ales din scris. Între 1945–1947 dispăreau multe din piedicile perioadei
381
În timpul rebeliunii legionare (ianuarie 1941), J. Byck a fost ascuns de Al. Rosetti la el
acasă.
382
Camil Baltazar, Oameni care au fost. Jacques Byck, în „Revista Cultului Mozaic”, XIV, 1969,
nr. 220 (15 decembrie), p. 2; vezi și Stela Toma, Un profesor de neuitat – creator de școală:
Jacques Byck (19 octombrie 1897–10 octombrie 1964), în „Realitatea evreiască”, București, LI,
2007, nr. 284–285 (din 11 octombrie–6 noiembrie), autoarea fiindu‑i studentă.
interbelice și din vremea războiului mondial, începând cu cenzura și până la

interdicţiile și persecuţiile antisemite de până atunci. Avangardiștii evrei –
de pildă –, dar nu numai383, au avut acum prilejul de a se exprima publicistic,
nonconformiștii și toţi aceia care se declaraseră de stânga își văd nestinghe‑
riţi de creaţiile lor artistice, în vreme ce Tudor Arghezi – deţinut în lagărul
de la Târgu Jiu pentru pamfletul contra lui von Killinger din 1943 – revine
în viaţa culturală încununat de glorie, prin acordarea Premiului Naţional de
Literatură, lui George Bacovia i se publică Stanţe burgheze, dându‑i-se și un
post de „consultant” la Ministerul Culturii, iar Isac Ludo pare – până pe la
finalul anilor 50 – de o prolificitate greu de imaginat ș.a.m.d. În fapt, asistăm
la o „renaștere culturală”, nedorită însă de cei care de la sfârșitul lui 1947 vor
prelua frâiele statului totalitar comunist384.
Păreau așadar vremuri propice și pentru Enric Furtună, deși multe alte
lucruri îi produceau și temeri. În primul rând dificultăţile economice spe‑
cifice sfârșitului unui război de asemenea anvergură, cu o inflaţie fabuloasă,
lipsa produselor de bază, o sărăcie cumplită a celor mulţi în contrapartidă
cu cei îmbogăţiţi peste noapte prin cele mai oneroase mijloace (cam ca la
finele Primului Război Mondial) etc. Însă nici Țara Sfântă pe care tocmai o
părăsise nu părea la vremea aceea raiul pe pământ. Tensiunile dintre evrei
și palestinieni erau la cote maxime, atentatele se ţineau lanţ, iar viaţa econo‑
mică și culturală părea să se fi oprit în loc.
Pe de altă parte, Enric Furtună este martor și la polarizarea evreilor de
la noi, în vreme ce el refuză orice angajament politic. Află de „procesul de
epurare” a mai vechiului prieten și colaborator din cadrul „Institutului de
Cultură al Templului Coral”, filosoful Iosif Brucăr, anchetat de o comisie spe‑
cială a Comunităţii Evreiești din București în prima parte a anului 1946, cu
acuzatori și susţinători, după tipicul altor asemenea instrumentări specifice
epocii385. Deși a fost judecat în temeiul unor „prezumţii serioase că a profitat
de legăturile de prietenie” cu I. Petrovici, ministru al Culturii Naţionale sub
I. Antonescu, în cele din urmă – prin lipsa dovezilor – Brucăr este achitat,
constatându‑se însă că el „a avut o atitudine de pasivitate în lupta de salvare
383
În accepţiunea lui Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei. Primul val,
București, Edit. Cartea Românească, 2007.
384
Cf. Anneli Ute Gabanyi, Literatura și politica în România după 1945, trad. Irina Cristescu,
București, Edit. Fundaţiei Culturale Române, 2001, p. 11–24.
385
Cf. The Central Archives for the History of the Jewish People din Ierusalim, dos. RM
469. Dosarul de anchetă asupra lui I. Brucăr provine din arhiva Comunităţii Evreilor din
București și a ajuns la Ierusalim cel mai probabil în 1982. Asupra acestuia vezi Filosoful Iosif
Brucăr, ediţie critică, studiu introductiv, note și bibliografie de Adrian Michiduţă, Craiova,
Edit. Aius, 2010.
a celor trei elevi executaţi de călăul Antonescu”386, în acest context dându‑i-

se un „avertisment public”.
Existau așadar confruntări în chiar sânul comunităţii israelite, fiind
implicaţi până și mai vechi prieteni sau cunoscuţi ai lui Furtună, el fiind
prins oarecum la mijloc. Avram Leib Zissu, preşedintele Executivei Sioniste
din România, conducătorul Partidului Evreiesc şi teoretician al iudaismu‑
lui, este frecvent atacat de reprezentanţii de frunte pe atunci ai Comitetului
Democratic Evreiesc (CDE), în fapt o anexă a Partidului Muncitoresc Român,
după ce în vara lui 1948 mișcarea sionistă este interzisă. Odată cu înlăturarea
lui Antonescu, Zissu sperase într‑o schimbare cu adevărat democratică în
ţară, ca unica şansă pentru evrei de a obţine drepturi cetăţeneşti, dar se va
ajunge ca în 1951 să fie arestat, condamnat și întemniţat, abia în 1956 fiind
eliberat în urma intervenţiilor şi presiunilor din afara ţării387. Acţionând
la indicaţiile comuniștilor, CDE a reuşit așadar să creeze disidenţe şi să
schimbe lideri, cu alte cuvinte să domine toate celelalte formaţiuni evreieşti.
În fruntea Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România a fost
impus Maximilian Popper, iar alţi noi lideri au fost răsplătiţi prin „alegerea”
lor, în 1948, ca deputaţi în Marea Adunare Naţională, din partea CDE: Bercu
Feldman, Herșcu (Șerban) Leibovici, M. Fischler, Ed. Manolescu şi, evident,
M. Popper.
De asemenea, la doar un an și câteva luni de la revenirea lui Enric Furtună
în ţară și instaurarea regimului comunist, Alexandru Şafran, rabinul şef al
Comunităţii evreieşti din România, a fost nevoit să se autoexileze (în 1948),
devenind mai apoi marele rabin al Genevei, relatând mai târziu evenimentele
la care a fost nu numai martor, dar şi victimă, în volumul memorialistic Un
tăciune smuls flăcărilor388. În locul său, agreat de noul regim, Moses Rosen
devine şef-rabin, cumulând nu doar autoritatea religioasă şi culturală, ci şi
386
Vezi pentru acest caz: Carol Buium Beniamini, Un sionist în vremea lui Antonescu și după
aceea, București, Edit. Hasefer, 1999. Este vorba de elevi evrei sioniști (în Hashomer Hatzair)
arestaţi pe 20 martie 1942, judecaţi la Curtea Marţială din Pitești. Trei dintre ei – Leon Zal‑
man, Iancu Moscovici și Corneliu Elias – au fost condamnaţi la moarte și executaţi în 24 ore
(pe 10 iunie 1942, ora 10.30 în închisoarea Jilava), ceilalţi au primit mai mulţi ani de temniţă
grea.
387
Asupra lui vezi: Washington, DC., United States Holocaust Memorial Museum Archives,
RG–25.033M (31 microfilme din Arhiva SRI, acoperind 60 dosare); Sionişti sub anchetă.
A.L. Zissu, declaraţii, confruntări, interogatorii. 10 mai 1951–1 martie 1952, ed. Mihai Pelin,
Bucureşti, 1993; Itzhak Artzi, A.L. Zissu, an intellectual and a leader, în „Studia Judaica”, Cluj,
VI, 1997, p. 71–86.
388
Al. Șafran, Un tăciune smuls flăcărilor. Comunitatea evreiască din România, 1939–1947.
Memorii, cu o introducere de Jean Ancel, Bucureşti, Edit. Hasefer, 1996.
cea politică, publicând şi el acum aproape trei decenii un volum de amintiri

menit a oferi imaginea unei epoci complexe în care anevoie a navigat în pro‑
fitul comunităţii sale389.
În noile împrejurări politice și sociale, Enric Furtună reia legăturile cu mai
vechiul coleg și prieten de liceu, Mihail Sadoveanu, devenit între timp un fel
de „om al zilei” – era, printre altele, președinte al Parlamentului României
din decembrie 1946 –, prin mijlocirea căruia va obţine încă din primăvara lui
1947 o locuinţă confortabilă pe str. Gogu Cantacuzino 58 (devenită din anul
următor Alexandru Sahia), la etajul trei. Era „un frumos și mare apartament”,
cu semnele vădite a două „îndelungi rechiziţii” (sovietice și românești), pe
care l-a renovat și l-a adaptat trăirii cotidiene alături de fiul și nora sa, cu
nădejdea „de a ne reîncadra (...) într‑o existenţă normală și pașnică”390. În
noua atmosferă, Furtună caută să se integreze mișcării culturale de atunci,
citește mult, se întâlnește cu prietenii literari, este optimist și plin de elan
creator, începând din vara lui 1947 să transcrie și să stilizeze mai vechiul lui
roman, Omul cu două patrii, conceput cu un deceniu înainte. Este o muncă
ce l-a acaparat cu totul, cu atât mai mult cu cât avea și o mașină de scris, iar
utilizarea ei îi făcea o mare plăcere, lucrând practic toată ziua la asta.
Reia mai apoi drama Abraham, în sensul că va aprofunda mult și temei‑
nic mitologia iudaică, insistând astfel pe lectura Thorei, dar mai ales a
Midrașului, aducând creaţiei sale îmbogăţiri majore. Se gândește chiar să-i
schimbe titlul, în Neliniști în casa patriarhului, oscilând între o versiune
în proză sau în versuri391. Înclinaţia lui spre temele biblice nu era de dată
recentă și nu neapărat în legătură cu apartenenţa lui confesională, pentru că
deși istoriile literare de la noi n-au prea menţionat acest aspect, Cartea Sfântă
a inspirat în perioada interbelică și pe alţii. Bunăoară, Benjamin Fondane a
avut aproape un ciclu de „psalmi”, personajele biblice constituind subiectele
lui preferate în perioada interbelică; Alexandru Sabaru (1885–1943), drama‑
turg și prozator român, dar avocat ca profesie, a scris și a pus în scenă drama
în trei acte Cain (în 1920), care deși nu a respectat spiritul Bibliei, iar perso‑
najele erau contemporane autorului, acţiunea petrecându‑se la Constanţa,
tematic se dorea ancorată în subiectul respectiv.
Speră totodată să publice al său Meletie Jidovul la Editura Cartea
Românească – după ce proiectul a eșuat la Editura Forum –, mizând mult pe
Sadoveanu, căruia i-a încredinţat romanul spre lectură, numai că acesta are
o comoţie cerebrală, ce l-a ţinut departe de orice activitate mai multe luni,
389
Moses Rosen, Primejdii, încercări, miracole, ed. II, Bucureşti, Edit. Hasefer, 1991.
390
Corespondenţa Enric Furtună – Henry Marcus, p. 16.
391
Ibidem, p. 29.
în vreme ce vechile edituri aproape că dispar una după alta datorită penuriei
și scumpirii excesive a hârtiei, doar una strălucind la vremea aceea, Cartea
Rusă, unde traducerile apar pe bandă rulantă.
Își reia și activitatea de medic într‑un cabinet particular, funcţionând mai
mult cu numele, pentru că în realitate doar fiul său Solon Emanuel mai prac‑
tica stomatologia392, Furtună intervenind arareori. De altfel, în urma Legii
„naţionalizării” din 11 iunie 1948, fraţii Pekelman își vor pierde cabinetul
stomatologic, acceptând să lucreze în cadrul Policlinicii Centrale a STB, câte
șase ore pe zi, deși ar fi avut dreptul la o pensie, este drept, foarte mică. Iar
acest lucru îl va face până în preajma obţinerii dreptului de a emigra, adică
până pe la 77 de ani.
La un an de la revenirea lui Enric Furtună în ţară are loc răsturnarea
vechiului regim și proclamarea Republicii Populare Române, din prezidiul
de cinci al noului tip de stat aflându‑se și Mihail Sadoveanu. De altfel, în
chiar ziua de 30 decembrie 1947, cei doi au fost mai toată ziua împreună,
Furtună vizitându‑l acasă și participând împreună la vreo două evenimente,
pentru ca în cele din urmă superbul automobil Lincon al lui Sadoveanu să-l
lase acasă, medicul-poet întrebându‑se pe bună dreptate dacă vechiul său
prieten chiar nu știa ce se va întâmpla393.
Schimbarea de regim aduce și o primenire a creatorilor literari, în vogă
fiind acum scriitori precum A. Toma, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Mihai
Beniuc, Maria Banuș, Radu Boureanu, Nina Cassian, Eugen Jebeleanu, Dan
Deșliu, Radu Boureanu, Eusebiu Camilar ș.a., în vreme ce Tudor Arghezi,
Ion Barbu, George Bacovia, fraţii Ionel și Păstrorel Teodoreanu ș.a. sunt
scoși treptat din circuitul literar, ca fiind „decadenţi”. Cu amărăciune con‑
stată Enric Furtună că „este aproape imposibil să te afirmi [în literatură]
dacă ești în afara” Partidului Comunist394.
Deși în mod evident noul gen de literatură promovat acum nu i se
potrivește lui Furtună, încearcă totuși să se alinieze imperativelor de moment,
însă a sa Odă Evului Socialist, trimisă la „Viaţa Românească”, îi va rămâne
nepublicată395. Ceva mai târziu totuși, aceeași revistă îi va include alte ver‑
suri, fără încărcătura „realismului socialist”, și anume Cântecul lebedei396.
392
Solon Emanuel Pekelman a obţinut dreptul de liberă practică ca „medic specialist stoma‑
tolog” în iulie 1947 (cf. „Monitorul Oficial”, partea I, CXV, 1947, nr. 166, p. 6447).
393
394
Ibidem, p. 35.
395
Cf. Ibidem, p. 41.
396
Enric Furtună, Cântecul lebedei, în „Viaţa Românească”, s.n., IX, 1956, nr. 11 (noiembrie),
p. 134.
Acum însă, pare resemnat oarecum de a se putea alinia comandamentelor

de moment, iar după retușuri nesemnificative la Abraham, încredinţează
drama spre lectură lui Sadoveanu și Felix Aderca, care o găsesc demnă de
toată aprecierea. De altfel, scriindu‑i la finele lui septembrie 1949 lui Henry
Marcus, la Ierusalim, Furtună crede „din ce în ce mai mult că e încununarea
ostenelilor mele poetice. Nu însă pentru o ţară și o vreme închinate cu exclu‑
sivitate construirii socialismului, necesitând și neadmiţând decât o literatură
socială, fără teme biblice, fără Dumnezeu și fără misticism”. Își permite să
spună toate astea, fără teama cenzurii din epocă și a consecinţelor ce puteau
deveni tragice, pentru că epistola fusese – ca și altele – trimisă prin Yehudah
Ariel, atașatul economic pe lângă Legaţia israeliană de la București, tot prin
acesta încercând să-și salveze creaţia, încredinţându‑i și drama Abraham,
pentru a ajunge la Komarovski397, stabilit definitiv în Cetatea Sfântă.
De altfel, poziţia „seniorială” a lui Sadoveanu – unică în România până
atunci (nici măcar Nicolae Iorga nu a beneficiat de atâtea onoruri), de aca‑
demician, titulatura de „cel mai mare scriitor în viaţă”, președinte al Uniunii
Scriitorilor (infra USR), magistru la Institutul de literatură, vicepreședinte
al prezidiului Marii Adunări Naţionale, președinte al Comitetului pentru
Pace, membru în Comitetul pentru decernarea premiilor Stalin, membru în
prezidiul Consiliului Mondial al Păcii etc, etc. – îi oferă lui Enric Furtună o
oarecare protecţie simbolică, cu atât mai mult cu cât stă la distanţă de orice
implicare în viaţa comunităţii evreiești, fără a fi asociat sionismului de către
organele de urmărire ale noii Securităţi, care anihilează pe orice suspect,
chiar și atunci când nu sunt motive.
A avut totuși câteva ieșiri publice la un an de la revenirea în ţară, de pildă
pe 3 ianuarie 1948, când a conferenţiat la WIZO (Women’s International
Zionist Organisation) despre „Impresii și priveliști din Palestina”, într‑o sală
arhiplină, în care la sfârșit au fost recitate câteva din poeziile lui ierusalemi‑
tene de către o studentă la Conservator398. Mai apoi, pe 15 aprilie 1948, Enric
Furtună a vorbit în cadrul unei ședinţe publice festive dedicată sărbătoririi
lui Iacob Groper, organizată sub egida Institutului de Cultură al Templului
Coral, despre Opera poetului, cu același prilej evocând pe cel aniversat și Jean
Aberman, S. Bainglass ori H. Horner399. În rest, în câteva rânduri a citit unor
prieteni de încredere fragmente din creaţiile sale, la ei acasă, sau a participat
397
Corespondenţa Enric Furtună – Henry Marcus, p. 32–34.
398
Cf. Ibidem, p. 26.
399
Cf. Hary Kuller, Evreii în România anilor 1944–1949. Evenimente, documente, comentarii,
București, Edit. Hasefer, 2002, p. 176.
la lecturi colective cu ocazia serilor comune din cadrul „caselor de creaţie”

ale USR, cutumă frecvent întâlnită într‑un asemenea context.
De altfel, Enric Furtună nu frecventează nici un mediu literar, are priete‑
nii puţine și pe alese, manifestând multă prudenţă, pentru că mai toată ziua
– când nu este la cabinet – stă acasă și scrie tot ce-i trece prin minte, recitește
pe clasici, traduce baladele lui Goethe, iar din vara lui 1954 se va apuca chiar
de traducerea lui Faust. Își mai exersase condeiul cu tălmăciri din poetul
german pe la finele veacului XIX, pe când avea 17 ani, însă acum era cu
totul și cu totul altceva. Această importantă operă îi vor umple anii următori,
capodopera lui Goethe fiind în fapt piatra de încercare a multor literaţi și
traducători români, de la Ion Gorun400 și I.U. Soricu401 până la Lucian Blaga,
ca să menţionez doar din contemporanii lui Furtună care au tradus în între‑
gime tragedia, în vreme ce fragmente mai oferiseră Iosif Nădejde ori Șt.O.
Iosif402.
Însă anul 1954 coincide și cu reintegrarea lui Blaga în circuitul cultu‑
ral oficial, Editura de Stat pentru Literatură și Artă (care ocupase sediul
vechii Edituri a Fundaţiilor Regale, din b-dul Lascăr Catargiu 39) încredin‑
ţând acestuia traducerea lui Faust încă din aprilie 1953, ceea ce nu pare să-l
demobilizeze pe Furtună, deoarece consideră că filosoful clujean este „inapt
de a da o reușită traducere”, oferind doar „o contrafacere a capodoperei lui
Goethe”403, în vreme ce medicul are încredere în tălmăcirea sa, chiar dacă va
fi vorba de o „lucrare postumă”. Și știa bine ce spune, pentru că își exersase
îndeletnicirea de traducător al lui Goethe, în 1912 publicându‑i-se transpu‑
nerea în versuri a poemului Omul404. În acest context totuși, Enric Furtună
se pune serios pe treabă, în doar trei luni terminând partea I din Faust, pe la
finele lui noiembrie 1954 dactilografiind‑o atent și broșând‑o în patru exem‑
plare, pe care le încredinţează unui cerc ales de prieteni literari spre lectură,
gândindu‑se și la o posibilă tipărire, chiar dacă scopul traducerii a fost, în
primul rând, să-și ofere „această bucurie estetică de a vedea transpusă una
din cele mai mari biruinţi literare (...) în draga mea limbă românească”405.
400
J.W. von Goethe, Faust, tragedie, trad. Ion Gorun, București, C. Göbl, 1906, 211 p.
401
Goethe, Faust. Opera complectă, în românește de I.U. Soricu, București, Edit. Ancora S.
Benvenisti, 1925, 432 p.
402
Vezi Adriana Gagea, Ileana Șerbănescu, Bogdan Damian, Johann Wolfgang Goethe în cul-
tura română (Bibliografie), București, Edit. Biblioteca Bucureștilor, 1999; Siegfried Seifert,
Goethe-Bibliographie, 1950–1990, 3 vol., München, K.G. Saur Verlag, 2000.
403
404
Johann Wolfgang Goethe, Omul, trad. Enric Furtună, în „Floare albastră”, I, 1912, nr.
5–6, p. 66.
405
Aspiraţia de a‑și vedea traducerea tipărită a fost stimulată mai ales de

Mihai Beniuc – pe atunci prim-secretar al Uniunii Scriitorilor, dar care pre‑
gătea romanul Pe muchie de cuţit, în care-l anatemiza pe Lucian Blaga406 –,
cel care l-a capacitat în această direcţie și pe Mihail Sadoveanu, pentru o
recomandare ce ar fi atârnat greu la Editura de Stat. De altfel, Furtună l-a
vizitat acasă pe la început de februarie 1954, în „Palatul” de pe malul lacu‑
lui Floreasca (str. Barbu Delavrancea 47), unde Sadoveanu „duce o viaţă de
mare senior al literelor și al politicii”407. Nu i s-au dat însă mari speranţe, de
vreme ce erau propuse încă alte două traduceri, preferată fiind în cele din
urmă tălmăcirea lui Blaga, ce va apărea în 1955, prefaţată de Tudor Vianu408,
acesta din urmă având pe masa lui de lucru pentru un referat – chiar în vara
acelui an – și versiunea oferită de Enric Furtună pentru tipar. Iar tot atunci se
afla la redacţia Editurii de Stat și transpunerea oferită de ieșeanul Ion Iordan,
dar care va vedea lumina tiparului doi ani mai apoi409.
Așadar, o altă trudă a lui Enric Furtună rămasă – ca și altele – în „ser‑
tar”, perioada remarcându‑se printr‑o acerbă luptă între diverse facţiuni ale
literaţilor români, pe rol aflându‑se în acești ani (cam prin 1951–1955) efor‑
turile unora de a reintegra în mediul cultural pe Lucian Blaga. Părea să pre‑
valeze poate mai puţin opera lui filosofică, cât mai ales insistenţele unor ide‑
ologi ai vremii de a‑l readuce la lumină, de a‑l revalorifica în spiritul epocii,
asemenea altor scriitori interbelici, care revin acum în prim plan. Iar recu‑
perarea lui, graduală, pentru moment prin intermediul traducerii lui Faust,
făcea parte din strategia momentului410. Faptul că Tudor Arghezi – și el abia
intrat în rândul celor cu drept de semnătură – îi contesta public lui Blaga,
în vara lui 1954411, competenţele unei tălmăciri reușite în limba română, nu
406
Mihai Beniuc, Pe muchie de cuţit, București, ESPALA, 1959.
407
Corespondenţa Enric Furtună – Henry Marcus, p. 75–76.
408
Johann Wolfgang Goethe, Faust, Tragedie, traducere de Lucian Blaga, cuvânt înainte de
Tudor Vianu, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă (infra: ESPLA), 1955, 544
p. (seria „Clasicii literaturii universale”). O ediţie revăzută și completată a apărut în 1962, la
Editura pentru Literatură (în 2 volume), reluată în 1968, aceasta din urmă văzând de curând
lumina tiparului într‑o ediţie realizată de Dan Flonta, Edit. Humanitas, 2015.
409
Goethe, Faust, în românește de Ion Iordan, București, ESPLA, [Partea I] 1957, 258 p.;
[Partea II] 1929, 350 p. (seria „Biblioteca pentru toţi”).
410
Vezi contextul și detalii la Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, IV, București, Edit. Libra,
1999, p. 189–270.
411
Tudor Arghezi, Editori și tălmăciri, în „Veac Nou”, nr. 35/1954 (2 iulie), p. 2. Vezi și Sil‑
viu B. Moldovan, Despre „baltici”. Ipostaze ale represiunii politice în România postbelică,
București, Edit. EIKON, 2018, p. 253–274 (cap. Cum puteai deveni „dușman al poporului”.
Zaharia Stancu despre Lucian Blaga).
este un act neapărat de răutate gratuită din partea semnatarului, ci o realitate

invocată de mulţi alţii mai apoi.
Probabil tot prin grija vechiului prieten și coleg, Enric Furtună devine
membru al Uniunii Scriitorilor din toamna lui 1949 – Sadoveanu fiind
președintele acesteia –, beneficiind apoi de posibilitatea petrecerii conce‑
diilor în diversele case de creaţii ale Uniunii, îndeosebi la Bălcești, Sinaia,
Mangalia și lângă Vișeul de Sus. De altfel, Furtună îl vizitează frecvent pe
Sadoveanu la casa acestuia de lângă Lacul Floreasca, unde locuia cu mai
tânăra lui nevastă, îndeosebi după ce sănătatea acestuia era greu încercată
(pentru că a avut parte nu doar de atacuri cerebrale, ci și de un infarct, cu
perioade de paralizie etc.412). Iar când se organizează festivităţile a 75 ani de
viaţă pentru Mihail Sadoveanu, Enric Furtună devine parte a istoriei literare,
ca fost coleg de clasă, prieten de aspiraţii scriitoricești, dar mai ales ca posesor
al corespondenţei dintre ei doi, aproape 100 de epistole ce acopereau inter‑
valul 1898–1908413. A fost un moment plin de semnificaţii, cu acest prilej
pregătindu‑se monografii, analize asupra operei, ediţii de lux sau de popula‑
rizare, în fapt continuându‑se – sub îngrijirea fiicei sale, Profira Sadoveanu
(1906–2003)414 – tipărirea integrală a operei tatălui ei, începută la Fundaţia
pentru Literatură și Artă „Regele Carol II” în 1940, continuând la Editura de
Stat (în 1948), pentru ca proiectul să fie reluat de aceasta din urmă în 1954,
conceput a fi în vreo 40 de tomuri415. Iar în anul următor, Sadoveanu alături
de Furtună vor participa la aniversarea a 120 ani de la fondarea Academiei
Mihăilene și a Liceului Naţional din Iași, pe 22 ianuarie 1956.
Dar în același an, 1956, încă de pe la începutul primăverii, Enric Furtună
este cooptat în echipa de traducători ai lui Heinrich Heine, cu ocazia unui
proiectat volum ce trebuia să comemoreze centenarul morţii marelui poet
și prozator german de origine evreiască. Evenimentul fusese anticipat încă
412
După ultima congestie cerebrală, din 1957 (în 1953 suferise și un infarct), lui Sadoveanu
i s-a amenajat o altă locuinţă în București, pe str. Armindeni 12.
413
Aceasta a văzut lumina tiparului sub formă de volum distinct abia după două decenii:
Mihail Sadoveanu. Corespondenţa debutului, 1894–1904, ed. Savin Bratu și Constantin
Mitru, București, Edit. Minerva, 1977. Vezi și Sărbătorirea acad. Mihail Sadoveanu cu ocazia
împlinirii vârstei de 75 ani (Ședinţa din 11 noiembrie 1955), în „Analele Academiei RPR”,
vol. V, 1955, partea II, p. 27–61.
414
Sub semnătura ei au apărut în acel an aniversar: O zi cu Sadoveanu, București, Edit. Tine‑
retului 1955; iar după doi ani Viaţa lui Sadoveanu. Copilăria și adolescenţa, I, București, Edit.
Tineretului, 1957 (cu o nouă ediţie după un deceniu: Ostrovul zimbrului. Copilăria și adoles-
cenţa lui Mihail Sadoveanu, București, Edit. Tineretului, 1966).
415
Au apărut în cele din urmă 22 volume, la Editura de Stat pentru Literatură și Artă
vol. 1–18, la Editura pentru Literatură vol. 19–20, iar la Editura Minerva vol. 21–22.
din 1955, când apar Impresii de călătorie, în traducerea lui Emanuel Cerbu
și cu o prefaţă de Alfred Margul-Sperber, pentru ca în anul următor acesta
din urmă să îngrijească un volum de versuri, cu note, comentarii şi glosar,
tot atunci apărând și proza lui Heine, în tălmăcirea lui Al.A. Philippide,
Emil Dorian şi Emanuel Cerbu, cu un studiu introductiv semnat de Tudor
Vianu, toate la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, pentru ca la Editura
Tineretului să vadă lumina tiparului Versuri alese, cu un cuvânt înainte de
A.M. Sperber416.
Pare a fi o perioadă efervescentă pentru Enric Furtună, care depășise
șapte decenii de viaţă, dar constată totodată cum nume de scriitori ostra‑
cizaţi revin treptat în viaţa publică, bucurându‑se îndeosebi de intrarea în
forţă a lui Tudor Arghezi în circuitul literar, căruia îi face mai multe vizite
acasă, la Mărţișor. Odată cu vârsta constată că trec în nefiinţă și mulţi din
vechii lui prieteni sau doar cunoscuţi ocazional, ceea ce-l îndurerează pro‑
fund și-l face să realizeze că se duce o „lume”, odată cu stingerea lui Barbu
Lăzăreanu, care moare de infarct pe 19 ianuarie 1957, Alexandru Toma înce‑
tase din viaţă încă din 1954, Emil Dorian s-a stins în 1956, la doar câteva zile
după ce fusese vizitat la spital de către Furtună, Camil Petrescu la 14 mai
1957, iar George Bacovia câteva zile mai târziu, pe 22 mai, mulţi din aceștia
sensibil mai tineri decât Furtună, în vreme ce Gala Galaction avusese un atac
cerebral, rămânând cu totul paralizat, Tudor Arghezi își pierduse aproape
cu totul vederea, iar Sadoveanu se afla fie imobilizat acasă, fie prin diverse
clinici de recuperare în urma infarctului și a repetatelor accidente vasculare.
În plus, nici Enric Furtună nu scapă de încercări, deși mai totdeauna pare
a avea un tonus de invidiat. Dar în vara lui 1949 a avut parte de o intervenţie
chirurgicală care l-a „cam demoralizat”417, peste alţi cinci ani a trebuit să stea
în spital vreme de trei săptămâni, pentru o nouă operaţie, la finele lui 1956 a
căzut pe mâna dreaptă, o vreme nemaiputând lucra nici la masa de scris, dar
nici în cabinetul stomatologic etc., pentru ca periodic să aibă și momente de
tristeţe, fără chef de scris sau de citit. Iar vești triste îi veneau și din Israel, de
unde prietenul Henry Marcus îi anunţa din când în când dispariţia multora
din cunoscuţii comuni stabiliţi acolo.
Dar peste toate, Enric Furtună va realiza că iluziile sale în ce privește
revenirea în România l-au aruncat de fapt într‑o veritabilă temniţă, sau mai
degrabă într‑un spaţiu al fricii, al terorii, al sugrumării intelectuale. Întreţine
416
Heinrich Heine, Impresii de călătorie, București, ESPLA, 1955, 220 p.; idem, Versuri,
București, ESPLA, 1956, 654 p.; idem, Proză, București, ESPLA, 1956, 657 p.; idem, Versuri
alese, București, Edit. Tineretului, 1956, 150 p.
417
legături prudente cu alţi scriitori, îndeosebi cu Felix Aderca, pe care îl vizi‑

tează uneori în apartamentul acestuia de doar două camere din str. Sfântul
Constantin 31 A, unde locuia de multă vreme împreună cu soţia sa, scrii‑
toarea Sanda Movilă, ai cărui pereţi erau acoperiţi de portretele și caricatu‑
rile multora din scriitorii români, realizate de Marcel Iancu, Ross ori Iser,
sau de tablourile Luciei Demetriade-Bălăcescu. Alteori se vede cu Froim
Aizikovici, poetul și povestitorul de origine basarabeană, și el absolvent de
medicină, revenit la București dintr‑un lagăr transnistrian în 1946, dar care
va reuși să emigreze în Israel în 1957, lăsând aici câteva plachete de versuri
în limba idiș418.
Enric Furtună va scrie despre poetul Froim Aizikovitsh (1901–1974), în „Undzer bleter”,
418
Tel Aviv, decembrie 1960.

OPȚIUNEA DESȚĂRĂRII DEFINITIVE
Cum situaţia devenea tot mai dificilă în România, rămas fără propriul
cabinet stomatologic – așadar fără o sursă de venit cât de cât constantă –,
devenind un simplu dentist la Policlinica Centrală a STB, dar cu grija zilei de
mâine, mai ales în privinţa fiului său, Solon Emanuel Pekelman (și el stoma‑
tolog la Spitalul „Vasile Roaită”), Enric Furtună se gândește tot mai mult să
se alăture valului de evrei care aspira să plece din ţară. Numai că situaţia era
acum deja complicată pentru a ieși din România. Trecuse vremea favorabilă
care se impusese în epocă sub sintagma „Emigraţia Ana Pauker”, perioadă
(1945–1947) în care guvernul român era oarecum indiferent faţă de pro‑
blema plecării evreilor, iar documentele PCR nu indică o concepţie clară în
această chestiune. Miile de evrei care au reuşit sau au dorit să plece în aceşti
ani s-au lovit într‑adevăr de birocraţia regimului, dar şi-au putut manifesta
vădit intenţia, activitatea diverselor organizaţii sioniste derulându‑se fără
oprelişti, în văzul lumii, chiar cu vâlvă – după cum surprind nenumăratele
rapoarte informative ale Poliţiei şi Jandarmeriei419.
Însă după formarea statului israelian, pe 14 mai 1948, situaţia se va
schimba radical, într‑un context politic internaţional asupra căruia nu‑i
locul acum să insistăm420. Începând cu toamna acestui an, se declanşează
o violentă campanie anti-allia, deşi o bună parte din liderii sionişti emigra‑
seră deja, iar cei care au rămas vor fi treptat arestaţi, sub diverse pretexte.
În acest context, Moise Goldstein – preşedintele Universităţii Populare „Dr.
Niemirower”, unde activa și Enric Furtună – este condamnat la doi ani închi‑
soare (pe 22 noiembrie 1948), în vreme ce alţi lideri ai comunităţilor din ţară
sunt „demascaţi” și arestaţi sub tot felul de acuzaţii.
419
Evreii din România. Mărturii documentare, (1945–1965), coord. Lucian Nastasă, Cluj,
Centrul pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală, 2003.
420
Liviu Rotman, Romanian Jewry. The First Decade after the Holocaust, în vol. The Tragedy
of Romanian Jewry, ed. Randolph L. Braham, New York, 1994, p. 287–331; Lucian Nastasă,
Sfârşit de istorie. Evreii din România (1945–1965), în vol. Procese şi contexte social-identitare
la minorităţile din România, ed. Jakab Albert Zsolt şi Peti Lehel, Cluj, Edit. ISPMN/Krite‑
rion, 2009, p. 159–202.
Deși este tot mai temător, Enric Furtună se crede deja prea bătrân pentru
a lua viaţa de la capăt chiar și pe pământul strămoșilor săi, în Israel, teritoriu
încă arid și cu un mare potenţial de conflicte armate între evrei și palestini‑
eni. În plus, nu avea pe nimeni acolo, așa cum era cazul vechiului său prieten
Lascăr Șaraga, care a reușit să plece definitiv în Țara Sfântă în 1957, mai mult
fără voia lui421, la fiul Alexandru Șaraga, ce practica avocatura la Tel Aviv.
Erau însă prieteni și cunoscuţi ai lui care își aflaseră un loc cât de cât tihnit
de viaţă în alte spaţii, în Franţa, de pildă, sau undeva prin America de Sud,
unde Eugen Relgis tocmai se stabilise la Montevideo (Uruguay), după un
scurt periplu la Paris. Ideea continentului sud-american i se inoculează astfel
tot mai mult, asta și pentru că familia nurorii sale se stabilise deja în Brazilia
încă de pe la mijlocul anilor 40, unde avea o afacere prosperă.
Astfel, Furtună acceptă cu mare durere sufletească desţărarea la o ase‑
menea vârstă, însă era și singura șansa a unicului său fiu de a trăi în liber‑
tate. Acesta, Solon Emanuel Pekelman, era căsătorit cu Blanka (născută la
Cernăuţi, pe 17 iulie 1911), fiica lui Marcus și Amalia Linker. Solon absol‑
vise liceul la Iași, unde a fost coleg și prieten chiar cu Sergiu Celibidache –
care a vizitat în câteva rânduri familia Pekelman acasă –, pentru ca apoi să
urmeze Facultatea de Medicină din Bologna, unde și-a susţinut doctoratul
la finele lui 1935, în contextul deja circumscris al manifestărilor antisemite
din România în acei ani422, pentru ca examenele de echivalare și obţinerea
dreptului de a profesa să le ţină la Iași la începutul lui 1936423. Stabilit apoi
la București împreună cu părintele său, Solon a cunoscut‑o pe Blanka, cu
care s-a și căsătorit ceva mai târziu. Tatăl acesteia din urmă nu era altcineva
decât Marcus Linker, cunoscut bancher (Banca Iwanier & Ernst, Linker) și
proprietar al Hotelului „Bristol” din Cernăuţi424, o vreme și funcţionar al
Prefecturii de aici, stabilit în vara lui 1940 la București425, apoi la Pitești (cu
soţia lui bolnavă) – după ocuparea Bucovinei de către sovietici –, emigrat
421
Cf. Guvernaţi și guvernanţi. Scrisori către putere, 1945–1965, ed. Mioara Anton, Lauren‑
ţiu Constantiniu, Iași, Edit. Polirom, 2013, doc.43.
422
Cf. Lucian Nastasă, Universităţile româneşti şi funcţiile simbolice ale „peregrinării acade-
mice” la evrei (1864–1944), în vol. Profesori şi studenţi evrei/Enseignants et étudiants juifs, ed.
Carol Iancu şi Alexandru‑Florin Platon, Iaşi, Edit. Universităţii „Al.I. Cuza”, 2012, p. 105–
128.
423
Arh. St. Iași, Facultatea de Medicină și Farmacie din Iași, dos. 48/1920, f. 25; dos. 170/1937,
f. 160; „Monitorul Oficial”, an. 105, 1937, nr. 152 din 6 iulie, p. 7158.
424
Născut în 1885 la Storojineţ.
425
Cu ocazia pogromului legionar din București (ianuarie 1941), casa lui Marcus Linker,
de pe str. Spiridon 6 (cartierul Moșilor), a fost devastată și jefuită, având pagube de aprox.
500.000 lei (cf. Matatias Carp, Cartea neagră. Suferinţele evreilor din România, 1940–1944,
ulterior la Tel Aviv, pentru ca în cele din urmă să plece definitiv în Brazilia,
la São Paulo. Fiul acestuia și frate cu Blanka, Maximillian Linker426, absol‑
vise Școala Superioară de Afaceri din Paris, susţinându‑și apoi doctoratul în
drept la Cluj, profesase avocatura la Cernăuţi și București, pentru ca odată
stabilit la São Paulo să se impună ca un om de afaceri de succes.
De altfel, este locul aici să spunem că mulţi evrei originari din Bucovina
și-au găsit refugiul în Brazilia, locuind preponderent la São Paulo, Rio de
Janeiro și Belo Horizonte427. Dar nu doar Brazilia s-a dovedit primitoare
cu israeliţii din Europa (îndeosebi Europa centrală și de răsărit), ci între‑
gul continent sud-american, într‑un context istoric îndeajuns de bine reli‑
efat428. Aici s-au regăsit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar și
după, numeroși evrei de la noi, din care se cuvine a menţiona aici, în afara
lui Eugen Relgis – deja amintit –, pe Emeric Marcier (1916–1990), pictor
expresionist, stabilit pe atunci la Barbacena, unde a realizat mai multe pic‑
turi murale unanim apreciate, iar în cele din urmă la Rio de Janeiro (din
1971). La fel cum într‑un alt context, tot în Brazilia – însă mult mai târziu,
de prin 1977 – se va stabili Zevedei Barbu, fostul asistent al lui Lucian Blaga
la Universitatea din Cluj/Sibiu429
Revenind însă la firul povestirii noastre, trebuie spus că a părăsi România
acelor ani nu mai era deloc ușor, nu întâmplător regimurile comuniste din
regiune căpătând apelativul de „lagăre”. Chiar și așa, dorinţa de emigrare a
evreilor devenise aproape de nestăvilit, prin crearea statului Israel, organi‑
zarea administrativă a plecărilor fiind preluată de reprezentanţa diploma‑
tică a acestuia la Bucureşti şi de organele Ministerului de Interne ale statului
român. Numai că Furtună nu optează pentru allia, ci pentru o emigrare spre
Brazilia. Asemenea altora, depune o cerere individuală la organele abilitate,
I, Legionarii și rebeliunea, București, Socec & Co., 1946, p. 311). Marcus Linker avea în Piaţa
Sfântul Gheorghe un impozant magazin de vopseluri.
426
Născut în 1912 la Cernăuţi.
427
Poate nu întâmplător există la Rio de Janeiro un Institut Evreiesc pentru Cercetări Isto‑
rice, al cărui președinte este Arnold Wiznitzer, originar tot din Bucovina.
428
S. Benchimol, Eretz Amazônia – Os judeus na Amazônia, Manaus, Edit. Valeria, 1998;
Marilia Freidenson, A integração dos judeus em São Paulo, în „Cadernos CERU”, 18/2007,
p. 179–195; Graciela Ben-Dror, The Catholic Church and the Jews Argentina, 1933–1945,
University of Nebraska Press, Lincon and London, SICSA, The Hebrew University Press,
2008; Raanan Rein, Argentine Jews or Jewish Argentines? Essays on Ethnicity, Identity, and
Diaspora, Leiden-Boston, Edit. Brill, 2010 ș.a.
429
Vezi Zevedei Barbu, Romanian and English psychologist, sociologist and philosopher, ed.
Michael Finkenthal, Daniela Maci, București, Edit. Tractus Arte, 2015; Zevedei Barbu, Drum
și destin printre husarii istoriei. O naraţiune bio-culturală, ed. Michael Finkenthal, București,
Edit. Tracus Arte, 2016.
mai precis la Direcţia Generală a Miliţiei, același demers făcând fiul și nora
sa, pe la mijlocul lui 1951.
Nu era însă suficient, pentru că formalităţile erau deosebit de compli‑
cate. La Miliţie solicitanţilor li se dădea un formular de mai multe pagini
de completat. Aceştia puteau să îşi ridice formularele în ordine alfabetică,
în anumite zile ale săptămânii. După înaintarea formularului completat şi
a documentelor anexate, Miliţia era responsabilă pentru emiterea paşapor‑
tului, ceea ce se întâmpla de obicei după multe luni de aşteptare, în multe
cazuri chiar 1–3 ani, generând traume psihice pe care doar mărturiile emi‑
granţilor le mai pot descrie. În general, nu se putea descifra nicio „logică”
a aprobărilor sau respingerilor, chiar dacă semioficial era luată în calcul de
către autorităţi „importanţa socială” a solicitantului, cei cu înaltă calificare
(medici, tehnicieni, arhitecţi, ingineri etc.) neavând practic prea multe șanse
de plecare. Enric Furtună era însă pensionar, doar fiul său având o vârstă
activă și fiind de profesie tot medic. Asemenea celorlalţi, odată cu înaintarea
cererii de plecare, Solon îşi pierduse locul de muncă, figurând mult mai târ‑
ziu în registrele de stare civilă: „Renunţat la cetăţenia RPR prin decretul 394
din 14 octombrie 1959”430. Însă pentru moment cei trei membri ai familiei
Pekelman speraseră cu convingere că vor primi dreptul de a părăsi România
încă de pe la începutul anului 1952.
Cele câteva luni scurse de la solicitarea dreptului de a emigra până la
aprobarea efectivă au fost pline de agitaţie pentru Enric Furtună, deoarece
se preocupă de soarta bibliotecii sale, dar mai ales a manuscriselor. De altfel,
chiar volumul de memorialistică care vede acum lumina tiparului în Partea I
poartă pe pagina de gardă însemnarea: „Manuscris încredinţat cu toată dra‑
gostea cărturarului și prietenului M. Sărăţeanu, ca bună amintire în ajunul
plecării mele din ţară”, semnat Enric Furtună și datat „martie 1952”. Așadar,
acesta se pregătea în primăvara lui 1952 pentru a pleca din ţară. Lucrurile
însă tergiversează, pentru ca din vara acestui an – odată cu îndepărtarea
Anei Pauker de la conducerea Ministerului de Externe – să se sisteze cu fer‑
mitate orice emigrare din România, proces ce se va relua abia în 1958.
Momentul coincide cu atitudinile antievreieşti evidente, declanşate în
lagărul socialist prin „procesul Slansky”, mult mediatizat în presa vremii,
„trădătorilor” ataşându‑li-se totodată şi menţiunea de „evreu” și „legături
cu sioniștii”. Israeliţii sunt acum potenţiali spioni în favoarea sionismului
internaţional. Iar când această vină era imposibil de dovedit, se recurgea
430
Arh. St. Iași, Starea Civilă. Născuţi, nr. 1212/1911. Ca însemnare marginală mai aflăm că
i s-a eliberat un certificat (nr. 908170) pe 9 martie 1955, anulat pe 24 septembrie 1959. Vezi
și dosarul său în Arhiva CNSAS, I–1406307 (Solon-Emanuel Pekelman).
la arestări din diverse alte motive (îndeosebi „economice”: trafic de devize,

deţinere de metale preţioase, delapidări etc.), mulţi din cei reţinuţi nefiind
aduşi în faţa completelor de judecată. Chiar şi pentru liderii comunişti evrei
din România, cazul „Slansky” constituia un precedent primejdios, cum s-a
şi dovedit a fi. După declicul din Cehoslovacia a urmat punerea în scenă
a „complotului medicilor” din URSS, la începutul anului 1953. De data
aceasta, evenimentele se petreceau la suprafaţă, oficial, nu ca în cazul „acci‑
dentului de maşină” – de pildă –, în urma căruia a dispărut marele actor de
limbă idiş Solomon Mihoels, care în ochii lui Stalin reprezenta ameninţarea
sionismului431. Acum, în 1953, personajul principal era medicul evreu care la
îndemnul sionismului internaţional a pus la cale mal praxisul. În fapt nu era
atât o campanie antisionistă, cât una antisemită, ce a avut ca punct culmi‑
nant „complotul” amintit, evreii şi Israelul fiind acuzaţi de tot ce era mai rău.
În toţi acești ani care au urmat, Enric Furtună se cufundă în lecturi,
revizuindu‑și manuscrisele și traducând, izolându‑se totodată de coreligi‑
onarii săi în contextul în care Securitatea era atotputernică și se infiltrase în
mai toate familiile. Abia în 1958 – în urma unei ședinţe a Biroului Politic al
PMR din 31 mai – s-a redeschis oarecum posibilitatea de emigrare, cu excep‑
ţia celor care ar aduce „prejudicii securităţii statului”432, sediile regionale ale
Miliţiei fiind asaltate de un număr impresionant de evrei, pentru obţinerea
paşapoartelor433. Este tocmai ceea ce face din nou și Enric Furtună cu fiul și
nora sa, solicitând prin septembrie dreptul de a părăsi România, în mod de-a
dreptul surprinzător cererea fiindu‑i aprobată la mijlocul lunii noiembrie,
când au primit și certificatele de călătorie. Bucuria ar fi trebuit să fie enormă,
dar se pare că mai mult a fost copleșit de tristeţe, pentru că se îndrepta spre
opt decenii de viaţă, petrecuţi aproape toţi în România, urmând să lase aici
deopotrivă prieteni, dar mai ales amintiri concrete, mormintele părinţilor și
al soţiei etc. În timp aproape record își face „praf gospodăria”, în sensul risi‑
431
G. Kostyrtchenko, Prisonniers du Pharaon Rouge, Paris, Plon, Actes Sud, 1998.
432
Gavriil Preda, Petre Opris, Poziţia autorităţilor comuniste faţă de problema emigrării cetă-
ţenilor români din rândul minorităţilor naţionale (31 mai 1958), în vol. Partide politice și
minorităţi naţionale din România în secolul XX, II, coord. Vasile Ciobanu, Sorin Radu, Sibiu,
Techno Media, 2007, p. 205–218.
433
Vezi Evreii din România. Mărturii documentare (1945–1965), citat; Lucian Nastasă-
Kovács, Between Tolerance and Intolerance. The Jews in Communist Romania (1945–1955),
în vol. Tolerance and Intolerance in Historical Perspective, edited by Csaba Lévai and Vasile
Vese, Pisa, Edizioni Plus-Università di Pisa, 2003, p. 71–90. Între iulie și decembrie 1958 au
părăsit România un număr de 3800 persoane (cf. Cristina Păiușan-Nuică, Emigrarea evreilor
din România, 1948–1978, în vol. Arhivele Securităţii, IV, ed. Silviu B. Moldovan, București,
Edit. Enciclopedică, 2008, p. 240).
pirii diverselor obiecte de mobilier, covoare și altele, în vreme ce biblioteca

de peste două mii de volume a donat‑o Federaţiei Comunităţilor Evreiești.
Cum era interzis să scoată cu el din ţară orice petic de hârtie, o parte a
manuscriselor – mai toate dactilografiate – au fost încredinţate unor pri‑
eteni, altele și le-a trimis prin Poșta română la São Paulo (îndeosebi poe‑
mele cu temă biblică, supuse cenzurii), cu îngrijorarea firească că nu vor
mai ajunge, în vreme ce alte câteva texte inedite au fost expediate lui Henry
Marcus, în Israel. Acestea din urmă alcătuiau manuscrisul definitiv al lui
Meletie Jidovul, plus alte câteva lucrări (printre care și Abisul), fiind trimise
prin intermediul valizei diplomatice a Ambasadei israeliene la București
(via Ambasada Franţei în România), cu dorinţa de a‑i fi reexpediate apoi
în Brazilia. În felul acesta, scrierile dragi inimii lui Furtună au ajuns la
Ierusalim, pachetul fiind apoi trimis lui Marcus de către Shlomo Leibovici-
Leish434, și el botoșănean de origine, la vremea aceea director în cadrul
Ministerului de Externe israelian.
Tragismul era generat și de faptul că pleca în necunoscut, retrăgându‑i-
se cetăţenia română, fiind așadar conștient că la vârsta lui și la situaţia din
această parte a Europei nu se va mai putea nicicând întoarce. Îl întrista că
„de acum voi trăi doar cu amintirile și într‑o zi, nu prea depărtată, voi părăsi
pentru totdeauna meleagurile pământești, fără ca măcar să știţi, să aflaţi ves‑
tea și să vă întoarceţi pentru câteva clipe gândul la cel care oricum v-a murit
înainte de a‑și da sfârșitul”435. Acceptase acest exil în principal la dorinţa
fiului și a nurorii sale, având și garanţia unei vieţi lipsite de griji alături de
familia Linker, prosperă și aproape întregită436. Cu o zi înaintea plecării,
Enric Furtună – care locuia atunci pe str. Alexandru Sahia 58 – i-a trimis
o scrisoare lui Felix Aderca, tot în București – interceptată de Securitate –,
de fapt un plic în care nu se afla decât o fotografie cu următoarea dedicaţie:
„Lui Felix Aderca și Sandei Movilă, mult iubiţii și talentaţii mei prieteni, cu
durerosul prilej al expatrierii mele, fără să vreau, veţi fi prezenţi în gândul și
inima mea până la moarte. Enric Furtună”. Iar în fotografie se afla un perso‑
naj îmbătrânit, cu un chip trist, dar demn437.
A părăsit Bucureștiul în seara zilei de 2 decembrie 1958, cu trenul, doar
434
Cf. Corespondenţa Enric Furtună – Henry Marcus, ed. Mihaela Gligor, Cluj, Presa Univer‑
sitară Clujeană, 2020, p. 173–174.
435
Biblioteca Academiei Române, S 29(9)/DCCCXV, scrisoare către Felix Aderca.
436
În afară de Blanka și Maximilian, Marcus Linker mai avea o fiică, Marghit, stabilită în
Israel.
437
Arhiva CNSAS, dos. I–375824 (Froim-Felix Aderca), f. 20–21. Fotografia este însoţită de
o notă a Serviciului „F”, din 6 decembrie 1958, către Direcţia II a MAI.
pe baza unui certificat de călătorie, pentru a poposi mai întâi la Viena438. A

rămas aici trei săptămâni, pentru a i se elibera înainte de toate un pașaport
de apatrid, pe care l-a obţinut pe 10 decembrie. În felul acesta a căpătat și
viză de la Consulatul Braziliei, șase zile mai apoi. În rest, a vizitat metropola
austriacă, bucurându‑se a revedea locurile dragi lui, încă cu ocazia călătoriei
aici din 1900. Odată formalităţile încheiate, se îndreaptă spre Paris, pe care-l
revede după trei decenii și jumătate, plimbându‑se vreo zece zile, împreună
cu fiul și nora sa439. Își vor continua apoi călătoria prin Europa, de plăcere,
îndreptându‑se spre Milano și Roma, pentru ca apoi să urce la Napoli, pe 11
ianuarie 1959, la bordul celebrului transoceanic „Conte Biancamano”, care
mai bine de două săptămâni i-a purtat prin Genova, Barcelona, Lisabona,
Dakar și Rio de Janeiro, pentru ca în ziua de 27 februarie 1959 să debarce
la Santos, de unde au fost preluaţi de mașina cuscrilor săi și duși la São
Paulo, capitala Braziliei. Aici au fost găzduiţi în casa acestora, pe Rua Major
Quedinho nr. 273, ap.101, Maximilian Linker fiind un prosper om de afa‑
ceri în domeniul imobiliar. Câteva zile mai târziu, pe 9 martie 1959, Enric
Furtună cu fiul și nora sa vor primi și legitimaţiile temporare de ședere în
Brazilia, eliberate de Secretariatul Siguranţei Publice.
Pentru Enric Furtună a fost aproape un șoc cultural, São Paulo având
la acea vreme aproximativ patru milioane de locuitori, din Santos venind
pe autostradă, oferindu‑i-se astfel o imagine fascinantă asupra metropolei,
„oraș complet americanizat, cu mii de zgârie nori”440 și o climă foarte plă‑
cută. În schimb, la 77 ani, se vede fără prieteni, încorsetat de o altă limbă în
care știe că nu va putea nicicând să se exprime convenabil, departe de patria
sa maternă etc. Va primi însă din Israel manuscrisele și cărţile încredinţate
lui Henry Marcus, așteptând cu emoţie să-i parvină și textele trimise prin
Poșta română, care întârziau, deznădăjduit că probabil nu le va mai vedea
niciodată. Abia la sfârșitul lui august 1959 au sosit manuscrisele și cărţile
expediate de el aproape cu un an în urmă, fiind astfel un moment fericit,
pentru că acolo se afla impresionanta traducere a lui Faust în românește,
438
Într‑o carte poștală către Felix Aderca, din Viena, 8 decembrie 1958 (ajunsă la București
pe 17 decembrie 1958), Furtună spune că este în a 5-a zi la Viena (deci a ajuns pe 3 decem‑
brie). Se bucură de frumuseţile orașului, iar „noaptea am răgazul să mă gândesc cu nespusă
nostalgie la prietenii de care m-am despărţit definitiv” (cf. Biblioteca Academiei Române, S
29(6)/DCCCXV).
439
Pe 26 decembrie 1958, Enric Furtună trimite lui Aderca o carte poștală cu Arcul de Tri‑
umf din Paris: „După o ședere de aproape trei săptămâni la Viena”, se află de cinci zile la
Paris, iar peste alte cinci va pleca spre Napoli (cf. Biblioteca Academiei Române, S 29(7)/
DCCCXV).
440
romanul său Meletie Jidovul, precum și acele poeme dramatice menţionate

de noi mai sus că au rămas inedite.
Meletie Jidovul este însă mai departe urmărit de ghinion. Dacă în 1947
intrase deja în lucru pentru a fi tipărit la Editura „Forum” din București, în
urma Legii naţionalizării este scos din nou de sub tipar, așa cum se întâm‑
plase și în 1937441. Nici tentativa de a afla vreun editor la São Paulo sau Rio de
Janeiro, după emigrare, n-a avut sorţi de izbândă, așa încât Furtună l-a rugat
pe Henry Marcus să depună un exemplar al manuscrisului la Biblioteca
Universităţii Ebraice din Ierusalim, în speranţa că – vreodată – cineva se
va învrednici să-l tipărească. În schimb, a rămas la București manuscrisul
celuilalt roman al său, Omul cu două patrii, pe care n-am încetat să-l căutăm,
pentru ca într‑un viitor nu prea îndepărtat să vadă totuși lumina tiparului
împreună cu Meletie Jidovul.
Îi parvin totodată vești triste despre I. Brucăr, rămas la București și –
deocamdată – fără șansa de a i se permite emigrarea, pe care de altfel nici
nu o prea dorea, întrucât cei doi fii ai lui erau oarecum realizaţi aici (Miron,
medic chirurg, și Mircea, pianist). Fusese însă acceptat ca cercetător extern
la Institutul de Filosofie al Academiei RPR încă din 1952, unde a elaborat
o istorie a logicii românești, rămasă în manuscris. Când Enric Furtună se
pregătea deja să plece în Brazilia, Brucăr era tracasat de lipsa unei pensii
care i se cuvenea din partea Ministerului Învăţământului, iar la începutul
anului 1958 îi fusese respinsă candidatura la Uniunea Scriitorilor, care i-ar
mai fi ușurat viaţa. Va și muri de altfel pe 14 mai 1960, la doar 72 ani, în urma
unui infarct, extrem de îngrijorat de soarta fiului său medic, care în toamna
anului anterior fusese condamnat la doi ani de închisoare pentru că ar fi luat
mită la spitalul în care lucra.
Nici în ceea ce-l privește pe fratele lui Enric Furtună, Marcel Pekelman,
veștile nu erau prea bune, pentru că ezitând în toamna lui 1958 să-și depună
actele pentru emigrare, va constata că din primăvara anului următor toate
plecările au fost din nou sistate442. Această întârziere datorată așteptărilor
lui de a‑și lichida gospodăria cât mai profitabil și a‑și regla niște chestiuni
financiare îl vor costa și câteva luni de închisoare, ajungând în Israel abia la
începutul toamnei lui 1960. Turnat la Securitate că ar fi scos din ţară câteva
mii de dolari, a fost arestat și anchetat destul de dur, recunoscând în cele din
urmă acest fapt, motiv pentru care a și fost condamnat la doi ani de închi‑
441
Cf. Dan Mayersohn, în „Viaţa noastră” (1963), apud Al. Mirodan, Dicţionar neconvenţio-
nal al scriitorilor evrei de limbă română, II, Tel Aviv, Edit. Minimum, 1997, p. 327.
442
Marcel Pekelman locuia pe str. Iuliu Valaori 24, având un cabinet stomatologic în b-dul
N. Bălcescu 25.
soare, din care a executat doar două luni, beneficiind de o amnistie datorită
vârstei, dar și a depunerii la Banca Naţională a sumei în valută recunoscută
în timpul anchetei443. Abia apoi i s-au aprobat documentele de plecare, emi‑
grând alături de fiul său, pentru ca la Tel Aviv să se asocieze cu cineva mai
avut pentru a‑și deschide un cabinet dentar.
Stabilit așadar la São Paulo, Enric Furtună își dedică cea mai mare parte
a timpului lecturii, cu nesaţ și disperarea de a nu se ramoli intelectual, se
apucă de limba portugheză, își revizuiește din manuscrise, merge mult la
cinema și pe la concerte, chiar la conferinţe publice (îndeosebi cele în limba
germană), dar își află și prieteni, nu mulţi și mai ales nu după gustul său,
pentru că cei originari din România erau și aici oameni de afaceri, preocu‑
paţi mai mult să facă bani decât să se întreţină cu un poet. Se apropie totuși
mai mult, încă din primăvara lui 1959, de un celebru gălăţean, Jean (Iancu)
Steuerman (1904–1976), pe care-l știa încă din perioada când ambii se aflau
la Ierusalim, cel din urmă emigrând apoi în Brazilia, unde-și făcuse o fru‑
moasă situaţie, bogăţia permiţându‑i să aibă o casă impresionantă la Belo
Horizonte444, unde l-a avut de altfel musafir și pe medicul poet, pentru vreo
zece zile la început de mai 1959.
Totodată, Enric Furtună întreţine și o bogată corespondenţă cu vechi pri‑
eteni risipiţi care-cum prin lume: cu Eugen Relgis, stabilit la Montevideo, în
Uruguay, extrem de activ, care tocmai în 1958 publicase eseul Perspectivas
culturales en Sudamérica445, distins cu un important premiu al Ministerului
Educaţiei Publice din ţara ce-l găzduia; cu Sigmund Birman din Ierusalim;
cu Lascăr Șaraga, aflat din 1957 în Israel; cu Matei Roussou în Franţa ș.a.,
dar și cu Leon Feraru, aflat la New York, deja pensionar de la Columbia
University, care din nefericire va și înceta din viaţă la finele anului 1961.
Acesta din urmă se angajase faţă de Furtună să-i traducă în engleză Meletie
Jidovul, inclusiv să-i afle un editor, ca unica șansă de a‑i salva romanul, pen‑
tru că în limba română părea deja o lucrare fără șanse de a vedea lumina
tiparului. La fel cum tot el, Feraru, credea că – poate – mai întâi s-ar impune
o versiune în franceză, ca cea mai bună soluţie pentru a capta interesul anglo‑
443
La începutul lui 1959 apare un dr. Pekelman ce a intervenit pe lângă Ion Crișan (ante‑
rior Leon Glaser), fost maior de Securitate și prieten intim cu Teohari Georgescu, dar acum
important funcţionar la Academia RPR, pentru a‑i facilita plecarea în Israel. (Cf. Arhiva
CNSAS: I-000027, vol. 2, f. 274).
444
O superbă casă în stil neoromânesc a avut Jean Steuerman la Galaţi, ce se păstrează și azi,
confiscată de statul român în 1941, ca fiind proprietate evreiască.
445
Eugen Relgis, Perspectivas culturales en Sudamérica, Universidad de Montevideo, 1958,
106 p., elogios prezentată de William Rose în „MANAS Journal”, XV, 1962, no.28 (July 11),
p. 12–14.
fonilor446, în acest scop trimiţând manuscrisul la Paris – la Haim Ivainer –,

care l-a încredinţat unui cunoscut din Montpellier pentru traducere. Și uite
așa, de la București la Ierusalim, de acolo la São Paulo, apoi la New York,
de aici la Paris, iar în cele din urmă la Montpellier, fără a se împlini nimic,
manuscrisul fiind parcă urmărit de un blestem.
Are totodată schimburi epistolare cu Henry Marcus, căruia îi împărtășește
avatarurile emigrării sale și îngrijorarea atât faţă de destinul manuscriselor
ce i le-a trimis la Ierusalim, dar și pentru acelea expediate direct în Brazilia.
Pe de altă parte, Enric Furtună se reactivează scriitoricește prin intermediul
prietenului său Lascăr Șaraga, începând să colaboreze cu mediul literar româ‑
nesc din Israel. Și cum acesta din urmă era membru influent al Cenaclului
Literar „Menora” din Ierusalim, condus de Israel Bar‑Avi, Furtună reia mai
vechile legături și cu fostul colaborator al lui Moses Schwarzfeld, care acum
era extrem de activ în cadrul Cenaclului, inclusiv în ceea ce privește editarea
diverselor publicaţii447.
Israel Bar‑Avi (numele originar fiind Wertenstein) era născut la Râmnicu
Sărat, în 1915, pentru ca în tinereţe să fie redactor la „Egalitatea”, periodic
fondat de Moses Schwarzfeld, căruia i-a fost discipol și continuator. S-a
stabilit în Israel în 1951, dedicându‑se cercetării surselor istorice ale evre‑
ilor din ţara de obârșie448, reunind totodată în jurul Cenaclului „Menora”
mai mulţi scriitori evrei originari din România răspândiţi prin lume – din
1958 –, publicându‑le opera, alături de propriile lui contribuţii și comentarii
bio-bibliografice și literare. De altfel, seria lui de tipărituri s-a întins între
1958–1974, data morţii lui Bar‑Avi, existând și o revistă intitulată „Caiete
pentru literatură și istoriografie” (1965–1973, care a devenit „Menora” odată
cu nr. 1, ianuarie-martie 1974), însoţită de un supliment, „Note și știri de
Cenaclu”. Așa se face că Israel Bar‑Avi s-a remarcat ca principalul animator
al Cenacului, dar și autor, prefaţator, editor, comentator al celor mai mult de
o sută de fascicole scoase sub auspiciile acestuia449.
Astfel, sub egida Cenaclului Literar „Menora” a predominat poezia, favo‑
rizând parcă pe Samson Lazar (Lascăr Șaraga), Enric Furtună, Nathan Mark,
446
Cf. Corespondenţa Enric Furtună – Henry Marcus, p. 195.
447
La Biblioteca Naţională din Ierusalim sunt înregistrate vreo 130 de publicaţii ale acestui
Cenaclu, însă fără vreo indexare, uneori incorect catalogate, fiind apreciate cândva ca lipsite
de importanţă.
448
Bar‑Avi a publicat în Israel patru volume de O istorie a evreilor români. Era anunţat și al
cincilea, care n-a mai apărut, pentru că autorul a încetat din viaţă.
449
Hubert Padiou, Cenaclul Literar Menora: une importante contribution à la mémoire juive
de Roumanie, în „Matériaux pour l’histoire de notre temps”, no.2, 1985, p. 29–31.
Eugen Relgis, Simon Gartenberg, Bernard Weinberg ș.a., în fapt aceștia alcă‑
tuind într‑un fel „armătura” Cenaclului. De altfel, în marea lor majoritate,
publicaţiile Cenaclului și ale lui Bar‑Avi erau în limba română. În acest con‑
text, Enric Furtună (din Brazilia) și Eugen Relgis (din Uruguay) au continuat
să scrie și să publice în românește, în vreme ce alţi autori de origine română,
precum Tristan Tzara, Ilarie Voronca sau Benjamin Fondane, s-au exprimat
în limba ţării de adopţie, Franţa.
Tot din Brazilia a mai colaborat Furtună și la alte câteva publicaţii perio‑
dice, inclusiv la cvasi-anonima și efemera revistă „Pagini literare”, ce apărea
la Tel Aviv, ca emanaţie a Societăţii Culturale „Eleanor Steinberg”. De altfel,
marea problemă a comunităţii evreilor originari din România a fost mai
totdeauna – poate până la Shlomo Leibovici-Leish, când mult mai târziu a
reușit să întemeieze și să conducă o Asociaţie Culturală Mondială a Evreilor
Originari din România – lipsa unei coeziuni cât de cât organizate (compa‑
rativ cu cei proveniţi din alte spaţii) din mai toate punctele de vedere, dar
îndeosebi din perspectivă culturală, aspect ce ar merita o analiză specială.
Enric Furtună are și un moment de satisfacţie, când la începutul verii lui
1961 primește mai multe semnale de apreciere pentru frumoasa vârstă ce
tocmai o împlinise, 80 ani de viaţă, moment marcat de altfel de Lascăr Șaraga
printr‑un articol elogios despre medicul poet, publicat în „Viaţa Noastră”,
căruia îi asociază și un portret al sărbătoritului. Realizează totodată că are
deja „o vârstă”, nu mai scrie versuri decât ocazional, la fel cum din când în
când – ca să se afle în treabă – mai revizuiește traducerea din Faust. În rest,
citește, merge la cinema din plin, participă la conferinţe în limba germană și
cam asta este totul. Își manifestă întristarea la aflarea veștii că un văr primar
al lui Lascăr Șaraga, Fred, a murit în plină stradă în urma unui atac de cord,
în vreme ce chiar el se plânge periodic că este tot mai bolnav.
Nu lipsesc nici micile satisfacţii intelectuale, în sensul că prin strădania
lui Lascăr Șaraga – care a smuls niște bani de la deputatul Itzhak Korn – i
se publică lui Enric Furtună poemul Abisag, sub forma unui volumaș, dar
fără circuit prin librării450, asta și prin grija lui Dan Mayerson, celebru medic
ORL-ist în perioada interbelică, care avusese cabinetul vizavi de cel al lui
Marcel Pekelman, în București, pe B-dul Brătianu 24, în vreme ce fratele lui
Furtună îl avea la nr. 25.
Acestea sunt și ultimele informaţii ce le avem despre Enric Furtună pen‑
tru anii petrecuţi în Brazilia spre sfârșitul vieţii, pentru că pe 30 iunie 1965
Enric Furtună, Abisag. Poem dramatic în trei acte, cu o prezentare a autorului de M.H.
450
Bady, Tel Aviv, Edit. Beit Olei Romania, 1963, 94 p. (cu un portret al autorului).
închide ochii intrând în eternitate, la 84 de ani. Se stingea astfel departe de

pământul pe care l-a iubit, un intelectual care nimic nu și-a dorit mai mult
decât să lase urme în câmpul literaturii, care a gândit și s-a exprimat într‑o
frumoasă limbă română, care a găsit resorturile și sensibilităţile de a tălmăci
în principal din idiș și germană. În aceste împrejurări, în toamna lui 1965 a
apărut la Ierusalim broșura Testamentul literar al poetului Enric Furtună451,
pentru ca în anul următor un text al medicului scriitor trecut în nefiinţă
să însoţească volumul lui Samson Lazăr, Pe o harpă de aramă, cu un eseu
al său asupra operei poetice a autorului, cu ocazia acestei culegeri jubili‑
are (1915–1965)452. Dar tot în 1965, Israel Bar‑Avi va publica în broșura sa
Din alte vremuri, în cadrul unui articol intitulat „Din literatura zilelor de
Hanuka”, un fragment din traducerea lui Enric Furtună a poeziei Umbra lui
Yehuda Hamakabi de Iacob Groper453. Iar ceva mai târziu, în volumul întoc‑
mit tot de Israel Bar‑Avi, Iacob Groper, poetul liric al pământului natal în idiș,
va publica mai multe poezii ale acestuia în tălmăcirea lui Enric Furtună454,
unele reproduse după mai vechea revistă gălăţeană „Hatikvah”, a studenţilor
evrei, dinainte de prima conflagraţie mondială.
De fapt, datorăm lui Israel Bar‑Avi un soi de „apropiată” posteritate a lui
Enric Furtună, care într‑o antologie jubiliară a Cenaclului „Menora” publică
poezia Orașul de piatră a lui Enric Furtună, menţionând că este „în memoria”
acestuia, versuri datând din 1945455. Iar în anul următor, când chiar Bar‑Avi
este aniversat, volumul omagial cuprinde și articolul „Testamentul literar al
poetului Enric Furtună”, semnat de sărbătorit, care apăruse iniţial pe 20 sep‑
tembrie 1965, la trei luni de la încetarea din viaţă a medicului-poet456. Mult
451
Testamentul literar al poetului Enric Furtună, culegere de versuri și introducere de Israel
Bar‑Avi; în ebraică: A. Clain și Mendel P. Mendel, Ierusalim, Cenaclul Literar „Menora”,
1965, 23 p.
452
Samson Lazăr, Pe o harpă de aramă. Versuri, cu o prezentare de Israel Bar‑Avi și un
eseu de Enric Furtună, Ierusalim, 1966, 96 p. (Scriitori din aliaua română. Cercul literar
„Menora”, 32).
453
Israel Bar‑Avi, Din alte vremuri, Ierusalim, Cenaclul Literar Menora, 1965, p. 39.
454
Cf. Israel Bar‑Avi, Iacob Groper, poetul liric al pământului natal în idiș, ediţia a 2-a, Ieru‑
salim, Cenaclul Literar Menora, 1972. Poeziile traduse în limba română de Enric Furtună
sunt: „Harpa lui David” (p.12); „Sulamita” (p.13); „Umbrei lui Jehuda Macabi” (p.14); „Cân‑
tecul Profetului” (p.15); „Zorele (Morgen Blumen)” și „Sculaţi, sculaţi!” (ambele la p. 18);
„Pe mal” (p.19); „Cântec de plecare” (p.20); „La întoarcere” (p.21–22); „Vise bătrâne” (p.23);
„Cântece stinse” (p.24); „Acolo...” și „Vânturi reci de prin pustii” (ambele la p. 25).
455
File de Antologie. Culegere jubiliară la împlinirea a 10 ani de existenţă a Cenaclului Literar
Menora (1958–1968), editor Israel Bar‑Avi, Ierusalim, Cenaclul Literar Menora, 1968, p. 53.
456
Volum jubiliar – Israel Bar‑Avi, Ierusalim, Cenaclul Literar Menora, 1969, p. 61–62, iar la
p. 60 apare și o fotografie destul de neclară: „1916, Galaţi. Altă generaţie de scriitori: Bernstein
mai apoi, în 1972, broșura Închinare Ierusalimului etern cuprinde și poezia

lui Enric Furtună, Nocturnă Ierusalemiteană457, pentru ca în același an poe‑
tul medic să fie inclus într‑o altă antologie, cu poezia Ruth, de data asta în
limba ebraică, volum intitulat Rădăcini și furtună458.
Dar poate că cea mai sensibilă și plină de emoţie rememorare a lui Enric
Furtună a făcut Eugen Relgis într‑un text intitulat Ultima călătorie a lui A.L.
Zissu (1969), în fapt pagini de mare afectivitate despre cărturarii evrei din
Iași, rămași captivi într‑o Românie ce nu‑i mai dorea, din care unii s-au stins
într‑o tăcere și anonimat aproape jenant, iar alţii au reușit să se salveze emi‑
grând aiurea. În fapt, era continuarea unui op mai vechi, Profetas y poetas.
Valores permanentes y temporarios del judaismo459, care avea deja mai multe
pagini despre scriitori evrei din România. De data aceasta, textul din 1969
vine după stingerea lui Furtună, relatând cu nostalgie regăsirea lor epistolară
– dar nu și fizică – pe continentul sud-american, însă cu trista constatare că,
„în exilul său din Brazilia, prietenul meu, aproape octogenar, experimen‑
tează acel penibil proces de readaptare într‑un mediu lingvistic şi cultural
atât de diferit în structura sa, atât de dificil în acceptarea sau asimilarea sa”.
Și nu se poate abţine în acest context de a invoca pentru comparaţie perso‑
nalitatea lui Stefan Zweig, care refugiat și el în Brazilia, decide a‑și lua viaţa,
întrucât „nu putea gândi şi crea decât în limba sa natală; îi lipsea climatul
etic și estetic al Vienei şi Salzburgului, al Parisului, Romei şi Londrei”460.
Din nefericire, oricât am căutat prin intermediul prietenilor din Israel,
Brazilia și Franţa descendenţi ai familiei Pekelman, totul pare să fi intrat
într‑o imensă nebuloasă. Mai știm doar de nepotul de frate al lui Enric
Furtună, Florin, fiul lui Moritz (Marcel) și al Virginiei – născută Zilberman.
Părinţii lui s-au căsătorit la București, în 1922, pentru ca numai după un
Luca, Barbu Nemţeanu, A. Steuerman-Rodion, Ion Pribeagu, Enric Furtună”, aflată astăzi în
colecţia Bibliotecii „V.A. Urechia” din Galaţi (reprodusă și în volumul de faţă; fotografia este
făcută la Şcoala de Menaj „Lumina” din Galaţi, str. Chicuş).
457
Închinare Ierusalimului etern, culegere întocmită de Israel Bar‑Avi, Ierusalim, Cenaclul
Literar Menora, 1972, p. 15.
458
Volumul în limba ebraică, Shorashim wesaar. Antologyah shel sofrim yehudim belashon
haromanyt [Rădăcini și furtună. Antologie a scriitorilor evrei de limbă română], având ca
editori pe K.A. Bertini, Dora Littman-Litani și A.B. Yoffe, Tel Aviv, Eked, 1972 (poezia lui
Furtună se află la p. 74).
459
Eugen Relgis, Profetas y poetas. Valores permanentes y temporarios del judaismo, Buenos
Aires, Edit. Candelabro, 1955, 285 p. (cu o nouă ediţie apărută la Montevideo, Edit. Huma‑
nidad, 1981, 315 p.).
460
Leon Volovici, București, Edit. Hasefer, 2011, p. 297–298.
an să-l aibă pe unicul lor fiu461, care asemenea întregii familii a urmat și
el facultatea de medicină. A ajuns în cele din urmă în Israel, la începutul
anului 1960, unde a profesat ca medic, locuind în localitatea Petah Tikva,
Shikun Gan Boaz 1. Iar nu demult am aflat chiar în București, o rudă a fra‑
ţilor Heinrich și Marcel Pekelman, pe Henriette Salter‑Stavri, nepoată a lor
după mamă (vezi nota 9), absolventă a facultăţii de fizică, cu un doctorat în
biotehnologie și un stagiu de cercetare în Statele Unite, fostă cercetătoare
la Institutul „Cantacuzino” din București. Cu voia lui Henriette (alintată
„Luluș”) reproducem aici o poezie – inedită – dedicată acesteia de către
Enric Furtună, cu tristeţea firească de a nu fi fost bunic:
Lui Luluș
Sunt tare trist, dragă Luluș,

Că n-am și eu vreo nepoţică
Ca tine-ntocmai spiriduș,
Ca tine tare frumușică;
Să fie mândră cum ești tu

De bunicuţul ei, poetul,
S‑o cheme și pe ea Lulu
Și să cunoască... alfabetul.
Cum însă nepoţică n-am

Și spui că sunt poet, mă-nham
Cu telegarii mei de foc
Să-ţi trag căruţa spre noroc.
Nene Enric
Călimănești 23 aug. 1954
Cum fiul lui Enric Furtună, Solon Pekelman, n-a avut descendenţi, se
pare că și în Brazilia s-a stins această ramură a familiei, puţinii care poartă
Cf. Starea Civilă București, Sectorul I Galben: act căsătorie 1331/1922; certificat de
461
naștere 5717/1923. În 1927, lui Marcel Pekelman i s-a mai născut un copil, Adrian (Zuki),
care a murit la mijlocul lui martie 1933 (vezi și „Adevărul”, an. 47, 1933, nr. 15101, duminică
26 martie, p. 2).
astăzi acest nume acolo fiind fără legătură de rudenie cu personajul cărţii
de faţă, cel puţin după mărturisirile făcute de unii din aceștia. După cum
deja am afirmat pe la începutul scrierii de faţă, numele de Pekelman nu este
întâlnit cu ușurinţă, în Israel chiar foarte rar, dar ceva mai mult în Brazilia,
unde purtători ai acestui nume și-au câștigat de-a lungul vremii o reputaţie
în cele mai diverse sfere de activitate, de la sport și muzică până la domenii
știinţifice (ca profesori) sau chiar lumea afacerilor.
ÎN LOC DE CONCLUZII
Se încheie astfel o poveste reală de viaţă, cu un personaj care ar putea

prea bine să constituie prim-planul unei drame, într‑un timp suspendat în
istorie, ce acoperă cumpăna veacurilor XIX-XX, traversează tragedia celor
două mari conflagraţii mondiale, se animă în entuziasmul cultural al anilor
20–30, cunoaște ororile holocaustului, pentru ca instaurarea comunismului
să-i ofere o altă dimensiune a inumanului, dar și o aparentă liniște a senec‑
tuţii prin desţărare, nu oriunde, ci la capătul lumii.
În tot acest context, Enric Furtună a avut un destin aproape tragic, ca
și epoca pe care a traversat‑o. La senectute se simte neîmplinit, pentru că
mare parte din opera sa a rămas aproape anonimă, fie printre filele unor
reviste devenite din 1948 interzise (ca fiind „reacţionare”), fie în manuscrise,
în dosare păstrate cu grijă în locuinţa proprie. De altfel, un destin al ope‑
rei întrucâtva asemănător cu al lui Benjamin Fondane, care și el a manifes‑
tat un interes aparte pentru teatru, însă niciuna din piesele sale n-au fost
jucate sau publicate în timpul vieţii. De aceea, chiar și acum, creaţia lui tea‑
trală este în mare parte inedită462, multe din manuscrisele lui fiind păstrate
la Biblioteca Yale, într‑un fond ce-i poartă numele, existând totodată și un
depozit Fondane în cadrul Bibliotecii „Jacques Doucet” din Paris.
Dintr‑o altă perspectivă, trebuie spus că Enric Furtună a trăit cu discreţie,
fără a face un capăt de lume pentru faptul că a fost coleg de liceu și prieten
mai toată viaţa cu Mihail Sadoveanu, că a fost un apropiat al lui Steuerman,
Spaier, Luca, Nemţeanu, Aderca etc., etc. Deși este un poet modernist, puţi‑
nii critici de pe la noi l-au privit ca pe un scriitor periferic, desuet, datorită
tematicii considerată de unii ca fiind demodată (invocarea morţii, elogie‑
rea naturii, sentimentul tristeţii și al melancoliei, subiecte biblice etc.), în
vreme ce piesele lui dramatice – Alexe Tudor și Sorin Bătrânul – par melo‑
dramatice și convenţionale463. În schimb, prea puţini au cunoscut romanele
462
În 1985 a fost editat Festinul lul Balthazar, iar Philoctet a fost publicat în engleză, după
manuscrisul francez.
463
Mihail Dragomirescu, în lucrarea sa Sămănătorism, poporanism, criticism, București,
lui Furtună, Meletie Jidovul și Omul cu două patrii, inedite până azi, dar care
aduse la lumină ar schimba în mod ferm imaginea despre vocaţia scriito‑
ricească a acestuia. În plus, sumedenia de cronici despre cărţi și autori ar
întregi profilul unui destin nu în toate împlinit, cuvenindu‑se de acum anto‑
logarea unor creaţii ale sale răspândite prin cele mai diverse periodice, pre‑
cum „Răsăritul”, „Opinia”, „Convorbiri Critice”, „Versuri și Proză”, „Gândul
Nostru”, „Umanitatea”, „Adevărul Literar și Artistic”, „Lumea Evree”,
„Lumea. Bazar săptămânal”, „Lumea, literară și artistică”, „Cuvinte literare”,
„Însemnări Ieșene”, „Curierul Israelit”, „Mântuirea”, „Egalitatea”, „Adam”,
„Vitrina Literară”, „Cultura”, „Slove”, „Pagini Libere”, „Floare Albastră”,
„Hatikvah”, „Hasmonaea”, „Facla Literară”, „Steaua Noastră”, „Israelitul”,
„Freamătul Literar”, Almanahul ziarului „Tribuna evreiască” etc.
În fond, dacă ne aplecăm mai mult asupra biografiei și operei sale, vom
constata că întreaga sa evoluţie a stat sub semnul dilemelor de la finele vea‑
cului XIX și începutul celui următor, pentru că atunci când Enric Furtună
încearcă să iasă în lumea literelor, atmosfera era destul de confuză, în sensul
afirmării unei crize, nu doar în câmpul artistic, ci în mai toate domeniile
culturii464. Nu întâmplător, cumpăna dintre veacuri este marcată de apariţia
unui număr impresionant de publicaţii periodice, în care tinerii intelectuali
sunt atotprezenţi şi deosebit de activi, publicaţii ce-şi asumau înalte func‑
ţii de reformare culturală, socială şi politică. De altfel, ca adolescent, Enric
Furtună asista de fapt în literatură încă la înfruntarea dintre „artă pentru
artă” și „arta cu tendinţă”.
În aceste împrejurări, cartea de faţă vine ca o reparaţie a posterităţii faţă
de cel care a fost Enric Furtună (născut Pekelman). Lecturând totodată cele
două părți ce completează tomul de faţă, vom intra de fapt în atmosfera unei
epoci de veritabil entuziasm intelectual, dar și de un obsesiv naţionalism
și xenofobie care a împiedicat în cele din urmă o evoluţie spre propășire și
articularea unei societăţi cu cât mai puţine contraste.
Editura Institutului de Literatură, 1934, p. 167, îl menţionează la „opere dramatice” și pe

Enric Furtună cu Sorin Bătrânul, „prea romantic și greoi în expresie”.
464
Pentru istoriografie, dar nu numai, vezi Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în isto-
riografia română (sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitară
Clujeană, 1999.
Partea I
Enric Furtună
BILANȚUL UNUI INSUCCES
(Însemnări și comentarii)
NOTĂ ASUPRA MANUSCRISULUI
ȘI A EDIȚIEI
Volumul de faţă, datat „martie 1952”, poartă și o dedicaţie: „Manuscris

încredinţat cu toată dragostea cărturarului și prietenului M. Sărăţeanu, ca
bună amintire în ajunul plecării mele din ţară” (semnat: Enric Furtună,
noiembrie 1958). Personal, pe Mihail Sărăţeanu nu l-a cunoscut autorul
acestor memorii decât abia în primăvara lui 1956 și numai la îndemnul lui
Henry Marcus. Pe numele său de naștere Moise Selzer/Zeltzer/Zelţer (1885–
1970), Sărăţeanu s-a remarcat ca avocat și publicist, născut în Lipovăţ, jud.
Vaslui (în 1886), cu studii universitare la Zürich, Geneva și Montpellier, fon‑
dator și editor al hebdomadarului „Săptămâna ilustrată”, în format tabloid,
de 16 pagini, cu dată de apariţie joia, începând cu 17 mai 1917, având printre
colaboratori pe Barbu Nemţeanu, D. Karnabatt, A. de Herz, Gala Galaction,
Carmen Sylva, Şt. O. Iosif ș.a. Mai apoi îl regăsim ca prim redactor la
„Curierul Israelit”, fondator al Asociaţiei Evreilor din România, secretar
general al Uniunii Evreilor din România, iar după război preşedinte al aces‑
teia (1946), numărându‑se totodată printre liderii importanţi ai Comitetului
Democratic Evreiesc465.
Prezenţa acestui manuscris a fost semnalată încă de acum aproape o
jumătate de veac, Institutul „Dr. Iacov Niemirower” din Ierusalim anunţând
în organul său de expresie „Toladot” faptul că nu demult intrase în pose‑
sia acestui material aparţinând lui Enric Furtună466, căruia îi lipseau însă
– încă de pe atunci – ultimele file. Este un document îngrijit dactilografiat,
numărând 326 file, cu prea puţine corecturi olografe datorate autorului la o
lectură ulterioară, beneficiind de o legătură în format de carte, cu copertă
465
Pentru angajamentele sioniste ale lui Sărăţeanu vezi culegerea de texte îngrijită de Hary
Kuller, sub titlul Ceva despre istoria sionismului în România, în „Buletinul Centrului, Muze‑
ului şi Arhivei istorice a evreilor din România”, Bucureşti 1998 [pe copertă: 1999], p. 72–101.
466
Cf. „Toladot”. Publicaţie pentru cercetarea trecutului evreilor din România [Institutul Dr.
I. Niemirower], Ierusalim, IV, 1975, nr. 9 (martie), p. 43–44.
tare și groasă. Cum din 1975 întregul inventar al Institutului „Dr. Iacov
Niemirower” a intrat în patrimoniul Universităţii Ebraice din Ierusalim, tot
de atunci manuscrisul de faţă s-a aflat într‑o secţiune specială ce a purtat
denumirea de „The Center for Research on Romanian Jewry”, care a funcţi‑
onat până în 2018, adăpostind totodată o bibliotecă de specialitate cu peste
14.000 volume, dar și un bogat fond de materiale arhivistice467.
Partea de faţă reproduce integral aceste memorii, intervenţiile noas‑
tre fiind minime, interpolând puţinele corecturi ulterioare ale autorului,
îndreptând tacit erorile de limbă şi unele inadvertenţe nesemnificative, dar
păstrând cât mai mult din caracteristicile scrisului său (nu și vechi forme
de vocabular: „complectări”/„complecta” devine „completări”/„completa”;
„trebue”-„trebuie”; „prietin”-„prieten”; „cetitor”-„cititor”; „judaic”-iudaic”
ș.a.m.d.). Totodată, am corectat transcrierea unor nume proprii, la fel și pe
cele provenite din lapsus calami.
Notele explicative au fost marcate în text prin croşete şi se află desfă‑
şurate la sfârşitul documentului. Am inclus totodată în Partea II și câteva
schimburi epistolare ale lui Enric Furtună cu diverși contemporani ai săi
– rânduite cronologic –, cu scopul evident de a întregi informaţiile asupra
personajului nostru și al climatului cultural.
Un gând de recunoștinţă se îndreaptă spre dr. Claudia Daraban, pentru
tot sprijinul în colaţionarea acestor memorii, fără de care acurateţea textului
ar fi de neimaginat.
Vezi Ditza Goshen, Un centru universitar ierusalimitean de studiere a istoriei evreilor din
467
România: istoric, profil, perspective, în vol. Noi perspective în istoriografia evreilor din Româ-
nia, ed. Liviu Rotman (coord.), Camelia Crăciun, Ana‑Gabriela Vasiliu, București, Edit.
Hasefer, 2010, p. 96–100.
SCHIȚA BIO-BIBLIOGRAFICĂ
Sunt născut la Botoșani, în anul 1881, din părinţi descălecaţi acolo de

prin meleagurile bucovinene (Cernăuţi).
În anul 1886, părinţii mei mutându‑se la Iași, am devenit ieșan. Versuri
am început a mâzgăli de la 14 ani.
Am absolvit gimnaziul și m-am înscris în cl. V a Liceului Naţional,
moment crucial al vieţii mele, căci atunci, pe băncile liceului, am legat pen‑
tru toată viaţa prietenie cu M. Sadoveanu; și tot atunci m-a ajuns bunăvesti‑
rea lui Th. Herzl, care a avut o puternică influenţă asupra sufletului meu și a
chipului în care aveam să judec fenomenul iudaic.
În 1900 am absolvit liceul și am plecat la Viena spre a studia medicina.
Din diverse motive nu am putut rămâne acolo și m-am întors la Iași, nu însă
fără a fi făcut o vizită la redacţia revistei sioniste „Die Welt”, unde am avut
deosebita șansă și cinste de a‑l cunoaște personal pe marele întemeietor al
mișcării noastre de regenerare.
Am urmat medicina la Iași. Prin 1900 și 1901 am colaborat cu poezii și
cu o dramă în două acte în versuri, Eterna luptă, la hebdomadarul sionist
scos de Heinrich Resenbaum și redactat de poetul A. Steuerman-Rodion:
„Răsăritul”. În primul an am semnat cu pseudonimul Proles, în al doilea cu
numele meu adevărat.
Prin reviste românești am început a publica din 1902, semnând (după
sugestia prietenului Sadoveanu) Enric Furtună.
Din 1904 până în 1907 am colaborat la „Sămănătorul”, revistă literară
naţionalistă condusă de prof. Iorga. Din 1907 și până în 1910 am fost cola‑
borator statornic la „Convorbiri Critice” redactată de prof. și criticul M.
Dragomirescu; și la „Pagini Libere” a poetului B. Nemţeanu din Galaţi.
Din 1911 până la 1916 am colaborat la revista „Versuri și Proză” scoasă
de scriitorul Alfred Hefter‑Hidalgo. Cam tot pe atunci și la „Facla” lui N.D.
Cocea. Între 1914–1916 am lucrat mult și la revista sionistă „Hatikvah”
redactată la Galaţi de către Leibuș Gold.
Războiul din 1916–1918 l-am făcut ca medic la un regiment cantonat pe
160 E n ri c Fu rt u nă
malul Prutului, la Fălciu. În acest timp am scris două piese antirăzboinice

(Rechiziţia și Între tranșee), ca și întreaga serie a poeziilor mele pacifiste.
După război, între anii 1920–1921, am colaborat la revista pacifistă
„Umanitatea”, scoasă de romancierul, poetul și doctrinarul umanist Eugen
Relgis. Tot pe atunci (1920, toamna) piesa mea Rechiziţia a fost jucată pe
scena Teatrului Naţional din Iași, a provocat însă, la a treia reprezentaţie, un
enorm scandal antisemit pus la cale de ciracii lui A.C. Cuza, din care pricină
am retras piesa. În 1923, un nou scandal, îndreptat împotriva unei actriţe
de origine evreiască, arătând net starea de spirit instaurată în Moldova, m-a
făcut să retrag și poemul dramatic Între Șanţuri[1], în ajun de a fi pus în
repetiţie.
Am mai colaborat la „Adevărul Literar”, la „Cuvântul Liber”, la „Însemnări
ieșene” etc., fie cu versuri, fie cu cronici literare sau dramatice, fie cu impresii
de călătorie... În 1936 m-am mutat la București. În 1943 mi-am pierdut soţia,
în 1944 m-am refugiat, de groaza lui Hitler, în Palestina, de unde m-am
întors în 1947.
Bibliografie și lucrări în manuscris:

1914 – Pustnicul în Editura Versuri și Proză, Iași, conţinând două poeme
dramatice: Pustnicul și Sorin Bătrânul, și un act în proză Alexe Tudor.
1922 – O primă culegere de versuri De pe stîncă la Viaţa Românească,
Iași.
1926 – Priveliști și Impresii, note de călătorie, [Edit.] V[ersuri] și Pr[oză],
Iași
1940 – A doua culegere de versuri Poemele Resemnării la Socec et. Comp.,
București
În manuscris:
– „Rechiziţie”, piesă în trei acte, 1917
– „Între tranșee”, poem dramatic în 4 tablouri, 1918
– „Priveghiul fără lacrimi”, poem dramatic în 3 acte, 1934
– „Întuneric”, poem dramatic în 5 acte, 1936
– „Abisag”, poem dramatic în 3 acte, 1939
– „Șoșana”, poem dramatic în 5 acte, 1945
– „Abraham”, poem dramatic în 8 tablouri, 1948
Pe „Șoșana” am scris‑o la Ierusalim în 1945
– Meletie Jidovul, roman, scris între 1927–1933. Avea să apară în editura

Bilanțul unui insucces 161
„Adevărul” S.A. în 1937, când, instaurându‑se guvernul Goga‑Cuza, sus

numita editură a fost desfiinţată. Romanul meu fusese cules, corectările
făcute și urma să fie tras...
– „Taina”, fragment dintr‑un roman neterminat, care avea să poarte titlul
Omul cu două patrii.
Traduceri:
– O antologie din poeţi germani, clasici și contemporani: Goethe, Schiller,
Heine, Lenau, Chamisso, Rilke, Uriel Birnbaum, Sperber etc.
– Germania, o poveste de iarnă, poem de H. Heine
– Faust, tragedia lui Goethe (prima parte)
– O antologie a poeziei idiș (Bialik, Leivik, Kulbak, Groper, Manager etc.)
– Regele Solomon și cizmarul, comedie în versuri de Samy Gronemann.
Diverse:
– Cronici literare (poeţi și scriitori evrei din România)
– Însemnări la adăpost (Jurnalul unui medic din dosul frontului primului
război mondial)
– Călătorie de emigranţi
– Bilanţul unui insucces (Însemnări și comentarii din viaţa și opera mea).
Enric Furtună
Î ncep (destinându‑le posterităţii) niște însemnări, la care de multă
vreme mă gândesc, nu găseam însă în sufletul meu dezabuzat – ca să zic
așa – de totala neîmplinire a carierii mele literare, lipsit de cunoașterea și
recunoașterea de care orice artist, orice scriitor are nevoie și către care e
firesc să râvnească – nu găseam în el destule îndemnuri posibile să mă scoată
din apatie și să-mi poruncească: scrie! Amânam mereu, deși aș fi trebuit să
mă grăbesc, considerând că am depășit vârsta așa‑zisă a psalmistului și deci
mă apropiu de sfârșitul călătoriei...
Dar iarăși, până în această clipă de hotărâre, după o îndelungată chib‑
zuinţă, mă năpădește gândul deșertăciunii întreprinderii, persoana mea
literară, cea oficială sau cunoscută de public, fiind de infimă importanţă,
aproape inexistentă.
Cine are nevoie de însemnările unui anonim sau, ceea ce e și mai rău, ale
unui ins care, într‑o viaţă de 70 de ani, și-a zis scriitor, a și fost în cele din
urmă membru al Uniunii Scriitorilor din R.P.R. și nu a reușit totuși niciodată
să se impună ca atare?... Poate că nimeni afară de mine.
Îmi datorez mie însumi o explicaţie, un comentar al acestei nereușite,
găsirea unei chei cu care să pot deschide sertarele tăinuite ale eșuării fără
precedent, ca un scriitor să ajungă la 70 de ani avându‑și aproape întreaga
operă literară a vieţii sale rămasă între tartajele unor manuscripte, necunos‑
cută de public, nebănuită de critici, nevalorificată, ca și inexistentă.
Chiar și puţinele mele volume tipărite, care în tinereţe mi-au făurit o
oarecare, slabă, notorietate de poet, sunt ca și cum n-ar fi fost, fie că ediţia lor
de mic tiraj și nemaireeditată s-a epuizat de mult, fie că se destramă și putre‑
zesc undeva în vreo cămară întunecoasă, în vreun beci, scoase din librării pe
vremea regimului antonesco-legionar.
Îmi dau foarte bine sama că această căutare a motivelor nereușitei mele
în afara cercului în care mi-e circumscris talentul sau lipsa de talent poate
părea unora ridicolă, altora prezumţioasă. Nu e nici una nici alta. Eșecul
notorietăţii mele nu are deloc a face cu câtimea de talent cu care am fost
înzestrat. Alţii, cu mult mai puţin înzestraţi, dar cu picioarele mai pe pământ
și cu fruntea mai jos de nori, pozitivi și încrezuţi, n-au cunoscut eșecul. El e
rezultanta firii mele intime, a modestiei mele, a marei seriozităţi cu care am
considerat totdeauna arta poetică, a râvnei continue spre mai bine, spre per‑
fecţiune. De aici ezitările, reluările, întârzierile mele asupra manuscriselor;
de aici nepublicarea, rămânerea lor în tartaje, în umbra necunoașterii...
Despre opera aceasta din umbră îmi propun să vorbesc în foile ce
urmează, precum aș vorbi despre opera altuia, a unui prieten poate: obiectiv,
cel mult cu bunăvoinţă, nicidecum apologetic. Și, firește, nu exclusiv despre
ea, ci și despre autor, ba și despre prietenii sau persoane în legătură cu opera
și despre împrejurările în care aceasta a luat naștere.
Ceea ce îmi propun e vast și nu știu dacă o voi putea realiza și duce la
capăt; nu știu dacă va interesa pe cineva, dacă va vedea vreodată lumina zilei
(când poate de mult voi fi intrat în veșnica noapte) sau va împărtăși destinul
celorlalte scrieri ale mele rămase postume...
Întreaga mea strădanie însă, acum, în amurgul vieţii, acestor însemnări
postume o voi închina. Pornesc deci la drum lung cu „Doamne ajută!”
Doamne ajută! Cu ce să încep?

Deși circumscrisă la limpezirea unei nedumeriri, la fixarea cauzelor unui
vitreg destin literar a cărui traiectorie atât de mult se depărtează de perihe‑
liul talentului încât are toate aparenţele unei complete dezinteresări de el,
tema însemnărilor ce-mi propun e totuși nespus de cuprinzătoare și o văd cu
anticipaţie spărgând tiparele în care cugetul meu o închisese.
Chiar dintru început mă lovesc de o contradicţie, de noţiunea de scriitor
ce mi‑o atribui, când în realitate nu am fost și nu sunt decât un amator al
scrisului, un diletant și nu un profesionist. Pe de altă parte, oricât sunt de
modest, îmi e cu neputinţă să mă consider diletant. Diletantul e de regulă
încântat de produsul aptitudinii sale literare sau artistice și-și face din el un
instrument valorificator în viaţă și în societate. Cât mă privește, nu am fost
niciodată mulţumit pe deplin de creaţia mea pe care o reluam și o prelucram
mereu, o tăinuiam faţă de indiferenţi sau neînţelegători, preţuind‑o doar
după preţul cu care o preţuiau iniţiaţii. Deci, deși amator, nefăcându‑mi
din scris o profesiune, sunt totuși în esenţă un mai adevărat scriitor, un mai
autentic artist (indiferent de câtimea talentului) decât profesionistul care, ca
să trăiască, trebuie să-și tarifeze, să-și comercializeze marfa, scriind cel mai
adeseori sub presiunea nevoii materiale. Eu am scris doar sub porunca unei
necesităţi ideale și am suferit de apriga suferinţă de care vorbește Caragiale,
a foii albe dinaintea mea, neașteptând altă răsplată decât pe aceea a împli‑
nirii unei datorii. Nu e nici o fatuitate, nicio postură donchișotească în
autorecunoașterea mea sinceră și răspicată: că sunt un artist și nu un diletant.
Hangul spre versificare și odată cu el intuitiva corectitudine ritmică s-au

manifestat la mine foarte din vreme. Cunosc precis și prilejul care, pen‑
tru prima oară, mi-a purtat condeiul spre ticluirea unor strofe, mai exact a
unor cuplete. Aveam nouă sau zece ani. Părinţii mă luaseră cu ei la o vestită
grădină a Iașului, cu frumos nume franţuzesc: „Château aux fleurs”, unde
debuta nu mai puţin vestitul cupletist de pe vremuri I.D. Ionescu[2]. Între
altele cântase un lung cuplet cu nenumărate strofe, căruia îi spunea Portretul
soacrei mele. Era, mă rog, jalnica povestire a unui ginere care nu reușea să
scape de portretul soacră-si, oricâte tertipuri și vicleșuguri întrebuinţa. În
gaură de șarpe de-l ascundea, ieșea iar la lumină. Până în sfârșit se hotărăște
să-i dea foc și-l arde. Soţia, revoltată și indignată, îi aduce atunci pe soacră-
sa în casă, pedepsindu‑l astfel cu permanenta ei prezenţă în carne și oase...
Ionescu era unul din cei mai buni cupletiști ai timpului, dacă nu chiar cel
mai bun. Cânta cupletele cu o dicţiune admirabilă și cu un maxim de haz.
A făcut asupră-mi o puternică impresie și, ajuns acasă, m-am și apucat să
reconstitui strofele. Erau tare multe; cel puţin douăzeci. Tot cam la atâtea se
ridica și reconstrucţia mea, care, de fapt, era o variantă. Prima mea încer‑
care... poetică, bazată parte pe memorie, parte pe libera întrebuinţare a unui
text.
La vârsta de 13 ani, ostracizarea dreptului Aristide mi-a inspirat prima
poezie proprie[3]. De astă dată emoţia sinceră n-a vrut să ţină sama de reguli
prozodice. Iată primele două strofe, cele mai proaste care s-au scris cândva,
dar care anticipează participarea mea ulterioară la destinele oamenilor:
Ferice e omul acela în lume

Ce liber trăiește în patria sa;
Atunci pentru dânsul toate sunt bune,
Nimic nu‑l oprește a se bucura.
Dar vai, nenorocirea! Ea duce departe:

Se poate că omul chiar nevinovat
Trimis e-n exil... Așa‑i a lui soartă,
Și-atunci de patrie e depărtat!
Descoperindu‑mi această virtute a versificaţiei, m-am aruncat asupra

ei cu pasiune, nelăsând‑o să-mi scape din îmbrăţișare. O notă rea la mate‑
matici mi-a inspirat versuri pesimiste, în acorduri largi, purtate de acel
„Weltschmerz”[4] pe care încă nu apucasem a‑l cunoaște de la Byron citire.
Mai ţiu minte prima strofă:
Ah, ce bine-ar fi departe să trăiesc de astă lume

Ca să n-aud acel zgomot, acel vaier făr’ de nume,
Ca să nu simt cea durere ce în viaţă se-ntâlnește
Și să nu văd cum în chinuri multă lume se sfârșește!
Inspiraţia mea gravă, de multe ori comică fără de voie, îmi umpluse caiete
întregi, ca numai după un an sau doi o furie autocritică să le nimicească prin
foc și rupere în bucăţi.
În clasa cincea a Liceului Naţional din Iași m-am întâlnit cu Mihail
Sadoveanu, care venea de la Gimnaziul din Fălticeni. Înclinarea mea spre
versificaţie își găsise (era în 1897 și aveam 16 ani) în acest gligan blond
cu aparenţă semirurală, semihaiducească, înţelegere, sprijin și încurajare.
Prietenul meu (căci foarte curând preocupările noastre comune de gând și
simţire ne legară foarte strâns) migălea și el versuri cu sonorităţi eminescene,
dar se și încerca în proză, care numai după puţini ani avea să-l consacre. Mă
număram printre puţinii colaboratori ai unei reviste literare săptămânale
pe care o întemeiase, o botezase „Aurora”, și o centigrafia el însuși[5]. N-au
apărut din ea decât vreo zece numere și, pe cât îmi aduc aminte, contribuţia
mea, nu prea bogată, imita pe Coșbuc. Sadoveanu se arăta un critic mai mult
sever decât îngăduitor și insista asupra corectitudinii ritmului și a rimei. Nu
admitea așa‑zisele „licenţe poetice”. Migala mea ulterioară, în ce privește
versificaţia, lui i‑o datorez. În clasa șaptea, ultima (se suprimase bacalaurea‑
tul și încă nu se înfiinţase a opta), prietenul meu își făcuse deja un oarecare
nume, publicând prin proaspete și efemere reviste bucureștene, mai întâi
sub numele-i adevărat, apoi sub pseudonimul M.S. Cobuz, câteva nuvelete și
chiar și versuri. Fusese bine primit, lăudat în corpul uneia din aceste reviste
(„Viaţa nouă”) la un loc cu N.D. Cocea și Gr. Pișculescu (mai târziu Gala
Galaction) și i se prorocea un frumos viitor literar.
Cam tot pe atunci, pe la sfârșitul anului, începusem și eu o colaborare
literară specifică. De un scurt timp apărea la Iași „Răsăritul”, hebdoma‑
dar sionist, politico-literar, organ susţinător al cauzei pe care cu vreo trei
ani în urmă o lansase și organizase, pretutindeni unde populaţia evreiască
era mai numeroasă, profetul, cum i s-a zis „în redingotă”, Theodor Herzl.
Prim-redactor la această revistă a fost, după câtva timp de la apariţie, insta‑

lat A. Steuerman, poetul și gazetarul cu reputaţie bine stabilită[6], ba chiar
pe atunci și un fel de pontif literar al Iașului decăzut politicește, dar rămas
centru cultural.
Solicitat de directorul-proprietar al revistei, Heinrich Rosenbaum (acolit
fanatic și entusiast al lui Herzl, ceea ce nu l-a împiedecat ca mai târziu, după
primul război mondial, să treacă la catolicism susţinând că poate fi în acelaș
timp creștin și sionist)[7], Steuerman va fi primit acea șefie și corvadă redac‑
ţională, fără îndoială și pentru idealismul cauzei, dar nu mai puţin și pentru
ameliorarea luptei sale pentru existenţă. Cât mă privește, sufletul meu tânăr
și receptiv a primit buna vestire a redresării și regenerării iudaice, după lungi
secole de împilare și pierdere totală a demnităţii omenești, cu elan și încân‑
tare. Nu rămâneam totuși mai puţin legat, prin toate fibrele fiinţei mele,
de solul natal, de limba și literatura lui. Traducerea unei poezii din limba
germană cu tema recâștigării, după milenii, a demnităţii naţionale, trimisă
revistei, mi-a atras colaborarea continuă. Bineînţeles că subiectele contribu‑
ţiei mele erau limitate: „bietul evreu”, „sărmanul pribeag”, „Se năruie stră‑
vechiul zid de Gheto”, „Sus fruntea cea căzută la pământ!”... Nu mult după
dispariţia revistei, care n-a trăit decât doi ani, am nimicit tot acest material
versificat, fără nici o valoare și de care m-am păzit să ia cunoștinţă prietenul
meu. De altfel, erau semnate cu pseudonim nu ales de mine: Proles.
În acel ultim an de liceu m-am exercitat și cu traduceri din poeţii germani
clasici și romantici (o îndeletnicire a mea principală din anii maturităţii și
ai bătrâneţii), oprindu‑mă la un moment dat mai stăruitor la neoromanticul
Ernst von Wildenbruch[8], al cărui poem „Cântecul vrăjitoarei” corespun‑
dea atât de bine și vârstei, și simţirii mele. I-am comunicat prietenului meu
intenţia de a‑l traduce, și anume, spre a nu‑i vătăma strania frumuseţe, în
versuri albe. „Foarte bine” mi-a răspuns! „Redă-l în toată integritatea expre‑
siei originale, nefalsificând nimic. Îl voi turna apoi eu în rime. Vom da astfel
o tălmăcire și fidelă, și artistică”. Traducerea în versuri albe a celor câteva
sute ale originalului nu a fost o muncă ușoară. Nu a fost desigur mai ușoară
nici munca prietenului, de finisaj și rimă. Pus la punct, poemul în versiunea
românească a fost trimis revistei „Pagini Literare” din București.
În unul din numerele cele mai apropiate el apăru, semnat M.S. Cobuz[9].
Faptul m-a surprins și – de ce aș tăgădui – m-a și durut. Convenisem ca
traducerea să fie semnată de amândoi, eu semnând I. Florin. Le era interzis
elevilor de liceu să-și dea, prin reviste, numele adevărat. Nu‑mi rămânea
decât să accept scuza prietenului că nu el, ci un coleg, tovarăș al său de odaie,
a transcris, semnat (în necunoștinţă de cauză) și expediat poemul.
Acest mic și pentru moment neplăcut incident nu a turburat cu nimic

dragostea caldă ce o purtam prietenului dăruit de muze și mie dăruit de
o fericitoare simultaneitate școlară. Dacă am insistat asupra lui, e pentru
că astăzi el îmi apare ca prima manifestare a unui destin literar vitreg. Voi
aminti mai târziu și de un al doilea incident similar, petrecut cu același par‑
tener într‑o vreme când numele său urca strălucitor pe orizont.
Dar să revin la tema propusă.
Cred că a fost în chiar prima săptămână a vacanţei după terminarea
liceului când, trist și însingurat (prietenul își luase sborul spre Fălticeni),
m-am apucat să mâzgălesc pe mult răbdătoarea hârtie o dramă în versuri.
Era prima mea încercare de poem dramatic, gen care avea să ocupe un loc
important în viitoarea mea producţie poetică.
Două acte scurte, viforoase, cu desfășurare rapidă și tragică. Se chema
Eterna luptă. Trata neîndemânatic, dar cu avânt și înflăcărare, conflictul
rasial dublat de unul sentimental între doi prieteni, unul evreu, celalt creștin
(român), cu prilejul unei demonstraţiuni antisemite (așa cum se întâmplase
în chiar acel an, 1900, în cartierul Cucului din Iași, cu „Jos jidanii!” „Moarte
jidanilor”, spargeri de geamuri și de capete, demonstraţiune condusă de un
avocat pletos, mustăcios și vanitos, pe nume Lascar Tărăbuţă[10].
Drama de care fac menţiune, pentru un motiv ca să zic așa embriologic, e
cât se poate de slabă atât ca psihologie, cât și ca realizare artistică.
Nu am fost un talent precoce. Talentul meu s-a maturizat încet, etapă cu
etapă. Alţii, la 19 ani, și se pot da numeroase exemple, au produs opere nemu‑
ritoare: Hebbel a scris la această vârstă tragedia sa Judith[11]; Hofmannsthal,
la 16 ani, poemul său dramatic cu versuri de o inefabilă frumuseţe Moartea
lui Tizian[12] – ca să-i citez numai pe aceștia... Eterna luptă suferă și prin
expresie adesea improprie și prin rimă. Numai ritmul, cadenţa (această sin‑
gură virtute poetică pe care am stăpânit‑o de la început) nu are poticneli.
Totuși cum drama se integra preocupărilor și ideologiei „Răsăritului”, ea
a fost publicată în două reprize în foileton, de astă dată semnată cu numele
meu adevărat. Nu știu prin ce împrejurare prietenul meu, aflător la Fălticeni,
a dat de cele două numere ale revistei cu pricina. A citit drama, a găsit con‑
flictul interesant, a criticat prea vertiginoasa desfășurare din pricina cărui
defect caracterele sunt abia schiţate, i-a plăcut versificaţia și a fost impresio‑
nat de flacăra dialogului, prorocindu‑mi, în scrisoarea prilejuită de lectură:
„Drama e viitorul tău literar”.
Încurajat astfel de către un precoce iniţiat în ale poeziei, cu perspectiva
unui viitor la care nu îndrăzneam să aspir, m-am aruncat cu pasiune în cău‑
tarea și schiţarea de conflicte dramatice, dar abia în vacanţa de Crăciun,
care îmi oferea răgazul de a mă mai abate de la studiul medicinii pe care o

urmam, am putut scrie, cu aceeași înfrigurare cu care am scris primul meu
poem dramatic, unul nou, în patru acte și în versuri albe.
Era drama imaginată a unui prinţ gotic dăruit cu mari virtuţi de inimă
și minte, moștenitor al tronului bătrânului său părinte, dar orbit în război
de o lovitură de sabie. Desfășurarea, romantică, scotea în relief sbuciumul
lăuntric al acestui prinţ cu înalte însușiri și vaste proiecte de fericire a nea‑
mului, pus de către un crud destin în situaţia de a trebui să renunţe la tron în
favoarea vărului său prizonier la dușman și a cărui repatriere bătrânul rege o
negociază în taină cu un sol al inamicului.
Nefericitul prinţ căruia i se tăinuesc aceste preparative, le află prin zid și
nu mai puţin prin grozav de ascuţitele-i simţuri, și se hotărăște să-și omoare
rivalul la întoarcere. Se întâmplă însă că întoarcerea acestuia, cu alaiul cuve‑
nit unui urmaș în scaun, se face taman în ziua morţii bătrânului. Fostul pri‑
zonier, prieten și camarad de arme al prinţului moștenitor, aflând de aceasta,
îngenunche, deși aclamat ca urmaș, înaintea vărului său orb și-l recunoaște
ca stăpân și rege. Doborât de neașteptata generozitate și nobleţe de suflet a
vărului, în contrast cu crima ce fusese gata s‑o comită, își împlântă pumnalul
sortit rivalului în propriul său piept.
Tema, complicată cu o dragoste între prinţul orb și sora prizonierului și
cu un complot împotriva regelui care moare otrăvit de primul său sfetnic,
e tratată psihologic, în această primă factură a piesei, încă destul de slab,
dar nu fără a da deznodământului, strict logic și de o înaltă valoare etică,
o impresionantă valoare emotivă. Emoţia aceasta au resimţit‑o toţi cei care
mi-au citit atunci poemul dramatic pe care l-am botezat Noapte. Am tri‑
mis o copie a manuscrisului și la Fălticeni, unde se afla prietenul venit de
la București, unde urma cursurile Facultăţii de Drept. Specificasem în scri‑
soare înfrigurarea cu care mi-am scris poemul, întrebuinţând pentru pri‑
mele trei acte o săptămână, iar pentru al patrulea o lună. Notez că de aci mi
se trage pseudonimul definitiv cu care, începând din anul 1902, am semnat
tot ce am publicat. În răspunsul său, Sadoveanu, ocupându‑se stăruitor cu
poemul meu, relevându‑i frumuseţile și subliniind slăbiciunile, scrie textual:
„Oricum, ai scris‑o (piesa) ca o furtună. Te sfătuiesc chiar ca de azi îna‑
inte să semnezi Enric Furtună”. Mi-am ascultat nașul, m-am botezat astfel și
Furtună am rămas până la adâncile mele bătrâneţe.
Prietenului meu i-a plăcut piesa (remaniindu‑i multe pasagii și comici‑
zând gras un personaj ce nu i se părea destul de caraghios). Dar a fost de
părere să schimb mediul germanic cu unul autohton: voievodul în loc de
regele, Bogdan în loc de Sigurd, Iaga în loc de Oskar, Laţco în loc de Otto,
Istrul în loc de marea etc. O cerea asta, și din ce în ce mai stăruitor, porunca
nedeslușită încă a vremii ce pregătea Sămănătorismul[13].
Sfatul, bine intenţionat, mi-a fost repetat de mai multe ori, condiţi‑
onând de această localizare publicarea poemului în „Revista Modernă”
dirijată în capitală de publicistul H. Coșoi[14]. Nu m-am putut totuși
hotărî la această operaţie pe care o socoteam neserioasă, decât... 30 de
ani mai târziu, după ce meditasem îndelung la problema ficţiunii drama‑
tice, la ce îţi este și nu‑ţi este îngăduit să ceri de la conștiinţa ta artis‑
tică, de la bunăvoinţa sau naivitatea cititorului, respectiv a spectatorului.
Astăzi mă gândesc că nu făceam rău de-mi ascultam prietenul. Atunci, în
acea epocă a tinereţei mele și într‑aceea a literaturii dramatice originale,
publicarea poemului meu ar fi constituit poate soclul unei notorietăţi vii‑
toare. Din nefericire (poate din fericire, privind lucrul dintr‑un alt unghi,
mai puţin van) simţul meu artistic, ca și cel autocritic, își dădea prea bine
sama atât de defectele formale ale piesei, cât și de mistificarea transpunerii
unui mediu străin și-a unor persoane străine în străbun mediu românesc.
Tema tratată era însă prea interesantă și unele pasagii prea cu adevărat
frumoase, ca să-mi fi permis a face tabula rasa din acest product quasiar‑
tistic al primei mele tinereţi. Dacă nu reprezenta nimic, îl distrugeam, îi
dădeam foc; reprezenta însă ceva și era păcat să-l las să rămână sub acea
formă nedesăvârșită și hibridă, ca un păcat al tinereţei. Tratarea se cerea
amplificată, psihologia orbului urmărită mai în profunzime, versificaţia
supusă unui control artistic matur, limba purificată și înnobilată. Iar întru‑
cât privea transpunerea mediului, operaţia aceasta trebuia făcută cu cea
mai mare seriozitate. Era nevoie de un fundament mai mult sau mai puţin
istoric românesc, de un duh arhaic-românesc al personagiilor, de autenti‑
citate a locului, a grăirii și obiceiurilor.
Acestea toate nu se puteau obţine peste noapte. Le-a trebuit trei decenii
să se coacă și să capete cuvenita expresie... Când m-am simţit copt pentru
operaţia metamorfozei, i-am închinat toată puterea mea de muncă, toată
pasiunea pentru crearea frumosului. Acţiunea a fost transpusă într‑un prin‑
cipat situat între Carpaţi și Istru, înainte de descălecare și după o năvălire a
barbarilor. Am adăugit un act (cel al sfatului cu boierii în urma negocierii
pentru slobozirea prinsului domnesc) pe care nu mă sfiesc a‑l socoti unul
din cele mai frumoase lucruri dramatice ale literaturii românești; am turnat
toate cele cinci acte în versul tradiţional și rimat, de 14 silabe, și am schimbat
titlul în Întuneric.
Mihail Sadoveanu a citit această târzie și nouă versiune a poemului din
tinereţe, a avut numai cuvinte de laudă pentru ea, iar subtilul romancier și
dramaturg F. Aderca[15] s-a exprimat că e o piesă cu care s-ar putea, respec‑

tând tradiţia, deschide stagiunea Teatrului Naţional.
A rămas totuși în tartaje.
În 1947, ascultând de sugestia celor doi prieteni și maeștri, am prezen‑
tat‑o Teatrului Naţional. A fost refuzată pe motiv că e prea romantică, ceea
ce nu mi-a fost de mirare, considerând că acelaș motiv, destul de plauzibil
într‑o vreme de promovare exclusivă a realismului, ţine departe de scenă o
capodoperă a dramaturgiei românești cum e Vlaicu Vodă[16].
De ce însă n-am prezentat‑o cu zece ani mai devreme, când romantismul
nu constituia încă un motiv de refuz, asta e în legătură și cu spiritul de dis‑
criminare etnică ce se accentua tot mai mult și cu nenorocita mea structură
sufletească.
În acești ani de început de veac nou, de pe pragul căruia pășisem spre

libera viaţă studenţească și spre frenetica afirmare a vieţii, trebue să situez, ca
fiind hotărâtoare pentru simţirea și gândirea mea, două evenimente: o nouă
prietenie și o primă dragoste, mai bine zis dragostea, căci alta, în cel mai
inefabil sens la cuvântului, n-am mai avut. Amândouă și-au imprimat adânc
pecetea în frageda plămadă a fiinţei mele. Noua prietenie, prin gândirea vie
și scormonitoare a prietenului, dar și prin cu totul excepţionala‑i facultate
de a dărui; dragostea, prin mult prea timpuria moarte a fetei iubite și prin
zăbranicul negru pe care această moarte l-a aruncat pentru un deceniu asu‑
pra vieţii și inspiraţiei mele.
Nu, n-am căzut în biografie și nu m-am abătut de la subiect evocând figu‑
rile acestor doi oameni fără de care și viaţa mea interioară și exteriorizarea ei
prin poezie ar fi fost desigur cu totul altele.
Nu voi insista asupra fetei iubite a cărei suflare s-a stins la 21 de ani. Era
fiica unui mare cărturar și nu frumuseţea‑i, ci inteligenţa‑i cu totul în afară
de comun, precocitatea‑i intelectuală și dinamismu‑i temperamental au fost
atributele în plasa cărora a căzut inima mea. Dar nu interesează dacă avea sau
nu calităţi excepţionale. Dragostea nu e cauzată de ele. Ea intră tainic, fără
să bagi de seamă, în sufletul tău, printr‑o alchimie misterioasă, îţi cuprinde
fiinţa întreagă și te fericește cu o dulce robie. Nu interesează deci persoana
care a trezit acest puternic sentiment în inima mea și nici însuși sentimentul,
ci repercursiunea pe care moartea fiinţei iubite a avut‑o asupră-mi felului
cum s-a manifestat prin artă, vreme de ani și ani, sufletul meu neconsolat.
Cu atât mai mult însă voi insista asupra persoanei celui de-al doilea al
meu prieten.
Îl chema Albert Spaier, era ieșan, cu doi ani mai tânăr ca mine și se
întorsese de curând prin Franţa (Paris) unde, înainte de a absolvi liceul,

fusese trimis de maică-sa la „École Orientale” care pregătea tineri evrei ca
profesori pentru școlile medii israelite din Orient[17]. Ocupa în Iași pos‑
tul de profesor la o școală israelito-română. Ne-am cunoscut, ne-am simţit
atrași unul de altul și am devenit prieteni. Inima‑mi, dornică de atașament
după catastrofa sufletească și despărţirea spaţială de prietenul din liceu, se
simţea pansată și înviorată de această nouă legătură sufletească, nedesmin‑
ţită ulterior vreme de treizeci de ani, în pofida tuturor avatarurilor ce i-au
stat în cale, până mi l-a răpit moartea și pe el...
Capacitatea‑i cerebrală, pe măsura celor mai abstracte gânduri, analitică
și sintetică totodată, îi îndrepta spre filosofie. Adusese la întoarcerea în ţară
manuscrisul unui voluminos tratat de estetică fundamentată pe impresio‑
nism, scris în franţuzește, pe care, câţiva ani mai târziu, l-a refăcut, tradus
și publicat în revista „Pagini Libere” a poetului B. Nemţeanu[18]. Cu toată
istovitoarea‑i muncă între anii 1902 și 1909 ca director și profesor la școlile
din Fălticeni, Vaslui și Bacău, el lucra neîntrerupt la un studiu aprofundat al
imaginilor mintale, cu care spera să poată obţine, fără frecvenţă, doctoratul
în filosofie de la Sorbona. În acelaș timp, începând cam de prin anul 1907,
el ajunse să-și facă, sub pseudonimul A. Spiru‑Bacău, un nume foarte pre‑
ţuit și stimat în critica literară românească, fiind unul din principalii cola‑
boratori la revista „Convorbiri Critice” a profesorului și criticului Mihail
Dragomirescu[19]. Cred că nu greșesc susţinând că cele mai avansate critici
despre Brătescu‑Voinești, Agârbiceanu și Sadoveanu au fost scrise de el. Cei
ce-și mai aduc aminte de articolul Un diletant talentat, în care, în chip magis‑
tral și persuasiv, demonstra limitele talentului de autor de schiţe dramatice a
lui Eugen Lovinescu în însăși citadela sa, acesta fiind la început codirector al
revistei, îmi va da dreptate[20].
În anul 1909 însă, Spaier întoarce spatele acestei activităţi, luându‑și iar
sborul spre capitala Franţei, pentru împlinirea vocaţiei și menirei sale. Își ia
întâi bacalaureatul, urmează la Sorbona cursurile de filosofie, le întrerupe
la izbucnirea războiului, e mobilizat, luptă la Verdun, e de două ori rănit,
se întoarce, își trece examenul de agregaţie primul pe ţară, își ia doctoratul
cu două ilustre teze, cea principală „La pensée concrète” fiind premiată de
Academie, e numit conferenţiar la Universitatea din Caen, fondează marea
revistă de filosofie „Recherches philosophique”, devine una din cele mai mari
speranţe ale Franţei culturale, se însoară, întemeiază o frumoasă gospodărie,
e tatăl a doi copii, iar în anul 1933, înainte de a împlini 50 de ani, moare de
un șoc al inimii, aflându‑se în convalescenţă după o pleurezie purulentă[21].
Pierderea acestui frate și prieten, acestui alter ego al meu, în care toate
potenţele creierului și ale inimii erau ridicate la cub; dispariţia uluitoare din
viaţa mea a acestui mentor, susţinător moral și sincer critic al dibuirilor sau
realizărilor mele; conștiinţa nimicirii unei valori spirituale de cel mai înalt
grad, pe care în anii laborioși de pregătire și maturizare am susţinut‑o, la
rândul meu, intuitiv și cu convingere nestrămutată, a fost pentru mine cea
mai grea din câte grele încercări mi-a fost dat să îndur.
Din punct de vedere egoist (căci cel mai mult la moartea cuiva, te doare
ceea ce pierzi tu însuţi prin pierderea lui) am deplâns și voi deplânge până la
capătul zilelor mele faptul că odată cu el a murit cititorul și cântăritorul ideal
a ceea ce scriam, singurul în care aveam o încredere absolută și care îmi sati‑
sfăcea pe deplin setea artistului de a se ști înţeles, preţuit sau sincer criticat.
El era publicul meu pe care îl consideram cu interes și căruia eram bucuros
să-i satisfac exigenţele. Celalt, al cititorilor anonimi, mă interesa mai puţin.
Iar critica ofticoasă și cenaclurile literare de care mă ţineam departe, mă
ignorau pentru că nu mă înhăitasem la carul niciuneia și socoteau că și eu
le ignorez.
Cu Spaier am fost inextricabil legat și eu, și producţia mea literară, per‑
sonal sau prin corespondenţă, aș putea spune zi de zi, în tot acel interval de
30 de ani, de la cunoștinţa noastră și până la moartea‑i prematură. Simţul
lui critic, extrem de dezvoltat, mi-a fost în tot acest timp călăuză și îndemn
spre mai bine. Ne completam de minune: la mine prima sentimentul, la el
raţiunea; jinduiam fiecare din noi la ce avea în plus celalt. Ne urmăream
reciproc interesele, lecturile, sporirile de cunoștinţi, maturizarea, revizuirile
noastre de idei, tendinţele și ţelurile artistice, dezamăgirile și speranţele; ne
îmbărbătam și ne susţineam...
Dar să revin la cadrul temei mele. Digresiunea a ţâșnit din condeiul meu
fără să întrebe de plan. Nu‑mi este cu putinţă să detașez producţia mea lite‑
rară de prieteniile, sufletești și literare, cu care ea se împletește.
Anii ce-au urmat după doliul timpuriu al nefericitei mele iubiri au fost
ani de învăţătură și de prea puţină tihnă pentru exerciţiul poeziei. Totuși
sufletului meu trist numai poezia îi putea procura alinare și numai ferici‑
toarea tristeţe a aducerii aminte. Astfel, puţinele poezii scrise în răstimpul
de la 1902 până la 1905 și de care se împărtășiseră, prin corespondenţă, cei
doi prieteni, au ritmuri domoale, tonul elegiac și vorbesc despre paradisul
pierdut. În 1902, revista „Pagini Alese”[22] publică prima poezie din această
serie, semnată Enric Furtună. O trimisese nașul însuși, schimbându‑i titlul
„Ea moare” în simbolicul „Apus de toamnă”. Au urmat și altele, la intervale
mari, publicate de aceeași revistă cu oarecare răsunet, condusă de poetul

Artur Stavri[23], sau de altele mai secundare și efemere.
Anul 1903 înscrie două modeste, totuși reale satisfacţii ale vieţii mele de
poet:
Sunt însărcinat de către o editură abia născută, cu numele de Beneli și
cu tendinţe literar‑culturale evreiești, cu traducerea unei piese odinioară, și
încă pe vremea ceea, de mare succes. (Făcea parte din repertoriul tragedianei
Agatha Bârsescu[24]). E vorba de Deborah ai vienezului Mosenthal[25], care
tratează melodramatic, dar nu fără poezie și pricepere scenică, un episod
dramatic din vremea alungării evreilor din Boemia. A fost prima, aproape
că și ultima mea muncă literară plătită: una sută lei.
Am lucrat la ea cu plăcere, dând o traducere metrică a versului iambic
de 11 silabe, vers clasic, întrebuinţat de Shakespeare și preluat de clasicii
germani. Am îndrăgit de atunci acest vers (care e și al sonetului) și cred că
sunt singurul autor român care am uzat de el în drama versificată. La specta‑
colele ei în limba ţării natale, Agatha Bârsescu se folosea de o veche și oribilă
traducere în proză a Deborei; nu am avut totuși niciodată curajul să-i prezint
textul tipărit al traducerii mele.
A doua satisfacţie a regizat‑o prietenul Spaier, asociindu‑mă unei șezători
literare (în cadrul unei societăţi, mai exact al unui club al protipendadei
evreiești din Iași cu numele Concordia) el dizertând despre „Paradoxele
sociologice” ale pe atunci celebrului Max Nordau[26], iar eu făcând lectura
a cinci din poeziile mele. Asistenţa a fost numeroasă, conferinţa prietenului
– care vorbea minunat – foarte gustată și aplaudată, iar versurile mele ascul‑
tate cu atenţie și desigur cu dorinţa secretă să se isprăvească mai repede, spre
a se putea trece la mesele de joc...
Am mai făcut lecturi din versurile-mi proprii în decursul vieţii mele,
mărturisesc însă că niciodată cu acest penibil sentiment din sala Concordia
când parcă fără de rușine mă dezbrăcam în faţa auditoriului și-mi despuiam
sufletul cu tristeţile și rănile lui necicatrizate încă.
Fusese destul de îndrăzneaţă această automanifestare a doi tineri fără

vreun început de notorietate, unul un biet dascăl la o școală confesională,
care venea să dărâme (căci conferinţa era acerb critică) opera mult lăudată
a unui mare scriitor european, celalt un învăţăcel al lui Aesculap, care din
când în când făcea versuri... A fost cu toate acestea un succes și m-a bucurat
îndeosebi ieșirea din anonimat a valorosului meu prieten, intrat din acea
seară în conștiinţa a o sută de oameni.
În acești ani ai unui studiu multiplu și greu, cu atâtea materii deosebite,

dar care toate converg și se adună într‑un singur mănunchi, cu aspectele
macabre ale sălii de disecţie, cu cele ale suferinţii fizice din spitale, cu migă‑
loasa muncă de laborator, toate potrivnice poeziei pe cât de geloase de vre‑
mea pierdută cu ea, am produs foarte puţin și nu o dată am fost certat pentru
această delăsare de către prietenul de la Fălticeni care, deși căsătorit din 1901
și deja împovărat cu două mici odrasle feminine[27], deși suferind inter‑
mitent de o acută boală a lenii, pescuind și vânând, scrisese Fraţii Potcoavă
(Șoimii de mai târziu și o serie de nuvele printre care Ion Ursu, Ruini, Cozma
Răcoare și altele.
O ducea pe atunci foarte greu materialicește deși, precum îmi scria,
sufletește era fericit. Revistele încă nu‑și plăteau colaboratorii, și în așteptarea
unor vremi mai prielnice muncii artistului și ca o reacţiune împotriva sără‑
ciei de producţie literară, ca și a nivelului ei scoborât, imaginase planul unei
reviste pe care urma s‑o scoată peste cinci ani, vreme în care el și câţiva
prieteni, slujitori ai literaturii, aveau s-a întrebuinţeze pentru strângerea de...
nervus rerum și material inedit. Erau firește visurile unui tânăr titan nebăgat
încă în samă, ale unui artist în care colcăie dorul de a crea, dar nu‑și poate
astâmpăra foamea. S-a gândit și la mine; făceam parte din micul colectiv ales
pe sprânceană. Atenţia mă măgulea, nu m-a împiedicat însă să văd utopia
acestui proiect de adevărat visător și poet.
Întrucât mă privește, de o acumulare de realizări poetice în acești ani ai
absorbantului studiu nici nu putea fi vorba, în pofida a nu puţine subiecte
ce imaginam, pe care cugetul meu le frământa și le amâna realizările pe mai
târziu.
Cu începutul anului școlar 1904 am rămas iar singur (la pătrat), căci mă
părăsea și cel de-al doilea frate sufletesc, trimis ca director la Școala israe‑
lito-română din Fălticeni. De acum înainte, vreme de șase ani, doar vacan‑
ţele școlare, îndeosebi cele lungi de vară, îmi aduceau bucuria prezenţei sale
fizice; iar cu Mihail Sadoveanu, care cam tot pe acea vreme se instalase defi‑
nitiv în Capitală, unde începuse avalanșa editării cărţilor sale și ascensiu‑
nea‑i fără precedent la noi, nu mă mai vedeam decât dacă vreo întâmplare
fericitoare, de natură familiară sau culturală, îl deplasa pentru o zi sau două
la Fălticeni, când trebuia să se abată și prin Iași, sau de-a dreptul la Iași, pe
care nu‑l putea uita.
Corespondenţa cu acești doi fraţi ai mei, mai asiduă cu modestul director
din orășelul moldovenesc, mai rară cu scriitorul sărbătorit și acaparat de
societatea înaltă, mai cu samă a doamnelor din capitala ţării, îmi întreţinea
nevoia sufletească de a‑mi împărtăși visele, speranţele, ezitările și încercările

mele poetice, dar și spre a fi la curent cu visele, realizările și succesele lor.
Cotat după cuviinţa prodigiosului său talent, solicitat din ce în ce mai
stăruitor și tot mai bine plătit, recunoscut de [Titu] Maiorescu și admirabil
primit de [Nicolae] Iorga, onorat cu un autograf al reginei poete Carmen
Sylva[28] care-i mulţumea pentru „Povestiri” și-și exprima încântarea,
anunţându‑l totodată că a dispus traducerea Șoimilor în limba germană, nu
e de mirare că scrisorile, mai exact răspunsurile sale la scrisorile mele, au
început să se rărească. Prea se înălţase și prea rămăsesem în urmă. Dar,
firește, nici prietenia, nici corespondenţa noastră nu a luat sfârșit. În chiar
scrisoarea în care mă vestea despre autograful și înalta solicitudine regală,
scria: „Seceta literară care a cuprins bătrâna cetate a Iașilor s-a întins și
asupra ta oare? Printre oribilele tale cărţi cu planșe și printre dureroasele
ceasuri în care îţi strici mintea, e foarte greu într‑adevăr să găsești ceasuri
senine în care să-ţi aduci aminte de înstelatele nopţi trecute, de romanticele
zile în care rătăceai tu și prietenul tău prin împrejurimile Iașului. Atunci
parcă limpedele izvor al inspiraţiei curgea neîntrerupt murmurându‑și
rimele și erau parcă pentru tine vremuri mai bune. Astăzi însă – horribile
dictu – rozi schelete și pipăi rane omenești; privești cum curge sânge, cum
se desfășoară mizeria cumplită, boalele nenorociţilor oameni care mai bine
și-ar curma zilele decât ar trăi așa, zădarnic pe lumea aceasta. Aceasta nu e
poezie, dragul meu, și eu sunt sigur că sufletul tău suferă și izvorul de aceea
seacă...”
Sufletul meu suferea, e adevărat, dar nu pentru că rodeam schelete și pipă‑
iam rane omenești (are și știinţa înaltele ei satisfacţii și suferinţa omenească
poezia ei), ci pentru că numeroasele obligaţiuni ale studiului Medicinii, cur‑
surile, spitalul, laboratoriile, examenele, nu‑mi dădeau răgaz să mă concen‑
trez asupra altor teme care îmi umblau prin cap alandala, învălmășindu‑se cu
cele ale disciplinelor medicale și nu secând izvorul poeziei, ci tulburându‑l...
De aceea am fost bucuros când, în aceeași scrisoare din care am citat
mai sus, prietenul meu, care acum devenise, împreună cu Șt.O. Iosif și
D. Anghel, unul din redactorii „Sămănătorului” (trecut, din mâinile molâi
ale lui Vlahuţă și Coșbuc, în cele energice ale lui N. Iorga)[29] mă admones‑
tează serios pentru tânjeala mea și-mi cere să trimit poezii revistei. A fost
ca un bici, ca un duș rece care te trezește din leșin, ca o ciupitură dureroasă
care te aduce la realitate, dar și ca o vorbă blândă care e mai convingătoare ca
o predică lungă și aspră. Dintr‑odată am înţeles că neproductivitatea poate
fi și un semn mai mult sau mai puţin sigur al lipsei de vocaţie, al penuriei
talentului, și am hotărât să reacţionez
Dar pe lângă poezii proprii, prietenul mai cerea ceva: „Îţi trimit niște ver‑
suri de Carmen Sylva, cu rugămintea să le traduci în românește păstrând
forma originală în chip foarte riguros. Voi încerca și eu o traducere aici și
după ce voi primi pe a ta, voi alege pe cea mai bună sau voi fuziona strofele
cele mai bune. În orice caz, caută de tradu cât se poate de bine și de frumos;
nu încălca strofele, ci tradu fiecare strofă aparte; mă rog, știi tu cum se face o
traducere exactă în versuri...”
Am fost măgulit de această însărcinare, dar absolut străin de cauza ce a
determinat‑o și pe care prietenul meu a învăluit‑o în mister. Mă gândeam
că ar putea să fie în legătură cu o vizită la palatul poetei însăși, cu o dorinţă
exprimată de însăși maiestatea sa... Faptul că mi se adresa mie, era, așa gân‑
deam, o mărturie a preţuirii cu care încă mă cinstea, indiferent de înalta
treaptă ce escaladase pe Parnas și pe lespedea joasă de la baza lui pe care,
neputincios, mă oprisem. M-am apucat deci imediat de traducere și chiar de
la început m-am lovit de greutăţi formale pe care însă mă hotărâsem ferm
să le birui. Poezia, dacă îmi aduc bine aminte, purta titlul La Calafat și era
vorba în ea de acel obuz de tun turcesc care explodează în cea mai mare
apropiere de moviliţa pe care stă, urmărind lupta prin ochean, însuși dom‑
nitorul Carol. Departe de a manifesta vreo spaimă, viteazul prinţ spune sim‑
plu: „Asta e muzica ce-mi place!”[30]
Greutatea traducerii exacte în forma originalului consta în scurtimea
versului german, în aproape epigramatica, nuda conciziune a strofelor. După
o muncă încordată, trecând prin diverse metamorfoze, tălmăcirea era gata
chiar de-a doua zi, când am și expediat‑o, însoţind‑o de rugămintea expresă
a dezlegării misterului. Neprimind nici un răspuns în primele două săptă‑
mâni, am scris iar; după alte două săptămâni iar; abia după a treia scrisoare
(se scurseseră două luni) am primit următoarea lămurire:
„Dragă prietene, încep prin a te lămuri în chestiunea poeziei despre care
m-ai întrebat de două sau de trei ori. Iată despre ce e vorba: Regina a scris
o carte de impresii din călătoria pe Dunăre a familiei regale. Cartea aceasta
trebuia să fie tradusă și în românește de d. Tzigara‑Samurcaș[31] și să apară
în acelaș timp cu originalul german. Mi se pare că a și apărut traducerea;
bine nu știu. Ei bine! În acea carte de impresii a Reginei erau și versurile
pe care le-ai tradus tu și faţă de care traducătorul cărţii se simţea destul de
încurcat. În vremea aceea, [Șt.O.] Iosif era la mănăstirea Putna și d. Tzigara a
crezut de cuvinţă să se adreseze mie. Eu, la rândul meu, m-am adresat ţie. Tu
mi-ai trimis traducerea. În vremea asta a venit Iosif, am revăzut‑o împreună
cu el și traducerea trebuie să fi apărut în volum fără nici o semnătură, după
cât am înţeles eu cu Iosif și cu d. Tzigara. Iată explicaţia întreagă”.
Cartea apăruse într‑adevăr[32]. Am găsit‑o la Iași, într‑o librărie, înainte

de a fi primit răspunsul. Traducerea era semnată M. Sadoveanu. O singură
strofă suferise schimbarea unui singur vers. Faima timpurie a prietenului
meu n-avea nevoie de această biată traducere și desigur că nu a fost el în
persoană cel care a semnat‑o.
Eu n-am mai revenit niciodată asupra chestiunii; nici prietenul meu nu a
găsit de cuviinţă să se mai explice.
Nu o dată numai, în anii ce-au urmat și chiar mai târziu, m-am gândit la
acest ghinion al modestelor mele începuturi literare: întâia oară cu Cântecul
vrăjitoarei, a doua oară cu poezioara reginei-poete. M-am mai gândit, cu
amărăciunea pe care o pune tinereţea în micile vitregii ale vieţii, dar care
decurge firesc fie din simţul de proprietate, fie din vanitatea nesatisfăcută, de
ce urma ca versurile traduse de mine să apară în volumul tradus și semnat
de d. Tzigara‑Samurcaș, fără semnătură?
Acest lucru am început a‑l înţelege ceva mai târziu, când, acceptată fiind
colaborarea mea la „Sămănătorul”, prietenul îmi atrăgea serios atenţia asu‑
pra celei mai stricte discreţiuni a pseudonimului. Se inaugurase epoca ace‑
lui înverșunat naţionalism care avea să ducă la cuzism, de la el la alianţa
Iorga‑Cuza, apoi la guvernul Goga‑Cuza și în sfârșit la legionari ...[33]
Cu timpul căpătasem, pare-se, antene speciale pentru detectarea lui. Am
reflectat mult asupra problemei culturale evreiești în conexiune sau mai
degrabă în coliziune cu el. Născut și crescut în ţara românească, adăpat la
cultura ei și scriind în limba ei, mă socoteam poet român. Cum părinţii mei,
veniţi din Bucovina, emancipaţi cu totul de bigotism, îmi dăduseră o creștere
cu foarte slabă tinctură iudaică, general‑omenească în esenţă și subliniată
de harnica lectură a clasicilor umaniști germani, era paradoxal că aderasem
atât de ușor, abia ieșit din adolescenţă, la ideea naţional-evreiască. Există
totuși o explicaţie, una singură și singura adevărată: ideea naţională se gre‑
fase în sufletul meu cosmopolit și în conștiinţa mea, care nu putea fi decât
românească, numai datorită demnităţii rănite și procesului tot mai pronun‑
ţat de discriminare. Ele două stau la însăși baza sionismului modern. Fără
ele, Theodor Herzl, evreu perfect asimilat culturii și mentalităţii apusene,
n-ar fi conceput ideea unui stat iudeu. Antenele mele detectoare, prezente
pe când eram încă fraged licean, se mai ascuţeau cu trecerea anilor, iar pro‑
blema evreiască și psihologia evreului, atât a celui ultra cât și a celui renegat,
ajunseră pentru mine o obsesie, de care n-am scăpat decât în anii deplinei
maturităţi, luându‑le ca temă de roman. Dar despre acest nefericit copil al
creaţiei și suferinţei mele va fi vorba mai departe, când cronologicește se va
fi ivit pe ecranul amintirilor mele și realizărilor ca și inexistente.
Colaborarea la „Sămănătorul” mi-am început‑o așadar sub semnul unui

strict incognito. Poezia mea nu putea avea oarecare sorţi de izbândă decât
dacă nu transpira etnicitatea persoanei care se ascundea sub încă nedeo‑
chiatul pseudonim. Dacă ţineam să n‑o păţesc ca Vasile Crângu, trebuia să
păzesc cu strășnicie taina impusă. Vasile Crângu fusese unul din cei mai
gustaţi din tinerii poeţi ai revistei, poezioarele lui lirice, scrise într‑o armo‑
nioasă și neaoșă limbă românească, fiind și de o mare duioșie și pline de duh.
Se aflase însă în cele din urmă la redacţie că pe Vasile Crângu îl chema de
fapt Deutsch, licean din Galaţi, iar colaborarea lui la Sămănătorul luă astfel
un brusc și neașteptat sfârșit. Ceea ce n-a împiedecat ca mai târziu cu doi
trei ani un alt pseudonim al neprevăzătorului Deutsch, Barbu Nemţeanu, să
se impună totuși în lirica românească, bucurându‑se în scurta lui viaţă de o
reputaţie binemeritată[34]. Cât privește blânda admonestaţie a prietenului
în ajunul publicării primei mele poezii în „Sămănătorul”, Poetul („Asupra
pseudonimului Enric Furtună te rog să păstrezi un absolut secret și mai
ales n-aș dori ca acest pseudonim să mai figureze în vreo revistă oarecare,
și iar n-aș mai dori ca să te mai văd lunecând în Răsărituri...”), știam că ea
obârșește din intenţiile cele mai bune și nicidecum din vreun izvor otrăvit al
fiinţei sale. Voia ca eu însumi să pun pavăză primejdiei ce mă putea paște din
partea naţionalismului sămănătoresc și-l păștea poate și pe dânsul, numai
că-n alt chip, prin gura de foc și lavă a proorocului. Până la urmă însă, și
aceasta după trei ani numai, plămada sufletească originară a lui Sadoveanu
a biruit, salvându‑se în braţele poporanismului „Vieţii Românești” de la Iași.
Colaborarea mea cu „Sămănătorul”, între anii 1904–1907, a fost îndea‑
juns de rodnică, spre mulţumirea prietenului care îmi scria că sunt apreciat
și îndeosebi de St.O. Iosif; și că însuși Nicolae Iorga s-a ocupat personal de
una din poeziile mele, modificându‑mi ultimul vers și transformând astfel
radical, cu de la sine putere, încheierea pesimistă a temei într‑una optimistă.
„Nimeni nu i se putea opune”, m-a lămurit ulterior prietenul. Colaborarea
susţinută și buna apreciere n-au folosit totuși la nimic când, după ce asis‑
tasem la o șezătoare literară ţinută de cenaclul sămănătorist la Iași în sala
Teatrului Naţional, mi-am condus prietenul la gară. Era flancat de Iosif și
Anghel. Aș fi dorit (era firesc) să fac cunoștinţă cu ei, mi-ar fi plăcut ca și ei
să mă cunoască, nu le-am fost însă recomandat și eram prea timid faţă de
acești doi corifei literari ai vremii, spre a îndrăzni să mă recomand singur.
Mă mai gândeam că de bună samă, pentru „păstrarea absolută a secretu‑
lui”, trebuia să rămân anonim și să mă ţin ca un căţeluș, mut și nebăgat în
samă, pe lângă cei trei scriitori pe care i-am aplaudat cu însufleţire din fun‑
dul somptuoasei săli...
Notez aci că acest neînsemnat episod, grefat pe modestia și timidita‑

tea mea, a contribuit mult la complexul de inferioritate, la chinuitoarea
conștiinţă a imperfecţiunii mele artistice, generatoare amândouă a ezitărilor
și neîncrederii faţă de tot ce am produs; cauza principală pentru care atâtea
poeme dramatice, atâtea producţii beletristice au rămas în manuscris, necu‑
noscute, pentru totdeauna poate...
Următorii trei ani cu care se încheie și studiile mele (mai puţin absorbante
la sfârșit, ele rezumându‑se la spital și cursuri clinice) sunt plini de frămân‑
tări ale cugetului, de dibuiri de drum, de evenimente importante, ca revolu‑
ţia rusească înăbușită din 1905[35], de sălbătăcii sângeroase ca pogromul de
la Chișinău[36], ca răscoala ţărănească din 1907[37]; dar și ani de apariţie
a unei noi reviste, modestă ca înfăţișare, dar bogată în conţinut, redactată
de B. Nemţeanu la Galaţi („oraș cumplit de negustori”) și care are cinstea să
publice primele articole și studii critice ale lui A. Spiru‑Bacău, mutat între
timp în acest oraș care i-a dat numele.
O foarte strânsă prietenie literară mă leagă în acești ani de Nemţeanu și
încă de alt tânăr, foarte tânăr poet din Brăila, Leon Feraru[38].
Nemţeanu, un efeb svelt și înalt ca plopul, frumos ca un tânăr zeu, cu ochi
mari albaștri, cu faţa diafană, din nefericire ftizic, era poetul entitate. Trăia
prin și pentru poezie. Ea era pânea lui de toate zilele și totodată idealul către
care întindea cu adoraţie braţele-i descărnate și fără de care n-ar fi găsit în
viaţă nici un rost. Era veșnic îndrăgostit, dar mai puţin îl interesa obiectul
fizic al amorului decât amorul însuși și poezia prilejuită de el. Versurile lui
calde, duios armonizate, uneori prea dulci și banale, alteori de o nouă și
învăluitoare muzică, cucereau numaidecât pe cititor și treceau din gură-n
gură. În volumul Stropi de soare sunt poeme de dragoste atât de personale,
de un lirism atât de pătrunzător, și altele străbătute de un umor atât de prie‑
tenos și simpatic, încât nu și-au pierdut nimic din savoarea, nici din plăcerea
estetică pe care o generează și astăzi lectura lor. Că știa să ciupească de pe liră
și accente mai virile, stă mărturie poemul său, vestit pe vremuri, Galaţii, din
care citez din memorie primele două strofe:
Galaţi, oraș cumplit de negustori,

La tine stă poetul ca‑n Sodoma!
El seamănă cu trudă mândre flori,
Tu nu le poţi simţi însă aroma.
Copiii tăi ţin ochii-n jos mereu.

Ei nu cunosc nici cerul urbei tale!
Spre altă cale-i cheamă cântul meu,
Dar gândul lor le-arată altă cale.
Leon Feraru, în actul de naștere Otto Enselberg, a adoptat, când a început

să publice, numele de botez al tatălui său, la care a adăogit și meseria aces‑
tuia. Mai târziu și-a legalizat acest pseudonim și a intrat cu el în literatură.
El, Nemţeanu, Spaier și cu mine, tus-patru cu reședinţa în orașe deo‑
sebite, formarăm un trifoi cu patru foi. Coeziunea o făcea revista „Pagini
Libere” și redactorul ei. A fost o vreme de emulaţie tinerească, de schimb
cald de prietenie și contribuţiuni literare, de animată corespondenţă. Nu‑i
cunoșteam încă personal pe cei doi poeţi, dar sufletele ajung să se cunoască
și de la distanţă. Sufletul da. E capabil să străbată și spaţiile interstelare. Dar
trupul? Mai cu seamă dacă nici prin gând nu‑ţi trece să uzezi de imaginea
fotografică...
Într‑o bună zi însă, iată-l pe un tânăr înalt și frumos intrând în odaia
mea. După o clipă de nedumerire, știu cine mi-a intrat. Îngaim cu un foarte
slab accent de ezitare: „Nemţeanu...”, dar el deja se apropie impetuos și dă să
mă îmbrăţișeze: „El în persoană. Prietenul Enric Furtună?”
Așa și nu altfel mi l-am închipuit, după ce, firește, îmi fusese descris de cei
ce-l cunoscuseră. Eu însă i-am provocat o mare decepţie: „Poet mustăcios?”
mă dojeni el, mă scoase cu sila din casă și mă conduse la bărbier. Nu conce‑
pea pe poet decât după chipul și asemănarea lui.
Cu Feraru m-am întâlnit mai târziu în Capitală, scutiţi însă amândoi de
surprize, deoarece convenisem prin scris ce anume floare să purtăm la buto‑
nieră. Era îndrăgostit de culoare, de sunet, de melodia cuvintelor. Sărăcia
fondului unora din poemele sale era adesea compensată de frumuseţi și vir‑
tuozităţi formale. Vedea lumea fără să-și facă gânduri inutile asupra ei, ci
relevându‑i pitorescul sau urâtul prin cuvinte meșteșugite. Impetuos, plin
de elan, temperament sudic, a studiat Dreptul și a scris poezii. Printre cele
mai frumoase sunt două publicate în „Viaţa Românească”: Magherniţa veche
și Cântec de leagăn. A scris, în colaborare cu Dimitrie Anghel și sub pseudo‑
nimul lor comun Ola Canta o serie de mici poeme în versuri și în proză, a
crezut că mica‑i reputaţie, pe drept câștigată, îi va înlesni căpătarea drepturi‑
lor cetăţenești spre a‑și putea exercita profesiunea de avocat, a suferit o mare
și dureroasă decepţie și, sfătuit de mai marele său prieten și colaborator,
s-a expatriat. L-a pierdut ţara‑i de baștină, l-au pierdut prietenii, dar, după
noi și aprofundate studii ale limbilor romanice la Montpellier, l-a câștigat
învăţământul universitar în Statele Unite, unde e și azi profesor și decan la

Columbia University din New-York.
Colaborarea mea la „Paginile Libere” coincide cu o dispariţie temporară

a „Sămănătorului” și cu apariţia la orizontul marilor periodice românești
a revistei „Viaţa Românească”[39]. Altcum aș fi căzut în păcatul călcării
angajamentului meu tacit. În paginile revistei lui Nemţeanu, Spaier, după
frumoasele și revelatoarele articole critice despre Duduia Margareta și
Haia Sanis, nuvele apărute în V.R. și datorate lui Sadoveanu (care părăsind
„Sămănătorul” se mutase iarăși la Fălticeni), își începuse publicarea studiu‑
lui său despre Estetică, dând modestei reviste provinciale un prestigiu pe
care nu‑l visase, cu toată ieftina ironie a unui avocat din Bacău că literatura
„Paginilor Libere” ar fi una de „zece bani” (costul unul exemplar)[40].
Împlinisem 25 de ani și nu produsesem aproape nimic, oricum foarte
puţin. Mă apropiam de sfârșitul studiilor mele și în curând aveam să
intru într‑o nouă viaţă ce reclama o întreţinere personală, o valorificare a
cunoștinţelor acumulate vreme de atâţia ani pentru atingerea unui ţel bine
determinat apriori. Literatura, privită ca o pierdere de timp și ca o treabă
neserioasă de către societatea filistină în mijlocul căreia trăiam, îmi putea
însă fi îngăduită ca student. Trecând de pragul studenţiei, aveam – asta o
știam bine – îndatorirea de a‑mi crea un cămin, de a întemeia o familie și de
a‑mi vedea de bolnavi, adică de câștigul existenţei. Literatura nu e o meserie
și nu te poate hrăni. E o ocupaţie sterilă, generatoare de mizerie. Eminescu
a murit de foame, Creangă a trăit ca un troglodit în dărăpânata sa bojdeucă
din Tatarași[41], Caragiale servea personal halbele de bere burtă-verzilor de
la berăria Gambrinus[42]... Medicul deci caute să fie serios, vază-și de clien‑
telă și de câștig. Cunoșteam acest comandament și această etică și sufeream.
Vocaţia mea firavă nu era plămădită din robusta plămadă a vocaţiei lui
Sadoveanu. O simţeam însă: era autentică. Creaţia frumosului mă stăpânea
în chip tiran. Ea transfigura tot urâtul, tot ce în preajmă era plat și banal, fără
avânt și fără strălucire. Versul era haina aurită pe care o aruncasem peste
prozaica haină a vieţii, cu care îmi drapam gândurile și sentimentele. Dacă
o făceam destul de rar, una din pricini era și teama de lucru nereușit, de
realizare mediocră. În mine scriitorul era mai mult virtual, mai real artistul.
Comparam productivitatea balzaciană a prozei prietenului meu, cu parci‑
monioasa mea producţie poetică. Mă întreb dacă pricina acestei deosebiri
de cantitate nu rezidă cumva în mai marea ușurinţă de realizare a prozei...
Am știut mai târziu că nu; că abundenţa scrisului său (care conţine nu mai
puţină poezie ca proză) era în funcţie de robusteţea simultană a vocaţiei și
talentului și că artistul se arată din vreme și se desăvârșește mereu. Unanima

recunoaștere a colegului și prietenului după primele patru volume publicate
la foarte scurte intervale unul după altul (Povestiri, Șoimii, Dureri înăbușite,
Crâșma lui Moș Precu), dar scrise cu mult înainte, prin anii de anonimat
și mizerie, îmi umplea inima de bucurie, pot spune că și de mândrie, căci
fusesem martorul nașterii și creșterii lor și prevăzusem această reușită; dar
în acelaș timp și de durerea celui rămas în urmă, de căruţă, privind lung și
nostalgic după zborul tovarășului de drum care căpătase aripi.
Amintesc de această stare de spirit ce mă copleșea atunci și care nu are
nimic a face cu gelozia literară, pentru că ea formează totuși tema de bază a
poemului meu dramatic Sorin Bătrânul.
Geneza unei opere de imaginaţie e adesea o chestiune foarte complicată.
De multe ori ea are foarte puţine în comun cu elementele generatorii, alteori
e tocmai contrarul rădăcinilor din care își trage seva. Pe de altă parte, poetul
e liber să uzeze după bunul plac al lui de factorii reali din care se inspiră,
răsturnându‑i, metamorfozându‑i, făcându‑i de nerecunoscut. Am procedat
la fel.
Din doi prieteni angajaţi pe un drum literar, am făcut tată și fiu, două
generaţii. Tatăl, cu opera unei vieţi plină de truda și migala scrisului, rămâne
în urmă; fiul, departe de căminul părintesc și căruia i-au crescut aripile
geniului, se avântă, încă tânăr, spre celebritate. Bătrânul, mândru de succe‑
sele fiului, suferă în tăcere că acesta îi rămâne departe și-l consumă uitarea
contemporanilor, nu mai puţin ca a fiului. Dar iată totuși că la a șaizecea
aniversare, pregătindu‑se s‑o întâmpine trist și tăcut, în dureroasă singu‑
rătate pe care o împarte cu o nepoată orfană, se pomenește cu vizita nea‑
nunţată a fiului său. Acesta, întovărășit de prieteni scriitori, a venit să-l săr‑
bătorească. Gestul (ce-i drept târziu) și buna intenţie, oricât pornesc poate
dintr‑un impuls sincer și din sinceră recunoaștere, sunt, după marea bucurie
a revederii, interpretate de bătrânul amărât și însingurat, uitat de oameni și
atâta vreme de propria‑i odraslă pribeagă prin străinătăţi, drept o manifes‑
tare deliberată de milă, pe care o repugnă: închide vizitatorilor veniţi să-l
jubileze, ușa. Până la urmă, încercările de a‑l îmblânzi pe bătrân și de a face
plauzibilă sinceritatea acţiunii sale și a prietenilor eșuând, părăsește și fiul
casa părintească, în care s-a întors prea târziu.
Poate că psihologicește problema e prea subtilă, chiar bizară. Cred totuși
că am reușit s‑o fac plauzibilă. Sufletul bătrânului e o retortă în care fierb
laolaltă amărăciunea singurătăţii și uitării, dragostea părintească și demnita‑
tea rănită, toate amestecându‑se până nu se mai poate cunoaște unde începe
una și sfârșește cealaltă. Elementele se contopesc, iar fuziunea lor dă naștere
unei stări sufletești noi, unei reverii dureroase, peste care cade cortina, dure‑
roasă și ea, nedezlegând nimic...
Personagiile principale, tatăl și fiul, bine conturate, fiind construite tipo‑
logic, nu scapă totuși de un oarecare convenţionalism; ceea ce nu se întâmplă
cu al treilea personaj, secundar, nepoata orfană care îngrijește de bătrân și
l-a iubit cândva pe vărul ei, înaintea evadării acestuia spre libertate și glorie.
Rolul ei e concentrat, dar toate trăsăturile fiinţei ei gingașe, reţinute, care
trăia resemnat, cu bucuria temperată și nostalgică a amintirilor și e, fără să
se aștepte, dintr‑odată năpădită de lumina unei noi speranţe, sunt veridice
și convingătoare.
Ultima ei replică, pătrunsă de melancolie ca de dâra însângerată a unui
pumnal în inimă, răsună stins, ca sfârșitul unui andante de sonată:
Ci eu rămân... rămân aici... Adio.

Grădina iar și casa voi păzi‑o,
În nopţi târzii visând la ce n-a fost;
În zori de ziuă stând să vie seara,
În iarnă grea dorind să vie vara,
Și negăsind vieţii mele rost...
În 1906, cum spuneam, apăru la Iași marea revistă „Viaţa Românească”.

Directorii ei iniţial: C. Stere, G. Ibrăileanu și Paul Bujor. Nu cunoșteam pe
niciunul din ei și de altfel marea mea timiditate și modestie erau un foarte
serios impediment ca să iau vreun contact cu redacţia sau să îndrăznesc
a‑i trimite ceva spre publicare. Sadoveanu, angajat pe drumul gloriei și
urcându‑l neobosit, își făcuse sălaș definitiv în Fălticeni, unde urma să-și
întemeieze o gospodărie care, pe an ce trecea și-i sporea opera, sporea și ea,
odată cu numărul membrilor familiei sale. Nu luase încă nici un contact cu
cei de la V.R. Acesta avea să se stabilească abia după ce Ibrăileanu îi luase în
chip amplu apărarea faţă de atacurile (de imoralitate a operei) pe care i le
adusese criticul Henric Sanielevici în revista sa „Curentul Nou”[43], pe care
o scotea în același „oraș cumplit de negustori” cântat de Nemţeanu.
Între timp reapăruse „Sămănătorul” și-mi reluasem colaborarea. În
preajma anului 1907, în numărul festiv de Paști, îmi fu publicat un poem mai
lung, Prietenii, scris cu cinci ani în urmă, dar remaniat. El avu darul să atragă
atenţia criticului Mihail Dragomirescu; și o lună mai târziu, în chiar primul
număr al revistei „Convorbiri Critice” pe care o fundase, rubrica „Revista
Revistelor” îl releva aducându‑i laude pe lângă oarecari reticenţe: „Deși cam
prolix, autorul este un poet. Are o limbă nesigură, dar îndrăzneaţă, e stăpân
pe vers, și mai presus de toate, având și energie în stil, are și adâncime de

concepţie. E din aceeași familie și prin fond, și prin formă, dar mai puţin
concentrat și mai puţin artist, cu Cerna”.
Mărturisesc că această primă notiţă favorabilă și venind de la un critic
autorizat (fără să mă cunoască, fără să-l cunosc) m-a emoţionat profund.
I-am scris mulţumindu‑i, ceea ce nu înseamnă că dacă mă vorbea de rău aș fi
ripostat înjurându‑l. Mi-a răspuns cu oarecare întârziere, deoarece mă luase
drept Horia Furtună (și el tot atunci la începuturile sale)[44] și-i scrisese întâi
lui. Mă invita să viu la București să iau parte la ședinţele cenaclului. Eu însă
aveam de susţinut teza de doctorat și redactarea ei îmi luă două luni de zile,
vreme în care discipolul lui Hypokrat eclipsase cu totul pe efebul apolinian...
Cu patalamaua în mână, aveam dreptul la o vacanţă binemeritată, pe care
am petrecut‑o la Băile Oglinzi, localitate de cură liniștită și poetică de la poa‑
lele munţilor Neamţului. Acolo am prelucrat pe Sorin Bătrânul, i-am revă‑
zut versificaţia, am rimat pasagiile lirice și l-am trimis d-lui Dragomirescu.
Prima factură o trimisesem lui Spaier care, încântat de unele părţi, ridicase
obiecţii asupra altora, sugerând cu fina‑i intuiţie psihologică unele modifi‑
cări de care am ţinut seama la prelucrare. Poemul a plăcut criticului de la
„Convorbiri Cr.”, a plăcut și cenaclului în care a fost citit, iar cele două acte
își găsiră ospitalitatea în două numere consecutive ale cuprinzătoarei reviste,
în primăvara anului 1908, când consiliul de familie hotărî trimiterea mea la
Berlin, pentru specializare.
Am întreprins această călătorie făcând un ocol spre sud și poposind în
Capitală, spre a răspunde invitaţiei personale a d-lui Dragomirescu. Primirea
a fost cordială și am stat mult de vorbă cu el. Fizicul îi era de plebeu, iar
conversaţia meticuloasă și didactică. Avea totuși o foarte subtilă înţelegere
pentru poezie și o inteligenţă pe care aș numi‑o frustă, căci răzbea anevoie,
era însă evidentă. Ținea mult să fie obiectiv, combătea antisemitismul și-și
făcuse oarecare faimă, cu câţiva ani în urmă, prin lunga‑i serie de articole
publicate în ziarul „Epoca”, referitoare la Manase, și în care se războia cu
Iorga și alţi detractori antisemiţi ai acestei excelente piese[45]. Își făcea un
merit (și firește că și era unul) din faptul că în critica lui prevala esteticul, ceea
ce l-a și făcut ca, temporar, să și-l asocieze la revistă pe Eugen Lovinescu[46].
Obiectivitatea și principiul estetic al amândurora suferea însă – și cu pre‑
cădere la Dragomirescu –, găsind criticabilă, aproape fără excepţie, limba
scriitorilor care se vădeau de origine semită. Putea fi încântat de fond, de
stil (fie proză sau vers), găsea totdeauna că limba suferă. Asta însă numai
după ce lua cunoștinţă de originea etnică. N-a scăpat de acest reproș, oricâte
laude îi aducea, niciunul din scriitorii a căror obârșie neromană devenise
notorie. Poate că avea dreptate, dar mai degrabă cred că generaliza și exa‑
gera, știut fiind că foarte mulţi scriitori evrei, în toate literaturile, mânuesc la
perfecţiune limba poporului din mijlocul căruia s-au ridicat și în care scriu.
Abstracţie însă făcând de această marottă, Dragomirescu – nu mai puţin ca
Ibrăileanu, Lovinescu sau [G.] Călinescu – nu a ezitat să se aplece atent și
conștiincios asupra producţiei literare românești a scriitorilor evrei.
În scurtul răstimp al popasului meu bucureștean am luat parte și la o
ședinţă de cenaclu, ţinut în casa directorului revistei, o casă boierească pe
strada Gramont [nr. 11]. Am fost în număr destul de mare: scriitori deja
cunoscuţi, ca și începători; maeștri și ucenici. Țin minte că au fost faţă,
fiindu‑le prezentat de gazdă, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Corneliu
Moldoveanu, Mihail Smolschi (viitorul Mihail Sorbul), Al. Th. Stamatiad,
Ion Dragoslav, D. Nanu și alţii, mulţi tineri, printre care și Leon Feraru. Am
regretat absenţa lui Nemţeanu, un bine văzut oaspe al cenaclului, dar care
se afla bolnav în urbea‑i „cumplită”. S-au citit poezii, analizate, criticate nu
numai de criticul en titre, ci de oricine avea ceva de spus în bine sau în rău.
Se proceda chiar în ședinţă la unele modificări, se accepta, sa amâna sau se
refuza...
Dragoslav a citit, ţin minte, o poveste de-a lui, pe care gazda a lăudat‑o,
iar Cincinat Pavelescu a persiflat‑o printr‑o epigramă așa de hazlie încât a
trezit pe cei ce adormiseră, făcându‑i să râdă cu poftă spre supărarea și bur‑
zuluiala autorului. La ieșire, Feraru mi-a povestit de o ședinţă cu mult ante‑
rioară, la care însuși criticul făcuse lectura unei poezii ce a stârnit entuziasm,
și de marea lui bucurie când află numele autorului: Enric Furtună. Însă nici
criticul, nici asistenţa nu cunoșteau pe atunci originea lui etnică...
Îmi aduc aminte de un mic și neînsemnat, dar concludent episod. După
recomandarea mea de către gazdă, nuvelistul Emil Gârleanu, apropiindu‑se
tiptil de mine, mă întrebă cu glas scăzut: „Furtună e numele dumitale... E un
pseudonim?” „Da” răspund. „Și numele adevărat?” „Pekelman”. Gârleanu,
talentat nuvelist, din păcate ftizic, antisemit notoriu încă de pe când fusese
ofiţer în garnizoana ieșeană și semna (în „Arhiva”) Emilgar, îmi întoarse
spatele[47].
Părăsind după trei zile Capitala turbulentă și cenaclul în care n-aș
putea spune că m-am simţit ca la mine acasă, am dus cu mine, pe lângă
buna amintire a unui om și critic integru (puţin ridicol uneori, prin rigu‑
roasa‑i și școlăreasca‑i compartimentare literară), și o scrisoare a acestuia
către Caragiale care se expatriase de vreo doi ani și trăia la Berlin[48]. Eram
și bucuros, și înfricoșat de această delicată misiune care avea să mă pună
în contact cu marele scriitor, cu grozavu‑i spirit satiric manifestat chiar și
recent, după ani de tăcere, prin concentratele lui fabule șlefuite ca diamantul
și publicate în „Convorbiri Critice” sub semnătura Un mare anonim, con‑
ferită samavolnicește de însuși directorul revistei și care a avut darul să-l
supere pe maestru.
Tânăr ucenic al Literelor, zestrea cu care aveam să mă înfăţișez autorului
Scrisorii pierdute și a Momentelor era prea sărăcăcioasă. Nu puteam eventual
nici trece drept un emisar oarecare, un om cumsecade, în nici un fel de con‑
cubinaj cu literatura, căci știam de la adresant că în misivă identitatea mea
literară era dată în vileag.
În prima duminică a șederii mele în capitala Germaniei mi-am luat inima
în dinţi și m-am prezentat... portarului galonat al unei frumoase case din
Wilmersdorf, cartier aristocratic, de vest, al Berlinului. Portarul m-a îndrep‑
tat cu multă demnitate spre apartamentul cu pricina. Am sunat la o ușă boie‑
rească și mi-a deschis amfitrionul în persoană. Mă aflam în faţa maestrului,
mic și timorat. Când i-am văzut ochii prietenoși și gestul ospitalier, panica
mea s-a risipit. Mi-am declinat numele și însărcinarea. A primit scrisoarea
cu vădită satisfacţie și o citi atent după ce mă instalase pe un divan cu scoarţe
românești și-mi turnase bere din sticla ce avea deschisă pe măsuţă... Mi-am
aruncat ochii prin odaie: tot atâtea cărţi prin rafturi câte sticle deșarte pe sub
masă.
Nu‑mi citise poemul dramatic, nu‑mi cunoștea versurile; exista deci o
bază obiectivă de discuţie, netulburată de vreo critică neplăcută sau de vreo
jenă a mea. Bunătatea reală, tonul degajat, verva‑i satirică fără maliţiozitate,
au făcut ca numai după zece minute să mă simt în tovărășia unui prieten mare
și mai în vârstă. N-aveam altă dorinţă decât ca această vizită să se tot pre‑
lungească, și am fost fericit când, la plecare, maestrul, strângându‑mi mâna,
m-a invitat să-i „fac plăcerea” în orice duminică vreau, înainte de amiază.
Fericit și ameţit, am coborât scările cu un exemplar semnat al Momentelor.
Din nefericire nu am putut face uz de invitaţie decât în trei duminici. O
dispoziţie a Institutului la care lucram revendica foarte des acele ore mati‑
nale de duminică.
Convorbirile noastre atingeau cele mai varii teme: culturale, politice,
artistice. Precumpăneau literatura și muzica. Era un cititor asiduu al „Vieţii
Românești” și superficial al „Convorbirilor Critice” în care totuși își publi‑
case fabulele. Ținea în mare stimă pe Ibrăileanu și pe Sadoveanu, și savura
nuvelele pline de umor și sentiment ale lui Pătrășcanu[49]. Considera cu
oarecare dispreţ, ca ceva factice, poezia modernistă (acea poezie care azi e
cu totul învechită și pusă la naftalină). Parodia cu vervă „romanţele pentru
mai târziu” ale lui Ion Minulescu[50].
„Nimic mai ușor de fabricat” spunea și așternea pe hârtie întâi niște rime
sonore și goale, de care apoi agăţa câte un vers mai lung sau mai scurt, după
necesitatea arhitecturii prozodice futuriste – și poezia era gata. O citea mai
întâi de jos în sus, pe urmă de sus în jos, și întreba:
„Ai observat vreo deosebire de sens?” Și tot el răspundea:
„Eu niciuna”
Marea lui pasiune era muzica și în special Beethoven. Despre acest titan
putea vorbi ore întregi. Detaila, în profund cunoscător, frumuseţile și adân‑
cimile sonatelor sale, iar simfonia a noua n-avea secrete pentru el. Emoţia
artistică ce-i procurau sonatele (Patetica de pildă, care răsună la una din
ședinţele noastre din odaia vecină) îl transfigurau.
Îi plăceau lecturi vechi, clasice, în original. Odată l-am găsit adâncit în
lectura vestitului tratat al lui Machiavelli: Il principe[51].
Se plângea de greutatea cu care scrie; de acea caznă a găsirii cuvântului
„ce exprimă adevărul” și a unei anume sonorităţi în frazare. Mai spunea că
are aproape gata o nouă comedie, urmare la Noaptea furtunoasă, și o trage‑
die în versuri, într‑un act. Cum însă nici până azi nu se știe nimic de aceste
piese, e foarte posibil ca ele să fi fost numai schiţate sau, cine știe, poate dis‑
truse de însuși maestrul.
Îndrăznesc a formula și o a treia ipoteză.
Forţa creatoare a lui Caragiale era pe atunci în declin, datorită condiţi‑
unilor vitrege în care a trăit și produs, a societăţii care nu l-a înţeles și nu
l-a ajutat. Dar artistul atâtor strălucite opere, credea, spera că va mai crea
altele; făcea planuri și anunţa anticipativ înfăptuirea lor. În același timp, inte‑
ligenţa‑i (pe care Ibrăileanu a denumit‑o teribilă) organiza adevărate sara‑
bande ale spiritului, verva‑i scăpărătoare ţâșnea ca o fântână arteziană, cu
mirobolante irizări de curcubeu.
Am păstrat și voi păstra până la moarte, în sufletul meu, ca pe o nepreţu‑
ită comoară, aceste trei fericite prilejuri de întreţinere cu omul al cărui spirit
caustic era totuși înfrăţit cu universul.
Știu; iarăși m-am abătut din drum. Dar cum e posibil ca, umblând pe
îngusta și trista cărare însemnată pe hartă, să reziști a te abate în luminoasa
poieniţă ce-ţi zâmbește pe o lature și, mai vârtos, când această poieniţă e din
mesteacăni argintii, cu covor de aur pe jos, și boltită de safirul neprihănit al
cerului ...?
Unele din mărturisirile marelui scriitor m-au urmărit de atunci mereu,
dar cel mai mult m-a impresionat cazna cu care lucra. Cazna aceasta, care a
fost și a lui Heine și a lui Eminescu, am cunoscut‑o și eu, ucenicul lor. Panica
în faţa foii imaculate nu e nicidecum semn de neputinţă, ci mai degrabă
semn de probitate și conștiinciozitate artistică. Uneori, când condeiul, antre‑

nat, o lua razna, acea mărturisire a maestrului bătea cu putere la poarta min‑
ţii mele și-mi poruncea popas. Nu înseamnă că scrisul meu devenea astfel
impecabil, dar înseamnă că sămânţa marelui nostru dramaturg a căzut pe
un pământ fertil, gata s‑o încolţească, indiferent, adaog, de calitatea plantei
răsărită în ea.
Anul berlinez nu a fost propice nici meditaţiei, nici concentrării necesare

poeziei. Timpul îmi era împărţit între Universitate și multiplele atracţiuni
artistice, culturale sau pur distractive. Muzee, conferinţe, concerte, teatru.
Sufletul meu, încă în suferinţă, se întorcea spre chemarea vieţii, spre plăce‑
rile și bucuriile ei. Trecutul pălea și rămânea tot mai în urmă, tot mai stă‑
ruitor mă reclama prezentul, deși mai erau destule și ceasurile în care, ca o
strajă mută, îmi sta de veghe la căpătâi umbra iubitei moarte. Acestei umbre
i-am adresat poezia Strajă mută despre care directorul „Convorbirilor Cr.”
îmi scria că e „plină de farmec subtil”. Reproduc cele două strofe din urmă,
pentru că ele, cu tot tristul lor final, reprezintă pragul către o nouă trăire și
un nou elan poetic:
Ridică-mi de pe ochi aripa sumbră

Și‑or curge-asupră-mi valuri de lumini!
Adio! Și-nspre colţul tău de umbră
Zâmbească pururi ochii mei, senini,
Iar glasul meu șoptească-ţi mai aprins
De braţe vii ce calde m-au cuprins!
O fugi, o fugi! Din negura veciei

De ce mă mai îmbii? O fugi, o fugi!
Spre zări de foc, spre hohotul câmpiei,
Mă cheamă viaţa iar, cu mii de rugi...
Dar mută, nemișcată tu rămâi,
De strajă la durerea‑mi cea dintâi...
Întors în ţară fără vreo apreciabilă recoltă poetică, sărăcit oarecum

sufletește, dar cu atât mai bogat în cunoașterea vieţii și a oamenilor și mai cu
seamă definitiv pregătit spre a mă înregimenta în viaţa burgheză, a‑mi exer‑
cita profesiunea și a fi util societăţii (unei societăţi strâmb alcătuite, căreia însă
temperamentul meu necombativ nu‑i putea opune vreo rezistenţă), am pornit
neîntârziat la cucerirea acestei poziţii care, cu cât mai mult se consolida, cu
atât devenea mai fatală celeilalte poziţii concurente, de ordin ideal. Recunosc
acum, la crepusculul vieţii mele trăite cum nu se poate mai greșit, că Poezia e
o zeiţă care, asemeni lui Jahve, nu suferă alţi zei alături de ea și că, dacă ţii să
tragi foloase de la înalta ei oblăduire, trebuie să-i închini toate puterile tale,
toată credinţa și dragostea ta. Altcum nu ești ceea ce desigur ai vrea să fii, un
mare preot al ei, ci doar un simpatizant, un slujitor la zile mari, cu sporadice
state de concurenţă... ilegală. Acestui fapt îndeosebi, acestei duble feţe a per‑
soanei și îndeletnicirii mele, acestei imixtiuni a medicului cu clientelă și cu
orânduire de viaţă burgheză, în trebile unei boeme erijată – pe juste motive de
demnitate – în castă, reputaţiei mele crescânde de medic specialist care totuși
se încăpăţinează să pătrundă în republica Literelor, se datorează rămânerea
mea afară din cercul „Vieţii Românești” și a colaboratorilor revistei.
Toată construcţia mea intimă, umanismul, ca și progresismul meu tem‑
perat, ieșenismul de care nu mă puteam lepăda și căruia serveam cu cre‑
dinţă, admiraţia mea pentru Stere și Ibrăileanu, ca și pentru cel care în
curând avea să devină pivotul revistei, Mihail Sadoveanu, raţionalismul și
adversitatea mea împotriva curentelor literare extremiste, toate pledau pen‑
tru afilierea mea la cercul poporanist-literar ieșan. Se poate că depindea și de
mine această apropiere; foarte probabil că da. Ușile redacţiei și ale cenaclului
erau deschise oricui. Selecţia celor ce aveau să revină se făcea desigur în chip
automat. Nimeni nu era dat afară, dar fiecare știa – fără îndoială – dacă mai
are sau nu a călca pragul călcat odată sau de două ori. Eu însă nu l-am călcat
niciodată. E adevărat că componenţii cercului se adunau la o oră incompa‑
tibilă cu orele normale de consultaţie ale unui medic, ceea ce însă nu mă
scutește de autoacuzarea că nu am făcut, din când în când măcar, violenţă
acestui orar, demonstrând interes pentru cenaclu și ideologia revistei, pen‑
tru poziţia antagonistă poziţiei mele profesionale...
Fac aceste consideraţiuni, încercând să arunc asupră-mi o parte din vină;
vina principală însă nu este a mea, ci pe de o parte a modestiei mele (căreia
mai degrabă i-aș zice complex de inferioritate), pe de alta a dublei ipostaze
amintite mai sus, și nu în cele din urmă a prietenului M. Sadoveanu, cu care
mă vedeam destul de des de când cu instalarea sa provizorie în Iași ca direc‑
tor al Teatrului Naţional, căreia îi urmă instalarea definitivă, și care n-a făcut
nimic spre a‑mi înlesni hopul în fieful noii sale activităţi literare. Ba să fiu
drept: o singură dată a încercat să facă din mine un colaborator al revistei.
Îi citisem poezia Osana amintirilor, aceea care mai târziu avea să placă atât
celor de la „C. Cr.” Îi plăcuse și lui mult și o reţinu spre a o prezenta redacţiei.
Într‑o scrisoare din Fălticeni, datată 21 noiembrie 1908, îmi comunică
următoarele:
„Astă vară, fiind la mănăstirea Neamţului, am citit lui Ibrăileanu și lui

Stere poezia ta. S-a hotărât atunci publicarea ei. Mai pe urmă însă s-au găsit
în ea câteva arzânde, spumegânde, tremurânde, care n-au plăcut redacţiei –
și păcat, căci poezia e frumoasă. Vorba din urmă a lui Ibrăileanu a fost asta:
Crezi că va ajunge P. să scrie lucruri mari?... Îţi închipui care a fost răspunsul
meu”.
Ba nu mi-l închipui deloc.

Mai știu din gura lui Sadoveanu că poezia se și culesese și că a fost scoasă
din zaţ.
Altă încercare nu știu să mai fi făcut. Am rămas, în toţi anii apariţiei ei, un
credincios cititor al revistei, dar colaborator am fost la altele, la aproape toate
mai principale câte au văzut lumina zilei în curgerea vremii.
În toamna anului 1909, după lungi și penibile pregătiri, prietenul Spaier
își poate – în sfârșit – pune în aplicare dorinţa‑i fierbinte și îndelung nutrită
de a se întoarce în Orașul-Lumină. Pleca întru împlinirea destinului său,
care nu era să belferească o viaţă întreagă în școlile izraelito-române, în mici
orășele de provincie, preţuit pe măsura putinţii de preţuire a burtăverzilor
din fruntea comunităţii de care atârna școala, și nici chiar (își dădea și de asta
bine seama) să urmeze să scrie articole de critică literară, consolidându‑și o
reputaţie începută sub cele mai bune auspicii. Destinul lui era nu să facă cri‑
tică literară la Bacău, ci să se impună ca filosof în Franţa.
Cu toată durerea ce resimţeam, mă bucuram cu el și, aruncându‑mi ochii
dincolo de prezent și biruindu‑mi egoismul, scrutam viitorul cu încredere.
De acum încolo, timp de aproape un sfert de veac, aveam să binecuvintez
instituţia poștei graţie căreia prietenia noastră rezista depărtării în spaţiu,
putând comunica în toate împrejurările și momentele importante ale exis‑
tenţei noastre.
Îi împărtășeam proiectele și speranţele mele, îi trimiteam tot ceea ce truda
mea literară izbutea să aștearnă pe hârtie înainte de a mă gândi la publicare,
și-i puteam urmări, la rândul meu, munca, ascensiunea, biruinţa vitregelor
condiţiuni, studiile-i pregătitoare și contribuţiunile-i revelatoare în psiholo‑
gie. Aveam în puterea‑i de discernământ, în delicata‑i înţelegere a esteticului,
pe cel mai bun mentor, pe cel mai obiectiv, dar și mai comprehensiv critic.
Despre Sorin Bătrânul”, publicat în „C[onvorbiri] Cr[itice]” înainte de a‑și
fi început colaborarea la această revistă, „Paginile Libere” ale lui Nemţeanu
tipăriseră sub semnătura lui (A. Spiru‑Bacău) un articol despre poemul meu
dramatic. Titlul era Un nou poet. Cu toate cuvintele de laudă și prognosticu‑i
favorabil, criticul dezvăluia slăbiciunile poetului și stângăcia pe ici colo a

dialogului. Era o recomandare sinceră de prieten, dar și o tot atât de sin‑
ceră severitate de judecător de instrucţie. N-aș putea spune că articolul mi-a
făcut mare plăcere, dar dragostea și preţuirea mea pentru omul care aduna
cu atâta firesc în el, neînvălmășindu‑i, pe prieten și pe judecător, n-au făcut
decât să crească.
Numai un an după plecarea lui, se împlini și sorocul ieșirii mele din bur‑
lăcie. M-am căsătorit cu cea trimisă să reverse o nouă și tânără lumină în
ungherele sufletești năpădite de umbrele trecutului. Dragostea aceasta de-a
doua n-a mai fost ca prima, boală a tinereţei, scăldată în lacrimi, „him‑
melhoch jauchzend, zu Tode betrübt” cum așa de frumos spune Goethe[52],
ci legiuită, împlinită, senină, saturată de mulţumire conjugală, făuritoare al
unui cămin fericit și în curând generatoare al unui al treilea „im Bunde”[53].
Călătoria noastră de nuntă ne-a adus bineînţeles la Paris. Reîntâlnirea cu
prietenul vârât până-n gât în studii preliminare, spre a ajunge puţin mai târ‑
ziu unul din elevii favoriţi ai lui Bergson[54], a fost pentru mine clou‑ul
acestei călătorii care, la întoarcere, m-a dus și la Berlin. Aș fi vrut să-l revăd
pe Caragiale, se afla însă plecat în ţară. După numai un an și jumătate avea
să părăsească lumea aceasta ingrată, pentru totdeauna.
Întors din călătorie, preocupările profesionale și cele gospodărești mă

acaparară așa fel încât vreme de săptămâni, poate luni, nu am mai avut răgaz
de a sta la sfat cu muza și nici cu mine însumi. O trădare a intereselor ideale,
știu, dar nevoită și mai ales nedorită. Literatura încă nu hrănise pe nimeni
în ţara românească: pe nici un poet, pe nici un romancier, pe nici un autor
dramatic. Eminescu a trebuit să fie rând pe rând grăjdar la cai, sufler la tea‑
tru, bibliotecar, revizor școlar și robot la „Timpul”; Caragiale berar, Creangă
tutungiu, Vlahuţă arhivar... Sadoveanu a fost cel dintâi scriitor român care, e
drept, printr‑o muncă și o productivitate uriașă, a ajuns să poată trăi numai
din scris. Și încă! Pentru familia‑i ce creștea an de an, venitul acestei nobile
îndeletniciri se arăta insuficient. Moara cu benzină, livada, grădina cu zar‑
zavat, cuprinse toate în lotul vastei sale gospodării, sporeau venitul cărţilor
cu atât cât cereau nevoile vitale ale familiei. Se înţelege așadar de la sine că
însurat și apoi pater familias trebuia să-mi câștig existenţa muncind pe ogo‑
rul profesiunii mele. Mărturisesc că nu am exercitat‑o niciodată cu pasiune,
ci doar cu simţul datoriei și cu o conștiinciozitate perfectă. Pasiune puneam
numai în poezie, în adoraţia frumosului. Cum însă luam în serios și una și
alta, îmi dau sama că în ochii concetăţenilor mei dubla mea ipostază tre‑
buie să fi apărut ca ceva promiscuu, necurat, ca două rime proaste, prilej ca,
fiind vorba de mine, pacienţii să întrebe: „Cine, poetul?” iar poeţii: „Cine,
doctorul?”
Scrisul, ca orice creaţie, e o caznă; însă una impusă, dictată, poruncită.
Adevăratul poet și scriitor nu poate scăpa de ea; e robul unui stăpân pe care
îl iubește și de care se teme. Îl simte la un pas și se dă înapoi cu zece. Nu e
pregătit să-l primească, e trudit, amână actul de supunere. Până la urmă însă,
oricât ar fi de trudit, îngenunche seara înaintea tiranului, face act de credinţă
și-și începe cazna...
Astfel s-a născut poemul meu Pustnicul. Purtat și frământat în cuget timp
de luni sub formă de amplă dramă psihico-socială în mai multe acte (poate și
influenţat de Peer Gynt[55] sau Brand[56]), ceea ce am realizat, dacă poezie
este, dramă nu‑i.
Concentrat într‑un singur act, numai cu două persoane (și un câne), poe‑
mul e un dialog cu tinctură lirică și multe gânduri, o lungă poezie de dra‑
goste pe un fond social. Scrisă iniţial în vers endecasilab alb, am transpus‑o
mai târziu în același vers ritmat. Cu ea începe seria de piese și poeme dra‑
matice cu desăvârșire necunoscute marelui public și istoriei literare, începe
zădărnicia și nefolosinţa scrisului meu. Căci, precum voi relata mai la vale,
deși poemul a intrat în componenţa unui volum tipărit în 1914, căruia i-a
dat și titlul, numărul foarte restrâns al ediţiei, ca și evenimentele politice pre‑
mergătoare războiului, i-au fost volumului fatale[57]. Astăzi îmi dau sama că
ar fi trebuit reeditat după război și că atât cele două poeme dramatice, cât și o
mică dramă în proză, intercalată, meritau o soartă mai bună. Cum însă mai
degrabă se găsesc teatre care să joace o piesă nejucabilă decât editori care să
tipărească o piesă nejucată, și cum îmi era greu să repet sacrificiul bănesc al
primei ediţii, a doua n-a luat fiinţă niciodată.
Cam în aceeași vreme (a compunerii Pustnicului, în 1911) se naște în Iași
revista bilunară „Versuri și Proză”[58] cu tendinţi simbolice, oricum moder‑
niste, ca o reacţie împotriva sămănătorismului, de fapt imitaţie după curen‑
tul simbolist din Franţa, cum a fost și premergătoarea revistă redactată de
Ovid Densușianu: „Viaţa Nouă”[59]. Director‑proprietar al ei era Hidalgo
care, deși încă foarte tânăr, își făcuse un nume stimat în cercurile moder‑
niste ale Capitalei. Datorită numelui și iniţiativei acestui curajos luptător
contra tradiţionalismului, revista fu bine primită și achiziţionă în scurt timp
colaborarea matadorilor poeziei simboliste din ţară: Al. Macedonschi, Ion
Minulescu, Ervin (pseudonimul lui Ovid Densușianu) și alţii. Sub mantaua
spaniolească a lui Hidalgo se ascundea Alfred Hefter, care după război, în
anii de pace și reconstrucţie ce-au urmat, cuceri sub adevăratu‑i nume, aju‑
tat de un talent neobișnuit, o înaltă poziţie în presă. Odată însă cu ridicarea
gazetarului, se prăbuși literatul imagisto-simbolist Hidalgo, dezlipit definitiv

de pe frontispiciul Literelor române[60].
La „Versuri și Proză”, trabanţii principali ai lui Hidalgo au fost poeţii G.
Bacovia și I.M. Rașcu; cu deosebire acesta din urmă, care s-a menţinut până
la sfârșit graţie muncii, conștiinciozităţii și priceperii sale redacţionale. Tot
atât de bun poet pe cât de bun secretar de redacţie și critic, el primi pe ume‑
rii săi toată povara revistei căreia i-a imprimat seriozitatea și acurateţea firii
sale. Solicitat să colaborez, m-am executat și am rămas un statornic colabo‑
rator al revistei până la dispariţia ei odată cu intrarea României în război.
Cum nu se putu susţine numai cu simboliști, cadrele toleranţei ei se lărgiseră.
De fapt, orice poezie care-și merită numele e simbolică, iar popasul făcut la
„Sămănătorul” nu m-a făcut sămănătorist, cum nici colaborarea mea la „V. și
P.” nu a influenţat poezia mea, tradiţională în formă, dar cu un fond personal.
Nu am produs mult în anii aceștia care au succedat încăierarea popoarelor,
dar tot ce am scris a fost tipărit în colonetele acestui mic periodic literar ce
ţinea cu vitregie piept masivului volum al „Vieţii Românești”. Inspiraţia mea
tânjea din pricina tihnei și bunei rânduieli a căsniciei mele fericite. N-am
fost și nu sunt poetul satisfacţiilor domestice de tot felul, în care, după însu‑
rătoare, s-a arătat meșter emerit B. Nemţeanu[61]. Inspiraţia mea (termenul,
deși consacrat, e destul de stupid) e meditativă, tristă, elegiacă. Bunei rându‑
ieli îi datorez totuși o reușită... elegie. Aceasta e chiar titlul ei.
Citez fragmentar:
De ce-ai intrat în casa mea, străine?

De ce-ai adus zglobiul râs cu tine?
Tristeţea‑nvăluia ca un linţoliu
Coliba mea săracă-n crep de doliu...
....................................................
Când glasuri vane răscoleau cetatea,
În sufletu‑mi cânta singurătatea,
Și-a fost durerea solul meu de bine.

....................................................
Cu râsul tău cel plin de veselie
Ai luminat coliba mea pustie,
Ai pus pe goană umbrele-nserării,

Himerele de vis le-ai dat uitării;
..............................................
Și pururea cu vrăji legându‑și firea,
Mi-ai dat supremul bine: mulţumirea,
În schimb pe cântul ce vibra în mine...

De timpuriu, suferinţa‑mi proprie, ca și a altora – bolnavi, muritori de

foame; silnicia și nedreptatea întâlnite la fiecare pas, fără îndoială că și lec‑
tura pasionată a lui Tolstoi – au contribuit să-mi făurească o filosofie a sufe‑
rinţei care purifică, a durerii biruitoare. Într‑o poezioară de trei strofe am și
dat veștmânt acestei idei:
Tu n-ai băut paharul suferinţii...

O, cum de poţi râvni la fericiri?
Tu n-ai simţit durerea nicăiri
Vibrând supremă-n clipa biruinţii
Și din învingători făcând martiri!
................................................
Tu n-ai cules nicicând mărgăritarul
Ce-ascunde suferinţa‑n fundul ei;
Și-așa, sărac și ne-ncercat de zei,
O, curmă pasul, biet naiv: paharul
Durerilor să-l bei!
Din această concepţie a luat naștere Pustnicul. Un bărbat, în plinătatea

vârstei mature, scârbit și dezamăgit de oameni, de minciuna triumfătoare
și adevărul hulit, de înăbușirea dreptăţii într‑o lume strâmb întocmită, se
retrage în munţi. Singuru‑i tovarăș de singurătate și meditaţie e câinele
care l-a urmat cu credinţă. Singura‑i mare dragoste e natura în sălbăticia
și puritatea ei. Se hrănește cu ierburi și bea apă de la izvor. Câinele dă câte
o raită jos la oameni, se îndestulează și se întoarce la stăpânul și prietenul
său. În acest retras sălaș unde, înfrăţit cu natura și fericit, uită de oameni,
irumpe într‑o zi, sol al durerii și imperfecţiunii pământești, o tânără fată.
Nu în plimbare ascensională și cu bucurie de viaţă, ci cu hotărârea funestă

de a sfârși cu ea, aruncându‑se în prăpastie. Lătratul câinelui care a zărit‑o și
îndemnul pustnicului ca tovarășu‑i s‑o reţină de la salt, ceea ce și face, o sal‑
vează. Dialogul între pustnic și intrusa fără de voie în împărăţia singurătăţii
acestuia e la început un duel în toată regula între salvatorul instinctiv (nici‑
decum deliberat), dar profund nemulţumit de noua tovărășie de care ar vrea
să scape cât mai neîntârziat, și fiinţa tulburătoare care, smulsă samavolnic
din îmbrăţișarea morţii, vede în el un om, chiar un supraom, și-i spune trista
poveste a vieţii ei de femeie pierdută, luminată apoi de o dragoste curată,
de nașterea unui copil, abandonarea‑i de către amant și moartea copilului...
Întreaga gamă socială a femeii neocrotite, a bărbatului egoist și ocrotit de
lege. Poziţia sufletească a pustnicului mizantrop e optimismul, dragostea
de viaţă; a străinei, pesimismul, gândul anihilării. Transcriu câteva replici
concludente:
Străina
Nu m-ai lăsat s-adorm de somnul morţii...

Vuia‑n ţăţăni aripa neagră-a porţii,
Pe prag stăteam și m-ai zvârlit din prag
Năvalnic îndărăt! Ești un pribeag,
Un om cu suflet blând, milos de oameni,
În care-ai vrea cuvântul bun să sameni,
Să dai vieţii rost? Sau ești un gâde
Ce-n loc să-mpartă morţi, de moarte-și râde?
O, cine ești?
Pustnicul
De mine-ntrebe stânca,
Și vântul plin de basme, și adânca
Răscoală-a mării, și grozavul cânt
Al norilor în ropot spre pământ;
Ci dintre oameni nime.
Eu sunt al firii veșnice, tu ești
Copil al ţărnii negre, pământești,
Bătut de sorţi, înfrânt de-ntunecime
Și de-al durerii rost înălţător.
Străina
De vânturi biciuit și-n taina lor,

Tu pari om bun... O vezi, se face noapte;
Sunt singură, și-n codru mii de șoapte
Spun basme vechi și merg pe lângă mine...
Nu m-alunga! Primește-mă, străine!
Pustnicul
Sub stâncă, lângă gura ce se cască

Spre negrul iad, sta moartea să te pască.
Tu nu vedeai albastrul cer de sus,
Nici roșia vultoare de apus.
Tu n-ascultai prin crânguri cântăreţii
Slăvind natura‑n verdele-i amvon;
Nimica din pătrunsul svon al vieţii,
Și numai nepătrunsul morţii svon...
Se apropie noaptea și pustnicul e gata s‑o reconducă spre oameni pe

nepoftita vizitatoare. Aceasta însă refuză. Pustnicul, nevoit să aștepte zorile,
îi face culcuș în cortul său, iar el se retrage pe o stâncă. Cum era și de așteptat,
în pofida apărării de arici a pustnicului, în sufletele amândurora încolţește
dragostea. După îndoieli și zbateri, după frământări ale trupului și minţii,
cei doi oameni, fugiţi de societatea oamenilor, rămân să-și ducă împreună
pașnica și fericitoarea singurătate în doi...
Ultima replică a pustnicului e ca un sfârșit de simfonie a vieţii și iubirii
neîntinate:
Copilă dulce, stelele sclipesc

Și peste vârfuri albe de zăpadă
Și peste văi ce nu pot să le vadă.
În fiece minut te urmăresc.
Tu nici nu‑ţi știi tovarășii de cale;
Cu tine merge noaptea și durerea.
Tu nici nu vezi deasupra brazdei tale
Cum tremură seninul și tăcerea...
Tu vezi pe jos cruci strâmbe-n ţintirim;

Privește-n jur: o viaţă nouă naște;
Sunt raiuri pe pământ, noi nu le știm,
Doar singură iubirea le cunoaște!
Poemul scris, singura mea preocupare a fost să-l trimit lui Spaier. La „Viaţa
Românească” nu m-am gândit și nu mai știu pentru ce nici la Sadoveanu.
Probabil că-l știam mult prea ocupat, mult prea luat în cârcă de tânăra‑i
glorie în neîntreruptă ascensiune. Nici prin minte nu mi-a trecut să imprim
poemul pe propria‑mi cheltuială, înfăţișându‑l sub formă de volumaș ama‑
torilor de poezie și criticii autorizate. Așteptam să se ivească editorul. Au
trecut de atunci patru decenii. Îl aștept și azi. Poemul nu s-a învechit, n-a
îmbătrânit. S-a păstrat fraged. Păcatele lui nu sunt azi mai mari și nici poezia
lui mai mică... Cât privește difuzarea, e tot atât de puţin cunoscută azi ca în
urmă cu 40 de ani.
Înmormântat de viu în fundul saltarului ca ceva totuși fragmentar, care
va trebui poate, cândva, reluat, împlinit și desăvârșit, dezgropam din când
în când manuscrisul, spre a remania o replică, a schimba un vers sau a‑l
citi vreunui prieten-poet. Ascultarea atentă, plăcerea estetică ce se întipă‑
rea pe faţa ascultătorului, erau singura mea satisfacţie. Uneori laudele mă
copleșeau, ca în cazul poetului Leon Feraru căruia i-l citisem cu ocazia unei
vizite la Iași. „Pustnicul tău – îmi scria – e cel mai frumos poem al noii
literaturi române”. De asemeni și Mihai Codreanu[62], și B. Nemţeanu, și
M. Sevastos[63], și Hidalgo, și I.M. Rașcu[64] și-au exprimat sincerul lui
entusiasm.
De ce n-am supus manuscrisul judecăţii unui critic de meserie, lui
Ibrăileanu de pildă? Din motive deja indicate: modestia mea, autopretenţia
mea de perfecţiune, complexul de inferioritate întreţinut de cea de-a doua
ipostază a mea în conflict cu poezia, ceea ce în ochii multora mă stigmatiza
drept diletant. Fără să mai pomenesc de acea replică paralizantă, frângătoare
de aripi: „Crezi că va ajunge P. să scrie lucruri mari?” Căci, pe măsura exi‑
genţelor către mine însumi, nimic din ce am scris până atunci și de atunci
încoace, până aproape de limanul veșniciei la care toate deșertăciunile vieţii
stopează definitiv, nu poate fi categorisit „lucru mare”. Se pune numai între‑
barea daca toţi acei norocoși, cu sutele, care au găsit ospitalitate în „V. R.” și
la criticul ei bună primire, au scris într‑adevăr capodopere.
Așadar, încurajat de favorabila impresie pe care o făcuseră cele două din

urmă poeme dramatice asupra unor poeţi, ca și asupra unui spirit critic și
receptiv la poezie ca Spaier, și simţind în mine potenţialitatea de a înfăţișa în

formă poetică intimă conflicte dramatice, creierul meu era ocupat acum cu
teme ce se cereau realizate. Frământam multe, ezitam însă deocamdată a le
fixa scriptic de teama trivializării.
Ca intermezzo, în orele întâlnirii mele cu muza, mai ciupeam câte un acord
pe liră, mai tălmăceam în românește câte o poezie a poetului de limbă idiș
Iacob Groper[65], relevat recent ca un talent liric de mare clasă. Originar din
nordul Moldovei (judeţul Dorohoi), trăia în Iași și era funcţionar de Bancă.
Prin el am cunoscut poezia evreiască contemporană, în floare pe meleagu‑
rile aglomerate de evrei în Rusia și Polonia, și care pentru mine fusese o
terra incognita. Foarte tânăr încă, adăpat la școala românească și îmbibat de
cultură universală, simţise nevoia să-și exprime gândurile și sentimentele
în limba vorbită acasă în copilărie și care i se întipărise în cuget și-n inimă
cu tot specificul unei vieţi când naiv-idilică și când amară. Lirismul lui cald
și îmbietor, puritatea sentimentului și râvna‑i spre ideal, m-au cucerit de la
început. Cu timpul am tradus vreo 30 din poeziile sale, făcându‑l cunoscut
și apreciat atât la creștini, cât și la evreii necunoscători ai idișului.
A fost o muncă migăloasă, dar plăcută, tematica poeziilor convenindu‑mi,
fie că se exprima prin ele o duioșie învăluitoare, un gând răzvrătitor împo‑
triva nedreptăţii sau contopirea cu natura și aspiraţia spre inefabil.
Am tradus mai târziu și din marele, cel mai mare poet ebraic, Bialik[66],
cântăreţul renașterii naţionale evreiești, care a scris unele din cele mai celebre
ale sale poeme în idiș. Între altele și poemul de profetică inspiraţie Cuvântul
cel din urmă. A fost tradus în toate limbile. S-a spus că tălmăcirea mea este
una din cele mai reușite. Am tradus și din alt mare poet, trăitor în America,
Leivik[67], și din genialul Manger[68], originar din România și trăitor la
Londra, și din mulţi alţii încă. În cursul anilor, toate aceste tălmăciri au cres‑
cut până la dimensiunile unei respectabile antologii. Multe din ele au văzut
lumina tiparului în reviste evreiești de limbă română, cu precădere în cea
mai bună și mai răspândită din ele, cu sediul la Galaţi: „Hatikvah”[69].
Ale lui Groper toate. Totuși, pentru antologie nu s-a găsit, sau nu m-am
priceput eu să găsesc, un editor. Le păstrez și pe ele în manuscris, pentru o
eventuală contingenţă postumă mai favorabilă.
În vara anului 1912, aflându‑mă la Franzensbad, liniștita și totuși mondi‑

ala staţiune balneară din Cehoslovacia[70], am avut vreme și tihnă destulă
spre a mă întoarce la proiectele mele dramatice. Erau vreo trei, din care tre‑
buia să fac alegerea cea mai potrivită și mai norocoasă, să mă opresc adică
la o temă necomplicată, pe care s‑o pot realiza, în scurt timp, până la capăt,
nelăsând‑o fragment. O mai păţisem cu Duhul vijeliei, despre care nici nu

am adus vorba, din care scrisesem, după toana sau porunca inspiraţiei, multe
scene disparate însumând sute de versuri, la urmă lăsate baltă, fără legătură
între ele, bune pentru nimic, căci n-aveau viaţă proprie. Toate îndemnurile,
încurajările, ca și certurile prietenului Spaier, nu putuseră aduna într‑un tot
armonios rimatele frânturi de dialog. Pierdusem interesul pentru acel duh?
Nu mai știu. Mai degrabă cred că tema iniţială suferea de oarecare incohe‑
renţă, că nu era coheziune între diversele scene și că, rătăcind pe drumurile
nesigure ale unui subiect nebulos, pierdusem busola.
O mai păţisem, de fapt, și cu Pustnicul, al cărui sfârșit e un început. M-am
oprit deci la o temă realistă, bine definită și rotunjită, o dramă în proză și
într‑un singur act. Subiectul e un episod sentimental, preliminar începerii
ostilităţilor unui război. În speţă, e vorba de războiul nostru pentru inde‑
pendenţă, de o pereche de logodnici îndrăgostiţi și de chipul deosebit cum
reacţionează fiecare din ei. Un vechi conflict dramatic: dragostea în faţa raţi‑
unii de stat și a patriotismului. Dar și o problemă psihologică: comporta‑
rea îndrăgostiţilor. Bărbatul, conștient de inflexibila‑i datorie cetăţenească,
perfect logic, deși în suferinţă; femeia, numai sentiment, numai inimă, ilo‑
gică și tirană până la nebunie; bărbatul impunându‑și cumpăt și judecată
și implorându‑le de la logodnica sa; femeia călcând raţiunea în picioare și
terorizându‑și logodnicul cu fuga peste hotare a amânduror, nu găsește altă
ieșire din impas decât sinuciderea. Drama se desfășoară rapid, într‑o proză
colorată și dinamică. Temperamentului grav, cetăţenesc, al îndrăgostitului îi
este opus cel je m’en fiche-ist al prietenului său, pentru care moartea pentru
ţară nu are o valoare etică superioară ceasului de dragoste petrecut în alcovul
cântăreţei de șantan Betti. Războiul pentru el nu e o problemă, ci un diver‑
tisment ca oricare altul.
Drama e intitulată Alexa Tudor, după numele eroului terorizat. Din punct
de vedere dramatic, cred că nu se poate reproșa nimic acestei piese. Acţiunea
se desfășoară logic, crește și se dezvoltă cu fiecare scenă, dialogurile sunt
firești, iar deznodământul poate prea brusc, dar strict necesar. O greșală însă
e alegerea războiului pentru independenţă drept fundal. Eroina e studentă la
litere, ceea ce pentru anul 1877 constitue un anacronism[71].
Nici cu această foarte jucabilă piesă nu am întreprins nimic. Frumuseţea‑i
literară n-ar fi făcut de rușine cea mai pretenţioasă revistă, ar fi fost bine pri‑
mită de publicul oricărui teatru. M-am mulţumit s‑o trimit prietenului și,
întors acasă, să-i fac lectura în cerc închis și intim. Azi, după 40 de ani, o
recitesc cu emoţie și o găsesc valoroasă. Pe atunci eram foarte sceptic faţă de
orice produs al creierului meu, socotindu‑l ca un fruct ce trebuie lăsat să se
mai pârguiască, ca o staţiune secundară și fără importanţă în lungul drum

spre desăvârșire. Destinul lui Alexe Tudor era să-și uite de nume și de lume și
să se alăture fraţilor îmbălsămaţi sau puși la naftalină. Pentru susţinerea mea
morală, lucrul principal se înfăptuise: critica și publicul, cele două instanţe
condensate în persoana prietenului de la Paris, se exprimaseră favorabil.
Timp de doi ani muza mea dramatică nu s-a mai arătat. Numai cea a poe‑
ziei lirice mă mai vizita în răstimpuri, satisfăcându‑mi nevoia de meditaţie
metrică, armonie verbală și purificare a sufletului. Revista „Versuri și Proză”
reușise să se impună îndeajuns, ca să nu fie strivită de masivitatea „Vieţii
Românești”. Ba din paginile ei ieșise la iveală unul din cei mai subtili poeţi
ai generaţiei, G. Bacovia[72], iar unele din poeziile lui I.M. Rașcu au fost
relevate elogios de către marea revistă.
Anul 1914, fatidic pentru întreaga lume, a găsit întreprinderea tipografică
a lui Alfred Hefter (Hidalgo) în plină eflorescenţă atât comercială, cât și edi‑
torială. Exista pe lângă revista „V. și P.” și editura cu același nume. În cadrul
acesteia apăruseră până atunci, între altele, lucrări ale colaboratorilor revis‑
tei: un volum de proză al lui Hidalgo, unul de versuri al lui Rașcu... Veni și
rândul meu. Aveam suficientă materie pentru un volum; dacă nu de poezii,
de poeme dramatice. Editate luxos (hârtie velină, literă frumoasă, copertă
colorată), cărţile plăceau de la bun început ochiului. Nu era vorba de o difu‑
zare pe scară mare, ci mai mult de o demonstraţie decentă și demnă a scri‑
sului tânăr și onest. Tipăritura nu însuma decât 300 de exemplare și (având
în vedere suta ce avea să acopere nevoile revistelor, gazetelor, scriitorilor și
prietenilor, nu mai puţin poate și scontarea eșecului comercial al restului
de 200) autorul însuși trebuia să plătească hârtia și tiparul. Bineînţeles că
ipoteticul beneficiu bănesc provenit din vânzare se cuvenea autorului. Dar
important era că apăreai, că volumul apărea pe masa recenzentului și că ceti‑
torul recenziei lua cunoștinţă de existenţa ta. Numai „volumul” are această
virtute de înregistrare, afirmare și consacrare. Rămânând în paginile revis‑
telor, te îngropi. Pe de altă parte însă, primul volum e de multe ori și botezul
de foc al scriitorului. O critică negativă îi poate fi fatală și lui, și operei sale.
Dacă nu știe s‑o primească calm sau dacă în adâncurile sale tainice nu e
încredinţat de virtualităţile talentului său, e pierdut.
Am apărut deci cu volumul meu de debut Pustnicul, acordând acestui
poem, și socot cu dreptate, cinstea titlului și prioritatea în prezentare. Pe
Alexe Tudor l-am așezat între cele două poeme versificate. Volumul s-a
bucurat de o bună primire. Mai toate revistele și gazetele au relevat frumuse‑
ţile poetice ale primului poem, calităţile teatrale ale actului în proză și acea
oarecum stranie problemă psihologică ce se dezbate între Sorin tatăl și Sorin
fiul. Deosebit de atente și ample au fost recenziile semnate Evandru (Rașcu)

în „V. și P.” și Mihail Sorbul în „Rampa”[73]. O scurtă recenzie favorabilă a
dat și „V.R.” sub semnătura C. Alexandrescu[74]...
Bucuria lui Spaier, primind volumul, a fost mare.
Am trimis firește și prietenului de la Fălticeni un exemplar. M-a durut
nespus că nu mi-a confirmat primirea, pe care nu mi-a semnalat‑o nici peste
vreo trei luni când ne-am întâlnit. Venind vorba peste ani de zile, a susţinut
că nu a primit volumul... Trecusem așadar destul de bine proba botezului de
foc. Cu ocazia unei vizite în Capitală în vara acelui an teribil pentru Europa,
am putut constata repercusiunea bunei primiri a Pustnicului asupra persoa‑
nei mele. O, e vorba de ceva foarte modest, de ceva în cerc restrâns și fără
de nici un ecou în stradă! N-am bătut pe nimeni la box, nu m-am revelat
ca un footballist de marcă... Totuși atenţia ce mi s-a dat în unele cercuri
literare m-a consolat de neatenţia, pe care o temeam justificată, a altora. Am
fost, pot zice, ridicat pe sus și aterizat pe celebra Terasă Oteteleșanu unde
își ţinea ședinţele (de contemplaţie, admiraţie și bârfeală mutuală) înaintea
unei ceșcuţe de cafea sau al unui ţap de bere nu mai puţin celebra Academie
Terassa[75]; am fost condus cu escortă la o ședinţă nocturnă a cenaclului
macedonskian[76], prezidată de însuși marele, îmbătrânitul și zaharisitului
maestru, unde, pe lângă alţi poeţi decretaţi geniali – și de maestru, și de ei
înșiși – am fost și eu poftit pe înaltul tron rezervat poeţilor, de pe care am dat
lectura câtorva poezii, inimos elogiate de generoasa gazdă.
O vizită la Mihail Dragomirescu a decurs și ea în chip cordial și nu fără
încurajatoare pronosticuri literare.
Aveam în sfârșit volumul meu. Știam prea bine că dat fiind tirajul infim,
aproape inexistent, al ediţiei, publicitatea lui era mai mult virtuală, masa
mea de cititori câteva zeci, poate o sută. Sadoveanu, la al douăzecilea volum,
se putea bizui pe trei sau patru mii. Ce pretenţii puteam avea eu cu ediţia
mea? Nici n-aveam vreuna. Singurul și marele câștig de pe urma tipăririi
era faptul că poemele mele se găseau pe biroul sau într‑un raft al bibliotecii
câte unui critic, recenzent sau amator de literatură și nu numai sub formă de
manuscris în fundul saltarului, menit să mucegăiască sau să viseze la o glorie
postumă...
Din acea epocă, a primelor luni după apariţia volumului, păstrez scri‑
soarea unui bătrân om de cultură care își exprimă în chip naiv și sfătos sur‑
priza de a fi găsit în meșterul protezei sale dentare un poet și admiraţia ce-i
poartă. E vorba de moș Ion Caragiani, elenist emerit, unul din stâlpii vechii
Junimi, fost timp de decenii profesor la Universitatea ieșană, traducător în
proză a poemelor homerice și membru al Academiei[77]. Mi-a fost pacient,
dar mai mult stăteam de vorbă, sfătosul și înţeleptul bătrân (să fi avut 80 de
ani) dispunând de o vie și variată conversaţie și de un umor sănătos, realist.
La ultima noastră ședinţă, înainte de a ne despărţi și fără ca până atunci să fi
suflat vreun cuvânt despre cea de-a doua faţă a existenţei mele, i-am înmâ‑
nat un exemplar al Pustnicului, recunoscându‑mi păcatul de a fi autorul lui.
Bătrânul l-a primit cu oarecare uimire și a mulţumit. Ce va fi gândit plecând
de la mine cu cartea subsuoară, nu e greu de ghicit. Mai mult ca sigur însă
că era foarte sceptic și nu reușea să suprapună pe poet dentistului de care se
declarase încântat.
După trecere de vreo lună, primesc din București următoarea scrisoare:
București 16 mai 1914
Stimate și iubite d-le Furtună,

De la 1 mai sunt aici unde voi sta până la finele acestei luni. În Iași nu m-am
pus să citesc volumul d-tale, căci eram tare ocupat și vroiam să-l citesc fără
a fi cu mintea împrăștiată, ca să simţesc ce și-a propus autorul și să constat
talentul lui. Aici am găsit momentul dorit și am citit Pustnicul. De la primele
două pagini am observat că autorul nu gândește ca oricare și nu se exprimă ca
oricare și mi-am zis: „Stai că nu e șagă, aici miroasă a poet. Să merg înainte”.
Și am mers înainte și tot înainte, și când am terminat citirea, am exclamat:
„Iată un adevărat poet, poet de geniu, și nu l-am știut până acum!”
Am constatat o concepţiune adâncă a subiectului, o bogată desfășurare a
gândurilor ce el provoacă, gândiri filosofico-sociale și o imaginaţie fecundă
sugerătoare de idei bănuite ca existente în creierul omului și scoase la iveală
defilând în inconștientul minţii, pe lângă o expunere poetică viguroasă. De
aceea, stimate d-le Furtună, te felicit și-ţi mulţumesc de plăcerea ce mi-a
dat‑o cetirea Pustnicului. Nu fii deci timid și modest, ci având convingerea
talentului d-tale, mai scrie și publică pe terenul poetic, dând la iveală numele
d-tale. Citirea restului cărţii d-tale se va face cu altă ocazie; din cât însă am
citit, prevăd eu cum are să fie.
Salutările mele amicale,

I. Caragiani, membru al Academiei Rom.
M-a bucurat acest elogiu naiv și bătrânesc care venea de la un om care în

lunga lui viaţă, închinată culturii antice, nu făcuse alt comerţ decât cu cele
mai mari valori poetice ale elenismului. Nu am luat ad litteram efuziunile
lui admirative (datorate poate vârstei), totuși impresia ce i-a făcut lectura
Pustnicului a fost pentru mine ca o îmbărbătare, ca o recunoaștere de care

aveam absolută nevoie pentru susţinerea încrederii în mine însumi.
Bunele afaceri ale întreprinderii poligrafice hefteriene în timpul celor doi

ani de neutralitate, succesul (moral) al revistei și al editurii, preocupările cul‑
turale și artistice ale directorului acestui complex de întreprinderi (tipărise
și două drame originale: Miros de iarbă și Ariadna) au făcut să încolţească
în creierul inventiv și-n exuberanta imaginaţie a acestuia ideea unui teatru
modern care să corespundă literaturii sale și concepţiilor scenice de ultimă
oră ale apusului. S-a gândit deci la mijloacele și posibilităţile de înfăptuire
ale unui asemenea teatru în patriarhalul și conservativul Iași, în care totuși
a reușit să impună o publicaţie literară modernistă; a găsit sala (una de cine‑
matograf, care-i ceda trei seri pe săptămână), a angajat proaspeţi absolvenţi
talentaţi ai Conservatorului și câţiva stagiari-probiști de la Teatrul Naţional,
supralicitând salariile; și-a trasat repertoriul, căpătase și autorizaţia de func‑
ţionare – când o delegaţie a studenţimii cuziste[78] îl avertiză că noul tea‑
tru cosmopolit, concurent neloial al Naţionalului, va avea de suferit rigorile
indignării studenţești din chiar seara inaugurării.
Adresându‑se Poliţiei și cerându‑i sprijin și ocrotire, această instituţie de
stat, păzitoarea liniștii, siguranţei oamenilor și instituţiilor de tot felul, în
prealabil avizată și dânsa de măsurile luate de studenţime faţă de antina‑
ţionala și dăunătoarea acţiune semită, a răspuns că nu‑și poate lua nici o
răspundere, sfătuindu‑l chiar să renunţe. Hefter nu era un om lipsit de curaj
și fermitate, dar deoarece între timp și actorii angajaţi primiseră scrisori de
ameninţare, urmă sfatul dat de Poliţie, desfăcu toate angajamentele, lăsă
baltă investiţiile și renunţă a mai dota Iașul cu un al doilea teatru.
Câţiva ani mai târziu, aceleași forţe ale întunericului îi vor distruge
tipografia, vor devasta redacţia, vor bombarda cu pietre casa în care se
adăpostește cu familia... Dar aceste evenimente nu intră în cadrul însemnă‑
rilor mele. Dacă am amintit aci de păţania cu teatrul, am făcut‑o doar pentru
că și Pustnicul figura în repertoriu. Aveau să-l interpreteze doi tineri de intens
temperament dramatic, eram liber să preiau eu însumi regia, rămânând ca
toată cheltuiala punerii în scenă să fie suportată de propriu‑mi buzunar...
Dacă experienţa reușea și altele ar fi fost semnele vremii, poate că și
cariera mea de autor dramatic ar fi luat o întorsătură cu totul diferită. Dar
pesemne că n-a fost să fie.
Tot în acești ani ai neutralităţii, în vreme ce Europa sângera din mii

de răni în cea mai sălbatică încăierare a istoriei, iar în ţara noastră încă se
hălăduia, se petrecea și se puneau la cale afaceri veroase (ca aceea cu livrarea

pentru armată de bocanci cu tălpi de carton), în modestul meu atelier poetic
se făuresc primele poezii antirăzboinice ale ciclului de mai târziu: Cisterna
otrăvită. Citez întâia strofă a întâii poezii din ciclu, în care tonul elegiac pre‑
domină, în contrast cu vehemenţa strofei din urmă:
O, dulce-a mea cisteră de-altădată,

Fântână clară, binecuvântată:
Ce strop amar căzu‑n cereasca‑ţi spumă
Cu sânge-acum mânjită și cu humă?
Ce vânt de desnădejde-a prins barbar
Cu ciumă să-ntineze valu‑ţi clar?
Reportajele din gazete ale nenumăratelor lupte de tranșee, ale atacuri‑

lor și contraatacurilor, ale ocupărilor și pierderilor consecutive de poziţie,
pâclele toamnei coborând adânc în tranșee, estompându‑le și dând loc la
rătăciri pe cât de surprinzătoare pe atât de dramatice, lucrau mereu asu‑
pra imaginaţiei mele și‑o umpleau de întâmplări tragice și de coincidenţe
fatale, cum ar fi întâlnirea pe acelaș punct a doi soldaţi-prieteni, aparţinând
unor naţiuni dușmane, în luptă. O astfel de tragică întâmplare e tema noului
meu poem dramatic Între șanţuri, scris în 1915 și prelucrat de două ori în
următorii cinci ani. Prima versiune, în metrul meu preferat de 11 silabe și
vers alb, se petrece într‑o tranșee germană și-n împrejurimile ei; a doua nu
se deosebește de cea dintâi decât prin rimă; a treia se deosebește de celelalte
două atât prin transpunerea acţiunii într‑o tranșee franceză, cât și prin lun‑
girea versului. Poemul are patru tablouri, aceleași în tustrele versiunile. Nu
am păstrat decât pe cea din urmă, deși sunt încredinţat că prima a fost cea
mai spontană, iar dialogul ei cel mai firesc. Voi arăta mai la vale pricina pen‑
tru care am fost nevoit să schimb și locul, și versificaţia. Dar să rezum tema:
Doi buni prieteni și colegi de Universitate, unul francez, celalt alsacian
(german) au nenorocul ca regimentele căror aparţin să-și stea la un moment
dat faţă-n faţă... Unul din ei îl recunoaște pe celalt prin binoclu, și într‑o
noapte cu lună, zărindu‑l stând planton la marginea șanţului dușman, face
nebunia ca, travestit în uniforma unui prizonier și obţinând ceruta însărci‑
nare de a spiona, să se târească nevăzut până la el. Nu e numai sentimentul
de prietenie ceea ce îl împinge, ca pe un somnambul, la acest act primejdios.
Are acasă o soră pe care o iubește, cvasilogodnica prietenului și îndrăgostită
nebunește de el. Îl știe și pe acesta îndrăgostit, dar totodată patriot și soldat
viteaz. Nu se va feri de moarte, iar moartea lui va fi și a ei. Vrea să-l convingă
să treacă la dușman, să se constituie prizonier al său în chiar noaptea asta.

Refuzul plin de indignare se înţelege de la sine, cu toată emoţia reală, primej‑
dioasă, a celui insultat.
În iureșul replicilor, când afectuoase, când dictate de poziţia lor dușmană,
pe care le schimbă într‑o văgăună, înfioraţi de primejdia la care se expun și
pe deasupra de păcatul părăsirii postului de santinelă, prietenului năpăstuit
de strania vizită (fiul colonelului) îi scapă un început de confidenţă trădă‑
toare. Două vorbe numai, căci în aceeași clipă își dă sama de ce a comis și
gura i se încleaștă:
„De ce parcă-nadins
Să ne-ntâlnim ne fuse sortit în astă noapte,
Când mâne-n zori –”
Atât. Prietenul însă înţelege că tranșeea lor va fi atacată și e dator să pre‑

vină acest atac, cu atât mai mult că sunt puţini și vor trebui aduse de urgenţă
întăriri. Se întoarce deci la unitatea lui, lăsându‑și prietenul zdrobit.
Cum era de așteptat, tranșeea germană nu așteptă să fie atacată, ci atacă
ea. Încăierarea, deși nu‑i scoase pe francezi din retranșare, se soldează totuși
pentru ei cu un mare număr de răniţi și morţi. Printre cei grav răniţi e adus
și fiul colonelului. Spre marea durere a tatălui, fiul muribund se autoacuză de
trădare; prietenul însă, făcut prizonier, își mărturisește vizita de ast-noapte
și ia asupră-și întreaga vină a dezastrului. Nimic nu‑l poate absolvi pe tră‑
dătorul fără voie care, spre norocul lui, moare, înainte ca implacabila lege a
războiului să-și facă datoria. Prizonierul îl urmează, trăgându‑și un glonte
cu revolverul smuls din cingătoarea prietenului. Colonelul, prăbușit peste
cadavrul fiului, nu poate decât să-i recunoască nevinovăţia, și aducând un
ultim omagiu prietenilor, descopere pe adevăraţii vinovaţi:
„Francois, mă iartă! Crude, nedrepte legi de fier

Supremul sacrificiu al inimii îl cer.
Jertfit-am eu, cu moartea jerfit-aţi amândoi;
Tu nu ai nici o vină, ci noi, ci noi, ci noi!”
Am pus în acest poem tot crezul meu umanitarist, toată pasiunea mea
antirăzboinică, înainte ca „umanitarismul” să fi fost îndoctrinat știinţificește,
biologicește, de către savantul german G.F. Nicolai în a sa Biologie a războiu-
lui, înainte ca această doctrină să se fi împrăștiat în lume ca o dogmă religi‑
oasă, ca o nouă evanghelie a omului[79].
Am spus că socot prima versiune (distrusă) drept cea mai spontană. Mai
cred că a fost și cea mai întemeiată psihologicește, mai veridică, mai realistă,
acţiunea petrecându‑se într‑o tranșee germană, colonelul, maiorul, fiind
tipic germani, cu mentalitate teutonică, pătrunși de superioritatea lor ca
popor, de Dumnezeul lor german; iar caporalul, fiul, reprezentând cealaltă
latură, idealistă, pacifistă, la fel germană. Singurul francez, bizarul oaspe din
tranșeea dușmană, era și el oarecum tipic prin acţiunea‑i inimoasă, necuge‑
tată, numai impulsivitate și nervi...
Această primă versiune a stors multe lacrimi celor ce-au ascultat‑o, alătu‑
rându‑se după aceea manuscriselor anterioare din saltarul răcoros și întune‑
cat ca un beci păstrător de carafe de vin, sigilate și acoperite de praf și ţărână.
Era literatură, nici nu mă gândeam la scândurile scenei, adică nici nu
îndrăzneam să sper că ar putea fi primită și jucată. Dar nici la o difuzare,
mijlocită de teascurile tipografice de care doar mai făcusem uz, nu m-am
gândit. Era de la sine înţeles că o lucrare născută în friguri și în foarte scurt
timp trebuia să-și facă stagiul, să se coacă, să se desăvârșească, și nu să se
grăbească a se arăta acoperită însă ici-colo de secreţiuni neapetisante și cu
buricul necicatrizat.
Aveam timp și, din păcate, nu‑mi apropiasem replica școlarului din Faust
al lui Goethe:
„Ah Gott, die Kunst ist lang

Und kurz ist unser Leben!”[80]
Pe atunci, și chiar mai târziu, nu concepeam un sfârșit al existenţei mele;

adică moartea, soluţia obștească a vieţii, nu mă preocupa încă deloc
Nu puneam nici o grabă în dobândirea unei notorietăţi scriitoricești.
Nu notorietatea aceasta, de care se bucurau poeţi și scriitori fără de
valoare, era lucrul principal, ci temeinicia scrisului, maturizarea talentului,
autodesăvârșirea artistică. Aveam timp. Nu m-am gândit nici să fiu mem‑
bru al Societăţii Scriitorilor[81] și nici să public ceea ce produceam, spre a
impune, dacă nu prin talent și artă, barăm prin numărul volumelor...
Iată de ce a rămas în manuscris și necunoscut și acest poem dramatic totuși
în spiritul vremii, cu suficiente elemente de interes imediat, bine construit
teatralicește și de reală valoare poetică, defectuos doar prin necunoașterea
precisă a luptelor de tranșee.
Dar poemul are totuși istoria lui asupra căreia voi reveni. Deocamdată
am notat că, deși nepublicat nicăieri, el a pricinuit două interesante foile‑
toane, ambele în gazeta teatrală și artistică de pe vremuri „Rampa”. Primul,
scris în chiar prima zi de concentrare, în 1915, undeva prin munţi, de poetul

A. Steuerman, profund emoţionat de cetirea poemului în manuscris, căpătat
la plecare; al doilea, după puţine săptămâni, semnat Samson Lazar, pseudo‑
nimul de poet pe atunci al scriitorului Lascar Șaraga[82].
Transcriu aici începutul și sfârșitul frumosului articol semnat Rodion (A.
Steuerman):
„Supraomul se va naște. Dar până atunci literaţii (întocmai cum cerea
Voltaire pentru Dumnezeu, în care nu credea) îl vor născoci. Iar fenomenul
măreţ care va înlesni opera de imaginaţie și de credinţă a poeţilor de mâne,
ziceam că este războiul de astăzi, de altfel el însuși o pregătire a războiului
de mâne. Sunt încântat că am prilejul de a înregistra, mai curând decum
speram, ivirea întâiului simptom literar prevestind că nici scena noastră (aci
vorbim de literatura teatrală, nu de literatură în general) nu va fi lipsită de
inspiraţiile chemate să creeze imaginea noului erou al teatrului și s‑o consa‑
cre prin forţă și talent...”
Și sfârșitul:
„Firește, autorul poemului își alege doi eroi aparţinând tocmai unor naţi‑
uni de înaltă cultură, pentru a putea alătura pe cei doi tineri, apropiaţi prin
comunitate de studii, prin înălţime culturală și socială, precum și din moti‑
vul de a‑i putea face eroii unei drame scrisă într‑un grai ales, înaripat, emo‑
ţionant. Poetul a ales versul alb, iar în scenele mai emoţionante versul rimat,
totdeauna corect și bogat în imagini. Lucrarea întrunește toate elementele de
emoţiune și are o acţiune intensă, mărită tocmai prin așezarea părţii senti‑
mentale în cadrul vast al unor zile de război, pasionant prin sine însuși, dar
care, departe de a micșora proporţiile dramei mici, sentimentale, o ajută și o
colorează pe alocurea cu nuanţe de înflăcărare, așa cum numai focul poate
să împrumute unei frumoase idile”.
Din articolul lui S.L. reproduc de asemeni numai primele și ultimele rânduri:
„Literatura războiului este încă în curs. Va trece dezastrul, pe urma lui
se vor culege morţii. Într‑adevăr războiul acesta e menit să farme gândurile
și să rupă strunele. Pe urma lui din harpa artei va izbucni un vaier general.
Ar trebui ca arta care vine să arate omul înfrânt și profanat, omul mutilat
de marea catastrofă. Ea să ardă până-n măduvă bestia din noi. Statuile și
pânzele, și muzica, și versul, și intrigile puternice de pe scenă, ar trebui să
ne arate și să ne urle în faţă: crima și decăderea. Un nou curent va trebui să
nască în urma marei catastrofe contemporane. Curentul reculegerii și con‑
templării omului. Curentul pacificării. În spiritul acestui nou curent a scris
Enric Furtună noua sa dramă în versuri”.
Și rândurile din urmă:
„Această lucrare, puternică și admirabilă prin frumuseţea versurilor,

poate fi denumită o dramă omenească. Ea ar onora scenele noastre și sperăm
că autorul le‑o va prezenta”.
Nu, n-am prezentat‑o. Alţii mi-au atras atenţia asupra unor inconveniente
pe care le-am găsit juste. Ne aflam în ultimele luni ale neutralităţii, dar din
ce în ce mai mult se pronunţa de partea cui vom intra în sinistra horă a răz‑
boiului. Acţiunea francofilă, dusă de Tache Ionescu și Nicolae Filipescu, se
impunea tot mai cu tărie, înmulţindu‑și pe zi ce trecea numărul adepţilor, iar
atitudinea de sfinx a lui Ionel Brătianu nu mai înșela pe nimeni. Deși neintraţi
încă în horă, se știa cu cine vom da mâna. Era neavenit să înfăţișezi pe scenă
un lagăr german, deci al dușmanului, cu un colonel capabil de sentimente
frumoase omenești, cu soldaţi viteji și cu un caporal purtător de cuvânt al
pacifismului și omeniei. Nu era greu să înţeleg acest lucru. Mai greu era să
răstorn acţiunea cu josu‑n sus (se repeta oarecum cazul poemului „Noapte”),
ceea ce totuși, până la urmă (trebuia și asta să se repete) am reușit să fac, dar
abia peste cinci șase ani când, ieșiţi norocoși din război și cu ţara mărită,
încercasem să aduc pe scenă dramaticul episod imaginat de mine. Dar, cum
am spus, despre această încercare, cronologicește, mai târziu. Între timp mi-a
fost dat să văd un film de provenienţă nordică (suedeză sau daneză), mut
firește, cu aproape aidoma aceeași desfășurare a temei celor doi prieteni din
lagăre dușmane. L-am urmărit uluit și cu sentimente dureroase.
Tot în cei doi ani ai neutralităţii se plasează și destul de harnica mea

colaborare la „Hatikvah”, revistă de literatură și doctrină naţional-evreiască.
Aportul meu consta în tălmăciri, despre care am mai amintit, din poezi‑
ile poetului Groper și a câtorva din poemele marelui poet naţional Bialik
(Cuvântul cel din urmă, Val și stâncă, Spre soare etc).
În aceeași revistă am prezentat critic pe poetul Samson Lazar, cu prilejul
apariţiei volumului său de versuri Pe‑o harpă de aramă.
Frumoasele sonete veneţiene ce cuprinde, precum și alte bucăţi pe cât de
poetice în conţinut, pe atât de viguroase în expresie, mai toate tratând tema
renăscutei demnităţi evreiești, se cereau relevate și valorificate după merit.
Poetul a rămas însă la această singură culegere de poezie, trecând ulterior la
proză și dovedind și în mânuirea ei aceeași vigoare stilistică și de imaginaţie.
Nuvelele sale, mai mult sau mai puţin istorice, de mare valoare literară și
documentară, tratând despre viaţa din trecut a evreilor în mijlocul popula‑
ţiei băștinașe românești, au rămas până azi cu excepţia numai a câtorva date
publicităţii – în manuscris. Pseudonimul său a făcut loc numelui adevărat,
Lascăr Șaraga, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Intraţi în sfârșit în război alături de „marea antantă” în 1916, dezas‑

trul de la Turtucaia și ocupaţia ulterioară a Bucureștiului au făcut din Iași
capitala ţării înjumătăţite, încincind numărul locuitorilor bătrânei cetăţi
moldovenești și aducând pe meleagurile ei aproape tot ce era personalitate
politică, culturală sau artistică.
Mobilizat ca medic la spitalele militarizate, orice răgaz de activitate poetică
fiind înlăturată și periodicile literare suprimate (inter arma silent musae[83])
am fost bucuros că în puţinele ore ce-mi rămâneau pentru exerciţiul clien‑
telei private, puteam găsi ocazia să mă întreţin cu personalităţi care aveau
contingenţe cu literatura, cu diverse probleme culturale sau chiar cu politica.
Amintesc aici de un caz identic cu cel relatat despre moș Caragiani. E vorba
de George Diamandy, autor dramatic și fost director al Teatrului Naţional
din București[84]. Refugiat la Iași, mi-a fost pacient și am avut cu el multe și
interesante discuţii. Un om rece, cu vorba cumpănită și încălzindu‑se doar
când interlocutorul îi devenea simpatic. Se pare că i-am devenit, devreme ce
mereu se desgheţa mai mult, lăsându‑mă să arunc câte o privire în sufletu‑i
închis și enigmatic. La despărţire, când a fost să se întoarcă în Bucureștiul
încă neocupat, dar în ajun de a fi (spre a‑și aranja plecarea, prin Rusia, spre
Statele Unite ale Americii), i-am înmânat un exemplar al Pustnicului. A fost
și el surprins, nu mai puţin ca moș Caragiani, și mi-a promis să-mi comunice
prin scris părerea‑i sinceră. S-a ţinut de cuvânt. Iată scrisoarea prietenoasă
și în același timp rece și raţionalistă, fără nimic din efuziunea debordantă a
bunului moșneguţ elenist:
București, 24 mai 1916
Doctore și dragă confrate, am citit Pustnicul cu toată luarea aminte.

Pustnicul însuși e prea dialogat, deci interesul se târâie. Mi-a plăcut însă Alexe
Tudor și cred că ai face bine să o trimiţi la Teatrul Naţional. Se poate utiliza
și pentru teatrul sătesc. Sorin, mult întuneric și conflictul prea restrâns. Dar
nu te lua după mine, căci temperamentul cere acţiune, ciocniri, pasiuni, cu
spargerea zidurilor intime. Limba e bună, clară și cu vocabular bogat. Dar
mai puţină contemplativitate și mai multă acţiune. Acum doctore, de cumva
voi recurge iarăși la știinţa și mâna dumitale, sper că obiecţiunile mele nu
vor înrâuri asupra dexterităţii d-tale. Cu viile mele simpatii,
G. Diamandy
Scurt timp după asta s-a pornit în călătorie. Nu bănuia că va fi cea mare
și cea de pe urmă. Îmbarcându‑se în Extremul Orient pentru traversarea
Pacificului, a decedat pe vapor în urma unei crize de cord. Și-a găsit astfel
culcușul și odihna de veci în adâncul oceanului, dacă nu cumva în pântecele
vreunui rechin. A fost, în viaţă, antipatic multora. Mie mi-a lăsat o amintire
bună și duioasă.
Cei doi ani ai războiului (1916–1918) au fost pentru Iași, capitala ţării
înjumătăţite și însângerate, o scurtă epocă de glorie și o lungă suferinţă.
Îngrămădirea populaţiei încincite, rechiziţiile, încartiruirile forţate civile și
militare, trecerea armatelor aliate rusești spre noile fronturi ruso-române și
poposirea lor lung zăbovitoare în peste noapte improvizata capitală, lipsurile
lor de tot soiul și în primul rând cele ale hranei, căror suferinţi se mai adă‑
ugiră zvonurile tot mai sinistre, de fiece zi, și, colac peste pupăză, grozava
iarnă, cu adevărat siberiană, a anului 1917, toate astea au făcut din pașnicul
și culturalul Iași o metropolă strâmtă și înghesuită, parte flămândă și tristă,
parte îmbuibată și petrecăreaţă. Petreceau grangurii și așa‑zișii „ambuscaţi”,
profitori, adăpostiţii în slujbe grase, mobilizaţii pe loc, tartorii din fruntea
diverselor rechiziţii; sufereau cei umili, sacrificaţii marilor idealuri, în spe‑
cial gospodinele băștinașe, soţiile celor plecaţi pe front, păzitoarele cinstei
lor și a căminului. Cele care nu și le păzeau, trăiau în huzur.
În acea iarnă de care am pomenit, tifosul exantematic făcuse ravagii, atât
în unităţile militare, cât și în populaţia civilă. Înghesuiala de pe străzile cen‑
trale ale orașului și mai cu seamă pe îngusta arteră principală între hote‑
lul Traian și cofetăria Tufli (strada Lăpușneanu), ca și cea din adăposturi
comune, cafenele și tramvaie, înlesneau răspândirea grozavei boli prin pere‑
grinarea de la unul la altul al singurului ei agent: păduchele. Virulenţa baci‑
lului, furioasă iarna, slăbește odată cu intensificarea razelor solare și nu mai
are nici o putere în tot timpul verii; astfel că, trimis în a doua jumătate a lunii
mai din anul 1917 la un regiment care staţiona în târgușorul Fălciu de pe
malul Prutului și unde muriseră, în cursul asprei ierni, peste o sută de soldaţi
și trei medici, nu mai găsisem în infirmeria mult încercatului regiment decât
șapte bolnavi în convalescenţă. Toţi, afară de unul care, mult prea slăbit, se
stinse într‑o noapte de un atac de cord, se făcură bine și flagelul se stinse.
După un timp scurt infirmeria nu mai adăpostea decât bolnavi anodini, ser‑
viciul nu prea mă împovăra, era multă liniște în târgușor, cunoștinţe aveam
puţine, priveliștea peste Prut, peste meleagurile basarabene, era odihnitoare,
cu tot iureșul armatelor rusești (acum revoluţionare) ce treceau Prutul către
noi, și puteam medita în tihnă și mă întoarce la celelalte unelte ale mele, din
domeniul poeziei.
Groaznica încăierare între naţiuni părea să nu se mai sfârșească. Cu

toată rezistenţa înverșunată de la Verdun, victoriile lui Hindenburg[85] de
pe frontul răsăritean, apoi pacea de la Brest-Litovsk și aparenta disoluţie a
armatei rusești în urma răsturnării ţarului, dădeau încă nemţilor speranţa
biruinţei finale asupra tuturor. Cu toată rezistenţa românească de la Oituz și
Mărăști, cărora mai târziu li se va adăugi, ca o încununare, cea istorică de la
Mărășești, ei încă erau convinși că vor dicta pacea. Dar până atunci, acţiunea
lor nefastă întreţinea în lume o ură atotputernică și neîmpăcată. Ura aceasta,
a omului împotriva omului, priveghea zi și noapte, ca o uriașă sabie de foc,
la căpătâiul omenirii. Nu mai era iubirea „înţelesul vieţii-ntregi”, cum cânta‑
sem în poemul meu Prietenii, și dispăruseră „raiurile pământești” pe care le
evocam în 1911 încheind poemul dramatic Pustnicul:
Sunt raiuri pe pământ, noi nu le știm,

Doar singură iubirea le cunoaște!
Stăpânea, peste toată întinderea pământului, ura. Mai dădusem acestui

gând dureros veștmânt poetic în unul din poemele ciclului Cisterna otră-
vită („Cu ura în noapte”) care făcuse asupra criticului Mihail Dragomirescu,
refugiat și el la Iași și cu care avusesem mai multe întrevederi, o puternică
impresie. Conform catalogărilor sale, găsi că e „byronian”, așa cum, citindu‑i
odată o traducere din poetul idiș Groper (Extaz) pronunţă, lăudând poezia,
numele lui Shelley[86].
Ura, sentiment primar și primitiv, mai vechi ca dragostea, făcea acum
coeziunea milioanelor de inși. Ea îi unea în colectivitate comună (contra
altor colectivităţi); ne stăpânea demonic și ne dezumaniza. Dar demonul
acesta, ucigaș, incendiar și distrugător, după ce va fi pustiit și pârjolit înde‑
ajuns, după ce-și va fi satisfăcut bestialele pofte, va pleca. Duhul lui necurat
își va căuta alte lumi, alte victime...
Dar noi, rămași aici,

Amici și inamici,
Vrăjmașe tabere, mulţi ca prundul mării,
Nevolnici și viteji,
Din lungul farmec treji,
Serba‑vom ziua mare-a răzbunării.
Cântând, ne‑om strânge toţi;

Nepoţi și strănepoţi
Ne‑or prăznui de-a pururi amintirea;

Învinși și-nvingători,
Vom înălţa spre nori
Un monument ca‑n veci să stea: iubirea!
Cu această poezie antirăzboinică (Către demonul urii), am reluat contac‑

tul cu muza. Mi-aduc aminte cum, plimbându‑mă pe malul Prutului, reci‑
tam versurile compuse, în vreme ce pe unul din podurile improvizate de
regimentul de Pontonieri (la care îmi făceam serviciul) treceau înspre noi
mari grupuri de soldaţi ruși, cântând pe mai multe voci. Se aflau destul de
departe, dar îi auzeam bine. Nu știu ce cântau; desigur însă nu vreun cân‑
tec războinic; mai degrabă unul despre libertate: svoboda, căci erau soldaţi
de-ai lui Kerensky[87]; poate un cântec despre pace... Mie mi se părea că
intonau versurile pe care le scandam, născute atunci din marea mea pasiune
pacifistă...
Tot acolo, în liniștea târgușorului (de unde, cu câteva sute de ani în urmă,
a fost ridicat de la năvoadele sale pescărești Petru, fiul Răreșoaiei, spre a
fi condus cu alai și așezat în scaunul domnesc al lui Ștefan cel Mare[88])
am scris în toamna aceluiași an piesa mea Rechiziţie. Nu e nici dramă, nici
comedie, ba nici piesă n-am avut curajul s‑o denumesc. I-am zis: trei acte
prozaice din versuri epice. După mine, e cea mai slabă lucrare a mea, cea mai
plată, mai lipsită de poezie. Dar e și singura jucată; fapt care mă obligă să
mă opresc asupra ei, spre a desluși pricina acestei deosebite șanse și a‑i reca‑
pitula istoricul reprezentării, căci are un istoric nu lipsit de semnificaţie și
interes. Cum însă aceste însemnări și comentarii urmează o ordine în timp,
iar momentul reprezentării celor „trei acte prozaice” cade, cronologicește,
trei ani mai târziu, mă voi ocupa acum numai de geneza lor.
Chiar dacă reproșul, făcut public de Alfred Hefter a doua zi după premi‑
eră, cum că Rechiziţia nu ar fi decât răscoala autorului pentru niște neca‑
zuri suferite de la autorităţi și chiriași în vremea refugiului, chiar dacă acest
reproș nu ar fi decât boutadă critică, o oarecare doză de adevăr rezidă totuși
dintr‑însa. Orice scriere, fie de imaginaţie, fie de observaţie sau de critică, e
în fond o „răcoreală”. Scriind, arunci de pe umerii tăi spirituali o povară ce
te apasă. Isprăvind de scris, te simţi despovărat și cu puteri noi de muncă. Se
poate, înlocuind pe acel „dixi”, spune cu tot atâta dreptate: „Scripsi et salvavi
animam meam”[89]. De ce atunci celor trei acte prozaice, născute nu numai
din necazul meu, ci și al altora, al foarte multora, să le fie luată în rău această
răcoreală? Știu! În opera de artă ea cere o sublimare a realităţii; altcum
realitatea, transpusă așa cum e, pe hârtie, pe pânză sau în piatră, e fotografie,

și fotografia e tehnică, meșteșug nu artă. Aici rezidă slăbiciunea primului act,
dar în același timp și interesul ce provoacă: în observaţia directă, nefiltrată
artistic, în copii fotografice a unor agenţi de rechiziţie în frunte cu autenti‑
cul colonel Boboc (șeful serviciului) botezat în piesă Cucoș. Cum am spus
însă, această autenticitate, simţită și recunoscută de spectatori, e și virtutea
dramatică a acestui act care te introduce în multele necazuri și primejdii
sentimentale la care este expusă femeia‑gospodină și mamă, al cărei bărbat
luptă pe front și trebuind ea singură să se sbată cu greutăţile subzistenţei, cu
chiriașii fără de creștere, și, fiind încă tânără și frumoasă, cu osârdia vânăto‑
rilor de aventuri amoroase între pereţii propriei ei locuinţe.
Dacă întâiul act e clădit pe observaţie, al doilea pe intrigă, ambele având
un ritm domol ce se înviorează doar pe ici colo, al treilea (întoarcerea pe
neașteptate, într‑un scurt concediu, al soţului din tranșee) e plin de dina‑
mism. Ostașul de la Oituz, în civilitate profesor, se răfuește soldăţește cu
ambuscaţii obraznici și pescuitori în apă tulbure ce-i ocupă și dezonorează
locuinţa. Cu fiecare în parte și în chip deosebit, nepregetând să facă pe nebu‑
nul. La urmă, scăpat de intrușii nedemni de epica vreme pe care o trăesc, va
preda casa comănduirii, își va duce soţia și copilul la adăpost undeva îndără‑
tul frontului și se va întoarce în tranșee.
Această acţiune fără vreo într‑aripare de gând, ce se târâie în văgăunile
unor întâmplări și sentimente banale, aducând doar în actul final câteva
replici purificatoare de atmosferă, aceste trei acte prozaice (nu pentru că sunt
scrise în proză) foarte puţin simpatice mie, părintelui lor, au avut darul să
placă publicului ieșan, deoarece răspundeau și sentimentelor și resentimen‑
telor lor. I-au plăcut și persoanele din scenă, adică s-a bucurat revăzându‑i
fictivi pe scenă și nu reali la domiciliu. Prin vorbe, gesturi și comportare, deși
cu nume de împrumut, au fost numaidecât recunoscuţi: Colonelul Cocoș
și sublocotenentul Curcumide, ambii de la serviciul cartiruirii, căpitanul
Georges Mastacan de la manutanţă; Gârlea, funcţionarul de la Administraţia
Financiară; Măgură, locatarul înfumurat și pretenţios; bătrânul, surdul și
politicosul general rus Sfirtikoff; duiosul soldat basarabean...
Aceștia au fost creionaţi după modele individuale autentice, printr‑o
sumară observaţie și analiză. Pe cale sintetică, nu după anumite persoane, ci
după categoria căror aparţineau, au fost creionaţi profesorul Ion Stâncescu,
ostașul în concediu de pe front, și cucoana Eufrosina, soţia mondenă și
corectă a berbantului căpitan de la manutanţă. Elena e aidoma portretul
moral al soţiei mele și al atâtor alte ieșence din acel fragment de epocă.
În același an, al exilului meu fălciuian, înregistrez un „jurnal” care, sub

titlul „Însemnări la adăpost”, zace și el în manuscris, alături de celelalte
tomuri bătute la mașină. El cuprinde multe lucruri interesante: viaţa unei
garnizoane la distanţă mare de front, cu atribuţii sedentare și cu sporadice
misiuni mobilizatoare; portrete de ofiţeri și generali, de civili și soldaţi;
tablouri vii ale orânduielilor și neorânduielilor administrative; un album
microcosmic a tot ce e omenesc.
Și-mi mai amintesc de o experienţă:
Curios să știu cum ar reacţiona un auditoriu de militari (unii din ei de
carieră) la lectura poemului Între tranșee, cum ar privi conflictul și ce fel de
sentimente ar manifesta, le-am spus într‑o seară, la popotă, că am tradus
dintr‑o revistă germană o piesă găsită în tranșee pe frontul de vest și dato‑
rită unui soldat neamţ. Era acea primă factură de care am vorbit. Anunţând
tema cu anticipaţie, pe la sfârșitul cinei, niciunul din cei vreo 12 camarazi
n-a mai plecat acasă, rămânând să asculte lectura. A fost o seară minunată,
căci crezându‑mă pe cuvânt, cu toţii erau cum se poate mai atenţi și soco‑
teau că le este dat să ia cunoștinţă de un document autentic, în același timp
milităresc și adânc omenesc. Unii (militari de rechiziţie) au fost mișcaţi
până la lacrimi; cei de carieră, trecând cu asprime voită peste scenele sen‑
timentale și tiradele pacifiste, se opreau la elementele strategice, supu‑
nându‑le unei riguroase analize. A fost un examen greu, totuși l-am trecut.
Strategia atacului a fost găsită justă, suferea însă modalitatea luptelor de
tranșee. Punctul acesta slab a și fost pricina pentru care, lectura terminată,
auditoriul și-a dat sama că nu poate fi vorba decât de o ficţiune literară
plăsmuită în cabinet și nicidecum de una concepută și scrisă în bârlogul
subpământean al frontului. După discuţii și diverse presupuneri mi-am
recunoscut întreita vină: de a‑i fi tras pe sfoară, de a fi autorul piesei și de a
cunoaște prea aproximativ modalităţile luptelor de tranșee. Mărturisirea a
fost primită cu satisfacţie, dovedind perspicacitatea în materie a ofiţerilor
de carieră, și cu entuziasm, pentru izbânda artistică a... medicului regi‑
mentului. Experienţa mi-a reușit. Poemul meu dramatic trecuse destul de
bine un examen destul de greu.
Nu pot încheia acest paragraf al Fălciului fără să pomenesc de un lung
panegiric în vers alb și liber, pe care l-am scris la moartea colonelului. După
o aprigă suferinţă de numai câteva luni și o operaţie inutilă (tumoare can‑
ceroasă a ficatului) s-a stins la vârsta de 48 de ani, într‑o baracă a improvi‑
zatului spital militar din Bârlad. A fost un om inegal: și bun și rău, și drept
și nedrept; părinte al regimentului, dar vitreg; soldaţii nu‑l iubeau: era iute
la palme, deși tot atât de iute și la gesturi generoase; cu ofiţerii era sever,
dar îi plăcea să facă chef cu ei, ceea ce îi măgulea, determinându‑i să facă

sluj înainte-i chiar când s-ar fi cuvenit să se arate mai demni. Ultimele luni
de suferinţă însă îl schimbaseră foarte mult; devenise îngăduitor și uneori
duios. Unora le arăta o simpatie deosebită; mă număram și eu printre aceștia.
Moartea‑i timpurie m-a afectat sincer. Lăsa în urmă o soţie încă tânără și un
băieţel de vreo șase ani. Am scris panegiricul înduioșat și cu bună credinţă
și m-am gândit să-i dau citire la marginea gropii. E singura poezie de acest
gen compusă de mine și nu o pot reciti fără oarecare emoţie. Iată primele
trei strofe:
O soartă crudă
Ți-a fost hărăzită,
Părinte iubit:
De toate-ngrijitor
De biruinţi și de hrană,
De veselie,
De viaţă ne-nfrânată,
Și de veșnică-ncredere-n bine.
O soartă crudă vru

Să nu treci de pragul
Scurtei tale vieţi
Doborât de glonţul Vrăjmașului;
Ci de veninul negru
Al unei mișelnice boli.
O soartă crudă-aruncă
Peste lutul fiinţei tale
Zăbranic greu și etern;
Norocul nu‑ţi mai surâse
Cu ochi pământesc să vezi
Fâlfâind biruitoarele flamuri,
Să simţi grăbita bătaie,
A nobilei tale inimi,
Bucuria cea mare,
Dumnezeească,
Neţărmuită,
A biruinţii!
Să mai adaug că nu am făcut uz de ea? Nici atunci, nici mai târziu, cu

prilejul tipăririi primei mele culegeri de versuri...
Demobilizat în primăvara anului 1918, după semnarea păcii de la

Buftea[90], m-am întors în Iașul devenit pentru a doua oară excapitală,
bucuros totuși, ca toată lumea, de descongestionare și reîntorcându‑mă la o
viaţă mai mult sau mai puţin normală. În acest început de viaţă nouă, numai
câteva luni după întoarcerea‑i de pe front, d-rul A. Steuerman-Rodion, poe‑
tul și polemistul, gazetarul de talent și omul ales, își pune capăt vieţii printr‑o
masivă injecţie de morfină. Nu avea decât 46 de ani.
Pricina sinuciderii, după ce scăpase de mizeriile și primejdia de fiece
clipă a războiului și intrase într‑o epocă de pace prielnică atâtor înfăptuiri
și realizări de gânduri bune pentru prezent și viitor, a rămas o enigmă cu
toată indicaţia, enigmatică și ea, din scrisoarea‑testament, ca să fie conside‑
rat drept o victimă a războiului. Deși deceniul ce ne despărţea punea o bari‑
eră destul de serioasă unei apropieri sufletești sută la sută, ne puteam totuși
numi prieteni. Aveam pentru autorul Liricelor și al Toamnei la Paris un sen‑
timent net de stimă și admiraţie; nu mai puţin pentru polemistul viguros și
neînfricat, pentru omul integru, tenace și răzbunător, dublat de un senzitiv
și un visător. Din parte-i, nu lăsa să treacă nici un prilej fără să-mi arate sim‑
patia sau interesul, mă urmărea prin reviste și se bucura când ne întâlneam
și-mi putea spune un cuvânt bun. Moartea lui m-a îndurerat profund și mi-a
sărăcit viaţa. Cu el s-a prăbușit una din cele mai frumoase columne ale tem‑
plului intelectualităţii și poeziei ieșene.
Din nefericire n-avea să rămână singurul sărăcitor al vieţii mele. Anii
următori, cu mai scurte sau mai lungi intervale, aveau să mă văduvească,
rând pe rând, de cei mai dragi și mai valoroși tovarăși întru frumos. Cel care
numai după un an l-a urmat pe Steuerman a fost Nemţeanu.
Ftizic de mulţi ani, mereu oaspe și pensionar al Sanatoriului Filaret, cu
scurte remisiuni înviorătoare, cu lungi perioade de deznădejde, totuși mereu
prezent și din ce în ce mai luminos pe cerul poeziei române, ajunge să se
însoare (din dragoste firește), să-și înjghebe o căsnicie pe care o crede feri‑
cită, dar care se va destrăma, e tatăl unei fetiţe pe care o adoră, scrie mici
juvaieruri de poezie domestică, de inspiraţie desigur minoră, dar nu mai
puţin autentică, trece, tălmăcind pe Klingsor[91], la o poezie modernistă
de mare amploare, se îmbolnăvește iar, prietenii îl trimit și-l susţin în colec‑
tiv la Davos și Leysin, războiul îl prinde în ţară străină, pribegește neajutat,
boala după ce se întremase binișor și-l umpluse de speranţe face ravagii, se
poate întoarce în sfârșit în ţară cu trupul sleit, e iarăși internat în sanatoriu,
dă pe patul de suferinţă strălucit vestmânt românesc poemelor lui Heine,

Disputation[92], și Yehuda ben Halevy[93], iese din temniţa‑i intermitentă
și ospitalieră, se întoarce la ea, și într‑o noapte de primăvară, deșteptat din
somn de o fulgerătoare hemoptizie, își dă duhul și se liniștește pentru tot‑
deauna. Era în vârstă de 32 de ani. A fost pesemne sorocit să trăiesc mult,
spre a‑mi îngropa și proslăvi prietenii. Despre Steuerman am scris la moar‑
tea sa și apoi cu prilejul pioaselor aniversări, condensând în 1948 (la come‑
morarea de 30 de ani) tot acest material despre om, poet și luptător într‑o
conferinţă ţinută la „Cercul Titraţilor Unirea”. Lui Nemţeanu i-am închinat o
duioasă aducere aminte a prieteniei noastre, a fazelor nefericitei sale vieţi și
a poeziei sale, în ziarul „Mântuirea”, unde A.L. Zissu era proprietar[94], iar
I. Croitoru (mai târziu Ion Călugăru) prim redactor[95].
Dar „morţii sunt cei muriţi” – cum spune Eminescu – iar cei vii trăiesc
și se zbat. Și deși „zbaterea” nu prea intră în caracteristicile temperamen‑
tului meu, am ţinut totuși ca poetul Mihai Codreanu, pe atunci director al
Teatrului Naţional din Iași după lungul stagiu al celuilalt Mihai, Sadoveanu,
să ia cunoștinţă de piesele mele din urmă, pe care le socoteam jucabile: Între
tranșee și Rechiziţie. I le-am citit deci pe amândouă, în două reprize. A ascul‑
tat cu plăcere și una și alta, dar mai cu samă cea de-a doua, Rechiziţia, i s-a
părut sigură de succes, întâi pentru că oglindea o stare de fapt și vorbea
fiecărui ieșean din inimă, al doilea din pricina unor anumite figuri autentice
și... a ilarităţii ce trebuia s‑o stârnească o replică stereotipică a generalului
rus și care se rezuma la cuvântul „cac?”. N-am fost de aceeași părere și mi-am
exprimat‑o cu sinceritate: Rechiziţia putea fi un divertisment, o destindere
după aproape doi ani de constrângere, nu avea însă, afară poate de elanul
patriotic al celui întors de pe front (și asta către sfârșitul piesei), nici o eleva‑
ţie ideologică, nici o aspiraţie de aleasă umanitate, de încălcare a vechilor și
strâmtelor clișee de convieţuire între oameni, nici o ferestruică deschisă spre
noi orizonturi, pașnice și fericitoare. Nici comedie, nici dramă, mediocru
amestec din amândouă, posedând totuși elemente secundare de succes, îmi
dădusem și eu sama de reprezentabilitatea ei, n-aș fi dorit însă ca primul
meu contact de pe scândurile scenii cu publicul să se facă prin intermediul
unei asemenea bagatele. Se împotrivea acestei prea mari ușurătăţi de bagaj
literar gravul poet din mine.
Am stăruit deci pentru mai serioasa luare în considerare a poemului dra‑
matic în care, comentând semnele timpului într‑o acţiune palpitantă, mi-am
exprimat cu convingere și avânt poetic crezul meu pacifist și umanitarist.
Directorul-poet nu se lăsă însă convins, asigurându‑mă că nici prestigiul
meu literar (?), nici buzunarul meu, nu vor avea ceva de regretat. Mai amin‑
tindu‑mi însă și de opinia lui Sadoveanu care, după ce a citit piesa, mi-a
scris sfătuindu‑mă s‑o public căci are calităţi literare (păstrând poate o tăcere
semnificativă asupra reprezentabilităţii ei), m-am dat totuși pe brazdă și am
convenit s‑o prezint oficial Comitetului de Lectură al Teatrului Naţional.
Codreanu se făcea garant de buna ei primire. Din comitet făceau parte
prof. Ion Petrovici[96], prof. Ion Botez[97], M. Sadoveanu și alţii de care
nu‑mi aduc aminte. A mai trecut o bună bucată de vreme în care mi-am
revăzut piesa, am mai ţesălat‑o, am dichisit‑o, am transcris‑o și în sfârșit am
înaintat‑o.
Referatul de rigoare l-a făcut Ion Botez, care a relevat spiritul de obser‑
vaţie din actul prim, impresia de satisfacţie ce o va face asupra spectatori‑
lor figura, foarte puţin șarjată, a colonelului Cucoș, în care vor recunoaște
pe colonelul Boboc, și atmosfera proaspătă și sănătoasă, susţinută de nerv
dramatic, al ultimului act. Nu lipseau nici juste reticenţe, ca păcatul foto‑
grafic, lungimi... Sfârșea cu recomandarea ca piesa să fie jucată. Până să se
pună în repetiţie, a mai trecut o bună bucată de vreme. Trebuia întocmit
caietul de regie, bătute la mașină toate rolurile, făcută distribuţia. Intrarăm
astfel adânc în anul 1921 și veni o toamnă rece, cu burniţi și pâcle nocturne.
Repetiţiile se urmau cu regularitate și am asistat și eu la câteva. Le conducea
Vlad Cuzinsky, actor cu mari resurse de dramă și comedie, regizor încercat
și cu fantezie specific dramatică[98]. Rolurile erau, în parte, excelent distri‑
buite: pe Ion Stâncescu, inimosul luptător pe front, îl juca Ion Profir (fost
coleg de liceu cu mine, cu înfăţișarea chipeșă și dicţiune curată și sonoră),
pe colonelul Cucoș – Vl. Cuzinsky, pe generalul rus Sfârtikoff – Costache
Antoniu, pe atunci la începutul carierii, iar pe soldatul băsărăbean N. Meicu.
Nelalocul lor erau: d-na Profir, nici frumoasă, nici tânără, nici atrăgătoare,
reușind să înfăţișeze doar pe femeia burgheză, casnică și credincioasă; și P.
Petroni, băţos și antipatic în rolul căpitanului Georges Mastacan, charmeur
de profesie. Nu‑i plăcea rolul și, spre satisfacţia mea, reuși să fie înlocuit cu
un tânăr și un talentat artist C. Braevsk, căruia rolul îi venea ca o mânușă.
Directorul, M. Codreanu, nu putuse fi faţă decât la trei repetiţii și era plecat
la București în interes de serviciu, când avu loc premiera. Ea se desfășură sub
auspicii destul de bune, cu sală plină, feţe voioase și oficialităţile la locul lor.
Pitit în fundul lojei în care mă aflam cu familia, urmăream jocul c-un
ochi critic, iar fizionomiile din sală cu îngrijorare la început, pe măsură însă
ce acţiunea înainta, cu satisfacţie crescândă. Într‑adevăr, și interpretarea
întrecea toate prevederile ce putusem trage de la repetiţii și pe toate figu‑
rile din sală se oglindea interesul pentru acţiunea scenică. Femeia necăjită,
luptând cu tot felul de greutăţi, restricţii și prescripţii; berbantul și cavalero‑

sul, dar neînduplecatul colonel Cucoș, impasibilul sublocotenent de cartiru‑
ire Curcumide, bătrânul și bunul general rus care suferă de gută, inimosul
soldat basarabean: toţi aceștia erau vechi cunoștinţe...
Aplauzele unanime, îndelungate, la căderea cortinei peste primul act,
m-au scos la rampă. N-aș fi făcut‑o dacă nu mă împingea Kuzinsky din
culise, unde coborâsem spre a‑mi exprima mulţumirea. Celelalte două acte
(într‑același unic decor) au fost la fel de bine primite, ultimul bătând recor‑
dul aplauzelor și scoţându‑mă iar la rampă. A fost deci un succes, cum pre‑
văzuse directorul, care – ironie a soartei – nu asistase la premieră și n-avea
să vadă niciodată spectacolul... Așadar succes, însă de public. Recenzenţii,
în majoritate, au avut cuvinte aspre. Cea mai necruţătoare recenzie a fost
a lui Wratislavius, cronicarul dramatic al ziarului „Opinia”[99]. Lăsându‑se
antrenat de temperamentu‑i combativ, găsea că piesa e un fel de revistă
căreia îi lipseau doar cupletele, confirma însă buna primire făcută de public
și excelentul joc al interpreţilor. Alfred Hefter, în ziarul său „Lumea”, regreta
că poetul a căzut victima unui necaz banal și prozaic, de care s-a răcorit
scriind o piesă slabă. Singur „Evenimentul”, sub semnătura Cronicar[100],
a găsit că piesa e o suită de momente ale vremii, bine alese și just utilizate
dramatic. „Rampa” a publicat o corespondenţă a ei din Iași semnată Adripa,
în care piesa e bagatelizată și minimalizată în chip măhălăgesc. Deși semnă‑
tura trăda răspicat pe suflerul Teatrului Naţional, Adrian Pascu, mi-a fost
greu s‑o cred, acest perfid personaj ploconindu‑se mereu înainte-mi, lău‑
dând piesa și asigurându‑mă, de câte ori ne întâlneam, de simpatia și pre‑
ţuirea sa. El însuși autor dramatic (jucat mai târziu pe scena ieșană) suferea
pesemne de invidia omului meschin căruia altul i‑o ia înainte. Sub regimul
lui Antonescu s-a distins ca asmuţitor și denunţător în zilele de pomină ale
pogromului din iunie 1941. A și fost judecat și condamnat împreună cu tot
lotul criminalilor[101].
Al doilea spectacol a urmat peste trei zile. Sala și mai bine populată ca
la premieră, aceeași bună dispoziţie, același succes la public. Lungi aplauze
după actul întâi, la care au răspuns actorii mulţumind. A fost chemat și auto‑
rul, dar insistenţa nefiind prea mare, am rămas între culise. În pauză, orches‑
tra teatrului a cântat o uvertură (mai dăinuia pe atunci acest vechi obicei),
după care actul al doilea a fost jucat cu antren. La căderea cortinei aplauze.
Actorii mulţumesc. Dar aplauzele continuă, devin frenetice, e chemat auto‑
rul. Nu mă înfăţișez, avertizat fiind de o manifestaţie ostilă a studenţilor.
Ovaţiunile și chemările neîncetând, după suficiente mulţumiri ale actorilor,
se dă poruncă orchestrei să atace o uvertură. Se cântă viforosul Wilhelm Tell
al lui Rossini, dar ovaţiile continuă. Armoniile uverturii se amestecă, într‑o

cacofonie enervantă, cu sgomotul aplauzelor și vociferărilor. Manifestaţia de
simpatie miroasă cât colo a ameninţare și scandal. Mă uit prin gaura corti‑
nei și văd că tot tineretul din galerie se află acum jos la parter, în picioare,
de-a lungul pereţilor; și mai observ că ei sunt singurii care aplaudă și vocife‑
rează și că publicul din staluri, loji și balcoane cată la ei cu nedumerire. Cum
lucrul este clar, uvertura e oprită, cortina ridicată, iar Vlad Cuzinsky (în lipsa
directorului neîntors încă din capitală) anunţă că autorul nu se află prezent
în teatru. La moment se face liniște și începe actul al treilea. Cum acesta e
cel mai dinamic, căderea cortinei mai smulge publicului (de obicei grăbit
să-și ridice garderoba) un rând de aplauze. Răsună însă și fluierături. Acestea
stârnesc pe aplaudanţi, care-și înteţesc acţiunea și dau astfel spectacolului o
alură de succes în nici un fel corespunzător mediocrei valori a piesei. Cele
câteva fluierături însă, repede înfrânate și cu tâlc, erau numai timidul sem‑
nal al unei acţiuni ce avea să se desfășure amplă și bine organizată, la a treia
reprezentaţie, câteva zile mai târziu.
Era o seară ploioasă și înfrigurată de toamnă, una din acele seri mohorâte
și triste care te invită cu duioșie să stai acasă. Au dat ascultare acestei invitaţii
un număr mare de ieșeni, așa că, precum mi s-a relatat ulterior (căci, bine
sfătuit, am rămas și eu acasă), printre rândurile spectatorilor se căscau goluri
apreciabile. Studenţii cuziști, veniţi în număr mai mare și împrăștiaţi peste
tot, și sus, și jos, aveau care fluiere, care bâte, care muzicuţe. Se aflau însă în
sală și agenţi de poliţie, postaţi discret în anumite puncte strategice. La ridi‑
carea cortinei domnea o liniște de mormânt, cum însă începu să se vorbească
pe scenă, vacarmul se porni simultan din toate părţile. Spectatorii, neiniţiaţi
în această conspiraţie, se ridicară în picioare, unii intimidaţi, neștiind ce se
întâmplă, alţii revoltaţi și protestând împotriva tulburătorilor. Aceștia însă
erau bine organizaţi și deci stăpâni pe situaţie, ceea ce nu se poate afirma și
despre organele de pază. Cum intervenea vreunul cu nedesminţita‑i autori‑
tate, era la moment înconjurat de câţiva tineri cu bâtele ameninţătoare în aer.
Strigăte de sus și de jos reclamau imediata încetare a spectacolului și scoa‑
terea piesei de pe afiș. Până să primească poliţia întăriri, spectacolul nemai‑
putând continua, începură tratative între actori și tulburători. Actorii, prin
portcuvântul lor (probabil Cuzinski) se rugau să fie lăsaţi să-și facă dato‑
ria, directorul fiind absent și trebuind să se întoarcă încă în astă noapte din
București. Mâine vor putea conferi cu el, singurul în drept să ia o hotărâre.
Studenţii însă nu admiteau nici o tergiversare, cerând imediata suspen‑
dare a spectacolului, în vreme ce spectatorii reclamau reprezentaţia cu drep‑
tul lor de platnici. Bătrânul actor Cârjă, artist emerit, creatorul cel dintâi și
poate cel mai bun al lui Manasse[102], crezu că poate aduce liniște cerând
studenţilor respectarea templului Artei și a preoţilor templului, artiștii. A fost
huiduit, bruscat și lovit. Un comisar, dintre cei mai vechi și mai cunoscuţi,
om de bună cuviinţă, pe nume Clos[103], apucând de braţ pe unul din agre‑
sori, a fost serios mușcat la mână. Când sosiră în sfârșit întăririle poliţienești,
învălmășeala luă proporţiile unei încăierări în toată regula, din care specta‑
torii abia putură scăpa cu chiu cu vai, iar forţele ordinei publice trebuiră să se
dea bătute. Studenţii fuseseră mai tari și ca număr, și ca vitejie. Acţiunea lor
salvatoare de neam nu se opri însă la porţile Teatrului. Încolonaţi, străbătură
străzile orașului până în Piaţa Unirii unde, la ora zece seara, ţinură un mee‑
ting patriotic. Cocoţat pe statuia lui Vodă Cuza, studentul... cuzist Corneliu
Codreanu ţinu o cuvântare înflăcărată, înfierând amestecul jidanilor în arta
și cultura românească. Mai vorbi și un alt student, de pe înălţimea aceluiași
voievod unificator al principatelor române, aducând un argument referitor
la acel act al Unirii: piesa jidanului seamănă vrajba între moldoveni și mun‑
teni! După care patriotică ispravă se împrăștiară, mergând să se culce. Acelaș
lucru îl vor fi făcut și poliţiștii, care repurtaseră o înfrângere. Numai comi‑
sarul Clos trebui mai întâi să treacă pe la medicul Teatrului spre a fi pansat.
De toată această revoluţie pe care păcătosul de mine o provocasem, am
aflat în chiar aceeași seară de la emisarul trimis în recunoaștere. A doua zi
dimineaţă, primul meu drum a fost la teatru. L-am găsit pe Codreanu în
biroul său directorial. Sosise la miezul nopţii, deci după meetingul ţinut în
Piaţa Unirii. Cu un ceas mai de vreme de era sorocită sosirea trenului de
București, ar mai fi putut fi faţă la critica sub cerul liber a piesei căreia i-a
prevăzut succesul de public, dar nu și dezbaterea publică a învrăjbirii între
moldoveni și munteni făcută de pe soclul marelui voievod care i-a adunat
sub acelaș sceptru... Nu aflase decât dimineaţa despre cele întâmplate, l-am
găsit încă uluit, neputându‑și explica scandalul. I-am spus că am venit să-mi
retrag piesa, spre a nu crea greutăţi Teatrului și a‑l feri de alte asemeni mani‑
festaţiuni culturale[104]. Am înţeles din atitudinea sa și din răspunsurile
sale evazive că ar fi bucuros s‑o fac, scutindu‑l astfel pe el de luare de atitu‑
dine atât faţă de studenţi, cât și faţă de mine. Am înţeles că „pentru moment”
piesa nu se va mai juca, ceea ce era identic cu o capitulare, și decât să fie
„scoasă de pe afiș”, preferam să fie retrasă de autor. Văzându‑și soluţionată
penibila sarcină, omul de elită și admirabilul sonetist își putu exprima în
toată sinceritatea regretul de a fi fost împiedecat, tocmai el, să vadă spectaco‑
lul și, la cererea mea, dispuse să-mi fie adus textul bătut la mașină. Pe drum
spre casă, mă gândeam că ar fi trebuit totuși să-l las să se descurce singur. O
piesă care place publicului nu poate fi scoasă de pe afiș, iar un grup, oricât de
mare, de studenţi, nu poate teroriza la infinit o instituţie și încălca drepturile

și atribuţiunile unor foruri speciale. Dar zarul a fost aruncat și nu regretam.
Piesa pe care, în forul meu interior, o socoteam nedemnă de mine, nu câștiga
în valoare adusă fiind la lumina rampei și nu pierdea nimic rămânând în
întuneric.
Dar scandalul avu ecou. Întreaga presă din ţară vântura numele piesei
ostracizate și pe cel al nefericitului ei autor. S-au încercat și comentarii: unele
fanteziste, altele ridicole. Am reţinut unul singur, scurt și spiritual, publicat
în „Rampa” și semnat Rodan[105]. Îl reproduc din memorie, dar aproape
cuvânt cu cuvânt: „La Teatrul Naţional din Iași, un scandal monstru pus la
cale de studenţi a împiedecat reprezentarea unei piese Rechiziţia de Enric
Furtună. Nu cunoaștem motivul scandalului și de aceea pentru moment nu
ne putem dumiri. Dacă piesa era imorală sau subversivă o opreau nu studen‑
ţii, ci organele indicate; dacă îi lipsea ceva, n-ar fi fost primită și jucată; noi
mai degrabă credem că-i lipsește ceva autorului...” Acest minuscul comentar,
ascuţit ca o epigramă, a nimerit, cum se vede, drept la ţintă.
Stiletul cuzist, înfipt în inima de carton a Rechiziţiei, n-a ucis piesa, căci
n-a avut ce ucide. Pentru literatura dramatică, ea a fost mai mult sau mai
puţin moartă de la naștere, o piesă nesusţinându‑se (în timp) prin succesul
de public, ci prin valoarea ei intrinsecă. Stiletul cuzist a ucis cel mult tan‑
tiemele ce aș mai fi încasat de la încă maximum cinci sau șase reprezenta‑
ţii, numărul acestora, chiar pentru o piesă de mare succes cum a fost Papa
Leonard (în care artistul Radu Demetrescu a avut o admirabilă creaţie)[106],
netrecând de zece. Așadar n-a ucis un prunc neviabil, care oricum, cu tot
interesul ce-l stârnește pentru câteva zile, trebuie să moară, s-a înfipt însă,
așa gândeam cu durere, în cel de-al doilea produs dramatic, Între tranșee, cu
totul de altă valoare și pe care l-ași fi dorit luând viaţa fictivă a scenei.
Cum arătau însă semnele vremii, puţină speranţă. Atmosfera politică a
Iașului devenea din ce în ce mai îmbâcsită; antisemitismul, endemic, creștea
odată cu succesele oratorice ale caporalului austriac ieșit din închisoarea
germană și care, cu miasmele pestilenţiale ale unei doctrine abjecte, sălba‑
tice și descreierate, otrăvea tineretul german și, prin mijlocirea zvasticii și a
intoleranţei rasiale, tineretul universităţilor noastre. E drept că Universitatea
ieșeană își avea de mult, în persoana profesorului Cuza, maestrul ex catedra
al antisemitismului, însă raza de acţiune a propovăduitoarei sale activităţi
trecea rar de zidurile Universităţii, iar demonstraţia cu spargeri de geamuri
și capete condusă de un tânăr cirac cuzist în primăvara anului 1900 împo‑
triva celui mai sărac și mai mizer cartier evreiesc[107], nu se mai repetase
de peste douăzeci de ani, cu excepţia scandalului din aceeași sală a Teatrului

Naţional, prin 1905 dacă nu mă înșel, îndreptat împotriva actriţei Francisca
Rozan[108]. Dar scandalul acesta pare că fusese mai mult rezultatul unei
cabale actoricești regizată cu ajutorul studenţilor de către protagoniste mai
vechi în grad și în etate, împotriva unei intruse de sânge străin și prea trâm‑
biţată anticipativ în presă. Un caz identic (hotărâtor pentru definitiva mea
renunţare la alte realizări scenice) se va repeta în 1923. Dar ne aflăm abia în
1922, anul strânsei mele prietenii literare și sufletești cu mult mai tânărul,
devreme maturul Eugen Relgis, anul apariţiei revistei „Umanitatea”, creată și
dirijată de el[109], și al volumului meu de versuri De pe stâncă. Mă opresc
deci la el.
Eugen Relgis (Sigler) originar din Piatra‑Neamţ, copil precoce, își pierde,
abia intrat în adolescenţă, auzul, în urma unei scarlatine cu complicaţie
de otită medie. Acest grav accident, izolându‑l în bună parte de lumea de
afară, îl face să se aplece din vreme și tot mai cu pasiune asupră-și, inte‑
riorizându‑se și trăind intens gândurile-i și lumea lui proprie. La o vârstă
când alţii mai au în minte și mai comit puerilităţi, el meditează dureros și
profund asupra războiului și a păcii. Lucrarea savantului german Nicolai,
Biologia războiului, îi cade sub ochi, gândurile lui se înfrăţesc cu ale cărţii și
doctrina umanitaristă, zămislită și în creierul său, găsește suportul știinţific
căutat. Prelucrează cartea prescurtând‑o și oferă astfel cititorului român o
frumoasă versiune pe care Editura Viaţa Românească o tipărește în două
reprize ce se epuizează în timp scurt. Pe terenul acestei sociologii umaniste
și pacifiste, el își va clădi de acum înainte întreaga‑i operă (însumând multe
zeci de volume), atât cea beletristică, cum și cea ideologică. Romanele, ese‑
urile, studiile sale doctrinare, „peregrinările”, „popasurile” la mari europeni,
poeziile sale, toate iau omul drept măsura tuturor lucrurilor, iubirea între
oameni și pacea drept cele două pârghii de ridicare spre zenit a umanităţii.
Când l-am cunoscut, prin 1918, abea trecuse cu un an sau doi de vârsta de
20, autor al unei culegeri de „fantezii” și a unei plachete de „sonete ale nebu‑
niei”, am fost impresionat mai mult de adânca lui seriozitate decât de fantezi‑
ile și sonetele, primele debitoare și prin fond și prin formă lui D. Anghel, cele
de-al doilea roade necoapte ale unei imaginaţii funambulești, cu întunecimi
de cărbune și sclipiri de diamant. Aceste dibuiri ale începutului n-au durat
decât foarte puţin, încheindu‑se cu un mic volumaș de „nuvele japoneze”.
Cine ar fi bănuit, după acest debut de tipică efervescenţă literară gratuită,
izbucnirea pasionată a unei idei sociale care n-avea să-l mai slăbească din
îmbrăţișare viaţa toată? Iată-l deodată, prin surprindere, prelucrând Biologia
războiului, lucrând la trilogia‑i de romane Petru Arbore și fondând în bătrâna
capitală a Moldovei, care a văzut rând pe rând născându‑se și vieţuind între

zidurile ei „Convorbirile Literare”, „Contemporanul”, „Evenimentul literar”
și „Viaţa Românească”, o nouă revistă de mare seriozitate și de generoasă ide‑
ologie: „Umanitatea”. Această revistă literară a păcii și frăţiei între popoare
nu a putut însă, din nefericire, trăi decât un singur an, ideea antirăzboinică
și pacifistă fiind prea de aproape înrudită cu mișcările de stânga, pentru ca
să fie tolerată prea multă vreme de către guvernanţi. A fost gâtuită, se poate
spune, în fașe. Însă copil năzdrăvan, crescuse în acel singur an cât alţii în
zece. S-a ţinut zdravăn pe picioare din prima zi, hrănindu‑se nu cu lapte de
femeie sau de bivoliţă, ci cu laptele întregii umanităţi. Contribuţiunile lite‑
rare și ideologice s-au arătat de la bun început mature ca gândire, serioase
în intenţii și străbătute de o arzătoare dorinţă de pace constructivă și de dra‑
goste între oameni, forţe purificatoare ale sufletelor întinate de măcelul uni‑
versal; constituiau o necruţătoare acuzare a trecutului, o dureroasă critică a
prezentului și o faclă, o luminoasă speranţă pentru viitor.
Am aderat fără șovăire la obiectivele acestui nou îndrumător cultural și
etic, de esenţă umanitaristă, devenind din prima zi un adept al ideii, un cola‑
borator statornic, un prieten devotat al tânărului poet dublat de un apos‑
tol. Chiar primul număr al revistei, care se deschidea cu un inimos mesaj al
luptătorului social prof. dr. C. Parhon[110], aducea ofranda mea pe altarul
credinţii mântuitoare: Balada Umanităţii.
Imaginez în acest poem Umanitatea ca pe‑o zână de care oamenii, în
neîmpăcata lor vrăjmășie reciprocă, neavând trebuinţă, o aruncă în drum
unde, terfelită și batjocorită, cu hainele numai zdrenţe, dar ochii încă
dumnezeești, o găsesc în zori, după o noapte cu vise înfricoșate...
„Cine ești?” o-ntreb. „Sunt o șaradă:

Plină de sublime năzuinţi,
Cei nebuni m-au aruncat în stradă,
Ca să mă culeagă cei cuminţi.
Dar și cei cuminţi treceau cu grabă
Peste corpul prăbușit în drum;
M-au cules ostașii drept podoabă;
Steag fâlfâitor prin foc și fum;
M-au ţinut în lanţuri ca pe‑o roabă:
Păzitoarea gloanţelor dum-dum...”
„Cine ești?” o-ntreb. Căzând de slabă,
„Sunt Umanitatea” zice-acum.
Și într‑adevăr: nici că se poate o mai mare ironie și mai grosolană min‑

ciună! Războiul popoarelor a fost purtat în numele... Umanităţii; numele ei a
răsunat de pe buzele tuturor guvernanţilor și generalilor asasini. N-a fost nici‑
când fecioară mai pângărită, zână mai căzută în robie, ideal mai târât în noroi!
„Tu ești zână tânără și bună?

Tu‑n această zdreanţă de vestmânt?
Veacuri lungi nu vor putea să spună
Ce batjocuri grele te-au înfrânt;
Ce simţire aspră și nebună,
Ce noian de patimi și ce vânt
Stârnitor de volburi și furtună
Te-au putut răpune pe pământ!
Căci păreai din toată-ntruchiparea

Ce-a voit‑o cugetul divin,
Deși-nmiresmată cum e floarea
Și la suflet albă ca un crin,
Stânca cea mai aprigă-n turbarea
Valurilor orbului destin;
Demiurg etern și sărbătoarea
Vremurilor toate câte vin!”
Afară de poezii, am dat și recenzii (preludiul cronicilor literare de mai

târziu), precum și traducerea mai multor cicluri de sonete din proaspăt
apăruta culegere In Gottes Krieg a poetului, bucovinean de origină, Uriel
Birnbaum[111]. Acest tânăr poet, participant activ la marele război, a sufe‑
rit, în urma ororilor trăite și a mutilării picioarelor, un șoc mistic. Marele
război nu e al oamenilor, ci al lui Dumnezeu. E flagelul trimis ca pedeapsă
pentru toate fărădelegile omenirii. Numai el, războiul, prin suferinţa‑i fără
de margini, prin tot mai adânca beznă și răutate ce trimite pe pământ, îi va
putea îmblânzi, purifica și lumina pe oameni. Din cele 250 de sonete ale
culegerii, absolut toate de o rar întâlnită perfecţiune a formei, parcă dăltuite
în marmură de un Michelangelo, cu un conţinut cutremurător și însoţite de
creionări când realiste, când simbolice, foarte adesea apocaliptice (și ele de
un înalt nivel artistic), am tradus, păstrând riguros forma originalului, vreo
30. Parte au apărut în „Umanitatea”, parte în „Facla”, organul democrat al lui
N.D. Cocea[112], după ce le citisem părintelui Gala Galaction[113], care se
arătă încântat de ele.
„Umanitatea” suprimată, nu s-a putut proceda la fel și cu gândirea lui

Relgis. Acesta, urmând să toarcă la firul nesfârșit al ideologiei sale care pro‑
mova înainte de toate pe om și omenia, nu înceta să-și aprofundeze mereu
gândirea, să dea, fără să-și permită vreun răgaz, lucruri mereu noi, ce tre‑
ceau graniţa, deveneau notorii în Europa apuseană și pătrundeau biruitoare
până în America latină. A cutreierat aproape toate capitalele bătrânei Europe,
a luat contact personal cu mai toţi leaderii politici și literari ai mișcării și a
purtat o întinsă corespondenţă ideologică și de comuniune sufletească cu
mari scriitori, totodată corifei ai conștiinţei umane ca Romain Rolland[114],
Stefan Zweig[115], Heinrich Mann[116] sau Han Ryner[117]. În București,
sub un guvern mai puţin speriat de ideea pacifistă, a scos câţiva ani în șir
„Umanitarismul”, a dat la iveală, neobosit, opere literare preţuite de o mare
comunitate de cititori credincioși, a suferit mult sub regimul antonescian, sub
cel actual de democraţie populară și-a putut retipări, în ediţii definitive, roma‑
nele, peregrinările și poeziile, iar în 1949, chemat și așteptat de multă vreme de
către admiratorii săi din America latină, s-a expatriat, plecând în Argentina.
„Sămănătorul”, „Convorbiri Critice”, „Versuri și Proză” și „Umanitatea”,
sunt cele patru etape principale ale drumului meu literar, între anii 1902
și 1922. Aveam în urma mea două decenii, vreme în care activitatea mea
literară publică, exceptând revistele, se solda cu un volum abia remarcat de
mici poeme dramatice și cu un scandal de teatru. Mult prea puţin și aproape
nimic; destul doar pentru un medic-dentist care adăpostește sub ţeastă și
câţiva gărgăuni ai poeziei... M-am gândit deci serios la strângerea în volum
a versurilor mele ce-au poposit rând pe rând, sau mai degrabă și-au găsit
groapă comună în cele patru periodice devenite cimitire. Nu mă învredni‑
cisem a ajunge colaborator al „Vieţii Românești” și deci nu puteam apela la
serviciile editurii ei, singura de oarecare amploare după de mult răposata
editură Șaraga. Răposase și așa‑zisa editură „Versuri și Proză” și n-aveam
altă posibilitate, nici altă alegere: trebuia să mă adresez tipografiei V.R., care
făcea cu mine o afacere, eu suportând cheltuielile hârtiei și ale tiparului, iar
ea încasând banii și fericindu‑mă cu prestigiul numelui ei. Astfel, în toamna
anului 1922 am aruncat pe piaţă una mie exemplare ale volumului botezat
generic De pe stâncă, prefaţând‑o cu următoarele rânduri:
„Selecţionată din rodul poetic a două decenii, culegerea de faţă poartă pe
ea pecetea unui drum literar care, obârșind de la «Sămănătorul» și poposind
la «Convorbiri Critice» își găsește, la răspântia vremurilor noi, o mai largă
albie la «Versuri și Proză» și făgașul ultim în nefericita revistă de după răz‑
boi: «Umanitatea». Expresie sinceră, de artă, a unui suflet și a unei conștiinţe,
poeziile și poemele acestui în parte anacronic volum păstrează negreșit și în
forma și în inspiraţia lor ceva din sufletul și din conștiinţa diverselor etape
ale lungului drum literar... Astfel, lipsa de ton unitar al volumului va fi com‑
pensată poate de ritmata polifonie a unei vieţi”.
Această culegere, adevărată polifonie, cuprinde poeziile primei mele
mari dureri, meditaţiile când dureroase, când îmblânzite de o speranţă, de
o rază solară, în faţa vieţii și a nimicniciei ei, apoi noile acorduri trezite de
acea a doua iubire cu satisfacţiile, dar și cu temerile de necunoscut, precum
și ciclul Cisternei otrăvite: revolta, indignarea, tristeţea și nădejdea mea, asis‑
tând la sălbatica dezlănţuire a urii și la dezumanizarea omului. Întreg acest
mănunchi poetic, vechi și nou, e precedat de un sonet dedicat soţiei, căreia
îi este închinat volumul:
Pe-a sufletului meu nescrisă carte

Săpă cândva destinul slove grele.
Azi doar cu greu le descifrez, și-n ele
(Ca‑n luciul unei ape verzi și moarte)
Mă recunosc: copil ce vrea să-și poarte

Nebunul gând prin ceruri, către stele,
Cernit de nori, bătut de vânturi rele –
Pân-răsăriși din neguri, de departe,
Tu soare nou, ce-ai revărsat lumina

Seninului tău chip pe viaţa mea;
Tu stea de foc, ce-ai destrămat hermina
Zăpezii ce pe inimă-mi zăcea;
Tu căreia‑i închin cu‑aceste foi

Tot sufletu‑mi, cu cânturi vechi și noi!
Mai notez că bucata cu care se încheie volumul: Deschide larg feres-

trele, burghez! e revoluţionară și inspirată de-a dreptul din marea revoluţie
rusească. Sub regimul Antonescu am rupt această foaie din stocul de una
sută exemplare ce-mi mai rămăsese. Descoperită, fără îndoială mi-ar fi pri‑
lejuit cinstea deportării în vreun lagăr...
Primirea făcută volumului de către cronicarii literari a fost în genere elo‑
gioasă, ba uneori și uzând de comparaţii sau superlative care făceau să nu mă
simt bine și dădeau altora motiv de glume bine reușite. Astfel Alfred Hefter,
într‑un stil pe care nu‑l pot numi decât gongoric:
„D. Enric Furtună urmă treaptă după treaptă, dealuri după coline, și în
amfiteatrul naturii se așează pe terasa unei stânci și cu fruntea lipită de nori
privește, prin sita de lumină a soarelui, tabloul lumii. De pe stâncă poetul
cuprinde omenirea și simte cum crește iubirea sa de zeu pentru toate ele‑
mentele naturii. El poate vâsli cu lopeţile minţii în apele universului, poate
îndrepta furtuna și vânturile, purtând cu ele pânza revoltei peste oceanul de
patimi omenești. El se ridică deasupra sa însuși, pentru ca inima să poate
bate în spaţii largi, și în dimensiunile cuprinse între infinituri să poată con‑
strui, ca un arhitect interstelar, lumi noi, uriașe, idealuri pentru lumea în
transformare. Poetul părăsește societatea în care semenii își prepară savant
reţetele durerii, el fuge din mijlocul cetăţii peste care plouă lacrimi, aleargă
dincolo de cercurile de fier ale dezamăgirii în care d. Demostene Botez[118]
scrie povestea tristă a omului, și dezrobit se adresează celor lăsaţi în urmă:
«Din dureri șă-ţi înalţi și din lacrimi o stâncă,

Și mai mândru că stai când e noapte adâncă,
Iar când zorile râd și pe dealuri se suie,
Tu‑n adâncuri de piept suferinţele-ncuie ...»”.
Toată această caracterizare emfatică se referă la prima poezie din volum,

aceea care îi dă și numele. Deţin de la însuși Hefter întâmpinarea ce i-a
făcut‑o Ion Minulescu a doua zi după apariţia articolului în ziarul „Lumea”,
aflându‑se pentru o zi, două la Iași: „Ce te apucași, măi frate, să scrii nitam-
nisam despre Alfred de Vigny?”
C.R. Ghiulea, fost și el colaborator la „Umanitatea”, redactor la ziarul
„Opinia”[119], stăruind asupra aceleeași bucăţi din fruntea volumului, scrie
și el, ceva mai potolit: „Enric Furtună este un poet cu desăvârșire personal.
Puternica lui personalitate se găsește întreagă oricând, fie că descrie natura,
fie că personifică un sentiment sau tratează o problemă de morală socială.
Poetul este punctul central și din fiinţa lui, de pe stâncă, unde sălășluiește,
pornesc razele care se diversifică în forme și culori, creând parcă o lume
specială din vârfurile extreme ale realităţii. Și cu toate acestea, Enric Furtună
nu se închide într‑un individualism egoist, ci tocmai revarsă o largă bunătate
peste suferinţele lumii noastre...” Mai departe, alăturându‑mă de D. Anghel
și P. Cerna[120], scrie: „Armonia versurilor lui Furtună se învecinește cu
strălucitul parfum de seră al poemelor lui D. Anghel... Dacă n-ar fi uneori
pesimismul atât de pronunţat și dacă tablourile sumbre n-ar copleși bogă‑
ţia de lumină, am pune pe Eric Furtună în sfera identică a marelui Cerna,
atât ca exprimare, ca atitudine, cât și ca compoziţiune”. Remarcă făcută și de
Mihail Dragomirescu cu 15 ani în urmă. Încheindu‑și consideraţiunile prin

reproșul că punând prea mult temei pe fondul meditativ, neglijez adeseori
muzica versului și mai relevând meteahna declamatorie strecurată pe alo‑
curi, trage concluzia că, „în general, poezia lui E.F. se distinge luminoasă din
penumbra poeticei noastre de astăzi” și că „volumul De pe Stâncă și-a cucerit
un loc aparte în literatura românească”.
Atât de aparte, că nici cu telescopul nu se poate zări...
Din multele recenzii nu voi mai releva decât două. Întâia e o scurtă dare
de samă apărută în „Rampa” și semnată x.y.z. Ea nu face deloc critică este‑
tică, dar ceea ce spune mi se pare just. Citez fragmentar: „Volumul e sin‑
teza a două decenii de evoluţie sufletească. O spune în prefaţă. (Urmează
citaţia) E preţios de reţinut faptul că alături de evoluţia sufletului său poe‑
tic, d. Furtună accentuiază ferm pe aceea a conștiinţei sale...”, „atacă viguros
– pe lira poeziei – accentele cele mai desperechiate. În toate pâlpâie aripa
sufletului său și umple de sonorităţi grave ideile exprimate. E ceva hölderli‑
nesc[121] în ele. O melancolie profundă și chinuitoare, germinând din aspre
cunoașteri ale realităţii. Și d. E.F. devine astfel umanitarist”. „Poetul are cura‑
jul să se numere printre întârziaţi și inspiraţia sa este într‑adevăr dintre ace‑
lea care refuză formele noi, fiindcă în cele vechi își poate rosti mai prielnic
izbucnirile uriașe de suflet bătrânesc”. A doua recenzie, cu care închei, este
a scriitorului Sandu Teleajen (autorul volumului de versuri Au înflorit cas-
tanii, Magdalena... și al romanului Turnuri în apă) fost și artist al Teatrului
Naţional din Iași, mort de mulţi ani[122]. Scotea la Iași o revistă „Gândul
nostru”, la care colaboram. Îmi arăta simpatie, îmi spunea că mă preţuește,
iar când mă zărea pe stradă, mă apostrofa de departe: „Salve, maistre și pri‑
etene!” E locul să spun: „ferește-mă, Doamne, de prieteni”.
„Multora, poezia lui Furtună, azi, nu va plăcea”, scrie preţuitorul meu.
„Prea e dulceag. Prea dă lucruri de clișeu vechi, prea plânge cu lira în mână”.
Și citează:
Treceam așa, necunoscut,

Ca și-un copil al nimănui,
Ca și-un copil ce s-a pierdut,
Și nimeni să-l recheme nu‑i...
Urmează apoi: „E o coardă pe care alţii, înaintea bardului ieșean, au cân‑

tat până la epuizare. Azi vrem ceva nou, poezie nouă, de senzaţii, de ima‑
gini meșteșugit înșirate, poezie de lucruri tari care să ne trezească nervii atât
de încercaţi în perioada războiului. Ei bine, desigur că sub acest raport lui
Enric Furtună trebuie să-i contestăm dacă nu existenţa, în orice caz valoarea
poeziilor și poemelor sale. De pe stâncă e volumul unui întârziat, ca să nu‑i
zicem înapoiat”.
Recenzentul e totuși generos. „Cronicari obiectivi însă, vom pune pe
Furtună în locul și timpul când și-a scris poeziile, și-l vom aprecia ca pe un
talentat eminescian care, suntem convinși, descătușat încetul cu încetul de
influenţa maestrului, va putea scrie:
Valuri de-ntuneric cad într‑una

În chilia‑ţi albă de ermit;
Din astrale zări, c-un ochi smintit,
Ca pe-un frate te privește luna.
Coperit de-a viselor rugină,

Printre nori de păcură un mit,
Dormi, o suflet alb și-nzăpezit,
Fulgerat de propria ta vină...
(Schit fulgerat)”
Voi putea scrie ce am scris e cel puţin amuzant. „Închizând volumul – își
termină prietenul-scriitor recenzia – așteptăm noi realizări din partea poetu‑
lui ieșan, De pe stâncă prevestind un talent ce nu și-a spus încă ultimul cuvânt”.
După 20 de ani de activitate poetică prevesteam deci un talent... Nu e rău.
„Viaţa Românească” și-a făcut datoria anunţând la rubrica bibliografică
de pe contrapagina copertei dosnice apariţia volumului de sub teascurile
tipografiei ei. Atât!
Cu un an mai târziu, „Buletinul Seminarului de Literatură din București”,
condus de prof. Mihail Dragomirescu, publică un lung referat despre volum,
semnat de către unul din elevii săi (i-am uitat numele și nu mai posed acel
Buletin), în care, cu întorsături frumoase și cu vorbe viclene, mai mult
scăldând‑o decât exprimându‑și ritos părerea, îmi găsește cusururi în
limbă[123]. Vechea marottă despre care am pomenit și pe care a insuflat‑o și
studenţilor criticaștri ai Seminarului.
După alţi vreo zece ani, aceeași colaboratori ai Buletinului și discipoli ai
maestrului, hotărând să-l jubileze, mi s-au adresat la Iași, cerându‑mi un arti‑
col pentru un volum festiv. Mi se indica și poziţia (etnică) de pe care aveam
să-l sărbătoresc. M-am executat cu plăcere, în amintirea acelei bune primiri
la începuturile mele literare, cu un sfert de veac în urmă, și nu mai puţin ca
un omagiu adus strădaniei sale spre obiectivitate și nediscriminare[124].
În anul 1927, Eugen Lovinescu, în al treilea volum al Istoriei literaturii

române contemporane, cu subtitlul „Evoluţia poeziei lirice”, îmi face cinstea
de a se ocupa de mine pe aproape trei pagini întregi[125]. Toată această cri‑
tică e un exemplu cum nu se poate mai demonstrativ de perfidie; căci ori
valoarea mea de poet e nulă și atunci nici nu trebuia să fiu pomenit, darămite
pe trei pagini, ori avea nevoie să surpe o reputaţie falsă (cum adeseori se
întâmplă), ceea ce iar nu era cazul, nebucurându‑mă de nici o recunoaștere
oficială sau de vreo popularitate (cazul de mult al lui Carol Scrob[126]). Sunt
deci nevoit să caut geneza acestei perfidii și să mi‑o explic mie și altora.
Fost scurt timp codirector al „Convorbirilor Critice” și unul din colabo‑
ratorii cei mai asidui ai acestei reviste, o părăsește definitiv în urma unor
grave neînţelegeri cu Mihail Dragomirescu, fondatorul ei. Precum se știe,
acesta primise spre publicare un articol critic al lui Spiru‑Bacău îndrep‑
tat împotriva (dacă se poate zice așa, căci era critic și nu insultător) lui
Eugen Lovinescu[127], primindu‑i demisia și nerenunţând la colaborarea
lui Spiru‑Bacău precum condiţiona cel ce se simţea ultragiat. Am făcut și
eu greșeala „ultragiindu‑l” prin 1913, mi se pare, publicând în „Facla” lui
N.D. Cocea o recenzie nefavorabilă a unei piese a sale într‑un act, Cine era?
Dar, iarăși se știe, în 1907, în chiar primul număr al „Convorbirilor Critice”,
Dragomirescu vorbise bine despre mine, cu prilejul poemului Prietenii
publicat în „Sămănătorul”. Acestor trei păcate se mai adaugă și un al patru‑
lea: articolul lui Spiru‑Bacău din „Pagini Libere”, cu titlul Un nou poet, în
care avea cuvinte bune despre mine. Iată, în 1927, un bun prilej de răzbunare
pentru cvadruplu ofensatul scriitor și critic, eu fiind ţapul ispășitor. Îmi face
și mie un loc destul de respectabil în Evoluţia poeziei lirice, dar nu ca să-mi
cerceteze, oricât de sever, poetica, ci ca, tăindu‑mi capul mie, să-l taie și pe
cel al criticilor cândva favorabili mie. Căci iată cum procedează: sub cuvân‑
tul că cercetează volumul De pe stâncă, ia tocmai acel poem lăudat de colegul
și rivalul pe care acum îl dușmănește, poem scris în 1902, deci în urmă cu 25
de ani, și-l pune sub lupă. Dă, cu prodigalitate, șase citate numai din el, face
și glume bagatelizante, ca de pildă relativ la versurile:
Minţeam ades și nu‑mi era rușine,

Căci lumea mă-nvăţase a minţi;
Voiam să-nvăţ; de nu la ea, la cine?
Dar lumea e mai rea decum o știi.
„Poate că are dreptate”, remarcă perfidul critic, „și prietenul va fi învă‑

ţat de la lume să mintă, dar nu să facă și versuri...” Găsește că în volumul
în care am selecţionat rodul poetic a două decenii „urmele sămănătoris‑

mului nu se văd, dar cele ale «Convorbirilor Critice» sunt evidente și chiar
covârșitoare”, dându‑și astfel în petic, și conchide: „Astfel de versuri sunt
astăzi inacceptabile. Cum nu tot astfel era și în momentul producerii lor, am
insistat prin aceste rânduri”. Și citează în întregime acea notiţă elogioasă a lui
Dragomirescu din 1907.
Dacă asta nu e perfidie sută-n sută, ea nu există.
De fapt, cu strângerea poeziilor sale în volum, poetul, trecut peste pragul

de ani 40, și-a împlinit solia. El lasă celor ce l-au cunoscut și preţuit, celor
căror poate li se va vorbi cândva despre el, rodul muncii sale, mărturia artei
și sufletului său. Poate deci să fie mulţumit. Nu importă numărul de volume
ce a tipărit, ci integritatea sa poetică integral oglindită fie chiar numai într‑o
plachetă. Până la 40 ani, majoritatea poeţilor își dau tot ce au avut de dat, în
calitate bine înţeles, căci ceea ce dau, ca poezie propriu‑zisă mai târziu, nu
e cele mai adeseori decât sau repeţire sau scădere de nivel. Goethe e desigur
o excepţie, și cea mai mare: la 76 de ani și-a reînnoit și întinerit lirica, dând
acel minunat West-östlicher Divan[128] care va rămânea pururi una din
cele mai proaspete culegeri ale liricii universale. Eminescu însă, mai mult
ca sigur, a dat tot ce-a avut de dat, nemuritoarele sale poezii de dragoste,
satirele și Luceafărul, până cu mulţi ani înainte de a fi atins cei 39 când,
cu mintea rătăcită, a părăsit această lume. Afară de asta, evoluţia poeţilor
e, de regulă, rapidă. Nu vorbesc de cei precoci și geniali care, ca englezul
Keats, a dat capodopere de lirism la 20 de ani, stingându‑se la 26[129]. Dar,
îndeobște, poeţii evoluează repede și la 30 de ani sunt la apogeu. Evoluţia
mea, cum am mai amintit, a fost lentă, s-a desfășurat pe etape. Mi-am și dat
din vreme seama de acest lucru. Nu mă simţeam îmbătrânind. La 40 de ani
aproape că mă simţeam ca la 20. Aveam senzaţia netă de a fi dat prea puţin
și că de-abia trebuie să încep. Aveam intuiţia unor zăcăminte încă neatinse,
atât în cugetul, cât și în inima mea, și care așteaptă să fie ridicate, prelucrate
și valorificate. Voiam să cresc; nu în afară și în notorietate, ci înlăuntru și în
stima mea proprie. Strângerea la un loc a poeziilor scrise în decurs de două
decenii mi se părea mai mult o datorie către mine însumi decât o demon‑
straţie pentru lumea înconjurătoare; mai degrabă indicatorul kilometric al
drumului străbătut decât stana glorificatoare a străbaterii acelui drum.
Anul 1923 marchează cea de-a doua și, până la 1947, ultima mea încer‑
care de a‑mi vedea întrupate pe scenă plăsmuirile minţii. După ce am pre‑
lucrat pentru a treia oară poemul dramatic Între tranșee, așa fel ca acţiunea
să se petreacă într‑un lagăr francez, după trecerea de un an și jumătate de

la scandalul cu Rechiziţia, vreme în care nu se mai întâmplase nimic, nici o
acţiune studenţească de natură să mă pună în gardă, dorinţa de a mă reabi‑
lita în ochii mei proprii și de a înfăţișa publicului, chiar și celui studenţesc ce
părea să se fi cuminţit, o altă lume, idealistă, a artei mele poetice, se trezise
în mine și mă purtă cu manuscrisul la Teatrul Naţional. Mihai Codreanu,
directorul, neconsolat că nu putuse vedea cu proprii săi ochi spectacolul în
care își pusese atâta nădejde, dar și bucuros să-și ia revanșa împotriva sama‑
volniciei unui grup de tulburători ai ordinei publice erijate în for de cenzură
cultural-artistică, reţinu manuscrisul și-l dădu spre lectură „Comitetului”. Pe
cât știu, acest comitet se pronunţă favorabil prin cel puţin doi din compo‑
nenţii săi cei mai autorizaţi: M. Sadoveanu și I. Botez. Întâiul poate că numai
verbal, cum ar reieși din scrisorica ce mi-a adresat: „20 septembrie 1923,
Copou. Dragă prietene, am citit piesa și mi-a plăcut. Cum vei vedea răsfoind
în grabă manuscriptul, am notat câteva mici observaţii de limbă și de vers. O
obiecţie aș avea de făcut asupra tehnicii războiului de tranșee, dacă chestia
asta n-ar rămânea firesc pe al doilea plan. În orice caz, avizul meu l-am dat
favorabil din toată inima. Cu dragoste, Mihai”. Al doilea, prof. Ion Botez,
prin referat scris, de care de asemeni am luat cunoștinţă. Referatul avea
vorbe bune despre factura dramatică și despre avântul poetic al sentimente‑
lor și gândurilor exprimate; critica echivocul moral, fără de ieșire, între cei
doi prieteni, adică morala acţiunii lor care rămâne încurcată, conchidea însă
pentru reprezentare.
Se transcriseseră rolurile, propusesem distribuţia care mi se părea mai
indicată, rolurile principale, ale colonelului și fiului, urmând a fi încredinţate
lui Radu Demetrescu și Ștefan Braborescu[130], doi artiști de mare talent, cu
joc expresiv și verb înflăcărat; Vladimir Cuzinsky imaginase patru tablouri
ce aveau să remedieze slabele mele cunoștinţe în tactica luptelor de tranșee;
piesa trebuia să intre în repetiţie (era toamnă târzie și fusese programată
pentru stagiunea de iarnă), când un alt scandal de teatru (al treilea după cel
înscenat contra Franciscăi Rozan) cutremură iarăși zidurile seninului tem‑
plu al Artei, pecetluind definitiv cenzura studenţească și a zvasticei recent
importantă din pivniţele de bere ale Münchenului nazist.
Se juca în premieră o comedie satirică: I-a venit numirea! de Păstorel
Teodoreanu, fratele lui Ionel[131]. Rolul principal îl deţinea o tânără și
talentată absolventă a Conservatorului, de origină semită, Victoria Bürger.
Se pare că și de astă dată la temelia scandalului era o cabală pornită din sânul
seninului templu. Până la intrarea în scenă a neprevenitei eroine, domnise
liniște. Odată însă cu apariţia ei, un vacarm infernal izbucni din toate părţile:
Huo! Afară jidoafca! Jos cortina! Afară cu jidanii din teatru! Actorii însă
urmau să-și debiteze rolurile înainte, fără să se audă nimic, mimând ca în
film (filmul mut din acea vreme). Poliţie în sală nu era. Totul se organizase
și se pregătise în cea mai mare taină. Cortina nu se cobora, iar actorii, până
la urmă, trebuiră să-și înceteze mimarea, ţinând piept huiduielilor. Înaintă
și directorul la rampă, vrând să vorbească, dar nu reuși. Atunci autorul făcu
un gest frumos. Veni pe scenă, luă de braţ pe artista ultragiată, se înclină în
faţa publicului și se retrase. La un gest al directorului căzu și cortina. Poliţia
în fine sosită, evacuă sala: nu de turbulenţi, ci de toată asistenţa.
A doua zi dimineaţa am repetat (acum anticipativ) gestul retragerii piesei
de cu doi ani în urmă. Nu se mai putea îndoi nimeni că în ţară și cu deo‑
sebire în Iași vremuia și că vijelia cea mare abia se pregătește. Mai sărea în
ochi și un alt lucru: intervenţia poliţiei numai în momentul când obiectivul
scandalului fusese atins. Evacuarea sălii nu mai avea nevoie de alţi „agenţi”
afară de cei ai cuzismului. Înţelegerea tainică și anticipată între studenţi și
organul oficial al ordinei prea era transparentă. Evenimentele anilor urmă‑
tori din tuspatru punctele cardinale ale României întregite n-au făcut decât
să confirme dreptatea intuiţiei mele. Și nu voi uita niciodată bucuria ascunsă
ce strălucea totuși pe feţele celor ce deţineau piesa și graba cu care au răs‑
puns la cererea mea. Nu le fac vreo vină. Prin oglinda clipei prezente vedeau
și ei în viitor.
Astfel se încheie, aproape înainte de a fi început, cariera mea de autor
dramatic.
Fost-a oare Expoziţia de Arte Decorative din Paris, în anul 1925[132],
prilejul de a‑mi revedea, după 15 ani, prietenul plecat pentru împlinirea che‑
mării sale, sau dimpotrivă: dorinţa și hotărârea de a‑l revedea a fost și un
bun prilej de a vizita expoziţia? Iată o întrebare la care azi nu mi-aș putea
răspunde cu certitudine. Oricum, gândul de a‑mi petrece câteva zile, o săp‑
tămână sau două de vacanţă de vară, în preajma prietenului indestructibil
legat de viaţa mea, de visele și ţelurile mele, de a fi împreună și a sta de vorbă
cu el, depănând amândoi firul iluziilor, speranţelor și realizărilor noastre
încolţise de mult în creierul, aș zice în inima mea.
Spaier trecuse de la catedra sa de filosofie de la liceul din Poitiers, ca
maître de conférences la Universitatea din Caen[133], înainte de a‑și fi luat
doctoratul pe care-l pregătea în liniștitul oraș normand, redactând cele
două mari lucrări care în 1927 aveau să-i aducă „încoronarea” Academiei
și o notorietate pe deplin justificată: La pensée concrète și La pensée et la
quantité[134]. Se însurase, era tată, își întemeiase o frumoasă gospodărie cu
căsuţă individuală și grădină, își făcea în tihnă cursurile și lucra fără grabă la
șlefuirea cât mai artistică a gândurilor sale. Voiam să-l revăd și să mă bucur
cu el laolaltă de acest mediu în sfârșit tihnit, după o viaţă laborioasă și plină
de vicisitudini, în care își putea urmări în condiţiuni favorabile vocaţia și
mulţumirea sufletească. Familia sa din Iași: mama și mătușa, profesoare, și
unchiul, maestru gravor, se prăpădiseră în anii războiului, internaţi fiind în
lagăr ca supuși austrieci. Eram singurul agent de legătură între duhurile lor
și el, între el și orașul primelor sale tresăriri ale unei minţi excepţionale, între
ipostaza‑i de formaţie și cea de împlinire. Și o întâlnire materială, nu numai
spirituală, a noastră, mi se părea un comandament nu mai puţin sever ca cel
care legase indivizibil și pentru vecii vecilor sufletul meu de al lui.
L-am revăzut deci întâi la Paris, unde veni să mă întâmpine, apoi în cui‑
bul cald al căsniciei sale tinere și în mediul universitar al activităţii sale cul‑
tural-filosofice la Caen. Se maturizase firește, nu pierduse însă nimic din
spontaneitatea receptivităţii mintale, nici din delicateţea de sentiment, ce-l
caracterizau. Vorbea corect și curent românește și nu pregetă să mă iniţi‑
eze în tainele „gândirii sale concrete”, piatra fundamentală a căreia fusese
pusă de el 20 de ani în urmă, la Fălticeni, în notaţiile sale preliminare despre
„imaginea mintală”.
M-am oprit la acest amănunt biografic pentru că, deși numai în tangen‑
ţială atingere cu Spaier, micul volum de priveliști și impresii din călătorie,
despre Paris și expoziţia sa, ce avea să apară câteva luni mai târziu, își dato‑
rează totuși existenţa numai și numai dorinţei de a‑mi revedea prietenul.
L-am și dedicat lui, întovărășindu‑l cu un alt prieten (literar) al primei mele
tinereţi, plecat la studii de Medicină în Franţa (Montpellier) încă din 1901,
spre a face mai târziu în orașul-lumină carieră de scriitor francez. La noi era
Matei Rusu, acolo se conformă ortografiei franceze și deveni Matei Roussou,
romancier și autor dramatic[135]. Consemnez aici câteva date pentru gene‑
raţia de după cel de-al doilea război mondial, generaţie pentru care și el, și
atâţi alţi străduitori ai frumosului de la noi și de aiurea și-au pierdut orice
rezonanţă. Numele patronimic al acestui fost scriitor român, de jumătate de
secol trăitor în Franţa, e Fainsilber (părintele cunoscutului tragedian francez
Samson Fainsilber[136]). Foarte de timpuriu, în liceu fiind, începu să publice
poezii și nuvele sub pseudonimul Matei Rusu (căci se născuse în Chișinău,
de unde, emigrând, părinţii săi se așezaseră în Iași). Prin anul 1899 reuși
să înjghebe, împreună cu Mihail Sadoveanu (licean și el), o revistă literară
„Lumea”, din care apărură cinci numere. Mai târziu, după multe și diverse
colaborări, se statornicise la „Viaţa Nouă”, revista modernistă, de influenţă
franceză, a lui Ovid Densușianu, la care urmă să colaboreze câţiva ani încă și
după plecarea‑i în Franţa. Curând își începu acolo ucenicia scrisului francez,
contribuind cu hărnicie la o intensă propagandă cultural-românească și

publicând în revista pariziană „La vie” traduceri din poeţii români, din poe‑
zia noastră populară și articole prin care căuta să scoată în evidenţă frumu‑
seţea și originalitatea acestei poezii.
Odată cu încetarea apariţiei „Vieţii Noi” încetă și scrisul bilinguu al lui
Rusu. Ca scriitor francez a dat romane și piese de teatru. Citez, pentru că se
făcuseră cunoscute și la noi, piesa de adâncită și fină psihologie feminină:
Les fleures du vase, jucată cu succes la teatrul Odeon, romanul Et nous nous
sommes aimes là, a cărui acţiune intens dramatică se petrece într‑un ospiciu
de nebuni, și un al doilea roman, Une garce angélique. Revista „Choses de
theatre”, pe care a redactat‑o câţiva ani în șir, citită și la noi, a fost, cred, cea
mai vie și mai interesantă revistă pentru problemele scenei franceze din acea
vreme.
Invazia hitleristă din 1940 l-a alungat din Paris spre sudul Franţei unde,
hărţuit de Gestapo, a dus o viaţă mizeră de pribeag fără acoperământ, ascuns
prin ierburi și hrănindu‑se ades cu rădăcini și ierburi... Înfrângerea lui Hitler
l-a readus apoi, bătrân și bolnav, în Parisul nobilelor sale strădănii și succese.
Dar de atunci nu mai știu nimic despre el.
Popasul meu la Paris în toamna anului 1925 a fost și un duios prilej de
a‑l revedea, a mă întreţine câteva ore cu el și a mă lăsa iarăși vrăjit și copleșit
de verva‑i nesecată, de temperamentu‑i fugos, de combativitatea‑i plină
de încredere în sine și de optimismu‑i cuceritor. În vestibulul ca și în salo‑
nul de recepţie al frumosului său apartament din Faubourg du Temple, se
aflau mari fragmente sculptate și torsuri de imitaţie antică, datorate marelui
sculptor Bourdelle[137], cu care se afla în relaţii de prietenie. În bibliotecă și
pe birou se răsfăţau volume recente ale unor iluștri autori francezi contem‑
porani, cu dedicaţii, autografe. Mi-aduc aminte de unul semnat de Georges
de Porto-Riche[138].
Cât privește pe Spaier, cu care am fost mai toată vremea împreună, fie în
liniștitu‑i oraș de reședinţă normandian, fie în furnicarul zgomotos, vesel și
tulburător al Parisului, în mediul auster de muncă și gândire al camerei sale
de lucru, vizitând muzee și biserici, înalte instituţiuni de cultură sau pavili‑
oane ale expoziţiei spre care afluiseră, ca roiurile de gâze la lumină, sute de
mii de străini de pe toate continentele, aș putea spune că nicicând învăţător
mai persuasiv, cicerone mai instruit, mentor mai ideal, nu a avut sub oblădu‑
irea sa elev mai fericit și mai recunoscător...
În jurul acestor două întâlniri, ca două focare ale unei elipse, se grupează
tot ceea ce într‑o călătorie de o lună și jumătate mi-a impresionat retina, s-a
săpat în memorie și a lucrat asupra intelectului și sensibilităţii mele. N-am
notat nicăieri nimic. Purtam cu mine priveliștile și impresiile, vii și nealte‑

rate, ale drumurilor ca și ale pavilioanelor expozante, ale oamenilor și lucru‑
rilor. De aceea, când întors în ţară am fost solicitat de ziarul „Lumea” să dau,
într‑o serie de articole, un mai amplu reportaj asupra Parisului și expoziţiei
sale, am răspuns, fără a sta pe gânduri, afirmativ. Greutatea era nu să scriu
acest reportaj, ci ca din variile impresii și culori pe care mintea mea le păstra
intacte, să le culeg pe cele mai caracteristice.
Astfel apăru acea suită de foiletoane care, prin varietate și uneori sen‑
zaţionalul obiectului, prin simplitatea expunerii și stilu‑i plăcut, a ajutat
la ridicarea gazetei „Lumea” pe primul plan al cotidianelor de provincie.
Colaborarea, munca mea, profilul moral și material al gazetei, au fost pre‑
state, bineînţeles, în mod gratuit, datorită totalei mele nepriceperi și dezinte‑
resări în materie de exploatare a scrisului. Alfred Hefter care mă exploatase,
se gândi totuși la o recompensă: dispuse păstrarea matriţelor, spre a‑mi face,
după încheierea reportajului, surpriza unui volumaș de Priveliști și impre-
sii. Acesta și apăru în vitrinele librăriilor în iarna anului 1926, bineînţeles
cu toate păcatele tehnice și erorile de tipar ce conţineau acele matriţe de la
naștere. Li se adăugise doar un cuvânt înainte și dedicaţia de care am vorbit.
Nu‑mi făcusem nici o iluzie asupra necesităţii sau eficacităţii reapariţiei în
volum în câteva sute de exemplare (sau în 250, după câte ţin minte) a unui
reportaj de călătorie în care o defunctă expoziţie (care deci nu mai putea
interesa) ocupa locul central. Concetăţenii mei îl citiseră în întregime zi de
zi, timp de câteva săptămâni, odată cu ingerarea ceaiului de dimineaţă. Ce
le mai trebuie volumul? Cele câteva librării din orașe și orășele de provincie
cărora le-a fost trimis n-au dat, după obiceiul pământului, nici o socoteală.
Singură Capitala, prin responsabilul de pe vremuri ale cărţilor românești
de la Librăria Alcalay, Virgil Montaureanu[139], după ce epuizase vânza‑
rea celor zece exemplare primite, se arătase dornică de un al doilea stoc.
Era desigur vorba de foști ieșeni, stabiliţi în București, și a căror rămășiţă
de nostalgie își găsea alinare și tămăduire în acest contact sentimental, ce
costa foarte puţin și nu‑i obliga la nimic, cu Iașul abandonat. Nu mai ţin
minte dacă și cel de-al doilea stoc a găsit cumpărători. Știu însă că mulţi ani
după aceea, până la instaurarea regimului antonescian și chiar mai târziu,
am mai fost împovărat de un mare număr de exemplare de care nu am scăpat
decât expatriindu‑mă temporar (precum voi relata) în 1944, depozitându‑le
într‑un anume loc la un anume cineva. La întoarcere nu am mai găsit nici
locul, nici omul și nici cărţile. Trecuse peste toate urgia hitleristă.
Recunosc că reportajul nu atinge decât suprafaţa lucrurilor, nesăpându‑și
nicăieri vreo albie mai adâncă. De altfel, însuși titlul modestului volum
previne pe cititori că nu e vorba în el decât de o trecere în revistă și nicide‑

cum de vreun popas mai stăruitor sau de un sondaj în adâncime. Nu e vorba
așadar decât de Priveliști și impresii din fuga trenului, a mașinii, a metro‑
politanului; a unor vizite sumare prin muzee sau saloane ale expoziţiei; a
unor promenade pe străzi, a unor escapade dincolo de orizonturile urbane...
Nimic însă nu e prezentat în chip sec, fără o reală, oricât de fugitivă, partici‑
pare a inimii sau minţii, fără o anumită căldură verbală, o armonie stilistică
ce ţine și de proză și de poezie.
Pentru mine personal însă, această lucrare gazetărească, secundară, are
mai cu seamă o valoare ca să zic așa didactică, de exerciţiu al prozei. Nu
scrisesem decât versuri, abordând variate forme poetice; cât despre proză,
o încercasem doar pe cea avântat dramatică din Alexe Tudor și pe cea sear‑
băd-realistă din Rechiziţie. Nu îndrăznisem a aborda pe cea descriptivă sau
de povestire obiectivă. Reportajul, gen prozaic descriptiv, a fost pentru mine
o școală, un exerciţiu preliminar, fără de care nu aș fi cutezat în anul urmă‑
tor (1927) să atac, cum se zice, romanul. Mă purtam de mai multă vreme
cu gândul la el; mă obseda o anumită temă și psihologică, și socială (aceea
a evreului botezat), mereu însă îmi spuneam că nu e de mine și că risc o
aventură literară ce depășește modestele mele resurse de scriitor. Câteva
vorbe ale unei doamne, franceză de origine, dar românizată, inteligentă și
cultă, reușiseră să-mi inspire curaj și să mă determine să iau o hotărâre.
Urmărea cu atenţie reportajul meu și într‑o zi îmi spuse: „Mais savez vous,
docteur? C’est excellent écrit... Tout ca, c’est presque d’un romancier!” Vorbea
și românește corect, deși cu accent străin, dar când se încălzea cu prilejul
unei discuţii, recădea în limba‑i maternă. Vorbele ei răsunară în mine cu
ecou prelungit și mi se înfipseră în creier. „Presque d’un romancier” putea
să însemne și destul de puţin, dar și foarte mult. Având însă în vedere per‑
soana de la care emana această apreciere, ea era departe de a fi un simplu
compliment și viza desigur nu atât latura descriptivă a reportajului, cât pe
cea imaginativă, beletristică, cu stilul și farmecul lui literar. Atâtea virtuţi
necesare unui romancier, dar care nu fac două parale în lipsa însușirii de
căpetenie care e puterea de creaţie, virtute care face ca oamenii să trăiască,
să intereseze, să ne oblige a lua parte la destinele lor, ca, într‑un cuvânt, ficţi‑
unea să pară realitate. N-aveam însă nici o dovadă a puterii mele de creaţie.
Oamenii pe care îi adusesem pe scenă nu erau oameni în carne și sânge,
ci niște fotografii „à la minute” sau purtători fantomatici de idei și senti‑
mente înălţătoare. Și totuși tema de roman, ce stăruia în gândul meu cu o
neînfrântă voinţă de rămânere, avea să pună stăpânire completă pe întreaga
mea fiinţă și să mă înhame la o muncă de șase ani. Până să-mi încep însă
această muncă (și silnică, fiind pur și simplu condamnat la ea, dar și volun‑
tară, căci ea îmi devenea din ce în ce mai indispensabilă), în toamna anului
1926 m-am dedat unui nou exerciţiu preliminar de proză, făcând (firește
tot pe gratis) pentru ziarul lui Hefter cronica dramatică a acelei stagiuni. A
fost un bun și folositor exerciţiu: implica stil, analiză, discernământ psiho‑
logic, expresie clară și sigură. Am relevat cu acest prilej, pe lângă penuria
de decoruri și insuficienţa regizorală a Teatrului Naţional din Iași, și pe unii
artiști excelenţi și chiar de mare valoare, ca soţii Braborescu[140], Sorana
Țopa[141], Radu Demetrescu, Costache Antoniu[142] ș.a. În Wratislavius,
cronicarul de la gazeta concurentă „Opinia” (acerbul critic al Rechiziţiei, cu
care mai târziu am fost bun prieten) am avut un antagonist care stârnea și
dinamiza interesul publicului cititor, impresionismul său bătăios bătându‑se
adesea cap în cap cu liniștita și obiectiva mea expunere.
Cum am spus, redactarea romanului meu Meletie Jidovul avea să dureze

șase ani încheiaţi, între 1927 și 1933. Voi vorbi despre el, urmând metoda ce
am întrebuinţat și în prezentarea lucrărilor mele dramatice de până acum:
arătând întâi premisele generatorii, rezumând și comentând apoi opera.
Problema evreiască este, cum se știe, complicată și multilaterală; are faţete
fără de număr: unele generale tuturor așezărilor evreiești și convieţuirii
evreilor cu neamurile străine de firea și legea lor multimilenară; altele par‑
ticulare, obârșind din condiţiuni excepţionale ale solului, mentalităţii con‑
locuitorilor și felului de guvernământ statal. Eticul, etnicul, culturalul, eco‑
nomicul, socialismul și asimilismul, conservatorismul și liberalismul, sunt
tot atâtea cauze care determină varietatea de aspect a problemei. Știu că din
toate acestea, economicul e în genere termenul cel mai atractiv, mai răspân‑
dit și mai acut al antisemitismului, acest cel mai mare flagel al poporului care
a dat lumii Biblia și pe profeţi, care și-a pierdut ţara, a supravieţuit tuturor
popoarelor antice și se încăpăţânează a trăi și astăzi, ba încă a‑și mai reclădi
și pustiita ţară strămoșească. Economia politică deci și sociologia sunt cele
două discipline care oferă, pe teren materialist și realist, explicaţia cea mai
curentă a vastei probleme. Firește că ea poate și merită să fie privită și prin
alte prisme, examinată și pe alte considerente, nu materiale, ci ideale: religios
și etic de pildă sau etnic și naţional; cum însă nici sociologia, nici economia
politică și nici religia nu mi-au putut capta vreodată, ideologicește, interesul,
iar naţionalismul, pentru care am avut oarecari antene de la început, nu a
fost în stare să mă înstrăineze cât de cât de solul natal, de oamenii trăitori
pe el, cu limba și obiceiurile lor, eu am rămas întotdeauna un observator
meditativ al stărilor de lucruri privind pe evrei, fără să caut a le aprofunda
știinţificește, ci mulţumindu‑mă să le constat și să reflectez asupra lor. Mă

interesau aspectele problemei și reacţiunea oamenilor în coliziune cu ea și
mă întrebam cum s-ar putea soluţiona mai just și în chip mai fericit. După
mine, una din cele mai interesante aspecte ale problemei a fost și este bote‑
zul. Grozav m-a interesat întotdeauna psihologia evreului convertit. Foarte
rareori botezul e un act de conștiinţă, rezultatul unei cinstite deliberări cu
sine însuși, concluzia unei crize de ordin etic sau religios. În 99% din cazuri
nu este decât rezultatul unui târg veros, al unui aranjament comercial pentru
specula viitorului. Rămâne deci numai 1% pentru cazurile în care intră în
joc dragostea, adică sentimentul. Îmi puneam întrebări la care tot eu ima‑
ginam și răspunsurile, străduindu‑mă să pătrund în întortochiatele și întu‑
necatele coridoare ale conștiinţei celor vizaţi de mine, ca și în tainiţele poate
mai luminoase ale inconștientului lor.
Aș fi preferat desigur răspunsuri mai reale, mai edificatoare, din chiar
gura celor ce se convertiseră mai de mult, al unuia în special care mi-a fost
coleg de liceu și cu care păstrasem relaţiuni de camaraderie, n-am avut însă
niciodată curajul să-i pun o asemenea întrebare. Și erau multe, nu unul,
după răspunsurile cărora jinduiam: Ce te-a îndemnat să faci acest pas? A
fost un îndemn de afară sau dinlăuntrul tău? A jucat vreun rol convertirea ta
religioasă (dacă se mai poate vorbi de așa ceva) sau înclinaţia ta spre studiul
dreptului, spre avocatură, profesiune interzisă evreilor necetăţeni (dar care
numai prin botez puteau ajunge la cetăţenie) a cerut acest mic sacrificiu de
formă? Cum te simţi în noua ta ipostază, supus atâtor critici și comentarii,
privit strâmb și de evrei, și de creștini, pe faţă minţiţi și de unii, și de alţii?...
Cu ce sentimente privești și judeci manifestările ostile împotriva celor de un
neam și sânge cu tine?...
Întrebări ce-mi hărţuiau cugetul, îmi stăteau pe limbă și-mi apăsau
inima; n-aveam însă curajul acestei incursiuni samavolnice și poliţienești în
intimitatea altuia. Nu‑mi rămânea decât să apelez la intuiţia și discernămân‑
tul meu psihologic, să-mi dau adică singur răspunsurile, transpunându‑mă
cu închipuirea, dar și cu tot arsenalul logic și senzorial intuit, în pielea și
situaţia convertitului. În cazul specific al eroului imaginat de mine, în pielea
convertitului dintr‑un complex de cauze: din slăbiciune, recunoștinţă, inte‑
res și dragoste. Căci pe eroul meu l-am contopit din două persoane auten‑
tice: unul de care am pomenit mai sus, avocat de vază, botezat încă înainte
de a‑și fi luat licenţa în Drept, naș fiindu‑i un profesor universitar de pe
vremuri, cunoscut făcător de prozeliţi și sincer convins de infailibilitatea
acestei metode de soluţionare a chestiunii evreiești; al doilea, unchiul celui
dintâi, medic și chirurg, pe care un om politic de vază ce-l proteja îl încălţase
boierește, dându‑i, după ce-l îmbătase cu agheasmă și-l lăsă să se autoîmbete

cu dragoste, de soţie pe o nepoată a sa, fată frumoasă, de neam mare, dar cu
zestre mică. Din această fuziune se născu Meletie.
În afară de câteva, puţine trăsături împrumutate modelelor mele: botezul
datorat zelului de a face prozeliţi a profesorului și cooptarea ca efor de bise‑
rică a lui Meletie, de la nepot și portretul fizic al eroului, ca și nefericita sa
căsnicie, de la unchi, romanul meu, în ce privește personagiile, viaţa și des‑
tinele lor, este în întregime operă de imaginaţie. Cronica socială e fondată,
firește, pe realităţi.
Clădit pe un mare număr de episoade, cu personagii numeroase
(șaptezeci), acţiunea romanului se lasă greu povestită, oricât de rezumativ.
Voi încerca totuși s‑o rezum.
Copil al ghetoului ieșan, Malev Rabinovici ajunge, ca avocat, o ilustraţie
a baroului, metamorfozat prin botez în Meletie Popescu, soţul unei femei
de neam și tatăl a doi copii: un băiat și o fată. Rupt în aparenţă de trecut,
de copilăria‑i trăită în milenara tradiţie evreiască, de unica‑i soră supravie‑
ţuitoare pe undeva în America și măritată după un rabin, el își consacră
toate puterile sufletești pentru o cât mai românească educaţie a copiilor. Fiul
său Alexandru, care suferă nefasta influenţă a unui profesor, a unei mătuși
antisemite și a unor prieteni naţionaliști, ajunge unul din conducătorii stu‑
denţimii creștine, în vreme ce fiică-sa Alina, prin jocul ironic al destinului,
se simte atrasă de tânărul secretar, pe nume Kirschen, al tatălui ei, iubindu‑l
și împlinind astfel circuitul început cu jumătate de secol în urmă de copilul
uliţei evreiești Meleh. După un sfert de veac de existenţă românească solid
întemeiată pe cea mai curată bună credinţă, avocatul Meletie Popescu e zgu‑
duit în cele mai adânci ale sale temelii sociale, profesionale și sufletești de o
informaţie de gazetă (anonimă) care anunţă sosirea în curând din America,
pe meleagurile Bahluiului, a rabinului Isak Friedmann cu soţia, sora lui
Meleh. Din clipa citirii acestei vești, despre care nimeni nu știe cine a adus‑o
și dacă e autentică, viaţa lui Meletie suferă o schimbare radicală. O noapte de
insomnie îi întoarce aducerea aminte de anii copilăriei, trezindu‑i din som‑
nul lor letargic și făcându‑l să retrăiască febril viaţa și nenorocirea trecutului
petrecute în sărăcăcioasa uliţă evreiască în care tatăl său, cântăreţ de sina‑
gogă și vânzător de cărţi de rugăciune, l-a crescut, spre a‑l vedea... evadând
în cele din urmă.
Neliniști și furtuni se iscă și în sufletul Esmeraldei, soţia lui Meletie, care
vede năruindu‑se tot eșafodajul pe care și-a clădit căsătoria și viaţa, și mai cu
seamă vede nenorocirea ce stă să se abată, sub formă de hulă și dispreţ, peste
capetele nevinovate ale odraslelor ei.
Indiferent de faptul că informaţia anonimă se dovedește mincinoasă și

dușmănos intenţionată, sufletul lui Meletie, odată pornit pe povârniș, cugetul
lui odată mușcat de dinţii ascuţiţi ai conștiinţei deșteptate, nu se mai pot opri
spre a se întoarce către paradisiaca și confortabila liniște a statornicirii ante‑
rioare. Coliziuni cu soţia, cu mătușa ultranaţionalistă, cu fiul său îndoctrinat
mișcării studenţești antisemite, dar mai cu seamă cu propriile sale gânduri;
setea ce naște în el după o trăire „în adevăr” și mereu crescânda‑i repugnare
împotriva mincinoasei existenţe pe care o trăiește; câteva mișcări de stradă
care tocmai atunci izbucnesc în adormitul Iași, îl determină să se situeze,
mintal, dincolo de barieră, unde cei din neamul său, rămași credincioși des‑
tinului lor milenar, suferă și primesc loviturile care pe el îl cruţă...
Îi e dat însă acestui apostat, convertit oarecum pentru a doua oară, să aibă
un sfârșit neașteptat. Tocmai când, în urma unui zbucium intim de luni de
zile, e sufletește pregătit să înfrunte familia și societatea, spre a‑și urma noua
cărare, Meletie, bolnav mai de îndelungată vreme de inimă, moare plâns de
cetăţeni, înmormântat cu toate formele creștine și onorurile cuvenite perso‑
nalităţii și situaţiei sale, elogiat în panegirice sforâitoare de către cei care în
viaţă i-au vrut și făcut numai rău.
Clădită arhitectonic, cu acţiune strânsă și totuși cu episoade multiple

care toate converg spre ideea centrală, romanul, când am pornit să-l scriu,
nu a fost totuși trasat decât în linii mari și generale, sfârșitul mai plutind
în neguri. L-am scris încet, cu zăbavă, fără nici un fel de grabă. Nu aveam
contract, nu luasem vreun aconto, nimeni nu‑mi hotărâse vreun termen de
predare, nu mă biciuia nevoia din spate.
Problema ce mi-am pus și rezolvarea ei mă preocupau așa cum preocupă
pe un om de știinţă o descoperire la care lucrează pe cât de dezinteresat, pe
atât de îndârjit și de răbdător. Aveam ambiţia să nu‑mi scape nici una din
multele faţete ale problemei, și nu numai să le ating și să le consemnez, ci
să și le adâncesc, să le descopăr rădăcinile. Am zăbovit la elaborarea acestui
singur roman al meu dus până la capăt, dar în care am îngrămădit substanţa
densă a altor trei, nu mai puţin de șase ani. Nu scriam, e drept, cu lunile,
așteptând zile de sărbătoare, o vacanţă, o vilegiatură. Mai cu seamă pe aceasta
din urmă puneam mare nădejde și într‑adevăr vilegiaturilor le datoresc, în
cea mai mare parte, faptul că am putut duce la bun sfârșit această lucrare de
longue haleine, și asta după șase ani, în vreme ce Ionel Teodoreanu, avocat,
dar și scriitor de meserie, n-avea nevoie, an de an, decât de cele două luni de
vacanţă spre a compune câte un roman în două volume, acontat de „Cartea
Românească” și așteptat cu înfrigurare de editor și cititoare.
Cât mă privește, de meserie dentist și scriitor prin vocaţie, neobligat, nea‑

contat, neașteptat de editură și nici de cititori, aveam timp, iar zăbava nu‑mi
putea aduce nici o vătămare. Cu un mic efort îmi amintesc și astăzi unde, în
ce loc anume și în ce condiţiuni am scris diversele capitole. Cum în fiecare
vară îmi petreceam vacanţa fie în ţară, fie în străinătate (pentru cura unei
nevralgii sciatice), staţiunile mai principale în care romanul meu a progresat
sunt: Băile Herculane, Govora, dar mai ales Piștany, reputata staţiune antire‑
umatismală din Cehoslovacia[143]. Nu scriam numai între cei patru pereţi
ai camerei mele de hotel, adică în liniște și singurătate, căci minunat de sin‑
gur, ca într‑o izolare cosmică, mă puteam simţi și în cea mai vastă și mai
populată incintă de hotel sau cafenea, plină de oameni străini și de larma lor
asurzitoare. Închis în viziunea mea și surd la tot ce se vorbea și se petrecea în
afară, eram atent numai la glasurile interioare și la desfășurarea unei acţiuni
fictive care pentru mine era singura reală. Oamenii mulţi, străini mie, vorbă‑
ria ce nu mă interesa, formau un zid îndărătul căruia nu se mai afla nimeni
afară de mine și personagiile puse în acţiune de mintea mea. Lucram astfel
ceasuri întregi, retras la o măsuţă de care nu se apropia nimeni. Nu m-ar fi
deranjat însă nici dacă s-ar fi apropiat. Relev lucrul acesta pentru raritatea și
oarecum paradoxul lui, concentrarea mintală cerând îndeobște o retranșare
absolută și materială. Dar cum cazul nu s-a mai repetat nicicând în lun‑
gul decurs al activităţii mele literare, căutându‑i explicaţia, cred c‑o găsesc
în intensitatea cu care trăiau în mine personagiile, derobându‑mă cu totul
ambianţei externe ce nu mă interesa.
Romanul are patru părţi. Pe măsură ce înaintam, după un număr de capi‑

tole sau de părţi întregi, supuneam manuscrisul celui pe care îl socoteam
judecător suprem al scrisului meu: Albert Spaier. Astfel, Meletie luă de trei,
patru ori drumul reședinţei filosofului francez, vizite ce se soldau cu răs‑
punsuri în care entuziasmul și critica se ţineau în cumpănă, iar sugestiile
abundau. M-am servit bucuros și recunoscător de observaţiile și sugestiile
sale, ţinând samă de ele la revizuirea textului. Dar abia în 1932, pe când mai
lucram la ultima și cea mai voluminoasă parte, ca și cum un tainic îndemn
îmi șoptea că trebuie să mă grăbesc, i-am trimis manuscrisul integral al pri‑
melor trei părţi. Într‑adevăr, nici trei sferturi de an mai târziu, când i-am
expediat și acea ultimă parte ce punea punct muncii mele de șase ani, adesea
întreruptă, dar mereu reluată cu frenezie, el nu mai putu lua act de ea. Își
dăduse sufletul...
Răspunsul lui din 1932, pe care îl reproduc aci aproape în întregime
în traducere românească, sincer și când laudă, și când critică, a însemnat
pentru îndelungata mea strădanie literară, ca și pentru cazna îndoielilor

mele, o mare satisfacţie:
„Caen 6 martie 1932.

Dragul meu prieten, abia azi, opt zile după ce am terminat lectura manus‑
crisului tău, dispun în sfârșit de două ore spre a‑ţi vorbi despre el. Sunt foarte
fericit de a‑ţi fi cunoscut romanul. Aveam, fără îndoială, încredere. Dar
probele întrec cu mult așteptările mele. Cartea e scrisă de cineva care, în
mod manifest, a trecut prin excelenta școală a teatrului, știe să clădească o
dramă... și să scrie o excelentă comedie de moravuri. Lucrurile se înfăţișează,
la tine, vădit, sub formă de scene pline de mișcare, culminând când într‑un
conflict pasionat, când în moravuri comice, temperamente și caractere, ter‑
minându‑se adesea printr‑un cuvânt foarte «teatru». Te felicit pentru acest
umor fără uscăciune care întrece pe departe simpla ironie și știe să miște
provocând totodată un râs binefăcător. Dar, sub meșteșugul dramatic, se
găsește la tine o gândire pătrunzătoare care nu se mulţumește cu observaţia
ascuţită a siluetelor pitorești, a detaliilor concrete, a expresiunilor caracte‑
ristice fiecărui, și știe să meargă, cu o simpatie profund înţelegătoare, până
în inima personagiilor. Se mai adaugă justeţea spiritului, cumpătul judecăţii,
tactul în exprimare, ceea ce nu exclude convingerea adâncă, în fine, medita‑
ţia asupra celor mai dureroase dificultăţi ale vieţii evreiești în mijlocul urii
și prejudecăţilor. În privinţa asta, ţin să-ţi spun de la început că n-am citit
nimic mai realmente inteligent și mai bine spus, spre a da de gândit și a dez‑
arma prevenţiunile răufăcătoare.
Dar să venim la oamenii pe care îi aduci pe scenă. Personagiile secun‑
dare sunt cel mai bine prinse, deoarece le-ai putut consemna propria lor
viaţă fără a le supune necesităţii unei demonstraţii... Sunt oameni văzuţi,
observaţi, înţeleși, descriși în chip excelent. Acești gazetari mai mult sau mai
puţin boemi, oameni de treabă; acești membri ai Jokeyclubului, acest Vax,
sunt minunat puși pe picioare. E imposibil să nu crezi în realitatea lor. Chiar
și silueta mai estompată a lui Cuza nu e mai puţin persuasivă. Cei doi copii
ai lui Meletie de asemenea par foarte reali, iar din fiica lui ai știut să faci o
fiinţă delicioasă. În ce privește pe Alda, vechile mele obiecţiuni cad. Femeia
aceasta a prins viaţă. Mă și întreb cum ai putut compune cu atâta aparenţă de
adevăr un personaj așa de nesentimental, așa de firesc rece și mediocru, care
e la antipodul propriei tale firi. Ai împrumutat desigur unele din trăsăturile
ei de la persoane pe care hazardul existenţei ţi le-a scos în cale. În Meletie
găsesc elemente ce se împacă greu între ele. Ai făcut din el – și cu precă‑
dere – un visător și un om pragmatic, un avocat care, în pofida câtorva mici
eșecuri, a reușit pe deplin. Asta presupune cel puţin ambiţie și aptitudinea

de a trage fără întârziere folos din situaţiile avantajoase, în scurt, un spirit la
pândă, preocupat totdeauna de a se adapta oamenilor și împrejurărilor, un
întreg fel de a privi viaţa, căreia, poate fără s‑o știi, i-ai substituit propria ta
atitudine. Un avocat nu reușește fără darul de a se război, fără replici incisive,
fulgerătoare, fără a ști să profite imediat de slăbiciunile altuia și a le ţintui
la stâlp, fără nevoia constantă de a menaja oamenii cu situaţii, fără vizite,
fără demersuri de tot soiul. Dar din toate astea, în cartea ta nu se vede nici
o urmă. Meletie e un fel de filosof și de just care zilnic se lasă insultat de
nevastă-sa, fără ca vreodată să încerce s‑o înveţe minte și, într‑un cuvânt,
e mult prea nehotărât și prea blând pentru meseria ce i-ai ales. Meseria de
avocat e una de luptător totdeauna pe poziţie, pentru care lucru se cere o
energie constantă, tu însă faci să reușească omul cel mai inofensiv din lume.
Ia sama, nu vreau să spun că un avocat, chiar un mare avocat, nu poate fi
un om funciarmente generos – deși cazul e rar – dar, fără îndoială, el nu e
numai generos, are desigur și plisc și unghii spre a se apăra sau a ataca. Fă
deci așa fel ca să adaugi aceste trăsături, barem în câteva pasagii episodice, la
caracterul eroului tău.
Cât despre stil, el a devenit mult mai bun. Multe pagini sunt ale unui
excelent prozator. Dar mai recitește-te cu foarte mare severitate... În ansam‑
blu, cartea se citește cu cel mai viu interes; e substanţială, te face să reflectezi,
spune lucruri pătrunzătoare, emoţionează, te face să râzi. Suprimând câteva
lungimi, modificând de pildă felul inutil întortocheat al documentului ce
aduce la cunoștinţa lui Meletie complotul urzit împotrivă-i, vei face ceva
foarte puternic. Isprăvește fără a mai întârzia și partea patra. Vei fi citit și
cartea aceasta va fi succesul tău. Am o mare bucurie de a fi convins de asta”.
Notez că observaţiei critice a lui Spaier, din 1932, relativ la psihologia

avocatului și deci la punctul slab în criza de conștiinţă a eroului, i-a prece‑
dat, cu vreo trei ani în urmă, prin 1929, o remarcă identică, cinstit și logic
susţinută de către poetul Alexandru Dominic, autorul volumelor de poezie:
Revolte și răstigniri și Clopote peste adâncuri (culegerea căruia conţine acel
frumos poem antologic Israel)[144]. Iată scrisoarea primită de la el, după o
prealabilă lectură a câtorva capitole făcută în cerc prietenesc în casa filoso‑
fului nostru Brucăr[145]:
„București 10 mai 1929. Iubite prietene, m-am gândit mult la lectura ce

ne-ai făcut, a romanului d-tale. Fiindcă e interesant și are elemente de cre‑
aţiune indeniabile, m-am oprit cu stăruinţă la impresiile ce am cules; le-am
reanalizat și mi-am spus că atât opera d-tale, cât și omenia d-tale, pe care
le preţuiesc mult, merită un popas mai lung decât unul colegial. Și iată ce
gândesc chibzuit: După părerea mea ai comis o mare greșală făcând pe
Meletie avocat. Prin însăși această meserie e absolut incapabil de o criză de
conștiinţă și cu atât mai puţin cu cât e mai bătrân în avocatură. Dacă dez‑
brăcăm noţiunea avocat de romantismul cu care vremuri mai bune înţoleau
sufletul «apărătorului» și-l privim așa cum este avocatul în vremurile noastre
– din care face parte și Meletie – ne dăm sama, și e aproape un loc comun
opinia aceasta, că avocatul, prin definiţie, e un meseriaș al excrocheriei, al
vânzărilor de conștiinţă. Dacă Meletie ar fi fost un om de geniu sau o puter‑
nică personalitate, una covârșitoare, și încă n-ar fi putut să aibă și cu atât
mai puţin să fie victima unei crize de conștiinţă, fiindcă întâia criză ar fi fost
conflictul între meseria lui și conștiinţa sa. Dacă privești lucrurile debarasat
de autosugestia creatorului, va trebui să recunoști acest punct de vedere și
să înlături un defect capital al romanului d-tale: unul care, fiind în centrul și
la temeiul romanului, riscă să zdruncine tot edificiul. De ce n-ar fi Meletie
un magistrat? Un președinte de tribunal? Ce simbolic ar fi! Ce perspectivă!
Ce adevărată criză de conștiinţă s-ar putea declanșa la un magistrat! Și cum
oricine ar simţi, fiindcă ar fi posibil, tragicul pe care nu‑l putem sesiza la un
avocat... Îmi pare rău că nu ești aici. Am sta de vorbă și ai vedea ce ușor ar fi
să schimbi meseria lui Meletie din avocat în magistrat și cum însăși și chiar
numai această schimbare de meserie ar putea da perspective de mare creaţie,
cu valoare de universalitate romanului d-tale”.
Pe cât ţin minte, am răspuns acestei critici oneste și în bună parte juste,
susţinând că dacă Meleh Rabinovici a putut, prin botez și căpătarea dreptu‑
rilor cetăţenești, să ajungă un as la bara avocaţilor, pe un scaun de magistrat
i-ar fi fost cu neputinţă să se așeze și să mai facă și carieră strălucită. Cum
însă după trei ani aceeași întâmpinare critică îmi veni și de la Spaier (la fel
de argumentată psihologic, dar necerând schimbarea meseriei lui Meletie, ci
schimbarea temperamentului său placid-filosofic cu unul dinamic ce știe să
se apere și să dea riposta cuvenită), ea mă puse pe gânduri, făcându‑mă să
reflectez mult asupra chestiunii. Nu am reușit însă să pot schimba meseria
lui Meletie, necunoscând mecanismul magistratural și trebuind pentru așa
ceva să modific întreaga ţesătură a romanului. Am urmat însă întrucâtva
sfatul lui Spaier, dat către sfârșitul scrisorii sale: „Nu vreau să spun că un
avocat, chiar unul mare, nu poate fi un om funciarmente generos – deși se
întâmplă cam rar – dar, asta e sigur, nu e numai și numai generos, are și plisc,
și ghiare spre a se apăra sau ataca. Adaugă deci astfel de trăsături, măcar în
câteva pasagii episodice, caracterului eroului tău”. Ceea ce, până la un punct,
am făcut, discursiv în introducere (partea întâia) și dinamic-activ în inter‑
viul satiric și necruţător pe care-l dictează reporterului Dan în partea patra.
Nici Spaier însă și nici Dominic nu au mai apucat să ia cunoștinţă de
această retușă. Primul, cum am pomenit, a închis ochii înainte de a fi putut
cerceta manuscrisul acelei părţi finale ce-l aștepta pe biroul camerei sale de
lucru; al doilea, nu mai știu din ce pricini, nu a mai cunoscut nimic din
Meletie până a părăsit și el, cu mult prea devreme, această tristă vale a revol‑
telor și răstignirilor sale.
Cel dintâi prieten literat căruia, după moartea lui Spaier, i-am încredinţat
lectura integrală a romanului, a fost poetul și romancierul Emil Dorian, scri‑
itor fecund și inteligent, care, prin Cântecele pentru Lelioara, prin satira ver‑
sificată De vorbă cu bălanul meu și primul roman valoros din viaţa evreilor
din România, Profeţi și Paiaţe, își făcuse un nume stimat în literatură[146].
Din lungul și criticul său răspuns, voi spicui părţile mai interesante:
„București noiembrie 1933. Dragă prietene... Din ziua de joi... n-am făcut
altceva decât să mă adâncesc în sufletul lui Meletie și să rătăcesc în Iașul
plin de pitoresc și frământări intelectuale... Nu este destul și desigur nici
hotărâtor pentru valoarea unei cărţi să spui că ţi-a plăcut sau nu, mai ales
când nu te-ai putut desbăra de personalitatea scriitorului, a tehnicianului,
care privește dintr‑un anumit unghi fenomenul creaţiunii literare. În această
privinţă socot că părerea unui profesionist al scrisului este infinit inferioară
celei pe care o poate da adevăratul cititor, care soarbe cu patimă acţiunea, se
alăturează cu elan tipurilor și merge cu ei în lumea lor personală.
Am citit cartea cu nespus interes, fiindcă o bănuiam plină de freamăt
intelectual și de o dramatică actualitate. Personajul lui Meletie, proiectat pe
fondul cronicii politico-sociale din Iași, cu toată transparenţa realităţii ei,
este mare, complex, tragic. Buciumă în el toate glasurile cunoscute aproape
tuturor cărturarilor evrei, care în anumite clipe ale existenţei lor au trebuit
să-și pună procesul conștiinţei intime în cadrul aceleiași sălbatice ambianţe
sociale. Este foarte veridic plasat în mediul familiei aceleia, în care fiecare
element, bine conturat și osebit unul de celalt, merge pe o linie de destin
specific, împlântată cu meșteșug în plămada socială a epocii. Ideologiile sunt
elocvent expuse în gura personagiilor și abundă mereu, încărcând romanul
cu o pasiune intelectuală caracteristică nouă evreilor...
Dacă în genere cartea mi-a plăcut, sunt totuși unele amănunte de obser‑
vaţie, pe care înţeleg să ţi le notez cu cea mai cinstită intenţie prietenească...
Romanul este excesiv de lung, ceea ce îi scade din valoare. Cauza mi‑o explic.
E primul roman. Cu primul roman, lucrurile merg ca la prima dragoste. Dai

mult, dai prea mult, ca să arăţi cât poţi. Dacă ar fi să apreciez exact, cred ca
cel puţin 150–175 de pagini din manuscris ar putea fi folosite într‑o altă
carte. Deși faci psihologia unui caz de conștiinţă, există în jurul ei o acţiune,
care însă înaintează foarte greu... Însuși amănuntul extrem de important, de
esenţial, al știrii cu sosirea rabinului din America, se târâie de-a lungul cărţii
până la sfârșit.
Sunt multe capitole care ar putea fi suprimate (Prietenii în Tatarași) altele
scurtate mult, ceea ce ar strânge romanul și i-ar da o unitate de vioiciune în
prăvălire. Firește că 600 de pagini de tipar n-ar fi prea mult, dacă într‑adevăr
ar conţine material, care face să crească acţiunea, să completeze personagiile,
să înflorească lumea în care se desfășură destinul lor... Cred că dacă romanul
ar fi mai adunat, contururile personagiilor ar părea deodată îngroșate, iar
acţiunea care îi leagă s-ar rostogoli mai viu, așa cum cere mediul pe care
îl descrii... Aș vrea să insist asupra momentului din chioșc, în care Alina și
Horia trăiesc prima realitate a iubirii totale. Romantismul poetic care des‑
chide scena, cu versuri șoptite, cu exaltări de un lirism cam inactual, chiar
pentru entuziasmul acelor doi copii naivi, dă un straniu ton de artificial
întregii atmosfere. Actul dezvirginării nu este defel pregătit. De la versuri
eterice se trece direct la dezbrăcare. Momentul specific al trupului este sub‑
tilizat... Dar toate acestea sunt lucruri secundare. Importantă este chestia
personagiilor. Dacă trăiesc, cartea rămâne în picioare. Și d-ta le-ai dat netă‑
găduit viaţă. Firește că nu mă pot întinde aici asupra fiecăruia în parte...
Trebuie totuși să remarc că Meletie e foarte puternic zugrăvit. Cu dragoste,
cu ambiţie, cu o maladivă curiozitate intelectuală te-ai aruncat asupra lui.
Cu dârzenie. Uneori atât de violent, încât îl sufoci. Partea de la început, în
care îi evoci trecutul, este foarte impresionantă. Păcat că nu te-ai menţinut
tot timpul la același nivel. Linia lui merge drept și admirabil susţinută o bună
bucată de vreme, apoi slăbește prin staticismul și scormonitoarea predilec‑
ţie de introspecţiune a propriei personalităţi... Totuși figura lui te urmărește
mult timp după ce ai citit cartea. Îl vezi în cele câteva clipe de răspântie a
conștiinţii lui torturate, dintre care cea petrecută în seara spectacolului lui
Kirschen este foarte vie și artistic redată. Tipul Esmeraldei e plastic înfăţișat.
Rigiditatea întunecoasă a sufletului ei încleștat de ură nu se dezminte nici‑
odată. E și mai liniară având componente mai simple, prin însăși situaţia ei
în economia romanului. Tinereţea ei în casa unchiului ai redat‑o foarte bine.
Și apoi toată intoleranţa aceea, detașată de orice urmă de afectivitate natu‑
rală, o face să pară ca un medalion perfect reliefat. Ea conturează și explică
și tipul Anei, mătușa‑sa, care nu mi se pare destul de consistent. Contrastul
Alexandru‑Alina e bun. Băiatul se desenează mai viguros decât fata, al cărui

suflet își difluiază câteodată liniile. Ea este însă, după Meletie, una din cele
mai simpatice figuri, împreună cu Kirschen. Acesta plutește frumos deasu‑
pra evenimentelor meschine și printre vulgarităţile oamenilor. Armătura lui
morală e foarte interesantă și în genere temperamentul lui poetic satisface
nevoia de puritate și de frumos a cititorului. M-a mirat faptul că, nefiind de
structură naţionalistă, a rămas departe de ideologia revoluţionară a vremii,
pe care n‑o regăsesc la niciunul din personagiile romanului, deși sunt destui
evrei printr‑însul... Rămâne să primești dezordonatele mele însemnări așa
cum îţi dictează personalitatea și interesul creator. Din parte-mi, îţi trimit
felicitări și mulţumiri pentru cinstea de a‑mi fi cerut opinia înaintea tuturor.
Îţi stau cu drag la dispoziţie pentru a‑ţi da o mână de ajutor pe la edituri...”
Am folosit bună parte din aceste judicioase însemnări și mai cu seamă sfa‑
tul eliminării masive, reducând numărul paginilor de tipar de la 600 la nu mult
peste 400 și obţinând astfel concentrarea acţiunii și îngroșarea liniilor carac‑
teristice. Nu am putut face faţă sugestiei lui Dominic. De altminteri, eu cred
că dacă există o greșală fundamentală în romanul meu, ea rezidă mai puţin în
profesiunea eroului decât în faptul că l-am făcut să se nască în Iași. Trebuia ca
acest eveniment primordial din viaţa lui Meletie, important și pentru evoluţia
lui ulterioară și mai cu samă pentru consolidarea ipostazei sale creștine în
ochii concetăţenilor săi de rit ortodox, să se fi petrecut undeva departe de fie‑
ful ascensiunii sale, în vreun târgușor uitat de oameni și de Dumnezeu... Am
fost atras însă de pitorescul mizer al Târgu‑Cucului, cartier evreiesc despre
care puteam vorbi în cunoștinţă de cauză și pe magicul ecran al căruia copi‑
lăria și prima tinereţe a eroului se desfășurau în chipul cel mai firesc. Îmi dau
bine sama că acest mic, dar însemnat detaliu biografic stingherește nu o dată
pe cititor să mă creadă pe cuvânt când vorbesc de românismul și creștinismul
părintelui lui Alexandru, acceptate a priori de către studenţi.
Dorinţa de a‑mi vedea romanul imprimat și cunoscut, se înţelege de la

sine. Resemnarea de a‑mi pune la naftalină poemele dramatice după cele
păţite, redus la neputinţă în faţa implacabilului spirit antisemit întronat în
cenzor al scenei, n‑o puteam aplica unei lucrări epice, pentru care trebuia
găsit o editură. În materie de editură însă conta numai Bucureștiul. Acolo
se lansau an de an o grămadă de cărţi proaste printre care se rătăcea și câte
una bună. L-am rugat deci pe prietenul Dorian, care deţinea manuscrisul, și
știindu‑l în bune relaţii cu diverși editori, să facă tatonările de cuviinţă. Încă
de prin 1930, pe când Meletie se afla abia la jumătatea drumului, îmi scria:
„Ce e cu Meletie? Așteptam știri speciale, fiindcă acum pe vară se iau toate
hotărârile cu privire la sezonul literar ce vine... Atmosfera e acum prielnică
pentru orice roman cu subiect evreiesc. Asimilarea interesează pasional,
cu atât mai mult cu cât diferenţierea se configurează mai tragic prin eveni‑
mentele politico-economice la ordinea zilei. Nu‑ţi crea motive de șovăire,
chiar dacă vin din șubredul lăuntru al îndoielii, ce se prăbușește pentru tot
ce creăm. Pregătește o haină frumoasă și dă-i drumul... Ai făcut ceva pentru
a te apropia de vreo editură? Îmi vorbeai odată de Cartea Românească, ceea
ce mi-ar plăcea tare mult...”
Trei ani mai târziu, după ce-mi citise romanul în sfârșit terminat, îmi
scria, răspunzând probabil unor temeri și îndoieli exprimate de mine:
„Întru ce privește anticiparea în chestia editorială, cred că ești totalmente
greșit. Editarea cărţii n-are nici un raport cu optimismul sau pesimismul
meu, ci ţine de factori pur materiali, adică negustorești. Îţi spuneam că actu‑
almente editorii sunt încărcaţi cu numeroase angajamente și că personal
cred că tare greu ar fi să mai plasezi o carte astăzi, mai ales ţinând samă
de insuccesul aproape general al cărţilor apărute până în clipa de faţă (nu
e vorbă, sunt și tare proaste). În orice caz, sezonul de Crăciun este pregătit
la toate editurile. Să nu uiţi că apar între cinci și opt cărţi pe săptămână
la București, pentru un public de trei până la cinci mii de cititori de cărţi
excelente. Pe de altă parte, să nu‑ţi închipuești că, de obicei, hotărârea favo‑
rabilă a unei edituri pentru un manuscris se ia pe temeiul valorii lui literare.
Ciornei, bunăoară, nu are habar de conţinutul cărţilor ce le scoate anul ăsta.
De o parte din anul trecut sunt sigur că n-a avut. Eu mă pun cu drag la dis‑
poziţia d-tale, să mă prezint unde crezi că ar fi mai bine (Adevărul, Ciornei,
Alcalay, Cugetarea) cu manuscrisul, dacă crezi, înainte de-l revezi sau după
aceea...”
Nu mai știu ce demersuri a făcut; succes n-a avut; cum n-am avut nici
eu cu un demers personal la Adevărul, recte la tartorul întreprinderii,
Pauker[147].
Asta însă abia peste patru ani, după ce, din 1933, romanul era termi‑
nat, după ce tatonările amicului Dorian fuseseră infructuoase, iar eu avuse‑
sem tot timpul să reflectez asupra criticilor, să mă decid eroic la eliminarea
unui sfert din text, să fac schimbări, să restilizez și să transcriu. Cu această
nouă factură m-am prezentat deci, luându‑mi inima în dinţi, supremului
tartor al editurii Adevărul. Mândru și morocănos, uscăţiv la suflet ca și la
trup, cu figura acră, dar nu fără oarecari maniere boierești ce se vor amicale,
deși sunt distante, mi-a primit manuscrisul spre a‑l preda lectorului. Nu‑i
putusem impune, firește, nici cu pseudonimul prea puţin răsunător și nici,
mai cu seamă, cu lucrările mele anterioare despre care desigur nici n-avea
cunoștinţă. Așadar era în tot dreptul să mă trateze ca pe un cvasianonim,
păstrând rigid formele urbane și convenţionale ale comerţului între oameni
civilizaţi.
Lector era un anume Iagnov, care nu făcea impresia unui om prea inte‑
ligent, ci mai degrabă a unui funcţionar supus, corect și impersonal, mereu
zâmbitor, dulceag și totuși cu ceva în figura‑i și manierele-i mieroase, ce
semăna cu ipocrizia.
După această vizită protocolară și destul de penibilă în regiunile de
sus, glaciale și puţin ospitaliere, coborând la parter, spre camerele redac‑
ţionale ale ziarului „Adevărul”, sufletul mi s-a înviorat, fiind primit cu
simpatie și chiar cu efuziune de către vechi și dragi camarazi ai scrisului,
cunoștinţe și tovarăși de visuri din anii tinereţii, ca Barbu Lăzăreanu[148]
și Brunea‑Fox[149]. În special primul m-a copleșit cu o drăgălășenie și o
atenţie deosebită, promiţându‑mi la despărţire că-mi va satisface dorinţa
(totodată și o mare plăcere pentru el) de a cere și-mi citi manuscrisul. Mișcat
de afectuoasa primire, întors la Iași, i-am scris lui Lăzăreanu, exprimându‑i
recunoștinţa pentru clipele de bucurie pe care mi le-a prilejuit după ce scă‑
pasem de morga tartorului și ipocrizia lectorului. Scrisoarea a rămas fără
răspuns. I-am scris și a doua oară, repetându‑i gratitudine și interesându‑mă
dacă a cerut și a obţinut manuscrisul... Acelaș răspuns. Dacă după prima
tăcere mă mai puteam consola cu gândul că scrisoarea nu i-a parvenit, după
cea de-a doua nu mi-am mai putut face iluzii. Barbu Lăzăreanu n-a vrut
probabil să se angajeze într‑o corespondenţă ce nu‑l interesa, iar prietenoasa
primire ce-mi făcuse a fost o ipocrizie.
Nu mai ţin minte motivul indicat de onorata editură pentru refuzul
romanului, motiv la care face aluzie prietenul Dorian într‑un răspuns dat
proastei vești ce-i comunicam, dar iată acel răspuns care ridică un colţ al
perdelei îndărătul căreia se operează mașinaţiunile editoriale:
„București 2 martie 1934. Dragă Furtună, prevedeam răspunsul editu‑

rii Adevărul, care de data asta a găsit un motiv mai la îndemână, pentru
ca să nu‑și trădeze spiritul de bisericuţă. Ceea ce mă făcea să sper totuși
într‑o soluţionare favorabilă era origina d-tale ieșană, întrucât Iașul lite‑
rar domină astăzi, spiritualicește și materialmente, toată activitatea
Adevărului. M-am înșelat însă. Răspunsul este dat de Iagnov, dar ticluit
mai sus, de către amicul d-tale P. (auker). Nu știu ce să-ţi spun cu privire la
celelalte formule editoriale. Nu mai poţi înţelege ce urmăresc de fapt edi‑
torii bucureșteni. Se pare că nimeni nu are un plan preconceput, ci aleargă
toţi după nume care se pot plasa comercial cu facilitate și ecou imediat pe
toate planurile. Curaj nu există decât pentru îndrăzneala dozajului de ero‑
tism sub înaltă tensiune, iar nu pentru atitudinea socială, intelectuală sau
politică a unei lucrări. Desigur că la o editură neacuzată de filo-iudaism
(mă întreb ce a făcut Adevărul în direcţia asta?) romanul ar merge mai
bine. Dar în actuala conjunctură nu văd la care s-ar putea apela. «Cultura
Naţională» a scos pe I. Peltz[150] și nu cred că s-ar mai arunca la un autor
iudaic, care tratează despre chestii iudaice. Este acolo, ce e drept, un băiat
bun, scriitorul Isaiia Răcăciunu (tot semit)[151], cu care s-ar putea vorbi.
Eu îl cunosc, dar n-are nici o putere. Rosetti e un tip extrem de civilizat și
tare drăguţ, posedând formule de o rară eleganţă de refuz[152]. Și refuză,
fiindcă editura nu are fonduri prea mari. Am stat de vorbă cu dânsul când
îi propusesem să scoată un roman pentru copii. Și acolo se umblă după
nume de corifei, deși ei au un premiu anual, pe care deunăzi l-a obţinut
Sergiu Dan (și el semit)[153]. N-ar strica să vorbească Maximin[154] cu
el, dacă are vreo putere pe acolo. «Cugetarea» lui Georgescu[155] ar putea
fi consultată firește. Trebuie să i se prezinte romanul. D-ta vrei să fii citit
complet. Legitimă dorinţă, dar cu neputinţă de realizat. Personal cred că
rareori un roman e citit în întregime. Dacă nu o fac criticii, când trebuie să
scrie, de ce s‑o facă editorii? La Cugetarea există un funcţionar, un domn
inginer care, pentru circumstanţă poate, poartă părul mare și care citește
întâi manuscrisele, oferind spre lectură așa‑zis completă, lui Georgescu,
numai acele lucrări care merită truda unui control... superior! Dar acolo se
poate totuși interveni și discuta, fiindcă atmosfera este în genere mai priin‑
cioasă și oamenii sunt mai intimi, mai abordabili. Rămâne deci să hotărăști
ce faci cu trimiterea manuscrisului. În orice caz, după cum cunosc progra‑
mul editurii, în primăvara asta nu cred că ar mai intercala o nouă lucrare,
în cazul când ţi-ar admite‑o. Impresia prealabilă este că va merge extrem
de greu, fiindcă romanul d-tale trebuie tipărit de către o editură evreiască,
simplu și curajos, printre atâtea cărţi de autori creștini și creștini gardiști!
Ciornei și Adevărul sau Steinberg (acesta e inabordabil)[156] sunt cele mai
indicate. A, dacă semna un creștin un asemenea roman din viaţa evreiască,
s-ar fi repezit toţi să-l tipărească, speculând latura comercială. Dar în afară
de toate cele înșirate mai sus, trebuie să recunoaștem că e o abundenţă de
romane pe piaţă cum n-am putut visa niciodată în ţara noastră. La anul
cred că numărul lor va fi îndoit. S-au pus toţi băieţii pe scris, indiferent de
experienţa de viaţă, de pregătirea de cultură și chiar de talent. Un nume
moștenit, o relaţie gazetărească, o combinaţie comercială, asta e tot ce se
cere. Romanul e gata. Ai să-ţi dai seama cred ce greu e să plasezi o carte în
asemenea împrejurări la finele unui sezon literar și mai ales cu un conţinut

de care fug cu toţii”.
Destul de dezolantele perspective ale acestei scrisori și, ca o încoronare a

pesimismului, recunoașterea francă a impedimentului motivat de conţinut,
au reușit să-mi potolească scurta reacţie energetică, readucându‑mă la nor‑
mal, adică la indolenţă și resemnare. Nu zic renunţare, căci îmi era imposibil
să nu întrezăresc într‑un viitor mai mult sau mai puţin apropiat triumful
publicistic al romanului în care mi-am pus toată osârdia artistică, am strâns
ca într‑un focar o întreagă epocă a Iașului și am insuflat viaţă autentică unor
oameni fictivi, dar autentici reprezentanţi ai epocii. M-am lăsat deci iarăși
moale și în voia destinului, cu singura deosebire că n-am mai repetat ges‑
tul impulsiv cu care retrăsesem, odinioară, din mânile deţinătorilor oficiali,
piesele Rechiziţia și Între tranșee. Am lăsat manuscrisul romanului în posesia
editurii care-l refuza. Așa, ca să fie și să-i steie ca un spin în ochi...
Într‑acestea vremea trecea... În 1936 veni și rândul meu, după al altor

nenumăraţi ieșeni, să-mi calc jurământul de dragoste și credinţă către vechiul
scaun domnesc al sărăcitului și pitorescului Iași, mutându‑mă în capitală,
spre care înaintea mea își luaseră zborul ieșeni cu state de credinţă mai mari
și mai răsunătoare: M. Sadoveanu, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez...
Deși fără editor care să mă tipărească și fără scenă care să mă joace, am
urmat și aici, în București, calea destinului meu, prelucrând și dând redac‑
tare definitivă poemului meu dramatic din prima tinereţe Noapte, care
deveni Întuneric, și începând un nou roman. Acest nou roman, pe care cu
anticipaţie îl botezasem Omul cu două patrii, avea să trateze (cum și indică
titlul) un alt aspect al complexei probleme evreiești: evreul care, iubindu‑și
sincer ţara de naștere și poporul în mijlocul căruia a trăit și la cultura căreia
s-a adăpat, aderă totuși în chip firesc la mișcarea de renaștere a bătrânului și
mult nefericitului său neam, și ajută la reclădirea ţării pustiite de veacuri. Are
deci două patrii pe care le iubește deopotrivă și pe care sufletu‑i, împărţit și
chinuit o bună bucată de vreme, ajunge să le contopească. Grea și migăloasă
întreprindere literară, cu acţiunea pe două continente, cu o problematică
din cele mai ascuţite, cu o psihologie foarte subtilă. Eșecul editorial suferit
de Meletie apăsa însă pare-se, cu toată resemnarea mea, destul de serios pe
umerii mei creatori. Aveam iarăși să mă înham la o muncă de ani de zile,
iarăși la un subiect tabu, cu aceleași dezolante perspective editoriale. După
câteva capitole am pierdut cu desăvârșire elanul creator și chiar încrederea
în mine. Am lăsat romanul fragment și abia peste câţiva ani am utilizat cele
scrise pentru o nuvelă în care tema dublei patrii e atinsă doar tangenţial,
dând întâietate și importanţă unui episod sentimental cu totul în afară de
comun.
Ionel Tăbăcaru (alias Gherber), funcţionar la o întreprindere textilistă

din Iași, profită de concediul său de vară spre a face o călătorie de agrement
spre Palestina și Egipt. La prima escală pe care o face vagonul la Istambul, are
plăcuta surpriză de a întâlni acolo pe marele scriitor moldovean, venerat de
el, Mihail Șerbencu, și fatalitatea de a se îndrăgosti nebunește de o fată fru‑
moasă, venită și ea cu acelaș vapor, dar despre care află că e oarbă. Dragostea
lui nu scade în faţa acestei crude realităţi ci, dimpotrivă, îl aruncă în abisul
unei simţiri căreia zadarnic îi caută o explicaţie. Pe deasupra, pe fată o mai
cheamă și Taina, ceea ce de fapt este... O plimbare [pe] Bosfor, noaptea, sub
lună, în tovărășia maestrului iubit și a unui prieten al acestuia pe nume Israel
Pământeanu, fermier în Palestina și venit anume să se întâlnească cu vechiu‑i
prieten în Istambul, prilejuește o discuţie care îl mai scoate din torpoarea
sentimentală și se învârtește în jurul unor probleme etice, a Bibliei și a ome‑
niei în genere. Concepţia generos umanitaristă a lui Șerbencu, nu lipsită de
un element mistic și de fatalism istoric, se încrucișează cu cea materială și
concretă, tulburată și ea de îndepărtate reminiscenţe mistice din copilărie.
Întâlnirea pe apele Bosforului cu caicul în care se află fata oarbă împreună
cu unchiul și însoţitorul ei, călugărul Damian Prisacă, stareţul mănăstirii
Slănicioara, e marele eveniment ce pune pecetea pe viaţa și destinul tânăru‑
lui îndrăgostit. Debarcând și oprindu‑se cu toţii la o cafenea, află, din gura
moldovenește grăitorului ieromonah, povestea orbirii nepoatei sale orfană
de părinţi și că acum se duc spre Egipt unde, la Cairo, s‑o fi aflând un mare
doctor de ochi. Cum și drumul lui Ionel Tăbăcariu tot într‑acolo duce, toate
semnele unei fatalităţi inexorabile par împlinite...
Dacă autoanaliza șocului amoros al junelui erou formează sâmburele
acestui fragment de roman travestit în nuvelă, discuţiile purtate între cei
patru inși fundamental deosebiţi unul de celalt: scriitorul Șerbencu, fermi‑
erul palestinean de recentă formaţie, junele și sentimentalul textilist, iero‑
monahul necărturar, dar bun ca pâinea cea caldă, cărora la sfârșit li se mai
adaugă misterioasa fecioară oarbă cu numele de Taina, sfielnică pe cât de
curajoasă, îi constituie carnea și învelișul.
Fragmentul rotunjit, cu început și sfârșit (care, la rândul lui e și el un

început), tot ce am socotit că merită să nu fie nimicit din cele vreo două
sute de pagini de caiet, mărunt mâzgălite, a găsit ospitalitate în marea
revistă ieșană „Însemnări ieșene” în no. aprilie 1940. Cred a mai fi pomenit
că această revistă, devenită cu vremea foarte cuprinzătoare, moștenitoare
directă a „Vieţii Românești” mutată în Capitală, apărea sub o triplă egidă:
Mihail Sadoveanu, Mihai Codreanu și Gr. T. Popa[157].
Dar să mă întorc la ordinea cronologică. Mutarea mea la București a pri‑
lejuit singura sărbătorire a persoanei mele ca scriitor, din întreaga mea cari‑
eră literară; una cvasioficială și bineînţeles evreiască, în cadrul unor instituţii
de cultură. Neobișnuit cu asemenea onoruri și exibiţiuni, am fost destul de
încurcat și jenat, atât în faţa propunerii (adică a hotărârii luate), cât mai cu
seamă în seara sărbătoririi, desfășurată pompos, în faţa unei foarte nume‑
roase asistenţe, în marea sală „Malbim”. Avocatul Iacob Bacalu[158], trabant
principal al „Umanitarismul” și profetului acestuia de la noi, Relgis, a rostit
un lung cuvânt introductiv; doctorul Ivainer[159], vechi și drag prieten din
anii de studiu, orator imagistic și persuasiv, a vorbit amplu despre poetul
Furtună, iar Relgis a dat citire unui admirabil eseu despre Meletie Jidovul
sau Veșnica întoarcere... Ca încheiere, și conformându‑mă programului pre‑
stabilit și tipărit pe mari afișe verzi lipite pe ziduri și chioșcuri, am citit un
capitol din roman.
Dacă în urma acestei manifestări Meletie ar fi găsit un editor, numărul
cumpărătorilor din primul moment al volumului ar fi fost considerabil. A
trebuit însă să mă mulţumesc cu lectorii manuscrisului, între care: Relgis,
Benador[160], Peltz, Ivainer, a căror favorabilă, ba și entuziastă critică mi-a
ţinut de cald până în 1937 când, după retragerea lui Pauker din fruntea edi‑
turii „Adevărul” și moartea lui Constantin Graur[161], instalarea lui Mihail
Sadoveanu ca potent al întreprinderii și gazetărești, și editoriale a făcut în
sfârșit cu putinţă să primesc și să semnez un contract în regulă cu editura
„Adevărul”... Manuscrisul meu se mai afla în mânile lectorului Iagnov, care
fu invitat să se conforme contractului. Sadoveanu citise cu câţiva ani în urmă
doar prima din cele patru părţi ale romanului meu. Eram încă amândoi ieșeni;
el, castelan al întinsei sale gospodării, odinioară a baronului de Neuschotz
și după aceea conac și fermă a lui Kogălniceanu, din târgul Copoului[162].
Citiseră și fetele lui romanul, le plăcuse și-i vorbiseră bine despre el. A soco‑
tit maestrul și prietenul meu că se poate încrede în judecata fetelor și-și va fi
spus poate că-și rezervă lectura integrală la apariţia lui de sub tipar. Se și afla
pe atunci în plină creaţie a unuia din frumoasele sale romane istorice din tri‑
logia Fraţilor Jderi. Fără a‑mi cerceta deci din nou lucrarea, ba și fără a‑i cere
lui Iagnov cuvenitul referat, porunci editarea lui Meletie. Iagnov se supuse,
firește, deși neîmpăcat în sinea lui cu o temă potrivnică tradiţiei paukeriane.
A și ezitat câtva timp, cu diverse pretexte și subterfugii administrative, trebui
însă în cele din urmă să-și calce pe coadă (adică pe conștiinţa‑i de asimilant
habotnic) și să predea manuscrisul zeţarilor tipografiei.
I-a fost însă sortit și acestui copil al muceniciei mele literare să nu poate
ieși în lume, ţinut și gâtuit fiind în fașe.
Zaţul a mers foarte încet. Bănuesc că aci a fost în joc mâna clandestină a
lectorului. Cum era și se impusese obiceiul pe atunci (de la Ionel Teodoreanu
citire), romanul avea să apară în două volume. Zaţul primului volum și corec‑
tările se tot întinseseră vreme de vreo două luni și jumătate, concomitent cu
o tensiune politică din ce în ce mai încordată. Când să înceapă cu culesul
celui de-al doilea, criza atinsese apogeul și se rezolvase prin venirea la putere
a dualităţii Goga‑Cuza[163]. Ce a urmat din chiar primele zile ale instaură‑
rii noului guvern, se știe. Între alte multe cazuri care aveau să fericească pe
români, unul hotăra suprimarea gazetelor „Adevărul” și „Dimineaţa”, fără
ca, deocamdată, să se vizeze și editura. Tipografia acesteia lucra înainte, fapt
pe care însă îl ignoram. Din delicateţe, o bună bucată de vreme m-am ţinut
departe de ea, închipuindu‑mi că stăruinţa contractantului în asemenea
împrejurări trebuie să apară destul de plicticoasă. Așteptam ca revirimentul,
după bomba cu suprimarea, să se producă totuși și să primesc acasă, pre‑
cum primeam înainte, zaţurile pentru corecturi ale volumului secund. Când
în sfârșit am crezut că am așteptat îndeajuns, m-am înfiinţat la tipografie.
Acolo se lucra într‑adevăr, dar din romanul meu nu se mai culesese nimic.
Intrigat, l-am căutat pe Iagnov și l-am găsit.
Interiorul redacţional și administrativ al palatului „Adevărului și
Dimineţii” suferise schimbări radicale. Editura se chema acum „Ziarul” și
era pe cale de întocmire, de nouă organizare. Pretutindeni vedeam mutre
noi, Iagnov însă se mai învârtea printre ele... Întrebându‑l de ce s-a sistat
culegerea mai departe a romanului meu, a îngăimat nu mai știu ce pretext și
mi-a comunicat uluitoarea veste că întreg zaţul corectat al primului volum
a fost stricat... din lipsă de literă! Indignat, revoltat peste măsură, i-am spus
pe șleau ce cred: că el însuși, nimeni altul nu poate fi autorul acestei infa‑
mii! Se făcuse stăpân în casă pustie. Zâmbetu‑i, ce se voia de miere, puţea
a ipocrizie și mă scârbea. Se comisese, fără îndoială, ceva în afară de lege, o
acţiune delictuoasă, o porcărie, de care însă mizerabilul căuta să se scuture
invocând haosul ce cuprinsese întreg complexul editorial al „Adevărului”.
Am cerut ritos (cum nu‑mi este în fire) să mi se pună la dispoziţie tot zaţul
cu corecturile, care au și fost integral găsite. Am divizat șpalturile lungi în
263 de pagini in octavo, atâtea câte avea să însume primul volum și le-am dat
la broșat. Corpul delict astfel adunat în formă de carte, l-am înmânat câteva
zile mai târziu, împreună cu contractul, avocatului-poet Demostene Botez,

spre a intenta proces editurii contractante. Un prim termen de judecată, pre‑
liminar, a și avut loc, cu procedura neîmplinită. La al doilea termen n-am
mai avut cu cine mă judeca, editura „Adevărul” nemaiexistând nici în chip
virtual măcar. Fusese, între timp, desfiinţată în toată legea. Faute de combat-
tants, lupta nu mai putea avea loc și nu‑mi rămânea decât să repet gestul cu
care mă deprinsese destinul meu personal: să-mi retrag manuscrisul.
Cu toate că apariţia lui Meletie, și încă într‑o editură acreditată ca aceea a
Adevărului, ar fi fost hotărâtoare pentru notorietatea mea de scriitor, însăși
tema, ca și criticele pro și contra sau eventuale procese literare pe atunci la
modă suscitând interesul publicului, astăzi nu‑mi pare rău de festa ce mi-a
jucat‑o... ucazul gogo-cuzist. De atunci, din anul 1938, care a precedat și
pregătit întronarea peste un an sau doi a hitlerismului la noi în ţară, Meletie
a suferit două restilizări: una în timpul exilului meu palestinian, prin anul
1945, și a doua și ultima (definitivă) în 1947. Factura aceasta de pe urmă
a romanului meu e singura pe care o recunosc și o las cu inima ușoară...
posterităţii.
Pentru că e vorba de Meletie și pentru că destinele creșterii, maturiză‑
rii, ghinionelor și transformărilor sale se întind pe o perioadă de 20 de ani
(1927–1947), sunt silit să nu ţin sama de cronologie, dacă vreau să pun capăt
istorisirii vieţii și tribulaţiunilor sale.
Întors în ţară după o autoexpatriere de doi ani și jumătate (despre care voi
vorbi) în iarna anului 1947, am fost sfătuit de prieteni să-mi încerc norocul
la editura „Forum” a lui Ocneanu, pe care acesta, fost director al editurii
Socec, o înfiinţase în 1945 și o dusese la succes[164]. M-am înfiinţat deci cu
nefericitul Meletie la el. Nu singur, ci întovărășit de romancierul Peltz care se
străduia să mă recomande cu cât mai multă căldură. Deși patronul editurii
susţinea că nu e nevoie de recomandaţie, nu‑mi făceam iluzii în privinţa
asta. Poate totuși Enric Furtună să nu fi sunat cu totul străin urechilor sale:
în 1940 tipografia Socec imprimase, în condiţiuni grafice superioare, a doua
mea culegere de versuri intitulate Poemele resemnării. N-avusesem însă nici
un contact personal cu el. Semicordial deci și semiprotocolar, luă în primire
manuscrisul bătut la mașină, promiţându‑mi că-l va citi cât mai neîntârziat.
Mi-a spus Peltz ulterior că Ocneanu mai niciodată nu se ostenește cu cetitul
și că faptul că a luat asupră-și lectura lui Meletie e un semn bun: îl interesează
tema și are încredere în recomandaţie. După trecere de o săptămână, un tele‑
fon al editurii „Forum” mă poftește acolo. M-am înfăţișat iarăși în tovărășia
lui Peltz care, sincer preţuitor al romanului și dorind să-l vadă imprimat,
ţinea să asiste la această a doua întâlnire a mea cu editorul. De cum ne văzu,
gravul și recele Ocneanu, metamorfozat într‑un om numai zâmbet și bună‑

tate, veni către mine, îmi strânse cu efuziune mânile și-mi zise: „Te felicit,
domnule Furtună, ești un mare romancier!” Am mulţumit și am protestat.
Lângă mine se afla cel care dăduse literaturii românești Calea Văcărești și
Foc în Hanul cu Tei, două mari fresce cu care era greu să concurezi. Am trăit
un minut fericit, care însă ameninţa să se destrame când, la întrebarea mea
dacă a citit totul, mi-a răspuns: „Nu, numai primul volum; îl voi citi și pe al
doilea, dar nu mi-e greu să anticipez asupra lui. De aceea te-am și chemat,
ca să-ţi spun că-ţi editez romanul”. (Era transcripţia din 1945, legată în două
volume).
Știam că hopul cel mare trebuia abia să-l sar. El se afla în cel de-al doilea
volum și se traducea prin cronica mișcărilor antisemite ieșene, ca și prin
calea întoarsă ce‑o ia încărcata conștiinţă a lui Meletie. Iar Ocneanu nu era
editorul ideal, detașat temporalului și conformismului plat și atașat doar
problemei omenești în sine. Teama mea nu a fost fără temei. La a treia între‑
vedere, Ocneanu, încă foarte amabil, dar cu entusiasmul evaporat, căuta să
mă convingă că, tipărit fiind, romanul riscă să fie oprit de cenzură, chestiu‑
nea evreiască, ca și cea antisemită fiind astăzi lichidate prin instaurarea nou‑
lui regim social. La ce bun să se mai aducă pe tapet boala, molima aceasta, de
care am scăpat odată cu prăbușirea vechilor regimuri burghezo-moșierești?
La ce folos evocarea unui trecut rușinos, când prezentul ne invită la toate
fericirile viitoare? Etc. etc.
„Scrie-ne, domnule Furtună, un roman social! D-ta, prin talentul d-tale,
ești indicat să-l scrii...” Am încercat să polemizez pe chestia evocării tre‑
cutului, dar vorbeam în pustiu; cele două volume ale manuscrisului meu
așteptau nerăbdătoare să se întoarcă acasă. Le-am luat de mână ca pe doi
copii cuminţi și am plecat tustrei. Peltz, dezolat, mai rămase spre a conferi
asupra unor chestiuni referitoare la publicarea romanului său Vadul Fetelor...
Cu această a treia prelucrare a singurului meu roman, cu această a doua
naufragiere editorială, avatarurile lui păreau a fi ajuns la capăt. Nu. El mai
trebuia să îmbrace și o a patra (ultima și definitivă) formă și mai avea să
bată la ușa unei edituri. Aceasta a patra restilizare, prelucrare și transcriere
am făcut‑o pentru că am avut răgazul necesar întors fiind de pe ţărmuri
depărtate, fără ocupaţie și generos ospitalizat de către fratele meu, dar și
pentru că descoperind la o nouă lectură atentă pasagii vulnerabile la acest
copil spiritual al suferinţii mele, m-am gândit să-l dichisesc cât mai frumos
în vederea înmormântării... Această operaţie făcută, o întâmplătoare con‑
vorbire cu Mihail Sadoveanu îl readuse pe Meletie în discuţie. Povestindu‑i
păţania cu Ocneanu, mi-a cerut manuscrisul, vrând în sfârșit să-l citească
integral și să facă eventual o încercare la Cartea Românească. L-a citit și el, și

soţia sa; le-a plăcut amândurora. Dar pentru Cartea Românească, toată acea
poveste cu Meletie era prea evreiască... Singura întâmpinare a lui Sadoveanu
se referea la locul de naștere a eroului cărţii. Întâmpinarea ce mi‑o făcusem
și singur. Astăzi, mult nefericitul meu erou zace îngropat cu toate onorurile.
Fie-i ţărâna ușoară!
Mă întorc acum cu aproape un deceniu îndărăt, căci cu atâta am anticipat

vorbind despre destinul final al romanului și fragmentului meu de roman,
singurele mele lucrări beletristice în proză.
Între anii 1938 și 1940 se situează o activitate a mea literară mai înfri‑
gurată. „Însemnările Ieșene” publică multe din poeziile care se vor înmă‑
nunchea în volumul Poemele resemnării. Colaborez la revistele „Adam” și
„Cultura” cu articole critice despre tineri poeţi și prozatori români de ori‑
gină evreiască. Primit ca membru fondator și activ la „Institutul de Cultură
al Templului Coral” (Academia scriitorilor și cărturarilor evrei) prezidat de
filosoful I. Brucăr, am prilejul a pronunţa mai multe discursuri la recepţie,
la primirea în Institut a poeţilor și scriitorilor: Aderca, Axelrad[165], Feraru
și Groper. Compun două noi poeme dramatice: Abisag și Priveghiul fără
lacrimi. Despre ele, despre geneza și subiectul lor voi vorbi mai pe larg.
Eram de mai mult timp în căutare de temă pentru un nou poem drama‑
tic. După odiseea cu sfârșit lamentabil a lui Meletie, după încercarea care a
luat și ea repede sfârșit a omului cu două patrii, după o perioadă, îndeajuns
de îndelungată, consacrată lirismului, eram dornic să mă întorc la forma
dialogată. Căutam un subiect potrivit posibilităţilor mele de poezie dra‑
matică... Și iată că tocmai pe atunci primesc vizita poetului de limbă idiș
Solomon Segall[166], la subţioară cu un manuscris. Era schiţa, ciorna sau
nu știu cum să-i spun, poate un fragment, un torso literar, al unui dialog
în versuri românești, privind episodul relatat de Biblie despre acea tânără
fecioară care i s-a adus bătrânului rege David, cu scopul de a‑i încălzi mădu‑
larele reci. Aproape patru sute de versuri se ocupau cu relatarea pe care
șambelanul curţii, întors de la vânătoarea după fecioara cu cele mai multe
calorii, o face bătrânului monarh despre frumuseţea și calităţile trupești ale
fetei găsite și aduse la palat. Poetul Solomon Segal, pe atunci, deși bine trecut
de șaptezeci de ani, încă un brad de om, înalt, drept și voinicește legat, va fi
simţit totuși poverile bătrâneţii încuibând-i-se în oase și frigul anilor târzii
începând a se face simţit. Își va fi adus aminte atunci de reţeta preconizată
de vracii regelui-poet și, bucuros de tema găsită cu ușurinţă, s-a apucat să
scrie... De ce versuri românești, când o viaţă întreagă a fost poet de limbă

idiș și se bucura de o frumoasă notorietate ca autor al unei mari antologii
de poezie românească, tălmăcită, păstrând formele originale, în limba unei
însemnate părţi a minorităţii evreiești din România mare de după război (și
cu prefaţă de Nicolae Iorga!) – asta mă întreb și astăzi. Nu că nu era stăpân
pe limba lui Eminescu. Chiar și din traducerea „satirelor” se vede numaide‑
cât o solidă cunoaștere a limbii și intenţiilor originalului; afară de asta fusese
crescut la ţară și vorbea româneasca fără cusur. Totuși, și se înţelege lesne
de ce, cele aproape patru sute de versuri românești au fost o întreprindere
riscantă. Acceptabile, unele chiar frumoase, nu am găsit decât cincisprezece.
Restul, sau prea banal, sau neromânesc, sau imposibil. Dar am reţinut și m-a
preocupat tema. I-am spus autorului că voi încerca să colaborez cu el, lucru
ce l-a bucurat, ba chiar l-a încântat.
Tot frământând subiectul în gând, el se amplifica și personagiile se înmul‑
ţeau. Cum relatarea șambelanului și atitudinea simplistă și libidinoasă a
regelui erau un oscior prea sărăcăcios și într‑o anume privinţă și destul de
scârbos pentru ospătarea după cuviinţă a unui poem dramatic, trebuia să
găsesc mobiluri și personagii adecvate unei acţiuni dramatice, bunului gust
și poeziei. Astfel am transformat un fragment hibrid, din care nu am putut
păstra decât 15 versuri, într‑o piesă în trei acte cu 1400 de versuri; cele două
personagii au mai primit un surplus de zece, iar dintr‑o scenă cu substrat
libidinos s-a născut un poem dramatic cu un frumos substrat etic.
Am adus‑o în scenă, firește, pe Abisag, fecioara găsită în munţii Sunamiţi
și despre care este vorba în tot cursul primului act. În cel de-al doilea îi
apare regelui în vis, odată cu cele două ale sale soţii legiuite: Bathseba,
mama lui Solomon, și Haggith, mama lui Adonia. Respectabilele matroane
îi cer regelui socoteală de noua intrusă și rivală, pe care o insultă și o batjo‑
coresc. Ele nu sunt în visul regelui decât în conștiinţa lui auto-acuzatoare,
precum apariţia fecioarei înfășurată în alb și cu voal pe faţă nu e decât
aspiraţia intimă a bătrânului poet spre o nouă tinereţe și fericire. În al trei‑
lea act apare Abisag în toată realitatea‑i feciorelnică și plină de inocentă
drăgălășie, faţă de monarhul cupid și atotputernic. Apar, reale, și cele două
soţii, mai cu samă Bathseba, impresionant amestec de suveranitate și ome‑
nie și căreia fata din Sunam îi cade dragă. Ba și cei doi băieţi a celor două
mame, Solomon și Adonia mai întâi în vis, disputându‑și tronul, mai apoi
Adonia în realitate în actul al treilea, surprinzându‑și regescul tată în tan‑
dreţe cu Abisag, în care, nefericit, își recunoaște fecioara adorată de el la un
Paște, pe când ea, cântăreaţă cu glas suav, cânta în corul templului psalmii
încoronatului psalmist.
Încercările de tandreţe ale regelui se lovesc însă de zidul inexpugnabil al

cuminţeniei și înţelepciunii tinerei fete. Pentru prima oară se lasă învăţat și
află ce e renunţarea. Abisag, odrasla unui învăţător sărac, după care e orfană,
va deveni – precum spune Biblia – soţia lui Adonia.
Abisag e poezie de la un capăt la celălalt. În privinţa aceasta și a frumuse‑
ţii versurilor, e desigur cea mai reușită lucrare a mea poetică.
A rămas și ea, ca toate surorile ei, în cartoane. Ca nealtele însă, a făcut
cel puţin oarecari demersuri spre a fi luată în samă. Că n-a reușit, cu toate
entuziasmele stârnite și despre care voi vorbi mai la vale, vina e mai degrabă
a lipsei mele de notorietate și a neaderenţei cu literatura a celui improvizat,
în vremuri tulburi, ca conducător de teatru. În asemenea conducător se
erijase, dispunând de mijloace pecuniare, fostul contabil al defunctei edi‑
turi „Adevărul”, Otto Marcovici[167]. Regimul antonescian, excluzând pe
actorii de origină evreiască din serviciul naţional al zeiţei Thalia, aceștia,
în număr destul de mare, se puseră la dispoziţia fostului contabil. Astfel
luă naștere compania artistică de la „Barașeum”, teatru evreiesc, de cartier,
deși de limbă română. Repertoriul destul de select, regizori ce-și încercau
atunci talentul și potenţele, actori printre care Beate Fredanoff[168], Al.
Finţi[169], B. Marius și alţii, spectacole reușite, unele de mare atracţie ca
Melo...
M-am gândit că Abisag ar constitui pentru acest teatru o achiziţie de
valoare, și ca piesă originală, și ca subiect, și ca nivel artistic. M-am adre‑
sat deci direcţiei și mi s-a făcut graţia acordării unei ședinţe la însuși direc‑
torul acasă, unde mi-am citit piesa. Au fost faţă, afară de atotputernicul
patron și gazdă, și câţiva scriitori și oameni de teatru. Mi-aduc aminte de
Ury Benador, de I. Peltz, de Sandu Eliad[170]... De entuziasmul și admiraţia
primilor doi, de optimismul regizoral (cu privire la actul al doilea: visul) al
celui de-al treilea. Dar și de scepticismul lui Otto Marcovici. Ședinţa de lec‑
tură nu a avut nici o urmare practică... Cu vreun an, doi mai târziu, nu mai
știu prin ce împrejurare, am avut ocazia să dau poemul spre citire lui Victor
Eftimiu[171]. Restituindu‑mi-l, mi-a zis textual: „Este o piesă de «Naţional».
Să fiu eu director, ţi-aș juca‑o. Așa, nu pot decât să te felicit”. Din păcate, nu
a mai venit ca director (de scurtă durată) decât prin 1945, când mă aflam,
pentru multă vreme, departe de ţară ...[172]
Pentru foarte ipoteticul lector al acestor însemnări cândva în curgerea
vremii, când eu nu voi mai fi, și care poate sau desigur nu va cunoaște nimic
din ce am scris, cred că e bine să fac câteva citate din frumosul poem drama‑
tic pe care nu l-am publicat și nepublicat va rămânea poate în vecii vecilor.
Din actul 1: (Vorbește șambelanul regelui, Abiel)
Când am trecut de poartă, la fântână,

Dădurăm de‑o fecioară; nu, de‑o zână.
În păru‑i despletit juca năvalnic,
Ca‑n grâul copt, zefirul cel șăgalnic.
Era desculţă. Haina ei săracă
Părea că mai umilă vrea s‑o facă;
Ci dimpotrivă: goliciunea ei
O îmbrăca în raze și scântei.
Căci trupul ei subţire și-mplinit,
Făcut de Dumnezeu pentru iubit
Și viu străluminat de-un nimb divin:
Era mai mult decât un strai de in.
Mai târziu, îndemnând pe Mardoheu, unul din iscoadele sale, să poves‑

tească el:
Și-acuma, Mardoheu,
Istorisește tu; căci de-am fost eu
Cel ce-a zărit‑o ‘ntâi, tu, mai viteaz
În luptă cu femeile, cu haz
Și șiretlic – n-ai așteptat să vină...
Mardoheu
M-am dus la ea; și ca să-mi cat pricină
De vorbă-i spun că pot oricând să număr,
Din potriveala amforei pe umăr,
Și anii câţi îi are, și flăcăi
Câţi au cerut‑o, ‘ncinși de vălvătăi.
Ea, ca și cum pe dată-ar fi dorit
Din gura mea s-audă ce-ndoit
Făgăduiam, c‑o singură rotire
A braţului, vis alb de fericire,
Zâmbind, își puse amfora pe umăr.
Ghicește, zise, al anilor mei număr
Și câţi flăcăi mă cer să le fiu soaţă...
Abiel
De multe ori, o rege, am fost în viaţă
Uimit de frumuseţea unui gând,
Furat de vraja dulce-a unui cânt,
Sau tulburat de noaptea visătoare
Din ochii unei palide fecioare;
Dar niciodată nu m-a prins în laţ
Mișcarea tinerească-a unui braţ!
Din actul al doilea (visul) voi reproduce mai mult, tot ce se petrece în
el nefiind decât imaginea subiectivă a frământărilor sufletești, a conștiinţei
regelui, dar pregătind, prin contrast, realitatea actului următor și anticipând
totuși caracterele.
Cele două soţii legiuite, Bathseba și Haggith, se introduc pe furiș în iata‑
cul regelui, indignate de sosirea noii intruse și reclamându‑și fiecare din ele,
pentru propriu‑i fecior, dreptul la succesiune:
Bathseba și Haggith
Noi, soaţe și ca mâine regine-mame,
Nu vrem ca cinstea să ni se distrame
De‑o venetică! Vrem să-i dai de veste
Chiar azi, că nu sunt locurile-aceste
Sălașu‑i potrivit și că-s iubite
Tot vechile neveste legiuite.
Regele
Azi sunt bătrân și tremur ca un câne,
Dar astăzi, vai, și voi sunteţi bătrâne.
Azi, ne-nfricatul rege care-am fost,
Mă zgribulesc de frig la adăpost,
Mă-nblân cu tigru și mă-nblân cu vulpe
Și totuși frigul stăruie în pulpe,
Cu ţesături de lână mă-nfășor,
Mi-e totuși frig și șalele mă dor.
Bathseba
Oricând, stăpâne, soţ al meu și rege,
Bathseba‑i gata rănile să-ţi lege.
Tânăr de-ai fost, eroi între eroi,
Ți le-am legat pe cele din război

Îndrăgostit fiind, ţi-am alinat,
Văpaia cu‑al meu trup înmiresmat,
Pe care tu, o rege, în veci flămândul,
L-ai ars, ca jertfă, zeci de ani de-a rândul.
Ți-am dăruit pe Șlomo, și cu el
Pe cel mai scump vlăstar din Israel.
Am stat cuminte când, la fel cu mine,
Haggith șezu pe jilţul de rubine
Și aur, lângă tronul tău înalt.
Tăcută-am stat pe tronul celălalt.
Haggith (către Bathseba)

Te frământa, o știu, necazul foarte
Că trupul nu mai vru noroc să-ţi poarte
Îmbătrânind din vreme; pe când eu
Pe-Adonia l-am născut, de Dumnezeu
Iubit și sărutat... Ce-i drept, în pieptu‑mi
Un glas plângea: Bathseba ia din dreptu‑mi!
Cu timpul însă m-am deprins, iar az
Ne-adună, rege, același greu necaz
Ce-asupră-ne căzu ca un blestem:
Alungă nou‑venita din harem!
Bathseba
De-ai fost rănită din pricina mea,
Te rog mă iartă. Toţi avem o stea.
De-apune una, alta‑n loc răsare;
Dar ale noastre au apus, se pare.
Haggith e-n suferinţă, rege bun...
O, fă-i pe plac: trimite în surghiun
Pe-aceia care astăzi vrea să fie
Haggithei spin iar ţie bucurie!
Regele
Aș crede că visez, făr‑de dovada
Ce-mi daţi: cu văicăreala și cu sfada;
Cu plângerile voastre, vechile,
De-mi ţiuie și-n somn urechile!
După ce apare și Abisag și e insultată de cele două matroane, ele dispă‑

rând, iată un crâmpei de dialog între ea și regele:
Abisag (cu nevinovăţie)

Ce-au cu mine oare?
Regele
Că nu‑s și ele tinere fecioare,
Că nu‑s frumoase și subţiri ca tine,
C-au șoldurile, cărnurile pline,
Și pentru c-al lor pântec roditor
Născut-a ţării un moștenitor.
Nu spui nimic?... Virtutea ta‑i tăcerea.
N-auzi insulta și nu‑ţi tulburi fierea.
Rămâi smerită, gingașă, cuminte,
Oricât e-atacul crud și făr’ de minte;
Și birui clevetirea cea dușmană
Prin bunătatea‑ţi fără de prihană.
Abisag
În munţii sunamiţi venit-a veste
Că regele-i bătrân, bolnav că este...
Că nu e vraciu de frig să-l apere,
Cu‑amnarul cel vrăjit să scapere,
Să-l miruie cu mirul tinereţii
Și de băut să-i dea din vinul vieţii.
Atunci am hotărât, eu Abisag,
Ce port de mult al psalmilor șirag
De perle l-al meu gât, să viu degrabă
Spre-a închina puterea mea cea slabă
Și setea de-a iubi ce-n mine ’nchid,
Psalmistului și regelui David.
Regele
Îţi mulţumesc, fecioară fără vină,
De jertfa ta ce tronului se-nchină;
De-a ta iubire psalmilor purtată,
Harpistului cu fruntea ‘ncununată.
Eu sunt un biet moșneag, sunt iarna albă,

Copilă tu, ești primăvara dalbă.
Eu tremur și îngheţ, tu de desghioci;
Eu stau sub plăpumi, tu‑n lumină joci;
Greu de păcate, eu pe Domnul cânt,
Tu, înger, târâi cerul pe pământ...
Abisag
Sunt o săracă fată din Sunam,
Nici înger nu‑s și nici aripi nu am.
Sunt o fecioară cum sunt alte mii
De fete care încă nu‑s soţii.
Din visele și dorurile mele
În noapte depănate și sub stele,
Cu cântece și flori: desprins-am unul:
Să-l pot vedea pe regele, pe bunul
Și milostivul tată-al celor drepţi,
Pe înţeleptul celor înţelepţi,
Pe‑ostașul ne-nfricat, pe cântăreţul
Ce harpei taina i-a furat și preţul,
Spre-a înălţa lui Iehova‑ntru slavă
Cântarea cea mai dulce, mai suavă...
Să-l văd și să-l iubesc cu tot avântul,
Eu: roaba ce-i atinge-abia veștmântul,
El: domnul ce mi-aude-abia cuvântul!
În visul, mai bine zis coșmarul regelui, apar la urmă și cei doi feciori ai
săi, prezumtivii moștenitori: Solomon cinicul și deja înţeleptul, și Adonia
visătorul. Suprinzându‑l în iatac cu nou‑adusa fecioară din Sunam, ambii
reacţionează conform temperamentului și firii lor. Întrebat de rege ce caută
la ora aceasta târzie în iatacul său, Solomon răspunde lucid și cu aparenţă
curtenitoare:
O știi și tu, părinte iubitor:

N-am fost adus de mâni de vrăjitor,
Ci de dorinţa pământească foarte
De-a mă-nchina puterii fără moarte
Trupești și sufletești, ce ai păstrat
Și peste-ntinsu‑al anilor regat!
Adonia la rândul său:
Ți-am spus‑o tată;

Am fost venit să văd pe mândra fată
Frumoasă și cuminte, despre care
Nu‑i om să nu vorbească-n admirare...
Am vrut doar s‑o contemplu, dar acum
Că-i în iatacul tău, îmi văd de drum.
Și dispare. Solomon însă ţine să-și spună precis gândul, definindu‑și tot‑
odată și firea:
Două-s bune
Și-mi plac de zor: femei și-nţelepciune.
Dar de-amândouă iute mi s-apleacă
Întocmai precum săbiei în teacă.
Fecioara‑n alb ce ţi-au adus, îmi place:
Trup vorbitor și gură care tace.
Pe cale să dispară și el, nu se sfiește să plaseze o urare:
Noapte bună,
Bătrâne rege David! Împreună
Cu ea, fecioara‑n alb, nu mă-ndoiesc
De-al astei nopţi rai dulce, pământesc.
Bătrânul rege se supără, firește, dar Solomon îl asigură că cinstește și

admiră fecioara aleasă:
Și ca să-ţi fac dovada că-i așa,

N-am s‑o resping nici eu...
Faţă de această nerușinare, regele îl ameninţă cu dezmoștenirea. Sigur pe
poziţie și pătruns de superioritatea minţii și virtuţilor sale de viitor suveran,
Solomon reacţionează calm:
Le-admir pe toate
Câte le faci dup‑o gândire dreaptă,
Dar asta‑ar fi o faptă ne-nţeleaptă.
Cine, părinte, ‘n scaun să-ţi urmeze?

Adonia? Va sta să tot viseze...
Tronu‑i va fi un pat de vise dalbe,
Gându‑i, dumbravă de fecioare albe,
Iar ţara, întărită de-al tău braţ,
De mulţi dușmani râvnită cu nesaţ!
Eu singur, o știi bine, am moștenit
Curajul tău, tăria‑ţi de granit,
Neistovita‑ţi grijă pentru ţară.
Vrei, David-rege, să se surpe iară?
Adevărat: îmi plac femei frumoase,
Palate, temple, aur și mătase,
Porfir și cupru, marmor și cristal...
Știu însă și-al deșertăciunii val.
Țiu drept în mâini balanţa tinereţii,
Fac parte dreaptă visului și vieţii;
Niciuneia mai mult ca jumătate;
Dreptatea o măsor după dreptate,
Și nu mă pierd cu firea pentru‑un strop
Din al iubirii nesfârșit potop!
Cu dispariţia lui, coșmarul acestei prime nopţi de prezenţă în palat a încă

necunoscutei fecioare ia sfârșit.
În actul al treilea, Abisag cea reală stă de vorbă, în grădina palatului, cu

regina Bathseba cea reală. Caracterele lor se desemnează precis de la primele
replici. Al reginei, linear și înţelept; al fecioarei, de o drăgălășenie și puritate
străvezie:
Știi tu oare
o întrebă Bathseba
De ce te-au dibuit printre fecioare
Iscoadele trimise-n ţara‑ntreagă?
Iar Abisag:
Știu, Doamnă, că n-am fost adusă-n șagă;
Și că voi fi chemată în curând
Să-nseninez pe rege.
Bathseba
(înveselită de naivitatea răspunsului)
Cum?
Abisag
Cântând.
Cânt și din gură; și nu numai cânturi
De slavă ci și de lumești avânturi:
De dragoste, de dor, de bucurie...
Și-i voi dansa un dans pe care-l știe
Doar fata din Sunam... Și-aceea‑s eu...
Iertaţi-mă; dar însuși Dumnezeu
De căuta, m-ar fi ales pe mine.
Bathseba
Te-a și ales. Și El alege bine.
Eu cred că ai dreptate, fata mea.
Apropii-te... Abiel nu greșea
Nici c‑o fecioară mai puţin frumoasă,
Dar mi-te cu‑al de tine!
(admirându‑i rochia)
Cine coasă
Atât de minunat? Haggith ar spune
Că-ţi șade rău vestmântul. E‑o minune!
Abisag
Mă credeţi, Doamnă, rău mă simt în el.
Ca și cu‑acest prea greu și scump inel
Pe care-n deget, cruzi, mi l-au înfipt.
Ca și cu gâtul care mi-a fost fript
Cu cleștele de păr... O, mult mai lesne
E c‑o velinţă scurtă pân-la glesne,
Iar umerii, ieșiţi din închisoare,
Rotunzi și albi, să se pârlească-n soare!
Bathseba
Așa umblai pe-acasă?
Ziua‑ntreagă!
Când ai de dus pe umeri o desagă
Sau amfora cu apă, și aburci,

Nu pui vestminte-n care să te-ncurci...
Las-că eram săraci și-n vatra goală
Rar de puneam la fiert mai mult de‑o oală
Cu demâncare pentru cinci flămânzi –
De nu venea vr‑un vameș, cu osânzi
Pe trupu‑i revărsat, ca să ne‑o ia.
Dar cea mai scumpă rochie a mea
Era de in; și nici prin vis vreodată
N-ași fi crezut c‑oi îmbrăca, eu fată
De-nvăţător sărac, vestmânt în fir
De aur și argint... Dar eu înșir
Cuvinte proaste, Doamnă... Cer iertare.
Am citat cam mult, dar socot că în aceste câteva replici (ale fetei Abisag
mai cu samă) se oglindește minunat sufletul ei curat ca cristalul. Întrevederile
ei reale cu monarhul sunt de asemenea foarte caracteristice pentru amândoi
și, precum se și cade inspiratului rege-poet și nu mai puţin unei fiinţe pure
ca Abisag, de o încântătoare elevaţie poetică, naivă și substanţială. Transcriu,
fragmentar, din principalele două scene ale acestui act final, ceea ce cred că
dovedește adevărul susţinerii mele lipsite de vreo falsă modestie.
Urmat de șambelanul său Abiel, regele intră în parcul palatului unde,
fără de știinţa lui, printre palmieri, se află retrasă Abisag, abandonată acolo
intenţionat de Bathseba‑Doamna.
Abiel, care o descopere întâi, o semnalează suveranului:
Colo... Privește...
Regele
Cine?
Abiel
Abisag.
Regele
(surprins, se apropie de ea)
Și-ast’ noapte-așa: o chem și e pe prag!
Dar ai cu ea puţină potrivire
Copilă din Sunam... Ești mai subţire,
Mai tânără și parcă mai frumoasă,

Și‑o licărire-n ochi, copilăroasă,
Nesigură... Abiel, n-ai minţit.
Abiel îndemnând‑o să se apropie.
Abisag
(ţeapănă și intimidată, copleșită de emoţie, cade în genunchi)
Rege, fii slăvit!
Regele
(o ridică încetișor)
Ridică-te, copilă, să-ţi văd faţa...
S-a‑nlăcrimat ca floarea dimineaţa.
Va râde iar l-al soarelui sărut.
Știai că vin aici? Cum de-ai știut?
Abisag (prinzând curaj)

Slăvite domn și rege! – A ta cântare
Întâi m-a pironit în admirare.
M-a scos apoi, pe drum sucit, din casă
Și-am poposit afară, pe terasă,
Tot ascultând al harpei dulce grai.
De-aici, din parc, o doamnă-n negru strai
Mă vede și mă cheamă jos la ea:
Era Bathseba‑Doamna, soaţa ta.
Regele (întrucâtva îngrijorat)

Deci ea întâi te-a cunoscut, ‘nainte
De-a te-ntâlni: sfioasă și cuminte,
Eu regele... Plăcutu‑i-ai? Sau silă
I-a fost de-așa nevrâstnică copilă?
Abisag
Blajină-a fost cu mine, blândă, bună...
Și harpa ţi-ascultarăm împreună.
Regele
Din totdeauna n-am pus vreun temei
Pe vise – Abiel... Vezi tu visul ce-i?

„O tânără fecioară de neam prost
Găsit-a’n casa noastră adăpost!”
Și-acuma: bună, blândă și blajină.
(râde, apoi deodată serios)
Să fie‑o viclenie?
Abiel
Nu‑i pricină,
Stăpâne Luminate, de-ndoieli,
Nici la Bathseba‑Doamna de momeli.
Soţia ta, stăpâne, ’i mai presus
De orice gând urât, de‑orice prepus.
Regele
Îţi mulţumesc. Urâtul gând la mine-i.
La mine-s și temeiurile vinei.
Dar de Haggith ce crezi? Pui vreun temei
Pe visul meu?
Abiel
Întreaga grijă-a ei
Adonia‑i; iar Șlomo-i e coșmarul.
Cât ţine ziua, tot aruncă zarul
Gândind la fiul ei și stând în casă.
De nou‑venita fată nici nu‑i pasă.
Regele
E tot ce vreau. Să-mi pese numai mie.
S‑o am sub pază-n alba colivie
A trupului ei tânăr și-nsorit
În care Domnul tihna și-a găsit.
(către Abisag care, sfioasă, s-a depărtat)
Vin’mai aproape, Abisag, fecioară
Cu sânii mici și trup de căprioară.
(Abisag se așterne la picioarele regelui)
Șezi lângă mine. Nu‑n genunchi. În templu
Mult mi-ar plăcea să stau să te contemplu
Jertfind, îngenunchiată, lui Jehova,
Cântându‑i psalmi și-naripându‑mi slova...

Dar nu aici...Aici, sub palmier,
Jos la pământ și-ndepărtat de cer,
Te vreau pe bancă-alăturea de mine:
Un oaspe coborât din zări senine,
O soră-acum găsită când, bătrân,
Tot mai pustiu și tot mai trist rămân...
Abiel se retrage, iar regele, rămânând singur cu Abisag, iese în sfârșit din
rezerva ce-și impusese:
Regele
Acum vorbește, Abisag...Tăcând,
Mă faci de glasul tău așa flămând,
Că de pe gura‑ţi roșie de mac
L-ași sorbe-ntro‑o clipită cât un veac...
Abisag
Mă iartă rege, dar sunt copleșită
De tot ce văd și simt, abia sosită.
Palatul, parcul, oamenii, veștmântul,
Brăţara, nestematele și cântul
Dumnezeesc din harpă.
Regele
Toate-s roabe
Doar frumuseţii tale!
Abisag
Sunt podoabe
Ce nu mi se cuvin.
Regele
Precum nici lunii,
Reginei de pe boltă-a creaţiunii
Nu i se cade salba de topaz
Pe rochia‑i de-azur și de atlas!
Pesemne că deaceea uneori,
Smerită, se ascunde luna‑n nori,
Și-adesea‑și face trupul tot mai mic,

Vădind că nu râvnește la nimic;
Dar când e-un sfert din ce-a fost adineaur,
La piept îi ard luceferii de aur!
(Abisag, cu capul plecat, tace)
Iar taci...E drept: tăcerea ta‑i de aur.
Iar taci... E drept: tăcerea‑i o virtute.
Puţini se pot mândri cu ea, când sute
Și mii de guri se bâlbâie-n deșert.
Dar, Abisag, virtutea ta o cert.
Abisag
Nu mă certa, o rege, o stăpâne!
Sunt sluga ta și slugă-ţi voi rămâne.
Plecată-abia din satul meu de-acasă,
Orbecăiam tăcută și sfioasă,
Căci strălucirea vieţii din palat
Lumina zilei mi-a întunecat.
Și‑o spaimă-ntrase-n tânăra mea minte
În așteptarea feţei tale sfinte...
Regele
Nu sunt, copila mea, decât un om,
Precum nici pomul nu e decât pom,
Oricât s-ar înălţa spre cer, spre soare,
Oricât i-ar arde creștetu‑n splendoare,
Oricât, în tremurarea lui suavă,
Ar ridica spre Domnul cânt de slavă...
Un om pe care pronia cerească
L-a pus un neam întreg să păstorească,
Dar, domn peste-ale neamului destine,
Nu se mai poate păstori pe sine!
Pricepi tu, Abisag?
Abisag
Pricep că suferi...
Spre a‑i îndulci această suferinţă, Abisag îi cântă. Nu o cântare sacră,

nu un imn de slavă, un cântec profan; o rugăciune totuși, o plângere către
Domnul, al unui războinic, care întors biruitor din luptă, încununat de glo‑
rie, își găsește iubita moartă... Răzbate prin plângerea aceasta o dureroasă
îndoială:
M-am întors din luptă. Mâna‑ţi tare

Braţul mi-a purtat spre biruinţă
O, pogoară-acum și-n al meu suflet,
Dă-mi balsamul tihnei
Du‑mă iar la luptă-n câmp deschis,
De virtute umple-mi iarăși pieptul,
Ca să pot să uit, să-nalţ în slavă
Numele tău, Doamne!
Tristul cântec tineresc al celuia care a câștigat bătălia, dar a pierdut pe

Dumnezeu, cântec bătrân auzit de fecioara sunamită încă din copilărie și
care i-a stors și-i mai stoarce lacrimi, îl impresionează profund pe rege, el
însuși fiind autorul anonim al acestuia.
La întrebarea regelui dacă știe cine l-a scris, Abisag nu poate decât să
invoce legenda populară despre un viteaz trimis de bătrânul rege Saul ca să
bată pe filistini. I-a și bătut numaidecât,
Da‑ntors biruitor din bătălie

Mireasa și‑o găsi pe năsălie;
Bătut astfel și-nfrânt de însuși cerul,
În inimă-și înfipse junghierul.
Dar astea sunt povești...Nu știe nime
Nici cine-a fost viteazul din vechime
Nici cine-a fost mireasa lui și nici
Dac-a murit pe-aiurea sau pe-aici.
Cu gând s‑o încerce, regalul poet își exprimă îndoiala asupra morţii ace‑
lui cântăreţ și face o supoziţie:
Bătrân de ani azi trebuie să fie,

Cu spate gârbovit, cu pleșuvie,
Cu dinţii slabi, cu mâni tremurătoare...
Nebănuind cursa întinsă, Abisag e de altă părere:

Nu poate fi bătrân și nici beteag!
Regele
Trecură-asupră-i anii, Abisag.
Abisag
El a rămas același pentru noi.
Regele
Stârv sau bătrân de ani și rece sloi...
Abisag
Nicicând nu moare cântu‑i tineresc.
Prin el trăiește pururi!
Fără să-și dea seama, tânăra fată a exprimat aici esenţa nemuririi.
Bătrânul poet încoronat însă, în urechile și-n inima căruia mai stăruie o
replică anterioară:
O, eu îl văd ne-mbătrânit, stăpâne!

Precum a fost, pe veci așa rămâne...
Nu are, raportând‑o și pe aceasta și pe cea ulterioară despre nemuri‑

rea cântecului, la trista‑i și păcătoasa‑i dorinţă trupească, decât răspunsul
edificator:
Da, trăesc.
Prin lutul meu cel păcătos, copilă...
Eu sunt viteazul tău.
Surprinsă și nebucuroasă, în greu impas, copila nu‑și pierde totuși cum‑

pătul. La întrebarea regelui dacă nu‑i este silă de înfăţișarea prezentă a vitea‑
zului cântăreţ, ea răspunde cu fină diplomaţie:
O, rege mare!
Tu ești deasupra tuturor și-a toate!
Au cine se-ncumetă, cine poate
Să te măsoare cu măsura mică
A muritorilor de rând?
Regele atunci, prinzând cu durere tâlcul, cu meșteșug ascuns, al vorbelor:
Adică?
Iar Abisag:
Cine-i acel ce spune și nu minte
Că nu‑și iubește regele?
Cu preţul acestei dureri și aspre recunoașteri pricinuite de o nevârstnică,

bătrânul psalmist și glorios ctitor al poporului său, învaţă înţelepciunea
resemnării târzii...
Frumoasa copilă râvnită de el suferă de suferinţa ce a provocat și găsește
cuvinte tandre de îmbărbătare:
Întreaga mea suflare ţie-i dată

O rege bun cu fruntea‑ncununată
De glorie, izbânzi și-nţelepciune!
Dar regele nu mai are nevoie de ele. A căutat adânc în sine însuși și s-a
regăsit:
Își mulţumesc, copila mea minune...

Tu singură din toţi supușii mei,
Cei din înalte slujbe ca și cei
Smeriţi și mai mărunţi – m-ai învăţat
Să nu mă las de simţuri subjugat,
Să nu râvnesc la ce nu se cuvine,
Să fiu‑mpăcat cu viaţa și cu mine.
Și ce-i mai preţios, că nu trăim
Ca trupul să ne zacă-n ţintirim
Ci pentru ca o faptă-a noastră bună
Să sboare-n timp cu timpul împreună.
Scoate apoi un strigăt de izbândă și adună în preajmă-i soţiele-i și intimii

curţii, cărora le prezintă pe Agisag:
Aceasta e fecioara preacurată.

Pe frunte-a fost de rege sărutată
În semn de biruinţă, ca pe-un steag
Întors din bătălie; oaspe drag,

Ce va cinsti și oamenii și casa.
Vreau mai târziu din ea să fac mireasa
Cumintelui Adonia...
Cât despre vrerea‑i de a‑și încălzi mădularele înfrigurate: „Țineţi” se

adresează el credincioșilor săi servitori:
Țineţi calde păturile mele;

Va trebui să mă-ncălzesc cu ele.
Astfel cred că am reușit să extrag din libidinosul episod al bătrânului

David cu fecioara Abisag (despre care și Biblia ne spune că „regele nu a
cunoscut‑o”) un graţios poem dramatic în care poezia și ethosul se înfrăţesc
cât mai firește cu putinţă.
Piesa ce-a urmat acestui poem e o „poveste dramatică” în trei acte și opt
tablouri: Priveghiul fără lacrimi. Ea își are geneza într‑un episod al romanului
meu Meletie Jidovul, unde e vorba de o dramă în versuri într‑un act „Veghea
fără lacrimi”, datorită tânărului poet și secretar al maestrului Meletie, piesă
jucată de Teatrul Naţional și generatoare a unui mare scandal antisemit. E
povestea satirico-dramatică a unui tânăr împărat oriental care, bănuindu‑și
soţia de necredinţă, recurge la știinţa ocultă a unui mag spre a afla adevărul
și a demasca pe curteanul cu care e înșelat. Magul îi administrează o licoare
narcotică ce-l aduce într‑o stare aidoma morţii, însă numai în aparenţă, căci
va auzi tot ce se va vorbi în preajma sicriului. Totodată, perechea împără‑
tească neavând moștenitor, tronul va reveni aceluia dintre sfetnici și curteni
care în noaptea de priveghiu va umplea cel dintâi, cu lacrimi, cupa de aur
primită în dar, cu limbă de moarte, de la defunctul suveran. Bun prilej și de a
pune la încercare credinţa și gândul intim al sfetnicilor, adevărata lor poziţie
faţă de coroană.
Experienţa e concludentă și de un pesimism dezolant: sfetnicii se strădu‑
iesc zădarnic a umple cupa, căci nimeni nu plânge, un grup uneltește contra
celuilalt și toţi, în șoaptă, în jurul catafalcului, îl vorbesc de rău pe cel dus.
Împărăteasa văduvă însă, adunând în taină lacrimile sclavelor care, singu‑
rele, plâng cu adevărat și din belșug, trece cu cupa revărsătoare pe lângă
grupul divizat al sfetnicilor și caută s‑o substituie cupei deșarte a celui mai
tânăr, amantul ei. Fără succes, căci e observată de bătrânul prim-sfetnic care
dă alarma. În aceeași clipă însă cupa oferită e prinsă de mâna magului răsărit
ca din pământ. Grupurile se încaieră, cântă cucoșii, se face ziuă și împăratul

se trezește din somnu‑i letargic. Dovada necredinţei tuturor e făcută, dând
pe vinovaţi pe mâna gealaţilor, împăratul, pe cât de îmbogăţit de experienţa
vieţii, pe atât de sărăcit în sufletu‑i dezamăgit și trist din cale afară, lăsând pe
sfetnici săi să se încaiere și să se întreucidă, ia toiagul pribegiei...
În cuvinte cam asemănătoare, romanul relatează subiectul piesei într‑un

act, mai adăugind câteva replici nu lipsite de oarecare stranie frumuseţe:
Luminată stăpână,
Cupele de-aur ce ţinem în mână
Sunt fără lacrimi, uscate și reci.
N‑om putea plânge o săptămână
Dacă de farmec nu ne deslegi!
Sunt vorbele bătrânului sfetnic, aluzie în formă galantă la subtila încer‑

care de substituire pe care, cu ochi de vultur, a observat‑o.
„Luminata stăpână” nu înţelege, dar se simte descoperită. Ura neîmpă‑
cată, pe care de mult o nutrește împotrivă-i, se comprimă în întrebarea:
„Ce vrei să zici? Ți-e cuvântul obscur”.
Iar sfetnicul ipocrit și încă galant:
Farmecul ochilor tăi de-azur!

Din norduri adus, venetică zeească,
Să ne supună, să ne vrăjească!
Desleagă-ne grabnic de el!
Altfel...
Încordarea sufletească a împărătesei a ajuns la culme:
Altfel?
Și urmează precizarea diabolică, rostită mieros și cu fruntea în pământ:
Vom umplea, o, stăpână suavă,

Și cupele noastre cu lacrimi de sclavă!
Suava stăpână însă izbucnește ca ieșită din minţi:
Pe cine vreau eu, am să-l ung împărat!

Da, eu: venetica!
Intervine însă gestul neașteptat al magului și desfășurarea rapidă a

sfârșitului de act (adică a piesei), așa cum am arătat mai sus.
Nu o dată, în anii ce au urmat încheierii romanului, am fost tentat să

reiau acest schelet de subiect, să-i creez organele vitale: mușchi, nervi, inimă,
viscere și să-i dau astfel viaţă; să transform penumbra unei siluete impre‑
cise într‑o fiinţă în carne și sânge... Însă subiectul imaginat de mine pen‑
tru trebuinţa unui important episod al romanului (marele scandal antise‑
mit provocat de reprezentarea piesei lui Horia Crișan, despre care studenţii
află că e identic cu Herman Kirschen, secretar al lui Meletie, izbucnind în
momentul căderii ultimei replici a împărătesei, jucată de o artistă evreică:
„Da, eu venetica!”) mi s-a părut totdeauna mult prea bogat pentru un singur
act, dar și mult prea sărac pentru mai multe. O singură întâmplare finală
bazată pe un complex de antecedente vagi și nebuloase, nimic tangibil, con‑
cret, nici măcar schiţat... Trebuiau așadar abia găsite premizele la concluzie,
abia inventate împrejurări, evenimente ce duc neapărat și strict logic spre ea.
Și-mi părea rău că din pricina rezistenţei mele de a relua un subiect vechi,
abia schiţat, lăsam neîmplinită artistic, neorganizată în formă dramatică, o
suculentă și fină satiră de esenţa Priveghiului fără lacrimi.
Iată însă că în toamna anului 1939, după o odihnă literară de mai multe
luni, murind mama și transportându‑i scumpele rămășiţe la Iași, spre a o
înmormânta alături de tatăl meu, am revăzut orașul vieţii și morţii conu‑
lui Meletie, străzile pe care le străbătea, casa pe care i‑o atribuisem, palatul
Justiţiei unde-și ţinea strălucitele pledoarii, biserica la care fusese epitrop,
sinagoga unde asistase la sărbătorirea zilei declaraţiei Balfour[173], grădina
Eros în care trăise ceasurile dureroase ale reprezentaţiei piesei Priveghiul
fără lacrimi și ale scandalului antisemit patronat de însuși fiul său...
Firavul subiect al nefericitei piese mi se înfipse iarăși în minte și nu
mă mai părăsi. Mă întovărăși în tot drumul înapoi spre București, ampli‑
ficându‑se, crescând, descoperindu‑și rădăcinile, zbucnind în sus spre
lumină, primind încrângături și devenind un pom în floare, un tot organic
și armonios. Îi găsisem adică vechei mele teme satirice capul și picioarele
care îi lipseau.
De cum se ridică cortina peste primul tablou al primului act, fie cititorul,
fie spectatorul, știe de la primele cuvinte rostite pe scenă despre ce e vorba.
De pe terasa palatului împărătesc un herald anunţă poporul și pe nobilii
adunaţi în piaţă despre iminenta întoarcere din călătoria de nuntă a tinerilor
suverani (persani) Sidru și Mira. Și încheie:
Fiţi dară pregătiţi.

Întâmpinaţi cu cântece și jocuri
Sosirea suveranilor iubiţi!
Numaidecât, în sala de sfat, își fac intrarea, în monom, cei cinci sfetnici
bărboși ai coroanei. Cel mai bătrân, președintele sfatului, deschide ședinţa
pentru o consfătuire urgentă și extraordinară: trebuiesc făcute în cea mai
mare pripă pregătiri de primire a perechii împărătești înapoiată din călătoria
de nuntă cu totul pe neașteptate. Toţi sfetnicii sunt într‑o adevărată panică.
Cel mai mult, primul dintre ei. Care poate fi pricina acestei întreruperi de
festivă vizitare a marelui imperiu numai după patru luni, când ea fusese
hotărâtă, cu anume opriri dinainte fixate, pentru cel puţin șase? Musca de pe
căciula celor cinci guvernanţi ai ţării le bâzâie acestora la ureche că pricina
nu poate fi alta decât o bănuială a tânărului lor stăpân despre felul cum au
înţeles să-i administreze imperiul în lipsa lui. Iar bănuiala aceasta numai
neîmpăcatul lor dușman, magul Curţii, a putut, prin curieri speciali, s‑o
infiltreze în sufletul curat și încrezător, de copil, al suveranului. În faţa aces‑
tui fapt grav, cum e mai bine să procedeze? Să aștepte să fie debarcaţi? Legaţi
de stâlpul infamiei? Sau să-și depună demisiile fără întârziere, motivând că
sunt calomniaţi? Primul sfetnic e de această din urmă părere și așteaptă să
audă și părerea celorlalţi.
Vistiernicul, deși susţine că a vegheat cu strășnicie ca bunurile coroanei
și ale imperiului,
Să nu se-nstrăineze, părăsind
firescul buzunar al stăpânirii;
dar, deoarece el nu răspunde de furturile comise pe când dormea, răpus de

truda zilei, el răspunzând doar de ceasurile-i de veghe și deci își are conștiinţa
împăcată, totuși e de părere să se improvizeze suveranilor o cât mai înălţă‑
toare primire,
după care să depunem

A doua zi, demisiile noastre
În mâna împăratului.
Cel de-al treilea sfetnic, al moralei publice, e categoric de altă părere,

cerând rămânerea pe loc și o cât mai hotărâtă atitudine de bravare:
Eu cred că împotriva calomniei

(Și sunt destui cari mă bârfesc, spunând
Că-n aste patru luni lăsat-am ţara
De capul ei) n-avem decât o armă:
Aceea de-a rămâne neclintiţi
Pe jeţurile noastre și-a striga:
Slujim pe zei, naţiunea și coroana!
Păzitorul moralei i-a vorbit bătrânului prim-sfetnic, egoist și viclean, din

inimă. Uitând de propunerea‑i peremptorie, își dă în petic:
Vorbit-ai foarte bine. Nu se poate

Un sfetnic al moralei să gândească
Mai înţelept.
Al patrulea (nespecificat) se ridică vijelios împotriva acestei „înţelepciuni”:
A te-nfinge
În jeţul tău și-a‑l mai păstra și-atunci
Când sub picioare-ţi tremură pământul;
A te-agăţa cu mânile-amândouă
De‑o bârnă care, putredă, – ameninţă
Din clipă-n clipă să se surpe, este
A judeca nu înţelept ci strâmb.
Căci, drept vorbind, ne-aflăm în plină criză
Morală, culturală, financiară!
Al cincilea, în sfârșit, sfetnicul școlilor, al culturii, se simte atât de atins

și ofensat în resortul lui, încât de focul apărării uită să-și mai spună părerea.
Auzi, criză!...
Mă iartă! Financiară sau morală

O fi, dar culturală niciodată!
Sunt tare pe poziţia mea școlară
Și-artistică. Deși de două luni
Bieţi profesorii n-au mai încasat
Niciun salariu, cei mai mulţi din ei
Își văd de treabă, fără să cârtească.
Cât despre-artiști și scriitori, deprinși
Din moși-strămoși a flămânzi, nici dânșii
N-au încetat a‑și face datoria:
Creează, fericiţi că pot crea.
Ședinţa urgentă și extraordinară trebuie să ia sfârșit, căci perechea împă‑

rătească se apropie vertiginos de porţile Capitalei. De aceea, bătrânul prim-
sfetnic ia cel din urmă cuvântul, spre a trage cuvenita încheiere:
Nu‑i vorba de răspunderi,

lămurește și minte el,
ci întâi
Ce fel s‑organizăm primirea, și apoi
Care-i modalitatea...cum să zic...
Mai nimerită, de-a supune-n cinste
Luminăţiei Sale...aproximativ...
Realul și onestul rezultat
Al guvernării noastre autonome...
Hotărăște deci definitiv primirea festivă și populară a suveranilor pe

terasa palatului ce răspunde în piaţa mare, iar
A doua zi, reînnoind credinţa

Către-mpărat, voi slobozi în mâna
Luminăţiei Sale, demisiunea
În bloc a celor cinci, firește‑odată
Cu‑a trebilor gestiuni...
Tuspatru ceilalţi sfetnici își strigă, într‑o comună panică, mărturisirea:
Dar nu le-avem!
Parcă eu am spus că le aveţi? sună răspunsul cinic al premierului, dar așa

cere protocolul...
„Și dacă ni se cer?” e întrebat!
Răspunsul vine prompt din gura mai marelui lor în rang și potlogării:
Nu le-a cerut,
De când e lumea, niciun suveran.
Deci demisiunea ne va fi respinsă.
Astfel vom rămânea și mai departe
La cârmă; iară dările de samă
Le‑om ticlui încet, pe îndelete,
Așa cum e mai bine și-n folosul
Imediat al scumpei noastre patrii.
Răspunsul îi liniștește pe netrebnicii cârmuitori și cu toţii se bucură de răga‑

zul ce vor avea de a‑i face magului de petrecanie. Cele din urmă cuvinte ale pri‑
mului-sfetnic se referă la dragostea sa de popor și la liberalismul ce-l însufleţește:
Jos în piaţă
Poporu‑i liber să se manifeste
Cu jocuri și cu cântece, sub paza
Poliţiei de Stat.
După care ședinţa se ridică, sfetnicii ies în monom, iar la masa verde se
vădește deodată, în picioare, magul Kosru care, invizibil, a asistat la patrio‑
tica dezbatere-fulger. Cu zâmbet subtil, atât spune:
Subtilizând fiinţa mea de lut,

V-am prins din iarbă, gândăcei de‑o zi...
Acum că-n plasa‑mi magică-aţi căzut,
Vă ţiu în ace, pân-veţi putrezi!
Și cortina cade peste tabloul întâi.
Când se ridică iarăși, ne aflăm în subsolul palatului, în atelierul de lucru

al sclavelor care confecţionează covoare, flori și fluturi. Sunt zece, din care se
disting patru prin frumuseţe și curaj: Diva, Riva, Cama și Rama. Ca supra‑
veghetor cu gârbaciul în mână e pus acolo un încercat credincios al împăra‑
tului, roș și spân, sclav și el, pe nume Casso.
Dar oricât ar ameninţa el cu gârbaciul îndemnându‑le la lucru, fetele știu

că nu le va lovi. Tânăra împărăteasă, bună și blândă, protectoarea lor, i-a
interzis‑o formal. Diva i‑o și amintește:
Cred ca ţii minte, Casso, ce poruncă

A dat împărăteasa milostiva
Când te văzu‑nvârtind gârbaciul: „Stai!”
Ți-a spus și fulger îi era privirea,
„Gârbaciul ţi-e armura, nu ţi-e arma;
Blazon îţi este; poartă-l deci cu cinste.
Dar numai eu am dreptu‑a pedepsi!”
De dragul înaltei lor protectoare, sclavele lucrează de zor, murmurând un

cântec:
O, dulce, luminată-a mea stăpână,

Cât de frumoasă, cât de bună ești!
Când deodată pătrunde până la ele în subsol glasul heraldului care

anunţă iminenta întoarcere a suveranilor. Agitaţia și bucuria lor sunt frene‑
tice. Urmând îndemnului ce răsună afară:
Ieșiţi în piaţa mare! Primiţi cu bun urat

Pe Mira‑mpărăteasa, pe Sidru împărat!
Sclavele își părăsesc lucrul și vor să dea buzna spre ieșire. „Un pas și vă
lovesc”, le strigă paznicul, în aceeași clipă însă răsună și glasul magului care,
nevăzut, îi poruncește lui Casso să lepede gârbaciul, urmând ca și sclavele,
în rând cu toţi cei liberi, să iasă întru întâmpinarea stăpânilor, cu chiote, cu
cântece și jocuri. Casso, uluit, căci nu știe cine îi vorbește, nu se sinchisește
totuși de poruncă până nu‑l vede pe marele mag, stâlp al tronului, întru‑
chipându‑i-se aievea în faţă. Își înăbușe zelul și-și pleacă fruntea. La vorba
magului, cum că și el e liber, deci:
te du,
Fii vesel, dă-te tumba, cântă...
Casso răspunde întunecat:

Nu!
Oricine-ai fi: un diavol sau un zeu,
Nu merg să-ntâmpin pe-mpăratul meu,
Cât timp de el alăturea pășește
O-mpărăteasă care nu‑l iubește.
Înmărmurit de această gravă ripostă a sclavului, magul Kosru ia atitudine

diplomatică, și cu blândeţe și înţelepciune, deslegându‑l de un jurământ
care-i ţine limba cetluită, îl face să vorbească. Lunga‑i și patetica‑i destăinu‑
ire e întreg substratul povestei mele dramatice.
Prietine, ai spus o vorbă mare,
îi atrage luarea aminte magul căruia nimic omenesc nu‑i este străin, iar omul
măsura a tot ce i se poate întâmpla, și urmează:
Ea poate să te ducă la‑nchisoare,

La moarte chiar; dar poate să te ducă
Și la măriri... Răspunde.
Casso e un primitiv, în sufletu‑i primar nu abundă idei și sentimente;

două însă din aceste îl stăpânesc și tiranizează:
Ce vreau eu,
Dreptatea‑i și credinţa!
Magul e mulţumit, căci în esenţă astea le vrea și le caută și el:
Ești al meu.
Dezlegat de jurământul făcut însăși împărătesei, Casso se destăinuie. Lunga

lui spovedanie e istorisirea unei memorabile întâmplări, trăite de el în preziua
plecării perechii împărătești în călătorie de nuntă. Dar mai întâi, vorbind de
frumuseţea și blândeţea tinerei împărătese de care se îndrăgostiră sclavele,
Pândind
S‑o vadă dacă trece prin grădină
Ori șade la fereastră, ori e gata
La ele să coboare surâzând;
neglijându‑și apoi lucrul, mângâiate fiind de‑o vorbă bună sau de-un zâmbet
cald ce până și pe el, întunecatul,
Cu părul roș, c‑obrazul spân, un șerb,

În mână c-un gârbaciu, și rob și gâde,
Cu inima‑mpietrită,
l-a făcut îngăduitor cu sclavele și îndrăgostit de „ea, strălucitoarea”, ajunge la

mărturisirea tainei sale:
Într‑un amurg, era‑n preziua

Călătoriei-nalţilor stăpâni...
Eu tocmai zăvoream atelierul
Iar sclavele urcaseră-n iatacuri –
Când, dinspre crângul fundului de parc,
Acolo unde-ncepe să coboare
În pantă iute râul spumegos:
Aud o șoaptă, alta, iar întâia,
Iar pe cealaltă... singur eu în preajmă,
Ne-mpărtășind cu nimeni altul zvonul
De ape și de frunze în amurg,
M-ascund într‑un tufiș, ca nătărăul,
Ciulind urechea.
Mai mult formal, ascunzându‑și curiozitatea, Magul îl ceartă: e paznic al

sclavelor, nu și al foșnetelor vagi de frunze, de-ape, de‑oameni, de-animale,
la căderea amurgului... Ce l-a îndemnat s-asculte-anume, în tufiș ascuns,
zvon de glasuri omenești? Răspunsul limpede și ascuţit ca tăișul sabiei nu se
lasă așteptat:
Inima, nătânga,
Se tot sbătea în pieptu‑mi, mai să-l spargă...
Căci două erau glasurile: unul,
Adus de boarea vântului de seară,
Sfios, înăbușit, pierdut, era
Al tinerei împărătese; celălalt,
Cald, repezit, o rugă pătimașă,
Nu‑l cunoșteam. Știam atât: era
Nu glasul împăratului.
Magul a înţeles, tace și vrea să audă tot. Casso urmează:
Nebun de gelozie, dar și-adus

În chiar aceeași clipă la credinţă
Către-mpăratul: și-un simţământ și altul
M-au îmboldit să ies de sub tufiș,
Să merg tot înainte, după șoaptă,
Și să mă aflu deodată martor
La‑mbrăţișare.
Cine? Întreabă Magul scurt. Un tânăr curtean, un paj. Casso nu‑l știe pe
nume... Și
Surprinși,
Întâiul gest al tânărului paj
A fost cu mâna la pumnal. O clipă,
Și mă lovea! Dar iute-mpărăteasa
Prinzând mișcarea‑i, o zvârli-ndărăt,
Căci mă recunoscu. Fui pus atuncea
Să jur cu preţul vieţii că nicicând,
Nicicum, nicicui și nici în clipa morţii
Nu voi vorbi de ceea ce-am văzut.
Departe de mag gândul de a face pe poliţistul. Dar mintea sa a și făcut legă‑

tura prealabilă între cele aflate acum și întoarcerea precipitată a suveranilor.
„Auzi ce zvon prin uliţi?” se adresează paznicului,

Se întoarce
Acasă iar perechea‑mpărătească.
De ce așa curând? Aici e cheia.
De‑oi învârti‑o fără greș în broască,
Voi ști pricina.
Naiv, Casso îl întreabă care ar putea fi? Cu o ridicare din umeri, Magul
răspunde: „Femeia...”
Al treilea tablou, în așteptarea sosirii înalţilor stăpâni și a primirii aces‑

tora, se desfășoară în piaţa palatului și sus pe terasa înaintată peste portal
și scară unde, în așteptare, sunt adunaţi cei cinci sfetnici, cinci matusale‑
mici dregători de onoare, curteni și străjeri. Jos, în piaţă, grupuri de popor,
soldaţi, studenţi, dar și unul răzleţit al sclavelor din palat, își cântă în cor
bucuria și urările de bun venit, când o ștafetă călare, venind în goană, de la
împărat, anunţă o mică întârziere provocată de o poticneală a cailor și aduce
un mesaj: primirea să fie cât mai simplă, fără de fast, magul Kosru să fie faţă,
iar odată intrat în palat, nimeni să nu mai vină să-l tulbure. Magul, căutat și
găsit, ia loc pe terasă. Prima doamnă de onoare a împărătesei cere prezenţa
pe terasă a sclavei Diva, „cuminte și frumoasă, deci o podoabă pentru orice
casă”, dorinţă căreia însă se împotrivesc atât celelalte două doamne, cât și
primul sfetnic:
Din vechi și din bătrâni, din om în om,

Sclavii-s ca spinii pe-al vieţii pom.
Dar magul ia asupră-și această gravă abatere de la protocol:
Eu, magul Kosru, – asupră-mi voi lua‑o

Și vor zvâcni-n vestmântul ei de in
Smaragde verzi și sânge de rubin.
Cum primul sfetnic tot mai stărue în opoziţie invocând tradiţia:
Stăpâni și robi, așa‑i orânduiala

De când e lumea...
magul ripostează:
Lume alandala!
Stăpâni și robi... Nu suntem robi cu toţii?
Ei toţi și voi cu mine? Numai hoţii
Și ucigașii nu sunt robi, căci nu‑s
Înlănţuiţi de legi; sunt mai presus
Sau mai prejos de ele; sunt stăpâni.
Noi ceilalţi toţi, suntem legaţi de mâni
Și de picioare, prin porunci severe.
Ce-i sclavul altceva? Nu are vrere.
Ce vor mai marii lui, el împlinește.
Și decât el mai mari sunt toţi, firește.
Noi, sclavii celor mari, ţinem sub bici

Pe cei în slujbe decât noi mai mici.
Sclavi sus și jos pe-ntreaga vieţii scară!
De ce ne-am rușina de‑o sclavă dară,
Ce n-are nici putinţă, nici temei,
Alţi sclavi să-njuge la căruţa ei?
Să vină Diva deci; răspund de ea.
Diva e adusă de jos, din piaţă. Se aud trâmbiţe, semnalul sosirii. Recepţia
se face cu adânci ploconeli. Împărăteasa se bucură sincer de prezenţa
neașteptată a Divei. Împăratul e trudit și distrat. Când în fine dă de el:
A, Kosru! Te tot caut...
Magul vede faţa răvășită a tânărului său stăpân și nu se poate reţine să nu

i‑o spună:
Ca mărul cel domnesc ţi-era obrazul

Și-n ochi îţi scânteia ca‑n soare, hazul
Ce nu‑l mai regăsesc...
Împăratul o confirmă:
Nu voie bună
E-n inima‑mi acum. Trecu furtună.
Năprasnică prin ea, și‑o ofili.
De moarte-s întristat. Am a‑ţi vorbi.
Sarcina ce și‑o luase magul a și început să se desfășoare. Pe mâne dimi‑

neaţă e așteptat în audienţă privată.
Cu acest al treilea tablou se sfârșește actul întâi, al doilea act are și el trei
tablouri. Primul e audienţa acordată magului, căruia însă îi precedează, nea‑
cordată, dar cerută insistent, aceea a bătrânului prim-sfetnic. Cutră rutinată
dublată de șiretenie de vulpe, el ţine să stea de vorbă cu suveranul înaintea
tuturor, surprinzându‑l încă mahmur și neodihnit. Vechi în slujba împără‑
ţiei, adică rămas de la răposatul suveran și cu nimb (fals) de cinste și credinţă,
își poate permite această insistenţă oricât ar fi de inoportună. Împăratul deci
îl primește, fiind oricum în așteptarea magului.
Cred că în acest destul de concentrat dialog între suveran și ministru am

reușit să dau, caracterologic și psihologic, o icoană justă și chiar pregnantă a
amândurora: primul, suflet curat dar, cu toată naivitatea vârstei, intuitiv clar‑
văzător; al doilea, supus și șiret, ascunzând, sub o elocvenţă de bătrân sfătos,
gânduri nemărturisite. Modestia lui excesivă stârnește riposta, sinceră însă,
a împăratului:
Hai hai, nu fi modest; nu fi zgârcit

Cu propriul tău cântar. De ani de zile
Tu porţi pe umăr treburile ţării;
Am liniște-năuntru și-n afară,
Iar eu, despovărat, mă-nsor, mă plimb,
Cutreer ţara, mă întorc.
Vorba asta o aștepta sfetnicul; căci tocmai în această pripită întoarcere

el vede răsfrângându‑se ca într‑o oglindă chipul cum, în lipsa suveranului,
a înţeles să vadă de aceste treburi ale ţării. De aceea îi ia, uitându‑și ploco‑
neala, cuvântul din gură:
‘nainte
Cu două luni de terminul fixat.
Adus de bănuieli deci sau de bârfe.
Împăratul e grozav de surprins. Știe ceva bătrânul de bănuielile ce-l fră‑

mântă? De unde? Cum? Repede însă își dă seama că e vorba de altfel de
bănuieli, și-l încredinţează [că] nu știe nimic... Cât despre bârfe... Au cine
să bârfească și pe cine? Ajuns aci, bătrânul socoate că e momentul să spună
răspicat ce-l aduce. Dar mai întâi trebue să-și explice bănuiala:
Știinţă am, Luminăţia Ta,

De-un gând vrăjmaș ce-n umbră uneltește
Să mă răstoarne.
Edificat acum cu totul, tânărul împărat, bucuros și mulţumit în sinea lui,

aproape că nici nu mai dă atenţie spusei sfetnicului. E prea ocupat de sine:
Cine poate spune

Că are doar prietini?... Și așa:
Credeai că asta‑i pricina scurtării
Călătoriei mele...
Cu totul alta‑i: ia așa, un vânt,
O toană, o prostie; n-are-aface
Cu ţara, cu nevoile, cu neamul:
Ci doar cu mine singur, cu‑al meu suflet...
Dar asta nu importă. Deci ce veste
Ai să-mi aduci?
Vestea ce aduce? Demisia... Dar până să ajungă la ea, pe care o și vede

respinsă, mai e nevoie de o minciună, de o lingușire, de o ploconeală, stâlpii
susţinători ai favorurilor:
Ce veste? Niciuna...
Vrea să-și înnoiască credinţa către dinastie, către coroană, către el; a sa și
a celorlalţi sfetnici. Foarte frumos. Cum s-ar fi putut aștepta la altceva? Să
stea și de-acum înainte neclintit la cârma ţării... Bătrâna vulpe e mulţumită
de răspuns; mai întârzie deci cu gogoriţa demisiunii. Cochetează cu vârsta:
Bătrân cum sunt, oricât mă-ngădui!
Răspunsul măgulitor al împăratului:
Anii?
Nu intră-n socoteală la cei vrednici
Și tari de suflet și la trup ca tine.
Îi vine de hac. E tocmai ce-i trebuia, ca să poată arunca el întâi cu pia‑

tra, prevenind eventuala, probabila pâră și insinuând calomnia împotriva
dușmanului. Ia deci un aer de motan călugărit:
Cei tari de suflet nu‑s și tari în pumn,

Spre-a dărâma invidia și minciuna.
„Cad singure” dă răspuns împăratul. „Le scutură-adevărul, precum

e pomul scuturat de vânt”. Dar rutinata cutră crede că are jocul ușor. N-a
îmbătrânit ea aplecându‑și înţelepciunea peste leagănul copilului astăzi pe
tron? Întâmpină deci sentenţios naivitatea cu calomnia scuturată de adevăr:
Poveste... Adevăru‑i un copil,

Pe când minciuna‑i însuși duhul rău.
Fostul învăţăcel al înţeleptului e zguduit de acreala și întunecimea de

gând a acestuia. Sfetnicul o simte și socoate momentul potrivit pentru lovi‑
tură. Grăește deci cu o bună jucată umilinţă și durere:
Serv credincios al tronului, depun

Demisia mea și-a sfetnicilor mei
Precum și toată-a cârmuirii samă
În cifre, la slăvitele-ţi picioare.
De astă dată suveranul nu mai e zguduit, ci pur și simplu uluit. Cum așa?
Vine să reînnoiască credinţa în dinastie, în tron și împărat, spre a demisi‑
ona? Ce s-a întâmplat? Primul sfetnic explică:
Prefer să-nchei
Retras și-n umbră ale mele zile
Decât nimbat, în soare și – bârfit.
Explicaţie vagă, insuficientă. Împăratul nu înţelege:
Înseamnă asta,
Că răii să ia locul celor buni?
Nedrepţii locul celor drepţi? Vitejii
Să fie biruiţi de cei mișei?
Urâtă-ar fi și tristă – astfel de lume!
Vulpea bătrână rămâne filosof:
Urechile se umplu mai degrabă

De svon urât decât de veste bună.
Tânărul suveran însă nu e filosof, ci om integru și de înaltă demnitate.

Răspunsul lui nu poate fi decât mândru:
Dar nu urechea unui suveran

Pe care lingușirea îl desgustă,
Minciuna‑l arde și-l îngheaţă-urâtul!
Devot și viclean, răspunsul vine târându‑se pe burtă:
Aceasta e și singura‑mi nădejde,

Luminăţia ta.
În creierul împăratului începe să se facă lumină: „Și demisiunea?” întreabă

el, și parcă aude prin ceaţă densă și de departe răspunsul neverosimil:
Vei ști să faci așa cum e mai bine:

Ca s‑o cunoască toţi... și s‑o respingi.
Din clipa aceasta, în faţa bătrânului sfetnic nu mai stă adolescentul abia
urcat pe tron, cu cuget și suflet naive și neîntinate amândouă. Le-a pătruns
dintr‑odată, intuitiv, săgeata cunoașterii. Mușcat în sfârșit de bănuială, cere
să i se spună cine-s bârfitorii. Sfetnicul ezită, spre a rămâne în vag:
Oameni răi
Făpturi drăcești cu‑nfăţișări de înger.
Și tot în vag rămâne când e întrebat pe ce se întemeiază:
Pe defăimări. Oricare-a lor dovadă

Fals și minciună-i.
Acum, riposta împăratului, oricât formal ar părea să bată în strune inter‑

locutorului său, are un subton de strună cu totul diferită, chiar distonică.
„Trebue să-i aflu și să-i lovesc” strigă el, iar cuvintele ce urmează ascund o
ameninţare:
O sfântă mărturie
A cinstei și credinţei tale, este
A cârmuirii samă. Nu? O ai la tine...
La asta nu se aștepta vulpea; de aceea se cam bâlbâie că... firește... o va

avea. Nici vorbă... Crede însă a fi meritat o încredere oarbă. „Asta ai”, răs‑
punde calm cel numai în aparenţă același,
Dar numai slova cifrelor, tabela

De mari înfăptuiri, cu neputinţă
De desminţit, vor amuţi și-nfrânge

Pe mincinoși și calomniatori.
.................................................
Cât despre demisiune, mai vorbim.
Audienţa s-a terminat. Ieșind d-andăratele și târându‑și nu numai fiinţa

fizică, ci și scârboasa‑i fiinţă spirituală în noroiul încărcatei sale conștiinţe,
bătrânul sfetnic găsește și cea mai potrivită formulă de retragere:
Sunt sluga ta și-aștept să faci dreptate.
Rămas singur, cu un dureros zâmbet pe buze ca și în inimă, împăratul își

amintește subit de magul Kosru care întârzie; dar îl zărește, taman în clipa
când vrea să sune, prezent sub un paravan dintr‑un colţ al odăii... Noroc că e
deprins cu straniile-i apariţii magice. De n-ar ști că forţele oculte ale magiei
îl apropie de zei, duh rău l-ar crede:
Invidiez, o Kosru, ‘mpărăţia

Cea mare peste care-mpărăţești;
Cu mult mai vastă decât cea pe care
Sunt eu stăpân... Căci nu mi-e dat să trec
Nicicând dincolo de‑omenesc. Tu însă
Cunoști severele-ale bolţii legi
Și ce anume cosmice puteri
Se prăbușesc din lumile stelare
Pe tina pământească...
Întrebat de când se află în odaie, martor nevăzut la convorbirea cu sfetni‑

cul, magul recunoaște că a intrat odată cu acesta, subtilizându‑și firește trupul.
Kosru, Kosru,
Primejdios om ești! Poţi fi de faţă
Oricând, la orice strictă-ntimitate.
Nu. Nu slujesc magiei
Decât ca unei forţe-nalt morale:
Dar totdeauna dânsa mă slujește
Spre-a promova al vieţii nobil scop:
Dreptatea, libertatea și-adevărul.
Întrebat ce crede despre „demisiune”, magul își spune părerea răspicat:
Mult prea viclean; șiret trecând de margini;

Sărind, isteţ, mult dincolo de cal.
În locul unde-ajunge e‑o băltoacă.
Și ce crede despre „a cârmuirii samă?” Că nu există. Și despre înnoirea

credinţei? Vorbă goală. Împăratul se cutremură. Nicicând nu va mai putea
crede în oameni! Și dezamăgit, neexperimentat, cere magului să-i spună ce
are de făcut? Magul cere un răgaz să judece... Dar tânărul, neexperimentatul
suveran, mai are și altceva pe suflet, mai greu, mai dureros. Împărăteasa,
tânăra lui soţie, îl înșeală. Nu. Poate că e o vorbă necugetată, grăită prea
ușor... Dovezi tari, temeinice, nu are. Numai bănuieli, semne, care îl fac să
sufere cumplit: mici strofe de iubire, delicate gazeluri, nesemnate, găsite în
tainic scrin în chiar alcovul împărătesei... Și totuși îl chinuie nesiguranţa,
Căci nu‑i nimic în felul ei de-a fi,

În râsul ei, în dulcea‑i supărare
Ca și-n copilărescul ei alint;
Nimic care să semene-a minciună,
Să sune fals...
„Cine?” cutează a întreba magul; și-și amintește că aceeași întrebare a

mai pus‑o și paznicului Casso. Și primește același răspuns: un paj, unul din
cei doi ai suitei. Nu știe însă care, cum nu știe nimic pozitiv afară de acele
nenorocite strofe de dragoste din pricina cărora a pus sfârșit călătoriei cu
mult naintea zilei hotărâte. În durerea ce-l copleșește, se face mic și așteaptă
de la mag dezlegarea încâlcitei și chinuitoare probleme:
Ca un școlar nainte-ţi stau, o mare

Și scump învăţător! Ca un bolnav
Ce de la vraci salvarea și‑o cerșește!
Gol stau nainte-ţi, sărăcit de suflet,
Și mântuire-aștept... Nu împărat
Ci om, implor un semn al știinţii, minţii tale!
Întreabă pe profetul tău sublim
Și dă-mi un scurt și limpede răspuns
La frământata, dubla întrebare:
De care paj e vorba, căci sunt doi...

De ce fel de iubire, căci sunt două...
Magul rămâne pe gânduri și a și construit un plan. E cel imaginat și descris

cu prilejul episodului spectacular (actul lui Kirschen) din romanul lui Meletie:
va cufunda pe împărat într‑o stare letargică de aparenţă letală, păstrându‑și
totuși facultatea auzului; sau, cum recunoaște însuși împăratul: „un joc al mor‑
ţii cu‑ntelepciunea vieţii!” Va putea astfel, culcat pe catafalc, să cântărească, în
noaptea de priveghiu, dragostea celor ce dănţuiesc în jurul lui, precum și cre‑
dinţa soţiei și al acelui paj prea fericit de moartea‑i timpurie... Va chema deci
fără întârziere pe vraci, va cădea la pat, se va plânge de‑o cruntă a inimii bătaie
și de dureri de cap și va lăsa la vraci să facă singurul lucru la care se pricepe:
să-i scoată sânge. Iar mâne, cu ajutorul narcoticului pregătit de mag, va „muri”.
În tabloul al doilea, imediat următor, ne aflăm în camera intimă a împă‑

rătesei Mira. Sidru, împăratul, intră vijelios la ea și o găsește cotrobăind în
scrinul de fildeș, larg deschis, cel în care găsise strofele trădătoare. Nu e greu
să-și închipuie ce anume caută, dar scurta lui vizită are alt obiectiv, vrea să
pregătească boala subită și căderea la pat. Îi spune deci că se simte foarte rău.
Mira e sincer alarmată: îngrijorarea, vorbele ei drăgăstoase nu au nimic fals:
Dragul meu,
Să lași povoara toată pe spinarea
Bărboșilor tăi sfetnici, iară tu
Să te‑odihnești. Și cheamă vraciul Curţii
Să-ţi ieie sânge...
O zi
De‑odihnă, te va face iarăși vesel,
Drăguţ și dulce, cum ai fost tot timpul
Și cum de‑o săptămână nu mai ești...
Am fost și eu mâhnită, socotind
Că poate te-am mâhnit la rândul meu
C-un gest, c‑o vorbă, despre care samă
Nici nu‑mi dădusem... Nu m-ai sărutat
De nu știu câte zile...
Conţinut, știind să nu‑și trădeze reala turburare a sufletului, Sidru o

îndeamnă să nu‑și încarce cu fantome conștiinţa ei curată, ci să fie veselă și
să-i amăgească grijile cântând...
Să-l amăgească? Mira e sincer și dureros rănită de acest cuvânt, iar Sidru
își dă sama că l-a întrebuinţat imprudent. „Să te amăgesc?” o aude întrebând
cu o desăvârșită intonaţie de mirare și nevinovăţie (cum o izbutesc numai
femeile!) și repede o drege spre a degaja cuvântul de orice urmă de bănuială:
Că nu mă paște nicio
Primejdie; că durerea mea de cap
Și-a inimii mai vajnică bătaie
Nu‑nseamnă încă moarte...
Riposta Mirei e spaimă și îngrijorare:
Ce-s aceste
Vorbe, iubite? Știi cum mă-nspăimânţi?
Te bagi în pat iar mâni ești pe picioare;
Te voi înveseli prin dans și cântec
Dar făr‑să te-amăgesc, precum spuneai,
Urâtule și răule! Ci-n toată
A sufletului curăţie...
Ca să-l mai distragă, îi aduce la cunoștinţă două proaspete numiri în

existenţa ei privată: pe cumintea, frumoasa și instruita sclavă Diva a făcut‑o
camerista ei preferată, iar pajului Amru ar vrea, cu învoirea lui Sidru firește,
să-i atribue secretariatul personal.
Taman pe Amru! Unul din cei doi paji suspectaţi! Dar acum trebuie să-şi
păstreze tot sângele rece, dacă ţine să ducă la bun sfârşit experienţa „jocului
morţii cu‑nţelepciunea vieţii”. Se arată deci încântat de alegere. Transcriu
scurta convorbire ce mai urmează, căci o găsesc plină de haz şi de graţie:
Mira (bucuroasă)
Ştiam că-ţi va plăcea şi ţie. Amru
E-un gentilom binecrescut, cuminte,
Modest şi credincios.
Sidru
Cunosc de mult
Virtuţile lui mari; din şcoală încă.
Mira
El te-admira...
Sidru
Mă-nvidia, ţiu minte,
Pentru memoria mea; căci într‑o zi
I-am recitat un madrigal pe care–1
Compuse unei fete cu‑ani în urmă...
Mai scrie madrigaluri?
Mira
Scrie şi-azi:
Gazeluri maicusamă.
Sidru
Ți le-arată?
Mira
L-am prins scriind, în timp ce pregătea,
Febril,un bal mascat la Ekbatana.
Scrii, îl întreb, programul? Se-nroşi,
Se fâstâci, se bâlbâi şi zise:
Ba scriu un gagazel...
Sidru (râde)
Deci găgăuţa
A scris un gagazel! Nici că se poate
Ceva mai potrivit.
Mira (râde şi ea)

O Sidru,vino
Să te îmbrăţişez! Eşti adorabil!
Eşti cel mai nobil soţ şi cel mai dulce
Amant!... Dar pentru ce, iubitul meu,
Nu mă săruţi şi tu?
Sidru
Mă iartă, Mira...
Grozav mă doare capul!
Mira
Ce năucă-s!
Să uit! Mă iartă tu...
Sidru
Eu mă retrag.
’Nainte de-a mă pune-n pat, mai am
De rezolvat un maldăr de hârtii.
(Vreau să-mi justific întrebuinţarea anacronică a cuvântului „Madrigal”.

Ştiu că e francez şi nicidecum... persan. Nu cunosc expresia persană pentru
asemenea poezioare de dragoste şi cred că nu strică împrumutul făcut...)
Rămasă iarăşi singură, Mira împărăteasa îşi reîncepe căutarea în scrinul

de fildeş. Nu găseşte însă nimic şi trimite după proaspăt numitul şi încuvi‑
inţatul secretar, căruia îi mărturiseşte rătăcirea gazelelor de dragoste. Dacă
întâmplător le-a găsit împăratul? Spaima lui Amru nu e mică, ea totuşi nu
poate pune frâu pasiunii sale. Îngenunche şi inima lui îşi revarsă dulcea‑i şi
desnădăjduita‑i suferinţă:
Împărăteasă
A sufletului meu, a vieţii mele!
O, dulce Mira? Nu a vrut destinul
Să fii a mea, căci te-a atras coroana!
N-a vrut nici să mă piardă-n bătălie,
Nici să te pot uita, nici să m-arunce
Departe undeva de voi, de tine...
Ție ţi-a pus coroană-n cap, de aur,
Mie, de spini!
Se ridică, vrea s‑o îmbrăţișeze, dar Mira se opune hotărât. Îi paște moar‑
tea pe amândoi! Recunoaște totuși că pe el l-a iubit întâi; feciorul de împărat,
mirajul coroanei, tronul, soţul împodobit cu tot ce poate viaţa să dea mai
bun și mai nobil, au venit în urmă... Pasiunea pajului, deslănţuită, nu găsește
stavili:
Dă-mi poruncă
Să mă omor! Eu însumi n-am putere
Asupră-mi, Mira... Nu pot să renunţ
La tine și la viaţă, din imboldul
Meu propriu... Sau omoară-mă! Nu pot
Trăi astfel, incendiat, și nicio

Salvare nicăieri!
Mira îi amintește de nebunia de la pârâu; nebunie e și ceea ce comite

acum; faptă necugetată de copil. O așteaptă Sidru.
Știi, Amru?
Nu o amantă-ţi trebuește ţie,
Copil nevinovat și plin de vini,
Ci altceva.
Ce anume? întreabă, naiv, pajul. Și primește răspunsul onest, înţelegător

și matern:
Cum ești
Copil orfan, ţi-ar trebui o mamă...
Replica aceasta mai cu seamă, dar și toate celelalte date de împărăteasă

pajului neferice îndrăgostit, vorbesc clar despre nevinovăţia și credinţa
ei conjugală ca și despre focul mistuitor al copilului de casă imprudent și
romantic.
Tabloul cu care se încheie acest al doilea act se petrece într‑o curte dos‑
nică a palatului, unde sclavele, fericite de întoarcerea înaltei lor stăpâne,
joacă hora și se tachinează reciproc cu persoana celui de-al doilea paj sosit
odată cu suveranii, pe nume Pars. Acesta e eroul unei dragoste romantice cu
fiica castelanului din Tars al cărui conac îl ocupase în ultimul război, în cali‑
tate de șef al unui detașament de ocupaţie. Castelanul s-a sinucis, iar fiică-sa,
adusă ca sclavă la curtea împărătească, nu e altcineva decât Diva. Singură ea
lipsește din roiul fetelor și de la joc, e zărită însă prin geamlâcul unei aripi a
palatului, de mână cu pajul, îndreptându‑se spre scara ce dă în curte. Bătute
de nenorocul de a fi sclave, tovarășele toate se bucură barem de norocul
uneia din lotul lor. Se retrag deci, ca îndrăgostiţii să poată fi singuri:
Rama
Nu crezi c-ar trebui să fim discrete?
Să ne retragem acolo prin boschete?
Vor poate să se plimbe prin grădină
Și să mai stea de vorbă...
Cama
Las’ să vină,
Să ne mai bucure norocul ei,
C-al nostru nu s-arată.
Riva
Vrei cu chei
Nepotrivite să-i deschidem poarta?
Norocul nu‑i o amforă cu toarta
La îndemâna orișicui...
Singuri, în liniștea deplină după zarva dinainte, îndrăgostiţii își amintesc

de încă recentul trecut, de dramaticele împrejurări prilejuite de război, când
tânărul comandant al unui mic detașament de ostași venise cu misiunea de
a ocupa moșia castelanului din Tars, tatăl Divei; de sinuciderea castelanului,
de fuga în pădure a fetei rămasă singură în marea‑i nenorocire, după ce fără
de voia ei și numai din vina deosebitei ei frumuseţi, săgetase inima ocupan‑
tului; de căutarea ei îndelungă și zadarnică; de alte însărcinări primite apoi
în alte locuri de el; și în sfârșit de găsirea ei într‑un covru al pădurii și trans‑
portarea ei ca sclavă la curtea împărătească...
Povestirea Divei e dramatică și impresionantă:
M-au dibuit a treia zi, spre seară,

Soldaţi de-ai voștri care-un cerb vânară.
Atins în goană de săgeţi străine,
Cerbul, sărmanul, nimeri la mine,
De-a dreptu‑n covrul meu. Lovit de moarte,
Abia fu‑n stare trupul să-și mai poarte.
Picioarele-i, cu tremur se-ndoiră,
Frumoșii-i ochi o clipă mă priviră,
Se nărui apoi de mine-aproape,
Părând că vrea‑n frunziș să se îngroape...
Și eu și el, pe jumătate vii,
Am fost târâţi spre Curte cu frânghii.
Pe cerb l-au spintecat făr’de zăbavă,
Pe mine m-au adus aici ca sclavă.
Pajul Pars, care de atunci n-a mai văzut‑o, încredinţat că și-a găsit și ea, în
acele fatidice zile ale războiului, moartea, o regăsește, spre marea‑i fericire și
uimire, ca sclavă, la Curtea Suveranilor. Neţinând seama de actuala ei situ‑
aţie degradantă, îi declară dragostea și‑o cere în căsătorie. Scepticismului ei
de sclavă se mai adaugă sentimentele de prietenie către tovarășele ei roabe,
de care nu se poate despărţi. Atunci pajul îi încredinţează marea și ferici‑
toarea taină: vor fi cu toate libere, odată cu nunta binecuvântată de însăși
perechea împărătească.
Auzind aceasta, sclavele ascunse prin boschete dau năvală și felicită pe
viitorii miri. În mijlocul bucuriei generale însă, paznicul Casso aduce dure‑
roasa veste despre subita îmbolnăvire a împăratului și adânca îngrijorare a
unui deznodământ fatal... Un adevărat trăsnet din senin, secera morţii în
mijlocul secerișului și al cântecelor vesele.
Actul al treilea, final, are numai două tablouri. Primul, scurt, se petrece
în sala tronului, prezenţi fiind: împărăteasa‑văduvă, sfetnicii, magul Kosru,
cinci matusalemici dregători de onoare, paji și curteni. În cadru solemn, pri‑
mul sfetnic aduce la cunoștinţă vestea prematurii și fulgerătoarei morţi a
împăratului, dând totodată citire și testamentului dictat de însuși împăratul
numai cu un ceas înainte de a se stinge. Iată-l:
Eu Sidru,
Domn și-mpărat, chemat la judecata
Celui Etern prin ne-ndoioase semne;
Gândindu‑mă că plec și-n urma mea
Nu las moștenitor legal, sfinţit
Prin naștere, tradiţie sau lege; –
Spre-a nu primejdui a ţării pace,
Lucid și-ntreg la minte, hotărăsc:
Acel din sfetnici, dregători de‑onoare
Sau paji care-n priveghiul primei nopţi
Umplea‑va, cel dintâi, cu lacrimi, cupa
De aur, ce i‑o las în dar, va fi
Moștenitorul tronului, având
A-ntemeia o nouă dinastie.
Spre‑o nepărtinitoare judecată,
Numesc arbitri: pe împărăteasa,
Pe primul sfetnic și pe magul Kosru.
Ilustrul mag, stăpân pe alchimie,
Va face analiza‑amănunţită
A lichidului aflător în cupă.
Aceasta e voinţa mea, cu limbă
De moarte, exprimată-n testament.
Averea‑mi personală‑o las întreagă
Împărătesei-văduve, cu condiţiunea
Să se mărite cu alesul, dacă-i
Burlac sau văduv.
Mai hotărându‑se ora începerii primei nopţi de priveghiu, Curtea se

retrage.
Tabloul al doilea cu care povestea mea satirică ia sfârșit, aduce în scenă

acel priveghi fără de lacrimi care dă piesei titlul.
Într‑o vastă încăpere drapată în alb, imperialul leș, în alb imaculat și el,
zace întins pe catafalc, în sicriu de argint. Jurîmprejurul catafalcului, sfetnicii
fac gardă, iar la căpătâi, grav și neclintit, stă magul. Împărăteasa, răsturnată
pe treptele catafalcului, plânge, împrumutând durerii ei cuvinte duioase și
tandre... Sunt prezenţi cei cinci dregători de onoare (centenari), curtenii de
vază și pajii. Cu toţii au în mână câte o cupă de aur. Nu plânge nimeni. Ochii
rămân seci, cu excepţia centenarilor a căror conjunctivă inflamată lăcră‑
mează purulent. Într‑o încăpere alăturată, din fund, se văd la pământ scla‑
vele. Ele plâng cu adevărat; la fel și Casso, paznicul. Mai plâng și doamnele
mari, nu au însă cupă să le înregistreze plânsul, ele neinteresând succesiunea.
În șoaptă, sfetnicii își împărtășesc neputinţa de a plânge. Cupele lor, fără
obiect, sunt involuntar ţinute cu gura în jos. Magul, cu privire de sfinx, are
prilejul unui șfichiu ironic:
Iertaţi-mi, o sfetnici prea cinstiţi,

Și-ngăduiţi-mi să observ risipa
Ce faceţi cu‑ale voastre lacrimi calde...
Căci ele cad în jos, în timp ce acolo,
Înalţii dregători, bătrâni și surzi,
Și de onoare, adună, ca zgârciţii,
Lichidul scump, și-l... bagă la chimir.
Dar nici Amru, nici Pars, tinerii paji căror le surâde o coroană, nu pot
găsi lacrimile trebuincioase întâmpinării acestui unic și triumfal surâs. Toate
sforţările celui dintâi, mai puţin poate în vederea succesiunii decât a clauzei
matrimoniale, nu pot stoarce ochilor săi, aprinși totuși de dragoste, câtimea

de lichid cerut. Al doilea, îndrăgostit de o sclavă, opune, în chip conștient,
rezistenţă oricărei duioșii care, prin testamentul defunctului suveran, i-ar
distruge fericirea. Cupele amânduror rămân deșarte, deși Amru ar ști ce fel
să și‑o umple pe a sa. O și mărturisește, în intimitate, pajului Pars:
La‑ntrări,
De pază-s uriașii cu‑ochi de vultur.
Întreg priveghiu‑i străjuit de ei.
Altfel aș ști izvorul unde cupa‑mi
Ar sta să se reverse... Sclavi și sclave,
Colo-n odaie, plâng cu‑adevărat.
Împărăteasa‑văduvă retrăgându‑se, în urma unui semileșin, de la cata‑

falc, urmată de cele trei doamne mari, iar magul Kosru făcându‑se nevăzut,
sfetnicii, rămași locului, își pot spune deschis păsurile și să-și exprime, fără
reticenţe, sincera lor părere despre cel călătorit. Egali în neputinţa de a plânge
și-a mai nutri vreo speranţă, își umplu zădărnicia și plictiseala priveghiului
cu bârfe și critici aduse celui ce nu‑i mai poate auzi. Dar și magului, care „e
un om primejdios”, om și totuși altceva, „poate un duh al infernului”, „ochiul
și urechea împăratului”, „foarte învăţat; prea știe însă multe”, „prea se bagă
în treburile Statului”, „un intrigant, o cutră”, care a sugerat „mult prea tână‑
rului, dar nu prea înţeleptului suveran” o călătorie de șase luni, cu gând să-i
pândească pe ei, sfetnicii, să-i bârfească și să rămână el singur atotputernic.
Primul sfetnic s-a priceput însă cum să-l ia pe neexperimentatul domnitor
cu binele, cu vorba
Domoală și cuminte, cu șireată
Supunere, cu tactu‑i diplomatic
Cel lăudat de toţi...
Sfetnicul școlilor, artei și culturii povestește cum cerând subsidii pentru

patru școli înalte, când de fapt în toată împărăţia nu erau decât două, nu a
primit nimic, datorită firește amestecului demonicului mag. Comentariul
cinic al sfetnicului e delicios:
Ce e drept, sunt numai două

În toată-mpărăţia. Ce-am stricat
Spunând că-s patru? Vatămă mai multul?
Nu se lasă mai prejos nici sfetnicul moralei, istorisind divergenţa sa cu

împăratul în chestiunea pudicităţii:
Expert calificat,
De mai multe ori am fost cu el în divergenţă
De opinie cu el, în ce privește
Pudicitatea. Susţinea de pildă
Că plaja unde fete și băieţi
Fac laolaltă băi de soare este
Un minunat mijloc educativ
Pentru morala sexelor. „Cum poate”
Spuneam „Luminăţia ta să-admită
Că goliciunea, simbolul rușinii,
Să fie-nvăţătoarea tinerimii
De ambe sexe?” Totuși împăratul
Se încăpăţână; și în pofida
Moralei seculare, ce punea
Străjer rușinea‑ntre băieţi și fete,
Violentându‑mi libera voinţă,
Mă puse să compun un text stupid,
Semnat de mine, ’n care recomand
Și-explic morala impudicităţii.
Concluzia primului sfetnic e edificatoare:
Așa era stăpânul nostru, ţie-l

A toate ziditoru‑n paradis...
Ochii seci ai sfetnicilor (nu mai puţin seci ca inimile lor) privesc însă
cu multă curiozitate, în care batjocura e amestecată cu spaima, la cei cinci
matusalemici stâlpi ai vechiului regim, care, surzi și aproape orbi, își adună
cu zgârcenie imunda secreţie a conjunctivei lor bătrâne și bolnave. Unul din
sfetnici, exprimând invidia neputincioasă a colectivului, atrage atenţia asu‑
pra lor:
Priviţi pe dregătorii de onoare,

Slujbași neschimbători și făr’ de slujbe;
Edecuri vechi de la bătrân rămase
Și moștenite de cel tânăr: scule

Tocite-n vârf și-n ascuţiș; fier vechi
Ținut în pod și scos doar la paradă...
.............................................
Sunt surzi, gheboși, reumatici, ramoliţi,

Dar asta nu‑i vreo piedică-n urcușul
Ameţitor spre tron. Vă rog priviţi-l
Pe Cyrus, descendent fără-ndoială
Al... primului! Nu încă împărat,
Ci deocamdată venerabil maistru
De-un veac, al unui sacrosanct sigiliu
Ce nu există. Cyrus cel de-al doilea!
Viziunea aceasta, și hilară, și dramatică, biciuiește cu șfichi dureros ador‑

mita ambiţiune impotentă a micului grup de sfătuitori activi ai tronului.
„Nu, asta nu!” strigă vistierul și primește răspuns neîntârziat: „Te poţi împo‑
trivi? Plângi dacă ești în stare și ia‑i locul!”
Cel în care ambiţia s-a deșteptat și al cărui ac i-a pătruns în inimă, recurge
la dubla stratagemă a retoricii, ispitei și minciunii calomnioase. Riposta
merită s‑o menţionez în întregime:
Nu pot; dar te asigur că aș fi

Un suveran mai bun ca precedentul.
Nu m-aș amesteca‑n bucătăria
Imperiului. Eu aș plana‑n regiuni
Spirituale, stând de veghe pururi
Asupra fericirii lumii-ntregi.
Deci, de puteţi din ochii voștri stoarce
Un șir de stropi, vărsaţi-le pe-ascuns
În cupa mea. Se-ntâmplă și minuni.
Și poate că și glanda‑mi lacrimală
Samă să-și dea‑n sfârșit de gravul ceas
Și cupa să mi‑o umple jumătate.
Cu ce-mi veţi da și voi, se va‑mplini.
Gândiţi-vă la ce vă spun. Câștigul
Nu‑i al meu singur: este-al tuturor.
Altfel suntem pierduţi... Și-ncă ceva:
(adunându‑i la taină)
Rămână vorba între noi: cel mort
A strâns averi fantastice! Și numai
O ne-nsemnată parte-i hărăzită
Împărătesei-văduve: aceea
Care-i în pergamente consemnată...
Tot grosul însă, ’n nestemate și-aur,
E-ascuns și numai eu știu unde.
Sfetnicii se cunosc între ei. Ei știu câtă crezare să dea mai-marelui peste
tezaurul statului și miroasă numaidecât ispita și minciuna. Primul sfetnic
n-a uitat tragerile pe sfoară de odinioară, când rămânea păgubit de partea
ce de drept și de fapt și se cuvenea după înţelegerea avută; și nici nu are la
cunoștinţă ca tânărul și nefericitul împărat să fi avut pentru mai-marele vis‑
tieriei atâta prietenie și credinţă, încredinţându‑i astfel de taină...
Vistiernicul găsind, după asemenea vorbe, că e mai prudent să bată în
retragere, renunţă la solicitări și lacrimi, dar prea târziu. Ceilalţi sfetnici
sunt mai puţin grăbiţi să renunţe la astfel de minunată și fantasmagorică
promisiune:
Oho! De este adevărul,

Vei trebui și făr‑a fi-mpărat
Să ne faci parte dreaptă din tezaur!
De-i o minciună, cu atât mai rău:
Căci noi vom stărui mereu a crede
Că este-adevărat; ţi‑om cere partea;
Și dacă nu ne‑o dai, te denunţăm!
Invective, ameninţări, acuzări reciproce... Dar toată această dispută de

priveghi amuţește, căci împărăteasa, urmată de cele trei doamne mari, rein‑
tră spre a‑și face, reculeasă la catafalc, o dureroasă spovedanie. Dar mai întâi
are grija să îndepărteze cât mai mult și în termeni cât mai generoși, îndrep‑
tându‑i spre divanuri de odihnă, atât pe sfetnici, cât și pe dregătorii cente‑
nari aflaţi pe primele poziţii ale priveghiului. Apoi îngenunchind, vorbind ca
pentru sine, cu un accent profund sincer, se spovedește.
Mărturisindu‑și dragostea și credinţa către cel care i-a fost soţ și ale cărui
mari însușiri le-a știut preţui la adevărata lor valoare, recunoaște fără încon‑
jur că prima ei dragoste, ca și primul ei sărut le dăruise, fecioară fiind, altuia:
Un altul fuse prima mea iubire,

Întâiul meu extaz, întâiul vis
De fericire... ne ’mplinită: Amru.
Nu împărat, curtean modest; nu‑n vârful
Semeţei piramide, dar întâiul
Spre care, -ndrăgostită, -am năzuit.
...........................................
Când a fost însă să se ivească Sidru, s‑o placă și s‑o ceară de soţie,
duhuri rele
De sub pământ, mi-au picurat otravă
În inimă, pe vise, pe ce-a fost
Mai bun și mai curat, fiinţa‑mi toată
Sluţind‑o, aţâţând‑o și-nrăind‑o
Pân’ la păcatul de-a mă mărita
Cu cel din vârful piramidei, însă
Iubind pe cel modest, din josul ei.
Totuși nu acesta i-a fost blestemul, căci și Sidru i-a devenit drag, mult
drag, după ce i-a cunoscut virtuţile. Blestemul ei n-a fost că l-a iubit pe Amru,
ci că Amru a rămas în slujba curţii pe lângă ea, împărăteasa. Și aceasta, după
voinţa cavalerească, dreaptă, curată, fără gând urât, a împăratului, de a o
înconjura cu tot ce Curtea posedă mai de preţ...
Te-am înșelat
Numai cu gândul, Sidru; niciodată
Într‑alt chip. Niciodată n-am uitat
Că sunt soţia ta și-mpărăteasă.
Acum, că nu mai e decât o umbră, cutează să i‑o spună deschis: l-a înșelat...
Tu confereai cu sfetnicii-n ajunul

Călătoriei noastre; era seara.
Trudită eu de pregătiri, mergeam
În mica‑mi bibliotecă privată
Spre-a m‑odihni-n lectura‑mbietoare
A unei cărţi, când dintr‑o nișă-ascunsă
Obrazu‑i alb ca varul, ochii mari
Și tulburi ca în friguri, mă-nspăimântară.

„Aici, pe loc” îmi spune „’mi vâr pumnalul
În piept, de nu‑mi acorzi o convorbire!”
Mă trage către-un gang întunecat,
De-acolo-n parc și mai departe, către
Pârâu. Mă înlemnise spaima. Braţu‑i
Ca niciodată tare, mă strângea
De braţu‑mi, să mi-l frângă. Dându‑mi sama
De-a clipei grea primejdie, ’l implor
Să-și vină-n fire. Ca răspuns, mă prinde
În firavele-i braţe-acum deodată
Puternice, și ca un posedat
De furia iubirii, mă sărută.
În clipa asta ne surprinde Casso,
Știi, păzitorul sclavelor. I-am dat
Inelul cu onyx, să ţină minte
Că trebuie să tacă... iartă-mi gestul
Urât al cumpărării, dar greșeala
Greșeală trage după ea, păcatul
Un alt păcat... Așa te-am înșelat,
Iubitule și bunule! Mă iartă!
După care dureroasă spovedanie, se retrage, invitând participanţii prive‑

ghiului care s-au împărtășit de bunătatea și nobleţea sufletească a defunctu‑
lui lor stăpân, să se gândească la fulgerătoru‑i sfârșit în plină și strălucitoare
tinereţe și să se ostenească a plânge... Singur primul sfetnic are curajul, ară‑
tându‑i cupa deșartă, să recunoască zădărnicia străduinţei lui și a celorlalţi
sfetnici de a umplea cupele. În același timp însă își face o plăcere sadică de a
atrage atenţia împărătesei văduve asupra centenarului dregător Cyrus, care
are toate șansele a deveni în zorii zilei împărat și soţ al ei.
Văzând că nici pajii (și îndeosebi Amru) nu reușesc a plânge, împărăteasa
e în culmea disperării:
De-i scris ca Cyrus... O, prefer pumnalul!

Nu‑i nimeni altul? Nimeni? Dinte toţi
Pe câţi i-a ridicat în slujbe-nalte,
Pe câţi i-a ocrotit, câţi au strigat
În gura mare că-l iubesc: nu‑i nimeni
Să plângă, cât să umple‑o cupă mică?
...............................................
Voi paji, plăpânde firi sentimentale,
Nici voi nu plângeţi? cine v-a secat
Izvorul viu de lacrimi? Unde-i oare
Credinţa voastră, bunătatea voastră?
Neprihănitul suflet unde vi-i?
Vreţi să lăsaţi împărăţia‑n sama
Unui moșneag uitat de coasa morţii:
Surd, orb, reumatic, care lăcrămează
Mereu din ochii roși și purulenţi,
Umplându‑și astfel cupa? Și pe deasupra
Burlac!... O, Doamne Sfinte! Sidru! Sidru!
Cât ești de fericit că nu ai cum
Să-ţi vezi priveghiul!
Zguduită de plâns, o zguduie și o idee, pe care și‑o mărturisește în taină:
Din toţi, plâng numai sclavele... Torent

De lacrimi risipite la pământ...
Cupa lui Amru... Mi‑o însușiesc... O trec
Apoi, pe nevăzute, unei sclave...
Asta‑i salvarea...
Face într‑adevăr această temerară încercare, e însă urmărită de ochii sfet‑

nicilor și, ce e mai rău, surprinsă de Casso, sclavul credincios împăratului.
Acesta răstoarnă cupa deja umplută și o trântește la pământ. Se iscă numai‑
decât larmă, se învălmășesc sfetnicii și curtenii, împărăteasa e acuzată de
încercare de substituire. Acuzării deschise și hotărâte a lui Casso, împără‑
teasa cearcă să se opună, făcându‑l nebun; dar la intervenţia primului sfetnic
care cere ca paznicul să fie scos afară, spre a interoga pe paj și pe sclave,
împărăteasa își regăsește mândria și recunoaște fără înconjur:
Nu e nevoie
Să mai asculţi pe nimeni, sfetnic prim.
Adevărat: această cupă de-aur
Ce zace la pământ e a lui Amru.
Era umplută pe un sfert. În faţa
Bătrânului slujbaș de‑onoare Cyrus,
Ce singurul fost-ar fi fost să fie
Și ţării împărat și mie soţ,

Am preferat pe paj. Și eu, și ţara.
În faţa acestei mărturisiri, întreaga procedură ordonată de testament e

anulată. Sfetnicii, bucuroși, propun alegerea unei regenţe, când iată că din
grupul înalţilor dregători de onoare, care n-au auzit, n-au văzut nimic, se
desprinde senin Cyrus al doilea, care înaintează să-și prezinte cupa plină
ochi de lacrimi.
Atunci, în clipa solemnă a unei subite tăceri, izbucnește din piepturile
întregii asistenţe un formidabil hohot de râs, scandalos și macabru totodată,
în preajma catafalcului. Taman râsul prorocit de mag. Luminile se sting, spre
spaima tuturor, iar când se reaprind mai intense parcă, împăratul Sidru stă
în picioare pe catafalc. Câteva trepte mai jos, magul Kosru. Acesta explică
uluiţilor participanţi ai priveghiului minunea învierii:
Priveghiul s-a sfârșit. Sidru‑mpărat

Ca un om nou din morţi a înviat.
Căci moartea împăratului n-a fost
Decât un somn l-al vieţii adăpost.
Somn făr’ de vise și cu simţuri treze
Pe care, ca pe niște metereze,
Urcat în taină și la pândă stând,
Putu vedea pe oameni precum sunt.
Acum că-și cunoaște Curtea toată,
Sever și drept va ţine judecată.
Judecata e dreaptă și sumară. Pe împărăteasa o dă lui Amru, spre a‑i fi

soţie credincioasă:
Spre-a nu cădea în nou păcat și vină,

Iubească-, fericească-se-n lumină.
Pe sfetnicii perfizi îi dă pe mâna gealaţilor, acordă sclavelor libertatea,

iar pe Casso îl înalţă la rangul de străjer al steagului și de scutier personal.
Pe magul Kosru și-l face prim-sfetnic. La urmă, pajul Pars, înfăţișându‑se și
declarând că iubește pe Diva, e fericit cu răspunsul prompt:
Dac‑o iubești, a ta soţie fi-va.

Totuși mai adaogă:
Nu e rău a ști
Pe cine înaintea ta iubi.
Să nu mi se-ntâmple ce mi s-a‑ntâmplat:
Pe-un altul-l place, tu‑i ești doar bărbat.
Și, ca unul care în această noapte de priveghi a învăţat și s-a înţelepţit,

înainte de a părăsi maiestos incinta dureroasei sale experienţe, încheie:
Și-acum vă las. Vă las pe fiecare

C-un nou destin; dar teamă-mi este tare
C‑o să ieșiţi din noaptea de priveghi
C‑obraze noi, dar cu păcate vechi...
Și iese însoţit de mag.
Notez, drept corolar la aceste din urmă lungi și desigur plictisitoare rezu‑
mate ale pieselor mele, că le-am scris în silă, din care pricină cele aproape
60 de pagini ce însumează s-au târât viermește vreme de câteva luni de zile
până să ajungă la capăt. Le-am scris în silă, căci trebuia să le scriu și nu mi-e
permis, dacă ţin să ating ţelul propus dintru început, să nu rezum, insist asu‑
pra unor detalii și citez nu pentru mine, ci pentru ipoteticul cititor de după
moartea mea, necunoscător poate al numelui ce-l port, dar mai cu samă
al operei mele existentă doar în manuscris, deci ca și inexistentă. Nefiind
publicată, cititorul prietenos și de bună credinţă nu va avea altă sursă de
luare de contact cu ea decât o cât mai atentă urmărire rezumativă și citaţii
cât mai concludente. Ierte-mi-se dară insistenţa și aparenta fatuitate de autor
încântat de sine. Sunt departe de așa ceva, e însă singura cale pe care trebuie
s‑o urmez dacă ţin să dau lectorului cu desăvârșire neprevenit o idee despre
ceea ce cred eu că constituie valoarea frustei mele producţiuni literare. Fac
de pe acum această notaţie explicativă, deoarece tot astfel va trebui să proce‑
dez cu încă alte două piese cu care se încheie activitatea mea literar‑drama‑
tică de până azi.
Anul 1940 înregistrează apariţia celui de-al doilea volum al poeziilor

mele: de astă dată a liricii mele mature și de bătrâneţe, ceea ce de altfel indică
și titlul culegerii: Poemele resemnării. Era la începutul regimului antonescian

și volumul, ieșit de sub teascurile tipografiei Socec & Co., elegant tipărit pe
hârtie velină și în format mare, mai putu, în toată libertatea, găsi drumul
librăriilor și se bucura de atenţia presei. Dar aceasta numai în primele două
sau trei săptămâni de la apariţie. Deodată urgia antisemită, care până atunci
nu viza decât făgașul politic, se revărsă și asupra celui cultural. Mari cartoane
tipărite cu literă grasă și de‑o șchioapă apăruseră prin librării, denunţând pe
autorii evrei, nume autentice și pseudonime. Era interzis librarilor să vândă
cărţile acestora, iar cititorilor, bineînţeles, a le cumpăra. Pe această lungă listă
de răufăcători se afla și pseudonimul meu. La fel cu ceilalţi poeţi și prozatori
excomunicaţi, am fost nevoit a‑mi retrage volumul de pe piaţă și a‑l înghesui
în rafturile bibliotecii mele.
Această a doua culegere a liricei mele originale marchează deplina mea
maturitate artistică și concepţia mea despre lume și viaţă. Este într‑însa o
unitate de ton, tristă, tristeţea obârșind nu dintr‑un leitmotiv (ca să întrebu‑
inţez expresia muzicală) pesimist, ci din cunoașterea deșertăciunilor lucru‑
rilor și din perspectiva unei dureroase și înţelepte resemnări. A contribuit
la această filosofie a renunţării și umilinţii, fără îndoială, și insuccesul meu
literar, conul de penumbră în care s-au desfășurat toate elanurile și realiză‑
rile mele poetice. O asemenea ipostază lipsită de recunoaștere publică, de
răsfrângere a luminii acesteia în sufletul poetului poate duce sau la o supra‑
estimare de sine bolnăvicioasă și de cele mai multe ori ridicolă, sau la umi‑
linţă și resemnare, cazul meu. Sunt foarte bucuros că nu am căzut în primul
păcat, ci în cel de-al doilea care, oricum, e mai puţin ridicol. Dar în Poemele
resemnării e vorba nu numai de renunţări, ci și de elanuri care, firește, se
prăbușesc, și de veșnicul antagonism între trup și suflet. Citez, spre a justi‑
fica titlul volumului, sonetul introductiv. El conţine în germene filosofia și
tristeţea, atributele resemnării:
Am încercat în nopţi de insomnie

Să mă cobor în propriul meu eu.
Acolo, ‘n taina sufletului meu,
Cătam pe Cel ascuns de‑o veșnicie.
Acolo, ‘n întuneric, Dumnezeu

Fiinţa‑I luminoasă și‑o-mprăștie.
Ea‑i numai adevăr, lumină vie,
Reflex ceresc adus de Prometeu.
Și-am coborât în suflet pas cu pas,

Mereu înfricoșat, făcând popas;
Mereu prin beznă spre lumina mare;
Până, trudit de noapte și de drum,

M-am resemnat s-aprind o lumânare
Ce arde sfârâind și face fum.
Ca să vorbesc despre primirea făcută volumului, de către recenzenţii de

ziare, dacă nu de critică, cele două-trei săptămâni cât i-a fost îngăduit să se
răsfeţe prin vitrinele librăriilor și pe mesele redacţiilor, au fost mai mult ca
insuficiente spre a da recenzenţilor timp să-l răsfoiască mai cu atenţie, și mai
puţin încă posibilitate criticei autorizate să-și dea verdictul.
Voi spicui câte ceva din aceste recenzii (nouă la număr), din care numai
două sunt mai cuprinzătoare și merită această denumire. Voi cita însă în
întregime și cele câteva rânduri prin care tipografia editoare (deși am plă‑
tit hârtia și tiparul) recomandă volumul în ziarul „Timpul”. Știu că aceste
recomandaţii sunt, sau mai drept erau, o simplă procedură comercială, deși
nu am înţeles ce interes avea Editura Socec, semnatara rândurilor, să-și facă
această reclamă. O reproduc pentru două motive: e bine scrisă, exprimând
în puţinătatea spaţiului concentrat de care dispune un fel de chintesenţă a
poemelor; și, pe cât se pare, autorul ei ar fi poetul Camil Baltazar[174]. Iat‑o:
„Străbătută de un freamăt de problematică și de combustia marilor între‑

bări, poezia d-lui Enric Furtună abordează tema veșnic insolubilă a anti‑
nomiei dintre teluric și transcendent. Mânuind o limbă de moldovenească
savoare și posesor al unui verb înflăcărat, ca un bici de profet, poetul aduce
în versurile sale ceva din drojdia resemnării pe care ţi‑o lasă în suflet dezba‑
terea problemelor fundamentale ale vieţii și ale morţii”.
Firește că și cu această ocazie (deși rândurile citate sunt departe de a fi

gongorice) s-ar putea repeta butada lui Ion Minulescu relativ la cele scrise de
Alfred Hefter despre primul meu volum de versuri De pe stâncă... Numai că
aici nu l-ar mai întreba ce l-a apucat să scrie despre Alfred de Vigny[175], ci
despre Rainer Maria Rilke[176] de pildă...
Articolașe scurte și banale scriu Al. Mironescu[177] în „Semnalul” și

L. Leoneanu[178] în „Jurnalul”. Primul subliniază „delicata sensibilitate
și o familiaritate cu neliniștile de totdeauna ale omului”, citând și patru
strofe ale unor poeme diverse, cu „preocupări în care tonul grav se păs‑
trează mereu la un nivel ridicat”. Al doilea vorbește de „maturitatea la care
a ajuns poetul în mânuirea și armonizarea versului”, încheind că „întregul
volum e străbătut de sufletul poeziei adevărate”. Excelentul nuvelist care e
Ieronim Șerbu[179], în nu mai știu ce gazetă, dedică volumului meu un
articolaș ceva mai lung, inteligent și bine înjghebat. Citez: „Încă din primul
d-sale volum de versuri De pe stâncă, apărut în 1922, d. Furtună a dezvă‑
luit o sensibilitate lirică incontestabilă, un suflu cald, generos, dar într‑o
formă care acum ni se pare pe-alocuri mai puţin rafinată... De altfel, d.
Enric Furtună nu‑și bizuie arta lirică pe subtilitatea și excesul imaginii noi,
sclipitoare, pe care probabil o consideră o simplă podoabă a poeziei și nu
poezia însăși care înainte de toate e emoţie. Poemele resemnării cuprind
poezii care poartă pecetea maturităţii poetului. Expresia de astă dată e mai
fluidă, imaginea plastică...”
Z. Leon (Sărăţeanu jr.) semnează în „Curierul Israelit” un lung și frumos
articol de privire sintetică[180]. Voi cita din el mai mult:
„Poemele resemnării, așa cum sunt intitulate, mărturisesc coarda sufle‑
tească pe care a făcut‑o poetul să vibreze cu osebire în aceste poeme, ale
maturităţii vârstei și talentului său. După anii de entuziaste și tumultoase
încercări ale tinereţii, după perioada de îndoială și chin a primei maturităţi,
iată-l pe slujitorul versului ajuns la epoca seninelor și înţeleptelor renun‑
ţări. Cu calmul și înţelegerea anilor adunaţi, fiecare cu experienţa și tâlcul
său, poetul a încrustat în ritm și cuvinte potrivite, cu vigoarea nesecată de
bună versificare, noua sa viziune despre viaţă. Iată de ce Poemele resemnării
capătă, prin însăși esenţa și originea lor, putere de amară spovedanie. Cât de
departe se află astăzi poetul de acei ani fericiţi ai tinereţii când, după pro‑
pria‑i mărturisire, aflăm că:
Frumoase-au fost și mândre zile-atunci:

Prin crânguri flori și-albastru ceru‑naltul...
Cu lira‑n mâni visam pierdut în lunci,
Un soare-n cer și-n inimă un altul.
Iar astăzi? Primul ciclu al Poemelor resemnării este intitulat Renunţări. Cu

ochii spre trecut, cu perspectiva viitorului incert în faţă, poetului îi trec pe
dinainte toate entuziastele himere din anii fericitei necunoașteri:
Azi vreau să-nec în veșnică uitare

Nădejdile ce-n mine dăinuiesc.
Azi vreau s-arunc balastul lor ceresc

Cu pumnii plini, din gondolă în mare.
(Balast ceresc)”
Și mai departe: „Încercând să dăltuiască poemele sale, poetul se izbește

de graniţa atât de îngustă a cuvântului. Nemărginirea avânturilor poetice nu
poate încăpea în închisoarea îngustă și improprie a vorbirii. De aici, perma‑
nenta senzaţie a poetului de a nu‑și fi realizat talentul pe deplin, așa cum ar
fi vrut s‑o facă. Poezia Neîmplinire ne lasă bine conturată această impresie de
îndoială. Cât este de aproape poetul de zbuciumul marilor făurari ai frumo‑
sului, prin această permanentă tendinţă spre mai bine, spre mai pur, care, de
altfel, va forma motivul principal al celui de-al doilea ciclu, intitulat Elanuri
și prăbușiri. Elanului, eternei lupte a poetului pentru descătușarea lui din
limitele materialului și inerentei lui prăbușiri, dl. Enric Furtună îi dedică
un întreg ciclu de poeme fericit realizate. Dintre poeţii contemporani, d-sa
este poate singurul care a insistat mai stăruitor, cu fructuoase rezultate, asu‑
pra acestei lupte a omului iluminat de siderala chemare a spaţiilor”.... Prin
această poezie a spaţiilor pe care atât de măistru și necruţător de logic a îmbi‑
nat‑o cu poezia prăbușirilor, poetul Enric Furtună ne-a dăruit momente de
negrăită satisfacţie, amintitoare a trăirilor puternice din Le Zenit a lui Sully
Prudhomme[181]. Ultimele două cicluri Inscripţii și Ahasver aduc, prima, o
poezie inspirată și potenţată, doveditoare de o deplină stăpânire a tehnicii
poetice; cea de a doua, cânturi dedicate lui Israel, în care permanenta sufe‑
rinţă a poporului ales își găsește firesc și puternic răsunet în sufletul poetu‑
lui. Și în acest din urmă ciclu, lirismul d-lui Enric Furtună găsește obiectul în
care să se manifeste, cristalizând versuri de cea mai pură inspiraţie...”
Și încheie astfel: „Stăpânind cu perfectă îndemânare versul și sensibili‑
zându‑l cu figuri de aleasă inspiraţie, d. Enric Furtună reușește să-și îmbrace
ideile, atât de luminos reliefate, în haina admirabilă a versului pe deplin rea‑
lizat. Este o dovadă mai mult că adevăratul talent poetic nu‑și pierde vigoarea
odată cu anii primei tinereţi, ci mai degrabă ajunge să potenţeze inspiraţia și
să echilibreze suflul poetic, realizând acea unitate între creator și creaţie, care
singură dă impresia viabilităţii și a permanenţei”.
A doua frumoasă recenzie (nu numai pentru că mă laudă) e datorită
penei poetului A. Luca‑Axelrad și a apărut în revista „Cultura”. Citez doar
începutul și sfârșitul:
„Un roman în 40 de poeme. Romanul mezalianţei dintre Spirit și Materie.
Poetul trăiește dureros și intens această tragedie a căsătoriei morganatice
dintre Alteţa celestă și divină, prinţul Duh, cu ordinara Tină din noroiul
pământesc, fiica Lutului de josnică obârșie. Această suferinţă, întreg zbuciu‑

mul sufletesc de poet, ce se zbate între spirit și materie, între vis și realitate, e
exprimată în poeme sonore, luminoase, străbătute de fiorul înaltei poezii...”
„Rar un volum de poeme mai unitar, mai trainic închegat, exprimând cu o
susţinută și largă însufleţire aceeași temă... Poemele resemnării, sorbite una
câte una, plac, fără îndoială, dar citite în ansamblu una după alta, ca pe un
roman în capitole, încântă și înalţă, fiindcă poeziile acestea se completează
una pe alta, se suprapun în piramidă, cu baza largă înfiptă în inimă, iar vâr‑
ful atinge cel mai înalt punct al incantaţiei sublime. Numai împreunarea blo‑
curilor suprapuse poate da grandoarea construcţiei masive. Poemele d-lui
Furtună sunt străbătute de filonul marii poezii...”
Un articol, fără nimic deosebit în simţirea și gândirea lui, semnează
publicistul (azi decedat) C. Săteanu din Iași[182] în nu mai știu ce gazetă
bucureșteană. În una ieșană, tânărul și nefericitul poet Jean Pascal (ucis în
carnagiul de la Iași, 1941[183]) scrie între altele: „Cântăreţ al suferinţelor
umane, E. F. are, pe lângă vigoare poetică, un dar veridic al disecării insonda‑
bilului suflet omenesc, cântând mai puţin dulcile suferinţi ale sentimentului
iubirii între un bărbat și femeie și mai mult nimicitoarele focuri declanșate
de opoziţia între bine și rău...”
În sfârșit, iată-l și pe Bz. (Barzilay) de la „Tribuna Evreiească” (Iași)[184]
făcând elogiul volumului, punând însă (deformaţie profesională) accentul
pe ultimul ciclu Ahasver și trăgând astfel de păr (de dragul obiectului ce-l
interesează mai mult și i se pare că ar fi mai de folos pentru volum și pentru
mine) o concluzie generalizantă și, fără îndoială, pe trei sferturi falsă:
„În tot cântul lui Enric Furtună vibrează plânsul evreiesc, dorul și sufe‑
rinţa neamului lui Israel. În fiece vers accentul durerii milenare își găsește
cea mai desăvârșită formă de exprimare...” Urmează citaţia unei mici strofe
din De pe stâncă și a uneia din ciclul preferat al volumului recent, după care
urmează: „Enric Furtună cântă durerea neamului său. În sufletul său se zbate
suferinţa unui popor nefericit și acest martiriu el îl vestește lumii întregi”.
Aceasta, după ce dintru început mă numise „poetul visător al Iașului, repre‑
zentantul cel mai autentic al atmosferei patriarhale a cetăţii moldovenești.”
Asemenea stranii și sfruntate aserţiuni nu putură rămânea fără răspuns,
fără o lecţie contondentă administrată nefericitului autor recenzat. Cu
această lecţie s-a simţit însărcinat un vechi al meu... prieten literar din tine‑
reţe, pe nume Theodor Rășcanu[185]. Iarăși în nu mai știu ce gazetă sau
foaie literară, iată ce scrie acest vechi fost pacient și prietin al tinereţei mele.
Trebuie să citez în întregime:
Ceea ce nu se poate
În ziarul „Tribuna Evreească” ce apare la Iași (no. 326 din 5 mai a. c. 27

Nissan 5700) citim cu indignare o recenzie a unui volum de poezii intitulat
Poemele resemnării și datorit excelentului dentist Enric Pekelman, care în
clipele de răgaz se ocupă cu versificaţia în limba română (căci idișul e mai
puţin poetic) și se cheamă, ca poet, Enric Furtună. Recenzentul spune că
dentistul Pekelman este „poetul visător al Iașului” și „reprezentantul cel mai
autentic al atmosferei patriarhale a cetăţii moldovenești”. Te crucești, nu alta,
de atâta îndrăzneală iudaică sau inconștientă! Auzi dumneata! Pekelman-
Furtună „cel mai autentic reprezentant al atmosferei patriarhale a cetăţii
moldovenești”! Ce-ai ajuns, Iașule, ce-ai ajuns?!...
Dacă măcar spunea, imbecilul de recenzent, că Pekelman este repre‑
zentantul „cel mai autentic” al atmosferei patriarhale a ghettoului din ceta‑
tea moldovenească, mai înţelegeam. Putea să fie. Și dacă își turna poemele
resemnării în limba lui de leagăn, era mai bine.
În tot cântul lui Enric Furtună – spune recenzentul – „vibrează plânsul
evreiesc și dorul și suferinţa neamului lui Israel”. Ne dă chiar și „mostre” (fără
valoare), ca de pildă:
În sufletul bătut de vântul

Aceluiași destin comun,
Încăpător pe tot pământul
Dar pretutindeni în surghiun.
(adică sur‑Gun)
Ce are a face „plânsul lui Israel” și durerea neamului său cu „atmosfera

Iașului patriarhal și moldovenesc”?... „Enric Furtună cântă durerea neamu‑
lui său” mai zice recenzentul. Atunci cum poate el fi reprezentantul cel mai
autentic al atmosferei patriarhale a cetăţii moldovenești? Dar chiar dacă n-ar
cânta d. Furtună „durerea neamului său”, ci Iașul moldovenesc, încă nu ar
putea fi reprezentantul cel mai autentic al poeziei ieșene, fiindcă oricât talent
ar avea, nu poate avea acea sensibilitate specific moldovenească spre a cânta
Iașul patriarhal mai bine decât un moldovean și un ieșan autentic.
Dacă evreii au ceva de spus – în versuri sau în proză – dacă li se frânge
inima după „durerea lui Israel” de ce nu întrebuinţează limba lor de lea‑
găn, de ce nu scriu în idiș sau în ebraică? Ar fi mai de folos pentru neamul
lui Israel. De ce vor cu orice chip să fie scriitori și poeţi „români” sau „de
limbă română”? Dacă nu se leapădă nici morţi de neamul lui Israel, de ce se
leapădă de limba lui? Ce caută ei în limba noastră? Ce caută în literatura și

presa românească?
Theodor Rășcanu
Să mai comentez acest articol veninos? La ce bun?

Mai bine, înainte de a pune punct capitolului Resemnărilor, să-mi procur
și mie și cititorului o deosebită plăcere intelectuală, traducând o bună parte
dintr‑o scrisoare a lui Spaier, în care se ocupă critic de trei din poeziile ce au
intrat mai târziu în volumul Resemnărilor. Scrisoarea e datată 27 august 1927
și e scrisă la Donville (Manche) unde se odihnea după susţinerea de pomină
a tezelor sale de doctorat: „Cele trei poezii pe care mi le-ai trimis sunt carac‑
teristice pentru un anumit aspect al gândirii tale, a atitudinii tale cu privire
la unele probleme metafizice ale naturii și destinului omenesc, ca și la unele
principii poetice de care nu mi-ai vorbit niciodată, dar care te călăuzesc cu
atât mai ferm cu cât sunt mai tacit admise de tine. Să vorbim mai întâi des‑
pre aspiraţiunile și îndoielile tale spiritualiste. Nedumeriri la căpătâiul unui
mort constitue expresiunea lor cea mai bună. În bucata aceasta tu iei cu mare
limpezime conștiinţă de tendinţele opuse ale gândirii tale, de conflictul valo‑
rilor antitetice, estetice și morale, cărora le ești atașat și care ele singure îţi
mai par demne de a trece în poezie: valori „ideale”, de esenţă nobilă, și valori
sensibile, dar de caracter estetic. Căci, dacă nu mă înșel, pentru tine poezia
consistă întâi în a alege printre fapte și sentimente, apoi în a trata materia
aleasă într‑un fel ales, transpunând faptele și sentimentele în chip și ton spe‑
cial. Tu separi net lumea prozaică de cea poetică, o materie de contingenţe,
de accidente, de încercări nedemne de a fi cântate de către poet (sau care dau
loc la erori poetice), și o materie ca și un fel propriu, poetică. Așa fel că dacă
ţi se întâmplă să tratezi întâmplător un subiect aparţinând primei clase nu te
poţi opri a cere scuze, cum ai făcut citindu‑mi Rechiziţia.
Or, în Nedumeriri ..., tu pari cu totul în elementul tău și sigur a nu greși
împărtășindu‑ne aceste îndoieli... Cu o forţă singulară deștepţi emoţia sau
mai degrabă emoţiile în care ne aruncă vederea morţii, icoană profetică a
propriului nostru destin. În faţa acestui inevitabil verdict, ceea ce Spinoza
numea «tendinţa fiinţei de a persevera în fiinţa sa» se manifestă prin spe‑
ranţa supravieţuirii și nemuririi, care însă îl satisfac tot pe atâta de greu pe
cât îi este cu neputinţă de a‑i verifica făgăduielele. Acestei teme evocate în
surdină, de Nedumeriri, tu îi adaugi în mod discret temele vanitas vanitatum
și in pulverem reverteris, discret, deoarece faci la ele doar aluzie în versuri
ciocănite sobru, dar puternic:
Pe fruntea ta zădărnicia tace;

În ochii tăi nu licăre lumina
Vremelnică, pe care‑o frânge tina,
Nici, pătimașă, gura nu‑ţi surâde,
Nici mânile, crucișe pe-al tău piept,
Tihnite-acum, nu au crispări de gâde,
Nici glăsuiește limba ta nedrept...
Și dispariţia totală a fiinţei:
Ai fost odată precum n-ai fi fost...

O mai cunoști acum? O ţii tu minte?
Și versurile admirabile:
Imaginile-s fără de cuvinte,

Cuvintele-s orfane de imagini...
Nu conștiinţa veșnică și trează,

Neantul doar ţi-a‑nseninat obrazul.
Ai știut mai cu samă să redai iluzia solemnităţii pe care o primește cada‑

vrul de la atitudinea rituală, evocatoare de speranţe și credinţe metafizice
care, nu mai puţin, lasă să subziste impresia nimicniciei:
... voluptatea de-a nu ști –

Și totuși de-a părea, solemn sub cer,
Deţinător al marelui mister...
Dar ce știi tu de-a ta într‑aripare?

De sborul tău spre clarul Empireu!
Ce știi, sărmană zdreanţă-n nemișcare,
De-asemănarea ta cu Dumnezeu?!
În toată această admirabilă bucată – pe care trebuie s‑o publici negreșit

«Viaţa Românească» ţi‑o va primi cu bucurie) – nu am de criticat decât
prea puţine lucruri, lipsite de importanţă: De ce «deszăvorându‑și ţelurile-
ascunse»? Primul termen e cu totul concret, al doilea foarte abstract, ceea ce
face foarte sensibilă improprietatea figurii. Tot așa când spui despre neant:
El așternu pe forma ta de lut

Linţoliul tăcerii, alb și mut.
Unde o oarecare banalitate se adaugă unui defect de același ordin...

Celelalte două poezii sunt mai puţin perfecte și poate puţin mai conven‑
ţionale. Știu că în ele se traduce o parte foarte reală a propriilor tale trăiri,
într‑un cuvânt, că sunt versuri profund sincere. Adaug că zădărnicia dez‑
brăcării de sensibilitate, inutilitatea acestei întreprinderi himerice, imposi‑
bilitatea, și nu numai imposibilitatea, dar caracterul decepţionant al acestei
purificări – dacă prin imposibil ea ar reuși – este o concepţie profundă pe
care o găsesc și eu întru totul demnă de a inspira o poezie. Dar Descărnare o
exprimă, mi se pare, cu o oarecare retorică uzată.
Cât privește Rugăciune pentru trup, tu pari a nu ţinea socoteală de faptul
că deja Anaxagore[186] admitea că stelele sunt făcute din materie terestră și
că deci: «Înfrăţește-te în cer cu stelele» nu înseamnă «Smulge-te din învelișul
tău de lut»...”
După eșecul, dacă-i pot spune „librăresc”, al acestui volum în care mi-am
pus multe speranţe cu privire la critica autorizată și deci la o valorificare mai
justă a modestei mele poziţii în poezia românească, dezamăgit și îndurerat, am
recurs la vechea și tradiţionala metodă de redresare sufletească: mi-am impus
o grea sarcină artistică. Alegerea căzu asupra marilor balade ale lui Schiller, și
anume asupra celor mai cuprinzătoare, mai grele și mai pline de miez. În pri‑
mul rând, firește, Der Kampf mit dem Drachen și Die Kraniche des Ibykus[187].
Munca aceasta mi-a adus mari satisfacţii, având a trece peste greutăţi ce păreau
insurmontabile (ca lexic, ca gând, ca metru de versificaţie) și pe care totuși
le-am trecut cu virtuozitate, înglobând limbii și literaturii române, în curat și
nobil veșmânt românesc, perle incontestabile și eterne ale poeziei germane.
Mai tradusesem, și nu puţin, din Lenau[188], din Chamisso[189], din Rilke...
Toţi aceștia poeţi de mare talent și cu personalitate foarte pronunţată; niciunul
însă din ei cu sborul impetuos spre înălţimile și piscurile schilleriene.
Cocoarele lui Ibykus cred că au mai fost traduse, nu mai ţin minte de către
cine. Vag însă îmi pare că aud și acum niște versuri de o aproximaţie și stân‑
găcie așa cum se traducea cu patru sau cinci decenii în urmă, comiţându‑se
o dublă crimă: împotriva autorului străin și împotriva limbii românești. Nu
mă sfiesc a susţine că tălmăcirea mea e un omagiu adus atât lui Schiller, cât
și limbii în care i-am recreat minunata baladă.
Pentru cei care au în urechi specifica muzică germană a acesteia, ca și

specificul temei ei, reproduc primele patru strofe ale traducerii:
La luptele de cânt și care

Ce pe-a Corintului strâmtoare
Adună grecii mii și mii,
Domol și Ibikus porni.
Pe el Apolo-l dăruise
Cu‑al cântului duios suspin;
Ușor deci Regium părăsise
Cu sufletul de-Apolo plin.
De pe-nălţimi cu creasta lată

Akrokorintul i s-arată,
Și-nfiorat, pătrunde în
Al lui Posseidon crâng păgân.
Nimic nu mișcă-n juru‑i; doară
Pe cer, peste frunzișul rar,
Un cârd de cenușii cocoare
În sbor spre sudul insular.
„Fiţi salutaţi, o buni tovarăși,

Pe mare și-n pădure iarăși!
Vă iau în cale-mi drept semn bun.
Destinul nostru e comun.
Venim din plaiuri de departe
Și căutăm un loc de mas
Și‑o-ngăduinţă mare foarte
Pentru‑al străinilor popas!”
Grăbește-apoi la drum să iasă

Și iată-l în pădurea deasă.
Deodată, -ntr‑un desiș hain,
Doi lotri calea i‑o aţin.
În luptă vlaga toată-și pune
Dar mâna‑i obosește ‘ndat’.
El știe strânge-a lirei strune,
Dar arcul încă n-a‑ncordat.
Iată și primele două strofe din marea, revărsătoarea de frumuseţe și

mișcare, Luptă cu Smeul:
Ce-aleargă lumea‑n străzi? Ce zor

Norodu‑adună în sobor?
Sub flăcări Rodosul se darmă?
Orașu‑ntreg e sub alarmă.
Pe roibu‑i călărind semeţ
În gloată văd un călăreţ;
Și-n urma, o ce orare!
Un monstru‑i dus în preumblare.
După figură pare-un smeu
Ce cască crocodilic gura,
Și-n stradă toţi privesc mereu
Când pe oștean, când stârpitura.
Și mii de glasuri se aud:

„Iată balaurul cel crud
Ce-a înghiţit păstori și turme!
Și iată-l cel ce-a fost să-l curme!
Mulţi alţi viteji au vrut la fel,
Dar toţi pierdut-au a lor viaţă.
Cinstiţi-l pe erou în piaţă!”
Spre-al mănăstirii sfânt divan
Merg toţi, acolo îi așteaptă
Ordinul Sfântului Ioan,
Chemat la judecata dreaptă.
Metrul, cadenţa, muzica specifică a versului, construcţia strofei, cărora

se adaugă vocabularul, lexicul, toate acestea constituie forma, inseparabilă
de fondul oricărui poem. Traducătorul care nu ţine samă de ele și crede că
uzând de un metru deosebit și deci de o muzică străină originalului, sau de o
altă factură de strofă, face treabă bună, greșește profund. El nu face un servi‑
ciu nici literaturii din care [traduce], nici aceleia în care traduce. Cu atât mai
vârtos, cu cât e vorba nu de o oarecare poezie a unui oarecare autor, ci de un
poem universalmente cunoscut și preţuit, deci de un bun comun literaturii
universale și de un mare poet încununat de geniu. Decât să nu ţii seamă de
numărul silabelor și de toată forma voită de autor, mai bine traduci în proză
și cauţi să redai cât mai fidel textul. Decât să scrii în josul unei poezii: „după
Goethe” (mărturisind astfel libertatea și aproximaţia traducerii, ba și trata‑

rea personală a temei marelui liric) și să semnezi fie și Eminescu, mai bine să
lași originalul în pace și să te mulţumești cu propria ta inspiraţie. Procedând
cu „după” când e vorba de o perlă a unei literaturi străine, nu ești altceva
decât un răufăcător, un contrafăcător, așa cum ar fi pictorul care s-ar apuca
să copieze cu libertăţi personale pe Mona Lisa...
Cele spuse mai sus nu înseamnă că poetul traducător trebuie să urmeze
orbește originalul, întrebuinţând aidoma aceleași metafore și ţinându‑se ser‑
vil de text. Nu tot ce se potrivește într‑o limbă își găsește potriveala în alta,
iar redarea literală a fiecărui vers în parte ar duce direct la proză. Atmosfera
însă, melodia, ritmul, conciziunea sau dimpotrivă dezvoltarea gândului sau
sentimentului liric, cată să fie cât mai aproape de original. O reușită tradu‑
cere metrică nu e așadar o simplă transpunere dintr‑o limbă în alta, ci o
recreare, o returnare a materialului dat, prin magia poetică.
Întru cât, în ce mă privește, m-am ţinut de aceste precepte, o vor spune
poate cândva, în curgerea vremii, sutele de traduceri ce am făcut din clasici
germani (începând cu Goethe și Schiller), din poeţi contemporani de limbă
germană sau din cei de limbă idiș, începând cu marele Bialik...
Mai toată această activitate a mea poetică a rămas inedită și o păstrez în
manuscris.
Cei doi-trei ani următori, otrăviţi de regimul fascisto-hitlerist al

Antonescilor, apoi de o necruţătoare boală a soţiei mele în vremea depor‑
tărilor în Transnistria și a războiului cu Sovietele, a urgiei antisemite și a
„cuceririi” Odesei, a înfloririi unei literaturi adecvată regimului, prinţii
căreia erau Nechifor Crainic[190] și Radu Gyr[191], moartea soţiei mele
în primăvara anului 1943, melancolia și indiferentismul în care căzusem și
în cele din urmă repetatele atacuri aeriene asupra Bucureștiului cu înghe‑
suielile în adăposturi și cu groaza permanentă a morţii sub dărâmături,
n-au fost nicidecum propice poeziei și producţiei literare sincere și ade‑
vărate. Capitala era invadată de trupe germane, nu mai puţin ca de speci‑
fica ei kultură naţistă[192] și, cu toate că contrapresiunea rusească creștea
mereu, împingând dușmanul mereu îndărăt spre graniţele sale, această cul‑
tură (cu k) reușise să extermine, în lagărele ei de concentrare, milioane de
evrei, social-democraţi și prizonieri ruși. Țările în care intrase Hitler cuce‑
ritor sau care, prietene fiind, se afiliaseră politicii sale, trebuiseră în primul
rând să arunce pe evrei în gura de foc a Molohului. Așa se întâmplase în
Cehoslovacia, în Franţa, în Austria, în Polonia, în Ucraina, în Iugoslavia și în

Ungaria. Singură Țara Românească, aliată și luptând cot la cot cu Germania,
scăpase până atunci de acest sângeros tribut, Hitler arătându‑se pesemne
mulţumit cu ceea ce făcuse Antonescu pe cont propriu: cu zecile de mii de
evrei trimiși la Bug, unde oricum se întâlneau cu nemţii...
Cine putea însă garanta că vom scăpa numai cu atât și că un ucaz de la
Berlin nu va cere să se procedeze cu evreii români așa cum, abia cu câteva
săptămâni în urmă, s-a procedat cu evreii unguri? Și totuși, cei care scăpa‑
seră de deportare, marea majoritate, au avut norocul nevisat de a nu intra
în categoria celor destinaţi Molohului. Cum însă aceasta nu se putea ști cu
anticipaţie și cum, personal, aveam tot interesul ca nici eu, nici fiul meu, nici
nora mea să nu murim în camerele de gaze ale nebunului din fruntea celui
de-al Treilea Reich, am hotărât să ne salvăm cât mai era vreme. Salvarea con‑
sta în a te încorpora grupurilor masive de evrei (nu numai din România, ci
și din ţările ocupate din care cu chiu cu vai se putuseră strecura) și a emigra
în Palestina ce deschisese larg porţile unei imigrări în masă. Transportul
(foarte scump plătit: în milioane!) se făcea cu niște minuscule vase turcești,
de tonaj extrem de redus (cel mult câteva sute) până la Istambul. De acolo,
mai departe, cu trenul. Nu era ușor nici să fii primit ca emigrant de către
organele instituite ad-hoc, prezumţioase, birocratice, dar și hărţuite de dimi‑
neaţă până seara de o tot mai mare și mai nerăbdătoare mulţime îngrozită
de ziua de mâne, și nici să pleci cu mai nimic, purtat pe Marea Neagră într‑o
bărcuţă care (toute proportion gardée) nu era mai impozantă ca bărcuţele de
pe lacul Cișmigiului. Luni de zile au ţinut alergăturile și preliminările, deși
la fiecare două săptămâni câte un asemenea „vapor” pleca din Constanţa,
arhitixit și încărcat nu numai de oamenii și buclucurile lor, ci și de neștearsa
amintire a catastrofei primului vas, „Struma”[193], care, având pe bord șapte
sute de emigranţi, fusese bombardat și scufundat în apele Bosforului de către
tunurile mafiei militaristei germane...
Despre așa‑zisul „vapor” pe care eram sortit să-mi fac călătoria și purta
numele de „Cazbek”<Kazbek>, se spunea că e foarte încăpător (450 de tone),
perfect amenajat cu paturi suprapuse și comode, closete igienice și perso‑
nal servant de excelentă calitate. Afirmaţiunile acestea erau firește de natură
să-mi ridice de pe piept o parte măcar din greutatea necunoscutului ce-l
apăsa, considerând sinistrele zvonuri despre bărcuţele anterioare care, prea
îngreuiate, fuseseră nevoite să-și lepede în mare o bună parte din bagajele
îngăduite, sau despre minele marine risipite pe traectul acestor bărci de emi‑
granţi scăpaţi de urgia naţistă. Greutatea cea mare însă pe care zvonurile,
oricât de bune, despre „Cazbek”, nu mi‑o puteau ridica, erau de cu totul altă
natură: n-aveau de a face nici cu amenajarea paturilor, nici cu igiena close‑

telor, nici cu aruncarea peste bord a bagajelor și nici cu primejdia minelor...
Deși nu părăseam ţara decât cu titlul de retragere temporară și cu hotărâ‑
rea de a reveni imediat ce se va fi lichidat cu nemţii (toate semnele, atât cele
de pe fronturile de luptă, cât și cele din interiorul Reichului indicau și profe‑
tizau această lichidare), nu se putea ști nici când aceasta va fi fapt împlinit și
nici dacă vreo minune imprevizibilă nu va aduce cumva apă la moara rămasă
cam pe uscat a lui Hitler. Toată gospodăria, cu mobilă, cu covoare, cu tablo‑
uri, cu tot; cu aparatura mea medicală și cu întreaga‑mi bibliotecă, rămâ‑
neau locului. Nu mă întovărășeau decât două geamandane cu îmbrăcăminte,
un sac cu rufa de pat și un teanc de manuscrise. Despărţirea mea cea grea și
nespus de dureroasă nu a fost totuși aceea de casă și lucruri. Sfâșierea sufle‑
tului meu era rămânerea în urmă a limbii dragi în care scrisesem și teama
ce se incuibase în mine că s-ar putea întâmpla să nu mă mai pot întoarce. Și
doar plecam în ţărișoara străbunicilor mei, spre pământul reînviat, reclădit
și desţelenit din pustiu de mânile, de truda și de idealismul ultimelor tinere
generaţii ale neamului din care făceam parte și mișcării de regenerare căreia
sufletul meu setos de ideal se alăturase cândva cu tot elanul tinereţii. Pare
însă că limba copilăriei e cimentul cel mai puternic al legăturii tale cu solul
în care te-ai născut; iar dacă se întâmplă că limba aceasta e și instrumentul
de care, ca artist, ai uzat o viaţă întreagă, despărţirea de solul pe care această
limbă crește și se dezvoltă, e iubită și înţeleasă, nu poate fi decât o catastrofă.
Îmbarcarea pe mult lăudatul „Kazbek” s-a făcut în ziua de 7 iulie 1944,
având pe bord 800 de persoane. După 44 de ceasuri de memorabilă și execra‑
bilă plutire în condiţiuni, aș putea zice, înspăimântătoare; livraţi în mânile
unor piraţi (personalul de excelentă calitate), în primejdie de a ne ciocni de
mine, făcuţi tributari în colectiv a unei mari sume suplimentare în dolari,
sine qua aveam să atingem solul bulgăresc și să cădem peșcheș neașteptat în
braţele nemţilor, am intrat fericiţi în Bosfor. După alte trei zile de drum prin
Asia Mică turcească și prin Siria ocupată de francezi, am atins ţelul călăto‑
riei, fiind deocamdată ospitalizaţi în lagărul englezesc, de carantină politică
și sanitară, cu numele de Atlith. Și abia după trecere de alte nouă zile, după
interminabile cercetări și formalităţi, încetând a mai fi călător emigrant și
devenind cetăţean liber, mă putui mișca în voie prin nou înflorita grădină de
pe pământul strămoșilor mei.
Precum am accentuat de la început, nu fac operă de memorialist, deci

am trasat în rânduri puţine această fundamentală schimbare de mediu și
condiţiuni de viaţă pe care o constitue fuga mea peste mare și rămânerea
în Palestina vreme de doi ani și jumătate. Numai șase săptămâni (în capăt)
după plecarea din ţară, intrarea victorioasei armate sovietice în București
puse capăt domniei Antonescilor, războiului, deportărilor în Transnistria și
bombardamentului aerian. Am și făcut imediat demersurile de întoarcere.
Până să primesc însă viza necesară, au trecut doi ani și jumătate.
Ceea ce incumbă însemnărilor de faţă e relatarea activităţii mele literare
în acest timp. Cuvine-se așadar să povestesc numai de ea, de împrejurările
care au generat‑o, de speranţele și iluziile: bunele și amăgitoarele tovarășe ale
trudei artistului.
Prima mea reluare de contact cu scrisul a fost de natură reportericească.

Voiam să fixez realistic, ca pe un document istoric al civilizaţiei secolului
în care trăim, o călătorie de emigranţi. Și așa l-am și intitulat: Călătorie
de emigranţi. E un reportaj fidel al drumului străbătut: de la „Gara de Est”
(București) până la ieșirea din lagărul Atlithian. Călătoria cu trenul, al unui
mare colectiv de emigranţi, își are, firește, incomodităţile și tracasările sale.
De asemeni și popasul de aproape două zile întregi și o noapte, înghesuiţi
între bagaje și dormind pe jos, în gangurile vămii marine, cu frecușurile și
neînţelegerile între clase sociale (proletari și burghezi), cu nervii și nerăbda‑
rea tuturor și mai cu samă cu greul examen al revizuirii vamale. Împrejurări
noi și destul de grele, nici o nenorocire totuși, adică nici o completă dare
peste cap a cuceririlor civilizaţiei ultimelor două secole. Ea (darea peste cap)
începe abia din momentul îmbarcării, după ce, de pe ţărm, aspectul exterior
al vasului ce avea să ne primească (întocmai ca un măr frumos și putred
pe dinăuntru care te invită să muști din el) ne surâde prietenos și ne pofti:
urcaţi, vă rog!
Și tot de aici începe interesul reportajului ca și valoarea prozei și plastici‑
tatea descrierii. Citez: „Cazbekul oferea, exterior, proporţii de nedispreţuit.
Ochiul putea măsura aproximativ o lungime de 30–35 metri pe o lăţime cam
de 15–17 m. Pereţii erau înalţi, aspectul pântecos, stabilitatea părea sigură.
Colorat pestriţ, avea și înfăţișare pitorească. Nu era însă ceea ce se numea
vapor. Era corabie: cu catarg, cu proră alungită și curbată, cu un întreg sistem
de odgoane adunate în vârf la mare înălţime, cu vele albe făcute sul și cu tot
acel aer romantic și puţin sinistru, care mă făcu să exclam: „Parcă e o corabie
de piraţi!”
Și mai departe: „Când am pus piciorul pe vas, unul, căci celălalt mai
spânzura între dig și balustradă, având marea sub el, am zis bogdaproste.
Întâi că nu am căzut în apă, împins cu brutalitate de un sălbatic funcţionăraș
codaș al portului; al doilea că odată îmbarcat, așa credeam, încetam a mai fi
emigrantul suspect și deveneam un liber pasager sub ocrotirea Crucii Roșii

Internaţionale, al cărei pavilion flutura în vârful catargului, alături de cel tur‑
cesc. Cum mi-am simţit însă ambele picioare pe vas, nu știam ce să încep cu
dânsele. Mă aflat într‑un fel de tranșee lată de un metru, cuprins între zidul
extern al vasului și cel extern al interiorului său. Printre saci și valize arun‑
cate buluc unele peste altele, oameni mulţi imobilizaţi în picioare sau strădu‑
indu‑se să le scoată ca din nămolurile Pripetului, îmi arătară prietenoși dru‑
mul spre interior. Răsuflând greu și săltându‑mă din subţiori, m-am îndrep‑
tat într‑acolo, în speranţa unui locșor de umbră și odihnă. De cum pătrunsei
însă înăuntru, o căldură insuportabilă mă plesni peste obraz, îmi luă parcă
răsuflarea și văzui un tablou dantesc: nu prin peisaj, ci prin suferinţa întipă‑
rită pe sutele de feţe cunoscute și necunoscute ale oamenilor aproape goi,
întinși câte trei sau patru la un loc pe scândurile suprapuse... Feţele le erau
asudate, ochii înroșiţi, părul ud, puţina îmbrăcăminte mototolită. Goneam
spre ieșire. «Goneam» e un fel de a vorbi, căci abia puteam înainta printre
șirurile de așa‑zise paturi...”
„Totuși, ceea ce văzusem nu era poate decât purgatoriul, căci în cuprinsul
lui, din patru modeste deschizături spre coverte, pătrundea și o slabă adi‑
ere de aer... Infernul începea mai jos, în subsol, amenajat și el cu scânduri
suprapuse, care însă nu avea altă sursă de oxigen decât intrările de pe laturi,
către care coborai pe trepte; și sfârșea în subsolul al doilea din cala vasului,
amenajat, dragă Doamne, și el, și pe deasupra inundat de apa ce curgea din
niște rezervoare defecte...
Nu am putut arunca decât o privire în acest subsol unde, cu imaginaţia,
vedeam condamnaţi la galeră, lucrând cu toţi mușchii martirizaţi ai toracelui
și ale braţelor, la mânuirea grelelor vâsle”.
Și mai citez, nu pentru descripţie, ci pentru proza ei realistă cu delicate
filoane de umor: „Am ieșit (din purgatoriu) și, în căutare de culcuș, am
înfruntat strâmtoarea de neînchipuit, printre oameni lipiţi parcă unul de
altul și înghesuiţi între ziduri, spre a urca scara spre covertă, în căutarea unui
modest locșor de odihnă. Oriunde însă încercam să ocup rămășiţa de loc ca
prin minune rămasă liberă între ocupanţi, eram privit cu ochi răi, ca uzurpa‑
tor. Venisem prea târziu. Trebuii să mă reîntorc... Între timp însă și aici, între
peretele de lemn al purgatoriului și balustradă, admiratorii de până atunci
ai mării și metamorfozei crepusculare, își pregătiseră sălașul de noapte...
Bărbaţi și femei, băieţi și fete, culcaţi de-a lungul îngustului gang pe jos, peste
geamantane, saci și haine, într‑o încolăcire și promiscuitate fără pereche. Nu
mai era posibil să ghicești fără de greș ale cui sunt mâinile și picioarele ce se
vedeau, nici unde se vor fi aflând membrele celor cărora le ieșea în evidenţă
numai capul și un fragment de corp... În plus, toate aceste capete, mâni și

picioare, încremenite într‑o stranie imobilitate, făceau impresia basoreliefu‑
lui Michelangelesc: bătălia titanilor. În ea am trebuit să mă arunc și eu, dacă
ţineam să nu rămân pe picioare o noapte întreagă. Și ţineam, căci picioa‑
rele nu mă mai ţineau... Am început deci, cu voinţa hotărâtă a spiritului de
conservare, să trec peste trupuri cu mișcări de baletistă sau mai curând de
dansatoare între săbii, căutând minuscule intervale cu vârful piciorului, căl‑
când cu atenţie încordată, stârnind totuși pe ici-colo câte un icnit de durere
sau supărare și descoperind, cu ochiul ager al naufragiatului, punctul tern și
imobil ce i se pare a fi o minusculă ieșitură de pământ din nestatornicele ape
ale mării... Astfel am ajuns cu bine între două trupuri de sex contrar care,
făcând lux de spaţiu, întinseseră picioarele. Citind însă în ochii-mi triști
poziţia de dezmoștenit, și-au tras amândoi picioarele spre burtă (fiecare din
ei către burta celuilalt), făcându‑mi loc să mă așez, rezemat de balustradă și
cu genunchii la gură...
Pogora noaptea, glasurile oamenilor se ogoiaseră, nu se mai auzea decât
fâșâitul valurilor și ţăcănitul motorului. Tangajul anteroposterior al vasului
creștea mereu, figurile pasagerilor deveneau tot mai livide și, ca la o comandă,
aproape simultan, de la un capăt la celălalt al gangului, începu rumoarea
răului de mare. Scâncete, opinteli, mișcări repezite spre balustradă, vărsături
ce se voiau în mare, împroșcate dincoace de zidul de lemn. Din ușa purgato‑
riului răzbătea tot mai des câte o mamă cu copilașu‑i de mână, strigând după
un doctor aproape imposibil de ajuns, iar copilul sfârșea prin a deborda în
poalele mamei sau peste pasageri...
Aerul nopţii, înăcrit, se răcorea mereu, până se făcu frig de-a binelea și
problema se deplasă. Nu era vorba numai de debordări și aer acru, interve‑
nise temperatura prea scăzută faţă de îmbrăcămintea noastră prea sumară,
dar mai cu samă faţă de un număr apreciabil de tineri și copii, rămași din
căldura mare a zilei în chiloţi, cu trupul gol-goluţ și în imposibilitatea de a
merge să-și găsească bulendrele. O soluţie oarecum salvatoare veni totuși
de la îngrămădeală. Piepturile goale primiră caloriile trupurilor vecine.
Jumătate din noapte am petrecut‑o făcând acest serviciu de furnizor de căl‑
dură animală, cu preţul unei imobilităţi și a unei poziţii devenite dureroasă.
Alături de mine, ghemuit și înghesuit, se ghemuise și înghesuise perechea
care, generoasă, îmi făcuse loc. Mai norocoși ca alţii, acești tineri aveau cu ei
și o pătură. Ea îi ocroti nu numai de frigul dimineţii, ci – discretă prin natura
ei – și de ochi indiscreţi...
Dar de somn adevărat nu cred să poată să fi fost vorba. Și iată de ce: nu
numai din cauza răului de mare. Dar lăudatele (patru) closete ale Cazbekului
se aflau toate pe o singură parte: pe pupă, la stânga. Ca să ajungi la ele n-aveai

alt drum decât gangul îngust, baricadat de trupuri omenești. Cum peste ele
nu se putea păși, toată lumina de lună nefiind suficientă a indica spaţiile,
mai mult virtuale, dintre diversele membre anatomice, cel ce simţea che‑
marea tainică și imperioasă spre celulele salvatoare (bărbat sau femeie) tre‑
buia să pășească, neapărat, pe lemnul balustradei, umblând cu băgare de
samă și ţinându‑se cu palma mânii stângi de peretele purgatoriului. Toată
noaptea, pelerinajul acesta n-a încetat o clipă, reînnoindu‑se de fiecare dată
în monom fantomatic... Pașii, uneori nesiguri, mai părăseau balustrada și,
coborând spre un razăm pozitiv, călcau pe moalele unui trup sau pe pro‑
montoriul ciolănos din capul vreunui membru inferior, stârnind gemete și
proteste. De câte ori un asemenea pelerin ajungea la ţel, trimiteam mulţu‑
mire cerului că l-a păzit să alunece în mare. Poate că mi-am răscumpărat
astfel păcatul unei vieţi întregi de nepracticant al credinţei...”
Cred că am citat destul și chiar prea mult. Mă rezum deci la acest sin‑
gur aspect al călătoriei despre care ne făcusem o anticipată icoană ideală,
datorită unei reclame interesate și unui mincinos aspect exterior. Ca probă a
prozei mele de reportaj, atacat pentru prima (și desigur ultima) oară, ajunge.
Trec așadar peste alte momente, cu mult mai palpitante și mai pasionante,
ale călătoriei pe mare (despre care am amintit), ca și asupra șederii în lagărul
legiferat englezește, sub mandatul englez ce din păcate mai stăruia încă pe
atunci. Și așa, am impresia a fi deviat spre memorialistică...
Călătorie de emigranţi, deși reportaj actual și palpitant, a rămas ca manus‑
cris, între tartaje. S-a alăturat fraţilor și surorilor. Nu că nu am încercat să-i
dau publicitate; pentru asta doar m-am străduit a‑l scrie... L-am dat mai întâi
spre lectură și eventuală traducere în ebraică unui tânăr publicist de talent,
emigrat mai de mult din București, unde fusese unul din cei mai apreciaţi
colaboratori ai revistei „Adam”. L-a impresionat reportajul, dar atât. Nu l-a
tradus, din două motive: atacă făţiș pe englezi și era o proastă propagandă
în ceea ce privea problema cea mai acută a ţării în plină renaștere, dar cu
populaţie evreiască încă minoritară faţă de arabi: emigrarea. Peste doi ani și
jumătate, întors la București, l-am dat lui Ludo (publicist și polemist fecund,
inteligent și talentat)[194] care redacta o revistă exclusiv naţional-evreiască.
Reportajul însă nu mai era actual, iar emigrarea (cu „Transilvania”[195]) în
toi...
Dacă am pomenit despre acest reportaj, ba am și insistat întrucâtva asu‑

pra lui, n-am făcut‑o pentru că-i dau vreo importanţă ca lucrare literară.
Sunt însă conștient că printre cele 35 de pagini bătute la mașină, nu puţine
vor fi în stare să reziste timpului atât prin tema ce tratează, cât și prin felul
elegant și nu lipsit de artă cu care o tratează. Nu cred ca probele, dovezile
aduse în instanţă, să-mi dezmintă convingerea.
După ce „am zis” și „mi-am ușurat sufletul” (dixi et salvavi animam

mean), după ce, părăsind numai după câteva săptămâni de ședere în Tel-Aviv,
acest unic oraș-metropolă din lume sută-n sută evreesc, și mutându‑mă la
Ierusalim, m-am statornicit între zidurile sale străvechi și nou‑nouţele sale
cartiere-grădini, am început a‑mi selecţiona cunoștinţele și a mă introduce
într‑un mediu corespunzător. Recolta printre evreii români, ce e drept – nu
prea mulţi la număr (vreo 80 de familii) – destul de sărăcăcioasă. L-am găsit
acolo pe Alfred Hefter (emigrant din 1939 mi se pare), instalat boierește la
hotelul „King David” și ocupându‑se nu cu literatura sau ziaristica, ci cu
recoltarea, pe plan mare, de plante medicinale din toată Palestina, pentru care
treabă foarte remuneratorie înfiinţase o societate anonimă, al cărei adminis‑
trator general era. Acasă, în intimitate, e drept că lucra la niște întinse studii
politico-sociale, pe care le dicta în englezește secretarului său permanent.
De vreo doi-trei ani mai era așezat în Ierusalim scriitorul Jacques
Costin[196]. Nu‑l cunoșteam, mărturisesc, nici ca scriitor și nici personal.
În ţară publicase doar în revistele literare cele mai moderniste, mai de stânga,
dadaiste chiar și totodată mai efemere și mai puţin citite. Publicase, e adevă‑
rat, în preajma anului 1940, și în marea revistă, destul de exclusivistă și ea, a
„Fundaţiilor Regale”, pe aceasta însă n‑o citeam. Așa că aflând în Ierusalim
de existenţa pe acele meleaguri sfinte a unui scriitor de seamă din România
cu numele de Jacques Costin, a trebuit, cu rușine, să recunosc că un aseme‑
nea scriitor îmi e cu desăvârșire necunoscut; cu alte cuvinte deci, dat fiind
competenţa mea în materie, că nu există. Când însă l-am cunoscut în carne
și oase (mai mult oase), nepermis de lung și deșălat, cu nas neobișnuit de
mare, deștept foc și deţinător suveran al unui umor rece și uscat, dar mai
cu samă după ce i-am citit volumul intitulat Exerciţii pentru mâna stângă
(literatură umoristică de înaltă și cu totul subtil intelectualizată calitate), a
trebuit să fac mea culpa și să recunosc că în pofida competenţei mele în
materie, nu am cunoscut pe unul din cei mai spirituali și autentici scriitori
români ai tinerei generaţii.
Un al treilea tovarăș al scrisului și frate întru frumos am găsit în per‑
soana unui talentat colaborator al revistei naţional-evreiești bucureștene
„Hasmonaea”, care semna cu pseudonimul S.L. Ariel[197]. Dispunea de
viziune poetică și de un condei fierbinte. Mai dădusem și de un al patrulea,
adică dăduse el de mine, căci veni să mă vadă. Nu ne cunoșteam personal. Îl
chema Henry Marcus și citisem cândva o plachetă a sa cu traduceri din sone‑

tele lui Shakespeare[198]. Acești doi din urmă, Ariel și Marcus (emigrat din
ţară cu vreo opt ani în urmă) își găsiseră în ţărișoara reînviată a strămoșilor
debușeuri pentru scrisul lor. Primul, cu o cunoștinţă temeinică, de acasă,
a limbii ebraice literare noi, colabora la un cotidian politic și la reviste lite‑
rare indigene; al doilea, perfect cunoscător al limbii engleze, ca și al celei
franceze, era ocupat în redacţiile gazetelor de mare tiraj: „Palestine Post” și
„Le Journal”. Apărea sporadic și o anemică gazetă românească „Renașterea”,
ediţia palestineană al ilustrului hebdomadar cu același nume, redactat prin
1920 la București de către idealistul combativ S.I. Stern (aci, în Palestina:
Kochavi)[199]. Era însă pur politică și mai mult nu apărea decât apărea, din
cauza deselor concentrări pe timp lung ale directorului factotum.
Intelectuali, amatori de literatură, nici de aceștia nu se găseau mulţi în
populaţia evreo-română din Ierusalim. Majoritatea era compusă din mici
burghezi și meseriași, mici negustori sau profesioniști îngrădiţi în cercul
strâmt al intereselor profesionale. Cei mai mulţi, e adevărat, vorbeau între
ei românește și jinduiau după un număr din „Timpul”, „Semnalul” sau
„Jurnalul de Dimineaţa”, dar la atât se reducea legătura lor sufletească cu
limba română. Pentru poezia sau proza literară a acestei limbi de care uzau
cu ostentaţie, recalcitranţi faţă de învăţarea limbii ebraice, nu aveau nici
interes, nici dispoziţie. Mă găseam așadar într‑un mediu cu totul neprielnic
cultivării și mai departe, în haina sărbătorească a versurilor lui Eminescu,
a dispoziţiunilor mele poetice. Dacă eram cu cel puţin douăzeci de ani mai
tânăr și, nota bene, venit în această ţară renăscută din cenușă a strămoșilor
mei, cu titlu definitiv, m-aș fi pus cu tot elanul să învăţ limba nouă-veche
a Bibliei și a lui Bialik, spre a‑mi putea exprima în ea sentimentele și gân‑
durile, elanurile și prăbușirile, speranţele sau dezamăgirile. Eram însă prea
bătrân, trecut de 60 de ani, nu venisem în ţara strămoșilor decât ca refugiat
temporar și iubeam cu tot sufletul limba în care o viaţă întreagă am grăit, am
gândit, am visat, am scris și m-am străduit a da chip și suflare frumosului...
Pentru aceste considerente am găsit că e de prisos și zadarnic a învăţa
temeinic acea frumoasă și plastică, dar și foarte grea limbă veche-nouă,
rămânând cu elementele apropiate în vederea emigrării și care îmi erau
suficiente spre a mă putea descurca în autobuz, la cumpărături sau chiar cu
pacienţii indigeni (într‑o clinică dentară privată). Urmează de aici că, necu‑
noscând ebraica și neavând pentru cine scrie în românește, să fi spânzurat
lira în cui? Nicidecum. Albina face miere iar poetul, scriitorul, trebuie să
scrie, să producă literatură. Și sunt sigur că, oricât ar fi însemnat poate că
predic în pustiu sau vorbesc de unul singur, poezia (în haina ei românească)
n-ar fi pregetat să vină la mine, în caz că mai ezitam să viu eu la ea. Dar iată
că s-a întâmplat un lucru pe care l-ași califica de „minune”, dacă aș crede în
minuni. Știu însă că și ele sunt pasibile de explicaţii întru totul firești. S-a
întâmplat că am devenit poet de limbă germană.
Dar să urmăresc firul lucrurilor de la obârșie și în chip logic:
Graţie ajutorului dat de Hitler ideii sioniste înainte bineînţeles de a‑și
fi schimbat politica, preferând libertăţii de a se expatria a evreilor germani
și austrieci lagărele de concentrare și căminului naţional evreesc camerele
de gaze și crematoriile, graţie lui Hitler deci (căruia „Israelul” ar trebui să-i
ridice un monument), grosul populaţiei imigrate în Țara Sfântă era formată
din acești „supuși indezirabili” ai celui de-al treilea Reich. De unde logic
urmează că și procentul acestora în intelectuali, scriitori și artiști era de
asemenea cel mai ridicat. Exista o mare gazetă germană redactată admira‑
bil (politică și literară), o editură germană, un colectiv de artiști dramatici
care oferea spectacole sau mai exact audiţii dramatice de calitate superioară,
rolurile fiind citite, dar și cât mai expresiv mimate, precum și un public cul‑
tivat care să susţină aceste manifestări de ordin spiritual.
Se aflau pe acele meleaguri, în pribegie sau statorniciţi într‑o viaţă
nouă constructivă și de largi orizonturi, scriitori reputaţi ca: poeta Else
Lasker‑Schüler[200] și romancierul dublat de poet Gerson Stern[201]
(ambii la Ierusalim), romancierul de mare anvergură Arnold Zweig (Haifa)
[202] astăzi repatriat și președinte al Academiei din Republica Democrată
Germană, romancierul și eseistul Max Brod din Praga[203], romancierul și
autorul dramatic Samy Gronemann (a cărui piesă tradusă în ebraică Regele
Solomon și cizmarul s-a jucat ani de-a rândul în toată Palestina)[204], roman‑
ciera și poeta Margot Klausner (al cărei admirabil roman Sapho a fost cu laude
prefaţat de Thomas Mann)[205], Mayer Ebner, fugosul gazetar și redutabilul
polemist din Cernăuţi[206]. Acești tuspatru din urmă cu domiciliul în Tel-
Aviv. Norocul m-a favorizat să pot lua contact, rând pe rând, cu ei toţi. Trăiam
într‑o atmosferă specific germană (răuvoitorii ar zice: iudeo-germană), vor‑
beam mai mult nemţește decât românește, asistasem la o lectură a părţii întâia
din Faust de Goethe cu rolurile împărţite, care în nu puţine momente bătea
un eventual spectacol adevărat, cu scenă, decoruri, costume și grimă, și m-am
lăsat făcut prizonier și de farmecul literar al limbii, dar și – ca să fiu sincer –
nu mai puţin de postulatul pragmatic al scrisului: de a găsi cititori, preţuitori,
chiar dacă aceștia s-ar rezuma doar la încă problematica lectură și apreciere a
celor câţiva maeștri pomeniţi... Am început a scrie versuri germane.
Versuri germane, de ocazie, am comis în prima mea tinereţe, de pildă la
sărbătorirea nunţii de argint, și mai târziu, în plină și avansată maturitate, la
sărbătorirea celei de aur a părinţilor mei. Versificam destul de ușor, totuși n-aș
fi îndrăznit niciodată să iau în serios această cvasiiscusinţă a mea, atacând
vreo temă poetică cu pretenţii literare. Cunoșteam limba germană din cărţi,
nu din vie trăire și frământare. Era deci o cunoaștere livrească. În biblioteca
tatălui meu găsisem pe aproape toţi clasicii germani în ediţii luxoase. Cu ei
mi-am ospătat foamea lecturii din cea mai fragedă tinereţe. Limba germană
literară ajunsese să nu mai aibă secrete pentru mine, intuitiv însă știam că
atâta vreme cât o limbă nu ţi-a intrat în sânge, adică nu a ajuns să fie una cu
zvâcnetul inimii, cu vibraţiile de fiece clipă ale cugetului tău, ea îţi șede ca o
haină împrumutată care acoperă trupul, dar nu se modelează pe el. Gândind
așa, n-am râvnit niciodată la o îndeletnicire literară bilingvă, socotind că e
destul de greu să te afirmi ca poet în limba școalei ce-ai urmat, a mediului
în care ai crescut și te-ai dezvoltat, a vieţii de toate zilele pe care ai trăit‑o,
pentru ca să mai riști eșecul unei îndeletniciri poetice cu un lexic învăţat din
cărţi. În paranteză: faptul că cu mama, originară din Cernăuţii habsburgici,
am vorbit totdeauna, până la moartea ei din 1939, nemţește, mi s-a părut tră‑
gând prea puţin la cântar în balanţa unei ipoteze care să-mi înfrângă intuiţia.
Și iată-mă dintr‑odată neţinând samă de ea și aruncându‑mă cu ochii închiși
într‑o destul de primejdioasă aventură poetică.
N-a fost numai o sfidare aruncată raţiunii și logicii, nu numai ambiţia de
a realiza ceea ce părea irealizabil, nu numai o încercare sportivă care cerea
curaj și eroism; poate că în fond nici una din toate acestea nu a stat, cu ade‑
vărat, la baza riscantei mele întreprinderi ce se putea solda lamentabil sau
umoristic. Ceea ce știu pozitiv este că intrasem într‑un fel de transă care nu
ţinea sama de nimic altceva decât de viziunile mele interioare și de porunca:
notează! scrie! Și toate: viziuni, teme, imagini poetice, se îngrămădeau sub
fruntea mea și ţâșneau din condeiul meu în veștmânt lexic german. A fost o
neîntreruptă cascadă de imagini, mereu altele, de impresii și gânduri, de sen‑
timente și noi senzaţii generate de intensa trăire a ultimelor săptămâni, de
puternice repercusiuni, cu deosebire vizuale și sufletești, pe care Ierusalimul
vechi și nou le cauzează la prima luare de contact descendenţilor acelor
generaţii care l-au văzut în plină glorie, i-au trăit catastrofa distrugerii până-
n temelii, spre a‑i pune, pe la sfârșitul secolului trecut, noi temelii de viaţă
nouă.
Frenezia inspiraţiei mergea mână-n mână cu frenezia executării. În cinci
săptămâni am avut scrise 40 de poezii, între care câteva de mare întindere,
ceea ce nu mi se mai întâmplase niciodată înainte și nu s-a mai repetat de
atunci încoace. Onoarea debutului am încredinţat‑o unei suite palestiniene.
Trei din ele cântă Ierusalimul.
Un al doilea mănunchi tratează epic teme general‑omenești, foarte

diverse. Un singur poem, cel mai lung, are ca subiect un tragic episod medi‑
eval, privind pe evrei: e cazul de conștiinţă al unui preot catolic, Pater Alois,
după arderea a o mie de evrei, consecinţă a unui omor ritual ce se desco‑
peră a fi crima din gelozie a unui creștin. Mănunchiul ultim, al treilea, e
liric intimist și filosofic. Am cernut fiecare vers prin sita deasă a unei critici
cât mai severe, cât mai nemiloase. Cu lupa mult măritoare a neîncrederii
în corectitudinea vederii mele normale, am cercetat fiecare expresie, fiecare
imagine, fiecare întorsătură sintactică, am recitit de nenumărate ori fiecare
strofă spre a mă încredinţa de frumuseţea ei melodică, de valoarea ei poe‑
tică. Spre mirarea, ba chiar spre uimirea mea, de multe ori nu am găsit nimic
de schimbat, nimic de îndreptat. Desăvârșirea ritmului, bogăţia rimei, avân‑
tul poetic al expunerii, puteau ţine piept oricărei cercetări critice obiective.
Deși sunt conștient de fireasca îngrădire a vocabularului meu german,
m-am mirat eu însumi de bogăţia lexicului poeziilor mele. Ceea ce se
cheamă că subconștientul știe mai multe decât conștientul care, nu arar, e un
impediment în libera manifestare a unor frumoase posibilităţi. Îmi trebuia
totuși părerea autorizată a unui cunoscător, a unui om de meserie. M-am
gândit, cu îndrăzneală, la Else Lasker‑Schüler, poetă emerită, o glorie a poe‑
ziei germane contemporane, a liricii propriu‑zise. Aflasem însă că e bolnavă
și după câteva săptămâni s-a prăpădit într‑adevăr, nu fără a fi dat glas, în cel
din urmă poem al ei, cu o amploare lexică și artistică neegalate, adeziunii
mistice cu poporul din care obârșise și cu care acum se reînvălmășea pentru
totdeauna. Trebuia deci să-mi aleg un alt judecător. Scriitor de versuri, fără
a fi în esenţă poet, ci nuvelist și romancier (întrebuinţând totuși, cu mult
meșteșug, versul în poemele sale dramatice) era Sammy Gronemann. Cu
el mă aflam într‑o sporadică corespondenţă de când, întâmplător, dădusem
de un admirabil roman al său cu titlul: Tohuvabohu, în care găsisem dezvol‑
tată, aproape aidoma, tema lui Meletie Jidovul. Ea se desfășoară în Germania
prehitleristă, în condiţiunile specifice ale ţării și oamenilor. Similitudinea
unor anumite episoade e atât de mare, încât de-ar fi ca Tohuvabohu să fi fost
conceput și scris și mai cu samă imprimat cu vreun an, doi înainte de m-am
pornit să-l scriu pe Meletie, acuzaţia de plagiat ar fi fost aparent îndreptăţită.
Romanul lui Gronemann a apărut însă în 1934, adică taman un an după ce
l-am sfârșit pe al meu. Dar pe scriitorul berlinez nu se va găsi nimeni să-l
acuze că... m-a plagiat pe mine[207].
Lectura romanului, deci, a avut ca urmare corespondenţa între noi.
Citez, din răspunsul la prima mea scrisoare, rândurile privitoare la acea
similitudine de care vorbeam: „M-au bucurat mult cele ce-mi scrieţi despre
Tohuvabohu și cu deosebire m-a interesat că și dumneavoastră aţi conceput

un roman de același fel, a cărui construcţie și acţiune arată paralele cu totul
curioase. Faptul acesta ar putea fi pentru noi amândoi o confirmare pentru
adevărul concepţiei și consideraţiunilor noastre...”
Ceva mai târziu am găsit la o librărie poemul său dramatic Înţeleptul
și nebunul (sau Regele Solomon și cizmarul) scris în versuri strălucitoare și
revărsător de imagini poetice de primă calitate[208], lectură care m-a hotă‑
rât să cer de la autorul poemului opinia asupra versurilor mele. Înainte de a
le citi, mi-a mărturisit că nu se socoate competent să dea un verdict valabil
despre o producţie lirică de categorie grea, adică prea subtilă și pretenţioasă.
„Am, ce-i drept – îmi scria – o anumită înţelegere pentru ritmică și con‑
strucţie de limbă și vers, dar asta e la mine ca și cu muzica, faţă de care sunt
cu desăvârșire lipsit de simţ critic. Dacă deci citind versurile d-tale, ceea ce
voi face, firește, cu tot dragul și interesul de care sunt capabil, îmi voi spune
în urmă părerea, nu va trebui să acordaţi, nici în bine, nici în rău, părerii
mele bineînţeles sincere, prea mult credit...”
Și iată ce-mi scrie într‑o scrisoare ulterioară, după ce a luat cunoștinţă de
manuscrisul trimis: „Citindu‑ţi versurile, mă grăbesc să-mi exprim părerea
despre ele. La lectură am văzut că îndoielile, scrupulurile de care am fost
cuprins, au fost prisoselnice; căci la d-ta nu e vorba de lirică grea în strictul
înţeles al cuvântului, ci de arta versului și a rimei... Așa fiind, trebuie să spun
că aptitudinea d-tale ritmică și arta rimei se află hotărât la un nivel înalt,
și că foarte puţinele, micile anomalii, care trădează că nu e vorba de limba
d-tale maternă, nu trag deloc la cântar. Poeziile mi-au plăcut mult și m-au
interesat...”
Nici nu se putea o mai bună confirmare și o dovadă mai excelentă a
nepriceperii sale în materie de lirică! Vor fi fiind, între cele 40 de poeme,
vreo patru în care verva și arta versificării prevalează, ele constituind un fel
de insule distractive și odihnitoare pe întinsul valurilor unui lirism profund
și dureros sau al unui epo-lirism de baladă. Gronemann n-a sesizat decât
meșteșugul, artisticul; pentru inefabilul poetic, pentru muzica în surdină din
adâncuri, talentul său robust și concret nu a avut antenele necesare.
Ca de obicei, odată produsul meu poetic elaborat, definitivat și transcris
la mașină, am socotit datoria către mine însumi împlinită. Mândru, adică
conștient al propriei valori și sfios totodată, n-am bătut la ușa ucenicei și
modestei edituri germane cu reședinţa în Tel-Aviv, având experienţa celor
două volume de versuri „editate” în ţară. Cum însă aci nu aveam suficiente
mijloace a bate singur moneta gravată de mine, m-am lăsat înșelat de o
plachetă de versuri germane apărută la o mică tipografie din Ierusalim, cu
specificaţia „Verlag”, adică editură. Autorul plachetei era Gerson Stern pe

care-l știam romancier și nu poet. Citisem de mult, în ţară, un roman al său,
Weg ohne Ende, o frescă de mare amploare a suferinţelor evreiești din evul
mediu, scrisă proaspăt, cu rouă și cu sânge parcă[209]. Acum descopeream
că e și un poet liric de o mare frăgezime și de muzicalitate cu totul personală.
Îl mai cunoscusem întâmplător cu câteva săptămâni în urmă și aflasem
că scrie la un nou roman. Nici un cuvânt despre versuri. Încântat de lirica‑i
atât de preţioasă și vrând să aflu și condiţiunile editoriale, totodată să-l las
să ia cunoștinţă de versurile mele pe care le botezasem Deutsche Verse eines
rumanischen Dichters[210], l-am vizitat la el acasă. Trebue să fi avut pe
atunci 70 de ani, trupu‑i zvelt și vânjos însă și faţa‑i netedă, cu tot părul alb
ca neaua al capului său de artist, păreau ale unui bărbat de cel mult 55 de ani.
Primitor, jovial și extrem de simpatic, m-am simţit peste câteva minute ca
lângă un bun prieten și convorbirea noastră a decurs fără stinghereală, fără
falsă comunicativitate. În chestia editurii mi-a mărturisit (ceea ce de altfel
știam și din ţară și e o plagă a poeţilor de pe întregul glob) că și-a plătit sin‑
gur și hârtia și tiparul. Lectura versurilor mele a ţinut s‑o facă împreună cu
mine. Admiraţia ca și criticismul îi erau sincere; pe amândouă le urmăream,
fericit de înţelegerea și promovarea entuziastă, recunoscător pentru unele
observaţiuni, sugestii sau corecturi. Vreo două, trei poezii mai scurte le-a
copiat, ca să-i rămână, spunea, ca o dovadă, aproape de necrezut, a ceea ce e
în stare voinţa și credinţa poetului...
Pentru ipoteticul cititor al pledoariei mele postume, transcriu prima poe‑
zie a suitei palestiniene:
Jerusalemer Nachtschau
Längs der Zypressen und der Mimosen,

Des wilden Flieders, der jungen Rosen,
Der Gärten Jerusalems,
Dieses Mathusalems
Aller Städte der Welt,
Wandle ich unter dem Nachtgezelt...
Meine Schritte, langsam und sacht,

Hallen laut durch die stille Nacht,
Der lauen und blauen,
Unter Gottes ewigen Auen.
O Jerusalem, schönste der Städte,

Heil-unheilschwangere Hügelkette!
Nicht untergehend in den Jahrtausenden,
Felsenfest in den Wogen, den brausenden!
Wieder zerstört und wieder gebaut,

Totruhig wieder und wieder laut;
Trostesspenderin, Träenreiche,
Gottverkünderin, Himmelsgleiche!
Vo nich vermählt sich das Alte und Rauhe,

Das Grossgewaltige ewiger Gaue,
Felsig Gebird und Hügelterrassen
Und neuen Palästen, wie bei dir,
Altneues Menschen – und Gottesrevier?!
Andächtig schreite ich durch die Nacht

Die jetzt zu prächtiger Schönheit erwacht.
Die Durchsichtigkeit, wie schärfstes Kristall,

Lässt sehen die sieben Himmel all.
Die Wölbung der Feste ist so nah!

Mir däucht ich könnt sie berühren; ja,
In glücklichem Rasten
Die Sterne betasten;
Den Abendstern
Mit weissglühndem Kern;
Die Milchstrasse gehen

Und Gottt erspähen
Der nirgends so nah einem Volke war

Wie dem das Jerusalem gebar.
Es blüht und es glüht,

Und der Mond, der zieht
Seine Bahn einher

Durch das Sternenheer.
Himmliche Feierparadeschau
Über Jerusalems Berg und Au...
Am de adăugit că 20 din totalul originalelor germane le-am tradus în

românește. Cum însă traducătorul e identic cu autorul, amândoi și-au per‑
mis pe ici-colo câte o variantă, fie comprimând, fie dezvoltând anumite
strofe. Și originalul, și traducerea au rămas, bineînţeles, în cartoane, bătute
la mașină, dar și de destinul nefast al mai tuturor scrierilor mele.
Terminând cu acest capitol care în viaţa mea a fost și a rămas unic, și nu

s-a mai repetat cu inspiraţia‑i frenetică nici în limba română la care, firește,
m-am întors, am intrat într‑o epocă exclusiv de lectură.
Două, cu deosebire, au fost cărţile care m-au pasionat și au avut o înrâ‑
urire asupra producţiei mele literare de mai târziu: L’histoire d’Israel, tra‑
ducerea în franceză a unei vaste lucrări datorită unui călugăr din Roma,
Ricciotti[211]; și romanul-trilogie al lui Thomas Mann, Ioseph und seine
Brüder[212]. Prima este, în pofida marilor și foarte însemnatelor contri‑
buţii aduse în decursul timpului de către Graetz, Renan, Dubnov sau Yost
<Jost>[213], după părerea mea, cea mai emoţionantă, mai scurmătoare în
adânc și mai – ca să zic așa – părintesc-critică, deci mai inimoasă și mai
înţelegătoare. A doua, tot după umila mea părere, reconstrucţia biblică cea
mai formidabilă pe care a făcut‑o vreodată un artist al condeiului. Mai mult
chiar: povestirea epică cea mai evocatoare, mai plină de viaţă adevărată și
mai aparent reală, deci mai convingătoare, a întregii literaturi universale
din ultimele două secole. Geniale reconstrucţii ale trecutului sunt și unele
romane ale lui Scott[214] sau Salammbô a lui Flaubert[215] sau Thaïs a lui
France[216]. În ele însă, ceea ce prevalează e savanta, aprofundata descriere
a moravurilor timpului; ceea ce prevalează în marea frescă a lui Th. Mann, ca
o suprastructură a vieţii patriarhale și nomade de păstori, e sufletul primitiv
în care luminile biruitoare ale civilizaţiei încep a licări, desfășurându‑se larg
în câţiva aleși ai destinului omenirii: Iacob, Iosif și alţi puţini. În acelaș timp,
arta povestirii și a compoziţiei se ridică pe culmi neajunse.
Cartea lui Riciotti, conturând cu dragoste și veneraţie pe eroii cărturari ai
Bibliei, pe profeţi și învăţători, mi l-a apropiat sufletește pe Nehemia, pahar‑

nicul regelui persan Artaxerxe II și cel care, după prima încercare nereușită
a lui Zerubabel, reușește să repatrieze definitiv pe compatrioţii săi din exilul
babilonian în pustiita Iudee. Când, sătul de lectură și plin de viaţa clocoti‑
toare a stră-străbunicilor mei (autorul conturând nu numai pe eroi, ci și masa
anonimă, ca și împrejurările politico-economice), doritor a mă întoarce la
uneltele dramatice, am consultat culegerea de legende evreiești a lui Bin-
Gorion[217] și m-am oprit la aceea a frumoasei Suzana din Babilon spio‑
nată, pe când făcea baie, cu ochii lubrici a doi bătrâni judecători, numaidecât
am întreţesut dramatica ei întâmplare cu persoana istorică a lui Nehemia.
Astfel am scris înfrigurat, vreme de cinci săptămâni, sacrificând cinci nopţi,
cele cinci acte ale dramei mele în proză Șoșana. În aceeași vară a anului 1945,
ca fruct necopt a ocupaţiei mele cu istoria evreilor și în specie cu cea biblică,
am trasat și un sumar scenariu biblico-domestic în jurul persoanei patriar‑
hului Abraham. Dar schiţa aceasta de scenariu abia în 1948 s-a metamorfo‑
zat într‑un cuprinzător poem dramatic în opt tablouri.
De aceste două din urmă piese mă voi ocupa acum.
Legenda Suzanei (în ebraică: Șoșana) este povestită în scrierile apocrife,

adică acelea care n-au găsit găzduire în sfântul cuprins al Bibliei așa cum o
cunoaștem. Este vorba în ea de un bogat iudeu din Babilon cu numele de
Ioachin, soţia frumoasă a căruia e un model de virtute și credinţă conjugală.
Doi bătrâni judecători ai iudeilor, pofticioși încă de trup de femeie, culpeși
și nerușinaţi, o pândesc când se duce să se scalde și, escaladând un zid, o
surprind când intră în apă. Surprinsă la rândul ei, Suzana dă să ţipe, este
însă ameninţată de cei doi bătrâni că, dacă ţipă, vor spune că au găsit‑o cu un
ibovnic, ceea ce, spre a se salva pe sine, și fac, acuzând‑o faţă de soţul alarmat
și de servitorime de păcatul de moarte al necredinţei. Soţul, mărginit și cre‑
dul, pentru care mărturia judecătorilor e sfântă, o lasă întemniţată, judecată
și condamnată la moarte prin lapidare. Ca un deus ex machina însă, glasul de
dincolo de viaţă al profetului decedat nu de mult, Daniel, acuză pe judecători
de mărturie falsă, sperjur și preacurvie și-i cheamă în judecată. Sunt imediat
scoși din înalta slujbă și interogaţi, fiecare în parte, asupra unor detalii pri‑
vind locul și împrejurările. Cum acestea se deosebesc unele de altele, dovada
vinii lor e făcută, sunt trimiși la moarte, iar Suzana reabilitată.
Cam aceasta e legenda, îndeajuns de slabă și sărăcăcioasă. Nu spune nici
ce fel de soţ era acest Ioachin, ce fel de evreu și ce fel de om. N-are nici o fizi‑
onomie. Despre Suzana de asemenea nu știm decât că e pudică și virtuoasă,
iar despre bătrânii judecători atâta numai: că sunt libidinoși. Cât despre
glasul profetului Daniel care, fiind mort, e invizibil, fără a cărui intervenţie
supranaturală totuși, virtutea ar fi fost lapidată, iar crima și viciul rămase în
cinste, ce să spun? Sunt două mii de ani de când deus ex machina al drama‑
turgilor latini a încetat a mai soluţiona conflictele dramatice...
Și totuși la această legendă m-am oprit și, mai repede decât mă așteptam,
a început să trăiască în creierul meu o viaţă intensă și proprie. Graţie călugă‑
rului Riciotti, hoinăream prin babilonicul Babilon, cea mai mare metropolă
a Orientului, trecută prin foc și sabie din stăpânirea asirienilor într‑aceea a
perșilor, totuși înfloritoare prin comerţul ei, prin școlile-i înalte, ca și prin
înţeleapta cârmuire a marelui Cyrus și a urmașilor săi. Vedeam somptuoasele
palate asiriene scăpate de pârjol și întinerite, reîmprospătate de arta persană,
pe iudeii trăind în metropolă și împrăștiaţi peste tot regatul persan, părinţii
și bunii cărora au fost aduși în lanţuri de către Nabucodonosor; vedeam pe
Ioachin, iudeu putred de bogat, staroste al fabricanţilor de covoare din ţara
întreagă, pe soţia sa Șoșana, cu douăzeci de ani mai tânără ca el, gingașă
și virtuoasă mlădiţă iudee, mamă a unei fetiţe; și pe atotputernicul pehah
(guvernator) al Babilonului, prieteniei căruia Ioachin își datorează pre‑
ponderenta situaţie comercială... Și mai vedem pe Nehemia ben Hachalia,
paharnic al maiestăţii sale și cărturar iudeu, bătând, în tovărășia fratelui
său Hanani, pe spatele unei cămile, drumul pietros și înfierbântat de arșiţa
soarelui între Suza (reședinţa regală) și Babilon, și aducând cu ei doi și pe
un al treilea, Iahulanu, tânăr nevinovat, abia ieșit din adolescenţă, învăţăcel
al profeţilor. Fraţii veneau cu urări bune pentru ziua de naștere a varei lor
Șosana; cât privește pe tânărul Iahulanu, tot cercetând în fântâna miracu‑
loasă a imaginaţiei, am înţeles că povestea ce vream s‑o dramatizez nici nu
era posibilă fără el. Iahulanu, suflet profetic în care sălășluiește Cel Etern
(El e cuprins și în numele lui) se aprinde, cu o uriașă vălvătaie de dragoste,
pentru frumoasa Șoșana. Și tot el va fi acela prin gura de foc a căruia spiritul
nemuritor al profetului Daniel va striga nedreptatea și crima comisă de către
cei doi judecători (cărora le-am găsit și nume printre multele nume iudeo-
babilonene citate de Riciotti: Hagai și Natunu). Pe acești siniștri împărţitori
de Dreptate, de altfel oameni cu mare învăţătură, i-am aflat, în fântâna ima‑
ginaţiei, prieteni vechi și intimi ai bunului, credulului și mărginitului soţ
îndrăgostit, Ioachin.
Împletesc deci existenţa legendară a Șoșanei cu cea istorico-biblică a lui
Nehemia care a trăit sub domnia regelui Artaxerxes al doilea; dramatica
întâmplare a virtuoasei femei, cu epocala acţiune a lui Nehemia (descrisă de
el însuși) a repatrierii iudeilor aduși ca sclavi în Babilon cu șaptezeci de ani
în urmă.
Acesta e fondul pe care am zugrăvit, temelia pe care am ridicat piesa mea

în cinci acte, Șoșana. Caracteristicile personagiilor și poziţia lor atât faţă de
grava acuzaţie adusă eroinei, cât și faţă de acţiunea de repatriere cu care e
învoit și însărcinat paharnicul regelui, precum și propria ţinută a nevinovatei
și năpăstuitei eroine, și nu mai puţin rolul jucat în salvarea ei în descoperi‑
rea adevărului de către Iahulanu și guvernatorul Babilonului, reiese clar din
desfășurarea piesei. Ea e scrisă într‑o proză vie și colorată, cred însă că versul
iambic de 11 silabe i-ar fi împrumutat o mai mare solemnitate, ridicându‑i
potenţialul poetic. Dacă anii ce-i am încă de trăit mi‑o vor permite, sper să
fac acest lucru, firește că pentru propria mea satisfacţie artistică. Ambiţiuni
ce trec dincolo de ea, îmi sunt azi cu desăvârșire străine.
„Dacă anii ce-i am încă de trăit mi‑o vor permite...”

Mi-au permis‑o aceste trei patru săptămâni din urmă. Rupând‑o brusc cu
aceste însemnări și dându‑le deoparte, m-am apucat să transform piesa Șoșana,
scrisă în proză, într‑un poem cu formă prozodică: am retopit‑o toată în versul
iambic de 11 silabe. A fost o muncă încordată, dar nu zadarnică. Piesa a câștigat
în amploare, în adâncime și în frumuseţi poetice. Impulsul l-am primit de la
prietenul Lascar Șaraga, în casa căruia, cu câteva săptămâni în urmă, am citit
piesa în chip fragmentar. I-a plăcut și l-a interesat. A savurat și proza și inventi‑
vitatea dramatică. Având însă în vedere subiectul și tratarea, a fost de părere că
haina ce se cuvenea dramatizării acestei legende era nu proza, ci versul...
M-am gândit la pilde ilustre din literatura germană clasică: la Don Carlos
al lui Schiller, la Ifigenia în Taurida sau Torquato Tasso a lui Goethe, scrise
întâi în proză și turnate ulterior în versuri nemuritoare. Albe, firește, de 11
silabe, de la Shakespeare citire, versul care, odată cu aerul mai afinat ce res‑
piră, dă și cel mai mult iluzia vorbirii naturale, neforţate. Alexandrinul clasi‑
cilor dramatici francezi este, cu toate frumuseţile obţinute de Corneille[218]
și Racine[219], atât din cauza lungimii, cât și din cauza rimei, artificial, con‑
trafăcut firescului.
Știu că citând pe Goethe și Schiller, mă evaporez sau mă fac ridicol;
dar nu asta importă. Importă că și genii și talente mari au procedat la fel,
ridicându‑și, prin ulterioara haină festivă, potenţa poetică și artistică a ope‑
rei dramatice concepută și realizată întâi în proză. Sunt sigur că și Șoșana a
câștigat enorm.
Reluând firul însemnărilor, voi urmări acum grosso modo desfășurarea
acţiunii, pentru aceleași motive care mi-au dictat să procedez la fel și până în
momentul de faţă: vorbesc despre piesele mele necunoscute, neimprimate și

nejucate, scoţându‑le în evidenţă calităţile poetice și dramatice pe care vir‑
tualul meu cititor al acestor însemnări nu are cum să le verifice... Mă întreb
ce se va alege din aceste piese ale mele când nu voi mai fi?... M-am gândit la
sfatul prietenului Aderca: să le încredinţez „Academiei R.P.R”. Nu mă pot însă
despărţi de ele cât mai sunt în viaţă, iar pe de altă parte se împotrivește acestei
măsuri, poate nu lipsite de un gând salutar, veșnica mea sfiiciune mergând
mână-n mână cu conștiinţa valorii mele. Numai gândul că nu știu ce imbecil
ar putea, în spatele meu, să zâmbească ironic și suficient primind marele stoc
de „manuscrise originale și geniale” donate Academiei, mă reţine s‑o fac.
În actul întâi, Joachin, soţ fericit, posesor legitim al frumoasei și virtu‑

oasei Șoșana, ca și al noului să domiciliu, fostul palat al unui prinţ asirian,
își sărbătorește în cerc intim o dublă sărbătoare: inaugurarea domiciliului și
ziua de naștere a Șoșanei. Dar despre aceasta din urmă, Pehanul (guverna‑
torul) Babilonului, prieten protector al îmbogăţitului și generosului iudeu,
venit cu urări pentru achiziţia palatului, află abia în momentul când vrea să
se retragă, reclamat de o importantă consfătuire. Rămâne firește, nu numai
datorită insistenţelor lui Ioachin, ci și din propria‑i dorinţă de a o vedea și
felicita pe femeia pe care o preţuiește sincer nu mai puţin pentru frumuseţea
și cuminţenia ei, ca pentru rara‑i distincţie sufletească. Consfătuirea poate
aștepta. La rândul său, Ioachin ţine să-i arate toate somptuoasele încăperi
ale palatului, dar mai cu samă să ciocnească cu marele său protector și pri‑
eten o cupă din vinul podgoriilor sale din Cilicia... În așteptarea frumoasei
sărbătorite, Pehahul, amator de discuţii și dispute, îl antrenează pe bunul
și fericitul Joachin într‑o discuţie teologico-politică, cu o privire retrospec‑
tivă asupra distrugerii Ierusalimului de către Nabucodonosor, a aducerii
iudeilor în robia babiloniană și a fericitoarei lor dezrobiri de către Cyrus,
regele Perșilor, învingătorul lui Nabucodonosor și lichidatorul stăpânirii asi‑
riene. Și cum această discuţie, în chip firesc, lunecă pe făgașul divinităţii, iar
Joachin, vorbind de Șoșana, observă că iubește copacii, florile, poenele, ieze‑
rurile, munţii, izvoarele și stelele și luna, cu aceeași preacurată dragoste cu
care își iubește Dumnezeul, Pehahul dă acestui fapt o explicaţie (anticipând
oarecum panteismul lui Spinoza):
Femeilor le place
Ce e real, concret și demonstrat.
Sunt curioase și de aceea cred
În ce pot pipăi, vedea; în simţuri.
Cine-a fost primul om care-a mușcat

Din mărul paradisului? Nu Eva?
Cum însă Dumnezeul vostru‑i duh
Lipsit de-nfăţișare, ele-l plac
În multele-ale sale vii creaţii:
Floare, copac, bărbat... Colo-n căpșorul
Lor drăgălaș, iubirea pentru Domnul
Și Dumnezeul seminţiei lor,
S-amestecă cu‑aceea pentru‑ntreaga
Natură vie... Știu, bărbaţii voștri
Iubesc ideea și adoră-abstractul
Și-n niciun fel nu vor să recunoască
Alt Dumnezeu decât acela care
S-a arătat strămoșilor pe Sinai,
Învăluit de trăsnet și cutremur.
La care Joachin dă un răspuns neașteptat:
Nu toţi. De pildă eu... Gândesc altminteri.

Firește, sunt iudeu ca toţi iudeii,
Mă-nchin la Adonai, ascunsu‑n nori,
Cuvântul cărui tunet e și fulger;
Dar totodată mă gândesc că sunt
Popoare mari, de mii de ori mai mari
Decât al nostru, cel bătut, sfărmat,
Ca pleava‑mprăștiat prin ţări străine;
Popoare tari, impuse lumii-ntregi
De zeii lor puternici; că trăesc
Sub cerul lor și-a lor ocârmuire...
Cum să-i desfid? Să mă prefac că nu văd,
Că nu‑i cunosc și nu mă tem de ei,
Că-mi pasă prea puţin de-a lor mânie?
Au singur Jahve poate pedepsi
Sau ferici?...
De aceea, urmează el, în sanctuarul său casnic amenajat în palat, de-a

dreapta și stânga celor zece porunci, duh din duhul Celui Veșnic, a așezat
busturile lui Zarathustra (profet al lui Ahuramazda, fără de chip și el) și a lui
Marduk, teribilul zeu asirian.
Pehahul e de părere că foarte cuminte a făcut și mai înţelept decât înţelep‑

ţii neamului iudeu, cei pân-la nebunie încrezuţi în Dumnezeul lor și plini de
dispreţ ascuns sau chiar făţiș faţă de zeii unor mari popoare... Și-și exprimă
dorinţa de a vedea acea de trei ori sfântă încăpere. Dorinţa îi este numaidecât
satisfăcută, sanctuarul aflându‑se în chiar acea vastă încăpere-salon. Făcând,
printr‑un mecanism numai de el cunoscut, ca un perete de lemn aflător sub o
portieră de purpură să se despartă în două, lunecând în sens contrar, sanctu‑
arul, numai aur, pietre preţioase, bronz și granit, apare în toată splendoarea...
Caracterul lui Joachin (mai exact: o latură a caracterului său, precum și
mentalitatea simplistă, convenţională, dar și sinceră, a Pehahului, se dese‑
nează net. Primul se simte iudeu, dar și cosmopolit; în materie religioasă nu
e habotnic, se mulţumește cu respectarea tradiţiei; în materie de trai printre
străini, înţelege să fie curtenitor cu poporul și ţara ce-l găzduiesc și să nu se
deosebească ţipător și demonstrativ de acei în mijlocul cărora trăiește și cu
care își face marile și mult bănoasele afaceri. Celelalte trăsături ale caracte‑
rului său intim, sentimental și afectiv, vor ieși la iveală din scenele imediat
următoare. Al doilea, Pehahul, plin de importanţa persoanei și înaltei sale
funcţiuni, nu e nici un prost încrezut și nici un om rafinat sau complicat. În
tot ce face și vorbește se simtă însă omul adevărat. În timp ce admiră sanc‑
tuarul, intră Șoșana.
După complimentele de modă orientală ce-și adresează reciproc înaltul
musafir și frumoasa gazdă, după urările referitoare la aniversarea acesteia,
soţul îndrăgostit adaugă și el:
Atoateziditorul mi te ţină
Cuminte, bună, tânără, ‘nţeleaptă
Și pururea frumoasă...
Și adresându‑se Pehahului:
Împlinește
Azi treizeci de-ani și par‑că nu i-ai da
Nici douăzeci. Eu am cinzeci bătuţi,
Dar bunii mei concetăţeni îmi dau
Cu zece-n plus. Să n‑o ţiu ca pe‑o floare
În glastră? Să n‑o fer de vânt și soare?
Să nu mă-nchin la ea ca la un idol,
Ajuns prin ea păgân și idolatru?
La protestările Șoșanei (deși deprinsă cu acest sentimentalism exhibiţi‑

onist al soţului și referindu‑se nu numai la acesta, ci și la sanctuar bătut și
el de orbire), Joachin, de ordinar plat și prozaic, are un răspuns pe cât de
curtenitor, pe atât de poetic:
Tu ești, Șoșana, soarele puternic

Ce mă orbește. Când te uiţi la mine,
Se umple bolta cerului de zei...
Și închizând sanctuarul, e gata ca împreună cu soţia să-i arate Pehahului

palatul și să-i ofere o gustare stropită cu mult lăudatul său vin de Cilicia...
Sosirea însă a unui nou lot de musafiri îl face să rămână, pentru moment
Pehahul fiind însoţit numai de Șoșana.
Au sosit gratulanţi din Suza, capitala regatului persan, mai exact: reședinţa
regelui și a curţii sale. Sunt trei: Nehemia, paharnic al regelui și vestit cărtu‑
rar; Hanani, fratele acestuia, ambii veri primari ai Șoșanei; și Jahulanu, un
tânăr și înfierbântat învăţăcel al Profeţilor, prietenul celui din urmă. Joachin
stă puţin cu ei, doar atât cât să le ureze bun venit, și ca la vorbele tânărului
necunoscut:
Prietenul meu Hanani mi-a vorbit

Frumos și cu înaltă-nsufleţire
De verii săi cei buni cași de casa
Cea nouă-a Judecăţii ce-au nălţat
În chiar cuprinsul noului palat,
să replice cu una din naivele sale lăudăroșenii și mulţumiri de sine:
Da, Dumnezeu mi-a dat cu mâna plină

Din bunurile vieţii... Pecât pot,
Mă strădui să-I plătesc; să nu m-arăt
De dânsele nevrednic.
Și scuzându‑se că sus îl așteaptă un înalt musafir de vorbă cu Șoșana,

îi părăsește pentru un scurt timp. Rămași singuri, cei trei din Suza fac ce
se face de obicei la plecarea celui de-al patrulea: vorbesc despre acest al
patrulea. Îl găsesc fericit în naivitatea, optimismul și mulţumirea‑i de sine.
Hanani, duios preţuitor al varei sale, se întreabă, și cu drept cuvânt, dacă și
Șoșana va fi fiind fericită...:
Opusă
E firea ei cu totul firii sale.
El vesel, guraliv și pământesc,
Ea, dimpotrivă, tristă și tăcută,
Poetică...
Dar ceea ce cu adevărat îl interesează, e altceva. Deși o exprimă ca pe un

simplu corolar al nedumeririi citate, întrebarea finală e totuși esenţială:
El o iubește;
Oare și ea pe dânsul?
Nehemia, fire eminamente serioasă, îi reproșează această curiozitate

nelalocul ei. Mai puţin pământesc și supus vremelniciei decât fratele său, el
rezolvă nedumerirea acestuia în chip simplist, deși teologal:
Hanani, căsniciile se leagă

În cer, nu pe pământ. Va fi știind
El, Cel Etern, Atoateștiutorul,
Dece i-a‑mpreunat pe-aceștia doi.
Cât despre Joachin:
e om bun ca pânea
Lui Dumnezeu, iar bunătatea trage
Mai greu ca‑nvăţătura...
Tânărul învăţăcel Jahulanu, străin în Babilon și-n casa verilor prietenului

său, martor acestui dialog, recunoaște „sincer rușinat”:
Sunt nesfârșit de curios acuma

S‑o văd și s‑o ascult pe vara voastră
Văzându‑l și-ascultându‑l pe-al ei soţ.
În așteptarea sărbătoritei, Nehemia, cu inima și cugetul pline de greaua

și înălţătoarea misiune cu care s-a împovărat și care a fost consfinţită și aju‑
tată de regele și stăpânul său Artaxerxe al doilea, profită de prilejul aces‑
tor clipe de strictă intimitate, încercând, reîncercând să-l determine pe
Jahulanu, duh și inimă de foc, să-l însoţească în marea‑i întreprindere de

a reclădi Sionul și a readuce în el pe iudeii exilului babilonian. Îl cunoaște
abia de scurtă vreme și, mai cu samă în această călătorie împreună, făcută
de la Suza la Babilon, a avut fericitul prilej de a‑i preţui adânca seriozi‑
tate și o adevărată vocaţie de frământător și purificator de suflete. E însă
foarte tânăr, foarte modest și nu încă pe deplin format. Ezită deci de a răs‑
punde afirmativ insistenţelor omului pe care totuși îl socoate providenţial
și rezistă, pe cât i‑o îngăduie puterile și sfiiciunea, faţă de o propunere nu
mai puţin periculoasă ca onorabilă. Căci iată-l pe Nehemia expunându‑și
planul, intenţiile și rolul ce i-l atribuie acestui tânăr învăţăcel abia ieșit din
școală și neintrat încă în viaţă:
Sfânta cetate-i gazdă de șacali.

Templul, restaurant de Zerubabel,
E iar distrus. Pe zidurile groase
De dânsul întărite, s-au ivit
Largi crăpături adânci, pricinuite
De hoarde de năvălitori străini.
... Hanani știe câte greutăţi,
Din partea cui, întâmpină Sionul
Și reclădirea sa, dar asta‑mi face
Mai dârză hotărârea. Voi avea
Să sfarm dintr‑nceput împotrivirea
Unor stăpâni străini de ţara noastră.
... Preotul mare-al templului, el însuși,
Pe nume Jochanan, a pângărit
Cu sânge-altarul, fratele‑omorându‑și.
Va trebui gonit și cât mai iute.
Crud, fără milă, rupe-voi în două
Vechi căsnicii cu soaţe ce-s străine
Bătrânei noaste legi, îndepărtând
Pe soţi dela credinţa strămoșească.
Voi ridica noui ziduri de-apărare,
Voi popula despopulatele orașe
Azi la pământ, și poate mai târziu,
Să fiu învrednicit de Dumnezeu
A-I reclădi, în slava Sa, și templul
............................................
Pricepi acum că-mi trebuesc nu numai

Braţe de muncă ci și duhuri tari
Și guri înflăcărate?
Jahulanu invocă tinereţea sa lipsită de experienţă. Primește însă răs‑

punsul că profetul Eremia a fost încă și mai tânăr când și-a început solia.
Răspunzând că prin această comparaţie e zdrobit sub picioarele uriașului
pomenit, primește replica făcută să-l dezarmeze, că dimpotrivă, ea tre‑
buie să-i de aripi. Și cum urmându‑și tactica de captare, Nehemia îi relevă
însușirile ce-l fac indispensabil istoricei întreprinderi:
(Sub aspectul său cel pașnic,

De suprafaţă, simt un duh de foc,
Un viforos răscolitor de gânduri
Și-un viu gârbaci șfichiuitor de inimi...
Jahvismul, stins acum pe jumătate,
Sbucni-va iar, aprins de suflul tău!),
Juhulanu se dă prins prin ultima‑i ripostă:
Nu nu, învăţătorule, nu merit

Atâta laudă!
Căci Nehemia profită de ea și-și schimbă brusc tactica:
Tu te cauţi încă,
Eu însă te-am găsit. Iar dacă-mi spui
Și mă numești învăţător, am dreptul
Să-ţi poruncesc.
Nu porunca însă îl face în sfârșit să accepte (deși nici ea nu este decât o

ultimă și supremă rugăminte deghizată); rezistenţa sa e biruită de perseve‑
renţa caldă și învăluitoare a „învăţătorului”. I‑o și spune:
Mai mult ca o poruncă

Mi-e ruga ta cea caldă. Ai gonit
Și teama și ne-ncrederea din mine.
Te însoţesc.
Acest intermezzo se termină taman la revenirea în scenă a lui Joachin, care

îl conduce pe Pehah spre ieșire. Scurta întrevedere între acesta și Nehemia
e cordială și ni-i arată pe amândoi însufleţiţi de o egală și reciprocă preţu‑
ire. Părăsind palatul, puţinele cuvinte schimbate pe pragul ușii între gazdă
și guvernator ne lasă să întrezărim o latură discretă a simandicoasei vizite.
Căci iată cuvintele de adio ale Pehahului:
Preţuesc,
Joachin, ţi‑o repet, patriotismul
De care dai dovadă. Marea sumă
Ce ai subscris (alăturea de-aceea
A casei voastre de comerţ Murașu,
Nu mai puţin ca tine devotată
Noii lor patrii) sumele aceste
Sunt principalii stâlpi susţinători
Al noului palat al Pehahiei.
Cel vechi e o ruină.
Revenind către verii săi, cu faţa iradiind de bucurie și satisfacţie, Joachin

de asemenea își trădează interiorul, discreţiunea acestuia fiindu‑i străină:
Dragii mei,
Acuma sunt al vostru. S-a făcut.
Acum sunt bine și cu cel mai nalt
Slujbaș regal al Babilonului,
Nimic nu cimentează mai puternic
Ca banii, prietenia cu cei mari;
Și nici vreo trambulină nu găsești
Mai sigură ca ei, ca să te-arunce
Unde cu gândul nu gândești!
Cu suma subscrisă, nu prea mare comparativ cu averea de care dis‑

pune, va obţine stărostia întregii bresle de covorari ai marelui regat. Dar
cum cei trei din Suza nu dau nici un răspuns efuziunii sale, după un for‑
mal schimb de vorbe, Joachin, întrebând (mai mult curtenitor) cum de se
lipsește maiestatea sa de cel mai credincios al său paharnic, află că lipsa
aceasta se va prelungi mult, deoarece pleacă la Ierusalim. Și-i precizează
obiectivul:
Și el și-ntreaga ţară-s la pământ

Și trebuesc repuse pe picioare.
Joachin se simte bine în Babilon. Și e lucru firesc. A ajuns la mare bogăţie,

e stimat, e cetăţean liber. Nimeni nu‑l oprește să creadă mai mult sau mai
puţin în Dumnezeul părinţilor săi, să fie iudeu acasă, dar în lume, adică în
mijlocul poporămii autohtone, unul de-ai lor, nedeosebit nici prin port, nici
prin limbă și nici prin obiceiuri... Își mai aduce el aminte de ţărișoara natală
din care, copil fiind, a trebuit să bejănească până aici pe jos, mânat de bicele
însoţitorilor, și ajuns, a fost închis în ţarc și făcut rob... Dar ţărișoara asta,
rămasă în urmă, în pulberea zărilor întunecate și însângerate, el ar vrea‑o
lichidată odată pentru totdeauna. Ce nevoie de ea, când, datorită perșilor, și-a
găsit o nouă și nemărginită patrie, pe cât de puternică, pe atât de temută și
respectată?... Știe și el de încercarea de repatriere și reclădire a lui Zerubabel
și de eșecul ei. La ce bun această nouă încercare?
Și i‑o spune pe șleau:
Povestea asta
Cu‑ntoarcerea, cu reclădirea; nouă
Și veche totodată, dar poveste,
Nu ţi se pare (mie da) un lucru
Zău, nu știu cum, nu prea la locul lui?
... Suntem azi oameni liberi,
Putem fi negustori și funcţionari,
Proprietari de case și pământ,
Oameni bogaţi și-n cinste la cei mari.
Ba Nehemia mai și îngroașă această enumerare de bunuri și poziţii înalte

ale iudeilor:
Din neamul nostru‑avut-am și‑o regină

Pe tron persan; în unchiul ei, pe unul
Din sfetnicii regali cei mai de seamă;
În mine pe-unul din cei doi paharnici
Strict personali, ai regelui de astăzi...
Numai că isprăvind, îl întreabă:
Ce vrei sau poţi să dovedești cu asta?

Ce să vrea să dovedească? Dovada e făcută. Au o nouă patrie, mare și fru‑

moasă. Nu sunt liberi numai de a trăi în ea, ci a se și închina Dumnezeului lor
de acasă... Gura reţinută, dar elocventă, la nevoie, a lui Nehemia, se revarsă
acum într‑o cascadă, întru apărarea lui Jahve, a pământului făgăduinţei și a
străvechei, eterne învăţături a lui Moise.
Nu am însă nimica a‑ţi răspunde,

Joachin, la grozavul argument
Referitor la sacii cu merinde
Și aur. Nimeni nu va sta‑mpotrivă
Optării tale pentru ţara asta,
Afacerilor tale excelente
Sau profitabilelor tale prietenii
Cu‑ai zilei mari slujbași.
La care ripostă, Joachin mărturisește că nu e singurul care gândește astfel;

la fel gândește întreaga breaslă iudee a covorarilor, o obște nu de desconside‑
rat ca număr și importanţă. Din partea sa însă, îi urează noroc și ca nicicând
să nu regrete pasul făcut... Se gândește, firește, la insuccesul lui Zerubabel
care, în chip straniu, și-a pierdut viaţa pe acele sfinte meleaguri și nici până
azi nu i se cunoaște mormântul...
„Succes”, îi răspunde Nehemia mulţumindu‑i pentru urări,
Nu‑nseamnă să ajungi la bătrâneţe,

Să mori plâns și-ngropat de neamul tău;
Ci ca acţiunea ta să dee rod,
Să-nsămânţeze generaţii nouă
Trecând de la un secol la celalt,
Chiar dacă e să fii sacrificat
Pe-altarul ne-nţelegerii și calomniei.
Joachin e însă curios să știe și ce gândesc ceilalţi doi, martori ai discuţiei,

curiozitate căreia se asociază și Nehemia, cu o netă deosebire însă:
Nu spre-a afla
Ce fel gândiţi în astă-mprejurare,
Lucru ce știu, ci cum vă situaţi
Faţă de judecata nu lipsită
De duioșie și sinceritate
A unui orb, senin și fericit
Că e sătul, dar căruia nu‑i pasă
De foamea unui neam, de moși-strămoși,
De-aleanul vr‑unui dor, de-un ideal,
Și alte multe-asemeni angarale.
Răspunsul lui Hanani definește filosofic esenţa sufletească a vărului său

(în contrast cu aceea a lui Nehemia):
Faptele noastre
Nu sunt doar ale noastre; aluatul
Din care ni-e fiinţa plămădită,
E frământat în pântecele mamei,
Tot ce vom fi suntem dintru‑nceput
Prin dar divin: pe unu‑l dăruește
C‑o aprigă nevoie și chemare
De-a‑și ferici poporul; pe un altul
Doar cu nevoia fericirii sale.
Pe unu‑l vezi grădina îngrijindu‑și
Pe celalt îngrijindu‑și sufletul.
Iar Jahulanu, interiorizat ca de obicei, și cu mireasmă poetică:
Pe unu‑l arde-un foc dogorâtor,

Făcând din el făclie peste vremuri;
Un altul simte‑o blândă răcoreală,
Mireasmă care-l gâdile plăcut,
Făcându‑l să nu știe mai nimic
De lumea din afară...
La care cuvinte, reapare acea „mireasmă” necunoscută încă și cu

desăvârșire străină junelui musafir din Suza. Revederea Șoșanei cu verii ei e
cordială, deși reţinută. Bănuim numaidecât fluidul electric care, pornit din
ochii poeticei făpturi a Șoșanei, se scurge într‑aceia ai feciorelnicului tânăr și
de acolo înspre inima‑i rece încă, dar ușor inflamabilă. La urarea ei de bun
venit, făcută unui prieten al verilor căruia „i se cuvin aceleași sentimente și
aceleași curate gânduri”, Jahulanu e destul de încurcat:
Eu nu știu vorbi
Decât cu mine și cu Dumnezeu.
Cu oameni mai puţin, dar cu femei
De loc... Să fiu iertat deci că nu spun
Nimica potrivit acestei clipe.
Înţeleptul și poeticul răspuns al Șoșanei, îl liniștește și desigur îl încântă:
Îţi mulţumesc de tot ce n-ai grăit.

Precum sfiala‑i harul tinereţei,
Tăcerea‑i elocvenţa sfiiciunii.
Dar iată că sosesc alţi doi musafiri deosebit de simandicoși: judecăto‑

rii Hagai și Natunu, trecuţi de 60 de ani, cu vorba onctuoasă, veșnic cu
Dumnezeu și cu pacea în gură, vechi cunoscuţi și chiar prieteni ai lui Joachin.
Hagai independent, iniţiator și spontan; Natunu doar ca o răsfrângere într‑o
oglindă spartă a primului, ca un ecou al acestuia, fără iniţiativă și fără spon‑
taneitate. După formalităţile de urare și mulţumirile pentru somptuoasa sală
de judecată făcută dar dregătoriei judecătorești în însuși noul palat al gene‑
roasei gazde, Șoșana retrăgându‑se spre a pregăti trataţia, bărbaţii rămân
spre a se cunoaște și a mai sta de vorbă. Joachin prezintă bătrânilor magis‑
traţi pe verii și prietenul acestora din Suza. Cât despre contraprezentare:
Pe Hagai și Natunu, dregători

Mult încercaţi ai legilor iudee
Aci în Babilon, e de prisos,
Socot, a‑i mai numi. Sunt cunoscuţi
De lumea toată.
Fie că această prezentare unilaterală și prezumţioasă îl calcă pe bătătură,

fie că o pricină fizică sau chiar metafizică, născătoare de antipatie, îl face să
reacţioneze, sau vreo vagă dar neplăcută amintire îi dă ghes, Nehemia nu
se poate abţine de a administra acestor bătrâni o mică răutate. Scărpinând
întâi vanitatea lor, cum că nu de mult numele lor au fost pomenite la Curtea
din Suza, cu prilejul stabilirii persoanelor care să-l însoţească în călătoria‑i
spre Ierusalim și în marea‑i misiune de a reclădi Sionul; lăsându‑i apoi să
invoce, întru apărarea rămânerii pe loc, înaltele lor slujbe locale, despre
care se grăbește să spună că aveau să fie încredinţate unor elemente tinere,
sfârșește prin a‑i liniști, căci între timp a renunţat la gândul acesta, găsind că
bătrâneţea e în totul preferabilă.
La stări de fapt mai vechi și ruginite,

Dar fundamente noi și răsturnări
Cer forţe neuzate și-ndrăzneţe
Această, încă nevinovată, primă și singură coliziune între Nehemia și

judecători până la actul 5, abia de acest ultim act va fi explicată și justificată.
Ei îi pune capăt reapariţia Șoșanei, de mână cu mica Pamela și urmată de
purtători și purtătoare de tăvi cu bunătăţi și amfore cu vin. Pamela e un bun
prilej de complimente indirecte pentru mama. Hagai de pildă:
O, ce surpriză! Nu știam, Joachin,

C-a și-nceput bobocul să-și deschidă
Petalele, discret, cum e mai gingaș,
Făgăduind să fie în curând
Aidoma portretul viu al mamei...
Joachin, care mănâncă și bea fără măsură, își laudă vinul:
Notaţi că vinul
E‑o viţă selectată de Cilicia,
De prea puţini în ţară cultivată.
Dar și prăjiturile Șoșanei:
Gustoasele cofeturi ce mâncaţi

Sunt opera mânuţelor Șoșanei.
Nu se pricepe nimeni (deși are
Destule ajutoare pricepute)
Să le prepare-atât de delicat.
„Delicioase sunt”, recunoaște Hanani; iar judecătorii, bătrâni libidinoși,

dar pricepuţi în a salva aparenţele, și nevrând să scape vreun prilej, îl suprali‑
citează: „ca și stăpâna” și „binecuvântate ca și ea”... La care Șoșana știe să dea
răspuns saturat de bun simţ și de lecţiune binevenită:
Mă bucur că vă plac, dar nu‑i nevoie

Ca pentru asta să m-asemuiţi

Pe mine lor și dânselor pe mine.
Le poate face orice gospodină
Ce caută la foc și nu‑n oglindă.
Cât despre prăjiturile cu nucă,
Sunt opera Pamelei.
Mulţumind apoi pentru toasturi și urări, are și Joachin de făcut o urare:
Sus așa viaţă și așa exil!
Dar observând că Jahulanu nu bea, el Joachin, care nu a încetat a bea, îl

admonestează după chipul și asemănarea firii sale:
Rușinea asta‑mi faci, abia sosit?

Gustat-ai vinul și n-a fost pe placu‑ţi?
Găsești că-i acru? Că e dres? Că-i slab?
Cea mai aleasă viţă de Cilicia!...
De scump ce e, îl beau doar cei bogaţi!
Și observând că Șoșana îi umple cupa:
Să trăiești, iubito!
Fă-l fericit pe-adânc nefericitul
Ce nu cunoaște-alt vin decât pe cel
Coclit de lacrimi, al lui Eremia...
Ameţit de băutură, din ce în ce mai bine dispus, Joachin ţine să-și arate
și sanctuarul:
Și-acum, prietini, după sfânta slujbă

A liberaţiunii pentru trup, se cade,
Așa socot eu, a sluji și duhul.
Retrage-vă-ţi spre zidul dimpotrivă
Ca să vă-mpărtășiți de har divin.
Singură Șoșana știe despre ce poate fi vorba și, îngrijorată, caută prin ges‑
turi, prin șoapte să-l oprească. Cum să arate unor oameni credincioși unul
și unul legii și tradiţiei mozaice, sanctuarul profanat de zei străini, buni doar
să salte comerţul lui Joachin în ţară străină, nicidecum însă și inimile unor
iudei închinători unicului, eternului și universalului Jahve?... Joachin însă,
vesel și tandru, o înlătură cu vorbe drăgăstoase. Cât despre musafiri, o asi‑
gură că „în exil se vor simţi ca‑n ţara strămoșească” și manipulează calm
sub portierele de purpură. Șoșana se clatină, mai să cadă; e prinsă însă și
susţinută de Jahulanu și Hanani. Perdelele date în lături, apare sanctuarul,
dar numai partea centrală a acestuia. Surpriza Șoșanei nu e mai mică decât
sincera admiraţie a musafirilor. Joachin o vede palidă, pricepe spaima ei de
odinioară, ca și calmul prezent al înfăţișării ei, și-i surâde:
Putut-ai crede-ntr‑adevăr, iubită,

Că, rușinoasă cum te știu că ești,
Voi răvăși prin scrinul tăinuit
Spumoasa‑mbrăcăminte-a ta de corp
Purtată-n noaptea dulce-a cununiei?
E suficient, dar prost nu e. Știe că gluma aceasta libertină, frivolă, va aco‑

peri orice eventuală prezumţie serioasă. Iar Șoșana, bucuroasă de ce vede,
deși rușinată în fireasca‑i pudicitate, pricepând însă starea de îndrăzneaţă
veselie a soţului, se mulţumește să observe feciorelnic:
Vinul e tare; mult prea viu și-aprins.

Urcă la cap... Te rog frumos, Joachin,
Spui lucruri ce nu trebue...
Joachin o îmbrăţișează, asigurând‑o că ea și nu vinul îl ameţește, jude‑

cătorii susţin că sanctuarul e ameţitor, iar Nehemia, câștigat și el de fapta
pioasă a vărului, își rostește cu sinceritate cugetul:
Ca să fiu drept, Joachin,

Acest altar luxos, prea încărcat
Și doldora de aur, ţipător
Și lăudăros, în mijlocul mulţimii
Ce-abia încape-n mica sinagogă
Din uliţa săracilor, e totuși
O faptă bună și‑o răscumpărare,
Oricât de slabă, a multelor păcate
Înscrise pe răbojul vieţii tale.
Hanani e și el plin de admiraţie; singur Jahulanu, copleșit de misterioasa

semnificaţie a leșinului Șoșanei, se ţine în rezervă... Joachin însă, ca orice
parvenit, dornic de preţuirea și admiraţia a ceea ce a putut realiza graţie situ‑
aţiei și averii sale, încurajat și de succesul obţinut cu sanctuarul, vrea să-și
prezinte și grădina; mai târziu, firește, și toate încăperile palatului...
Și totuși, dragii mei, nu‑i sanctuarul

Din câte-adăpostește-acest palat,
Nici lucrul cel mai vrednic de văzut
Nici singurul de admirat. Vedea‑veţi
Grădina. Nu grădina ci regina
Frumoaselor grădini babilonene!
Și după ce îi laudă vastitatea, zidurile înconjurătoare, liniștea și însingu‑

rarea‑i în mijlocul zgomotosului oraș, ajunge la ce i se pare lui mai preţios și
de mai mare interes și importanţă:
În mijlocul grădinii este-un iezer

Cu apă cristalină de isvor.
Jurîmprejur stau sălcii plângătoare,
Iar cactuși uriași, pe lângă zid,
Stau strajă cu‑ai lor ghimpi, atunci când vine
Stăpâna să se scalde...
Nu‑s stelele cu coadă, turnul Babel,
Grădinile în aer suspendate
Ale Semiramidei, nici eclipsele
De soare și de lună, singurele
Minuni în lume... Este și grădina Șoșanei.
Și coboară în grădină, urmat de judecători și de cei doi veri ai săi. Numai

Jahulanu întârzie pe prag... O vede pe Șoșana acoperindu‑și pentru o clipă faţa
cu palmele, după care părăsește salonul. Atunci reintră, înăbușindu‑și pașii, și se
oprește la portierele de purpură. Caută pe sub ele, manipulează, apasă pe diverși
butoni, până nimerește pe cel căutat. Peretele de lemn se desparte și lunecă în păr‑
ţile contrare, sanctuarul apare în întregime, Jahulanu dă un ţipăt și se prăbușește.
Aci se încheie primul act, poate prea lung (oricum mai lung, și cu mult,
decât toate celelalte), dar necesar să fie astfel, el fiind expunerea (așa‑zisa
„expoziţie”) a tuturor problemelor și caracterelor din piesă.
Actul al doilea, care se petrece în dimineaţa următoare pe terasa însorită

cu faţa spre grădină, aduce prietenilor lui Jahulanu, cu care împreună a venit
din Suza, deslușirea misterioasei „dispariţii” a acestuia, redându‑le totodată
liniștea sufletească. Căci de ieri îl tot caută fără să-l poată găsi. După ce vizi‑
taseră grădina, miraţi tot mai mult de absenţa sa cu neputinţă de motivat,
gândind totuși că simţindu‑se prea obosit să fi rămas în urmă, odihnindu‑se
pe o bancă, nedând însă nicăieri de el nici la reintrarea lor în casă și socotind
(singura lor speranţă) că va fi purces, ameţit poate de singura cupă băută,
să-și caute culcuș în oraș, au umblat toată noaptea, până-n zori, cercetând
hanurile, ceea ce în Babilon era totuna cu a căuta un ac rătăcit într‑un car cu
fân. N-aveau de unde să știe că nici nu a intrat în grădină, ce i s-a întâmplat
în faţa sanctuarului, și că găsit leșinat de către Șoșana, se afla adăpostit și
îngrijit în cuprinsul noii proprietăţi a lui Joachin... Fericiţi de această bună
veste a regăsirii, își pun întrebarea ce poate să-l fi zdruncinat în așa hal?
Să fie drumul greu? Căldura mare?

Ce l‑o fi-mpresionat așa puternic
Pân-la leșin? Să fie sanctuarul?
Cu toţi l-am admirat făr‑să ne pierdem.
Și totuși Șoșana crede că asta fu:
Nu numai
Că l-am regăsit pe jos în nesimţire,
Dar și perdelele de purpur au fost trase
În laturi. Cineva umblase-acolo
Pe dedesubt. Peretele de lemn
Fusese despărţit în întregime
Și nu l-a mai închis, n-a mai putut,
Probabil, să-l închidă. Leșinase.
Prin cuvântul „în întregime” ce-i scapă involuntar, Șoșana lasă să se între‑
vadă secretul lui Joachin. Strânsă, ca să zic așa, cu ușa, ea încearcă zadarnic să
dea înapoi. Întrebată dacă Joachin procedase altminteri și dacă la găsirea lui
Jahulanu nu a observat nimic deosebit în compunerea sanctuarului, se bâlbâie:
Ce știu eu?...
E taina lui... Vezi, lui Joachin
Nu‑i place să se umble la perdele.
E treaba lui. Găsind că zidu‑i iarăși

Deschis, am cercetat, nu doar de frică
Ci și de supărarea lui, sub purpur.
Dar neaflând nimic, am început
A tot lovi cu pumnii. Deodată
Zidul porni să lunece, ’nchizând
Cu totul sanctuarul...
În faţa acestei reticenţe pe care nu și‑o pot explica, dar pentru care
totuși au o delicată înţelegere, cei doi veri se înarmează cu răbdare până
la însănătoșirea celui bolnav, când iată că pe o alee a grădinii se apropie de
terasă însuși Jahulanu, de mână cu Pamela...
Se simte bine și a părăsit pavilionul de odihnă și întremare. Venind, de de‑
parte, vorba de sanctuar și întrebat fiind ce l-a făcut să revadă ce mai văzuse,
răspunse scurt, sintetic: „Spaima Șoșanei și minciuna lui Joachin”. Ce minciună?
Cea cu îmbrăcămintea spumoasă din noaptea nunţii. Ce-a văzut? Zei străini...
Sanctuarul lui Marduk! Tablele legii

Lui Moise, au ajuns a fi altarul
Jertfelor sângeroase, ce-s aduse
Teribilului zeu asirian!
N-am fost învrednicit de indignarea
Profetului, ci de bicisnicia
Bicisnicului! Nu sunt plămădit
A reînsufleţi credinţa‑n Jahve,
Căci întinat mi-e sufletul acum
Și eu nedemn a‑ntra în ţara sfântă!
Ieri încă, Domnul mai sălășluia
În mine, astăzi sunt ispitei pradă
Și nu pot altor fi judecător!
În sufletu‑i ascetic s-a cuibărit deodată un sentiment profan, necunoscut

până acum, straniu prin voluptatea de care se crede întinat. Zeii străini în
devălmășie cu tablele legii, ca și sentimentul străin de care se cutremură,
l-au descumpănit cu totul. „Cruţaţi-l, e bolnav” spune Hanani și-și susţine
prietenul. Nehemia, mai puţin sentimental, vrea totuși să știe dacă vară-sa
cunoștea sau nu taina sanctuarului. La care Șoșana, fericită că a scăpat de
constrângerea minciunii prin care căuta să-și apere soţul, răspunde, deși
Hanani se declară convins că n‑o poate atinge nici o bănuială:
De ce să credeţi că nu voi vorbi,

Pitindu‑mă sub scutul de-apărare
Al neștiinţei? Mă căiesc a fi-ncercat
S‑o fac. Descumpănirea ăstui tânăr
Abia sosit, mă zguduie adânc.
Acum, atât vreau să mărturisesc:
Numai de ieri aflat-am că se poate
Vedea din sanctuar o parte numai.
Joachin mă iubește, știţi și voi,
Făcându‑mă când să roșesc de mine,
Când, mai ales, de el. Dar ce pot face?...
Și întru apărarea lui, Nehemia socotindu‑l dezertor:
Nu, asta nu,

Știu bine, nu. E doar ușurătate,
Dar dezertare nu. E-un fel al său
De-a nu se arăta iudeu fanatic
În mijlocul poporului străin...
Sentimentalul Hanani însă vrea să știe altceva. O întrebare îi frige pieptul,

îi stăruie pe limbă... Până la urmă, irupe:
Șoșana, tu‑ţi iubești bărbatul?
După prima surpriză, cu o infimă întârziere, vine răspunsul. Scurt și

luminos ca un fulger: „Nu”. Jahulanu e în adâncuri zguduit de el. Cei doi
veri îl primesc cu oarecare calm. Se așteptau poate la el. Oricum, e în deplină
concordanţă cu gândul deja exprimat (în primul act) de către Hanani. Acum
și Nehemia, pe care-l știm potrivnic curiozităţii și indiscreţiei de acest fel,
încurajat de brutala sinceritate a Șoșanei, vine cu un supliment la întrebarea
fratelui:
Odată ce Hanani,
Cu o delicateţe de urs brun,
Ți-a smuls din piept această taină, iartă
Că viu și eu acum să te întreb:
Dece nu‑l poţi iubi?
Întrebare pricinuită de replica Șoșanei: că e soţie credincioasă lui Joachin,

că știe că o iubește, că e legată de el prin copil, dar totuși nu‑l poate iubi. Cu
aceeași sinceritate, Șoșana nu se sfiește a‑și spune gândul intim:
De ce nu‑l pot iubi... Pricina‑i poate

Amorul său trupesc, numai trupesc,
Care-mi rănește sufletul. I-am fost
Și i-am rămas străină; mă cunoaște
Pe dinafară doar; lăuntrul meu
Îi e și azi, ca la‑nceput, o taină
În care nu pătrunde și pe care,
Nebănuind‑o, o nesocotește.
I-ajunge doar atât: că-i aparţin
Și că-i încredinţat de-a mea credinţă.
Întâia vină ce-ar cădea asupră-mi
Cu aparenţe de-adevăr, l-ar frânge
Și l-ar descumpăni. Cum mă iubește
Lipsit de-un mai adânc temei, așa
Tot fără de temei, m-ar condamna.
Am reprodus această lungă replică, pentru că ea conţine, în cele din urmă

cinci versuri mai cu samă, toată drama căreia îi va cădea victimă nevinovata
Șoșana. Descumpănirea sufletească a lui Jahulanu se vădește tot mai mult,
până culminează în răspunsul dat discretei întrebări a lui Nehemia, care vrea
să știe ce e cu dânsul:
Nimic. Sunt fericit. Aș vrea să-mbrăţiș

Întreaga lume. Chiar și pe Joachin.
Pe Joachin idolatrul, pe care îl stigmatizase înainte... Dar iată că sosește

și Joachin, venind de la Pehah cu o veste mare. Zărindu‑l însă pe Jahulanu
și bucurându‑se de înzdrăvenirea sa, îi trasează un vast și generos program
de convalescenţă în care mușchii, burta, fălcile și vinul joacă primul rol, spre
a‑și debita în sfârșit vestea cea mare și fericitoare:
Chiar adiniauri am primit din mâna

Pehahului, decretul cu pecete
Regală, -a stărostiei peste breasla
Covorărească din întreaga ţară.
Sunt de felicitat; dar și pe voi

Eu vă felicit, cinstea mea fiind
Și cinstea voastră! Dar evenimentul
Se cere-udat. Să-ntrăm, iubiţi prietini.
O clipă rămași singuri, Hanani se precipită:
Răspunde, Jahulanu:
De ce te-ai acuzat cum e mai rău
Ca pământesc și păcătos, și totuși,
Da, totuși te consideri fericit?
Iar Jahulanu, căzând cu tremur în jurul gâtului prietinului său:
Hanani! Frate! Prietene!... Iubesc!
Mărturisire cu care se încheie și acest al doilea act.
Cel de-al treilea îl arată pe descumpănitul tânăr încă în plină găzduire la

casa generosului său amfitrion. Acesta îl întovărășește în vizitarea amănun‑
ţită a imensei grădini, umblet mult și obositor care întrece măsura rezistenţei
lui Jahulanu. Studiosul tânăr crede că poate lămuri pricina: a vegheat ast-
noapte citind, până se crăpă de ziuă. „Rău, foarte rău!” ripostează Joachin:
Eu vreau, cum știi prea bine,

Să mi te-nzdrăvenesc, pun pavilionul
Retras, odihnitor și singuratic,
La dispoziţia ta, iar tu te-apuci
Să faci din el lăcaș de torturare
A trupului și-a minţii...
Răspunsul lui Jahulanu e o mărturisire și o confesiune:
Mă preocupă-n vremea depe urmă

Profetul Daniel. Sufletu‑i drept,
Privirea‑i ageră, poruncitoare,
De neclintit, nu îngerii din ceruri,
Au îmblânzit în groapa‑n care-a fost
De rege aruncat, flămânzii lei.
Tot omul are-n el și-n jur de sine

Tot fel de fiare de-mblânzit, dar nu‑n oricine
Sălășluește Domnul și Dreptatea.
Cele două concepţii de viaţă – cea epicureică a amfitrionului și cea iudaică

a găzduitului – se ciocnesc, nu pentru întâia oară. Epicureanul, în sincerita‑
tea‑i primară și fără de ocoluri, îl ceartă pe castul învăţăcel:
Voiești ca trupul tânăr și flămând

Râvnind la bucurii și la plăceri,
Să piară-nfometat? Să se usuce?
Nu. Jahulanu nu cunoaște încă bucuriile trupești, le știe numai pe cele ale
spiritului. În adâncurile sale sufletești însă, săgetat, fără s‑o poată mărturisi,
de tulburătoarea feminitate a Șoșanei, se ivesc primele simptome ale unui
sentiment care-l înspăimântă și-l descumpănește cu totul. Atât reușește să
recunoască:
Am căutat, încins
Pe frunte cu‑a profeţilor armură,
Să lupt cu diavolul...
Firește că Joachin e departe de a bănui adevărul. Înţelege că lupta aceasta

a tânărului între trup și duh e o regulă generală și fără obiect precis. De
aceea, primind la întrebarea‑i dacă a biruit, răspunsul:
Am obosit... Nu mai sunt bun acuma

De mai nimic...
înţelege că trebuie să-l încurajeze și să-i dea iniţiere:
Te-nșeli. Ești bun la toate,

Iar duhul tău de-asemenea e-ntreg.
Decât, lihnit de foame-ţi este trupul,
Și duhul prea sătul. Și nemâncarea,
Întocmai cași hrana prea bogată.
Vătămătoare e; și amândouă
Te-mbolnăvesc. Nici vârstele nu cer
Acelaș fel de hrană. Tinereţea
Vrea sângele să-și stâmpere, dar duhul

Mai bine-i stâmpărat la bătrâneţe.
Naivul răspuns al feciorelnicului student mai să-l dezarmeze pe convin‑

sul epicurean:
Cum e cu hrana? Vine ea la trup?

Sau trupul s‑ostenește pân-la dânsa?
Joachin pune punctul pe i: „Însoară-te!” Și, ca o nimerită exemplificare,

îi atrage atenţia asupra bătrânilor judecători care tocmai se ivesc în curticica
din aripa palatului. Amândoi burduf de învăţătură, cu gândul la cele sfinte,
cum le șede bine bătrâneţii și înţelepciunii... Totuși, în tinereţe,
Se întreceau, cumva să nu le scape

Vreo femeiușcă tânără, sprinţară,
Necredincioasă, iute văduvită,
Sau vreo fecioară vârstnică și-aprinsă...
Ceea ce nu i-a împiedecat ca mai târziu să se însoare cu fecioare virtuoase

și bogate, iar apoi, pierzându‑și soaţele, să devină înalţi slujbași ai Dreptăţii.
Poftiţi în grădină, ca doi martori veneraţi ai disciplinei pe care Ioachin
se trudește a o trece tânărului nepriceput, ba chiar agiamiu, în satisfacerea
cerinţelor trupești, aceștia, sub masca neclintită a venerabilităţii și sfinţeniei
lor prezente, nu‑i pot decât sprijini învăţătura, stăruind bineînţeles asupra
fericitoarelor satisfacţii spirituale.
„În tinereţea lor”, subliniase Ioachin,
de ţi-ar fi fost
Folositori, învăţătură dându‑ţi
Asupra hranei trupului flămând, –
Astăzi, bătrâni și înţelepţi, putear‑ar
S-aline duhul tău, și el sărmanul
Destul de hărţuit...
Așezaţi tuspatru pe o bancă, discuţia și disputa se animă. Judecătorii cată

să se arate, firește, în cea mai bună lumină și se întrec în aforisme și enunţuri
ale înţelepciunii bătrânești.
„Omul întreg” spune de pildă Hagai,
cate să
Cunoască și să guste toate câte
Vin de la Dumnezeu... Vine și vremea
Când știe să aleagă bun de rău,
Vremelnicul de veșnic.
Iar Natanu, sacerdotal și bătând în struna învăţăcelului profeţilor:
Asta vreau să spun:

C-având deșertăciunile în urmă,
Mai mare mulţumire pentru noi
C-aceea a Dreptăţii împlinite
Cu gând curat și inimă curată
Din care obârșește-acel măreţ
Gând al venirii Mesiei, Ioachin,
Nici că se poate!
Spre marea mirare însă a lor, răspunsul lui Jahulanu, în loc să fie modest
și reverenţios, e prezumţios și oarecum bruftuitor:
Ea‑i de tot aproape.

Veni-va în curând, căci lumea‑i rea,
Cugetul bun batjocura și slugs
Celui nelegiuit!
„Cuvinte tari, ca de profet...” gândește cu glas tare Hagai:
Dar sună nu știu cum

În gura unui tânăr, din găoacea
Copilăriei parcă-abia ieșit.
Își amintește însă, și i‑o reamintește și Joachin, că tânărul e din Suza și

învăţăcel al profeţilor. Nu poate ști, și cu greu o va afla la vârsta‑i înaintată,
dacă stă în faţa unui adevărat viitor profet sau al unui prezicător mincinos
și fals. Oricum, ca să i se arate binevoitor și prietenos, se oferă a‑i fi dascăl
în învăţătura legilor. Din nou, răspunsul lui Jahulanu e mai bruftuitor decât
s-ar cădea:
Cunosc
Și eu, în bună parte, aceste legi.
Cu‑a lor rugină și cu‑nţepeneala
De veacuri, stăvilesc ades dreptatea.
Disputa ar degenera poate în agresivitate tangibilă, venerabilii judecători

simţindu‑se jigniţi de prezumpţiozitatea juvenilului aspirant la profeţie care,
la intervenţia împăciuitoare a lui Joachin și la repetarea invitaţiei judecători‑
lor, răspunde cu un refuz definitiv și categoric:
Mă cheamă alte glasuri...
dacă acelaș Joachin nu și-ar aminti că e vorba de glasul profetului Daniel.

Or, tocmai acesta e și profetul venerat mai mult de judecători. S-a găsit deci
un punct comun ce poate să-i adune. Judecata, întreruptă de schimbarea
localului pus graţios la dispoziţie de către proaspătul și generosul proprietar
al vechiului palat asirian, își reia activitatea în chiar dimineaţa următoare. La
întrebarea lui Joachin, Hagai specifică procesul de mâine:
Țipora,
Nevasta lui Ben Joel, negustorul
De-ncălţăminte. Brusc înapoiat
În fapt de zi, dintr‑o călătorie,
Găsește în iatac încălţăminte
Străină, jos, la margine de pat.
Ibovnicul sărise pe fereastră,
Dar ale lui sandale l-au trădat:
Cu două zile-n urmă doar, Ben Joel
Le-a fost vândut celui mai bun prietin.
Specificarea aduce în discuţie neurmărirea ibovnicului, deci tocmai ce

susţinea Jahulanu despre înţepeneala legilor, bătrâne și nedrepte. Totuși, dis‑
cuţia relevă un nou punct de întâlnire: o adresă a judecătorilor către marele
Sanhedrin vizase nu de mult la înlăturarea acestei moștenite nedreptăţi.
Venerabilul Hagai trebuie să recunoască:
Tot ce urzește omu‑n mintea lui,

Este supus greșelei și reformei...
Vorbesc de judecata omenească
Nu despre cea divină. Cel de sus,

Cândva ne va supune judecăţii,
La rând, pe toţi, după-ale Lui canoane,
Ce-aface n-au cu cele pământești.
Judecata aceasta cerească, incidental amintită de judecător, smulge epi‑

cureanului Joachin o mărturisire sinceră, nu prima, dar exprimată concret și
realist, cu vesel ton în aparenţă, dar gravă în fond:
Va și amar de sufletele noastre!

Ce s‑or mai perpeli-n ghehenă, jos,
Cei păcătoși ca mine sau nevasta
‘nșelatului Ben Joel! Fericiţi
Cei care, precum judecătorii,
De mult umblaţi pe dreptele cărări
Prescrise de Eternul și supremul
Judecător! Ferice de Șoșana,
Neprihănită-n toată-a ei fiinţă!
Ferice și de tine, Jahulanu,
Care, deși de diavol ispitit,
Te-arunci orbește-n ale profeţiei
Lungi braţe, descărnate, făr‑de vlagă!
Ce-mi folosește mie că am strâns
Averi peste averi și‑onoruri multe,
Și c-am făcut și binele adesea?
Eu, mulţumirea‑n viaţă am aflat‑o
În împliniri trupești și numa‑n ele.
Ca să le-aștept pe cele viitoare,
De dincolo de viaţă, n-am avut
Răbdarea necesară, nici credinţa.
Să vreau acum, și vărul Nehemia
Refuză să mă ia în ţara sfântă,
Și poate că acest pelerinaj
Făcut de un iudeu babilonian
Prea fericit în patria‑i de-a doua,
Ar și și fapta‑i, singura plăcută
Lui Dumnezeu...
Citarea numelui din urmă, a lui Nehemia, dă dialogului o nouă turnură,

nu mai puţin ameninţătoare ca cea anterioară. Judecătorii n-au uitat întâlni‑

rea, în casa lui Joachin, cu paharnicul regelui, vărul Șoșanei. Acum au oca‑
zia să se răzbune niţel, să i‑o plătească. Cum se face, întreabă ei, de a pri‑
mit o însărcinare ce întrece însemnătatea și puterile sale spirituale? Tocmai
aceste puteri, i se răspunde. Un paharnic? Ei da, e o slujbă de mare încre‑
dere. Măruntă boierie, strâmbă din nas judecătorii... Și totuși ce alt iudeu
a mai ajuns până la ea? Ei, Mordehai s-a ridicat ceva mai sus pe a măririi
scară... Firește: întâiul, unicul și cel din urmă, răspunde Jahulanu. Bine. Dar
Nehemia, întinzător al cupei?... Și-mplinitor al ei, completează Jahulanu;
ceea ce dovedește desăvârșita încredere regală,
Dar înainte de a fi paharnic,

E-un învăţat și un învăţător.
Învăţător? Al cui?
Al obștii sale,
Al neamului întreg. Un gânditor
Și-mplinitor. Vorbi-vor veacurile
De el!...
Fiţi siguri: nu c-al regelui paharnic
Intra‑va în istorie Nehemia;
Ci ca paharnic al naţiunii sale
Căreia umple-va cupa re-nvierii
Și-a nemuririi; nu ca slujitor
Al unui Domn de jos, depe pământ,
Ci-al singurului Domn aici și-n ceruri!
Jahulanu, vizionar născut, își precizează vedenia:
Nehemia reclădi-va ţara.

Grădinile și dealurile ei
Vor râde iar. Va re-nflori Sionul.
Templul lui Jahve iar va străluci
De soare-nvestmântat cu za de aur,
Și iarăși fluviul viu de mii de oameni
Se va rostogoli, ca prin minune,
În sus, spre templu; și-albii porumbei,
Ca laptele de albi, vor fi jertfiţi
Unicului și bunului părinte,

Stăpânului și Domnului Ceresc!
Mirobolanta viziune îi biruie o clipă și pe judecători, care repede își revin;

numai ușor influenţabilul Joachin, puternic impresionat, o urmărește cu
ochii pierduţi și după ce Jahulanu a tăcut...
Îţi mulţumesc din suflet, Jahulanu,

Că m-ai făcut să văd cu ochii minţii
Departe, peste vremuri și peste veacuri.
Dacă, ce-ai prorocit, se va‑mplini,
Voi fi văzut, eu păcătosul, astăzi,
Vedenia de tine zugrăvită;
De nu, atuncea n‑oi ști niciodată
C-a fost doar o poveste, o minciună...
Judecătorii, reculeși, mereu hărţuiţi de socoteala lor cu Nehemia, găsesc

și potrivita ipostază faţă cu acolitul mult prea încrezut al acestuia:
Pe tine, tinerelule, veni-vor

Ani mulţi și încercaţi, să-ţi dea lumină,
Și poate că glas tainic va grăi
Spre-a‑ţi desluși chemarea. Azi ești încă
Prea tânăr, ca să poţi avea mai mult
Ca înșelări și visuri fără noimă,
Născute dintr‑un spirit chinuit
Și-un trup ne-ndestulat. Vezi de-ngrijește
De amândouă. Neglijând pe unul,
Celalt e-n suferinţă. Dacă treci
Pe lâng‑o apă limpede, te-apleacă
Și vezi-ţi chipu‑ntr‑însa. Dumnezeu,
Care-a făcut pe om la chip așijderi
Cu‑al Său, mă-ntreb de se va recunoaște.
Dar iată că serve ale Șoșanei, venind din casă, duc spre iezer rufă proas‑
pătă, curată, semn că stăpâna vine să se scalde. Soarele se apleacă acum
repede la orizont, e vremea când Adam e alungat, iar grădina e exclusiv a
Evei. Înainte însă de a se retrage cu musafirii săi, Joachin ţine să le încre‑
dinţeze acestora o taină. De sentimentele prietenești, ca și de discreţia
absolută a judecătorilor nu se îndoiește, cât despre pasionatul învăţăcel,

numai spirit, nu are nici o grijă: el care întreabă dacă hrana trupească vine
ea la tine sau trebuie să te ostenești tu la ea... Hahaha! Și-și dă în vileag
taina:
Eu știu că-s păcătos, dar știu și asta:

Că nu fac un păcat să-mi văd soţia
Intrând în iezer sau ieșind din el.
Cum însă-ntocmai ca pe‑oricine altul
Porunca‑i mă privește și pe mine,
Mi-am procurat o-ntrare tăinuită
Prin zid, colo spre stânga... Am desprins,
Cu multă trudă-un bolovan, pe care
Ușor îl scot acum și-l pun la loc.
Pitit apoi la pândă, sub frunziș,
Între tulpini ce stau alăturate,
O pot vedea și mă tot minuna
De încă feciorelnicele-i forme...
Înainte de a intra în casă, judecătorii ţin să se știe ce anume au de gând să

facă acum. Astfel, Hagai:
Eu, Joachin,
Mai urc acum la Judecătorie,
Spre-a revedea, oricât sunt de‑obosit,
Hârtiile procesului de mâine.
Iar Natunu:
Eu mai mă plimb puţin și urc și eu.
Cât despre Joachin, el va fi prizonierul, vreme de două ceasuri, a fiicei

sale Pamela, căreia a făgăduit să-i arate sutele de desene ce-a adunat pentru
execuţia covoarelor. Totuși, înainte de despărţire, o vagă neliniște internă
îl îndeamnă să afle ce cred venerabilii judecători despre taina împărtășită.
Răspunsul amândurora îl liniștește pe deplin: nu face nici un păcat. Dar
Jahulanu de ce tace? – se întreabă Joachin și-și formulează nedumerirea cu
glas tare. Răspunsul îi definește pe amândoi:
Răspund,
Căci, întrebat fiind, am datoria
Să nu refuz răspunsul: niciodată
N-ași desbrăca‑o-n faţa altora
Pe-aceea despre care spun: mi-e dragă.
Și, deoarece se pare că Joachin nu pătrunde sensul învăluit și figurat al

răspunsului, Jahulanu precizează concret, absolvind și el păcatul:
Dar pentru că-ntrebarea‑i de-i păcat

Ce faci în taină, voi răspunde: nu.
Faci un păcat doar că ne‑o spui și nouă.
Adamii au părăsit grădina. Acum ea e exclusiv sub stăpânirea Evei. Una

din cele două serve care duc rufa de schimb la iezer se plânge celeilalte că
din nebăgare de seamă a spart micul ulcior cu ulei de nard al stăpânei. E
sfătuită să dea o fugă în oraș spre a cumpăra altul, iar Șoșana, sosită între
timp, se îndreaptă, însoţită de a doua, spre iezer... Scena rămâne un scurt
răstimp deșartă. Apoi, un foșnet printre arbori, pornit cam de acolo unde
s-ar afla piatra dislocată din zid, se face din ce în ce mai auzit. Printre
crengi și frunze se ivesc rând pe rând capetele (asemănătoare acum cu
ale satirului) ale celor doi judecători. Unul e surprins de vederea celuilalt,
se înţeleg însă amândoi de minune și cată să se instaleze cât mai comod
întru contemplarea nudului de la iezer și satisfacerea poftei lor senile.
Natunu, mai fricos, mai prudent, s-ar mulţumi numai cu atâta, Hagai
însă s-a aprins vălvătaie: el vrea tot! Cum Natunu se împotrivește, Hagai îi
demonstrează că unu cu unu fac doi și că, oricum s-ar desfășura lucrurile,
lor, judecătorilor, nu li se poate întâmpla nimic. Dacă Șoșana ţipă cumva,
vor striga ei mai tare că au surprins‑o cu un ibovnic. Mai mult terorizat
decât convins, slab de înger și de duh, Natunu face ce-i poruncește Hagai.
Își leapădă amândoi încălţămintea, Natunu se împiedică din nebăgare de
seamă de ea, cade, dar într‑aceeași clipă se aude glasul servei de la iezer și
e zărită fugind spre casă:
O să-ntârziu poate. Nu știu unde

L-am pus, stăpână...
(De uleiul de nard e vorba). De ea uitaseră berbanţii și întreprinzătorii

oameni al legilor. Acum însă că și ultima rezistenţă e înlăturată, ei dau buzna
printre copaci. Dar Șoșana, care, înspăimântată, a auzit și prins mișcarea, le

sta deodată înainte, învăluită de imaculatu‑i cearșaf.
Uluită de prezenţa lor, ea întreabă: „Ce căutaţi? Ce vreţi?” Și primește și
mai uluitorul răspuns:
Nimic.
Ce-am mai putea voi când întâmplarea,
Mai bine zis norocul, ni te scoate
În drum, Șoșana – a iezerului zână?
Șoșana însă nu poate pricepe. Ea întreabă cum de au putut intra în gră‑

dină și ce fel de vorbe sunt astea? De astă dată înţelege numaidecât, primind
răspuns destul de răspicat:
Fii bună, fii drăguţă! Nime-n lume

Nu va afla nimic...
La strigătele ei: „Hoţi! Ucigași!”, judecătorii, în faţa pericolului eminent,

își pun în aplicare planul preconceput. Alarmează deci toată împrejurimea,
vociferând că au surprins‑o cu un ibovnic. La auzul acestei infamii, Șoșana
leșină. Mai are doar puterea să se încredinţeze Dumnezeului ei:
O, Dumnezeul meu! În mâna Ta!

Nu‑ntr‑a nelegiuiţilor de codru!
Toţi ai palatului, inclusiv Pamela, dau buzna la iezer. Joachin, spăimântat

de cele auzite, crede numaidecât în cuvântul judecătorilor, în care cu greu
pot crede Nehemia, Hanani și Jahulanu. Deșteptată din leșin, Șoșana rămâne
însă mută și numai ochii ei vorbesc. Judecătorii își pot desfășura nestinghe‑
riţi elocinţa acuzării.
„Iată faptul”, perorează liniștit Hagai:
De la fereastra sălii celei noi

De judecată, unde ne găseam,
Zărirăm jos pe un necunoscut
Scoţând din zid un mare bloc de piatră,
Așafel furișându‑se-n grădină.
Și, mai departe, uzând de autoritatea și demnitatea‑i de la sine înţelese:
Ca prieteni și ca oameni
Ai legii și dreptăţii, coborârăm
Îndată amândoi, uzând de-aceeași
Spărtură mizerabilă în zid,
Cu greu spre a pătrunde în grădină.
Surprins cum e mai rău, necunoscutul
Fugi și dispăru, mai culegându‑și
De jos, îmbrăcămintea lepădată.
Cât despre-a ta soţie păcătoasă,
Ea prinse a ţipa, de bunăsamă
Spurcata vină spre-a o arunca
Asupra noastră. Dar înţelegând
Că e-n zadar, căzu în nesimţire.
Acesta este tristul adevăr...
Natunu nu are decât a‑l întări:
Pe care-afar‑de noi, nu‑l mai cunoaște

Decât doar Dumnezeu și păcătoasa.
În faţa acestor supreme mărturii, ce alta îi mai rămâne de făcut nenoro‑

citului soţ înșelat, dacă nu să-și strige patetic nenorocirea și să interogheze
păcătoasa:
Nu ai nimic, nimic de spus, Șoșana?
Și cum păcătoasa e mută și paralizată, s‑o dea pe mâna judecătorilor.

Aceștia hotărăsc întemniţarea ei preventivă și judecarea‑i cu precădere îna‑
intea vinovatei soţii a lui Ben Joel. Verii nefericitei și virtuoasei femei însă,
departe de a crede în păcatul ei și mai mult decât sceptici, triști și îndureraţi,
își rezervă cuvântul pentru mai târziu, în vreme ce Jahulanu, ferm încredin‑
ţat că aci se joacă o tragedie pusă la cale de diabolicii acuzatori, nu se poate
abţine, urmând sfâșietorul, pe cât de burlescul convoi spre chilia preventivă
din palat, să nu scoată, din străfundul martirizatei sale inimi, ca un răget de
leu, un „nu!” de patru ori repetat. Nimeni, nici înșiși judecătorii, nu bagă de
seamă că aceștia sunt descălţaţi...
Actul al patrulea se petrece în aceeași zi, noaptea, sub cer cu lună plină,
în prezenţa sălciilor, pe ţărmul iezerului. E un fel de priveghi anticipat, o
sfâșietoare reculegere meditativă după cele întâmplate. Joachin, ca un nou
Iov, bătut de Dumnezeu, sărăcit sufletește, nu se poate îndoi de mărturia
judecătorilor. Nehemia și Hanani, înnecaţi în durere, se sbat să iasă din
nedumerire. Tustrei șed la pământ, și vorbesc despre Șoșana, fiecare în felul
său, căutând să-și explice întâmplarea, să-i deslege taina. Numai Jahulanu,
negăsindu‑și astâmpăr, e în picioare, apare și dispare între copaci, și nu are
decât un singur cuvânt pe care-l repetă din ce în ce mai hotărât, mai fără
apel: „Nu!” Acţiunea infamantă a Șoșanei se lovește de raţiunea sa ca de un
zid stâncos.
Obsedantului „nu” al lui Jahulanu, Joachin îi opune un împătrit „da”.
Da, da, da, da, prietini...

Da, din păcate, din nefericire!
Sigur ca moartea! Floarea mea din glastră
S-a dovedit a fi o buruiană
Ce s-a lăsat călcată în picioare!
Nehemia e în așteptarea recăpătării graiului verei sale și nu‑și pierde spe‑

ranţa, Hanani însă, mai aproape de Jahulanu, își exprimă net neputinţa‑i
logică de a însăila firele unui fapt ce i se pare absurd:
Eu am trăit în preajma‑i
Adesea șiruri lungi de săptămâni,
Văzând‑o zi de zi și preţuind‑o
Mereu mai mult, ca mamă, ca soţie,
Și ca o credincioasă-a Celui Veșnic.
El i-a luat raţiunea... Altfel, frate,
Acest cap greu al meu nu va pricepe
Nicicum și niciodată ce anume
S-a petrecut cu ea... Era frumoasă,
Și frumuseţea ei un dar mai mult
Făcut de Cel Etern înţelepciunii.
Era cuminte și nimic în lume
Nu sta desăvârșirii ei trupești
Mai bine ca fireasca‑i cuminţie.
Cu neputinţă însă de clintit convingerea soţului înșelat, dublu nefericit,

mai mult trupește decât sufletește, căci niciodată nu va mai cunoaște trup ca
al ei, niciodată nu va mai săruta gură ca a ei de dulce! El știe că desăvârșitul
trup va fi strivit și desfigurat sub un morman de pietre, nici o clipă însă nu
se poate îndoi de adevărul acuzării. Jahulanu, prinzând în trecerea‑i agitată
riposta filosofic cumpănitului Nehemia că nu trupul cel supus greșalei, ci
sufletul e precumpănitor în judecata omului, izbucnește violent:
Lutu‑i a fost cupa

Cea de cleștar a sufletului ei
De-azur și de lumină! Îmi voi da
Și ultima suflare, făr‑a crede
În dovedita ei vinovăţie!
Dacă mi-s daţi o sută de-ani de viaţă,
O sută de-ani eu nu voi crede-n ea!
Și aruncă în faţa lui Joachin acuzarea‑i clocotindă de sentimentul ceresc

ce i-a invadat inima:
Doisprezece ani ai tot trăit

Și-ai tot dormit alăturea de dânsa,
Dar numai trupul ei l-ai cunoscut,
Iubind doar ce-a fost tină în fiinţa‑i.
Eu n‑o cunosc decât de zile trei,
Și ochii mei, orbi pân-atunci, deodată
Străfulgeraţi de-a Cerului lumină,
Văzură!... Ochii ei: albastra boltă!
Curatu‑i glas: cântare îngerească!
Sufletul ei: sălaș al Cerului veșnic!
Pe Joachin, omagiul adus frumuseţei Șoșanei, îl încântă până și-n aceste

clipe tragice. Obișnuit cu acest omagiu din partea străinilor și al celor cari îi
călcau pragul, el nu‑l surprinde. Și mărturisește sincer:
Nu ești tu, Jahulanu, primul care,

Zărind‑o numai, s-a‑ndrăgit de ea.
Așa m‑obișnuisem cu‑acest lucru,
Încât mă necăjeam, văzând vreunul
Nesimţitor, ne-ndrăgostit de ea.
Lipsind omagiul frumuseţii sale,
Mă resimţeam aproape insultat,

Și o iubeam cu‑atât mai mult, cu câtă
Mai multă-ardoare o știam dorită.
Ah, suferinţa lor, cea rău ascunsă,
Mă bucura nespus! Răceala ei,
Era desăvârșita‑mi fericire!
Încrederii sale oarbe în bătrânii judecători și prietini, se mai adaugă și

faptul compromiţător că la alarma dată de aceștia au pornit din palat, odată
cu el, și ambele serve. Nu a fost deci lângă stăpâna lor niciuna din amândouă,
contrar obiceiului. De unde urmează că Șoșana voise și aranjase să rămână
singură. Toate semnele vorbesc împotriva ei. Mâne va sta în faţa judecăţii.
„Au cine” se întreabă el
Va cuteza să-nalţe fără teamă

Glas de protest?
„Eu” răspunde Jahulanu, deși cel mai tânăr și necunoscut în Babilon, spre
uimirea lui Joachin; căci ce fel de contradovezi ar putea opune mărturisirii
judecătorești?
Adânc convins și fără enfază, Jahulanu răspunde:
Mă bizui pe Cel Veșnic care singur

Cunoaște adevărul. Va fi faţă
Și mă va lumina.
I se alătură și Hanani. El știe cum e preţuită vară-sa de iudeii babiloneni.

Nu poate rămânea fără apărare. Și Nehemia: va îngriji ca și înaltul Pehah să
fie faţă la judecată.
Joachin ascultă toate aceste vorbe, care i se par fără sens și nu‑i pot da nici
o nădejde. De ce pai să se agaţe? El știe că Șoșana e pierdută și că o pierde
iremediabil.
Acesta e momentul critic al revoltei lui Jahulanu. Nu se poate reţine și-i
aruncă în faţă nelegiuirea:
De-i pierdută
Și trebue să moară, vina nu‑i
A ei...
E-a ta, Joachin, căci ești idolatru!
Luat prin surprindere, Joachin încearcă să nege și stărue în a nega, câtă

vreme se poate sprijini pe mărturia verilor săi cari au văzut și admirat sanc‑
tuarul. Când însă Jahulanu, de astă dată calm, mărturisește că el a văzut
sanctuarul „în întregime”, cel cu musca pe căciulă simţindu‑se demascat, își
pierde cumpătul și se trădează definitiv prin întrebarea: „când?”. Totuși, în
disperare, mai cutează a juca pe defăimatul și atacă:
Du‑te de te culcă.
Vorbești în friguri, ai vedenii... Iată
Răsplata binefacerii! Văzui,
Și mi-a fost milă, faţa‑i străvezie,
Și-n casa mea l-am găzduit cu cinste
Pân-să se-nzdrăvenească... Iar acum,
Ca șarpele-ncălzit la sân, mă mușcă.
Acel „când” însă al păcătosului luat prin surprindere, n-a putut scăpa
vigilenţei verilor dreptcredincioși. Ei cer lui Joachin să vorbească. Acesta
însă întârzie, negăsind răspunsul potrivit. Dar nici Jahulanu, invitat să spună
ce știe pozitiv, nu mai spune nimic. Atunci Joachin, interpretându‑i tăcerea
drept nesiguranţă, redevine agresiv:
E vreme, visătorule, să pleci;

Să părăsești aceste triste locuri
Care cu scârbă-și vor aduce-aminte
De tine, ca de-un oaspe trist al vieţii!
Cel insultat primește calm insulta și e gata să se retragă. Nu însă fără să-și
rostească neînfricat tot gândul și toată simţirea‑i neprihănită:
Nefericirea... singur tu,

Judeu nefericit, ţi-ai conjurat‑o.
Nu eu ci singur tu vei desvăli
Tot adevărul prea comodei tale
Slăviri dumnezeești, căci nu mai poţi
Ascunde adevărul, orișicât
M-ai depărta de casa ta, de tine!
... Cât privește pe Șoșana...
Eu nu voi înceta să strig în lume,
Ca toţi s-audă, nevinovăţia‑i.
... Ție-ţi urez găsirea păcii.

Ea multă vreme va fugi de tine.
Și-acum îţi mulţumesc de găzduire
Și plec.
Înduioșat, Joachin îl roagă să rămână. Om bun și omenos în fond, își

regretă sincer iuţeala și mânia nedreaptă. În cele din urmă Nehemia reușește
să-i smulgă un început de mărturisire, împletită cu o acuzare la adresa
Șoșanei, acuzare însă care se răsfrânge nemilos asupră-și:
Fac jurământul că orice-ar fi văzut

Înflăcăratul oaspe-al meu din Suza,
Aceea ce văzurăţi și-alt nimic
E sanctuarul meu adevărat.
Se pare însă că nefericita
Șoșana, nu‑i la prima ei trădare...
M-a mai trădat, făcând pe Jahulanu
Jahvistul, să contemple zei străini.
În faţa acestei false acuzaţii, Jahulanu nu pregetă să desvăluie tot adevă‑

rul: cum, după prezentarea sanctuarului și a ieșirii întru vizitarea grădinii,
a rămas bănuitor în urmă, cum a leșinat în faţa idolilor străini și s-a trezit
în patul care l-a înzdrăvenit. Joachin nu mai are altă cale decât a dezvino‑
văţirii, a minimalizării păcatului său. L-a săvârșit doar pentru a face plăcere
stăpânirii și a‑și sălta astfel comerţul. Pentru această devălmășie a adoraţiei
divine cu setea‑i de câștig, Nehemia își regăsește elanul înnăbușit oarecum
de nenorocirea Șoșanei și-l face pe Joachin să simtă profund mocirla morală
în care s-a împotmolit; moment prea trist și prea penibil, ca acelaș Nehemia
să nu cerce a‑l înfrumuseţa și înălţa:
Dacă luaţi
Aminte bine, ne aflăm acuma,
Cași părinţii noștri‑odinioară,
La apa Babilonului, sub sălcii...
Am atârnat ziterele de crengi.
Hai să-l cântăm, duiosul, tristul cântec.
Și-l cântă cu toţii în cor, întărind prin grozavul jurământ al sfârșitului de

psalm, credinţa către Dumnezeu adevărat și patria lor adevărată.
În vremea asta, judecătorii Hagai și Natunu au coborât în grădină (în

căutarea încălţămintei lepădate când cu aventuroasa lor întreprindere, și
de care, se știe, uitaseră cu totul în tragica desfășurare ulterioară). Acum se
aude târșâit de pași și vorbe șoptite, iar Jahulanu, dispărând subit în frunziș,
se lasă auzit cu glas sonor:
Poftiţi, mari dregători, poftiţi încoace!
Ambii, stingheriţi cum e mai rău de lipsa de încălţăminte, tare ar vrea să

nu dea ascultare amabilei invitaţii, ceea ce însă nu se poate. Motivul inventat
de ei pentru picioarele lor desculţe sună plauzibil: locuinţele lor fiind departe
de centru, au rămas să-și petreacă noaptea în localul judecătoriei, spre a mai
studia dosarele în vederea proceselor de mâine dimineaţă. Zăduful însă i-a
alungat din casă și au coborât desculţi să se mai răcorească.
Așezaţi și ei pe iarbă, convorbirea ce se înfiripă între ei și nefericitul
Joachin vizând fapta Șoșanei și ispășirea acesteia, nu poate fi decât conven‑
ţională. Ridicaţi de la pământ și pornind în cele din urmă cu toţii spre casă,
tot Jahulanu e cel care pune capăt vorbelor deșarte și false ale adevăraţilor
vinovaţi: „Domnul a dat, Domnul a luat, numele Domnului fie lăudat!”, ca și
frumoasei retorice a lui Nehemia: „Dreptatea ca untdelemnu‑i. Orișicâte ape
l-ar înneca, se-nalţă pe deasupra” prin extatica‑i convingere:
Noroiul poate soarbe untdelemnul,

Neadevărul gâtue Dreptatea,
Dar Dumnezeu, stăpân pe-a lumii sorţi,
Dreptatea o învie și din morţi!
Actul al cincilea, care se desfășură a doua zi dimineaţă în luxoasa sală

de judecată din palatul lui Joachin, înfăţișează procesul nefericitei Șoșana. E
încă devreme, spectatori sunt încă puţini, dar printre cei dintâi își face apa‑
riţia Pehahul, întovărășit de Nehemia. Tulburat și fără putinţa unei explicaţii
rezonabile, prefectul Babilonului, bănuind starea de suflet a lui Nehemia, îl
atrage pe acesta într‑o discuţie juridică și filosofică despre adevăr și dreptate.
Reușește astfel să-i distragă gândurile, dar până la urmă nu‑și poate ascunde
propria emoţie și-i încredinţează prietinului din Suza îndoielile ce-l frământă,
precum și părerea nu prea bună ce are despre judecători, amintindu‑și și de o
veche aventură a acestora, în comun, cu o flușturatică persană. Dar și întreita
și exclusiva poziţiune juridică a judecătorilor în cazul de faţă i se pare a fi mult
prea neobișnuită, chiar bizară: și acuzatori, și martori, și judecători totodată.
Sosește și Ioachin, întovărășit, sprijinit de Hanani. Încrederea‑i absolută

în sfânta mărturie și-n dreptatea judecătorilor nu a slăbit deloc. Ba această
nemăsurată încredere e singuru‑i reazim moral în nenorocirea ce l-a lovit.
Pehahul, frământat de oarecari rezerve în ceea ce privește pe judecători,
uimit, dar plin de respect faţă de atitudinea demnă, deși tragică a nefericitu‑
lui soţ, își formulează, încă timid, rezerva:
Prietene Ioachin, nu‑mi permit

A-mi exprima vreun gând sau vreo părere,
Nainte de-a afla cu preciziune
Pe ce se-ntemeiază acuzarea.
De n‑o găsesc destul de-ntemeiată,
Pot, folosindu‑mă de-un vechi edict,
S-amân chiar judecata. Din păcate,
Aflat-am astăzi dela Nehemia
Că martorii adulterului sunt
Judecătorii înșiși...
Rezervă căreia Ioachin îi face numaidecât vânt, autoflagelându‑se parcă:
Mărturie
Ce nu‑i de răsturnat.
Judecata, pornită cât mai solemn și mai formal prin mulţumiri și elo‑
gii aduse generosului restaurator al Casei Justiţiei și desfășurându‑se
sub semnul celei mai legale supuneri către rege, aduce, după scoaterea
acuzatei din celula în care a fost închisă și ferecată provizoriu, citirea de
către Natunu a actului acuzator. Acesta repetă în totul povestea scornită
de judecători despre surprinderea în flagrant delict de necredinţă a păcă‑
toasei. Hagai, la rândul său (fără întârziere, căci e bine ca verdictul să fie
pronunţat sub impresia momentului și a triplei lor ipostaze de martori
oculari, prieteni ai soţului și judecători imparţiali), după ce face comen‑
tarul faptelor, încheie:
Considerând deci cele-nfăţișate

În frica Celui Veșnic care vede
Și știe tot; considerând tăcerea
Atât de elocventă-a păcătoasei;
Noi, păzitori ai legii strămoșești
Și singurii judecători ai obștii

Iudeilor din Babilon, decidem:
Șoșana, prin cuvânt și jurământ,
Prin textul legii și dumnezeească
Alegere, soţie-a lui Ioachin,
Surprinsă-n fapt de mare necredinţă
Către bărbatul ei, va suferi
Pedeapsa ce‑o prescrie sfânta Lege:
Moartea prin lapidare.
Cu neașteptată sălbăticie și putere nebănuită, Șoșana se smulge din

mânile paznicilor, pare că vrea să vorbească, își pierde însă cunoștinţa și se
prăbușește în zornăit de lanţuri. Se iscă panică, asistenţa îi sare într‑ajutor,
paznicii vor să-și facă datoria, judecătorii, surprinși și intimidaţi, caută cu
tot dinadinsul să-și păstreze prestigiul aflat în primejdie și sunt pe punctul
să părăsească incinta în semn de protest, când deodată, din mijlocul noro‑
dului, răsună un glas straniu potenţat, virtual al profetului Daniel, ieșit însă
din gâtlejul lui Jahulanu, și care imploră cerului izbăvirea celei drepte între
drepte... Implorarea își face efectul. Voci din popor recunosc în ea glasul
profetului Daniel reînviat. Judecătorul Natunu șoptește și el, plin de spaimă,
la urechea lui Hagai:
Strigat-a parcă Daniel profetul!
Transfigurat, Jahulanu își urmează imprecaţia:
De când, în Juda
Și-n Israel se judecă-n ăst chip,
Fără dovezi? De când e obiceiul
Să-i omorâm cu pietre pe cei drepţi
În loc să-ngenunchiem în faţa lor?
Prin gura mea vorbește Cel Etern:
De când sunt păcătoșii-n mare cinste,
Iar credincioșii terfeliţi și-uciși?
Degeaba Hagai poruncește paznicilor să-l lege pe nebunul; norodul

adunat îl ia sub protecţia lui. Un moșneag din mulţime aduce o mărturie
sugestivă:
L-am cunoscut în viaţă pe profet,

L-am auzit grăind cu glas de-aramă.
E Daniel! Azi înviat din morţi!
Paznicii stau înspăimântaţi și pasivi. Autoritatea judecătorilor pălește cu

desăvârșire faţă de subita, biruitoarea autoritate a lui Jahulanu care proclamă
profetic:
Nedreptatea
Nu va putea în fiare să mă pună,
Eu însă fereca‑o-voi pre ea!
Pehahul, Nehemia și Hanani nu‑și iau ochii de pe el, gata gata să i se

alăture. Ioachin, grozav de dezorientat, se hotărăște până la urmă să-i sară
Șoșanei într‑ajutor, care, trezită din leșin, recunoaște glasul lui Jahulanu, se
redresează, face câteva încercări de a vorbi și izbucnește fericită: „Pot... Pot
vorbi!”
S-a săvârșit minunea așteptată; coșmarul a luat sfârșit. Auzind‑o vorbind,
judecătorilor le ies ochii din orbite. Șoșana e înconjurată de ai ei și de pri‑
etini. Jahulanu e încă în transă profetică. Până să se regăsească pe sine, el
invocă ajutorul Domnului. Îndeamnă să vorbească, să spună ce știe, ea arată
spre judecători:
Ei! Ei! Aduceţi lanţuri! Ferecaţi-ii!
În faţa primejdiei, judecătorii schiţează un gest de evadare. Sunt însă

fulgerător imobilizaţi de Pehah, căruia îi sar într‑ajutor Nehemia, Ioachin
și Hanani, dar și câţiva din mulţimea de dincolo de bară. E momentul ce
hotărăște judecarea judecătorilor. Din ordinul Pehahului, întărit și de
Jahulanu:
Profetul,
Prin gura mea așafel glăsuește:
Fii jude, Nehemia! Fă dreptate!,
Nehemia ia loc pe scaunul de judecată, chemându‑i pe Hagai și Natunu

să dea seamă. Aceștia însă, cu curajul disperării, nu‑i recunosc învestitura
și-l acuză de călcarea legii. Răspunsul lui Nehemia e saturat de nobleţe și de
înaltul simţ al dreptăţii imanente:
De e cu voi dreptatea, ce-a rostit

Profetul Daniel prin glasul-goarnă
Al tânărului Jahulanu, va fi fost
Minciună, fum, ba chiar nelegiuire,
Iar cel descoperit ca‑nșelător
Și eu care vă judec, vom pieri
De fierul legii... Dacă însă glasul
De dincolo de viaţă, se vădește
A fi desvăluit doar adevărul
Că voi, bătrâni judecători, cu bună
Știinţă-aţi dat nedreaptă hotărâre
Rostind verdict de moarte – veţi pieri
Voi, nu de fier, ci de aceeași moarte
Ce-aţi hotărât Șoșanei!
Paznicii, acum la cheremul lui Nehemia, desferecă pe Șoșana, iar ea rela‑

tează cum a fost înfăptuită mârșava agresiune, vorbind rar, căutând cuvin‑
tele, amintindu‑și nu prea ușor, simplu, fără patos.
Judecătorii, întrebaţi ce au de spus, ţipă că toată istorisirea e fals și min‑
ciună. Ei au apărat cinstea prietenului lor, și-au făcut din plin datoria și ei
sunt legea. Dar Jahulanu, care s-a regăsit și și-a recăpătat glasul cel de toate
zilele, cere să vorbească. Acuzarea spunea răspicat că de la fereastra din sala
judecăţii, care dă spre grădină, judecătorii văzuseră pe un tânăr dislocând o
piatră din zid și furișându‑se spre iezer unde-l aștepta Șoșana. El, Jahulanu,
pe când nu era încă nimeni în sală, s-a uitat lung pe acea fereastră. Nu se
poate vedea nimic prin ea, deoarece zidul ce înconjoară grădina e mai înalt
aici și astupă orice priveliște. Auzind această depoziţie, Ioachin sare de pe
scaun și se lovește peste frunte: Cum de-a uitat acest lucru? Doar de dragul
Șoșanei, aripa aceasta a palatului fiind mai înaltă, a făcut și zidul mai înalt,
spre a ascunde priveliștea către iezer! De acest important factor al mărturiei
judecătorilor se conving rând pe rând Pehahul, Nehemia și Hanani. Ioachin,
care nu rezistă a privi și el pe geam, deși știe că n-are ce vedea, constată (prea
târziu):
Zid, numai zid și alt nimic!

Opac cași dovleacul ăst al meu
Ce n-a putut ghici nici înţelege
Nici deosebi nimic! Nepriceput
Și orb ce-am fost!...

Cutre bătrâne! Preacurvari! Sperjuri!
Lupi îmblăniţi cu oaie! Ucigași!
Nehemia însă îi recomandă să-și păstreze calmul, căci judecata nu s-a

sfârșit.
„Căci nu e cu putinţă să se sfârșească!”
Ripostează Hagai, cu persistența celui ce, înnecându‑se, se agaţă și de un

pai, și cu obrăznicia celui ce se știe pierdut și că numai impertinenţa și min‑
ciuna (cât mai extravagantă) pot pune în dubiu siguranţa și aduce măcar un
problematic câștig de timp.
N-avem nici o vină!
perorează el,
Ea încolţi-ntr‑un cap descreierat!
Și întinde o poveste lungă și lată despre niște sandale de care se poticni‑

seră, ei judecătorii, când pe la miezul nopţii trecute coborâseră în grădină
spre a se mai răcori. Bănuind numaidecât că proprietarul acestor sandale nu
poate fi decât necunoscutul ibovnic al Șoșanei și că și-le pierduse în preci‑
pitata‑i fugă din grădină, hotărâseră să coboare în zorii zilei spre a le căuta,
siguri fiind că nu le vor mai găsi, individul având grijă să le ridice între timp.
Precum se și întâmplă. Sandalele nu mai fură găsite.
În aparenţă calm, Jahulanu se alătură acestei mărturii, căci și el zărise
încălţămintea în frământatele-i treceri prin tufișurile de lângă iezer, își
făcuse și el gânduri în privinţa ei și nu o mai regăsise căutând‑o târziu după
miezul nopţii...
Apa aceasta care le-a venit, pe neașteptate, la moară, ridică îndrăzneala
judecătorilor la apogeu. „Atunci, Ioachin, ești încornorat”, îl apostrofează
Hagai pe nefericitul soţ, iar Natunu, zvârlind copita‑i de măgar asupra virtu‑
oasei soţii: „Și tu, Șoșana, târfă!”
Nehemia, care a ascultat drept și imparţial acest argument de ultimă oră
sprijinit de însuși detractorul cel mai aprig și mai inspirat al judecătorilor,
întrebă cu același calm dacă mai are cineva ceva de spus. Tot Jahulanu are.
Și anume cere să se dea poruncă de descălţare celor puși sub judecată. „La
ce folos?” întreabă Nehemia. „Doar nu‑și vor fi însușit încălţămintea găsită

jos... Afară de asta, e vorba de o singură pereche, nu de două”. Ba de două,
lămurește Jahulanu, el două perechi a văzut; și repetă cu insistenţă cererea
sa de descălţare. A observat ceva deosebit? – ar vrea să știe Nehemia. „N-am
observat” răspunde Jahulanu „am scrijelit”. Și precizează:
Am scrijelit în toate cele patru

Sandale – aceleași binemeritate
Cuvinte: „Ticălosule, am pus mâna
Pe tine!” Asta, căci am fost cercat
Și eu de anumite bănuieli,
Și-am tras și eu concluzii...
Judecătorii, firește, se opun indignaţi, vociferează și ameninţă; până la urmă

însă sunt descălţaţi, iar ambele perechi aduse lui Nehemia. Atât el, cât și ceilalţi
le examinează atent și descifrează înlăuntrul lor cuvintele scrijelite adânc.
Dovada plasei de minciuni și calomnii e făcută. Hagai și Natunu, poftiţi
să vină să citească și ei ce scrie, afișează faţă de această mărturie dispreţ,
nemișcându‑se din loc. Lui Nehemia nu‑i rămâne decât să pună lucrurile la
punct și să tragă concluziile:
Deci ne minţirăţi și deasupra prost!

Desculţi de-aţi coborât, voi n‑o făcurăţi
Cu gând de răcoreală; căutarăţi
Acolo lepădata‑ncălţăminte
Scoasă spre-a tăbărî neauziţi
Asupra victimei. Orișice minte
Întreagă, numai astă încheiere
O poate trage. Însă-ncălţămintea
N-ajunserăţi a o mai reîncălţa
Deoarece‑o zărise Jahulanu
Și, gânduri despre ea făcându‑și iute,
Vă invită l-al nostru trist sobor.
Atunci scornirăţi, nevoiţi, povestea
Cu răcoreala, căci eraţi desculţi...
Mai coborârăţi pentru‑a treia oară,
În miez de noapte ridicându‑vă
Nestingheriţi sandalele, -ntretimp
Tuspatru scrijelite.
Vina judecătorilor este astfel pe deplin dovedită. Totuși Nehemia le acordă

un ultim cuvânt, de care (ultimul pai!) face uz Hagai, susţinând că judecata e
nelegală. Pehahul dovedind contrariul, iar Nehemia dând poruncă să fie puși
în lanţuri amândoi, păcătoșii schimbă brusc de atitudine și aruncându‑se la
picioarele Pehahului, imploră milă și iertare:
Suntem bătrâni... C-un pas suntem în groapă!

Mult n‑o să mai trăim!
Cărei milogeli, Nehemia dă răspunsul cuvenit, rece și cristalizat ca gheaţa:
Doar până poimâni

L-apus de soare.
Natunu, mai slab de înger, aruncă toată vina asupra lui Hagai, care l-ar fi
târât după dânsul ca pe un căţel tras de curea.
„Căţel ai fost decând te știu”, îi răspunde Hagai,

Acum că merg
La moarte, ești silit să mă urmezi.
Urâţi mi-au fost căţeii la curea
În viaţa mea întreagă, dar pe tine
Te trag, Natunu, cu plăcere mare.
Cum însă Natunu stăruie în a‑și susţine nevinovăţia, Hagai îl pune la

punct:
În nevinovăţia ta, luat-ai

Parte la tot. Târându‑te pe burtă,
Te-ai strecurat prin gaura de zid;
Ai spionat spre iezer printre arbori,
Ca trâmbiţa ai dat alarmă falsă,
Închis-ai într‑o strâmtă chilioară
Pe mucenica fără nicio vină;
Cu mine împreună pregătit-ai
Defăimătorul act de acuzare,
Și-ai pronunţat sentinţa grea de moarte
Numai ca tu să poţi scăpa cu viaţa...
În huiduielile mulţimii sunt ferecaţi și scoși din incintă. Până să se deșerte

de lume, se aud de pretutindeni în sală pomenindu‑se numele Pehahului,
a lui Jahulanu, a lui Nehemia și a nevinovatei victime salvată din ghiarele
demonilor cu chip de om.
Ce mai urmează poate fi considerat un epilog al piesei, deși nu de sine
stătător, el împletindu‑se nemijlocit cu acţiunea în vederea sfârșitului. Ce
poate face Ioachin alta decât să ceară, umilit și învins, iertare Șoșanei? Și ce
alta poate face Șoșana decât să-l ierte? Îl iartă având în vedere căinţa‑i sin‑
ceră și gândindu‑se la Pamela, copilul lor. Dar soţie nu‑i mai poate fi. Ceea
ce s-a întâmplat, a fost cu putinţă numai pentru că, în atâţia ani de zile, s-a
mulţumit a‑i cunoaște trupul, fără a râvni să-i cunoască și sufletul. De aceea
a putut‑o crede necredincioasă și vinovată. Jahulanu, străinul din Suza, care
a smuls‑o din încleștarea morţii, trei zile doar a cunoscut‑o, deajuns totuși
spre a n‑o fi crezut vinovată nici o clipă...
Ce-i poate însă folosi păcătosului Ioachin iertarea obţinută, dacă Șoșana,
rănită în ce are mai sfânt – sufletu‑i curat ca cleștarul –, i se refuză ca soţie?
Alinare nu va putea găsi decât în moarte. Spre mirarea lui, găsește în Jahulanu
un aliat; căci iată ce găsește cu cale a spune Șoșanei întru apărarea soţului:
Să nu dispreţuiești prea pământeasca

Lui dragoste, Șoșana... Pentru ea:
Și sufletul, și trupul una sunt.
Și cum o vorbă bună generează pe alta, iată-l pe Ioachin adresându‑i-se

lui Jahulanu în cu totul alt ton și altă dispoziţie decât i-ar fi fost posibil în
noaptea trecută, în preajma iezerului:
Știu, Jahulanu, c‑o iubești...
Iar Jahulanu nu neagă, ci doar își specifică dragostea:
Iubirea‑mi
Pentru Șoșana‑i flacără divină
Ce din încinsu‑mi suflet urcă-n cer.
De‑o fi cumva și trupul să-mi încingă,
Lăsa‑l voi mistuit pân-la cenușă!
Dreptului și înţelegătorului Nehemia, fapta de azi a inspiratului Jahulanu

e mai mult decât o confirmare a justei sale alegeri și i‑o spune:
La fapte mari chemat ești, Jahulanu!

Adună tot ce-i flacără în tine,
Pentru misiunea relevată azi
Prin dragoste: ea obârșia vieţii
Și-a tot ce-i mare, sfânt, nepieritor...
Iar Pehahul, care în tot acest timp, de la încheierea judecăţii, a păstrat

o semnificativă tăcere de funcţionar suprem și oaspe în casa unui prieten
de altă credinţă, păstrând o discreţie desăvârșită în conflictul sentimental al
soţilor Ioachin-Șoșana, își calcă acum pe inimă și intervine cu tact și priete‑
nie în delicata chestiune:
Îngăduiţi-mi
Prietini, un cuvânt într‑o chestiune
Atinsă dureros odinioară.
Nu este instituţie umană
Mai sacră decât e căsătoria...
Răul făcut, cu vremea se repară,
Cei desbinaţi, cu vremea se împacă.
Ca Pehah, știţi și voi, am mari puteri,
Dar până să-mi îngădui-a pătrunde,
Fie cu voie, fie samavolnic,
În sufletele, în intimitatea
Supușilor mei dragi, babiloneni,
Puterile-mi n-ajung... Intimitatea
E-un factor nesupus poruncii mele.
Dar poate va putea să poruncească
Pamela, fata voastră. Așteptaţi
Deci cu răbdare, fără să daţi buzna
În hotărâri pripite...
Cuvintele Pehahului, saturate de înţelepciune, cad greu în cumpăna hotă‑

rârii ce, până la urmă, o va lua soţia ultragiată de soţ și salvată, prin forţa
unei iubiri transcendente, la un pas numai de prăpastia morţii...
Acum că mergem la copila noastră
răsună iarăși glasul resemnat și dulce al Șoșanei,

Ard de dorinţa de-a o strânge-n braţe.

Gândul la ea mi-ar fi îngreuiat
Peste măsură moartea... Și-ar fi fost
Mai greu de suportat ca moarte însăși.
Iar Pehahul, retrăgându‑se, are a face o ultimă mărturisire:
Mi-aţi devenit aici cu toţii dragi,

Și totuși vă urez ca mai curând
Sau mai târziu să vă repatriaţi.
Aţi fost aduși captivi, ca oameni liberi
Crescurăţi, azi ne părăsiţi prieteni.
Urare, nici vorbă, în legătură cu apropiata misiune a lui Nehemia.
Mi se pare că am mai spus‑o și mă tem că mă repet: n-am scris nimic mai

în silă în viaţa mea, ca aceste largi (și totuși insuficiente) expuneri ale lucrări‑
lor mele dramatice. La aceasta, a Șoșanei, cred că nu exagerez mărturisind că
am zăbovit mai bine de jumătate de an: atât îmi era de greu să mă tot întind
asupra acestei povești cu care lichidasem încă din 1945... Dar tema iniţială
a acestei destul de bizare cărţi, cum am remarcat de la început, aceasta e: să
facă cunoscută strădania literară, cu desăvârșire necunoscută (căci rămasă
în manuscris) a unei lungi vieţi închinată poeziei. Și cum e foarte problema‑
tic ca în vreun viitor mai apropiat sau mai depărtat să se găsească cineva care
să scoată din întuneric această operă, sunt nevoit (presupunând bineînţeles
că însemnările de faţă vor realiza cândva minunea de a fi publicate) să fiu cât
mai puţin zgârcit cu prezentarea, să citez adică cât mai mult și mai lămuritor.
Nu mă pot abţine de la o remarcă, pe care numai un idiot ar putea‑o
interpreta peiorativ la adresa mea: cu cât ar fi fost mai în câștig literatura și
civilizaţia dacă tragicii greci Eschil și Sofocle[220], de la care nu ne-au rămas
decât un foarte mic număr de piese, deși în lunga lor viaţă au scris nenumă‑
rate, ar fi avut norocul să transmită posterităţii un compendiu al celor mai
frumoase pasagii din tragediile și dramele care s-au pierdut? Nu mai vorbesc
de Menadru[221], care n-a trăit mult, dar a produs enorm, și din care nu se
cunosc decât câteva fragmente dramatice, suficiente să-l alăture celor trei
mari tragici...
Și acum, aș vrea să stau, să reflectez asupra piesei. O cred reușită ca
înfăţișare generală, dar cu lipsuri considerând actele în particular, unele
scene sau caracteristicile unor personagii. Cred că primul act (expozitiv) e

prea lung, și deși caracterele personagiilor se desenează precis, scena tra‑
taţiilor și a beţiei lui Ioachin nu e destul de animată. Nehemia, Jahulanu
și Hanani stau prea în penumbră, faţă firește de veselia bachică și atotstă‑
pânitoare a amfitrionului. Sunt apoi unele stângăcii (le-ași zice regizorale)
când cu prezentarea sanctuarului și cu leșinul Șoșanei. E aci o problemă pe
care numai un foarte abil regizor o poate rezolva. Cel mai copios realizat e
caracterul lui Ioachin: un epicureu de grasă calitate. Vine apoi cel al foarte
tânărului învăţăcel al profeţilor, Jahulanu, un ascet și un exaltat al simţuri‑
lor, ca și al cugetului. În mijlocul persoanelor apocrif biblice (judecătorii,
Ioachin, Șoșana) și a lui Nehemia, figură biblic-istorică, am introdus, atât
pentru economia, cât și pentru susţinerea socială și psihologică a acţiunii,
două personagii ale fanteziei mele: Pehahul și Jahulanu. Socot că ambii au
fizionomii individuale bine conturate. După părerea mea, frumoasa, blânda,
virtuoasa și credincioasa soţie a lui Ioachin e pictată cu culori prea șterse,
anemice. Iar pe vajnicul naţionalist Nehemia l-am caracterizat, mă tem, prea
sacerdotal. Bătrânii judecători, tipuri desăvârșite de Tartuffe, completează
acest mănunchi de oameni specifici vremii lor.
Aș mai sublinia puţinătatea de acţiune a celui de-al doilea act, poezia
acut biblică a celui de-al patrulea (priveghiul pe ţărmul iezerului, sub sălcii)
și ingeniozitatea argumentelor antijudecătorești, privind fereastra oarbă și
cele două perechi de sandale... Mai socot că epilogul (deși nu e unul în toată
regula) cauzează piesei un sfârșit prea filistin și împăciuitor. Totuși ea nu se
poate termina altfel, atât persoana, cât și acţiunea de repatriere a lui Nehemia
fiind de fapt pivotul în jurul căruia se desfășoară dramaticele întâmplări. Nu
e greu să întrevăd o obiecţiune a criticilor dramatici, destul de serioasă: lipsă
de conflict. Acţiunea e într‑adevăr mai mult de natură epică și uneori lirică,
iar un conflict rezidă numai în sufletul primitiv al lui Ioachin: între dragos‑
tea sa pentru Șoșana și oarba sa încredere în judecători. Nu mai puţin însă
desfășurarea e vie și, în câteva momente, intens dramatică. Limba e firească,
bogată, lipsită de neologisme și adecvată persoanelor și stărilor psihologice.
Dar această piesă a mea mai are o poveste, legată de locul unde a fost
concepută și scrisă, adică de ţara strămoșilor. O voi relata aici.
Dat fiind că Șoșana constituia un subiect vechi evreiesc (biblic-apocrif)
și prin împletirea cu acţiunea lui Nehemia și unul naţional-evreesc, m-am
gândit că ar fi poate indicat să încerc o traducere a ei în limba germană,
după care s-ar fi putut găsi un traducător în ebraică. Acesta se și găsi, îna‑
inte de a fi pornit la înfăptuirea proiectului meu, în persoana publicistu‑
lui S.L. Ariel de care am mai vorbit, foarte bun cunoscător atât a limbii
românești, cât și a celei ebraice. Se oferise adică să facă traducerea direct

din original. A și tradus două acte, după care, având a întreprinde o lungă
călătorie (cu caracter politic) în Franţa și alte ţări ale Europei, fu nevoit
să-și întrerupă munca. Atunci, fără întârziere, m-am apucat să aștern pe
hârtie versiunea germană. N-a fost ușor, căci era în proză, iar eu stăpânesc
mai bine limba poetică, versul. Impresia mea, chiar și astăzi, este că se
cere o mai temeinică ucenicie și un studiu mai îndelungat, poate o vocaţie
specială, pentru proză decât pentru vers. Proza germană cu deosebire, ca
și cea franceză, își are legile ei de topică și estetică, cu mult mai riguroase
ca ale altor limbi.
Spre marea mea satisfacţie și surpriză, am reușit să fac o traducere care să
se poată înfăţișa, fără să roșească, înaintea ochilor și judecăţii unor reputaţi
scriitori de limbă germană. Primul căruia i-am trimis‑o, spre a‑i cere păre‑
rea, a fost Samy Gronemann despre care am mai vorbit (autorul romanului
Tohuvabohu, al admirabilei comedii satirice în versuri Înţeleptul și nebunul,
pe care mai târziu am tradus‑o în românește). Tot el cel dintâi îmi citise și
poeziile în limba germană. Iată ce-mi scrie cu data de 21.X.1945 din Tel Aviv,
unde locuia:
„Drama d-tale Soșana am citit‑o imediat și mă bucur să pot spune că

m-a impresionat adânc. Sunt de părere că piesa constitue o foarte valoroasă
îmbogăţire a repertoriului scenei și în special a celei ebraice. Mi-ar fi cu totul
inexplicabil dacă niciuna din cele două mari teatre ale noastre n-ar primi
spre reprezentare piesa d-tale.
Sfatul meu e ca piesa să fie trimisă Editurii Moadim (Margot Klausner,
Tel Aviv) spre lectură. Eu însumi voi atrage atenţia d-nei Klausner[222] asu‑
pra lucrării, și aceasta foarte bucuros.
Felicitări sincere, al d-tale

Samy Gronemann”
Nefiind bine lămurit despre ce fel de editură e vorba (socotind expresia

aceasta conformă cu noţiunea europeană de publicare), am cerut explicaţie.
Cu data de 31.X.45 am primit următorul răspuns:
„Iată ce faci cu piesa d-tale: O predai d-nei Klausner, pe care am și avi‑

zat‑o. Nu e vorba de editare tipografică ci, dacă piesa îi place, d-na Klausner
preia sarcina de a‑i găsi debușeuri scenice și încheie cu d-ta un contract,
după care începe conversaţiile de reprezentare.
Piesa o predai în limba germană; atunci nu te mai interesezi nici de tra‑

ducere, nici de teatrul care să ţi‑o joace”.
Am procedat în consecinţă, trimiţând manuscrisul Editurii Moadim,

intrând astfel în corespondenţă cu această doamnă Margot Klausner, o scri‑
itoare germană de mare valoare (un admirabil roman al ei Sappho a fost
prefaţat de Thomas Mann) care, la rândul ei, a predat piesa romancieru‑
lui de circulaţie europeană Max Brod, consilier artistic-literar al teatrului
„Habima”. După un timp, dna Klausner îmi face plăcerea de a‑mi cita într‑o
scrisoare a ei câteva rânduri pe care le-a primit de la Max Brod, privitoare la
Șoșana: „Am găsit multe observaţiuni fine, dar și situaţii dramatice. Piesa e,
în prelucrarea liberă a legendei, o operă poetică în toată puterea cuvântului.
Mă îndoiesc totuși dacă psihologia pe care o exprimă în ea ar putea recolta
aici un succes deplin”.
Nu eram prea lămurit asupra acestei psihologii; dar probabil că făcea alu‑
zie la comportarea lui Ioachin. Totuși, după entuziasmul lui Gronemann și
frumoasele, încurajatoarele cuvinte ale lui Brod, am fost plin de speranţe. Se
pare încă că acesta din urmă vorbea în cunoștinţă de cauză. Într‑o scrisoare
ulterioară a și pus punctul pe i. Nu‑i plăcea, la o a doua lectură, excesiva sen‑
zualitate a soţului Soșanei, lubricitatea sa chiar faţă de propria‑i soţie. Se mai
adăuga acesteia și libidinozitatea bătrânilor judecători (fără de care, firește,
nu se desfășura drama). Iată ce-mi scria, cu data de 2.VII.46 (dată conclu‑
dentă pentru tergiversarea curentă în toată lumea în materie de prezentări
de piese ale unor nume necunoscute):
„Trebuie să fiu sincer: piesa d-tale, cu toate că parţial e interesantă, în tota‑

litatea ei mi-a plăcut mai puţin. Înainte de toate, figura soţului, atât de cen‑
trală, e repugnantă, lubricitatea‑i matrimonială îmi apare nefirească. Uneori
acţiunea ia un avânt satiric – atunci lucrul devine bun –, chestia cu Nehemia
însă e foarte serioasă. După părerea mea, cele două stiluri, ale comediei și
înaltei drame (care răzbate în multe scene) n-au reușit să se contopească.
Totuși, deoarece tema e foarte interesantă, voi înainta piesa d-tale, pentru
lectură, comisiunii repertoriului. Din partea mea, nu voi influenţa pe nimeni
și e posibil (cazul s-a întâmplat destul de des) ca direcţiunea Habimei să
rămână cu o impresie cu totul deosebită de a mea.
De îndată ce am rezultatul, ţi-l comunic d-tale sau dnei Margot Klausner”.
Într‑adevăr, la 17 iulie 1946, d-na Kl[ausner] îmi face cunoscut rezultatul

negativ.
Acesta nu m-a surprins și lovitura n-a fost prea dureroasă. Mă așteptam

la ea și mă pregătisem sufletește și fizicește.
În aceeași scrisoare, directoarea „Moadimului” mă înștiinţează că a îna‑
intat piesa Teatrului „Othel” (a doua mare întreprindere dramatică a evreilor
din Palestina) și în acelaș timp, ca o dovadă a neclintitei ei poziţii critice,
că-mi primește piesa „în editură”. Inclus în plic se afla și contractul, cu rugă‑
mintea să-l semnez. Îl transcriu:
1. Moadim își însușește piesa d-tră Șoșana, pentru toate limbile și ţările,
pe răstimpul celor zece ani următori. Moadim își va da osteneala de a pre‑
lucra și folosi toate posibilităţile de reprezentare ce s-ar ivi în acest interval.
2. În caz de reprezentare, d-tra primiţi din încasările realizate 75%, iar
Moadim 25%. Dacă, pentru străinătate, va fi nevoie de subagenţi, aceștia vor
fi plătiţi după o prealabilă înţelegere cu Moadim. Încasările netto locale vor
fi împărţite conform cheiei specificate mai sus între Moadim și autor.
3. Orice neînţelegere ce s-ar putea ivi din acest contract, va fi soluţionată
de către un arbitru de judecată, dl. Sammy Gronemann, sau de către o comi‑
siune de arbitraj formată din 3 persoane.
Întors în ţară (1947), d-na Kl[ausner] și-a adus aminte de o convorbire

avută înaintea plecării și mi-a remis următorul codicil la contract:
„Vă confirm că pentru România puteţi avea drepturi libere. Cred însă că,
din diverse motive, chiar și din motive de prestigiu, ar fi, pentru toate părţile,
mai avantajos ca eventuala reprezentare a piesei să se facă prin Moadim. Vă
fac următoarea propunere:
Dacă în România piesa se joacă prin intervenţia d-tră personală,
Moadim primește numai 10% în loc de 25% cum e stipulat pentru alte ţări.
Răspundeţi-mi, vă rog, dacă aranjamentul vă satisface”.
Ceea ce pledează, negreșit, pentru părerea bună ce avea d-na Klausner

despre reprezentabilitatea și probabilul succes al Șoșanei.
În R.P.R. însă nu mai era posibilă reprezentarea unei lucrări dramatice în
care naţionalismul evreesc și misticismul își aveau partea leului. Și cum de la
Moadim nu am mai avut de atunci nici o veste, trebuie să cred (sau chiar să
fiu convins) că Șoșana nu a fost încă reprezentată nicăieri. Nu regret. Astăzi,
acea versiune în proză nu‑mi mai place, nu‑mi satisface exigenţele poetice
pe care, în parte, le-am realizat în noua factură prozodică, de înaltă ţinută
artistică.
Poemul dramatic Abraham, cu care, deocamdată, se încheie producţia

mea dramatică originală (și pe care îl socot cel mai valoros al meu op de
teatru), își are obârșia, ca și Șoșana, în lectura Istoriei Evreilor (Riciotti) și
a Bibliei, în vremea îndelungii mele șederi la Ierusalim. Nu am adus totuși,
reîntors în ţară, decât o palidă și sumară schiţă a câtorva momente din viaţa
conjugală și de pater familias a veneratului patriarch. Intenţia mea, chiar
de la începutul începutului, nu a fost să aduc în scenă pe supraomul care
a descoperit pe Dumnezeul unic, figură uriașă ce cred că trece dincolo de
putinţa de evocare chiar a unui mare artist. M-a interesat ceea ce povestește
Biblia despre cele două neveste ale sale (Sarah și Hagar), despre cei doi băieţi
ai săi (Ismael și Isac), ceea ce se poate citi printre rânduri despre raporturile
familiare ale acestora, și câte se mai pot imagina despre viaţa domestică, de
toate zilele, ale acestui om care a întrecut cu mult măsura omenească, dar a
fost silit să-și facă viaţa în mijlocul unor oameni comuni care nu‑i ajungeau
nici până la buric și să se acomodeze lor.
Întors așadar în ţară în ajunul anului nou 1947 abia în vara anului 1948
am început a mă gândi iar la acea schiţă elaborată cu doi ani în urmă și rătă‑
cită undeva printre hârtiile mele. Că am găsit‑o, nu mi-a fost de mare folos.
Invenţia era slabă, sărăcăcioasă; nu puteam scoate din ea decât două sau trei
scene: comentar laic și cam impertinent la relatările Bibliei. Îmi trebuiau
fapte, fie și mitice, pentru documentare. Din fericire, mi le-a oferit însăși
biblioteca mea. Trei volume ale lui Micha Ioseph Bin-Gorion intitulate Die
Sagen der Juden, achiziţionate mai de mult dar prea puţin cercetate[223],
mi-au venit de hac. În chiar primul volum, Die Urzeit, am găsit ce-mi tre‑
buia. Pe marginea parcimonioaselor relatări ale Bibliei, Midrașul, tezaurul
de legende evreiești[224], mitologia iudaică, a brodat întâmplări și stări de
fapt de o de-a dreptul miraculoasă poezie, psihologie și înţeleaptă tălmăcire
a faptelor. Legendele strânse de acest Micha Ioseph Bin Gorion nu sunt decât
o binevenită prelucrare și traducere în limba germană a vastului Midraș. Am
citit cu atenţie cele referitoare la Abraham și mi s-au părut de un deosebit
interes psihologic și general‑omenesc. Pe acestea, câteva, le-am utilizat și
sunt ferm convins că, datorită lor și interpretărilor date de mine, Abrahamul
meu trăiește, e fixat în timp, adică în negura timpului care a putut naște pe
părintele monoteismului, și nu mai puţin în omenescul cel mai convingător.
Să-mi fie iertată această apologetică opinie ce am despre o lucrare a mea.
E și singurul caz întru cât mă privește; o excepţie deci. Regula e că-mi judec
lucrările cu suficientă autocritică și sunt, de cele mai multe ori, prea puţin
satisfăcut de realizare. Nu‑mi pot aplica această autocritică la Abraham. El e
copilul iubit fără reticenţe și dincolo de raţiune. Nu găsesc o explicaţie ime‑

diată și vădit justă. Dar dacă ar trebui să renunţ la întreaga mea producţie
literară și să optez pentru una singură, aceea pentru care aș opta și la care cu
nici un chip n-aș putea să renunţ, ar fi Abraham, cu cele opt tablouri ale sale.
Câteva rânduri, în fruntea poemului, îi lămuresc intenţia:
„Suita aceasta dramatică, în opt tablouri, deși intitulată Abraham, e

departe de a intenţiona să fie o viaţă romanţată a acestuia, deși îi poartă
numele. Nu e nici o apologie a divinităţii inventată de el, în versuri grave și
declamatorii...
E vorba doar de un șir de episoade, imaginate ca fiind din viaţa domestică
a patriarhului bătrân (cam la 120 de ani, căci a trăit, după Biblie, 174) în
mijlocul familiei sale și mai cu samă pus faţă în faţă cu problema celor două
soţii certăreţe, celor doi copii cu firi antagoniste, și fiind contemporan cu o
decadenţă a moravurilor, de obârșie sodomită (Milka, fata lui Lot). Deci o
evocare, cu mijloace moderne, a vieţii de toate zilele, a unui supraom, încon‑
jurat de oameni comuni...
Pentru primul tablou, de expunere, am folosit sugestia uneia din legende,
care povestește că după un șir de ani Abraham a plecat în pustiu, în căutarea
gonitei Hagar și a fiului său Ismael, pe care însă nu i-a găsit. Eu fac să fie găsiţi
într‑o oază a pustiului Faran. Am astfel ocazia să exploatez dramatic această
întâlnire și să fac portretul caracterologic a trei din principalele persoane
ale poemului: Abraham, Hagar și Ismael. După un lung și obositor galop pe
cămile, în plin pustiu, din Berșeba filistină (reședinţa patriarhului), foarte
bătrânul, dar încă verdele Abraham, însoţit de credinciosul său servitor și
prieten Eliezer și de alţi doi servitori tineri, poposește într‑o oază despre
care are vagi informaţii că ar adăposti pe goniţi. Oaza, ajunsă în dogoarea
după-amiezii, pare însă pustie, cufundată în nefiinţă. Nu se arată ţipenie de
om, deși atât fântâna în preajma căreia poposesc, cât și corturile și verdele
împrejmuitor, oferă nedesminţite semne de sălaș omenesc. Deșteptându‑se
din somnul ce-l prinsese culcat în iarba moale, Abraham ogoaie îngrijorarea
lui Eliezer, găsind o explicaţie tăcerii și pustietăţii:
Ți‑oi spune ce gândesc. Nu mi-s străine

Ale pustiei legi și obiceiuri.
Faranul e pustiu dar sămănat
Cu trei sau patru oaze-apropiate.
Din ele una azi va fi având
Vreo sărbătoare, vreo ceremonie,

La care-au fost și altele poftite.
Poftită va fi fost și ast-a noastră.
Unii sunt duși iar alţii-s la păscut.
Dar ochii ageri ai centenarului mai deosebesc și o mică turmă de oi păs‑

când pe un imaș apropiat. Își face socoteala că va fi fiind chiar turma goni‑
ţilor de el, și-i trimite în recunoaștere pe tinerii însoţitori. „Tu‑ţi amintești,
Aram, de egipteancă?” întreabă el pe unul din ei, și la răspunsul afirmativ,
urmează:
De-i ea păstoriţa,
Spune-i că i-au sosit din Canaan
Doi musafiri...
Servitorii pleacă în cercetare, iar între timp își face apariţia o tânără
femeie ostenită, ţâfnoasă, tristă și împopoţonată cu culori ţipătoare și pene.
E Meriba, soţia lui Ismael. Dând să intre în cort, îi zărește pe bătrâni. Din
discuţia ce se leagă din îndemnul patriarhului, se degajă supărarea ei și
firea‑i neprietenoasă. Bănuiește că bătrânii ar fi niște vagabonzi cu gânduri
rele și le‑o și spune:
Cerșiţi la oameni milă, loc de masă

Și mai nainte de se face ziuă
P-aici vi-i drumul, nu cu mâna goală...
Supărată și tristă (nu‑i privește pentru ce) își precizează ţâfna și bănuielile:
Și-apoi vă știu eu: toţi sunteţi o apă:

Bătrâni și tineri, fără osebire.
Bătrânii cu‑a lor mutre ca de sfinţi,
Sfătoși și plini de gânduri păcătoase;
Iar tinerii călări pe jurăminte
De dragoste și cu priviri furișe
La altele!
Abraham, mărturisind că are și el undeva pe aici un fiu, primește ca răs‑

puns, odată cu explicaţia relei dispoziţii a tinerei femei, și confirmarea pre‑
supunerii sale cu privire la pustietatea oazei:
Un fiu? Mergi caută-l în oaza

Vecină, la petrecere. Ast-noapte
Pustiu‑ntins Faran și-a adunat
Neisprăviţii toţi, băieţi și fete,
La joc și băutură, acolo.
Am fost și eu, dar m-am întors.
Și cum Eliezer urmează a se plânge de oboseală, ea pare a se îmbuna și-l

întreabă de unde vin, că după vorbă și burnuz parc-ar fi cananiţi. Dar pri‑
mind răspuns afirmativ, îi îndeamnă s‑o ia cât mai repede la sănătoasa, căci
odată cu înserarea se întoarce soacră-sa cu turma de la imaș, și a fost și ea
prin ţara aceea „blestemată” din care au izgonit‑o oameni răi... Întrebată apoi
de numele soacră-si, ţâfna tinerei femei izbucnește iar:
Multe vreţi
Să știţi și să cunoașteţi! Vagabonzi
Umblând prin oaze și trăgând de limbă
Pe cei găsiţi în cale, spre-a le stoarce
Mărturisiri și taine... La ce bun
Să știţi și asta? Iaca, a trăit
La curtea unui șef de trib. De unde
Vreţi s‑o cunoașteţi? Soţu‑mi, nătărăul,
Ce ţopăie ast-noapte cu‑alte fete
Și tinere femei, e fiul lui.
Precum e tatăl, tot așa feciorul.
M-alungă, mă trimite la părinţi!
S-a săturat de mine!... Văd că ardeţi
Ca pe jăratic, să-i aflaţi de nume
Și mamei lui... Poftim: o cheamă Hagar.
Chestiunea e acum lămurită pe deplin. Totuși Abraham ţine să cunoască

și numele fiului, respectiv al soţului. E invectivat cum e mai rău, dar scopul
și l-a ajuns:
Iscoditori
Nesăţioși și caraghioși! De parcă
Vă intră ceva‑n pungă!... Ismael.
Ia, un besmetic! Ori vânează, ori
Se ţine de femei!
Și iată că sosește și Hagar.

Bună, lipsită de ranchiună, purtând în sufletul și-n trupul ei amintirea
neștearsă a dragostei marelui ei stăpân, plină încă de un profund respect faţă
de bătrâneţea, superioritatea și înţelepciunea sa, ea i se așterne, din prima
clipă a recunoașterii, la picioare și-i urează bun venit. De asemeni și bunului
și vechiului ei prieten Eliezer. Îi poftește numaidecât în cort, dar Abraham
preferă să rămână afară, în preajma fântânii. Cât despre Meriba, surprinsă
de realitate și înspăimântată de gafa purtării ei, dispare, căutându‑și refugiu
într‑unul din corturi.
Acum Hagar vrea să știe cărei împrejurări anume are a mulţumi pentru
cinstea înaltei vizite? „Lui Dumnezeu” îi răspunde Abraham. El l-a îndem‑
nat s‑o găsească și să-și revadă primul născut. Răspunsul pe care-l dă Hagar
e mai puţin mistic și spune lucrurilor pe numele lor adevărat:
Dorul, stăpâne? Poate și căinţa

De fiul lepădat? Cât despre slugă:
E mulţumită că e mama lui.
Răspuns concret și demn, la care bătrânul poate că nu se aștepta; din care

pricină, și turburat oarecum, îi opune acuzaţia în care nu crede nici el: că l-ar
fi surprins Sara pe Ismael ţintind cu arcul asupra lui Isac; fără care mărtu‑
rie oculară, n-ar fi comis nicicând greșala de a‑i asculta îndemnul. Dar mai
adaugă prudent:
Între două
Femei ce se urăsc, niciun bărbat
Nu‑și poate dovedi înţelepciunea.
Mai amintește apoi că Sara nu a început a o urî decât din ziua când, ca
mamă a lui Ismael, trufașă, cerca s‑o umilească. Hagar găsește și de astădată
răspunsul saturat de adevăr:
Mândria mea
De-a‑ţi fi născut un fiu, pe cel dintâi,
A fost răspunsul, singurul, al slugii
De-a pururi umilită de stăpâna‑i
Și la cheremul ei, fie că are
A-i mulţumi pentru un blid de linte,
Fie că-i împrumută soţul pentr‑un ceas,

Care, de n‑o lăsa însărcinată.
Ar fi-nsemnat doar că și-a râs de ea.
În faţa acestei impecabile logici, pline de adevăr și demnitate, Abraham

se dă bătut:
Pricep și asta, Hagar. Anii toţi,

Oricât de mulţi, ce-ţi lasă Dumnezeu,
N-ajung să-ţi dea atâta minte, câtă
Ți-ar trebui ca să nu faci prostii.
Ce-am făptuit cu fiul meu, cu tine,
Mai mult decât greșală-i, nedreptate!
Și-și dezvăluie hotărârea: vrea să-i readucă acasă. Întâmpină însă o opo‑
ziţie la care nu se aștepta. Acasa? Dar casa lor e aceasta de aici, de ani de zile.
Și-au durat gospodărie. Au tovarăși, prieteni, o mică turmă. Anii grelei sin‑
gurătăţi au trecut. Nu mai sunt singuri cu pustiul, cu fiarele, cu foamea și cu
setea... Și mai e ceva: băștinașii văd în Ismael pe viitorul lor șef de trib. Cum
să-i părăsească? Hotărârea lui Abraham e însă nestrămutată.
Femeie slabă, slugă credincioasă, Hagar se lasă ademenită. Se îndoiește
însă că va putea fi convins și fiul ei. Abraham, în așteptare, își dezvăluie gân‑
dul până la capăt:
Eu cobor.
Cobor și nu mă mai înalţ. E rândul
Feciorilor. Isac și Ismael
Meniţi sunt să se-nalţe, să devină
Ctitori de neamuri mari ce‑or prăznui
Un singur Dumnezeu și‑o omenire
Ce-i una singură, neîmpărţită,
Ferice numa‑n dragoste frăţească
Și neferice numa‑n desbinare.
Isac și Ismael –
Se aude însă glasul lui Ismael, întors de la petrecere. După prima mare
surpriză, zărindu‑și părintele, Ismael, rămas încremenit la distanţă, nu
reușește, și asta după îndemnul mamei sale, decât să pronunţe rece urarea
de bun-venit. Bun-găsitul cald al bătrânului nu‑i topește ghiaţa simţirii. La
invitaţia de apropiere ce i‑o face Hagar, răspunsul lui e că însuși tatăl său a
vrut distanţa între ei cât mai mare. Se amestecă și Eliezer, amintindu‑i că
în faţa lui Abraham toţi nu sunt decât pulbere; ceea ce îi atrage riposta că
pulbere suntem doar în faţa Celui Veșnic. Nici recunoașterea înţelepciu‑
nii acestei riposte din gura venerabilului bătrân, nici umilinţa acestuia că
nu alesul cu care Dumnezeu a făcut legământul, ci muritorul obișnuit din
Ur, părintele, își recheamă fiul, și nici rugămintea mamei: „Vino, fiul meu,
sărută-i mâna”, nu‑l pot îndupleca. „Dacă mâna asta m-ar fi bătut” – îi e
răspunsul – „o sărutam; dar m-a gonit”. Și cum bunul și credinciosul Eliezer
mai observă că e mâna tatălui, cuvântul întors de Ismael subliniază durerea
rămasă netămăduită în inimă:
Dac-ar fi fost străină, nu‑mi păsa.
Abraham nu se descurajează. Conștient de nedreptatea săvârșită, înţelege

bine sufletul răzvrătit al primului său născut. Cu cât acesta e mai închis și
mai întunecat, cu atât mai deschis și mai luminos iradiază sufletul tatălui
care a păcătuit.
Văzându‑și fiul nemișcat, se mișcă el. Se ridică și se apropie de Ismael.
Stăpânul și autoritarul Abraham, supraomul, știe să fie simplu și duios. E
înainte de toate om:
Vin eu la tine, Ismael. Am hotărât

Să vă ridic și să vă iau acasă.
Și nu ezită deloc să se recunoască vinovat:
Vreau să-mi repar greșala, să nu mor

Nainte de a face ca dreptatea
Să biruie și‑omenia să triumfe.
Dar Ismael tace. Bătrânul aflător de Dumnezeu știe interpreta just această
tăcere. Își amintește de propria sa tăcere când, copil fiind, fusese aspru doje‑
nit de tatăl său pentru dispreţul ce afișa faţă de idoli, neînchinându‑se lor.
Marea autoritate a lui Terah, sfetnic al regelui Nimrod, îi înlemnise limba.
Numai târziu, rămas singur în casă, dădu răspunsul cuvenit, sfărămând
neputincioșii idoli din lemn și tinichea, din piatră și argilă. Va veni și ceasul
de singurătate când și Ismael nu va pregeta să sfarme în ţăndări idolii falși
ai supărării sale. Dar inima îndurerată a fiului nedreptăţit nu are nevoie de
acest ceas. Cuvintele bine chibzuite, izvorâte din adânc, ale bătrânului tată
care a înfruntat pustiul spre a‑l regăsi, îi topesc mânia și pătrund neîntârziat
în inima‑i ce se credea înţelenită. Primește să se întoarcă acasă, nu însă fără
a‑și scormoni suferinţa îndurată:
Am fost goniţi, părinte, fără vină,

Deșertului daţi pradă fără milă!
Bătuţi am fost de crunta nedreptate,
Crud chinuiţi de foame, arși de sete;
Aprinșii ochi, de plâns și de nisip,
Nu mai vedeau; picioarele umflate
De umblet mult, nu mai puteau umbla;
Chemam pe Dumnezeu și n-auzea,
De moarte ne rugam și nu venea!
......................................................
A nedreptăţii rană niciodată
Nu se tămăduie și nu se-nchide.
Ea sângeră mereu... Dar ai venit,
Părinte, să ne cauţi, ai bătut,
Bătrân și-mpovărat de remușcare,
Drum lung și greu pe-ntinsul nisipos
Spre-a ne-ndemna la‑ntoarcere acasă...
Tu, tatăl meu, m-ai slobozit pustiei,
Tu astăzi vii să ne culegi din ea.
Sunt iar copilul tău!
„Al meu ești iarăși” îi răspunde Abraham sincer mișcat și fericit, și

urmează:
Întâiul meu copil, nedreptăţit

Din pântec, de la naștere, prin vrerea
Celui etern pe care nici o minte
Nu are-a‑l judeca... Înfăptuit
Niciunui rău nu‑i poţi opune stavili.
Din el se naște-un altul.
Gând ce-i readuce în amintire pricina care a fost hotărâtoare la năpraz‑

nica gonire:
Ai ţintit
Cu arcu‑asupra fratelui tău Isac...
Învinuire ce-l face pe Ismael să țâșnească în sus (culcat cum se găsea la

picioarele patriarhului) și să-și clameze nevinovăţia:
Nu este-adevărat c-am vrut să trag

În singurul meu frate, în Isac!
Tocmai ocheam o păsărică-n crâng,
Când se ivi și dânsul în grădină
Iar Sara o certa pe maică-mea.
Ocheam în sus. Zărindu‑l pe Isac
În preajma mea, stăpâna slobozi
Un ţipăt lung, dând glas c-am îndreptat
Săgeata împotrivă-i, îmboldit
De maică-mea fiind...
Abraham, în sinea lui, e convins și n-a crezut nicicând în criminala inten‑

ţie fratricidă a primului născut. Cunoștea dușmănia Sarei împotriva acestuia.
Dar spaima și leșinul Sarei se înfăţișară atât de autentic, încât până și Isac,
care trăia în pace cu fratele său, a simţit strecurându‑i-se în suflet îndoiala...
Severul judecător cu sine-însuși nu poate însă uita partea de vină a slugii
iubite, devenită soţie prin chiar îndemnul Sarei. Totuși, mai mult ca un aver‑
tisment în faţa viitorului apropiat decât ca o mustrare târzie, îi amintește:
Tu, Hagar, iarăși, n-ai vrut să-nţelegi

Că umilinţa poate câteodată
Să fie o virtute. Mai purtând
Copilul nostru‑n pântec, te trufeai
Și-ţi umileai stăpâna.
Astfel va și fi fost; o spune și Biblia; dar Hagar, maturizată de suferinţi și

îndelungate reflecţii asupra destinului ei, nu e în pană de replică. Și e la înţe‑
legerea și simţirea oricui că și astfel va fi fost:
Suferinţa
Ce o rodea, făcea să i se pară
Că mă trufesc. În glasul meu domol
De mamă fericită, auzea

Ce nu era în el.
Abraham nu mai insistă. Înţelegerea s-a făcut. Nestrămutata‑i hotărâre de

acasă va fi dusă la bun sfârșit. Mai e însă un hop de trecut. Cum vor face cu
Meriba, soţia lui Ismael? Întrebarea și‑o pune chiar acesta, mirat foarte de
completarea făcută de Eliezer: „Care a fost cu tine la petrecerea din oază și-a
părăsit‑o?” Ismael află astfel că prezenţa lui a fost precedată de aceea a soţiei
sale, și izbucnește:
Nu mai pot
De gelozia‑i fără de pereche!
M-a otrăvit! M-a‑nnebunit! O las!
Rămâie singură, cu oi, cu vite,
Cu pomi și cu pășune! I le dărui.
La care înţelegătoarea Hagar observă că tot așa s-a lepădat și de Petuma,

prima‑i soţie, așa fel fiindu‑i firea, aprinzându‑se și săturându‑se la repezeală.
Așa te-ai săturat și de Petuma,

Fiinţă bună, blândă și tăcută,
De care-mi pare rău căci mi-a fost dragă,
Ca și de pruncii ei cei drăgălași
De care nu am parte ca bunică...
În chipul acesta Abraham află cu surprindere și nu fără emoţie că e bunic

fără să știe. Își exprimă dorinţa de a‑i vedea, mai află însă că cei doi nepoţi ai
seminţiei sale sunt cu mama lor departe...
Hagar, exprimându‑și părerea că lăsându‑i-se Meribei tot avutul, acesta
într‑o lună de zile se va face praf, Abraham pune capăt discuţiei și acestui
prim act, printr‑un înţelept act de generozitate, obârșind fără îndoială din
propria‑i greșală, convins că în orișice litigiu păcatul și nedreptatea nu pot
fi unilaterale:
Cirezi și turme, bunuri de tot soiul,

Am îndestul. Vor fi și ale voastre.
Doar o cămilă mai luaţi. Meriba
Rămâie-aici cu toată-agoniseala.
A ei să fie. V‑o redau sporită.
Ea care-a refuzat cupa de lapte

Drumeţului trudit, să fie preţul
Răscumpărării nedreptăţii mele.
Și, fiul meu, am înţeles că nu e
Ea singură de vină... – O părăsești
Și-i ești dator cu o răscumpărare.
Tabloul al doilea, scurt, îi arată pe fraţii celor două mame în frăţească înţe‑
legere, vânând împreună, pe o colină împădurită din apropierea conacului
patriarhal, mai bine zis exercitându‑și tirul săgeţilor asupra unor nevinovate
păsări, în speţă prepeliţe. Prilej de caracterizare succintă, dar substanţială a
celor două odrasle: Isac, milos, meditativ, iubind viaţa de păstor și vânând
în silă numai spre a face plăcere fratelui; Ismael cu sângele învăpăiat, iubind
acţiunea și lupta, vânător pasionat, fiu al pustiului. Isac deplângând moartea
păsăruicii, zbaterea‑i din urmă; Ismael, crud, sucindu‑i cu o mișcare bruscă
gâtul. „Suflet de cârpă!” îl apostrofează cel întors din pustiu pe cel cocoloșit
în casa părinţilor și preferând viaţa pașnică și meditativă în mijlocul turme‑
lor. „Omul nu‑i fiară” ripostează acesta. Nu este el oare
făptura
În care Dumnezeu a pus reflexul,
Oricât de palid, al luminii sale?
„Este” – dă Ismael răspunsul întunecat... El a cunoscut răutatea oameni‑

lor, a trecut prin mari suferinţi și lipsuri de pe urma ei și n‑o poate uita:
Trecutul e‑o fantomă

De care nu mai scapi. Cum vrei să uit
A-ntâii nopţi nemărginită groază
Sub ochiul crunt al lunii și-auzind
Sub dâmburi de nisip lătrând șacalii?
Dar dacă nu s-a întâlnit cu Dumnezeu în pustiu, s-a întâlnit cu libertatea:
Nu ești ca norul dus de vânt, ca vântul

Cel despletit ești; zbori ori încotro
Ți-e voia...
Îţi ești stăpân; nisipul ţi-e culcuș,
Pat nupţial și cort de veșnicie.
Cum deci să-mi fie milă să sucesc

Al păsăruicii gât, pe care piatra
Din praștie sau săgeata dela arc
A nimerit‑o și-mi zvâcnește-n palmă?
„Sunt prea milos” recunoaște Isac,
Nu‑mi pot ierta nici

Mila ce mă cuprinde de berbecul
Sacrificat pe-altar; dar cârpă nu‑s.
Sufletul meu, puternic de credinţa
În Dumnezeu, e‑o stâncă în furtună.
Și, împăciuitor, îi face fratelui readus din surghiun o ofertă de pace

perpetuă:
Ești iar sub părintească‑oblăduire

Și-aș vrea să ne fim fraţi cu‑adevărat
Și nu numai de sânge. Batem palma?
Taman o bat, când de dincolo de deal se aude glasul lui Eliezer.

Vechi și credincios prieten al stăpânului, iubitor al familiei acestuia ca și
cum ar fi a sa, și cu tot rolu‑i de slujitor un intim totuși, se bucură nespus
de buna înţelegere a fraţilor și primește vestea, atât de delicios și copilărește
enunţată de Isac, cu un adevărat sentiment patern. Se uită cu mirare la noua
îndeletnicire, de vânător, a mezinului, și aflând că cele două păsări dobo‑
râte sunt destinate bătrânului, are de ce râde. Deplânge însă în acelaș timp
victimele:
Prepeliţa, dragă băieţele,

Sau o abaţi cu hurta pentr‑ospăţ
Sau îi dai pace... Ca să-ţi faci cu ea
O desfătare: asta niciodată!
Dar își amintește numaidecât pentru ce anume umblă să-i găsească,

urcând greul povârniș: Au sosit la Curte doi oaspeţi dragi și a fost trimis
de zor să-i aducă pe sus. Ce musafir? De unde? – vrea să știe mezinul. Din
Sodoma. Lot. Fratele stăpânii. Dar cu el odată și fiică-sa mai mică, Milka.
Ismael primește vestea cu liniște. Isac însă cu o neînţeleasă, caldă înfiorare.
Știa, de bună samă, de niște verișoare, fiice ale lui Lot, trăind în orașul căruia
îi merge pomina de idolatru și destrăbălat, dar pe care nu le cunoștea. Viaţa‑i
liniștită, claustrată de până acum, se umple de o neliniște. „Parcă mi-e frică”
se adresează el fratelui. Acesta, maturizat pe deplin și cunoscător al tainelor
trupești, îi răspunde fără emoţie: Pentru ce? De cine?...
În al treilea tablou sunt prezentaţi musafirii. Lot și fică-sa Milka, abia
sosiţi, stau la taifas, într‑una din camerele de primire, cu patriarhul și cu
Sara. Nu s-au mai văzut de douăzeci de ani, din ceasul în care Lot, după oare‑
cari isprăvi nesăbuite în Canaan, a trecut Iordanul, așezându‑se în cetatea
idolatră a Sodomei. Acolo și-a putut croi drum spre onoruri, spre dregătorii
obștești, s-a însurat, are trei fete și cu toţii duc, nestingheriţi, o viaţă neîn‑
grădită moralicește de legea cea aspră a unui singur Dumnezeu. Idolii însă,
la care se închinau sodomeii, își pierdeau din ce în ce mai mult autoritatea,
tot mai mult libertatea moravurilor se schimba în libertinaj, și Lot păcătosul,
tată de familie, în ungherul ascuns al sufletului căruia mai stăruia totuși învă‑
ţătura lui Abraham, presimte, în clipele lucide al conștiinţii sale înceţoșate,
covârșitoarea superioritate a unicului Dumnezeu și panta primejdioasă spre
care duce idolatria și relaxarea moravurilor. Spre a încerca o remediare, spre
a‑și pune măcar pe fică-sa mezină la adăpost de destrăbălare (celelalte două
scăpându‑i din mâni), a luat o dublă hotărâre: să treacă Iordanul înapoi, să
forţeze ospitalitatea de care era sigur (a unchiului /totodată cumnat) și să
obţină găzduirea fără termen a fetei și îngăduinţa de a i-l încredinţa pentru
câtva timp pe Isac care, cu focu‑i sacru, să-i aducă pe sodomeni la credinţa
într‑un singur Dumnezeu...
Acest al doilea punct îi găsește pe amfitrioni pe poziţie de refuz categoric.
Pe Sara, din exagerată dragoste maternă; pe Abraham, dintr‑un motiv cu
totul de altă natură, pe care însă nu‑l dezvăluie chiar îndată. Întâi ciupește și
el struna dragostei paterne:
Nu destul
Că fratele meu Haran, cel rămas
La idolii lui Terah tatăl nostru,
N-a vrut să mă urmeze, iar tu, Lot,
După ce-ai stat cu mine laolaltă
Ani nu puţini, te-ai apucat să-ncalci
Pășunile vecinilor, uitând
Că suntem doar străini în Canaan,
Și nevoit ai fost să treci Iordanul
La oameni răi, uitaţi de Dumnezeu.
Azi vrei, bătrânii ani ce mi-au rămas

A-i mai trăi senin, să mi-i întuneci?
Să mă lipsești de Isac, bucuria
Mea și a Sarei și temeiul unic
Al unicului Dumnezeu? Nu, Lot;
Cât voi trăi, nu‑l voi lăsa să treacă
Dincolo de hotarul către care
Am fost venit din Uru‑ntunecos.
Lot nu dezarmează, formulându‑și cinstit gândul:
Mă gândeam
Că sufletul cel drept și luminos
Al lui Isac, căruia‑i merge vestea
În Canaan, prin simpla lui prezenţă
Putear‑ar să îndrepte multe rele.
Din gura‑i înspirată, ar putea
Dumnezeeasca ta învăţătură
Să intre în urechile-mpuiate
De Samuel...
Acum abia patriarhul dă grai adevăratului motiv al opunerii sale:
Dar dacă, dimpotrivă,

Se-ntâmplă ca‑n urechile-i să intre
Spurcatul duh?
Concede, ce-i drept, și impedimentul sentimental:
Cu‑atât copil a dăruit

Pe Sara, Cel Etern, la bătrâneţe...
Dar e lesne de înţeles că argumentul care ţine piept rugăminţii și insis‑

tenţelor lui Lot e, înainte de toate, teama de Sodoma, periclitarea concep‑
ţiei monoteiste și a sufletului celui ce avea s‑o ducă mai departe în lume și
s‑o perpetue. Și totuși, oricât l-a mâhnit în decursul anilor lungi condu‑
ita nepotului și cumnatului său, bătrânul nu are inima să-i refuze ajutorul
cerut:
Pentr‑o astfel de treabă, eu, nepoate,

Sunt prea bătrân iar Isac mult prea tânăr.
E însă cineva între noi doi,
E Eliezer. Îl cunoști. Nu‑i numai
Vechiul și credinciosul servitor
Ce m-a urmat din Ur; e duh din duhul
Meu însuși, Lot. El iscodește gândul
Și vede pân-adânc în măruntaie.
Pe el ţi-l voi trimite bucuros...
Nu‑și sfârșește vorba și iată-l pe Eliezer călcând pragul odăii de mână cu

băieţii. Răspunzând ceremoniosului salut al acestora,
Salut și pace. Slavă Celui Veșnic!
Lot își și dă în petic, îmbrăţișându‑i:
Cu noi de-a pururi fie Dumnezeul

Lui Abraham și ceilalţi zei mai mici.
La care Isac, fără nici o ostentaţie, dă răspuns prompt, singurul cuvenit:
Nu e în ceruri sus și pe pământ

Mai mult decât un singur Dumnezeu!
Fericit de această ripostă demnă, Abraham socoate că pentru moment

lecţia dată lui Lot e suficientă și nu mai stăruie asupra ei, amânând răfuiala
pentru mai târziu. Acum își îndeamnă fiii să dea bun venit verei lor, ceea
ce fac. Răspunsul Milcăi e o săritură de la locul pe care ședea intimidată și
exclamaţia‑i concludentă:
Să ai astfel de veri și să nu știi!

Ferice mamă cu așa feciori!
Gafa ei, din neștiinţa stării adevărate de lucruri în casa patriarhului, e

remarcată și pusă numaidecât la punct atât de Sara: „Isac, el singur”, cât și
de Ismael: „Mama mea e Hagar”. Abraham însă salvează situaţia și lămurește
liniștit și împăcat cu sine pe neștiutoarea copilă:
Milko, sunt fraţi, sunt fiii mei.
Asta n-avea de unde s‑o știe, deoarece și Lot, tatăl ei, n‑o aflase decât pe
drum, venind într‑acoace. Cu douăzeci de ani în urmă, când își mai vizitase
sora și cumnatul, Ismael trecea drept copilul Sarei...
Convorbirea ajunsă aci, bunul simţ al lui Abraham își dă seama că absenţa
de la reuniunea aceasta, oarecum festivă, a mamei primului născut, e ceva
supărător, și întreabă de Hagar. Prilej ca Sara să pună lucrurile la punct, dând
răspuns la repezeală:
E la coteţ. Hrănește păsăretul.
Eliezer însă e mai bine informat: a întâlnit‑o părăsind îndeletnicirea

domestică prin care stăpâna Sare cerca să-i definească situaţia la Curte. Și
adaugă:
I-am spus de musafiri. S-a dus să-și schimbe

Veștmântul.
Dar Sara trebuie să se ducă să vadă de pregătirea prânzului. Căutând s‑o

reţină, Abraham îi recomandă să nu se ostenească, având slugi destule. O între‑
bare nevinovată a lui Lot însă, care își amintește de vrednicia de pe vremuri a
încă tinerei Hagar, dacă aceasta nu e chezășie îndeajuns pentru tihna și odihna
Sarei, prilejuiește aprigei și geloasei stăpâne o ieșire pe care o vrea explicativă:
A, e bătrână; nu mai e ce-a fost

Cândva, cu‑atâtea zeci de ani în urmă,
În dar când mi-a făcut‑o faraonul.
Și-apoi atâţia ani cât a lipsit...
Pustia nu te face mai curat
Nici sărăcia nu te-ntinerește.
Astfel Lot, care nu știa nimic de acest trist episod, îl află din gura soră-si,
fără ca, bineînţeles, să-l înţeleagă în toată realitatea ororii sale. Abia după
plecarea Sarei, a copiilor care atât așteptau: să capete permisiunea de a ieși
sub cerul liber, și a Hagarei care între timp venise și ea spre a ura bun sosit
musafirilor; după ce și dânsa, auzind din gura lui Abraham că abia azi, cu
drumul într‑încoace, Lot fusese dumirit asupra adevăratei filiaţiuni a lui
Ismael, are prilejul unei răfuieli indirecte cu Sara:
Ar fi fost mai bine

De el, fără-ndoială;
(adică de Ismael, de-ar fi fost copilul Sarei)
dar a fost
Să fie-al meu. Ce nu‑i stăpâna‑n stare
A face, face sluga...
Deci după plecarea tuturor, rămânând împreună și faţă-n faţă singuri cei
doi bărbaţi, Lot îndrăznește a cere lămuriri despre „pustia” și „sărăcia” amin‑
tite de soră-sa, cu privire la Hagar. Ceea ce află, îl scoate din făgașul vene‑
raţiei sale absolute pentru omul lui Dumnezeu și al propriei sale nimicnicii.
Bicisnicul e uluit și îndrăznește să-și exprime mirarea, indignarea:
Tu, Abraham, făcut-ai asta? Tu?

Omul lui Dumnezeu?
„Eu” răspunde laconic supraomul. Și urmează, dând replică întrebării

cum de nu i-a fost milă să lase mama și fiul singuri în pustie, cu groaza, cu
desnădejdea și cu ucigătoarea lipsă de apă:
De nu mi-ar fi fost inima‑mpietrită,

Desigur nu‑i lăsam. De piatră însă
A fost de bună samă... Cremenea
Nu e mai tare, mai nemilostivă!
Ea,-n care-a încăput un Dumnezeu,
Nu unul din cei mulţi, mărunţi, bicisnici,
Ci dumnezeul neîncăpător
În toată-a lumii sale nesfârșire,
Ea nu s-a‑nvrednicit de-un strop de milă
Pentru copilul zvâcnetului ei,
Pentru femeia ce-l purtase-n pântec!
Tragică recunoaștere a vinei sale, de care speră să fie iertat, căutându‑i și

readucându‑i pe cei izgoniţi. Lot află astfel tot ce s-a petrecut, în ce împre‑
jurări și din anume ce pricini; și mai cutează o întrebare: dacă acum e mul‑
ţumit. Răspunsul lui Abraham descoperă de astădată adâncul insondabil al
sufletului său care, deși acum împăcat cu sine însuși, nu poate fi amăgit cu
nicio mulţumire, nici mulţumit cu vreo amăgire. „Sunt, Lot” se destăinuie el,
căci mulţumirea
Deplină, nu e-n liniștea comodă
A traiului domestic; nu e-n pacea
Idilică, ci-n simpla împăcare
A omului cu ne-mpăcatu‑i suflet.
Dar realist, nu numai visător, adaugă:
Între noi, Lot: nici Sara vreodată

Prietenă lui Hagar n‑o să-i fie,
Nici Hagar Sarei. Poate oare vântul
De miazăzi trăi în armonie
Cu cel de miazănoapte? Unul suflă
Valuri de foc, celălalt torent de grindeni.
Unul aduce pe-aripi nori de ploaie,
Celalt, nisipul galben și zăduful. Ori fug unul de altul ca
nebunii,
Ori se ciocnesc, învălmășind văzduhul!
În chip firesc, până la urmă, convorbirea se deplasează. Interesul se con‑

centrează asupra persoanei lui Lot. Abraham vrea să știe câtă vreme va mai
stărui să-și ducă viaţa, el și întreaga‑i familie, în acea cloacă de murdărie
morală în care se bălăcește Sodoma? Și-l previne: să iasă din ea cât nu e încă
prea târziu.
Răspunsul lui Lot e caracteristic pentru felu‑i confuz de a privi și înţelege
lucrurile:
Nu se trăiește rău în ea. Sodoma,

Ce-i drept, își pierde simţul omeniei,
Al milei și dreptăţii, tot mai mult.
Bogatul singur poate să mai guste
Plăcerea vieţii. Vai de cel sărac!
Dar jocuri și localuri de petreceri,
Grădini, femei frumoase, adunări
Cu cântece și dans în miez de noapte,
Sunt berechet... Cine muncește greu
Pentru obștescul bine, flămânzește.
Din munca lui se-nfruptă cei puţini
Care fac legi în propriul lor folos

Și huzuresc în lux și lenevie.
După ce mărturisește că e investit cu scaun de judecător (unul din cei

cinci ai Sodomei) și cât de greu îi este să facă dreptate din pricina moravuri‑
lor care pe zi ce trece se înrăiesc, își exprimă în sfârșit și marea‑i îngrijorare:
Tineretu‑i îndrăzneţ,
Fără rușine, culpeș... am trei fete...
Cele două, mai mari, i-au scăpat din mâni. Spre a o salva pe mezina, a
luat‑o cu el, dorind s‑o știe pentru o mai îndelungă vreme la adăpost. Cu
toată idolatria de care Lot nu se poate desbăra (deși recunoaște unicitatea
Dumnezeului lui Abraham), acesta e gata să-i stea într‑ajutor: o va ţine pe
Milka la Curtea sa și-l va trimite, nu pe Isac, dar pe Eliezer, care să studieze la
faţa locului ce s-ar putea face împotriva idolatriei și pentru salvarea Sodomei.
Dar iată-l pe acest alter ego al lui Abraham, călcând pragul odăii și anun‑
ţând că se servește cina.
Tabloul IV se petrece la căderea nopţii, între Ismael și Hagar, în iatacul
acesteia. Luna e în întâiul pătrar și nori fugăreţi ba o acopăr, ba călătorind
mai departe pe meleagurile bolţii o descopăr, sporindu‑i poezia cu intensa
scânteiere a luceafărului din cea mai apropiată preajmă a ei. Hagar e culcată
în pat, iar Ismael, la fereastra deschisă, își amintește de nopţile de vrajă din
pustiu sub clar de lună și sub domnia halucinantă a stelelor. Buzele-i o și
șoptesc, poate involuntar:
Candelă mi-era luna, pat nisipul,

Bolta cu stele îmi era tavan.
Cum, după libertatea și buna stare a anilor din urmă petrecuţi în pustiu,
reședinţa la Curtea tatălui său i se pare un fel de captivitate, trecutul i se arată
numai în imagini plăcute și atrăgătoare. Hagar are grija să-l facă a nu uita
nici reversul medaliei:
Și răgetul ce sângele-ţi îngheaţă

A leului? Lătratul de șacali?
Nisipul mișcător? Vântul fierbinte?
Pe-acestea le-ai uitat? Doar nunţile
Cu ceasurile lor de dragoste
Le mai ţii minte; deși repede

Te săturai de ele...
Ai sângele fierbinte
Al tatălui tău, nu statornicia‑i.
Din vorbă în vorbă, convorbirea lunecă spre făgașul prezentului. De fapt,

fosta slugă și un timp scurt ţiitoare în casa lui Abraham, nu‑și vede acum,
readusă din surghiun, situaţia îmbunătăţită. E tot la cheremul stăpânii. Nici
poziţia lui Ismael nu i se pare apreciabil schimbată. Socoate exagerat și pri‑
mejdios atașamentul acestuia către Isac. A auzit că iar trag laolaltă cu săgeţi
în păsări și nu poate uita întâmplarea de odinioară. Ea nu‑i întrevede un vii‑
tor. Nu el, ci Isac e moștenitorul și mai departe purtătorul soliei lui Abraham.
Ce-i de făcut? Ce are de gând să facă?
Mai bine-i azi de noi ca înainte?

Schimbatu‑s-a ceva? Ce-i altfel azi?
Nu ești acelaș faţă de Isac?
Faţă de Sara nu sunt eu aceeași?
Eu sunt la coborâș, tu însă urci
Pe scara vieţii. Ce-ţi surâde ţie?
Ce viitor?
Dar Ismael nu are asemenea preocupări. Cu toată relativa viaţă captivă

ce trăiește acum, el se simte bine în tovărășia frăţească cu Isac și în reînoita
veneraţie pentru marele său părinte. Nu mai puţin, sentimentul libertăţii și
al dominaţiei pe care i le-a infuzat viaţa trăită în vagabondaj și sub cerul
liber, îl cearcă, deși încă vag:
Când mi se va urâ, mă voi gândi.
răspunde el bărbătește văicărelilor mamei sale:
Iar voi împunge zarea hăt departe,

Dar de-astădată făr‑a fi poftit.
Voi încorda cu braţ puternic arcul
Pân l‑oi vedea la limita din urmă,
Și-n marginea pustiului Faran
Voi slobozi săgeata cea mai iute.
Unde se va opri, m‑oi așeza.
Toate astea Ismael le debitează cu jumătate de gură parcă, doar ca între‑

barea mamei sale să nu rămână fără de răspuns, în vreme ce, privind pe
fereastră, în curte, pare preocupat de cu totul altceva, așa că nici nu mai aude
văicărelile fără de sfârșit:
La mine nici gândești! O, mult mai bine

Nu mă nășteam, nu‑l cunoșteam vreodată
Pe Abraham și nu veneai pe lume!
O viaţă-ntreagă sterpul Sarei pântec
Dă rod la bătrâneţe și ne-aruncă:
Pe mine ce i-am dat pe-ntâiul fiu,
Pe tine-ntâia vieţii sale‑odraslă,
În pod, la fiare vechi și la gunoi!
Și iată că o roagă să părăsească patul și să vină și ea la fereastră. Vede el

ceva, mai exact pe cineva, la o fereastră a zidului dimpotrivă, dar nu e sigur...
Un cap de fată... Parcă e Milka, mezina lui Lot... Nu i se pare și mamei că se
uită întra‑încoace, spre el?
E beznă pretutindeni, Curtea toată

E-n somn și-n întuneric scufundată...
Colo doar arde‑o candelă târzie
Și parcă ne-am chema, ne-am căuta...
Dar mama abia dacă a zărit‑o azi de două ori: o dată trecând cu Lot pe
când dânsa era la păsări și a doua oară când, chemată fiind de Abraham spre
a da ochi cu musafirii, se ciocnise cu ea și cu băieţii, mai-mai să fie trântită
la pământ. De amândouă dăţile i s-a părut frumoasă. Dar ce-i cu ea și de ce
s-ar căuta în bezna nopţii? I s-au și aprins călcâile după ea? Dar Ismael nu
aude ce spune. El privește halucinat spre zidul dimpotrivă:
Îngeri și diavoli îi sclipesc în ochi!

Negrul păcat și alba neprihană...
Dece stă la fereastră neclintit
Și mi se uită ţintă-n ochi? De ce
Nu stinge candela?
Hagar are intuiţia acestei pricini și în șoapta ei „Sodoma” se cuprinde

comentarul pe care Ismael, cu tot trecutu‑i și experienţa‑i cu femeile, nu‑l

înţelege încă bine. E deci nevoită să pună degetul pe rană:
Prin uliţile ei
Nerușinarea‑și primblă trupul gol,
Păcatul se răsfaţă-n ziua mare.
De-acolo-i Milka.
Dar sângele lui Ismael a început să fiarbă. O spune fără înconjur:
Mamă, sunt sătul

De zări de foc, de-ntinsuri nisipoase,
De cerul înstelat și de fecioare
Ce nu știu doar să arunce plozi sub soare!
Vreau altceva!
Și la întrebarea mamei, care vrea să știe ce anume vrea, precizează: „O vreau

pe Milka!” Răspuns ferm care, în capul grijuliu al mamei pentru fiul năpăstuit,
generează subit un salvator gând de căpătuială, rostit mai mult pentru sine:
Ținutul
De dincolo e-ntins și e bogat.
Vrei altceva. Se poate s-ai dreptate.
Poate că n-ar fi rău... Ar fi chiar...
Îmbrăţișată furtunos și întrebată dacă să-i facă semn cu candela, Hagar

e de părere că mai bine e să-i șoptească numele în semn de chemare. Ismael
îi urmează sfatul și primește răspuns neîntârziat: se aude șoapta ascuţită
„Is...” și în lumina slabă a cornului de lună o mână face semn spre o poieniţă
ascunsă de chiparoși ca de un zid înalt. Ismael pleacă. Urmându‑și gândul
de grijă maternă, Hagar, rămasă singură, îi mai dă învăţătură pe drum și își
precizează speranţa:
Vezi de nu‑ţi pune inima, sărmana,

La grea bătaie. Lasă judecata
Să hotărească rece... Foarte-adese,
De inimă purtat, rămâi în drum.
Sodoma e, oricât de păcătoasă,
Sălaș mai primitor decât pustia.
Tabloul V se petrece în poiana străjuită de chiparoși. Se întâmplă ceea ce

era poate de prevăzut. Acel Is... nedeslușit adus de șoapta de la zidul dim‑
potrivă și de vântul serii, îl viza nu pe Ismael, ci pe Isac. La slaba lumină a
pătrarului de lună, Milka se aruncă la pieptul celui ce i se înfăţișează, fără
a bănui neintenţionata substituire. Când își dă seama de eroare, e prea târ‑
ziu. Sărutul arzător al lui Ismael a cucerit‑o pe deplin. Acesta însă, rănit în
inima‑i și demnitatea‑i bărbătească, o respinge:
Pe dânsul îl chemai și nu pe mine?

Credeai că la fereastră stă Isac?
Prin bezna nopţii lui îi trimiteai
Al ochilor tăi fulger ne-ntrerupt
Ce ca săgeata pieptul îl străpunge?
Nefericit de mine!
Și dă să plece. Fecioara din Sodoma însă, aprinsă de jăraticul sărutului,

se agaţă de el:
O nu pleca! Rămâi! Rămâi aici!

Credeam că ești Isac, e-adevărat;
Dar tu săruţi fierbinte, Ismael.
Și ești voinic, frumos și ars de soare;
Mult mai bărbat ca dânsul; nu pleca!
Ismael nu se lasă înduplecat. Atunci Milka îi destăinuiește, ca să zic așa,

aranjamentul pus la cale de tatăl ei, Lot. Ea avea însărcinarea, după eșecul
suferit de cererea făcută lui Abraham, să-l atragă pe Isac pe această cale,
întru îndeplinirea scopului etic și religios al tatălui ei:
El m-a‑ndemnat, crezându‑l la fereastră,

Să-l caut și să-l chem, să-l fac să-și piardă
Pacea și sfiiciunea, să-l atrag
Spre tainica poiană...
Nu‑mi plac cuminţii, sfinţii mai puţin;
Tu‑mi placi: cu flăcări negre în priviri,
Cu lavă-n vine și cu mușchi de‑oţel,
Cu buzele ca două lipitori
Nesăţioase, lacome, flămânde!
Elocvenţă pătimașă, dar zadarnică. S-a redeșteptat în sufletul lui Ismael

vechea durere a poziţiei sale secunde, ca fiu al slugii:
Du‑te acum și spune

Tatălui tău că nu sunt cel în beznă
Chemat de tine și dorit de el.
Că nu sunt cel ce-i trebuie, ci unul
De care nimeni n-are trebuinţă.
Și se depărtează. Cum însă, înainte de a dispărea, mai aruncă o ultimă pri‑

vire înapoi care se întâlnește cu cea numai rugă și implorare a fetei, natura,
mai puternică decât mândriile și ambiţiile omenești, îi aruncă, într‑o ultimă
îmbrăţișare, pe unul în braţele celuilalt. Ismael, repezindu‑se apoi vijelios
spre ieșire, se lovește de Lot, care coborâse și el în poiană, să vadă ce s-a
întâmplat. Acesta, recunoscându‑l, spre marea sa uimire, și neputându‑și
explica situaţia, primește, atât de la Milka, cât și de la Ismael, răspunsuri
stranii. „O amăgire-a nopţii” spune prima; „Și a lunii” spune al doilea, și
lămurește: „Lumina‑i, îndoielnică-n pătrar, face confuzii, nu deosebește”.
Lot însă nu înţelege că prezenţa sa e inoportună. „Ești speriată? Ți-a făcut
vreun rău?” o mai întreabă el pe fiică-sa care, încă sub stăpânirea intensei
clipe de dragoste, tremură toată. Și nici acum răspunsul fetei, cerându‑i s‑o
lase singură cu Ismael, nu‑l deslușește asupra situaţiei. Presupune că a fost
jignită, insultată și se oferă ca răzbunător:
De este, Milka, să-i ceri socoteală,

E locul s‑o fac eu.
Atunci, eliminând cu desăvârșire echivocul, Milka mărturisește răspicat:
Nu‑i cer nimic.

Nici el nu‑mi cere. Vrem să stăm de vorbă.
Și, întorcându‑se spre Ismael:
Vin-, dragule!
În sfârșit, pare a fi înţeles. Jignit în calitatea‑i de părinte, insultă la rându‑i

pe pricinuitorul acestei jigniri neașteptate:
Pe mine mă gonești,
Și tu rămâi la sfat cu fiul slugii?
Insultă nemeritată ce nu poate rămânea fără răspuns însoţit chiar și de

un gest agresiv:
Păzește-ţi, sodomitule, obrazul!
Năvala de replici ofensatoare ce urmează: închinător la idoli; nerușinat

ademenitor de fete! Riposta de înfrântă mândrie a lui Ismael: „I-ai trimis‑o
lui Isac. Pe mine mă preferă!” Aceea a Milkăi, atunci când tatăl ei îi atrage
atenţia că a fost insultată: „Unde e insulta? N‑o văd și n‑o aud. Am auzit‑o
însă pe a ta”; apostrofa ultimă a lui Lot: „Netrebnico!” – ajung la urechile
bătrânului patriarh care, trezit de zgomotul din poiană, a coborât și el, înso‑
ţit de Eliezer.
Deși după cele auzite, puţine dar concludente, își poate lesne face o ima‑
gine a gâlcevei sau mai degrabă una a persoanelor cărora au fost adresate
insultele (idolatru nu‑l putea viza decât pe Lot, netrebnico pe singura per‑
soană de sex feminin aflată în poiană, nerușinatule numai pe Ismael cu care
se încheia straniul sobor nocturn). Abraham nu vrea să afle nici pricina, nici
tema subitei neînţelegeri. E adânc îndurerat, renunţă însă la orice investi‑
gaţii. Preferă să ia de bună, deși cu ironică înţelepciune, explicaţia lui Lot,
că a coborât în poieniţă să ia aer, căci, detașat de micile și ridicolele pricini
omenești, el are a le comunica ceva ce-i stă pe suflet, o bucurie pe care o vrea
împărtășită... Dar să-l las să vorbească pe marele și înţeleptul bătrân:
Dragii mei,
Nu știu și nici nu ţiu să știe ce-anume
Sobor v-a adunat în taina nopţii.
Pricina certei voastre n‑o cunosc
Dar nici nu vreau s‑o știu... Cu trei cuvinte
Se spune, poţi clădi o fericire
Sau poţi la moarte să trimiţi pe‑oricine.
Eu nu cutez cu dânsele să-nchipui
Nimic; căci spun prea mult sau prea puţin
Sunt întristat c-atras din patul meu
Spre zarva din poiană, le-am cules
Fără să vreau... Căci alta vreau acuma,
Că suntem la un loc, să luaţi aminte:

Vreau ziua cea de mâne s‑o petrecem
Cu râs și voie bună; este ziua
De naștere-a lui Isac. Tu, Lot,
Și Milka tu, căzuţi din întâmplare
Cu bine în ajunul zilei sale,
Spori-veţi bucuria tuturor.
Veni-va și bătrânul Abimelek
Care nu scapă cel mai mic prilej
De-aș arăta străvechea‑i prietenie,
Și alţi iluștri șefi din preajma noastră.
Acestea spuse, Abraham și Eliezer se retrag, dar într‑aceiași clipă dau

năvală în poiană Sara, de mână cu Isac și Hagar, din părţi opuse.
Urmează o scenă fulger. Ea se desfășoară într‑un minut. Isac zărindu‑l pe
Ismael, se răpede la el cu strigătul de „frate”. Hagar, crezând într‑o agresiune
din partea lui Isac, ţâșnește către fiul ei, din care pricină Isac, speriat, ajunge,
prin ricoșare, în braţele Sarei. Aceasta, surprinsă întâi grozav de gestul fra‑
tern al lui Ismael e acum în culmea indignării:
Isac, iubite!
Ți-am spus c-așa va fi... Lasă-l lui Hagar.
Nu s-a schimbat; e aceeași care-a fost:
Pizmașă, rea, nerecunoscătoare...
Hagar, printre dinţi, o numește „buhnă-mbufnată”. La care Sara răspunde

lirico-patetic, adresându‑se lui Lot:
Fericită Edith
Soţia ta... Ea n-a primit în dar
O slugă din Egipt, nu te-a‑ndemnat
Ea însăși să te culci cu ea...
Iar Lot, cauza primară a scandalului, are prilejul să se jure pe toţi zeii că
nu pricepe nimic.
Tabloul VI se petrece într‑o grădiniţă împrejmuită de zid, ce leagă corpul

principal al casei, cufundat încă în semiîntunericul dinaintea revărsării zori‑
lor, și cel secundar (atenansele) luminat și cu un început de activitate.
NOTE DE EDITOR
[1] În fapt, este vorba de drama Între tranșee.

[2] „Château aux fleurs” era situată pe str. Cuza Vodă, în apropierea Teatrului Naţional,
loc cunoscut mai apoi ca Grădina „Tanasache”. Cupletistul I.D. Ionescu (1844–1900)
făcuse parte din trupa lui Matei Millo, pentru ca mai apoi să aibă propria sa trupă, la
Craiova, sub oblăduirea lui începându‑și cariera Aristizza Romanescu. Ionescu și-a
câștigat un renume mai ales în Ardeal, prin turneele sale contribuind la strângerea
legăturilor culturale cu românii de acolo. La Iași, I.D. Ionescu a venit întâia oară în
1879, pe atunci cupletist la „Unionu”-ul din București, optimizând grădina pentru
reprezentaţiile teatrale, sub denumirea de Teatrul „Eldorado”. La sfârșitul veacului XIX
totul a fost distrus de un incendiu, mai apoi aici fiinţând tipografia „Dacia”, ce imprima
„Viaţa Românească”, tot aici fiind și sediul periodicului „Opinia”. Tănase Apostolidis
(alias Tanasachi) va reface această grădină, înzestrând‑o cu o scenă, pentru ca din 1911
să funcţioneze aici unul din primele cinematografe din urbe, „Pathée Frères”.
[3] Se referă la generalul atenian Aristide (530–468 î.H.), ce s-a remarcat prin atitudinile
lui civice, dar și ca rival al lui Temistocle, motiv pentru care a fost supranumit „cel
Drept”, fiind totodată ostracizat între 485–482 î.H.
[4] „Weltschmerz” este un termen ce desemnează o stare de melancolie și de pesimism, uti‑
lizat prima oară de scriitorul german Jean Paul în anii 1830, pentru a descrie insatisfacţia
lui Byron în lucrarea Selina (1827).
[5] Revista „Aurora” era scoasă de Mihail Sadoveanu împreună cu un coleg al său,
Constantin Moţet, apărând când și când vreme de vreo zece săptămâni, unele numere
fiind poligrafiate. Câteva exemplare, de fapt niște manuscrise cu o caligrafie impeca‑
bilă, se află expuse în casa memorială Sadoveanu din Iași (în Copou).
[6] Este vorba de Adolf Steuerman (1872–1918), cunoscut și cu prenumele de Avram, dar
mai ales sub pseudonimul „Rodion”, fost absolvent al Liceului „Naţional” din Iași, după
care a studiat medicina între 1893–1898. Se afirmă ca un talentat gazetar, apropiindu‑se
de teoriile socialiste ale lui C. Dobrogeanu‑Gherea. Totodată, a fondat hebdomadarul
sionist „Răsăritul” – în care a publicat și Heinrich Pekelman –, colaborând însă la o
sumedenie de alte gazete și reviste, un contemporan al său evaluând la peste 15.000
articole de ziar scrise de Steuerman (Carol Drimer, Studii și critice, I, Iași, Institutul de
Arte Grafice „Viaţa Românească”, 1923, p. 81). Prin căsătoria cu Angela s-a înrudit cu
familia intelectualilor Schwartzfeld, asemenea lor militând pentru emanciparea evrei‑
lor și asimilare. S-a remarcat deopotrivă ca poet liric, dramaturg, epigramist, sonetist,
critic literar, dar și ca traducător. În perioada Primului Război Mondial s-a declarat a fi
germanofil, participând însă din 1916 ca medic-militar în armata română. La sfârșitul
conflagraţiei, în urma unor crize de depresie, se va sinucide. În aceste împrejurări,
Eugen Relgis îl descrie astfel: „Un chip călit, întunecat, cu trăsături încordate și totuși
neliniștitor de mobile. Frunte învălurită. Câte o încruntare se ivește, ca și cum ar voi
să gonească obsesia unor viziuni de tortură. Ochii se adâncesc, sub clipirea pleoapelor.
Ochi care privesc spre depărtări, unde tremură miragiile imaginaţiei, idealurile mereu
râvnite; ochi care privesc apoi înăuntru, în misterul insondabil al Eului, căutând un
centru de gravitate, o licărire de stea în haosul sufletului; ochi ce-ţi aruncă o privire
fermă, adăugând un argument definitiv frazelor pe care le asculţi; ochi în care scli‑
pesc acele puncte de dureroasă ironie, de sarcasm brutal sau de revoltă – și sunt apoi
învăluiţi în negura unei nostalgii scandate de gesturi vagi și ostenite”. „Doctorul A.
Steuerman-Rodion ne apare în lumina sfârșitului său ca un tip reprezentativ al inte‑
lectualilor adevăraţi, febrili, pasionaţi, care au trecut prin exaltările idealiste și prin
prăpăstiile mizeriei, prin iadul tuturor nedreptăţilor sociale și al nebuniilor războinice.
Un spirit avid de a cunoaște, o inimă plină de amărăciunile unei existenţe purtate între
lumi care se ignoră sau se dușmănesc. Un creier obsedat de întrebările conștiinţei,
preocupat la început de cercetările migăloase ale știinţei – apoi de actualităţile generale
ale vieţii. Când adăugăm și condiţiunile politico-sociale din România, înţelegem că un
astfel de temperament nu putea sta deoparte, într‑o lume cerebrală și între creaţiile
unei imaginaţii bogate și nepotolite” (Eugen Relgis, Eseuri despre iudaism. Mărturii
de ieri și de azi, ed. Camelia Crăciun și Leon Volovici, București, Edit. Hasefer, 2011,
p. 118–122). Nu demult a fost reeditat Avram Steuerman-Rodion, Frontul roșu. Sonete
postume, ed. Florian Chelu Madeva, Oradea, Edit. Primus, 2018, în care tratează tema
evreităţii în România modernă.
[7] Heinrich Samuel/Shmuel Rosenbaum (1870–1922), din Iași, este fondatorul săptă‑
mânalului „Răsăritul” (1899–1901), despre care este vorba și aici, devenind totodată
președinte al Federaţiei Sioniste din România, dar și unul din primii directori ai lui
„Jewish Colonial Trust”, cea dintâi bancă evreiască creată în baza rezoluţiei celui de-al
II-lea Congres Sionist de la Basel (1898), care să finanţeze cumpărarea de pământ în
Palestina. În cele din urmă, Rosenbaum a trecut la creștinism. Vezi de acesta: Discurs
Program. Cuvântare ţinută de d-nul Heinrich Rosenbaum la întrunirea sionistă în
Sala Eforiei (Teatrul Bulevard) în București în ziua de 2/15 Octombrie 1905, Iași, Tip.
Dacia, Iliescu, Grossu & Comp., 1905, 38 p.; Idem, Iuden Mosaischer Konfession and
Christlicher Konfession, Iassy, Druck C. Abermann, 1915, 43 p. (ed. II, 1917); Idem.
Zweite Auflage, [Bukarest], 1917, 23 p. În ceea ce privește „Răsăritul”, vezi Emanuel
Aczél, Publicaţiile periodice evreiești din România. Dicţionar bibliografic, I (1857–
1900), București, Edit. Hasefer, 2004, p. 159–161.
[8] Ernst von Wildenbruch (1845–1909), poet german, autor de drame și a câtorva volume
de nuvele, fusese ofiţer în armata prusacă, participând chiar la războaiele cu Austria
din 1866 și Franţa din 1870–1871. A intrat apoi în diplomaţie, fără a face o carieră
deosebită, remarcându‑se însă prin creaţia sa literară. Poemul acestuia, Cântecul
vrăjitoarei, a apărut într‑adevăr în „Pagini Literare” (vol. III, 1900, nr. 2, p. 5–7) sub
semnătura M.S. Cobuz, istoriografia înregistrându‑l astfel ca traducător doar pe tână‑
rul Sadoveanu. În realitate, Mihail Sadoveanu va recunoaște în Anii de ucenicie (III),
în „Revista Fundaţiilor Regale”, X, 1943, nr. 12, p. 514, că „a transpus în românește
«Cântecul Vrăjitoarei» de Wildenbruch în colaborare cu Enric Furtună”.
[9] Este pseudonimul lui Mihail Sadoveanu, utilizat doar în tinereţe, în acești ani, între
1898 – la „Viaţa Nouă” a lui Ovid Densusianu – și 1902, când publică un fragment din
Fraţii Potcoavă în revista „Pagini Alese”, doar trei capitole, în numerele 1–6.
[10] Lascar Tărăbuţă (1873–1942) era absolvent al Facultăţii de Drept din Iași și adept al
mișcării „naţionaliste” iniţiată la finele veacului XIX de A.C. Cuza și N. Iorga. Ca avo‑
cat își avea biroul pe str. Sărăriei 33, cochetând totodată și cu poezia, o parte din cre‑
aţia sa fiind inclusă în placheta Întregirea României (Iași, „Viaţa Românească”, 1927).
Evenimentul invocat de Enric Furtună a avut loc de fapt pe 16 mai 1899 și a fost gene‑
rat în contextul unei reuniuni „naţionaliste” la Circul Sidoli, cu participanţi din toată
ţara, inclusiv a lui badea Cârţan. În urma unor discursuri exaltante, Lascăr Tărăbuţă
– pe atunci și director al periodicului antisemit „Dezrobirea economică a Românului”
– s-a pus în fruntea unor studenţi, alături de Elena Sevastos, care au devastat mai multe
prăvălii evreiești din Iași, de pe strada Lăpușneanu până în Târgu Cucu. (Momentul
acestor dezordini a fost descris de Rudolf Suţu, Iașii de odinioară, I, Iași, Tip. „Lumina
Moldovei”, 1923, p. 71–73; vezi și Gh.A. Cuza, La moartea lui Lascăr Tărăbuţă, în
„Cetatea Moldovei”, Iași, 1942, nr. 6, reprodus în „Vocea Tutovei”, Bârlad, LII, 1942, nr.
7 din 1 septembrie, p. 3). În 1906, Tărăbuţă a condus și gazeta „Apărarea Neamului”,
cu o apariţie efemeră, de doar câteva numere, dar care manifesta o xenofobie deșănţată
(vezi Mircea‑Cristian Ghenghea, Lascăr Tărăbuţă și „Apărarea Neamului”, 1906, în
„Studia & Acta Historiae Iudaeorum Romaniae”, Iași, XIII, 2016, p. 135–152).
[11] Este vorba de celebra tragedie a lui Friedrich Hebbel (1813–1863), scrisă în 1840
la Hamburg și publicată în anul următor, pe baza Cărţii Deuteronom. Însă și Enric
Furtună, proaspăt student la medicină și debutant încă în câmpul literelor, a com‑
pus un scurt poem cu același titlu, Judith, dar pe care l-a semnat cu pseudonimul
„Proles”, versuri recitate – de pildă – chiar de el cu ocazia unei serate muzical-lite‑
rar‑dansantă organizată de Clubul de lectură sionist, cu această ocazie conferenţiind și
A. Steuerman. (Cf. „Egalitatea”, XII, 1901, nr. 2, vineri 12 ianuarie, p. 14).
[12] Hugo von Hofmannsthal (1874–1929) era un poet, dramaturg și eseist vienez, după
mamă trăgându‑se din aristocraţia austriacă, iar după tată provenind dintr‑o familie
evreiască de bancheri. A publicat câteva poeme încă de la 17 ani, pentru ca Der Tod des
Tizian (Moartea lui Tizian) să vadă lumina tiparului abia în 1901, odată cu absolvirea
studiilor universitare și căsătoria lui cu fiica unui celebru bancher de religie mozaică
(Schlesinger), tot în acest an convertindu‑se la creștinism. A fost unul din importanţii
reprezentanţi ai avangardei Jung Wien, cu o bogată activitate literară, dar și iniţiator al
festivalului de la Salzburg, pentru a înceta din viaţă la doar două zile după sinuciderea
fiului său Franz, mâhnit de durerea pierderii.
[13] În septembrie 1901, Heinrich Pekelman trimite lui Sadoveanu pentru lectură poemul
dramatic Noapte. Acesta din urmă se afla de mai multă vreme la Fălticeni și-i confirmă
autorului că lucrarea i-a ajuns pe 23 septembrie, pe 2 octombrie dându‑și verdictul. Ca
și până atunci, Mihail Sadoveanu se dovedește extrem de exigent (așa făcea de altfel cu
toţi cei care-l rugau să le citească creaţiile), începând cu „sunt multe pagini frumoase”,
pentru ca apoi să analizeze în detaliu poemul. Îi face câteva îndreptări de ordin istoric
și de logică a povestirii, pentru ca unele părţi să le găsească „foarte slabe”, sugerând
mai ales în ceea ce privește versificaţia, pentru ca în final să concluzioneze: „Concepţia
arată că este a unui poet. Frumos, prea frumos subiect. Dar l-ai scris ca o furtună,
oricum. (De aceea eu te sfătuiesc să-ţi pui pseudonim Enric Furtună, lasă-l pe Florin).
De aceea și eu m-am gândit că un subiect așa de frumos, tratat bine în multe locuri și
cu multe pagini frumoase, e păcat să rămâie așa”. (Mihail Sadoveanu. Corespondenţa
debutului, 1894–1904, ed. Savin Bratu și Constantin Mitru, București, Edit. Minerva,
1977, p. 116). Deși Sadoveanu i-a promis că-i va publica poemul în „Revista Modernă”,
zadarnic a așteptat Pekelman acest lucru, manifestându‑și chiar nerăbdarea, în vreme

ce amicul din Fălticeni îi dă de înţeles că lucrează încă asupra operei, „în interesul
tău am făcut modificări care nu strică întru nimica meritul poemei” (Ibidem, p. 119).
Referinţa la „sămănătorism” are în vedere intenţia lui Heinrich Pekelman de a încre‑
dinţa lucrarea revistei „Sămănătorul”, Mihail Sadoveanu opunându‑se acestei idei,
întrucât periodicul promova „literatură cu tendinţi”, „naţionaliste”, în vreme ce Noapte
aborda un subiect neromânesc (cf. Ibidem). Până la urmă, acest poem dramatic nu a
mai văzut lumina tiparului, Pekelman refuzând „românizarea” subiectului, iar când
după Al Doilea Război Mondial a acceptat acest compromis, schimbând și numele în
Întuneric, creaţia a fost apreciată ca fiind prea „romantică”.
[14] „Revista Modernă” apăruse în februarie 1901, sub conducerea lui Hristea Coșoi și Gh.
Silvan, din anul următor schimbându‑și titlul în „Pagini Alese”. Cu o apariţie de doi ani,
aici pot fi aflate semnăturile lui Al. Brătescu‑Voinești, Panait Cerna, Al. Macedonschi,
Cincinat Pavelescu ș.a. Născut în 1876, Hristea Coșoi este cunoscut îndeosebi pentru
activitatea lui publicistică, dar și prin volumul de nuvele Poveștile râului (București,
Tip. Carmen Sylva, 1901, 112 p.; reeditat la Edit. Librăriei Leon Alcalay, 1909).
[15] Felix Aderca (1891–1962) este numele de scriitor utilizat de Froim Zelig Adercu, ce s-a
afirmat ca romancier, poet și prozator, dar cu texte importante și de critică literară sau
estetică. Evreu de origine, numele său va fi în mai multe rânduri menţionat în aceste
memorii, pentru ca în Partea II din acest volum să reproducem și corespondenţa din‑
tre Enric Furtună și Aderca. De altfel, ambii scriitori au împărtășit umanitarismul –
asemenea lui Eugen Relgis, prieten cu cei doi –, deși lui Felix Aderca i s-a reproșat o
anumită toleranţă faţă de discursurile extremiste de dreapta din epocă. Pentru atmo‑
sfera scriitoricească a epocii surprinse și în acest volum vezi Felix Aderca, Mărturia
unei generaţii, volum îngrijit de Gh. Zarafu și o prefaţă de Valeriu Râpeanu, București,
Editura pentru Literatură, 1967 (reproduce, cu adăugiri, volumul din 1929, ilustrat de
Marcel Iancu, apărut la București, Editura Ciornei). Un portret al lui Aderca în Mihail
Șerban, Amintiri, București, Editura pentru Literatură, 1969, p. 189–205.
[16] Este vorba de creaţia lui Alexandru Davila, dramă istorică în versuri publicată în 1902.
[17] „École Normale Israelite Orientale” din Paris, fondată în 1865, își recruta studenţii
dintre tinerii evrei din Europa de sud-est, Orientul Apropiat și Africa de Nord, pe care
îi pregătea pentru a deveni învăţători și profesori în ţările de baștină, susţinând în acest
fel emanciparea israeliţilor. Vezi A.-H. Navon, Les 70 ans de L’École Normale Israélite
Orientale (1865–1935), Paris, A. Durlacher, Typ. N.L. Danzig, 1935; Aron Rodrique,
De l’instruction à l’émancipation. Les enseignants de l’Alliance Israélite Universelle et les
Juifs d’Orient 1860–1939, Paris, Édit. Calmann-Lévy, 1989.
[18] Revista „Pagini Libere” a apărut începând cu 1 iulie 1908, la Galaţi, ca un periodic
socialist, sub conducerea lui Benjamin Deutsch (1887–1919), poet evreu cunoscut sub
pseudonimul Barbu Nemţeanu, pe care îl vom mai întâlni în paginile acestor memorii.
(Vezi și nota [34])
[19] „Convorbiri Critice” a apărut între 1907 și 1910, ca revistă literară bilunară, a cărei
director a fost Mihail Dragomirescu, de-a lungul acestor ani având în comitetul de
redacţie pe Cincinat Pavelescu, D. Nanu, Emil Gârleanu, Eugen Lovinescu, Corneliu
Moldovanu, H. Frollo, I. Dragoslav, Ion Peretz, Liviu Rebreanu, Mihail Sorbul ș.a.
Periodicul este rezultatul nemulţumirii lui Dragomirescu că din 1906 a fost inclus și
N. Iorga în comitetul de redacţie al „Convorbirilor literare”, iar din 1907 conduce‑
rea ei a fost încredinţată lui Simion Mehedinti, celebra revistă a lui Titu Maiorescu
căzând sub influenţa sămănătorismului. În acest context, Dragomirescu își lansează

propria revistă, în primul an numindu‑se doar „Convorbiri”, pentru ca mai apoi să
devină „Convorbiri Critice” (vezi Convorbiri critice (1907–1910). Indice bibliografic,
adnotat de Silvia Moșneguţu‑Tomescu, Iași, BCU „Mihai Eminescu”, 1983, 177 p. +
XV). Mihail Dragomirescu (1868–1942) era profesor la Universitatea din București,
la catedra de Literatură română, al cărei seminar l-a transformat într‑un Institut de
Literatură. Fusese maiorescian, dar se despărţise de mentorul său, afirmându‑se nu
doar ca un critic literar, dar și ca teoretician al domeniului. Revista „Convorbiri” fusese
scoasă cu banii soţiei sale de atunci (Adela), iar soţii Dragomirescu adunau în jurul lor,
în fiecare luni (între 1907–1910), sub forma unui cenaclu literar, tineri scriitori precum:
D. Nanu, C. Moldovanu, Cincinat Pavelescu, D. Anghel, P. Cerna, I. Minulescu, Al.T.
Stamatiad, Em. Gârleanu, L. Rebreanu, I. Dragoslav ș.a. (Asupra Adelei Dragomirescu
vezi: Elena Cerchez, În jurul poeziei „Apari să dai lumină”, în „Manuscriptum”, 1/1990,
p. 27–29). Pentru întâlnirile din perioada interbelică în cadrul acestui Cenaclu vezi
Zaharia Stancu, Viaţă, poezie, proză!.... Confesiunile lui Darie, ed. Corneliu Popescu
și Șt.Stancu Mitroi, București, Edit. Eminescu, 1975, p. 55–56: „Se ţineau cu regula‑
ritate sâmbătă seara, începeau pe la ora opt și de cele mai multe ori luau sfârșit după
miezul nopţii, iar uneori chiar către ziuă. (...) Om cu suflet bun – atât de bun, că une‑
ori părea ridicol – și înţelegător, profesorul Mihail Dragomirescu, în fiecare sâmbătă
seara, își aștepta oaspeţii în antreu, îi ajuta să se dezbrace și să-și pună paltoanele sau
pardesiile în cuier și-i poftea în salon. (...) Seara se începea cu o gustare. Frumoasa
și eleganta doamnă Laura [a doua soţie, ce avea doar zece clase de azi, colaboratoare
sporadică cu nuvele pe la câteva reviste – începând cu 1918 –, dar care s-a îngrijit
mult de soţul ei, ocupându‑se și de traduceri, tălmăcind de pildă Raţa sălbatică a lui
Ibsen, în 1921] avea pregătit un bufet: friptură rece, brânză, pâine și, în final, câte un
pahar mare de ceai fierbinte”. În perioada refugiului la Iași, din anii Primului Război
Mondial, Enric Furtună se vedea destul de frecvent cu Dragomirescu – care locuia la
„dr. Fisch” –, citindu‑i din creaţiile sale (cf. Biblioteca Academiei Române, S 28(6)/VI).
Asupra lui Dragomirescu mai vezi: Matei Alexandrescu, Confesiuni literare, București,
Edit. Minerva, 1971, p. 14–22; Alexandru Tudorică, Mihail Dragomirescu – teoretician
al literaturii, București, Edit. Minerva, 1981, 416 p. (nu are decât maxim două pagini
de biografie concretă).
[20] Este vorba de textul semnat A. Spiru‑Bacău, Un diletant talentat, în „Convorbiri
Critice”, 3, 25 februarie 1909, p. 137–144; răspunsul lui E. Lovinescu în „Convorbiri
Critice”, 25 martie 1909, p. 259–260. Numele autorului este de fapt pseudonimul lui
Albert Spaier (vezi Infra).
[21] Albert Spaier (1883–1934), originar din Iași și bun prieten cu Enric Furtună, s-a afir‑
mat în cele din urmă ca filosof și profesor la Universitatea din Caen. O scurtă biografie
a sa a fost dezvoltată în volumul de faţă, împărţită de-a lungul a vreo trei capitole, în
contextul reconstituirii vieţii și operei lui Furtună.
[22] Revista „Pagini Alese” este continuatoarea „Revistei Moderne” (vezi nota [14]), ce apă‑
ruse în februarie 1901, pentru ca din anul următor să-și schimbe titlul. Aici au publi‑
cat Mihail Sadoveanu, Panait Cerna, Al. Brătescu‑Voinești, Al. Macedonschi, Cincinat
Pavelescu ș.a.
[23] Artur Stavri (1869–1928) era și el originar din Botoșani și absolvent al Liceului
„Naţional” din Iași, aici urmând Facultatea de Drept, afirmându‑se apoi printr‑o
bogată activitate publicistică, până la cumpăna veacurilor XIX-XX, în periodice cu
orientare preponderent de stânga. A avut și propria revistă (împreună cu Ion Gorun),

„Pagini Literare”, în 1899–1900, dezvoltând totodată prietenii cu Arthur Gorovei sau
Dimitrie Anghel. A publicat câteva volume de versuri (cinci), afirmându‑se și în viaţa
politică, ca membru al Partidului Naţional Liberal, în acest context devenind chiar
prefect al jud. Dorohoi.
[24] Agatha Bârsescu (1857–1939) studiase actoria la București, apoi la Viena (unde de
altfel și debutează în 1883), jucând roluri importante pe numeroase scene din Europa
și chiar Statele Unite. Din 1925 a fost profesoară la Conservatorul din Iași. În luna
ianuarie 1900, Agatha Bârsescu a interpretat la Iași personajul Deborei din drama cu
același nume, „o piesă de modă veche, melodramatică, dar atât de bogată în scene de
adevărată tragedie socială, de lirism care zguduie, cu deosebire pe aceste vremi care
reînvie parcă, spre rușinea civilizaţiei, epocile întunecoase din sângeroasa istorie a lui
Israel” („Răsăritul”, Iași, I, 1900, nr. 34 din 28 ianuarie/9 februarie, p. 6). Pe Heinrich
Pekelman l-a cunoscut încă de la începutul anului 1907, când Asociaţia Studenţilor
Evrei – aflată sub președinţia acestuia – a organizat un bal la Clubul „Concordia”, cu un
mare răsunet în mediul israelit ieșean, la care a participat și Agatha Bârsescu, recitând
câteva versuri. S-au ţinut discursuri, iar Pekelman a citit o închinare în versuri scrisă
de A. Steuerman în onoarea artistei, în vreme ce actorul Gh. Cârjă a recitat versuri din
Al. Vlahuţă (cf. „Egalitatea”, XVIII, 1907, nr. 4, vineri 26 ianuarie, p. 32).
[25] Solomon Hermann Mosenthal (1821–1877). Drama „Deborah”, în patru acte, apă‑
rută la Budapesta în 1849, căpătase o oarecare faimă încă de la apariţie, fiind tradusă
în mai multe limbi, devenind – de pildă – prima reprezentare a Teatrului Regal din
Berlin, în 1850. Traducerea în engleză s-a bucurat de asemenea de o bună primire, sub
titlul „Leah, the Forsaken”. Vezi Jonathan M. Hess, Deborah and her sisters. How One
Nineteenth-Century Melodrama and a Host of Celebrated Actresses put Judaism on the
World Stage, Philadelphia, University of Pennsylvania Press, 2018.
[26] Max Nordau, pe numele real Simcha/Simon Südfeld (1849–1923) a fost alături de
Theodor Herzl fondator al Organizaţiei Sioniste Mondiale (de altfel, ambii fiind ori‑
ginari din Budapesta). A absolvit studiile medicale, profesând prea puţin această
meserie, activând ca jurnalist și corespondent de presă, cu importante lucrări de cri‑
tică socială, dar cochetând totodată cu literatura. Deși este o pildă de evreu aculturat
și agnostic (chiar dacă tatăl său a fost rabin și a crescut ca evreu ortodox), odată cu
Afacerea Dreyfus se implică major în mișcarea sionistă. Deși Albert Spaier a conferen‑
ţiat pe marginea lucrării lui Nordau, Paradoxe (Leipzig, Verlag von B. Elischer, 1885; în
1897 apăruse și traducerea în franceză, de Auguste Dietrich, sub titlul: Paradoxes soci-
ologiques, Paris, Félix Alcan), totuși cea mai importantă lucrare a sa a fost Entartung,
publicată în două volume (Berlin, Duncker, 1892, 1893), în care critică aspru ceea ce al
apreciază a fi „artă degenerată” (în fapt, patologiile modernismului artistic), cu efecte
majore asupra fiinţei umane, îndeosebi din perspectiva urbanizării accelerate.
[27] Mihail Sadoveanu a renunţat pur și simplu la studiile universitare începute la București,
întorcându‑se la Fălticeni pentru a se căsători cu Ecaterina Bâlu, cea la care locuise
anterior mai multă vreme, cu care a avut 11 copii. Mutându‑se la Iași, în locuinţa din
Copou, ce a devenit casă memorială, Sadoveanu nu a fost tocmai „ușă de biserică”,
având – se pare – o aventură cu Natalia Negru, prezenţă nefastă și în biografiile lui
Șt.O. Iosif și D. Anghel. Murindu‑i soţia Ecaterina în 1939, scriitorul s-a recăsătorit în
anul următor cu Valeria Mitru (1907–1985), mai tânără decât el cu vreo patru decenii,
care îndeplinise o vreme rolul de secretară a lui Sadoveanu.
[28] „Carmen Sylva” era pseudonimul literar al reginei României, Elisabeta (1843–1916).
A fost o iubitoare și susţinătoare a mai tuturor domeniilor culturii, de la muzică și lite‑
ratură până la artele plastice. La rândul ei a scris în mai multe limbi, publicând poezii,
nuvele, romane și piese de teatru. După cum rezultă și din aceste memorii, Mihail
Sadoveanu îi va solicita lui Enric Furtună, în primăvara lui 1904, să-i traducă câteva
versuri din Reintochters Donaufahrt [Călătoria pe Dunăre a fiicei renane], volum
scris de Carmen Sylva și apărut la Regensburg în germană, dar care fusese încre‑
dinţat și lui Al. Tzigara‑Samurcaș pentru o tălmăcire în limba română, ce va vedea
lumina tiparului în 1905. Pentru versurile cu pricina, acesta din urmă s-a adresat lui
Sadoveanu, care la rândul său a apelat la Enric Furtună, volumul apărând cu titlul:
Pe Dunăre, 27 aprilie–3 mai 1904, București, I.V. Socec, 1905, fără a menţiona nici
măcar numele lui Al. Tzigara‑Samurcaș. De asemenea, Avram Steuerman a tradus și el
din Carmen Sylva, și anume Ulranda, dar și Marioara, dramă în trei acte (Iași, 1911).
Vezi: Annemarie Podlipny-Hehn, Carmen Sylva, Timișoara, Edit. Solness, 2001; Silvia
Irina Zimmermann, Carmen Sylva. Regina poetă. Literatura în serviciul Coroanei, trad.
Monica Livia Grigore, București, Edit. All, 2013; Alina Bruckner, Carmen Sylva als
Massenliteraturautorin, Hamburg, Verlag Dr. Kovač, 2017 ș.a.
[29] „Sămănătorul” a apărut pe 2 decembrie 1901, având ca directori pe George Coșbuc
și Alexandru Vlahuţă, pentru ca din vara lui 1905 să-i predea conducerea lui Nicolae
Iorga. Abia din octombrie 1906, Mihai Sadoveanu va fi cooptat în comitetul direc‑
tor al revistei, ce mai avea pe Șt.O. Iosif și Ion Scurtu, Dimitrie Anghel alăturându‑se
acestora după plecarea lui Iorga. Pentru istoricul acestui periodic și ideologia promo‑
vată vezi Zigu Ornea, Sămănătorismul, București, Edit. Minerva, 1970 (cu o ediţie
revăzută, București, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998). Despre Șt.O. Iosif și
D. Anghel, ce vor mai fi menţionaţi în aceste memorii, vezi: Ion Roman, Șt.O. Iosif,
București, Editura pentru Literatură, 1964; M.I. Dragomirescu, D. Anghel, București,
Edit. Minerva, 1988. Enric Furtună a colaborat la acest periodic între 1904–1907.
[30] Se referă la prezenţa lui Carol I al României (pe atunci doar principe) pe frontul răz‑
boiului ruso-româno-turc din 1877–1878. În ziua de 15/27 mai 1877, Carol I a vizitat
bateriile armatei române la Calafat, la ora 19.30 dând ordinul de deschidere a focului,
în acest context rostind: „Asta‑i muzica ce-mi place”.
[31] Al. Tzigara‑Samurcaș (1872–1952) a fost în tinereţe secretar al regelui Carol I, apoi
director al Fundaţiei Regale „Carol I”, director al Muzeului Naţional de Artă, profesor
la Universitatea din București, apoi la cea din Cernăuţi etc., ceea ce i-a făcut pe bârfi‑
tori și pe invidioși să născocească ideea că ar fi fost fiul nelegitim al regelui (supoziţie
demontată de Vasile Docea în volumul său Străinii dealături. Explorări în istoria mino-
rităţilor și a comunicării interculturale, Timișoara, Editura Universităţii de Vest, 2006,
p. 105110). În realitate, Tzigara-Samurcaș provenea dintr-o familie ce se bucura de un
bun statut social, mai ales prin mama sa Elena, născută Samurcaș, înrudinduse astfel
cu vechi familii boierești muntene precum Creţeanu, Bengescu, Kretzulescu, Rallet
ș.a. De altfel, mult după decesul tatălui său, Alexandru a fost adoptat de un unchi din
partea mamei, pentru ca din 1899 să obţină aprobarea oficială de a adăuga patroni‑
micului Tzigara și pe cel al mamei, Samurcaș. În plus, ca orfan, viitorul universitar
de istoria artei a fost luat sub aripa ocrotitoare a familiei Kremnitz (soţul – cumnat al
lui Titu Maiorescu – fiind medicul casei regale, iar soţia – Mite – secretara literară a
reginei Elisabeta), carei spunea uneori „fiul meu adoptiv”. De altfel, Mite Kremnitz l-a
învăţat pe Al. Tzigara‑Samurcaș germana, tot ea introducându‑l la curtea regală. Vezi
Al. Tzigara‑Samurcaș, Memorii, vol. I-II, ed. Ioan și Florica Șerb, București, Edit. „Grai
și Suflet – Cultura Naţională”, 1991, 1999; vol. III, ed. C.D. Zeletin, București, Edit.
Meridiane, 2003; Alexandru Tzigara‑Samurcaș, 1872–1952. Biobibliografie adnotată,
red. Anca Podgoreanu, Geta Costache, București, Biblioteca Centrală Universitară,
2004. Tzigara‑Samurcaș invocă traducerea la care se referă Enric Furtună în vol. I al
Memoriilor, p. 185.
[32] Carmen Sylva, Reintochters Donaufahrt [Călătoria pe Dunăre a fiicei renane],
Regensburg, Wunderling, 1905, a cărui versiune în limba română are titlul: Pe Dunăre,
27 aprilie–3 mai 1904, București, I.V. Socec, 1905.
[33] Se referă la crearea de către N. Iorga și A.C. Cuza a Partidului Naţionalist-Democrat în
1910 (având ca organ de expresie, „Neamul Românesc”, fondat încă din 1906, iar din
1912 se adaugă și ziarul „Unirea”), apoi la guvernarea O. Goga‑A.C. Cuza, ce repre‑
zenta Partidul Naţional-Creștin, adus la putere din 28 decembrie 1937, moment ce va
marca debutul legislaţiei antisemite.
[34] Într‑adevăr, „Vasile Crângu” fusese unul din multele pseudonime ale lui Benjamin
Deutsch, alias Barbu Nemţeanu (1887–1919) – care a mai semnat Ion Corbu,
B. Askenazi, Ion Crângu, Luca Zimbru, Barbu Exoticu, Cireșeanu, Germanicus
Galitiensis, Tedesco ș.a. –, publicist român de religie mozaică, de asemenea poet și
traducător (din germană, franceză, rusă și daneză), extrem de prolific. Din nefericire,
bolnav de tuberculoză, și-a petrecut ultimii ani de viaţă prin sanatorii, încetând din
viaţă la doar 32 ani. Ceva mai târziu, în 1926, Mihail Dragomirescu a editat o Antologie
din Barbu Nemţeanu (București, Edit. Casa Școalelor), pe lângă poezii regăsindu‑se
și tălmăciri sub genericul „Comori străine”, din Baudelaire, Heine, Schiller, Goethe,
Victor Hugo ș.a. Vezi asupra lui: Lucian-Zeev Herșcolici, Violeta Ionescu, O istorie a
evreilor din Galaţi, II, București, Edit. Hasefer, 2018, p. 269–274.
[35] Este vorba de revolta izbucnită în ianuarie 1905, în urma înăbușirii sângeroase a unei
demonstraţii la Sankt Petersburg, generalizată apoi la scara întregii Rusii, căpătând
caracterul unei revoluţii. Cauzele au fost în primul rând de natură socială, la care s-au
adăugat încă multe alte motive, în cele din urmă revoluţia fiind înfrântă, fără să fi pro‑
dus reforme majore în Rusia. Vezi asupra acestor evenimente: Abraham Ascher, The
Revolution of 1905, Stanford, Stanford University Press, 1992; Martin Aust, Russland
1905. Perspektiven auf die erste Russische Revolution, Frankfurt am Main, Peter Lang
Verlag, 2007; Peter Enticott, The Russian liberals and the Revolution of 1905, London,
Routledge, Taylor & Francis Group, 2016 ș.a.
[36] În zilele de 6–8 aprilie 1903 a avut loc la Chișinău un sângeros pogrom contra popu‑
laţiei evreiești, având ca pretext un așa‑zis omor ritual. Au fost incendiate nume‑
roase locuinţe și prăvălii ale israeliţilor, fiind totodată asasinaţi 49 de evrei, iar mai
multe sute fiind răniţi. Această tragedie a dinamizat mișcarea sionistă din lume, la
fel cum tragismul evenimentelor a inspirat mai mulţi scriitori, unul din aceștia – tra‑
dus și de Enric Furtună – fiind Haim Nahman Bialik. Evenimentul s-a repetat pe 19
octombrie 1905, când au fost uciși 19 evrei, iar câteva zeci au fost răniţi, efectele fiind
totuși limitate deoarece comunitatea israelită din Chișinău a ripostat violenţelor. (Cf.
Steven J. Zipperstein, Kishinev and the tilt of history, New York, Liveright Publishing
Corporation 2018; vezi și Olga Litvak, The poet in hell. H.N. Bialik and the cultural
genealogy of the Kishinev pogrom, în „Jewish Studies Quarterlt”, Tübingen, 12, 2005,
Heft 1, p. 101–128.
[37] Începută pe 21 februarie 1907 la Flămânzi (jud. Botoșani), răscoala s-a răspândit în
scurtă vreme în mai toată ţara, autorităţile recurgând la armată pentru înfrângerea
ei. S-a încercat în epocă, dar s-a invocat și apoi, atribuirea răscoalei unor cauze anti‑
semite, folosindu‑se de faptul că multe proprietăţi agricole erau luate în arendă și de
evrei. În realitate, represiunea a fost cruntă, oferindu‑se cifre între 11000 și 12000 de
morţi, încă din epocă autorităţile distrugând multe din arhivele ce consemnau bruta‑
litatea armatei și a poliţiei.
[38] Leon Feraru era pseudonimul lui Leon Enselberg (1887–1962), poet simbolist de ori‑
gine evreiască, deopotrivă traducător și istoric literar, absolvent al facultăţii de drept
din Montpellier. În 1913 a emigrat în Statele Unite, la New York, construindu‑și treptat
o carieră ce va culmina cu cooptarea lui ca profesor de limbi și literaturi romanice la
Universitatea Columbia – după ce trecuse și pe la Universitatea Long Island – până în
1947, când a ieșit la pensie. Cetăţean american fiind, a călătorit în România în perioada
interbelică, întreţinând totodată legături strânse cu mediul intelectual din ţara de ori‑
gine.
[39] „Viaţa Românească” a apărut la 1 martie 1906, la Iași, condusă iniţial de C. Stere și
Paul Bujor, cel din urmă fiind înlocuit din 1907 cu dr. I. Cantacuzino. Deși se declara
apolitică, revista a fost purtătoarea ideologiei poporanismului politic și mai puţin al
celui literar. În fapt, vreme de aproape trei decenii, activitatea revistei a fost ilustrată
de Garabet Ibrăileanu, căruia i s-a alăturat încă de la debut și Mihail Sadoveanu, până
la mutarea periodicului în capitală (1 ianuarie 1933). Dintre scriitorii atașaţi „Vieţii
Românești” amintim pe George Topârceanu, Calistrat Hogaș, Al. Vlahuţă, Al.A.
Philippide, Paul Zarifopol, Jean Bart, Al.O. Teodoreanu, Mihai Ralea ș.a. Din grupul
foștilor prieteni de liceu, în afară de Sadoveanu mai publica frecvent N.N. Beldiceanu,
în vreme ce Enric Furtună nu era acceptat. Revista și-a încetat temporar apariţia în
anii războiului și imediat după (august 1916-septembrie 1920), pentru a continua
până în toamna lui 1940, la București, perioadă în care a fost de fapt abandonat spi‑
ritul „poporanist”. Vezi: Indice pe materii al revistei „Viaţa Românească”, 1906–1946,
Iași, Biblioteca Centrală Universitară, 1956; Mihail Sevastos, Amintiri de la Viaţa
Românească, Iași, Edit. Polirom, 2015; Zigu Ornea, Poporanismul, București, Edit.
Minerva, 1972 ș.a.)
[40] Săptămânalul „Pagini Libere” apărea la Galaţi, din 1907, prin grija lui Barbu Nemţeanu,
dar sub influenţa lui N.D. Cocea, ca „publicaţie socialistă (...) împotriva curentelor
reacţionare și decadente”.
[41] În realitate din cartierul Țicău, casă în care a locuit Ion Creangă între 1872 și 1889, cu
două camere și un antreu, devenită muzeu memorial încă din 1918.
[42] Deși în epocă, dar și mai apoi, s-a tot invocat „mizeria” vieţii multor scriitori de geniu
de la noi, în realitate lucrurile nu stau chiar așa! Ține de biografia fiecăruia putinţa
de a chivernisi judicios veniturile și averea, aspect nu la îndemâna oricui. În ceea ce-l
privește pe Ion Luca Caragiale, acesta a încercat mai multe afaceri, cele de renume fiind
berăriile. În 1894 a deschis una ce purta numele ironic de Berăria Academică „Bene
Berinti” (după decoraţia din epocă acordată pentru merite culturale, „Bene Merenti”),
care n-a funcţionat decât vreun an, apoi a preluat în antrepriză restaurantul din gara
Buzău (împreună cu un cumnat), abandonat în scurtă vreme din cauza datoriilor
acumulate, pentru ca în cele din urmă să deschidă „Gambrinus”, în Piaţa Teatrului
Naţional din Capitală. În toate aceste locaţii, Caragiale își servea clienţii personal, cu
șorţul atârnat pe el și așezându‑se la cleveteli alături de clienţi, mulţi din ei fiind scri‑
itori și jurnaliști cunoscuţi în epocă. În ceea ce-l privește pe Eminescu, „sărăcia” a
devenit de asemenea un mit, fiind bine-cunoscut ca un boem, ce s-a neglijat mereu,

fiind totodată un petrecăreţ. Însă după ce a fost atins de o gravă boală psihică, viaţa
sa a părut extrem de nenorocită, contemporanii văzându‑l trăind în sărăcie „lucie”,
ajuns la mila „colectelor publice” etc., când de fapt maladia îl transformase într‑un om
foarte neglijent, care umbla pe la prieteni aproape cerșind, un soi de boschetar, chiar
dacă – de pildă – Titu Maiorescu s-a îngrijit mult de el, asigurându‑i internarea în
sanatorii de psihiatrie, chiar amici care să-l însoţească și să-l supravegheze când fugea
din asemenea stabilimente etc.
[43] Henric Sanielevici (1875–1951), și el evreu originar din Botoșaniul lui Furtună, era
jurnalist și critic literar, cu vaste preocupări în etnologie, sociologie, antropologie etc.,
totodată purtând numeroase polemici fie cu reprezentanţii „sămănătorismului”, fie cu
alţii. Și-a creat de altfel propria revistă, „Curentul Nou”, în 1905, la Galaţi, unde era
profesor de franceză și germană, periodic destinat îndeosebi criticii literare. Pentru
cele relatate aici, vezi Adrian Jicu, H. Sanielevici și G. Ibrăileanu – despre „morala dom-
nului Sadoveanu”, în „Studii și Cercetări știinţifice”, seria Filologie, XV, Bacău, Editura
Universităţii, 2005, dar și Idem, Dinastia Sanielevici. Prinţul Henric între uitare și rea-
bilitare, București, Edit. Cartea Românească, 2008.
[44] Este vorba de poetul și prozatorul Horia Furtună (1888–1952), originar din Focșani, al
cărui tată avusese numele iniţial de Ștefănescu. Urmase Facultatea de Drept din Paris,
pentru ca mai apoi să practice avocatura, făcând politică liberală. Odată cu înfiinţa‑
rea Radiodifuziunii române, Horia Furtună își dedică mai tot timpul acestei instituţii,
între 1934 și 1948 fiind chiar director al serviciului teatral.
[45] Este vorba de Mihail Dragomirescu, Manasse și naţionalismul, în „Epoca”, XI, 1905, nr.
100–125 (12 aprilie–10 mai). Vezi și Idem, În chestia „Manasse”, în „Flacăra literară,
artistică, socială”, III, 1913, nr. 4 (9 noiembrie), p. 38.
[46] Eugen Lovinescu (1881–1943) era originar din Fălticeni, cu studiile liceale la Iași, iar
cele universitare la București. Între 1906 și 1909 se va afla la Paris pentru a‑și pre‑
găti un doctorat de stat în litere, colaborând totodată cu Mihail Dragomirescu la
„Convorbiri Critice”. Și-a început activitatea de critic literar scriind despre Mihail
Sadoveanu (în 1904), pentru ca din 1909 să se despartă de Dragomirescu, după mai
multe neînţelegeri. De pildă, scriindu‑i acestuia din urmă, din Paris, pe 6 martie 1908,
Lovinescu găsește nepotrivită publicarea unor autori precum Ion Dragoslav ori Donar
Munteanu, la fel cum nici versurile lui Enric Furtună nu‑i sunt pe plac. Mai apoi, în
aprilie 1909, nu‑i surâde niciun studiu al lui Spiru‑Bacău (adică A. Spaier), despre care
spune că „omul îmi pare a avea oarecare lectură, dar pe care și‑o arată ca pe timpul
eroic al lui Gherea”; „scrie greoi, prolix și pe alocuri c-un spirit neromânesc. Se poate
însă să devină cineva” (E. Lovinescu. Scrisori și documente, ed. N. Scurtu, București,
Edit. Minerva, 1981, p. 87, 112). Eugen Lovinescu va rata și câteva ocazii de a deveni
universitar (și la București, și la Iași), intrând în conflict cu mai toată lumea ce conta
în critica literară (de la Iorga și Ibrăileanu, până la Dragomirescu), explicându‑i prin
1912 Elenei Farago: „La noi nu există nici umbra unui simţ de solidaritate. Așa ne-am
deprins să ne vedem asasinaţi cei mai buni prieteni ai noștri, alături de noi, fără niciun
fel de emoţie”; „fiecare zi aduce raporturi noi între indivizi” (grupări, prieteni care
te abandonează etc.), iar „de la o vreme pierzi simţul realităţilor, al omeniei și te lași
în voia impresiilor și a intereselor ce se fac și se desfac. Eu n-am ajuns încă la această
dezvoltare” (E. Lovinescu. Scrisori și documente, ed. cit., p. 147–148). De altfel, pen‑
tru a vedea natura relaţiilor lui cu contemporanii, extrem de utile sunt Memoriile lui
Eugen Lovinescu (în trei volume, București, Edit. Adevărul, 1930, 1932, 1937), dar și
Aquaforte (București, Edit. Contemporană, 1941).
[47] Emil Gârleanu (1878–1914) tocmai absolvise Școala Militară de Infanterie și Cavalerie
în 1900, devenind sublocotenent, însă va abandona cariera armelor datorită interdic‑
ţiei de a face gazetărie. Deși stabilit vremelnic la Bărlad, din 1906 se mută la București,
frecventând Cenaclul lui Mihail Dragomirescu, trăind din jurnalism, publicând și
proză, face regie de teatru, pentru ca înainte de izbucnirea Primului Război Mondial
să se stingă din viaţă datorită unei insuficienţe renale. Într‑adevăr, în 1900 și 1901 a
semnat mai multe texte în „Arhiva. Organul Societăţii Știinţifice și Literare din Iași”,
sub pseudonimul Emilgar.
[48] Acumulând mai multe dezamăgiri în România – mulţi afirmând că procesul lui cu
Caion (pseudonimul sub care s-a impus C.Al. Ionescu contemporanilor și posterităţii,
acesta utilizând de altfel peste două duzini de criptonime) ar fi contribuit major la dez‑
gustul de a mai trăi aici – I.L. Caragiale se va stabili din noiembrie 1904 în Germania,
la Berlin, unde va și înceta din viaţă la 22 iunie 1912. Însă după procesul lui Caragiale
cu Caion au mai fost încă multe alte evenimente în care a fost implicat dramaturgul,
unde nu „onoarea” lui era în joc, ci – mai grav pentru el – banii, averea (Vezi, de pildă,
C. Popescu‑Cadem, Document în replică, București, Edit. Biblioteca Bucureștilor,
2007, p. 139–147). De ce să-l fi dezgustat și mâhnit atât de mult o dispută cu un tânăr
student, pe care a reușit să-l umilească „din prima”, dar și pe parcurs? Mai puţină lume
s-a arătat însă interesată de destinul lui C.A. Ionescu‑Caion după acest eveniment,
mai toţi anii pe care i-a avut de trăit stând sub efectele perverse ale procesului cu I.L.
Caragiale. Este totuși demn de semnalat faptul că în urma recursului din 10 iunie 1902,
mult mai captivant decât anterioara judecată, la care – printre altele – Nicolae Iorga
s-a dat în „spectacol”, în faţa unei apărări de data asta tratată cu mai multă seriozitate,
Ionescu‑Caion a fost achitat în unanimitate de completul de juraţi. Chiar și în acest
context, tânărul scriitor și gazetar a rămas un „exmatriculat”, a cărui carieră a eșuat
cu doar câteva luni înainte de a‑și trece licenţa. În plus, a rămas toată viaţa cu senti‑
mentul că I.L. Caragiale, prin textele denigratoare și ofensatoare din „Moftul Român”,
prin acuzaţiile de „imoralitate” aduse tânărului student, l-au împins spre acuzaţia de
plagiat, cu toate consecinţele induse. (Vezi Lucian Nastasă, Intelectualii din România.
Configuraţii culturale, Cluj, Edit. Minerva, 2014, p. 118–138)
[49] Este vorba de Dumitru D. Pătrășcanu (1872–1937), prieten încă de pe băncile școlii
cu Garabet Ibrăileanu, absolvent al Facultăţii de Litere din Iași, devenit profesor de
istorie, dar afirmându‑se deopotrivă ca scriitor, mai toate publicaţiile sale având mult
umor și inspirând un soi de nostalgie. Împreună cu vechiul său prieten Ibrăileanu și
alături de C. Stere, a fost unul din animatorii revistei „Viaţa Românească”. A avut și un
fiu, născut la Bacău în 1900, Lucreţiu Pătrășcanu, cu studii economice și juridice la
Leipzig, devenit în timp unul din liderii Partidului Comunist Român, arestat însă în
1948 de tovarășii de drum, pentru a fi executat în 1954.
[50] Poet simbolist, Ion Minulescu (1881–1944) începuse să publice în „Viaţa literară
și artistică”, încă din 1906, versurile care vor alcătui mai apoi volumul invocat aici,
Romanţe pentru mai târziu (București, Edit. Alcalay, 1908).
[51] Este vorba de lucrarea Principele, a lui Machiavelli, om politic, diplomat și scriitor
florentin (1469–1527). Caragiale pare să fi îndrăgit mult reflecţiile lui Machiavelli, de
vreme ce încă din 1896 citise și comentase Principele în „Epoca literară”, mai apoi tra‑
ducând chiar și câteva capitole.
[52] „Himmelhoch jauchzend, zu[m]Tode betrübt” (mai presus de lume sau în adâncul
disperării) este o celebră frază în actul III din Egmont (1788) a lui Goethe, frecvent
utilizată pentru circumscrierea unui suflet romantic.
[53] „Im Bunde” = în cârdășie.
[54] Henri Bergson (1859–1941) era și el evreu, absolvent la École Normale Supérieure (în
1881), cu un doctorat de stat susţinut în 1889, a cărui teză principală se intitula Essai
sur les données immédiates de la concience, pentru ca apoi să ajungă profesor la Collège
de France (din 1897). A fost unul din marile spirite ale gândirii filosofice din primele
decenii ale veacului XX, cu lucrări fundamentale în domeniu (Matière et Mémoire,
1896; Le Rire 1900; L’Évolution créatrice 1907; L’Énergie spirituelle, 1919 ș.a.), ceea ce i-a
adus cooptarea printre membrii Academiei Franceze (în 1914), dar și Premiul Nobel
în 1927.
[55] Peer Gynt este una din cele mai celebre piese de teatru ale lui Ibsen, publicată în 1867,
dar jucată prima dată abia în 1876, inspirată dintr‑o povestire norvegiană.
[56] Este vorba de tragedia în versuri a lui Henrik Ibsen, în cinci acte, scrisă în 1865 și
jucată în martie 1867 la Stockholm.
[57] Enric Furtună, Pustnicul, Iași, Edit. Versuri și Proză, Tip. Progresul, A. Grünberg,
1914, 166 p., 2 lei. (Mai cuprinde: „Alexe Tudor, Dramă într‑un act” și „Sorin Bătrînul.
Poem dramatic în două acte”).
[58] Revista „Versuri și Proză” a fost scoasă la Iași prin grija lui Alfred Hefter și I.M. Rașcu,
iniţial doar cu titlul de „Versuri” (între 15 septembrie–15 decembrie 1911), bilunar,
pentru ca mai apoi să includă și texte în proză. Era o publicaţie simbolistă, care din
5 septembrie 1915 își va atașa ca subtitlu: „Revistă literară și socială”. De regulă, în
lunile de vară publicaţia nu apărea, la fel cum nu au văzut lumina tiparului nici câteva
numere, datorită penuriei de hârtie din primăvara lui 1916. Asupra acesteia vezi
Maria Saliniuc, Versuri și proză (1911–1916). Indice bibliografic, Iași, B.C.U. „Mihai
Eminescu”, 1975, 89 p. În ceea ce-l privește pe Enric Furtună, acesta a fost prezent în
paginile revistei cu versuri (11 creaţii poetice, începând cu anul I, 1912, nr. 8 din 10
ianuarie) și traduceri din H.N. Bialik, E. Hainemann și Helen Keller,
[59] „Viaţa Nouă” a fost o revistă fondată și condusă de Ovid Densusianu între 1905 și 1925,
acesta fiind profesor de filologie romanică la Universitatea din București. În preajma
Primului Război Mondial, dar și imediat după, au colaborat la „Viaţa Nouă” nume
importante ale culturii române, precum B. Fundoianu, Eugen Relgis, Tudor Vianu,
Al. Rosetti, Ion Pillat, Basil Munteanu, Ch. Drouhet ș.a. Mărturii interesante despre
viaţa internă a acestui periodic ne-a lăsat Eugeniu Speranţia, Însemnări despre revista
„Vieaţa Nouă”. Mărturiile unui colaborator, în „Anuar de Lingvistică și Istorie Literară”,
t. VII, 1966, p. 107–110.
[60] Alfred Hefter (1892–1951) era și el de origine evreiască, afirmându‑se ca jurnalist, dar
și ca poet. A fost redactor la „Versuri și Proză”, iar după război s-a mutat la București,
făcând gazetărie. Iritat de cenzura tot mai frecventă de la finele anilor ’20, Alfred
Hefter se stabilește vremelnic la Geneva, unde scoate cotidianul „Le Moment”, activi‑
tate continuată apoi și în București. În urma masacrelor din zilele rebeliunii legionare
din ianuarie 1941, Hefter emigrează în Palestina, stabilindu‑se la Ierusalim, unde va
fi revăzut de Enric Furtună la finalul lui 1944 și în anul următor. Din 1948, Alfred
Hefter vine în Europa, trăind o vreme în Franţa, apoi în Italia, unde a și murit. Acesta
a avut un frate mai mare, Jean, și el menţionat în acest volum, de asemenea jurnalist
(1887–1974).
[61] Aluzie la Barbu Nemţeanu, deopotrivă poet al micului univers familial, cotidian, une‑
ori de o sensibilitate rar întâlnită la subiecte de o asemenea banalitate.
[62] Mihai Codreanu (1876–1957), poet și dramaturg ieșean, care a excelat în materie de
sonete. Deși a fost absolvent al facultăţilor de litere și drept, a profesat prea puţin avo‑
catura, pentru ca între 1919–1923 să ocupe postul de director al Teatrului Naţional din
Iași, postură în care îl vom mai reîntâlni în memoriile de faţă. A fost totodată profesor
la Conservatorul de Artă Dramatică din acest oraș, ocupând și poziţia de rector (1933–
1939). În perioada când a condus revista „Însemnări Ieșene” a colaborat mai mult și cu
Enric Furtună. Un portret al acestuia în Demostene Botez, Memorii, București, Edit.
Minerva, 1970, p. 446–464.
[63] Mihai Sevastos (1892–1967) este fiul lui Artur Stavri, menţionat mai sus (nota [23]),
absolvent al Facultăţii de Drept din Iași, ocupându‑se apoi de presa literară odată cu
cooptarea sa la „Viaţa Românească”. Ne-a lăsat de altfel și un volum de Amintiri de la
Viaţa Românească (prima ediţie în 1956, revăzută apoi substanţial, București, ESPLA,
1966, 492 p.; reeditat la Iași, Edit. Polirom, 2015). Un portret al acestuia în Demostene
Botez, Memorii, București, Edit. Minerva, 1970, p. 315–319.
[64] I.M. Rașcu este pseudonimul lui Ion Rașcu (1890–1971), poet simbolist cu origini
franţuzești, de un mare orizont cultural. După perioada ieșeană cu revista „Versuri
și Proză”, I.M. Rașcu și-a continuat studiile la Paris, devenind profesor la Focșani și
București. A publicat multă critică și istorie literară, pentru ca în 1967 să reunească
într‑un volum de Amintiri și medalioane literare biografiile lui George Bacovia
și Garabet Ibrăileanu, complementar și pe ale altora (București, Editura pentru
Literatură, 1967). Sub semnătura I.M.R., acesta a scris un amplu comentariu pe mar‑
ginea volumului lui Enric Furtună, Pustnicul, în „Versuri și Proză”, III, 1914, nr. 14 (15
septembrie), p. 406–419, la rubrica „Mișcarea literară”.
[65] Iacob/Yankev Groper (1890–1968), poet evreu de limbă idiș, deși iniţial a scris în
română și germană. Însă în 1907–1908 a locuit la Cernăuţi, iar sub impresia Conferinţei
din 1908 de acolo, care a declarat idișul ca una din cele două limbi ale poporului
evreiesc, a început să scrie doar în acest idiom. În 1913 este înrolat în armată, par‑
ticipând la campania din Bulgaria. Este demobilizat în 1914 și revine la Iași, unde a
fondat revista „Svet” (1914–1915). Este din nou concentrat în anii Primului Război
Mondial (1916–1919), pentru ca apoi să practice avocatura. Alături de B. Fondane,
Enric Furtună a fost unul din principalii traducători ai lui Groper în presa vremii.
În 1943, Iacob Groper este descris ca fiind „înalt, grăsuţ, figură jovială, bonomă, e
favorit al publicului”, poet „recunoscut și foarte aplaudat” (Maria Banuș, Însemnările
mele, 1927–1944, ed. Geo Șerban, București, Cartea Românească, 2014, p. 438). Pentru
finele primăverii lui 1942, Groper fusese prezentat ceva mai sarcastic de Emil Dorian:
„înalt, grăsun și roz ca un purceluș de lapte, apare [la tipografia „Slova”] cu bastonul
și peroraţiile lui de moralist evreu, între două-trei preocupări comerciale personale”
(Emil Dorian, Jurnal din vremuri de prigoană [1937–1944], ed. Marguerite Dorian,
București, Edit. Hasefer, 1996, p. 216). Din 1964, Groper se stabilește la Haifa (Israel).
Vezi totodată volumul Iacob Groper, poetul liric al pământului natal în idiș. Omagiu
postum, îngrijit de Israel Bar‑Avi, Ierusalim, Cenaclul Literar „Menora”, 1967, 32 p.,
în fapt o culegere de versuri ale lui Groper în traducerea lui Enric Furtună și Barbu
Nemţeanu.
[66] Haim Nahman Bialik (1873–1934) se născuse într‑o localitate din Ucraina, fiind
crescut de bunicul patern, Yaakov Moshe Bialik, un rabin hasid extrem de religios.
Urmându‑l pe acesta, Haim Bialik devine studentul yeshivei din Voloșin, împărtășind
la scurtă vreme ideile promovate de Haskala. Se afirmă ca publicist, poet și prozator
preponderent de limbă ebraică, însă a scris frecvent și în idiș. Asumându‑și o pro‑
fundă identitate evreiască, Bialik se stabilește în Palestina din 1924, la Tel Aviv, impu‑
nându‑se ca unul din marii poeţi de limbă ebraică. Din versurile de limbă idiș ale
lui Bialik a tradus la noi – asemenea lui Enric Furtună – și Benjamin Fundoianu/
Fondane/Wechsler (1898–1944), și el fost elev al Liceului „Naţional” din Iași. (Vezi
S. Daniel Breslauer, The Hebrew poetry of Hayyim Nahman Bialik (1873–1934) and a
modern Jewish theology, Lewiston, N.Y., Edwin Mellen Press, 1991; Avner Holtsman,
Hayim Nahman Bialik. Poet of Hebrew, New Haven, London, Yale University Press,
2017)
[67] Este vorba de H. Leivik, pseudonimul lui Leivick Halpern (1888–1962), scriitor de
limbă idiș, originar din Belarus, militant antiţarist, motiv pentru care a și fost închis,
apoi trimis la muncă în Siberia, pentru ca în vara lui 1913 să reușească a se salva
în SUA. Pentru anii de detenţie vezi recent: H. Leivik, Dans les bagnes du tsar. Récit,
traduit du yiddish et préfacé par Rachel Ertel, Paris, Édit. L’Antilope, 2019, 510 p.;
de asemenea, H. Leivick, poète yiddish, hommages et textes choisis, ed. M. Waldman,
Paris, Édit. Gopa, 1967, cu o biobibliografie de I. Goldberg și Yephim E. Yeshurin,
p. 177–191.
[68] Iţic/Itzik Manger (1901–1969) a fost poet, dramaturg și prozator de limbă idiș, origi‑
nar din Cernăuţi. Părinţii lui se mută la Iași pe la începutul Primului Război Mondial,
dar se reîntorc la Cernăuţi în 1916. Din 1918 Iţic Manger se stabilește la București,
pentru ca apoi mai bine de un deceniu să locuiască la Varșovia (1927–1939), pe care
o părăsește odată cu izbucnirea conflagraţiei mondiale, mergând la Paris, iar după
ocuparea acestuia de către naziști se va stabili la Londra, unde a căpătat cetăţenia bri‑
tanică. A locuit o vreme și la New York, pentru ca din 1958 să emigreze în Israel, bucu‑
rându‑se de un mare prestigiu literar. În România, Enric Furtună a fost de altfel primul
traducător al lui Iţic Manger în presa locală, în „Iașul socialist” din 1922 (cf. Camelia
Crăciun, Traduceri în limba română din literatura clasică idiș, București, Edit. Muzeul
Literaturii Române, 2015, p. 140). Nu demult a apărut volumul lui Itzik Manger, Das
Buch vom Paradies, traducere de Salcia Landmann, Berlin, Jüdischer Verlag, 2018. Vezi
asupra lui: The world according to Itzik. Selected poetry and prose – Itzik Manger, ed.
și trad. Leonard Wolf, cu o introducere de David G. Roskies și Leonard Wolf, Yale
University Press, 2002; Efrat Gal-Ed, Niemandssprache: Itzik Manger – ein europäischer
Dichter, Berlin, Jüdischer Verlag im Suhrkamp Verlag, 2016, 784 p.
[69] „Hatikvah” [Speranţa], revistă ce a apărut la Galaţi din 29 noiembrie 1914, cu subtitlul
„Organ al Cercului Sionist Th. Herzl”, pentru ca din 31 mai 1915 să aibă ca subti‑
tlu „Publicaţie sionistă bilunară”, ce va vedea lumina tiparului până în primăvara lui
1919. Deși titlul era în ebraică, textele apăreau în limba română. Vezi Lucian-Zeev
Herșcolici, Violeta Ionescu, O istorie a evreilor din Galaţi, I, București, Edit. Hasefer,
2018, p. 345–347.
[70] Localitate ce poartă numele împăratului austriac Franz II, care a fondat‑o în 1793 ca
staţiune balneo-climaterică, în apropiere de Karlovy Vary. Astăzi poartă numele de
Františkovy Lázně și se află în Cehia.
[71] Nici pe departe nu poate fi un „anacronism” prezenţa femeilor în învăţământul uni‑
versitar românesc, în cam toată Europa lucrurile stând la fel. În ţări precum Elveţia și
Franţa (de prin anii 1870–1880), Belgia (începutul anilor 1880, dar la Universitatea
catolică din Louvain doar din 1920), apoi în ţările germanice (între 1897–1904 în
Austria, iar între 1900–1908 în Germania), femeile au avut acces la studii superioare
și beneficiau de o filieră de învăţământ secundar propriu. În România, de pildă, aceste
facilitaţi leau fost create încă din 1864/5, existând trei Școli Centrale de Fete (la Iași,
București și Craiova). Cât privește învăţământul universitar, vezi de pildă vol. Primele
studente al Universităţii din Iași, I, Facultatea de Litere și Filosofie (1879–1897), ed.
Leonidas Rados, Iași, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 2010.
[72] George Bacovia (1881–1957) era originar din Bacău, unde de altfel a urmat și studiile
secundare. În 1900 vine la Iași ca elev la Școala Militară, pe care o abandonează, se
întoarce la Bacău, pleacă apoi la București, unde începe studiile juridice, pe care le
părăsește o vreme, pentru a le reîncepe la Iași în 1907. Aici va colabora la „Versuri și
Proză”, se apropie de I.M. Rașcu, face cunoștinţă cu Enric Furtună etc. Se va afirma ca
poet simbolist, deși ignorat la început, pentru ca mai apoi să devină un nume de refe‑
rinţă în poezia română modernă. Se va stabili definitiv la București în 1933, părând a
duce o viaţă modestă, tristă și melancolică asemenea versurilor sale, ocupând arareori
posturi de funcţionar și trăind din pensia‑ajutor a Societăţii Scriitorilor Români. Vezi
amintirile soţiei sale Agatha Grigorescu‑Bacovia, Bacovia (Viaţa poetului), București,
Editura pentru Literatură, 1962.
[73] Mihail Sorbul este pseudonimul lui Mihail Smolski (1885–1966), și el originar din
Botoșani, remarcându‑se ca dramaturg și romancier. O vreme a fost secretar de redac‑
ţie la „Convorbiri Critice”, revistă la care a colaborat și Enric Furtună.
[74] Este vorba de „Viaţa Românească”, IX, 1914, nr. 6 (iunie), p. 380, sub semnătura C.A.
[75] Celebra Terasă „Oteteleșanu” se afla pe Calea Victoriei, în casele și pe domeniul fai‑
moasei familii care a și dat numele amplasamentului, existând acolo și un parc, dar și
o scenă unde aveau loc uneori reprezentaţii teatrale. În 1910 se deschisese într‑o sală
din dreapta terasei un spaţiu destinat anume scriitorilor și diverșilor artiști, din acest
motiv existând numeroase descrieri ale locului și clientelei, perioada de glorie fiind
cam până în 1916, odată cu intrarea României în războiul mondial. De altfel, în 1931
aici va fi ridicat Palatul Telefoanelor.
[76] Este vorba de cenaclul patronat de Alexandru Macedonski, promotor în România nu
doar a simbolismului, ci a poeziei moderne în general. Întâlnirile membrilor cena‑
clului și a invitaţilor aveau loc de regulă în locuinţa lui Macedonski, păstrându‑ni-se
mai multe mărturii asupra ambientului și a manierei în care se desfășurau întâlnirile.
Așa se face că i-au călcat pragul nume importante ale literaturii române, de la Ștefan
Petică și Mihail Sadoveanu până la Tudor Arghezi, George Bacovia ori Tudor Vianu.
Pentru mai multe vezi îndeosebi monografia încă actuală a lui Adrian Marino, Viaţa
lui Alexandru Macedonski, București, Editura pentru Literatură, 1966.
[77] Ion Caragiani (1841–1921), personalitate marcantă a vieţii noastre culturale
moderne, profesor de limba și literatura greacă la Universitatea din Iași, junimist din
prima generaţie și unul din fondatorii Academiei Române. Macedo-român din Pind,
se stabilește în Principatele Unite începând cu 1864, la Iași, unde va trăi întreaga lui
viaţă. Memorialiștii junimiști îi creează un portret plin de umor, mai toţi cei care l-au
cunoscut descriindu‑l ca un personaj extrem de plăcut și jovial, blând și bun poves‑
titor. În afara unor importante traduceri din limba greacă veche (doar parţial publi‑
cate), ne-a rămas de la el un important volum, Studii istorice asupra românilor din
Peninsula Balcanilor (1891), publicat în 1929 de Pericle Papahagi (1872–1943), dialec‑
tolog și folclorist de origine aromână, ce i-a fost nepot de soră lui Caragiani (o ultimă
ediţie, cu o nota bibliografică de Pericle Papahagi, București, Profile Publishing, 2002,

298 p.).
[78] Adepţi ai lui A.C. Cuza (1857–1947), profesor de economie politică la Facultatea de
Drept din Iași, activist antisemit și promotor al violenţelor xenofobe în România. În
1936 a devenit membru al Academiei Române.
[79] Este vorba de celebra carte a lui Georg Friedrich Nicolai (1874–1964), psiholog ger‑
man de origine evreiască (din familia Lewinstein), care în anii războiului a publicat
Die Biologie des Krieges. Betrachtungen eines deutschen Naturforschers (Zürich, Orell
Füssli Verlag, 1917, X+463 p.), tradusă apoi în mai multe limbi, inclusiv în română
de către Eugen Relgis, în 1921, urmată de ediţia a II-a în 1925 (Georg-Fr. Nicolai,
Biologia războiului, prelucrare de Eugen Relgis, Iași, Edit. Viaţa Românească, 1925),
lucrare ce l-a captivat pe Enric Furtună, la fel cum – de pildă – l-a fascinat și pe Romain
Rolland, acesta din urmă devenind prieten apropiat și lui Nicolai, și lui Relgis (vezi
Eugen Relgis, Romain Rolland, în „Sburătorul literar”, 1922, nr. 32, p. 109–111; idem,
L’Âme enchantée, în „Adevărul Lietarar și Artistic”, 20 martie 1927, p. 4). Așa cum se
va întâmpla mult mai târziu cu Relgis și Furtună, G.F. Nicolai a emigrat încă din 1922
în America de Sud, stabilindu‑se în Chile. Vezi asupra lui: Almut Jenssen, Cornelia
Busse, Christian Jenssen, Georg Friedrich Nicolai (1871–1964). Der Versuch eines
wissenschaftlichen Pazifismus, în vol. Äskulap oder Mars? Ärzte gegen den Krieg, Hrsg.
Thomas M. Ruprecht, Christian Jenssen, Bremen, Donat Verlag, 1991, p. 161–175;
Joachim Lerchenmüller, Politische Verfolgung in der Weimarer Republik. Der Fall Georg
Friedrich Nicolai (Lewinstein) an der Friedrich-Wilhelms-Universität Berlin 1919–1922,
în vol. Der Exodus aus Nazideutschland und die Folgen, Hrsg. Marianne Hassler, Jürgen
Wertheimer, Tübingen, Attempto Verlag, 1997, p. 91–123.
[80] „Oh, Doamne, arta durează atât de mult/, iar viaţa noastră este atât de scurtă!”
[81] Societatea Scriitorilor Români a fost luat naștere în 1908, funcţionând efectiv din anul
următor, în fruntea comitetului de conducere aflându‑se Mihail Sadoveanu. Mai apoi,
președinţia SSR-ului a fost preluată de Mihail Dragomirescu (în 1919, propunând
excluderea celor care au colaborat la publicaţiile progermane în anii ocupaţiei), pentru
ca între 1926–1932 să fie cârmuită de Liviu Rebreanu.
[82] Lascar Șaraga, cu pseudonimul Samson Lazar (1892–1968), era fiul lui Elias Șaraga
(1859–1939), care a ţinut mult ca descendenţii săi să devină buni cunoscători ai lim‑
bii și literaturii române, chiar el fiind un remarcabil librar și editor, cel care a scos
Colecţia de 1 leu, publicând totodată lucrări ale unor autori precum M. Eminescu,
I.L. Caragiale, N. Iorga, A.D. Xenopol, Al. Philippide, N. Beldiceanu, I. Creangă, I.
Nădejde ș.a. De altfel, el este cel care a bătut o medalie comemorativă Eminescu, la
două decenii de la moartea poetului, donând totodată Academiei tot felul de docu‑
mente. Lascăr era absolvent al Liceului „Naţional” (1911), apoi al Facultăţii de Drept
din Iași, fiind totodată un asiduu colaborator al tatălui său, înconjurat mereu de scri‑
itori, cu care avea contacte datorită librăriei ce purta numele familiei. În 1913 parti‑
cipă la campania din Bulgaria, ca voluntar în Regimentul 4 Artilerie. În 1915 se mută
la București, pentru ca în anul următor să publice Pe‑o harpă de aramă. Sonete (cu
desene de Rubin, București, Edit. Carmel, 1916, 64 p.). A colaborat la revista „Teatrul”
și la pagina literară a jurnalului ieșean „Opinia” sub pseudonimul Spiru Luca, fiind
apoi redactorul periodicului „Floare Albastră”, ce a văzut lumina tiparului doar un
singur an, în 1912. Volumul său de sonete menţionat de Furtună ceva mai jos, Pe‑o
harpă de aramă, a fost publicat în 1916, sub pseudonimul Samson Lazar (reeditat:
Ierusalim, Cenaclul Literar „Menora”, 1966). Este totodată autorul unor emoţionante
evocări ale Iașului. În perioada interbelică a fost jurnalist la „Egalitatea” și avocat,
pledând în cadrul procesului comuniștilor din 1936, de la Craiova, ca apărător al Anei
Pauker, dar reprezentând totodată și pe fratele lui Furtună – Marcel Pekelman – în
diverse procese (vezi bunăoară „Monitorul Oficial”, CV, 1937, nr. 209/10 septembrie,
p. 9119–9120; „Monitorul Oficial”, CVI, 1938, nr. 129/9 iunie, p. 5929). În timpul
regimului antonescian, Lascăr Șaraga a fost arestat în aprilie 1941, alături de un grup
mai mare, fiind eliberat după doar câteva zile, alături de Iosif Bujes, Ștefan Voitec,
Stelian Niţulescu ș.a. (cf. Arhiva CNSAS: I-000027, vol. 2, f. 51). A activat totodată
în cadrul Partidului Comunist din România, după război ocupând diverse funcţii
în cadrul Federaţiei Comunităţilor Evreiești, membru în conducerea Comitetului
Democratic Evreiesc, avocat și jurisconsult al Uniunii Scriitorilor. În 1957 a emigrat
în Israel. Asupra acestuia vezi: I. Massoff, Strădania a cinci generaţii. Monografia fami-
liei Șaraga, București, Biblioteca Evreească”, 1941, p. 101–102; Israel Bar‑Avi, Samson
Lazar (Lascăr Șaraga). Retrospectivă, volum comemorativ la doi ani de la moartea sa
(5 iulie 1968–5 iulie 1970), Ierusalim, Cenaclul Literar Menora, 1970, 50 p. De altfel,
sub egida Cenaclului Literar „Menora” din Ierusalim au apărut mai multe lucrări
ale lui Lascăr Șaraga: Moise, versuri, nuvele, cu o bio-bibliografie și prefaţă de Israel
Bar‑Avi (1960); Zavera, nuvelă istorică (1964); Pogorâre și ale nuvele istorice (1965);
Neguri, străluminări, povestiri, schiţe, versuri (1967); Figuri ale obștei evreiești, proză,
poezia rezistenţei, versuri (1969); Mărire ţie, Danemarca, poem istoric (1973), tra‑
dus de altfel de Enric Furtună (Ruhm Dir Dänemark! Historisches Poem. Aus dem
Rumänischen von Enric Furtuna, Berkeley Heights, N.J., Oriole Press, 1960, 14 p.) ș.a.
În 1956 ar fi dorit să capete un pașaport pentru a pleca în vizită la fiul său, în Israel,
dar nu definitiv, în vreme ce autorităţile îl doreau plecat de tot (cf. Guvernaţi și guver-
nanţi. Scrisori către putere, 1945–1965, ed. Mioara Anton și Laurenţiu Constantiniu,
Iași, Edit. Polirom, 2013, doc. 43). Lascăr Șaraga a încetat din viaţă în Israel, pe 5 iulie
1968. Detalii importante din biografia familiei Șaraga în Arh. St. București, Președinţia
Consiliului de Miniștri, dos. 690/1941–1943.
[83] „Pe timp de război, muzele tac”, expresie atribuită lui Marcus Tullius Cicero.
[84] George Diamandy/Diamandi (1867–1917) era originar din Roșiești (jud. Vaslui), unde
avea întinse proprietăţi de pământ. Cu toate acestea, încă din tinereţe a împărtășit
idealurile socialismului, pe când era student la Paris, deși la cumpăna veacurilor
XIX-XX a aderat la Partidul Naţional Liberal, prin ceea ce s-a numit atunci „trădarea
generoșilor”. Din 1910 a condus Teatrul Naţional din București, iar mai apoi Societatea
Scriitorilor din România, pentru ca în 1917 să se refugieze la Iași, unde de altfel fon‑
dase efemerul Partid Laburist. A fost un vocal adept al alianţei cu Antanta, fiind trimis
în apusul Europei pentru a susţine cauza românească, pentru ca în decembrie 1917 să
se îndrepte și spre SUA, prin Extremul Orient, încetând din viaţă în urma unei vechi
afecţiuni cardiace, cu doar câteva zile înainte de Anul Nou.
[85] Se referă la Paul von Hindenburg (1847–1934) care a fost comandantul armatei ger‑
mane în Primul Război Mondial, pentru ca apoi să devină președintele Republicii de
la Weimar (1925–1933). Vezi asupra lui: Wolfgang Ruge, Hindenburg. Porträt eines
Militaristen, Berlin, Deutscher Verlag der Wissenschaften, 1974; Robert B. Asprey, The
German high command at war. Hindenburg and Ludendorff conduct World War I, New
York, William Morrow and Company, 1991; William J. Astore, Dennis E. Showalter,
Hindenburg. Icon of German Militarism, Washington, D.C., Potomac Books, 2005;
Anna von der Goltz, Hindenburg. Power, Myth and the rise of the Nazis, Oxford, Oxford
University Press, 2009 ș.a.
[86] Percy Shelley (1792–1822), poet englez și reprezentant de seamă al romantismului, dar
și dramaturg, cu o biografie memorabilă și datorită prieteniei lui cu Lord Byron, însă și
a morţii sale premature.
[87] Se referă la Alexander Kerensky (1881–1970), simbol al revoluţiei ruse, care în iulie
1917 a devenit chiar prim-ministru în guvernul provizoriu de la Petrograd, după ce
ocupase portofoliile de la Justiţie și Război. După lovitura de stat din 7 noiembrie 1917
a emigrat în Franţa, apoi în Australia, pentru ca în cele din urmă să se așeze în SUA.
[88] Este vorba de Petru Rareș, domn al Moldovei în două rânduri (1527–1538 și 1541–
1546), fiu al lui Ștefan cel Mare. Vezi asupra sa Leon Șimanschi, Petru Rareș, București,
Edit. Academiei, 1978.
[89] Joc de cuvinte, în original fiind „Dixi et salvavi animam mea” (Am vorbit și mi-am
salvat sufletul), care a devenit la mulţi alţii, ca și la Enric Furtună: „Am scris și mi-am
salvat sufletul”.
[90] Este vorba de pacea semnată separat de România pe 5 martie (st.n.) 1918 la Buftea,
cu Germania și Austro-Ungaria, ca preliminarii la Tratatul încheiat pe 7 mai 1918.
Conform prevederilor, România retroceda teritorii importante altor state, iar din
punct de vedere economic totul intra sub controlul Germaniei.
[91] Se referă la Tristan Klingsor (1874–1966), pseudonimul lui Léon Leclère, poet francez,
pictor și muzician, colaborator al lui Maurice Ravel. A nu se confunda cu revista ce
poartă același nume – „Klingsor” – publicaţie culturală de limbă germană ce a văzut
lumina tiparului la Brașov, între 1924–1939.
[92] Este vorba de controversatul poem al lui Heinrich Heine, Disputation, ce surprinde
discuţia dintre un franciscan și un rabin pe teme teologice, fiecare încercând să-l con‑
vingă pe celălalt să-i împărtășească religia.
[93] Yehuda ben Halevy este un poet și filosof ce a trăit în veacurile XI-XII, evreu sefard din
Toledo care practica și medicina. A călătorit în epoca lui și în vechea Palestina, fiind
apreciat de-a lungul veacurilor ca unul din marii poeţi evrei, ce a abordat deopotrivă
subiecte religioase și laice.
[94] Avram Leiba Zissu (1888–1956) era originar din Piatra Neamţ, împărtășind încă din
tinereţe idealurile sioniste. A avut în România o carieră în domeniul afacerilor, fie
ca coproprietar al fabricii de zahăr Ripiceni, fie în domeniul petrolifer. S-a implicat
totodată în domeniul presei, fondând și conducând numeroase reviste, dintre care
„Floare Albastră”, „Hatikvah” sau „Mântuirea” – împreună cu Gala Galaction –, fiind
însă și autorul unui roman, Spovedania unui candelabru (1926). A fost reprezentant
al Oficiului Palestinian la București și președinte al Executivei Sioniste din România,
după război intrând în conflict cu liderii Comitetului Democratic Evreiesc. În acest
context, a fost arestat în 1951, condamnat la muncă silnică și eliberat în urma presiu‑
nilor externe abia în 1956, când i se va permite emigrarea în Israel, unde va și înceta
din viaţă la scurtă vreme, la Tel Aviv.
[95] Ion Călugăru este pseudonimul lui Ștrul Leiba Croitoru (1902–1956), scriitor avan‑
gardist de origine evreiască, originar din Dorohoi, dar stabilit la București. Publică
mult în presa vremii, inclusiv la „Cuvântul” lui Nae Ionescu, unde se va împrieteni de
altfel cu Mihail Sebastian. Scrierile sale împărtășesc o varietate de genuri, de la proză
și dramaturgie până la romane.
[96] Ion Petrovici (1882–1972) era profesor la catedra de Logică și istoria filosofiei moderne
la Facultatea de Litere din Iași, pentru ca în 1940 să se transfere la Universitatea din

București. Frecventându‑i cursurile, Jeni Acterian notează iniţial în jurnalul ei că
Petrovici „vorbește frumos, nu spune nicio prostie, are niște ochi care sticlesc de ironie
și umor (...). În fine, un om pe care-l poţi asculta fără să fierbi de plictiseală”. Pentru
ca mai apoi să „se lămurească și cu el”, „spunând niște prostii celebre” (Jeni Acterian,
Jurnalul unei fete greu de mulţumit, ed. S. Skultéty, București, Edit. Humanitas, 2015,
p. 389, 500). De altfel, participând la o conferinţă despre „misiunea filosofiei” (pe 1
martie 1943), Irina Procopiu notează și ea despre Ion Petrovici că i „s-a părut aspru și
grandilocvent, în ciuda reputaţiei lui de mare orator” (Irina Procopiu, Pagini de jurnal
(1891–1950), trad. și ed. Georgeta Filitti, Iași, Edit. Polirom, 2016, p. 386). Și nu sunt
singurele însemnări de genul acesta! Așa se face că nici nu s-ar prea putea invoca „dis‑
cipoli” ai lui Ion Petrovici, acesta strălucind mai curând prin perspicacitatea de a trage
mereu sforile în mediul universitar și politic, „succesele” sale fiind evidente în măies‑
tria de a schimba partidele politice și dobândirea de posturi ministeriale (la Lucrări
Publice în 1921, iar la Instrucţiune/Educaţie Naţională în 1926–1927, 1937–1938,
1941–1944) sau pârghii de influenţă instituţională (cu referinţă la cazul de faţă: mem‑
bru în comitetele teatrale din Iași și București, între 1909–1940; director general al
teatrelor în 1918 ș.a.), motive pentru care era apreciat drept „voiajor” politic. De altfel,
un coleg al său de profesorat și chiar colaborator politic îl caracteriza pe I. Petrovici ca
fiind un „vanitos și înfumurat, care nu putea sta mai multă vreme într-un partid”, pen‑
tru că „trebuia să fie musai ministru în orice partid și în orice vreme”, asta și datorită
ambiţioasei „coana Margot”, soţia sa. În fapt, aceasta era „o femeie prea ambiţioasă și
prea fără scrupule, sub influenţa căreia a făcut multe greșeli”, Ion Petrovici devenind
chiar „ușuratec” și „versatil” (I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprișan,
București, Edit. Vestala, 2005, p. 159–160, 181). Vezi I. Petrovici, Prin meandrele tre-
cutului. Evocări inedite. Pagini memorialistice, cu o prefaţă de Mihai Gafiţa, București,
Cartea Românească, 1979.
[97] Ioan/Iancu Botez (1872–1947), absolvent al Facultăţii de Litere din Iași, cu o speciali‑
zare la Londra, în anglistică. A devenit profesor la Liceul „Internat”, la Liceul „Naţional”
și la Seminarul Pedagogic Universitar din Iași, iar din 1925 a fost titularul catedrei de
limba și literatura engleză a universităţii de aici. A făcut politică liberală, fiind totodată
fondator al Băncii Iașilor și președinte al Camerei de Comerţ și Industrie. S-a numă‑
rat printre fondatorii revistei „Viaţa Românească” și membrii comitetului teatral din
localitate. Demostene Botez îl caracteriza astfel: „Era un bărbat nu prea înalt, dar bine
legat și de‑o mare energie. Era foarte activ: când la Iași, unde avea și catedra de engleză,
când la București, pentru a fi la curent cu bursa afacerilor. Totdeauna grăbit, totdeauna
cu o havană groasă în gură, înconjurat mereu de acel fum specific înecăcios și dens”.
În plus, asemenea lui Sadoveanu, Ion Botez era și un vânător pasionat, ca divertis‑
ment, dar pe care îl practica destul de rar. Avea însă o excelentă colecţie de arme de
vânătoare, de fabricaţie englezească (cf. Demostene Botez, Memorii, București, Edit.
Minerva, 1970, p. 308–309).
[98] Vladimir Cuzinsky/Cuzinschi (1869–1934) studiase actoria la Conservatorul de Artă
Dramatică din Iași (clasa Mihail Galino), iar mai apoi pe cel din București (clasa Ștefan
Vellescu), pentru a juca în capitala moldavă între 1886 și 1930, din 1904 fiind și direc‑
tor de scenă. A avut ca soţie pe Verona Cuzinsky (1863–1931), originară din Ardeal,
celebră actriţă a epocii, stabilită la Iași din 1888, odată cu Aristizza Romanescu și
Grigore Manolescu.
[99] Wratislavius era pseudonimul lui Iosif Șmilovici, cu patru ani mai tânăr decât Enric
Furtună (era născut în 1885, la Iași), și el absolvent al Facultăţii de Medicină, dar care
din 1906 este tot mai prezent în gazeta locală „Opinia” cu cronici teatrale.
[100] Sub semnătura „Cronicar” s-ar putea afla Mihail Sevastos.
[101] Adrian Pascu era un autor modest, în decembrie 1921 aflându‑se printre fondatorii
revistei „Gândul nostru”, alături de Sandu Teleajen, cu Ionel Teodoreanu ș.a. Se ocupa
de regulă cu adaptarea diverselor piese de teatru propuse a fi reprezentate, dar în sta‑
giunea 1927/28 jucându‑se pe scena Teatrului din Iași și piesa Comedia morţii a lui
Adrian Pascu.
[102] Într‑adevăr, primul interpret al lui Manasse a fost actorul Gh. Cârjă, la premiera din 12
martie 1901 de la Teatrul Naţional din Iași, rolul Leliei fiind jucat de Aglae Pruteanu.
Cârjă a jucat și în cadrul primei reprezentaţii din capitală, la Grădina Rașca, pe 25 mai
1904.
[103] Eugeniu Clos – comisarul șef al Circa III Poliţie Iași – este un nume ce apare frecvent
alături de Constantin Manciu, prefectul poliţiei din localitate, participând împreună
la stoparea sau limitarea mai tuturor acţiunilor violente ale studenţilor antisemiţi,
conduși de Corneliu Zelea‑Codreanu. De altfel, în cadrul unei altercaţii prin luna mai
1924, Zelea‑Codreanu a fost lovit de Clos în Piaţa Unirii, cel dintâi simţindu‑se extrem
de umilit. În acest context, cu ocazia procesului intentat de studentul Comarzan lui
Manciu, Zelea‑Codreanu l-a împușcat pe acesta din urmă în chiar Judecătoria Ocolului
2 din Iași, trăgând și asupra lui Clos, și a subcomisarului Gh. Hușanu. Pentru această
crimă, asasinul va fi achitat în mai 1925. Asupra acestor evenimente vezi: Procesele
lui Corneliu Zelea‑Codreanu, 1923–1934, I, ed. Radu‑Dan Vlad, București, Edit. Mica
Valahie, 2013.
[104] Sălile de teatru și unele reprezentaţii au fost ocazii și pretexte numai bune pentru
manifestări antisemite studenţești. Din bogata cazuistică amintim aici doar câteva, în
afara suspendării din 1906 a reprezentării piesei Manasse a lui M. Ronetti-Roman.
De exemplu, în seara de 26 mai 1923, pe scena Teatrului Naţional din București s-a
reluat drama lui N. Iorga, Doamna lui Eremia. Deși s-a luat măsura de a nu se vinde
prea multe bilete studenţilor, un grup de antisemiţi, destul de redus, a ocupat câteva
bănci din spate, la parter, iar alţii s-au mai instalat la galerie. Poliţia, avertizată, a fost
prezentă, cu destul de mulţi agenţi infiltraţi. Scandalul a început în actul al II-lea, când
a apărut pe scenă actorul Alexandru Finţi (care era evreu, în 1925 interpretând rolul
lui Lazăr din filmul Manasse, adaptare după Ronetti-Roman), studenţii cuziști înce‑
pând să vocifereze și chiar să strige „jidanii, jos jidanii”, pentru ca agenţii de poli‑
ţie să intervină rapid și să potolească lucrurile. O altă pildă! La Teatrul Naţional din
Cernăuţi s-a jucat pe 19 ianuarie 1933 premiera Amorul veghează (a lui G. Arman de
Caillavet și Robert de Flers, în traducerea lui D. Anghel), la care au participat peste
200 studenţi. La apariţia pe scenă a actriţei Ani Fotino (soţia lui M. Fotino, fost direc‑
tor al Teatrului Naţional din capitală), ce avea rolul principal, studenţii au început să
huiduie, apoi au început a intona cântece naţionale. Poliţia a intervenit și studenţii
au fost scoși din sală, nu fără incidente de forţă în incinta teatrului și în faţa acestuia.
Apoi tinerii s-au îndreptat spre redacţiile ziarelor „Vorwörtz” și „Morgen Blatt”, pe care
au vrut să le devasteze, fiind însă împiedicaţi de poliţie. S-au dus apoi în Piaţa Unirii,
unde au manifestat pentru scoaterea de pe scena Naţionalului din Cernăuţi a actriţei
Ani Fotino. Și tot în acest centru universitar, două luni mai apoi, pe 27 martie 1933, în
faţa Teatrului evreiesc „Pavilion“ a izbucnit o violentă încăierare între studenţi și evrei,
geamurile edificiului și câteva piese de mobilier fiind distruse. Paradoxal este că în cur‑
tea imobilului unde se afla teatrul evreiesc funcţiona și sediul Ligii Apărării Naţional
Creștine din Cernăuţi, încât incidentul era inevitabil.
[105] Este vorba de Victor Rodan (1898–1934), colaborator nu doar la „Rampa” (unde mai
semna cu anagramă, „Nador”, ori „Șoarecele de Culise”), ci și la „Scena” (1917–1918),
„Dreptatea” sau „Curentul”, de regulă cronici teatrale. Nu mult înainte de decesul său,
a semnat împreună cu Tudor Șoimaru și L.G. Legrel volumul În halat și papuci, având
caricaturi de A. Dragoș și V. Anestin (București, Tip. Vremea, 1933, 208 p.).
[106] Radu Demetrescu (1905–1975) este mai cunoscut sub pseudonimul de „Radu Gyr”,
dramaturg și poet, ajuns conferenţiar la Facultatea de Litere din București. A împărtășit
însă ideologia extremei drepte, devenind membru activ al Mișcării Legionare, chiar șef
al regiunii Oltenia, dar și director general al Teatrelor din România. După Al II-lea
Război Mondial a făcut închisoare în două rânduri, fiind eliberat în 1964.
[107] Este vorba de evenimentele din vara lui 1900, când A.C. Cuza – la vremea respec‑
tivă conducătorul Ligii Culturale – a organizat grupuri studenţești în capitală pentru
a ataca cartierele evreiești, acţiune întreprinsă după o adunare publică în care tinerii
creștini au fost instigaţi contra „primejdiei” israelite. În același context au loc violenţe
antisemite în judeţe precum Vaslui, Tutova și Constanţa, dar și la Podu Iloaiei, lângă
Iași.
[108] În realitate, evenimentul invocat aici de Enric Furtună a avut loc chiar într‑una din
primele zile ale anului 1911. Tocmai trebuia să aibă loc premiera piesei Sacrificiul, cu
acest prilej anunţându‑se debutul artistic al acestei Francesca Rozan, proaspăt angajată
ca stagiară la Teatrul Naţional din Iași, unde director era Mihail Sadoveanu. Studenţii
antisemiţi au format o delegaţie care s-a înfăţișat lui Sadoveanu, cerându‑i scoaterea
din scenă a debutantei. Acesta a refuzat, iar în seara premierei, după o altă reprezen‑
taţie (a piesei Punctul negru), îndată după apariţia pe scenă a tinerei actriţe israelite,
antisemiţii au făcut un tărăboi nemaipomenit, deși sala era în cea mai mare parte plină
de spectatori evrei. În cele din urmă, spectacolul a fost suspendat. Și tot în acest an,
dar vara, pe 11 iunie 1911, elevii de liceu au provocat un violent scandal la grădina
„Griviţa” din Ploiești, cu ocazia unei reprezentaţii a trupei lui Leonardescu, din care
făcea parte și Francesca Rozan. („Egalitatea”, XXII, 1911, nr. 24 din 24 iunie, p. 189). În
ceea ce o privește pe Francisca Rozan [Frida Rosenberg], aceasta a fost și traducătoare
(de pildă, din L. Kampf, Seara cea grozavă, București, 1910). Vezi Evreii din România în
secolul XX. 1900–1920: Fast și nefast într‑un răstimp istoric, II, coord. Ioan Șerbănescu,
București, Edit. Hasefer, 2003, p. 306–308.
[109] Eugen Relgis este pseudonimul lui Eisig Siegler (1895–1987), scriitor și filosof, pro‑
motor al umanitarismului și pacifismului, alături de Romain Rolland, Stefan Zweig
și Albert Einstein. Din 1947 s-a stabilit la Montevideo (Uruguay). În volumul său
postum, Eugen Relgis, Eseuri despre iudaism. Mărturii de ieri și de azi, ed. Camelia
Crăciun și Leon Volovici, București, Edit. Hasefer, 2011, sunt publicate două texte refe‑
ritoare la Enric Furtună, la p. 126–136 (despre versurile sale) și p. 210–221 (referitor la
romanul acestuia, Meletie Jidovul), dar și o evocare a Iașului de altă dată, în Călătoria
din urmă a lui A.L. Zissu (p.291–319), unde ni se oferă pagini emoţionante despre
cărturari evrei din această urbe, printre care Enric Furtună, Kiva Ornstein, Geri Spina
ș.a. Vezi: Leon Eșanu, Eugen Relgis personalitate reprezentativă a pacifismului și uma-
nismului internaţional, în „Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae”, vol. t.X,
2007, p. 226–238. Cât privește revista „Umanitatea”, aceasta a apărut la Iași în doar șase
numere, din iunie până în noiembrie 1920, cel din urmă cu menţiunea: „număr întâr‑
ziat din cauza cenzurii”. Periodicul era menit a promova pacifismul și spiritul umanitar
al vremii, într‑un spirit protestatar. Vezi Aurora Alucăi, „Umanitatea”. Revistă literară,
socială și știinţifică, Iași, 1920. Indice bibliografic, Iași, BCU, 1974.
[110] Constantin I. Parhon (1874–1969) absolvise Facultatea de Medicină la București, cu
un stagiu de specializare la München (în 1906). Din 1913 devine profesor de neurolo‑
gie și psihiatrie la Universitatea din Iași, pentru ca în 1933 să se transfere la București,
ca șef al Clinicii de endocrinologie. Adept al ideologiilor de stânga, după Al II-lea
Război Mondial Parhon va ajunge până la înalta demnitate de președinte al Prezidiului
Marii Adunări Naţionale a RPR, pentru ca împreună cu Mihail Sadoveanu și alţi trei să
alcătuiască un comitet interimar prezidenţial după îndepărtarea regelui Mihai, pe 30
decembrie 1947, și proclamarea Republicii.
[111] Uriel Birnbaum (1894–1956), originar din Viena, stabilit însă la Berlin din 1911,
împreună cu familia. Rănit grav în Primul Război Mondial, toată această experienţă
traumatizantă se va regăsi în volumul său de sonete, In Gottes Krieg (1920), recenzat cu
emoţie de Enric Furtună în revista „Umanitatea” (I, 1920, nr. 3–4, august-septembrie,
p. 189–191). Ulterior, Birnbaum va scoate mai multe volume de litografii și pictură.
După Anschluss, se va refugia în Olanda, unde va continua să lucreze, îndeosebi în
domeniul graficii. Deopotrivă a ilustrat opere ale lui Edgar Allan Poe și Lewis Carroll.
[112] Nicolae D. Cocea (1880–1949) era de profesie avocat, însă celebritatea și-a câștigat‑o
prin activitatea de jurnalist și scriitor, împărtășind ideologiile de stânga. Cocea a fon‑
dat și condus revista „Facla”, din 1910, cu caracter cultural, politic, economic și social,
câștigându‑și în epocă un renume prin acuzaţiile de plagiat aduse lui A.C.Cuza, în
cartea sa Despre poporaţie, dar și prin atacurile antimonarhice.
[113] Gala Galaction este numele de scriitor al lui Grigore Pișculescu (1879–1961), absolvent
de teologie și profesor la o facultate de profil (din Chișinău și apoi București). A avut
o activitate literară remarcabilă, prezent în mai toate revistele importante ale epocii pe
care a traversat‑o, publicând totodată numeroase romane și note de călătorie, fiind și
autorul unui impresionant jurnal, în mai multe volume (Gala Galaction, Jurnal, I-III,
ed. Mara Galaction Țuculescu și Teodor Vârgolici, București, Edit. Minerva, 1973–
1980; reeditat în cinci volume la Edit. Albatros, 1996–2003; idem, Jurnal 1947–1952.
Pagini inedite cenzurate, ed. Teodor Vârgolici, București, Edit. Vestala, 2007). După Al
II-lea Război Mondial a devenit deputat în Marea Adunare Naţională (1948–1952),
dar și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, una din călătoriile lui importante peste
hotare fiind în Israel, la Ierusalim existând o piaţetă ce-i poartă numele pentru atitudi‑
nea sa faţă de evrei de-a lungul întregii vieţi.
[114] Romain Rolland (1866–1944), scriitor francez, apreciat pentru dramaturgia sa, dar
mai ales pentru romanul-fluviu Jean-Christophe, în 10 volume, distins chiar cu Marele
Premiu al Academiei Franceze. A rămas în epocă cunoscut mai ales pentru civismul
său, pentru poziţiile antirăzboinice din prima conflagraţie mondială, ceea ce i-a adus și
Premiul Nobel în 1916. În acest context, va avea adepţi pe întregul continent european,
publicând mult în direcţia umanitarismului, întreţinând o bogată corespondenţă cu
marile spirite ale epocii interbelice, începând cu Maxim Gorki și Giovanni Papini până
la Stephan Zweig. Totodată, Panait Istrati îi datorează într‑un fel lui Rolland cariera
de scriitor și renumele, la fel cum – de pildă – cel din urmă a întreţinut o vie cores‑
pondenţă cu Eugen Relgis (12 din scrisorile lui Rolland și răspunsurile destinatarului
pentru anii 1928–1935 au fost publicate de Relgis în vol. Romain Rolland, Montivedeo,
Ediciones „Humanidad”, 1954). Mai multe despre acesta: David James Fisher, Romain
Rolland and the Politics of Intellectual Engagement, University of California Press,
1988; Bernard Duchatelet, Romain Rolland. La pensée et l’action, Brest, Université de
Bretagne Occidentale, Centre d’étude des correspondances des XIXe et XXe siècles,
1997. Vezi și „Cahiers Romain Rolland” (Paris, Edit. Albin Michel, 1948–1996).
[115] Stefan Zweig (1881–1942), prolific scriitor austriac, de religie iudaică, motiv pen‑
tru care și-a petrecut ultimii ani de viaţă în exil, în urma Anschluss-ului din 1938.
Beneficiind de o situaţie materială deosebit de bună, și-a permis să-și dedice timpul
studiului, scrisului și călătoriilor, fiind totodată un pacifist convins, prieten totodată cu
marile figuri progresiste ale timpului său. Stabilit vremelnic în Brazilia, la Petropolis,
Stefan Zweig s-a sinucis împreună cu soţia sa în noaptea de 22/23 februarie 1942.
Eugen Relgis ne-a lăsat mărturii asupra lui Zweig, cu ocazia unei vizite ce i-a făcut
acestuia la Salzburg (Kapuzinerberg), în 1930 (Ein Nachmittag mit Stefan Zweig, în
„Zirkular”, număr special din 2 octombrie 1981, p. 57); de asemenea, Eugen Relgis,
Stefan Zweig, cazador de almas. Entrevista y paseo en Salzburgo, post-mortem sus
huellas en Montevideo, algunas cartas, Montevideo, Edit. Humanidad, 1952, 62 p. Ca
lucrări generale: Oliver Matuschek, Three lives. A Biography of Stefan Zweig, trad. Allan
Blunden, London, Pushkin Press, 2011. Iar memoriile acestuia au văzut lumina tiparu‑
lui la noi, în traducerea lui Ion Nastasia: Stefan Zweig, Lumea de ieri. Amintirile unui
european, București, Edit. Humanitas, 2012.
[116] Heinrich Mann (1871–1950) a fost un romancier german, frate cu Thomas Mann,
ambii dintr‑o familie bogată și influentă din Lübeck. În opera sa, Heinrich a abor‑
dat în principal teme sociale, pentru ca după ascensiunea nazismului să fie nevoit să
părăsească Germania, ajungând în anii războiului mondial în Statele Unite. De altfel,
opera sa tipărită a căzut victimă infamei arderi a cărţilor considerate „subversive” sau
ca produse evreiești de către propaganda lui Goebbels. Mai multe despre el: Ulrich
Weisstein, Heinrich Mann, eine historisch-kritische Einführung in sein dichterisches
Werk, Mit einer Bibliographie der von ihm veröffentlichten Schriften, Tübingen,
Niemeyer Verlag, 1962; Heinrich Mann. Das Werk im Exil, Hrsg. Rudolf Wolff, Bonn,
Bouvier Verlag, 1985; Walter Delabar, Heinrich Mann (1871–1950), Berlin, Weidler
Verlag, 2005 ș.a.
[117] Han Ryner este pseudonimul lui Jacques Élie Henri Ner (1861–1938), filosof și roman‑
cier francez, cunoscut însă pentru spiritul său anarhist. În anii războiului mondial s-a
afirmat ca pacifist, iar apoi ca antifascist, dar și cu atitudini radical anticlericale. Vezi
asupra lui: Louis Simon, À la découverte de Han Ryner, Paris, Édit. Le Pavillion, 1970.
[118] Demostene Botez (1893–1973), scriitor, cu studiile juridice terminate la Iași (1915).
În paralel cu meseria de avocat, Botez colaborează mult la revistele literare din epocă,
fiind apropiat de grupul de la „Viaţa Românească”. În 1934 se mută la București, pentru
ca în anii regimului comunist să se afirme în publicistică, o vreme fiind și președinte al
Uniunii Scriitorilor. Vezi Demostene Botez, Memorii, București, Edit. Minerva, 1970.
[119] C.R. Ghiulea era redactor‑șef la ziarul „Opinia” din Iași, cu vederi de stânga și arti‑
cole contra antisemitismului promovat de studenţii universităţii ieșene, având chiar
o altercaţie cu C. Zelea‑Codreanu la finele lunii mai 1921 (cf. Lucian Nastasă-Kovacs,
Antisemitismul universitar în România (1919–1939). Mărturii documentare, Cluj,
Edit. ISPMN/Kriterion, 2011, p. 184). Prin anii 30 a fost președinte al Sindicatului
Ziariștilor. A publicat, printre altele, împreună cu L. Laul, Călăuza pentru vizitatorii
orașului Iași, cu schiţe topografice de Tilly-Jeanne Ghiulea, Iași, Tip. Goldner, 1936.
[120] Panait Cernea (1881–1913) era de origine bulgară (născut: Stanciof) și s-a afirmat ca
poet, critic literar și traducător. S-a atașat mai mult de gruparea din jurul lui Mihail
Dragomirescu și a „Convorbirilor Critice”, colaborând însă și la „Sămănătorul”. După
absolvirea Universităţii din București a mers pentru specializare la Berlin și Leipzig,
aici apropiindu‑se de I.L. Caragiale. A murit de tânăr, de tuberculoză.
[121] Derivat din numele lui Friedrich Hölderlin (1770–1843), poet și filosof, apreciat ca
reprezentativ pentru romantismul german, dar și unul din cei mai importanţi gândi‑
tori ai idealismului, alături de Hegel și Schelling.
[122] Enric Furtună se înșală când spune că Sandu Teleajen ar fi murit de mai multă vreme.
În realitate, numele lui era Alexandru P. Morcovescu (1893–1963), originar din
Prahova, dar stabilit la Iași la finele Primului Război Mondial. A devenit societar la
Teatrul Naţional de aici (din 1918, pe care l-a și condus în 1937–1939), predând la
conservator, dar fiind și proprietarul Grădinii „Esperidelor”. S-a remarcat deopotrivă
ca actor, poet și dramaturg, având și o activitate jurnalistică susţinută. În revista sa,
„Gândul Nostru” (1921–1928), găsim și semnătura lui Enric Furtună.
[123] Cum și titulatura spune, „Buletinul Seminarului de Literatură din București” era
o publicaţie periodică complementară cursului predat de Mihail Dragomirescu
la Universitatea din capitală. Prin anii ’20, esteticianul și criticul își ţinea lec‑
ţiile în sediul Fundaţiei „Carol I”, datorită numărului mare de studenţi înscriși
(câteva sute). De catedra acestuia depindeau alte trei instituţii oarecum distincte,
cel puţin birocratic: Seminarul de literatură română (cu publicaţia mai sus amin‑
tită); Institutul de Literatură și Bibliografie; Institutul de Literatură, care la rândul
lui edita un Buletin, în care se aflau dări de seamă, cronici, aprecieri critice etc.
asupra tuturor publicaţiilor literare apărute. Apăreau totodată sub egida catedrei
lui Dragomirescu și două reviste, „Ritmul Vremii” și „Falanga”. Pentru activitatea
din jurul lui Dragomirescu în această direcţie vezi: Arh. St. București, Ministerul
Instrucţiunii Publice, dos. 552/1929, f. 1–3, 9–10, 15–16; Arh. St. București/Văcărești,
Universitatea din București. Facultatea de Litere și Filosofie, dos. 180/1922, f. 68;
dos. 463/1926, f. 36–38, dar și broșura: Dare de seamă despre situaţia materială și
morală a „Institutului de literatură”, de la 1 iulie 1926–30 decembrie 1927, București,
Tipografiile Române Unite, 1928, 14 p.
[124] Este vorba de volumul Omagiu lui Mihail Dragomirescu, alcătuit de Raul Teodorescu,
București, Tipografiile Române Unite, 1928, 873 p. Textul lui Enric Furtună, Un critic
(p.654–656). Autorul mărturisește aici faptul că a colaborat la „Sămănătorul” – între
1904–1907 – pe când acesta se afla sub conducerea lui Iorga, ajutat în „secret” de M.
Sadoveanu, cu condiţia impusă de a păstra „cu sfinţenie” secretul pseudonimului, isto‑
ricul fiind pe atunci un antisemit feroce. Într‑un număr festiv al „Sămănătorului”, cu
ocazia Paștelui, lui Enric Furtună i se publică un poem, care va fi apreciat într‑o notă
critică de către M. Dragomirescu chiar din primul număr al „Convorbirilor Critice”.
Aflând numele real al poetului, Dragomirescu îi scrie acestuia apreciativ, devenind
astfel colaborator al revistei sale, deoarece pentru universitarul bucureștean impor‑
tantă era valoarea artistică a unei creaţii și nu originea confesională sau etnică. Așa
se explică cum de acesta a promovat nume precum B. Nemţeanu, Leon Feraru, A.
Spiru‑Bacău, Virgil Moscovici, Radu Baltag ș.a. Spune totodată Furtună că n-a aflat în
Dragomirescu „un critic indulgent, [ci] dimpotrivă. Dar totdeauna un sfătuitor pri‑
etenos”. În anii de refugiu la Iași din Primul Război Mondial, când Dragomirescu se
afla în capitala Moldovei, medicul-poet s-a aflat „într‑un intim contact literar (...) și
sufletesc” (p.656), acele clipe „constituind pentru mine oazele de lumină ale acelei
vremi întunecoase și refractare preocupărilor estetice”. (Vezi despre Omagiu lui Mihail
Dragomirescu și această aniversare: „Falanga”, București, III, s.II, 1928, nr. 43, dedicat
în întregime lui M. Dragomirescu, la 60 ani; Festivitatea prezentării volumului omagial
al d-lui Mihail Dragomirescu, în „Falanga”, București, III, s.II, 1929, nr. 56, p. 3–4, unde
sunt reproduse discursurile). De altfel, această aniversare a fost organizată public sub
egida Societăţii Scriitorilor Români și a Asociaţiei Autorilor Dramatici, cu un impre‑
sionant banchet și discursuri pe măsură. Două epistole ale lui Furtună către Mihail
Dragomirescu, din anul anterior (1927), se păstrează la Banca Naţională a României,
Secţia manuscrise, ms. 332 și 333. Pe de altă parte, aș îndrăzni aici să afirm că destinul
literar al lui Furtună a devenit poate „periferic” și datorită prezenţei sale în câmpul
literelor prin intermediul revistei „Convorbiri Critice” a lui Mihail Dragomirescu, per‑
sonalitate care la rândul ei a fost aruncată în derizoriu, dacă nu cumva chiar frecvent
blamată într‑o epocă în care numai cine nu voia nu făcea critică literară. Faptul că a
fost profesor universitar de estetică, apoi de literatură română, că a elaborat o „știinţă
a literaturii”, îndrumând și încurajând cu generozitate pe toţi aceia care încercau să se
afirme în domeniu, a generat și multe invidii, conflicte profesionale etc., pentru a fi
repus în drepturi abia pe la sfârșitul anilor 60 ai veacului trecut, cu toate limitele ide‑
ologice ale epocii (Vezi Mihail Dragomirescu, Scrieri critice și estetice, ed. Z. Ornea și
Gh. Stroia, cu un Studiu introductiv de Z. Ornea, București, Editura pentru Literatură,
1969).
[125] Eugen Lovinescu analizează poezia lui Enric Furtună pornind de la volumul de versuri
De pe stâncă, ce reunește creaţiile din intervalul 1902–1922: „Furtună e un poet «de
concepţie» și se manifestă prin expunerea unor idei generale sau situaţii poetice prin
«concepţii» și dezvoltări. Genul este, negreșit, posibil și are (...) îndărătul lui exemple
ilustre; inacceptabilă și anacronică este numai forma sub care l-a practicat d. Furtună”.
(Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, II, [ed. Eugen Simion],
București, Edit. Minerva, 1981, p. 113–115). Drept este că adunând creaţia sa poetică
elaborată de-a lungul a două decenii, unitatea volumului semnat de Enric Furtună este
eterogenă atât ca stil, cât și prin tematică, dând astfel apă la moară lui E. Lovinescu în
lapidarul comentariu.
[126] Carol Scrob (1856–1913) absolvise Liceul Naţional din Iași (1877), după care va
îmbrăţișa cariera militară, ajungând până la gradul de maior. Scrie însă și versuri
siropoase, pe teme erotice și sentimentale, Alexandru Macedonski prezentându‑l ca
pe un tânăr promiţător. Își publică însă versurile în multele reviste din epocă, fără a
rămâne prin ceva în istoria literaturii. Cazul ar putea fi prea bine asemuit cu Dimitrie
Petrinò (nu e o greșeală cu accentul, pentru că așa semna!). Mitică – pentru că așa îi
spuneau prietenii – era și el tipul „boemului” român, din a doua jumătate a veacului
XIX, de familie bună, care călătorește prin Europa, publică multe, multe versuri, ușor
triste și melancolice, dar de dragoste. Cert este că devenise un favorit al saloanelor
din Cernăuţi (poate și pentru că era nepotul lui Eudoxiu Hurmuzachi), era urcat pe
scene improvizate pentru a recita poezii, având figura galeșă și vocea ușor stinsă, iar
femeile „de lume” mai că nu leșinau, aruncându‑i buchete imense de flori, tremurând
în proximitatea „genialului” scriitor, trimiţându‑i bileţele înfocate etc. Era socotit de
unii chiar un rival al lui Eminescu. În timp însă, s-a dovedit un autor mediocru, de care
prea puţină lume a mai auzit, de-a dreptul obscur.
[127] Vezi în acest sens: A. Spiru‑Bacău, Un diletant talentat, în „Convorbiri Critice”, 3, 25
februarie 1909, p. 137–144; răspunsul lui E. Lovinescu în „Convorbiri Critice”, 25 mar‑

tie 1909, p. 259–260.
[128] Este vorba de o colecţie de poezii lirice compuse de Goethe între 1814–1819, publicate
sub titlul West-östlicher Divan în 1827. Sursa lor de inspiraţie a fost creaţia lui Hafiz,
poet persan din veacul al XIV-lea, tradusă nu demult de faimosul orientalist austriac
Joseph von Hammer.
[129] Este vorba de John Keats (1795–1821), poet romantic reprezentativ, care moare foarte
tânăr de tuberculoză pulmonară. De altfel, și tatăl său avusese un sfârșit tragic, prema‑
tur, murind într‑un accident, fiind grăjdar.
[130] Ștefan Braborescu (1880–1971) urmează iniţial cariera armelor, devenind ofiţer de
infanterie (în 1902). Este însă pasionat de literatură, iar din 1907 urmează cursurile
Facultăţii de Drept și ale Conservatorului din București. Ca actor, este angajat în 1911
la Craiova, pentru ca în 1914 să fie adus la Iași de către Mihail Sadoveanu. Împreună cu
Sandu Teleajen scoate aici revista „Gândul Nostru”, la scurt timp mutându‑se la Teatrul
Naţional din Cluj, de unde va ieși la pensie în 1939. Va reveni pe scenă după război, la
Timișoara și din nou la Cluj, unde va fi și decan al Institutului de Teatru.
[131] Păstorel Teodoreanu (1894–1964) era de profesie avocat, ca și fratele său Ionel (1897–
1954), menţionat aici de Furtună. Păstorel s-a afirmat în domeniul literaturii ca poet,
prozator și romancier, colaborând la cele mai importante periodice culturale ale vre‑
mii. De altfel, și fratele său Ionel Teodoreanu s-a afirmat ca scriitor, având chiar o
faimă mai mare, trilogia sa La Medeleni sau Lorelei marcând adolescenţa multora din
perioada interbelică, dar și de mai apoi.
[132] Este vorba de Expoziţia Internaţională de Arte Decorative și Industriale Moderne,
care a avut loc la Paris, în perioada aprilie‑octombrie 1925. Era organizată pe pavili‑
oane, între esplanada Invalizilor și cele două Palate (mare și mic, faţă în faţă, cel din
urmă adăpostind astăzi Musée des Beaux-Arts), cu participarea regiunilor Franţei și a
câtorva state importante, Polonia – de pildă – fiind prezentă, dar nu și România.
[133] Se făcuse o derogare în cazul lui Spaier, întrucât poziţia de „maître de conférences”
în sistemul francez, ca universitar, presupunea un dublu angajament, de a preda în
materia sa, dar și de a face cercetare în acel domeniu, transmiţând astfel studenţilor
cunoștinţele dobândite în postura din urmă. Legea prevedea însă pentru această pozi‑
ţie deţinerea unui doctorat, iar cooptarea se făcea doar prin concurs.
[134] Este vorba de un „doctorat de stat”, diferit de cel „universitar”. În Franţa puteau fi sus‑
ţinute două tipuri de doctorate: de stat (cel mai „respectabil“, dar și mai dificil) și de
Universitate. La doctoratul de stat nu erau admiși până la finele Primului Război decât
cei care aveau o licenţă obţinută în Franţa, singurul din România care a reușit o atare
performanţă fiind Pompiliu Eliade, ce a urmat însă Școala Normală Superioară (chiar
dacă fusese primit fără examen de admitere).
[135] Matei Rusu/Roussou (1880–1965) era pseudonimul lui Motel Fainsilber, evreu născut
la Chișinău, dar stabilit din copilărie cu părinţii la Iași. În același timp cu Furtună a
legat o strânsă prietenie cu Mihail Sadoveanu, debutând încă din 1899 la „Lumea” și
„Răsăritul”. Va urma Facultatea de Medicină la Montpellier, continuând a colabora
la reviste literare românești. Stabilit la Paris, a participat la Primul Război Mondial,
fiind naturalizat în 1914, remarcându‑se apoi ca autor dramatic și critic teatral, deși
va profesa și medicina. Se afirmă în dramaturgia anilor 20, piesele sale fiind jucate la
Paris pe scene importante, precum Théâtre de l’Odéon, Studio des Champs Elysées,
Théâtre de la Michodière ș.a., dar și ca traducător. Tocmai în acest an al expoziţiei
amintite va apărea romanul lui Roussou, Et nous nous sommes aimés là... (Paris, Édit.
Albin Michel, 1925), iar piesa lui de teatru – Les Fleurs du Vase – a avut parte de o
impresionantă primire pe scena de la Théâtre de l’Odéon, context în care aceasta a și
fost publicată în volum (1926).
[136] Samson Fainsilber (1904–1983) era fiul lui Matei Roussou și frate cu Benjamin
Fainsilber. S-a afirmat ca actor, iniţial de teatru, dar mai ales în cinematografie, semă‑
nând izbitor cu un alt actor francez de origine română, chiar din Iași, cu Eduard de
Max (1869–1924). Samson Fainsilber a avut o semnificativă carieră și în domeniul
radiofoniei, dar și ca pedagog în arta dramatică, conducând după Al Doilea Război
Mondial Teatrul din Monte Carlo. Iar fratele său, Benjamin Fainsilber, a fost un cunos‑
cut scenarist și impresar în domeniul artistic, contribuind mult la succesul lui Samson.
De altfel, cu puţin timp înainte de a ajunge Furtună la Paris, la începutul lui 1925,
Samson Fainsilber a interpretat un rol de excepţie în piesa Babylone, pusă în scenă de
Teatrul esoteric de pe lângă Societatea Teosofică, având ca parteneră pe Berthe d’Yd în
rolul Samsinei.
[137] Antoine Bourdelle (1861–1929) era un sculptor prolific, fost elev al lui Rodin, iar
mai apoi mentor al lui Henri Matisse, unul din reprezentanţii de seamă ai Art Deco.
Atelierul său din Paris este astăzi un Muzeu ce-i poartă numele, de altfel și strada unde
se află (în arondismentul XV).
[138] Georges de Porto-Riche (1849–1930) era un important romancier și dramaturg în
epocă, de origine evreiască, ales membru al Academiei Franceze în urma – poate –
celui mai îndelungat și complicat proces electiv al acestei prestigioase instituţii (în
1923, după vreo douăzeci tururi de scrutin), pe locul rămas liber de la celebrul istoric
Ernest Lavisse.
[139] Personaj cunoscut al Bucureștiului interbelic, îndeosebi pentru prieteniile cu
avangardiștii vremii, Virgil Montaureanu lucrase la Librăria Socec, pentru ca în
toamna lui 1932 să-și deschidă propriul centru de vânzare a cărţilor, sub numele de
Librăria Cultura Poporului (având o editură cu aceeași denumire), unde de regulă
se găseau cărţi franţuzești. (Vezi Sașa Pană, Domnule Virgil Montaureanu, în „Unu”,
V, 1932, nr. 47/3 septembrie, p. 8). În anii ’60 funcţiona la Tel Aviv o Editură Virgil
Montaureanu, unde și-au publicat volumele mai mulţi scriitori evrei de limbă română.
A fost totodată unchiul lui Riri Sylvia Manor, care ne oferă și câteva date despre acesta
(Riri Sylvia Manor, Bucuria de a nu fi perfectă. Memorii. București-Tel Aviv, 1941–2015,
București, Edit. Humanitas, 2017, p. 79–80). În afara faptului că era deosebit de fru‑
mos, „iradia prestanţă și carismă”. Devenise ginerele unuia din proprietarii celebrului
magazin bucureștean „La Fayette”, el conducând etajul destinat cărţilor. Și continuă
memorialista, spunând că era „un mare autodidact (...), toţi intelectualii venind să se
sfătuiască cu el la Socec și să-i ceară ajutorul. (...) Era un mare iubitor de oameni și de
cărţi”.
[140] Se referă la Ștefan și Lucia Braborescu, pentru că mai apoi el s-a recăsătorit cu o altă
actriţă, Virginia Cronvald. Ștefan Braborescu (vezi [130]) s-a aflat pe scena din Iași
între 1914–1923.
[141] Sorana Țopa (1898–1986), celebră actriţă din perioada interbelică, poate mai mult
datorită conexiunilor ei cu mediul intelectual al vremii (prietenă cu Mircea Eliade,
Emil Cioran și toţi cei din jurul lui „Criterion”). A fost absolventă a Conservatorului
de Artă Dramatică din Iași (în 1921), pe scena teatrului de aici jucând până prin 1926,
pentru ca apoi să se mute în capitală.
[142] Costache Antoniu (1900–1979) a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică din Iași
în 1926, pentru a se afirma apoi pe scena Teatrului Naţional din București, dar jucând
și în filme de lung metraj. A fost totodată și rector al Institutului de Artă Teatrală și
Cinematografică din capitală, între 1955–1970.
[143] Este vorba de staţiunea Piešťany, în Slovacia de astăzi.
[144] Alexandru Dominic era pseudonimul lui Avram Reichman (1889–1942), poet și dra‑
maturg cu tematici sociale, absolvent de filosofie și drept la Paris și Bruxelles. Trebuie
totodată menţionat că, în 1920, Dominic a fost nominalizat pentru Premiul Nobel din
partea revistei franceze „Esope”. Volumele menţionate aici de Enric Furtună au apărut
în 1920 și, respectiv, în 1927, iar poemul Israel (din 1920), are ca temă suferinţa evrei‑
lor.
[145] Iosif Brucăr (1888–1960) absolvise Facultatea de Filosofie și Litere din București,
după care a mers pentru specializare la Leipzig și Jena. S-a afirmat ca filosof și jurna‑
list, fiind o vreme director al revistei „Lumea Evree” (1919–1920). Și-a susţinut doc‑
toratul în 1930, sub coordonarea lui C. Rădulescu‑Motru, cu o teză despre Filosofia
lui Spinoza. În 1938 a devenit președintele Institutului Cultural al Templului Coral
din București. În 1946, Brucăr este anchetat în cadrul Comisiei de Judecată pentru
Epurare a Comunităţii Evreilor din București, deoarece ar fi existat „prezumţii serioase
că profitând de legăturile de prietenie” cu I. Petrovici, ministru al Culturii Naţionale
sub Ion Antonescu, ar fi provocat inspecţii la Liceul „Cultura”, soldate cu exmatricu‑
lări, dar și pentru că ar fi beneficiat de foloase materiale datorită înfiinţării unui liceu
particular propriu. Din lipsă de dovezi, Brucăr este achitat, însă se constată că el „a
avut o atitudine de pasivitate în lupta de salvare a celor trei elevi executaţi de călăul
Antonescu”. De aceea, lui Brucăr i se dă un „avertisment public”. (Dosarul acestei
anchete se află la The Central Archives for the History of the Jewish People din Ierusalim,
cota RM 469). Interogat în cadrul acestei anchete, Ury Benador invocă o întâlnire la
Felix Aderca acasă, în vremea guvernului Armand Călinescu, la care au mai participat
Dorin Dorian, Iosif Brucăr și Enric Furtună. Vezi asupra acestuia: Adrian Michiduţă,
Filosoful Iosif Brucăr. Contribuţii biobibliografice și documentare, Craiova, Edit. Aius,
2010.
[146] Emil Dorian (1891–1956), născut Lustig, cu studii medicale la București, participant
la Primul Război Mondial, s-a afirmat și ca romancier, poet, traducător și jurnalist.
Ne-a lăsat interesante însemnări asupra epocii pe care a traversat‑o, Jurnal din vre-
muri de prigoană [1937–1944], ed. Marguerite Dorian, București, Edit. Hasefer, 1996.
Volumele lui Dorian, menţionate aici de Enric Furtună, au apărut astfel: Cântece pen-
tru Lelioara, București, Edit. Alcalay & Calafeteanu, 1923, 136 p. (versuri); De vorbă
cu bălanul meu, București, Edit. „Naţionala” S. Ciornei, 1925, 104 p.; Profeţi și Paiaţe,
București, Edit. „Naţionala” S. Ciornei, 1927, 374 p.
[147] Emanoil (Emil) Pauker era fratele lui Simion Pauker, fiul acestuia din urmă, Marcel,
fiind soţul Anei Pauker (născută Rabinsohn). Cei doi fraţi, Simion și Emil, fuseseră
proprietarii ziarelor „Adevărul” și „Dimineaţa”, ambii fiind implicaţi în mișcarea soci‑
alistă, iar apoi comunistă din România.
[148] Barbu Lăzăreanu (1881–1957), născut Avram Lazarovici, era și el originar din Botoșani,
unde a și urmat Liceul „August T. Laurian”, afirmându‑se apoi ca istoric literar și fol‑
clorist. Datorită atașamentului său faţă de socialism și în contextul răscoalei din 1907,
Lăzăreanu a fost expulzat din ţară. Revenit mai apoi, a publicat mult despre scriitorii
români în „Adevărul literar și artistic”, „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Arhiva”, „Flacăra”,
„Contemporanul” ș.a. În Jurnalul său, Emil Dorian relatează o vizită făcută împreună
cu Enric Furtună lui Barbu Lăzăreanu pe 11 februarie 1942, „unde am petrecut o după
amiază agreabilă”. Avem cu această ocazie și o succintă descriere a gazdei, deloc lip‑
sită de interes: „Nu bănuiam că Lăzăreanu poate fi atât de adorabil, chiar simpatic, în
mediul lui de acasă. De câte ori îl întâlnești, nici n-ai sfârșit să-i strângi mâna că și‑o
retrage, după câteva vorbe formale, și stă gata să plece. (...) E numai un fel particular
de a se manifesta faţă de oameni din cauza sfiiciunii lui. Înfăţișarea lui modestă, gla‑
sul scăzut, felul în care se strecoară repede printre oameni, absenţa lui – toate sunt
răsfrângeri ale aceleiași timidităţi totale, în care curajul se traduce cel mult printr‑un
zâmbet”. (Emil Dorian, Jurnal din vremuri de prigoană [1937–1944], ed. Marguerite
Dorian, București, Edit. Hasefer, 1996, p. 205). Un portret al său și la Haralamb Vasiliu,
Colegii mei, în vol. Amintiri din viaţa de școlar, Botoșani, Tip. Saidman, 1923, p. 89.
[149] Filip Brunea‑Fox era pseudonimul lui Filip Brauner (1898–1977), gazetar și autor
de reportaje, făcându‑și debutul în „Versuri și Proză”, context în care s-a și cunos‑
cut cu Furtună, ambii fiind ieșeni pe atunci. După Primul Război Mondial s-a stabilit
la București, apropiindu‑se de avangardiști, perioadă când a cochetat și cu poezia. A
fost deopotrivă redactor la „Dimineaţa” (1925–1937) și „Adevărul” (1932–1937), în
biroul gazetei din urmă revăzându‑se cu Enric Furtună, după cum relatează aici. Bună
parte din scrierile sale din reviste sunt de regăsit în F. Brunea‑Fox, Reportajele mele.
1927–1938, București, Edit. Eminescu, 1979 (reeditat la Iași, Edit. Polirom, 2020), și
Memoria reportajului, București, Edit. Eminescu, 1985. Iar una din lucrările sale ce
merită luare aminte este Orașul măcelului. Jurnalul rebeliunii și al crimelor legionare,
cu o prefaţă de A.L. Zissu, București, Edit. APP, 1944, 71 p. (reeditat la București, Edit.
Hasefer, 1997).
[150] Isac Peltz (1899–1980) a fost un jurnalist și scriitor evreu, fără studii superioare, dar
autodidact, autor al mai multor romane și volume de nuvele, majoritatea ilustrate de
fiica sa, Tia Peltz. Aici Enric Furtună face aluzie la romanul Calea Văcărești, care a fost
încredinţat spre tipărire Editurii „Cultura Naţională”, condusă de Alexandru Rosetti.
Cel din urmă era din 1933 și director al „Fundaţiilor Regale pentru Literatură și Artă”,
cu o revistă extrem de apreciată, care în anii unor puternice puseuri antisemite și-a
asumat curajul de a publica deopotrivă și scriitori evrei. În acest context, Rosetti îi va
publica lui I. Peltz romanul Calea Văcărești, în 1933, o prezentare sentimentală a carti‑
erului bucureștean Dudești-Văcărești de la începutul veacului XX, în care personajele
– din toate categoriile sociale – nu doar erau reale (cf. Matei Alexandrescu, Confesiuni
literare, București, Edit. Minerva, 1971, p. 51–52), ci sunt prezentate în toată atmo‑
sfera antievreiască a epocii. După Al Doilea Război Mondial, I. Peltz a fost arestat
de Securitate și întemniţat până în 1954. Pentru epoca literară ce a traversat‑o, vezi
memorialistica lui I. Peltz, Cum i-am cunoscut, București, Editura pentru Literatură,
1964, și Amintiri din viaţa literară, București, Edit. Cartea Românească, 1974. Asupra
lui: Rodica Lăzărescu, Viaţa cu haz și fără a numitului Peltz, București, Academia
Română, Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, 2005.
[151] În realitate este Isaiia Răcăciuni (1900–1976), scriitor și traducător evreu, ce și-a luat
numele de la localitatea nașterii (în jud. Bacău), cu numele real Isaiia Beniamin Nacht.
Asemenea incidentului relatat în aceste memorii de Enric Furtună despre piesa sa de
teatru jucată la Iași în 1922, ori în cazul reprezentaţiei lui Manasse a lui Ronetti-Roman
la București în 1913, Isaiia Răcăciuni a cunoscut și el boicotul studenţilor antisemiţi cu
ocazia punerii în scenă a comediei Bursa neagră, în 1934, tot la Iași.
[152] Alexandru Rosetti (1895–1990) era profesor de limba română și dialectele ei în cadrul
Universităţii din București (iar până în 1938 fusese titular la Fonetică generală și expe‑
rimentală). Între 1930–1935 condusese Editura Cultura Naţională, pentru ca în două
rânduri să fie și director („secretar general”) al Editurii Fundaţiilor Regale (1934–
1940, 1944–1947), din această ultimă ipostază ajutând mulţi scriitori, mai ales finan‑
ciar. După Al Doilea Război Mondial a fost decan al Facultăţii de Litere (1945–1946),
iar apoi rector al Universităţii (1946–1948).
[153] Sergiu Dan este numele de scriitor al lui Isidor Sergiu Rottman (1903–1976), remarca‑
bil nu doar prin activitatea lui de jurnalist, ci și ca poet sau traducător. A fost unul din
puţinii evrei membri ai Societăţii Scriitorilor Români din epocă, în memoriile de faţă
Enric Furtună referindu‑se la premiul acordat de SSR lui Sergiu Dan, în 1932, pe care
l-a împărţit cu G.M. Zamfirescu. În 1942 a fost deportat în Transnistria, trista lui expe‑
rienţă fiind ilustrată în romanul său Unde începe noaptea (București, Edit. Naţionala
„Mecu”, 1945). În anii regimului comunist a fost deţinut în penitenciarul de la Aiud,
ca fost membru al Partidului Naţional Țărănesc și omisiune de denunţ în cazul lui N.
Carandino, pentru ca după eliberare să intre într‑un con de umbră, deși i s-au republi‑
cat câteva lucrări prin anii ’70 ai veacului trecut.
[154] Este vorba de G. Millian-Maximin, pseudonimul lui Mendel Grünberg (1885–1953),
jurnalist și autor de nuvele, originar din Ploiești. Lucrarea sa 15 zile în imperiul lui
Hitler, apărută în toamna lui 1933 (Edit. Adevărul, 264 p.), avea să dezvăluie încă de pe
atunci pericolul nazist pentru evreii de pretutindeni, dar și mascarada unui regim tota‑
litar care tocmai ajunsese la putere. O altă carte a acestuia, cu impact, a fost În mâinile
dușmanului. Însemnările unui prizonier (București, Edit. Alcalay, 1920, 210 p.), în care
relatează despre detenţia lui într‑un lagăr bulgar din Primul Război Mondial, alături
de Nicolae Tonitza, care a și asigurat ediţiei de bază litografii semnate de el.
[155] Este vorba de Editura „Cugetarea” a lui Petre Georgescu‑Delafras (1885–1963), ce avea
și tipografie, în vreme ce proprietarul s-a remarcat și ca romancier, cu tematică mai
mult autobiografică.
[156] Este vorba de Editura „Cultura Românească” H. Steinberg, cea care a publicat în 1900
drama lui Ronetti-Roman, Manasse, sau în 1916 volumul de nuvele Golanii, al lui Liviu
Rebreanu. S-a bucurat de un renume deosebit, sub egida acestei edituri apărând de-a
lungul vremii nume de prestigiu din literatura universală și cea românească.
[157] După ce G. Ibrăileanu a părăsit „Viaţa Românească”, aceasta mutându‑se la București,
sub conducerea lui Mihai Ralea și George Călinescu (de la 1 ianuarie 1933), Iașul a
pierdut practic cea mai importantă revistă literară a vremii. În aceste împrejurări, sub
conducerea unui comitet de redacţie alcătuit iniţial din Mihail Sadoveanu, Gr. T. Popa
și G. Topârceanu, completat după decesul celui din urmă cu Mihai Codreanu, apare
de la 1 ianuarie 1936 revista „Însemnări ieșene”. Spre deosebire de ceilalţi menţionaţi,
Grigore T. Popa (1892–1948) era profesor de anatomie și embriologie la Facultatea
de Medicină din Iași, cu implicare majoră în viaţa culturală a Iașului. Textul la care
se referă Enric Furtună are titlul de Taina, și a apărut în „Însemnări ieșene”, V, 1940,
vol. XIV, nr. 4, p. 7–33. Tot în această publicaţie, Furtună a publicat și versuri: După
Rainer Maria Rilke (I, 1936, nr. 13–14, p. 32); Presimţire (I, 1936, nr. 11, p. 642–643);
Dialog cu sufletul (II, 1937, vol. III, nr. 13–14, p. 44–45); Laudă suferinţii (II, 1937,
vol. IV, nr. 23, p. 629); Apus de zei și Pe un geam (III, 1938, vol. V, nr. 1, p. 20–22); Tichia
nebunului (III, 1938, vol. V, nr. 3, p. 449–450); Cripta zăvorâtă (III, 1938, vol. VI, nr.
4, p. 43); Rugăciune pentru fratele nefericit (III, 1938, vol. VI, nr. 5, p. 255–256); Beţie
(III, 1938, vol. VII, nr. 7, p. 24–25); Neîmplinire (III, 1938, vol. VII, nr. 9, p. 387–388);
Vârful cu dor (III, 1938, vol. VIII, nr. 12, p. 412–414); Drumuri (IV, 1937, vol. IV, nr. 23,
p. 630). Pentru atmosfera din jurul acestei reviste vezi: Traian N. Gheorghiu, Miercurile
de la „Însemnări ieșene”, Iași, Edit. Junimea, 1980, cu portrete ale lui M. Sadoveanu, M.
Codreanu, Enric Furtună, N.I. Popa ș.a.
[158] Iacob (Bitza) Bacalu (1905–1973) era originar din Fălticeni, absolvent al Facultăţii
de Drept, devenind apoi avocat în capitală. Este, printre altele, fondatorul Cercului
Cultural „Eugen Relgis”.
[159] Este vorba de Haim Ivainer, absolvent al Liceului „A.T. Laurian” din Botoșani, apoi
coleg cu Enric Furtună la Facultatea de Medicină din Iași, dar care și-a susţinut docto‑
ratul cu un an înaintea celui din urmă, cu o teză despre Cercetări privitoare la acţiunea
școalei asupra dezvoltării fizice a copiilor, Iași, Tip. „Dacia”, Iliescu, Grossu & Comp.,
1906, 73 p. Asemenea lui Furtună, a participat la Primul Război Mondial, ajungând
până la gradul de medic-colonel, apoi s-a mutat și el în capitală, devenind în 1937
vicepreședinte al Comunităţii Evreilor din București, sub președinţia lui Sigmund
Birman. După Al Doilea Război Mondial se stabilește la Paris.
[160] Ury Benador era pseudonimul lui Simon Moise Grinberg (1895–1971), ce s-a impus
în epocă prin romanul său Ghetto veac XX (București, Edit. Universala Alcalay, 1934),
tema marginalizării evreilor fiind reluată de el și în Gablonz, magazin universal
(București, Editura pentru Literatură, 1961). S-a remarcat totodată în proză și dra‑
maturgie, dar și ca traducător, fiind prezent în cele mai importante reviste interbelice.
După Al Doilea Război Mondial își va asuma roluri politice în Comitetul Democratic
Evreiesc, între 1950–1955 fiind secretarul Teatrului Evreiesc de Stat din București. Emil
Dorian, un apropiat al acestuia, îl descrie astfel în 1938: „Benador are unele spontane‑
ităţi extrem de simpatice, dar care se frâng în embrion. E un om plin de cele mai revo‑
luţionare intenţii și hotărâte sacrificii, pe care însă tăvălugul cotidianului îl răcorește
repede. Ia notiţe, dă telefoane, provoacă vizite, iar după câteva zile totul rămâne amin‑
tirea unei frumoase intenţii”. (V. Emil Dorian, Jurnal din vremuri de prigoană, ediţie de
Marguerite Dorian, prefaţă de Z. Ornea, București, Hasefer, 1996, p. 21).
[161] Constantin Graur, născut Brauer (1880–1940) era și el originar din Botoșani, impu‑
nându‑se ca un valoros jurnalist încă din adolescenţă. După Primul Război Mondial
preia conducerea a două gazete importante, „Adevărul” și „Dimineaţa”. În contex‑
tul antisemitismului tot mai pronunţat, promovat îndeosebi în vremea guvernării
Goga‑Cuza, Graur părăsește România stabilindu‑se la Paris, murind la doar 60 ani.
[162] Casa lui Mihail Sadoveanu din Copou („Casa cu Turn”) fusese construită de Mihail
Kogălniceanu prin 1842, pe care scriitorul a achiziţionat‑o în 1918, având în propri‑
etate și vreo cinci hectare de teren, locuind aici până în 1936. Astăzi adăpostește un
Muzeu dedicat lui Mihail Sadoveanu.
[163] Este vorba de guvernul A.C. Cuza‑O. Goga instalat la putere de către Carol II în 28
decembrie 1937. Deși nu s-a aflat multă vreme la cârma statului, încă din prima zi a
avut o politică antisemită, suprimând ziarele „Dimineaţa”, „Adevărul” și „Lupta”, acu‑
zate a fi proevreiești. Vezi Aurelian Chistol, Aspecte privind politica antisemită a guver-
nului Goga‑Cuza (28 decembrie 1937–10 februarie 1938), în vol. Convergenţe istorice și
geopolitice. Omagiu Profesorului Horia Dumitrescu, ed. Stela Cheptea, Gh. Buzatu, Iași,
Edit. Demiurg, 2009, p. 187–204.
[164] Se referă la Emil Ocneanu, fost director al Editurii „Socec & Co”.
[165] Avram Axelrad (1879–1963) s-a afirmat ca versificator și scriitor de origine evreiască
(frecvent sub semnătura „Adolf Luca”), dar care mai toată viaţa a fost învăţător sau
profesor prin școlile israelite. Pentru scurtă vreme a editat o revistă literară „Aurora”,
în 1900, la Bârlad, pentru ca mai apoi – până pe la intrarea României în Primul Război
Mondial – să se afirme prin numeroase traduceri din Gorki, Baudelaire, Diderot,
Cervantes și încă mulţi alţii, la fel cum a prelucrat cu real talent câteva biografii
(Edison, Galilei, Guttenberg).
[166] Solomon Segall (1865–1932) era un poet de limbă idiș și germană, originar nu chiar
din Botoșani – ca Enric Furtună –, ci din Ștefănești (în apropiere), cunoscut deopo‑
trivă ca jurnalist și folclorist. A studiat la Universitatea din București, pentru ca în 1903
să emigreze în Statele Unite, revenind însă în România după Primul Război Mondial.
A publicat în 1922, la Viena (Tipografia Union), o antologie a poeţilor români traduși
în idiș, cu scurte biografii ale acestora, Antologye Segal. Rumenișe dikhtung, reunind
astfel 200 de poezii (în 528 p.), volumul fiind prefaţat de rabinul I. Nemirover, Adolf
Stern și N. Iorga.
[167] Otto Marcovici (1901–1996) fusese între 1920–1938 director administrativ la ziarele
„Dimineaţa” și „Adevărul”, iar între 1941–1947 a condus Teatrul Evreiesc „Barașeum”.
Este arestat și condamnat în 1949. În vara lui 1963, Marcovici emigrează la Montevideo
(Uruguay), unde se afla fiul său Mihai, pentru ca din 1970 să se stabilească defini‑
tiv în Israel, la Tel Aviv, unde era deja fiica sa, Mira/Mihaela (1923–2001, căsătorită
Schuller), și ea plecată apoi la Johannesburg (Africa de Sud).
[168] Beate Fredanoff cunoscută ca Beate (Friedmann) Fredanov (1913–1997) absolvise
Academia de Artă Dramatică din Viena (1933), devenind actriţă la București, în cadrul
Companiei „Bulandra‑Maximillian-Storin” (din 1934), iar din 1948 este profesoară la
Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică.
[169] Alexandru Finţi (1910–1972) a fost nu doar actor, mai târziu afirmându‑se și ca regizor,
dar mai ales ca profesor la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București.
A jucat în filmul Manasse, realizat în 1925, în regia lui Jean Mihail, alături de Ronald
Bulfinski, Maria Ciucurescu, Iosif Kamen, Ion Constantiniu ș.a., Finţi având rolul lui
Lazăr.
[170] Sandu Eliad (1899–1979), și el evreu, a practicat gazetăria, dar a fost și regizor, lucrând
după Al Doilea Război Mondial la Teatrul Evreiesc de Stat. În perioada interbelică a
fost soţul Mariei Tănase, el fiind cel care i-a descoperit talentul și a impus‑o în medi‑
ile artistice, căsătorindu‑se mai apoi cu Agnia Bogoslava, actriţă în 1941 la Teatrul
Barașeum.
[171] Victor Eftimiu (1889–1972), scriitor, dramaturg și traducător, director al Teatrului
Naţional din București (1920, 1930, 1944–1945) și al celui din Cluj (1927).
[172] În cele din urmă, lucrarea va vedea lumina tiparului, dar după redactarea acestor
memorii, astfel: Enric Furtună, Abisag. Poem dramatic în trei acte, cu o prezentare a
autorului de M.H. Bady, Tel Aviv, Edit. Beit Olei Romania, 1963, 94 p. (cu un portret al
autorului).
[173] Este vorba de o declaraţie oficială a Marii Britanii, din 2 noiembrie 1917, prin care
se admite ca Palestina să devină un „Cămin naţional pentru poporul evreu”, fără a
se prejudicia drepturile altor comunităţi naţionale și religioase aflate acolo. Numele
documentului vine de la ministrul de externe britanic de atunci, Arthur James Balfour,
semnatarul actului adresat lui Lionel Rothschild. De aceea, această declaraţie este con‑
siderată a fi actul de naștere a statului evreu modern. Vezi David Cronin, Balfour’s
shadow. A Century of british support for Zionism and Israel, London, Pluto Press, 2017.
[174] Camil Baltazar era pseudonimul lui Leib Goldstein (1902–1977), poet și publicist la
gazete interbelice (în unele apărând și semnătura lui Enric Furtună), în perioada regi‑
mului antonescian purtând și el stigmatul originii evreiești, pentru ca în anii regimului
comunist să fie redactor la „Gazeta literară”. Vezi Camil Baltazar, Din romanul existen-
ţei mele literare, ed. Florentin Popescu, București, Edit. Hasefer, 2004, ce reunește un
soi de „autobiografie”, evocări, portrete, cronici de carte etc.
[175] Alfred de Vigny (1797–1863), poet și dramaturg, apreciat ca unul din reprezentanţii de
seamă ai romantismului francez.
[176] Rainer Maria Rilke (1875–1926), unul din poeţii importanţi din primul sfert al veacu‑
lui XX, dar totodată autor de romane și povestiri, încă din timpul vieţii lui fiind tradus
în limba română (printre alţii de Al.Al. Philippide și Maria Banuș, cunoscuţi ai lui
Enric Furtună). Vezi și Rainer Maria Rilke, Jurnal, Iași, Ideea Europeană, 2007.
[177] Alexandru Mironescu (1903–1973), deși absolvent al Facultăţii de Știinţe și asistent
la catedra de chimie organică din București, avea licenţa și doctoratul deopotrivă în
filosofie. De altfel, acesta era îndrăgostit de literatură, a și scris câteva romane remar‑
cate de contemporani (primul, cel din 1935, fiind prefaţat de Panait Istrati), publică în
reviste de profil cronici literare, eseuri cu tentă filosofică etc. În 1949 este îndepărtat
din învăţământul superior, iar între 1958–1963 face închisoare din motive politice.
[178] Leon Leoneanu (1914–2004) – născut Katz – era gazetar și romancier, dar ne-a lăsat
mai multe Portrete literare și politice, într‑un volum apărut la București, în 1935 (132
p., fără editură), despre C. Stere, I.A. Bassarabescu, C.I. Parhon, Gala Galaction, N.D.
Cocea, Tudor Arghezi, G. Ibrăileanu, I.L. Caragiale, I. Ludo, C. Graur ș.a. Anterior, în
1929, publicase volumul Profiluri și opere contemporane (București, „Bilete de Papagal”,
1929), „măști” – caricaturi – de Iser, Marcel Iancu și Ross. Totodată, Leoneanu s-a
aflat în preajma lui C. Stere, la Bucov (jud. Prahova) – ca un fel de secretar literar –,
pe când acesta din urmă avea vreo 65 ani, scriind după dictare romanul În preajma
revoluţiei. După Al Doilea Război Mondial a fost o vreme consilier de presă în cadrul
Ministerului Industriei și Comerţului.
[179] Ieronim Șerbu era pseudonimul lui Afon Herz Erick (1911–1972), originar din
Botoșani (ca și Furtună), prozator, romancier și autor de cronici literare, colaborator
la reviste precum „Discobolul”, „Lumea”, „Azi”, „Viaţa Românească”, „Gazeta literară”,
„Revista Fundaţiilor Regale”, iniţial având pseudonimul „Aron Ciuntu”. Multe din arti‑
colele lui au fost adunate în volum, Itinerarii critice. Eseuri și cronici literare (București,
Edit. Minerva, 1971), lăsându‑ne totodată și un volum de memorialistică, Vitrina cu
amintiri (București, Edit. Cartea Românească, 1973).
[180] Leon Sărăţeanu (1919–2001), născut Zelţer/Zeltzer, a scris la „România Liberă” încă
din perioada ei de ilegalitate (1942), colaborând după război la „Contemporanul”,
„Gazeta Literară”, „Viaţa Românească”, „Cotidianul” ș.a. În 1953 devine redactor la
Radioteleviziunea Română, prin 1968 fiind chiar redactor‑șef adjunct la redacţia emi‑
siunilor pentru străinătate, în acest context devenind corespondent special la Geneva,
Londra și Paris.
[181] Sully Prudhomme (1839–1907), poet și eseist francez, cel dintâi laureat Nobel pentru
literatură (în 1901). Volumul invocat aici, Le Zénith (1876), este rodul reconcilierii
dintre poezie și știinţă.
[182] C. Săteanu (1878–1950) era un publicist și traducător ieșean, redactor la ziarul
„Liberalul” din localitate (alături de Mihai Codreanu), autor al unor volume precum
Carnaval Literar. Anecdote politice și culturale (Iași, Tip. Albina, [1930]) sau Figuri din
„Junimea” (București, Edit. Bucovina, 1936; reeditat: Iași, Muzeul Naţional al Literaturii
Române, f. a.). A tălmăcit însă mult din Șalom Alehem (Staţia Baranovici și alte schiţe,
Iași, 1921; Cartoforii. Schiţe și nuvele, cu portretul autorului și cu opt reproduceri după
tablourile pictorului Octav Băncilă, Iași, Edit. Viaţa românească, 1923; Povestiri tragi-
comice, cu un studiu critic asupra autorului de Octav Botez, Iași, 1928; O catastrofă
comică, București, Edit. Adevărul, 1931; Un șaizeci și șasă, și alte nuvelete umoristice,
București, Edit. Adevărul, f. a.), dar și pe A. Koralnik (Scriitori și artiști. Portrete lite-
rare, Iași, Tip. „Albina”, 1930) ori Dimitri Sergheevici Merejkovski (Scriitori ruși, Iași,
Tip. Albina, 1925) ș.a.
[183] Jean Pascal (1903–1941) este un scriitor mai puţin cunoscut în lumea literelor de
la noi (în realitate numele său era Pascal Iţicovici), deși a fost redactor la „Cuvinte
Literare” din Iași, „foaie bilunară de literatură” a Asociaţiei Literare „Voinţa”, ce a avut
ca director pe Maur Săvineanu, și la care au colaborat George Lesnea, Enric Furtună,
Alexandru Pogonat, Emanoil Stein, Liviu Rebreanu, Eugen Relgis ș.a. Jean Pascal a fost
și semnatarul unui volum de Înseilări. Proză și versuri, cu o prefaţă de Enric Furtună,
apărut la Iași, fără a fi menţionat anul apariţiei. De asemenea, a mai publicat: Priveliști
ieșene. Simplu itinerar reportericesc, Iași, Institutul de Arte Grafice „Gutenberg”, f. a.;
Braţul robului, Nuvele originale și traduceri, Iași, Edit. Autor, 1934, 79 p.; iar alături de
Z. Dessmond, Cartea simţirilor, Iași, Gutenberg, 1938, 48 p. Așa cum menţionează și
Enric Furtună, Jean Pascal și-a pierdut viaţa la numai 39 de ani, în contextul pogromu‑
lui de la Iași, din 27–29 iunie 1941.
[184] Este vorba de Carol Eisenfeld-Barzilay, basarabean de origine, alături de alţii fiind
fondator al organizaţiei sioniste „Achuza”, reactivând mai vechiul centru cultural
„Toynbe-Halle”. Începând cu nr. 187 al „Tribunei evreiești” – gazetă sionistă apărută
la finele lui 1932, la Iași –, Carol Eisenfeld-Barzilay este menţionat și ca director al
periodicului, în acest săptămânal aflând semnătura nu doar a lui Enric Furtună, ci și a
lui Carol Drimer, Moses I. Duff, Mayer Ebner, Th. Loewenstein, I. Groper, Iosef Șafran
ș.a.
[185] Theodor Rășcanu (1888–1952) era scriitor și jurnalist, absolvent al Facultăţii de Drept
din Iași (în 1910). După o scurtă perioadă de avocatură, se retrage ocupându‑se doar
de publicistică și literatură, fiind în plus pasionat de genealogie. În perioada invocată
aici, Th. Rășcanu redacta propria revistă, „Acţiunea” (1940–1944).
[186] Anaxagore a fost un filosof grec (aprox. 500–428 î.e.n.) ce s-a ocupat de explicarea
raţională a fenomenelor naturale.
[187] Este vorba de cele două balade ale lui Friedrich Schiller, Der Kampf mit dem Drachen
(1798) și Die Kraniche des Ibykus (1797).
[188] Nikolaus Lenau (1802–1850) fusese un poet romantic de limbă germană, originar din
Banatul românesc, unul din liceele din Timișoara purtându‑i astăzi numele. Sunt poe‑
zii ale lui Barbu Nemţeanu aflate în mod evident sub influenţa lui Lenau, pe care și el
îl tradusese în română.
[189] Adelbert von Chamisso (1781–1838), scriitor romantic târziu de limbă germană, ai
cărui părinţi erau francezi, stabiliţi în Prusia din cauza revoluţiei de la 1789. Absolvent
al Facultăţii de Știinţele Naturii, Chamisso s-a remarcat și ca botanist.
[190] Nichifor Crainic (1889–1972) era profesor la Institutul de Teologie din București.
Studiile superioare le urmase în capitală și la Viena, din 1926 predând la recent înfiin‑
ţata Facultate de Teologie din Chișinău. S-a afirmat prin activitatea lui de gazetar, dar
și de eseist, scriitor și poet, cu porniri antisemite și promovarea unui tradiţionalism
ortodox desuet. În politică s-a dovedit a fi un mare oportunist, servind pe toţi cei ce
i-au dat o funcţie bine remunerată. Așa se face că sub legionari a fost secretar general
al Ministerului Cultelor, iar în perioada regimului antonescian a ocupat portofoliul
Propagandei (1 aprilie–26 mai 1941). În general, Crainic este prezentat ca un personaj
incapabil, o „canalie” după unii, avid de sinecuri și câștiguri financiare facile, fără cel
mai mic apetit pentru „simţul datoriei”, al lucrului bine făcut etc. Pentru caracterul să
vezi Arhiva CNSAS, dos. D-013484, vol. 3, f. 59–66, 150–156, dar mai ales vol. 9. Însă
aspecte interesante aflăm „la zi” și din Ioan Hudiţă, Jurnal politic, I [1 ianuarie 1940–6
septembrie 1940], ed. Dan Berindei, Iași, Editura Institutul European, 1998; Idem,
Jurnal politic, II [7 septembrie 1940–8 februarie 1941], ed. Dan Berindei, Iași, Editura
Institutul European, 2000. Totodată, util de consultat: Nichifor Crainic, Zile albe, zile
negre. Memorii, ed. Florin Duţu, București, Edit. Floarea Albă de Colţ, 2015.
[191] Radu Gyr este pseudonimul lui Radu Demetrescu. Vezi mai sus [106].
[192] Enric Furtună folosește această grafie pentru „nazist”/„nazistă”, pe care am păstrat‑o și
noi.
[193] „Struma” este numele unui vas ce a plecat din portul Constanţa pe 12 decembrie
1941 pentru a duce la Istanbul 790 evrei, pentru ca de acolo, cu trenul, să meargă mai
departe, în Palestina, aflată sub mandat britanic. Refuzând primirea refugiaţilor, vasul
a fost obligat să revină la Constanţa, pe drum fiind torpilat în Marea Neagră și scufun‑
dându‑se pe 24 februarie 1942. Cu o singură excepţie, toţi pasagerii și echipajul și-au
pierdut viaţa. Vezi Jürgen Rohwer, Die Versenkung der jüdischen Flüchtlingstransporter
Struma und Mefkure im Schwarzen Meer. Historische Untersuchung, München,
Bernard & Graefe Verlag, 1965 (Schriften der Bibliothek für Zeitgeschichte, 4); Mihai
Stoian, Ultima cursă. De la Struma la Mefküre, București, Edit. Hasefer, 1995; Șerban
Gheorghiu, Tragedia navelor Struma și Mefkure, Constanţa, Edit. Fundaţia „Andrei
Șaguna”, 1998.
[194] Isac Ludo (1894–1973) era jurnalist, scriitor și traducător originar din Iași, și el evreu
dintr‑o familie înstărită. La numai 20 ani a scos revista „Absolutio”, lucrând totodată
prin diverse alte redacţii, făcând mai de toate, cunoscând în același timp pe mai toţi
scriitorii importanţi ai vremii. Odată cu venirea la putere a guvernului Goga‑Cuza, de
teama unor represalii datorită atitudinii sale, I. Ludo pleacă în Franţa (în 1938). După
Al Doilea Război Mondial devine extrem de prolific sub noul regim, cu romane în
care denunţă fascismul, corupţia vechii clase politice interbelice, într‑un stil atractiv,
sarcastic și incriminator. Deși destinul lui Enric Furtună s-a încrucișat de mai multe
ori cu al lui I. Ludo, cel dintâi nu‑l menţionează decât o singură dată, existând probabil
animozităţi între cei doi, poate și din conduita celui din urmă în calitate de președinte
al Asociaţiei Ziariștilor și Scriitorilor Evrei (vezi Arhiva CNSAS: D-015456), dar și prin
faptul că după Al Doilea Război Mondial, Ludo s-a pus în slujba propagandei comu‑
niste, antisioniste și antiisraeliene. Cu multă acribie s-a aplecat Silvia Mitricioaei asu‑
pra vieţii și activităţii lui Isac Ludo, elaborând o teză de doctorat în cadrul Universităţii
„Babeș-Bolyai”, intitulată Modele identitare evreiești în cultura română: cazul Isac Ludo
(2015), din păcate încă nepublicată, deși se constituie într‑o veritabilă monografie ce
scoate la lumină multe informaţii inedite. Vezi în legătură cu Lodo și Arhiva CNSAS,
dos. I–329806, 79 file; Israel Marcus [Marius Mircu], Drama unui umorist, [Bat Yam,
Israel], Edit. Glob, 1973.
[195] „Transilvania” era printre cele mai moderne nave de pasageri construită în Danemarca,
ajunsă în portul Constanţa pe 26 iunie 1938. Până la intrarea României în războiul
mondial, acest vas a efectuat curse aproape regulate spre Haifa, pentru emigranţii
evrei, fiind sechestrată de la finele lui 1941 în Bosfor. Și-a reluat cursele spre Haifa în
octombrie 1945. A trecut apoi prin câteva reparaţii capitale, pentru ca în toamna lui
1979 să iasă complet din uz, eșuând într‑un banc de nisip undeva pe Dunăre, nu foarte
departe de Galaţi.
[196] Jacques Costin (1895–1971) avusese numele de familie Goldschlager. A fost coleg de
școală cu Marcel Iancu, însă el va urma cursurile Facultăţii de Drept din capitală. Deși
este invocat frecvent ca avocat, Costin nu a practicat această meserie, fiind de mai toţi
prezentat ca o fire de boem, dar discret, autor de proză avangardistă în stil „urmu‑
zian”, deopotrivă plină de umor. Între 1923 și 1930 a publicat un gen de „pastile” în
„Contemporanul”, sub pseudonimul Sindbad, reunite apoi în volum, Exerciţii pentru
mâna dreaptă și Don Quichotte (București, Edit. Naţională Ciornei, 1931, reeditat de
Geo Șerban în 2002), extrem de apreciat în epocă – dar și mai apoi –, fiind ilustrat
de Marcel Iancu și Miliţa Petrașcu. Practic, după apariţia acestei cărţi, activitatea lui
Jacques Costin se reduce preponderent la traduceri. Datorită atmosferei antisemite din
ţară, în toamna lui 1938 emigrează în Palestina, împreună cu Marcel Iancu, care-i era
cumnat. Cel din urmă revine în 1939, însă Costin se întoarce doar în 1947, fiind apoi
implicat în procesul Noica‑Pillat, acceptând totodată mascarada unei așa‑zise „demas‑
cări” în aula Facultăţii de Drept din București, dar și a unor denunţuri care l-au ajutat
ca în 1959 să părăsească ţara pentru a se stabili la Paris. Deși sunt vehiculate mai multe
date ale morţii sale, Jacques Costin a încetat din viaţă în capitala Franţei, pe 22 decem‑
brie 1971.
[197] Este vorba de Yehudah Ariel (1892–1966) – cunoscut și ca Leon Gold –, originar din
Galaţi, o figură importantă a mișcării sioniste de la noi. Împreună cu Iacob Nacht și
Lascăr Șaraga, Ariel a scos la Galaţi revista „Hatikvah”, în 1914, pentru ca ulterior să
se mute la București, unde va conduce ziarul „Mântuirea” (1919–1920), iar din iunie
1926 va edita periodicul „Drumuri Noi”. În 1941 emigrează în Palestina, iar după
crearea statului Israel este numit atașat economic pe lângă Legaţia israeliană de la
București. De altfel, prin intermediul acestuia, Enric Furtună reușește să trimită în
Israel manuscrisul dramei Abraham. Stabilit ulterior la Tel Aviv, Ariel colaborează la
presa de limbă română (având o rubrică permanentă la „Viaţa Noastră”, unde publica
diverse „figuri din trecutul sionismului românesc”), se îndeletnicește – când este
cazul – cu traduceri în limba ebraică (de pildă, o parte din drama Șoșana a lui Enric
Furtună, rămasă totuși inedită). Vezi asupra lui: Abraham Feller, Michael Landau,
M. Rudich, Iehuda Ariel, Leon Gold – Pe pragul anului al zecelea de la dispariţia lui,
Tel Aviv, Typo-Studio, 1975. Există totodată un Fond Personal Ariel (Gold) Leon,
la Central Zionist Archives din Ierusalim, JM-CZA/Personal Papers/A262, cu docu‑
mente dintre 1892–1966.
[198] Henry Marcus (1894–1975) își crease o anumită faimă prin tălmăcirea câtorva sonete
din William Shakespeare, volum apărut în 1922, pe care de altfel l-a și prefaţat (William
Shakespeare, Sonete, traducere și prefaţă de Henry Marcus, București, Edit. Benedict
Tanenbaum, 1922, prefaţa: p. 5–7; o a doua ediţie, revăzută: București, 1935, 34 p.). Dar
Marcus era cunoscut și pentru traducerea lui Israel Zangwill, în 1918, cu Had Gădia,
iar cu puţină vreme înainte de a emigra acesta publicase în revista‑anuar „Sinai” – fon‑
dată și condusă de rabinul Meyer Abraham Halevy – un articol ce stârnise comentarii,
prin afirmaţia că englezii, înainte de a dărui evreilor patria, le-au redat Biblia. Stabilit
la Ierusalim, Henry Marcus a practicat jurnalismul și reportajul, încetând din viaţă la
începutul lui 1975, având un fiu, medic, la Tel Aviv. În 1972, Marcus solicita primăriei
Ierusalimului (3 Tevet 5732) atribuirea numelui Moses Gaster unei străzi, propunerea
fiind aprobată de consiliul orașului. La acea dată Marcus locuia pe strada Chovevei
Tsion nr. 12; fotocopia scrisorii este publicată în „Caiet pentru literatură și istoriogra‑
fie”, Cercul literar Menora, red. Bar‑Avi, Ierusalim, XIV, 1972, nr. 47 (127), octombrie-
decembrie, 1972, p. 10. Vezi Henry Marcus, Din vremuri de urgie. Amintiri, Ierusalim,
Cenaclul Literar „Menora”, 1966, 32 p.
[199] Samuel/Shmuel I. Stern-Kochavi, doctor în filosofie, a fost directorul și editorul
publicaţiei „Renașterea” (1924–1942), ce apărea la București săptămânal, devenită
„Renașterea Noastră” din 10 octombrie 1925, având ca subtitlu: „Organ naţional evre‑
iesc”. După o întrerupere, reapare în Palestina, de la 1 septembrie 1944, având ca edi‑
tor pe M. Moscovici, până în 1947. Stern-Kochavi a fost și președinte al Organizaţiei
Sioniste din România („Hithachduth Oley Romanyah”).
[200] Else Laker‑Schüler (1869–1945) era o scriitoare de limbă germană, asociată expresio‑
nismului, stabilită la Ierusalim încă din 1937, deși emigrase în Palestina în 1934. Vezi
asupra ei: Betty Falkenberg, Else Lasker‑Schüler. A Life, Edit. McFarland, 2003; Sigrid
Bauschinger, Else Lasker‑Schüler. Biographie, Wallstein Verlag, 2013: Jörg Aufenanger,
Else Lasker‑Schüler in Berlin, Berlin, Be.bra Verlag, 2019.
[201] Gerson Stern (1874–1956), scriitor german emigrat în Palestina în 1939. Vezi asu‑
pra lui Friedrich Voit, Gerson Stern. Zum Leben Und Werk Des Judisch-Deutschen
Schriftstellers (1874–1956), Gruyter Verlag (Conditio Judaica), 2017, 390 p.
[202] Arnold Zweig (1887–1968) era un scriitor de limbă germană, originar din Silezia, care
în tinereţe a manifestat o exaltare naţionalistă sub influenţa lui Nietzsche. Însă Primul
Război Mondial – la care a participat – l-a schimbat radical, devenind un promotor
al pacifismului și umanitarismului, dar și un sionist activ. Imediat după instalarea lui
Hitler la putere emigrează în Pelestina (via Elveţia), editând chiar un periodic, „Orient”,
la Haifa. Asemenea altor scriitori de limbă germană – precum Else Lasker‑Schüler,
Max Brod și W. Hildesheimer – îi scade entuziasmul sionist, cu toţii așteptând sfârșitul
conflagraţiei pentru a reveni în Germania. Se va întoarce doar el, în 1948, stabilindu‑se
în Berlinul de Est, între 1950–1953 fiind președinte al Academiei de Arte. Vezi asupra
lui: Hilscher von Eberhard, Arnold Zweig. Leben und Werk, Berlin, Volk und Wissen
Verlag, 1987.
[203] Max Brod (1884–1968), scriitor, jurnalist și compozitor originar din Praga, dar de
limbă germană, prieten apropiat al lui Franz Kafka (dar și biograf al acestuia). Odată
cu ocuparea Cehoslovaciei de către naziști, Brod emigrează în Palestina (în 1939), sta‑
bilindu‑se la Tel Aviv și continuând preocupările literare, îndeosebi ca dramaturg. În
perioada când Enric Furtună se afla la Ierusalim, Max Brod trăia însingurat în urma
decesului soţiei sale (Elsa Taussig) în 1942, scriind extrem de puţin. Vezi asupra lui:
Berndt W. Wessling, Max Brod. Ein Porträt zum 100. Geburtstag, Gerlingen, Bleicher
Verlag, 1984.
[204] Samuel/Sammy Gronemann (1875–1952), scriitor și lider sionist, originar din
Strasburg, absolvent al unui seminar rabinic, dar și al Facultăţii de Drept din Berlin.
S-a îndeletnicit apoi cu jurnalismul, pentru ca odată cu ascensiunea nazismului să
plece la Paris (în 1933), iar din 1936 stabilindu‑se la Tel Aviv. S-a afirmat ca dramaturg
și romancier, Enric Furtună făcând aici trimitere la comedia Der Weise und der Narr.
König Salomo und der Schuster (Moadim, Palestinian Play Publishers, 1942, 54 p.). Vezi
asupra lui: Hanni Mittelmann, Zionist, Schriftsteller und Satiriker in Deutschland und
Palästina, Frankfurt am Main (ș.a.), Campus Verlag, 2004; Idem, Sammy Gronemann.
Ein Leben im Dienste des Zionismus, Berlin, Hentrich & Hentrich Verlag, 2012.
[205] Margot Klausner (1905–1975), scriitoare, originară din Berlin, stabilită în Palestina
din 1926. S-a ocupat mult de lumea teatrală și de film, devenind de altfel prin‑
tre primii regizori în acest din urmă domeniu. Împreună cu soţul ei – Yehoshua
Brandstaetter – a fondat în 1949 primul studio de film din Israel („Israel Motion
Picture Studios Herzliyyah Ltd.”). Vezi asupra ei: Boaz Hagin, Margot Klausner and
the pioneering of Israeli cinema, în „Screen”, Oxford, no.2/2018, p. 158–175; Sheli
Zer‑Tsiyon, The Archive of the Habima secretariat. Margot Klausner and the making
of a national stage, în „Jahrbuch des Dubnow-Instituts”, no.17/2018 (apărut însă în
2020), p. 497–514.
[206] Mayer Ebner (1872–1955), avocat și publicist, militant sionist și lider a Partidului
Evreiesc din România, în mai multe rânduri membru în Parlamentul de la București.
Din 1940 rămâne în Palestina, colaborând la mai multe ziare ebraice.
[207] În realitate, romanul lui Sammy Gronemann, Tohuwabohu, a apărut la Berlin (Welt-
Verlag), în 1920, nu 1934, după cum afirmă Furtună. Romanul surprinde prin dialo‑
gurile dintre pastorul Bode și profesorul evreu Strösser confruntarea dintre protes‑
tantism și iluminismul iudaic – așa cum a fost el promovat în Germania de Gotthold
Ephraim Lessing în veacul XVIII. În plus, Tohuwabohu se încheie cu descrierea pogro‑
mului de la Borytschew, care întrupează de fapt propria experienţă a lui Gronemann
de la Zhytomyr, cu ocazia Paștelui din 7–8 mai 1905. Vezi Irina Pohlan, Das deutsche
orthodoxe Judentum im Roman „Tohuwabohu” von Sammy Gronemann, München,
GRIN Verlag, 2009; Tilmann Gempp-Friedrich, Der Roman „Tohuwabohu” oder
Gronemanns Sicht auf die Dinge, în Deutsche Kultur – Jüdische Ethik, Frankfurt.Main,
Campus Verlag, 2011, p. 167–186.
[208] Ulterior, Enric Furtună a tăiat în text sintagma „de primă calitate”.
[209] Este vorba de cartea lui Gerson Stern, Weg ohne Ende. Ein jüdischer Roman, Berlin,
Reiss Verlag, 1934, 474 p. (volum reeditat de Friedrich Voit, cu un cuvânt înainte și un
glosar, la Siegen, Böschen Verlag, 1999, 366 p.)
[210] „Versurile în limba germană ale unui poet român”.
[211] Este vorba de Giuseppe Ricciotti, L`histoire d`Israel, 2 vol., trad. Paul Auvray, Paris,
Édit. A. & J. Picard, 1947, 1948 (vol 1: Des origines à l’Exil; vol. 2: De l’Exil à l’an 135 ap.
J.-C.). Ediţia originală, în italiană (Storia d’Israele), a apărut la Torino, 2 vol., Società
Ed. Internazionale, 1932, 1934.
[212] Romanul lui Thomas Mann, Ioseph und seine Brüder, este alcătuit din patru părţi, fiind
elaborat între 1926 și 1943. O recentă versiune românească a oferit Petru Manoliu, în
trei volume, la Edit. Polirom din Iași (2013).
[213] Are în vedere pe: Heinrich Graetz (1817–1891), unul din primii istorici care au scris în
limba germană o istorie onestă a poporului evreu, dar și impresionantă ca dimensiuni
(11 volume); Ernest Renan (1823–1892), celebru istoric francez al Orientului Mijlociu,
cel care a oferit mult răspândita lucrare Vie de Jésus (1863); Simon Dubnov (1860–
1941), istoric rus, dar vorbitor curent de idiș, autor al mai multor cărţi despre istoria
evreilor, a hasidismului, a relaţiei dintre naţionalism și istorie (din perspectivă iudaică)
etc.; Isaak Markus Jost/Yost (1793–1860), istoric și creator al istoriografiei evreiești
moderne, fondator al unui „Institut für Foerderung der israelitischen Literatur” (la
Frankfurt am Main) și autor al unor impresionante volume.
[214] Walter Scott (1771–1832), scriitor scoţian, autor al multor romane istorice, unele fiind
transpuse și în românește, precum Ivanhoe, Rob Roy, Mireasa din Lammermoor, O

legendă despre Montrose, dar și seria de romane Waverley.
[215] Este vorba de romanul istoric Salambo al lui Gustave Flaubert, publicat în „ediţie defi‑
nitivă” în 1883 (Paris, Édit. G. Charpentier), a cărui acţiune se petrece la Cartagina, în
veacul al III-lea a.Ch., cu puţin timp înaintea revoltei „mercenarilor”, la scurtă vreme
după primul război punic.
[216] Thaïs este romanul lui Anatol France, publicat în 1890, în care reia legenda sfintei Thais
din Egipt, cartea bucurându‑se de un mare succes la public.
[217] Mikhah Iosef Bin-Gorion sau Micha Josef Berdyczewski (1865–1921), jurnalist și
scriitor de limbă ebraică, germană și idiș, care și-a dedicat ultima parte a vieţii sale
culegând și studiind folclorul și legendele evreiești, pe care le-a și publicat de altfel în
idiomurile menţionate mai sus.
[218] Pierre Corneille (1606–1684), unul din marii dramaturgi ai Franţei din veacul XVII,
alături de Racine și Molière.
[219] Jean Racine (1639–1699), alături de cel de mai sus, unul din dramaturgii importanţi
ai epocii, care și-a început cariera ca actor la curtea lui Ludovic al XIV-lea. În ultima
parte a vieţii a abordat și câteva tragedii biblice, având ca subiect Esthera sau Athalia.
[220] Eschil (525–456 î.Hr.) și Sofocle (496–406 î.Hr.), dramaturgi greci, care au pus bazele
tragediei clasice
[221] Menandru (cca. 342–291 î.Hr.), poet dramatic grec, cu inovaţii în domeniul comediei
clasice și subiecte ce ating viaţa personală, psihologia umană, morala etc.
[222] Se referă la Margot Klausner. Vezi infra [205]
[223] Este vorba de ediţia Bin Gorion, Die Sagen der Juden, 3 vol., Frankfurt, Rütten und
Loening, 1913–1919.
[224] Este o culegere de povestiri, legende, comentarii, reunite sub numele de Midraș. În
fapt, semnificaţia termenului este „a cerceta”, „a analiza”, „a investiga”, în scopul de a
scoate idei și învăţăminte chiar și din ceea ce nu pare a spune ceva. De aceea, Midraș
are și valoarea unei metode în ceea ce privește cunoașterea.
Partea II
Fragmente de
corespondență regăsită
1
[A. Steuerman-Rodion către Enric Furtună]
„Scumpul meu președinte de... Societate”[1]
Înţelegi, desigur, că numai excesiva muncă și preocupare m-a împie‑

dicat de a‑ţi răspunde, mai just de a nu‑ţi răspunde: căci, în adevăr, ce să
răspund unei atari delicate întrebări? Chestia localului e încă nelămurită.
La Cultura sunt două soluţiuni (una Goldenthal, alta Schüssler) în privinţa
camerei proiectate: ambele exclud cedarea către Societatea Studenţilor. Până
la octombrie e posibil să vă dau eu o cameră deschiriată în aceste la mine,
foarte spaţioasă. Sunt încă în tratative cu... nevastă-mea. Nu știu încă dacă
la întoarcerea d-tale o vei mai găsi în Iași, ca să convii cu d-nsa, căci eu sunt
foarte puţin apt în materie de subînchiriere, mai cu seamă când e vorba de o
societate de această natură. Pleacă de la 27 iulie–15 septembrie.
În ce privește inspiraţiile poetice de la Oglinzi:... dac-ai fi știut problema
astei vieţi cu care lupt!... ai vedea că numai de poezie nu‑i vorba. Singura‑mi
speranţă e să pot pleca undeva în septembrie.
Cordiale salutări,
Dr. Steuerman
20/7/1906
(Arh. St. București, Arhive personale și familiale, II, Fond

Henrik Pekelman, nr. 206, inv. 1875, vol. 1, f. 3)
[1] Spre finalul studiilor universitare, Enric Furtună a fost ales în funcţia de președinte al
Societăţii Studenţilor Evrei (Cf. Dr. I. Niemirower, Ochire asupra istoriei Comunităţii
israelite din Iași, București, Tip. Speranţa, 1907, p. 39).
2
Dragă d-le Peckelman,
Am dat – și citit – M.S. Reginei traducerea Cântecului și i-am lăsat manus‑

crisul[1]. A găsit frumoasă și corectă traducerea și m-am bucurat că te-am
putut... introduce la Palat, măcar că nu te-ai îndurat (?) să scrii versurile pe o
coală bună de hârtie. Numai plicul nu l-am dat, era prea proletăresc.
Pentru alte noutăţi, n-am vreme și te salut cordial.
Dr. Steuerman
11/II/907

[1] Este vorba de regina Elisabeta a României, ce avea ca pseudonim literar „Carmen Sylva”.
Cu o zi înainte de această carte poștală, A. Steuerman fusese primit în audienţă de regină,
„în modul cel mai graţios”. Întâlnirea a depășit o oră, discutându‑se chestiuni literare în
legătură cu compoziţiile reginei (cf. „Egalitatea”, XVIII, 1907, nr. 7, vineri 16 februarie,
p. 53). De altfel, Steuerman se afla de mai multă vreme în graţiile lui Carmen Sylva. De
pildă, în 1904, când familia regală se afla la Iași, aceasta a manifestat o atitudine deosebit
de deschisă și atentă faţă de evrei. Rabinul Niemirower și bancherul Albert Daniel au
fost invitaţi să ia masa cu regele, iar regina Carmen Sylva a primit în audienţă pe A.
Steuerman, care i-a prezentat reginei traducerea în versuri a dramei sale Ullranda, făcută
pentru reprezentaţia de gală, o gazetă a vremii semnalând faptul că „Regina acordă o
specială atenţie poetului”. („Egalitatea”, XVI, 1905, nr. 7, vineri 18 februarie, p. 50). Sau,
la finele anului 1906, când a apărut Loïse, dramă în versuri de Carmen Sylva, tradusă
de A. Steuerman, regina i-a trimis acestuia din urmă o poză a ei cu o amplă dedicaţie
olografă. („Egalitatea”, XVII, 1906, nr. 43, vineri 10 noiembrie, p. 345). Iar exemplele ar
putea continua prea bine!
Fragmente de corespondență regăsită 465
3
[Enric Furtună către Mihail Dragomirescu]
1/I 908. Berlin
Stimate Domnule Dragomirescu,
Vă scriu din Berlin, din acest haotic centru cultural, de unde totuși mă
gândesc cu drag și cu părere de rău, la atât de intimile și nepreţuitele seri din
casa d-tră. Pentru acea singură ședinţă la care am avut fericitul prilej să iau
parte, ţin să vă mulţumesc[1].
Cu Sorin Bătrânul (sau dacă voiţi Gloria) m-am ocupat două nopţi de-a
rândul. Regret că n-a fost vreme să vi-l înmânez eu însumi[2]. Am revăzut,
îndreptat și... pieptănat tot ce-aţi dorit și indicat d-tră.
Monologul de la sfârșit numai a rămas tot acolo, după o adâncă și înde‑
lungată chibzuire. Măreţia tragică plutitoare asupră-i cere parcă anume să
stea drept încheiere. Sunt sigur că-mi veţi respecta această dorinţă.
Sper să recitesc bucata întreagă în no. festiv de ianuarie 908.
Am reluat și ossana amintirilor. Observaţiile d-tră sunt f. drepte.
Rămân al d-tră devotat,

Dr. Enric Pekelman
Berlin, Am Königsgraben 9/II
(Biblioteca Academiei Române, S 28–2/VI)
[1] În drum spre Berlin, pentru a se specializa în stomatologie, Enric Furtună va petrece
câteva zile memorabile la București, participând la cenaclul lui Mihail Dragomirescu.
Cu această ocazie, proaspătul medic descrie – în memoriile de la Partea I – atmo‑
sfera ce a găsit‑o în splendida casă a profesorului de pe str. Gramont 11: „Am fost în
număr destul de mare: scriitori deja cunoscuţi, ca și începători; maeștri și ucenici. Țin
minte că au fost faţă, fiindu‑le prezentat de gazdă, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu,
Corneliu Moldoveanu, Mihail Smolschi (viitorul Mihail Sorbul), Al. Th. Stamatiad, Ion
Dragoslav, D. Nanu și alţii, mulţi tineri, printre care și Leon Feraru. Am regretat absenţa
lui Nemţeanu, un bine văzut oaspe al cenaclului, dar care se afla bolnav în urbea‑i «cum‑
plită». S-au citit poezii, analizate, criticate nu numai de criticul en titre, ci de oricine avea
ceva de spus în bine sau în rău”.
[2] Peste ani, Mihail Dragomirescu, în lucrarea sa Sămănătorism, poporanism, criticism,
București, Editura Institutului de Literatură, 1934, p. 167, îl menţionează la „opere dra‑
matice” și pe Enric Furtună cu Sorin Bătrânul, „prea romantic și greoi în expresie”.
4
Dr. Enric Pekelman 13.I. 1907 <1908>. Berlin

Berlin, Am Königsgraben 9
Stimate Domnule Dragomirescu,
Trimiţându‑vă, pentru unul din numerele viitoare ale „Convorbirilor

Critice”, o poezie inedită, îmi permit să vă aduc la cunoștinţă că no. de la 15
dec. 907 nu mi-a fost trimis. Rogu‑vă dar să binevoiţi a aranja lucrurile.
Caragiale m-a primit cu multă bunăvoinţă și mi-a citit 2 admirabile fabule
noi, pe care le cunoașteţi cred. Lucrează acum la o comedie – urmare (după
25 de ani) la Noaptea furtunoasă – și la o tragedie în versuri. Informaţiuni
literare de mare interes, pe care le știţi, poate, direct de la autor.
Cu nerăbdare aștept primul număr din „Conv. Crit.”. Aștept să-mi recitesc
și poemul dramatic. Așteaptă și Caragiale.
Dorindu‑vă de anul nou și d-stră și Revistei pe care o conduceţi noroc și
sănătate, rămân al d-stră foarte devotat,
Enric Furtună[1]
[1] Scrisoarea conţine separat și manuscrisul poeziei „Nopţii”.
5
8/IV/911, Seara
Dragă prietene,
Îţi mulţumesc – cam cu întârziere – pentru scrisoare, ca și pentru... con‑

doleanţele atât de bine venite: un zâmbet printre lacrimi! Tot ce e cu haz, e
totdeauna bine venit și carta d-tale a fost hazlie. De altfel, mai mulţi cititori
maliţioși mi-au adresat câte un „p.c.” în urma articolului. I-a fost dat canaru‑
lui să aibă partea lui de celebritate. A plătit‑o cam scump, nu‑i vorba...
Altfel cum vă lăudaţi? Pe când părăsiţi Bârladul? Ce mai face răposata

secţie a Ligii Antisemite de veselă memorie?[1] Tot mai cântă Weinfeld[2]?
Dar d-rul Frischman mai scrie epigrame? Dacă din întâmplare cunoști și
vezi pe poetul Tutoveanu[3], spune-i complimente din parte-mi și anunţă-l
că are la mine 8 exemplare din Albastru și suma de 1.50, plus alte reviste.
Vă salut cordial,
Dr. Steuerman
P.S. Soţia mea se află în capitală, str. Șepcari 10.

[1] Filială a Ligii Antisemite Universale înființată în 1895 de A.C. Cuza și N. Iorga, ce a stat
la baza fondării de către cei doi a Partidului Naţionalist-Democrat, în 1910.
[2] Este vorba de doctorul Isaac Weinfeld (ca scriitor semna Ion Palodă), totodată violonist
în cvartetul viitoarei Academii Bârlădene, creată în 1915, gazetar, autor de versuri și al
unor texte de reflecţie filosofică, decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de ofi‑
ţer. Era absolvent al Facultăţii de Medicină din Iași (în 1904), așadar o vreme fiind coleg
cu Enric Furtună. Mult mai târziu, Weinfeld a creat și condus Asociaţia de Lectură „Casa
Naţională”, cu prezentări de carte, expoziţii etc. Vezi asupra acestuia Arh. St. Vaslui,
Administraţia Financiară jud. Tutova, fond 13, dos. 206/1947 (acte privind masa succe‑
sorală a lui I. Weinfeld, cu informaţii biografice).
[3] George Tutoveanu (1872–1957), profesor la Școala Normală și la Liceul de Fete din
Bârlad, totodată poet cu tentă sămănătoristă, membru fondator al Societăţii Scriitorilor
din România, iar în vremea guvernului N. Iorga a fost și prefect de Tutova (1931–1932).
Anul anterior tocmai publicase volumul Albastru, la care face aici referire A. Steuerman.
6
[Iași, 13 aprilie 1914]
Am trecut (și trec încă) prin griji mari cu boala soţiei, așa că în afară de
puţinele momente nocturne de care am uzat pentru a nu lăsa gazeta fără
cele absolut necesare, n-am putut da nici o atenţie lecturii serioase. Pustnicul
rămâne pentru zilele paștelui creștin, sper. Dar aș dori ca să-mi transcrii un
fragment, ca de vreo coloană, dialogat ori monolog, cât mai de sine stătător,
ca să-l reproduc într‑o col. 5, ori ca foileton din „Opinia”. Alege pasajul care
convine mai bine și e mai sugestiv, ori destul de sugestiv. Bineînţeles, din
poemele în versuri.
Probabil că d-na Pekelman a plecat. Ori... nu cumva ești și d-ta plecat și
eu îţi scriu tardiv?
Cordiale salutări,
Dr. Steuerman
[P.S.] Până joi devreme să-mi trimiţi cele cerute. Rodion.

7
Iubite doctore,
Ne-a bucurat carta d-tale din care am înţeles că d-na a suportat cu

bine operaţia și că va putea să se remită curând în frumoasa localitate a
Semelringului[1], unde – probabil – vor pătrunde prea puţin ecourile con‑
flictului austro-sârb. Acum câteva zile abia am aflat de la d-ra Pekelman că
e vorba de o operaţie, că sunteţi în Viena etc. Noi am rămas aci. M-am mul‑
ţumit numai cu un concediu de la „Opinia”. Avem permanentă alternanţă de
ploi și călduri mari, uniformizate numai în plictiselile Iașului.
Am primit și numărul „Vieţii Românești” (care apare azi) și văd o recen‑
zie asupra Pustnicului. Cred că fratele ţi‑o fi trimiţând acolo revista; de nu,
cere-i‑o[2].
Altfel, suntem bine și vă dorim cea mai grabnică revenire în bune condiţii
de sănătate. Din partea soţiei mele și a mea cordiale salutări amândoura.
Dr. Steuerman
12/VII/914

[1] Este vorba de Semmering, staţiune montană aflată în apropierea Vienei.

[2] Sub semnătura lui C.A. a apărut o scurtă cronică în „Viaţa Românească”, IX, 1914, nr.
6 (iunie), p. 380. Reproducem câteva idei din recenzie: „Cel mai izbutit dintre poemele
dramatice mi se pare Pustnicul, cu toată psihologia lui cam convenţională. Într‑însul se
găsesc presărate multe versuri frumoase, remarcabile prin muzicalitatea lor. De altmin‑
teri, în general versurile d-lui Enric Furtună sunt corecte și cuprind un element mai mult
sau mai puţin pronunţat de muzicalitate. Acţiunea poemului e romantică și cu acest titlu
cred că el ar putea fi reprezentat cu succes”. În ceea ce privește poemul Sorin Bătrânul,
inclus în volum, cronicarul consideră că acesta „relevă unele însușiri teatrale mai cu
seamă în ceea ce privește dialogul”. Însă de o bună apreciere se bucură mai ales drama
Alexe Tudor, la care „dialogul e foarte vioi și analiza psihologică condusă cu mult tact.
Enric Furtună se dovedește că stăpânește în același timp și tehnica teatrală”. Personajele
sunt bine surprinse, „e mult realism în descrierea împrejurărilor, iar pasajul final e
impresionant”.
8
[Iași, 15 decembrie 1914]

Dragă doctore,
Ce idee a fost de a anunţa întâi pe Moses și Napoleon – care n-a avut loc
– în loc de a‑ţi anunţa conferinţa drept subiect principal? În acest caz ne-ar
fi făcut plăcerea (deși cu acest puţin de timp greu de găsit liber) de a asista.
Ce rost are nota anti-Rinaldo, în Versuri și Proză, n-am priceput[1].
A propos de revistă (am primit‑o chiar în acest moment): nu mă împac
cu „versurile tocmai coapte”. Nu sugerează. Mai curând s-ar fi găsit o compa‑
raţie posibilă cu rima în șoapte.
De asemenea hruba. E un cuvânt fără altă aplicaţie decât aceea pe care o
are: la pământ, nu la apă.
Altfel e prea îndrăzneaţă. Aceasta pentru ediţia viitoare, ne varietur.
Cu dragoste,
Rodion

[1] Apărută în „Versuri și Proză”, III, 1914, nr. 15–16 (1 noiembrie), p. 484. Vezi și Ion
Minulescu, Romanţa lui Wassermann (Reţetă singulară pentru boala apostolilor mei: V.
Eftimiu, G. Topârceanu, I. Ribeagu, Rinaldo), în „Versuri și Proză”, III, 1914, nr. 1 (ianua‑
rie), p. 28–29. În acea perioadă, „Rinaldo” era pseudonimul utilizat de Mihail Sevastos.
9
9 febr. 915
Iubite doctore,
Am pe conștiinţă de a nu‑ţi fi răspuns la două gentile cărţi poștale. Dar

d-ta știi cât sunt de ocupat și – din nenorocire – de agitat, chiar după ce, în
aparenţă, am rezolvat pentru mine chestiunea grea care agită pe atâţia... Vezi
ultimele dezbateri în Cronică și mă vei citi printre rânduri. Vei mai vedea
peste o zi, două, tot acolo, lucruri interesante. Cred că ai primit „Info[rmaţia]”
cerută. Merci p. numerele trimise. Îmi prind bine. Regret că „Info.” mi-a tipă‑
rit cu atâtea greșeli de zaţ conferinţa (ultima parte e aproape deformată!). Că
ţi-a plăcut, m-a consolat de neplăcerile ce am avut la Toynbee, instituţie de...
incultură jargonistă[1]. Dacă n-ai fost în acea seară să vezi pe micii neinte‑
lectuali cum ţipau de revoltă... Te-ai fi gândit la boii (ori viţeii) lui Börne[2],
speriaţi de un... adevăr. Cunoști, probabil, spirituala frază în original.
Și ce e mai mult, sonetistul italo-jargonic Lazar[3] s-a făcut ecoul acelei
indignări anunţând în public o polemică, la care – se înţelege – au renunţat
ei, cu toate protestele mele. Aș fi avut un minunat prilej al unei polemici
politice.
Îţi urez succes deplin la „tranșee”. Dar numai la acele imaginare și poetice.
Nu la cele posomorâte.
Cordial,
Rodion

[1] Se referă la Societatea Culturală „Toynbee-Hall”, fondată la Iași în 1906 prin eforturile
comune ale unor maskilim, personalităţi intelectuale din urbe (Iacob Iţhak Niemirower,
Abraham L. Zissu, Iacob Groper, Iacob Nacht ș.a., dar și din străinătate), concepută de
fapt ca un Ateneu popular sau, mai bine spus, ca o universitate populară evreiască, ce
organiza conferinţe și lecturi publice, de regulă în limba română sau în idiș, fiind pre‑
zenţi aici – de pildă – Bernard Lazare, Shalom Aleihem, Franz Oppenheimer, Nahum
Sokolov ș.a., promovându‑se și ideile sioniste. Sub egida acestei asociaţii se tipăreau și
diverse lucrări, cum ar fi, chiar în acest an, volumul Dr. K. Lippe (publicaţiune comemora-
tivă), Iași, Edit. Instituţiunii Culturale „Toynbee-Hall”, 1915, 88 p. +portrete, personali‑
tate decedată atunci, fost președinte al primului Congres Sionist din Basel (1897).
[2] Aluzie la Karl Ludwig Börne (1786–1837), autor de scrieri politice și satire, fiul lui
Jakob Baruch, un bancher din Frankfurt am Main. Și-a schimbat însă numele de fami‑
lie în 1818, convertindu‑se la protestantism, în contextul persecuţiilor anti-evreiești din
Germania acelor vremuri.
[3] Se referă la Lascăr Șaraga (1892–1968), care se făcea tot mai cunoscut sub pseudonimul
Lazar Samson, publicând în anul următor – 1916 – cu acest nume o plachetă de sonete,
Pe‑o harpă de aramă, mult apreciată chiar de Mihai Codreanu.
10
20/II/915
Iubite doctore,
Deși – sau mai bine deoarece – nu am vreme să-ţi scriu o cartă poștală,
m-apuc să-ţi scriu o scrisoare. Întocmai ca omul care n-are pâine (sunteţi și
pe acolo așa de flămânziţi) și trebuie să mâncăm, de nevoie, cozonaci. M-a
găsit plăcuta d-tale c.p. într‑o zi foarte iritantă, așa că nu mă gândeam măcar
să-ţi scriu așa. Dar – colac peste pupăză – am promis unei d-ne compozi‑
toare să-i traduc versuri. Și atunci mi-a venit... inspiraţia. Ce va să zică să fii
un fost poet! Îţi trimit alăturatele strofe – de altfel drăguţe și ușoare de tradus
și te rog a împărţi cavalereasca datorie: doi doctori traducând versuri pentru
o... farmacistă. Ai înţeles că e vorba de d-na Han (nu mă denunţa d-nei dr.
Pekelman, care n‑o agreează din motive politice). Sper că de colaborarea
mea nici nu va mai fi nevoie și voi fi foarte mulţumit să-ţi cedez laurii, exclu‑
siv. Muzica așteaptă, probabil va rămâne în manuscrise.
Aștept rezultatul nu chiar „cu întoarcerea curierului”, dar nici după război,
căci ar fi de prisos toată opera. A propos: în tranșee nu introduci ceva muzică?
Bineînţeles, numai veselă nu ar trebui să fie. Eu mă aștept la o literatură abun‑
dentă de Fuldisme, adică de inspiraţiuni pochico-dramatice inspirate de eve‑
nimentele și operaţiile războiului mondial. Cu atât mai bine. O să ai avantajul
și prilejul de a fi original și prin întâietate, și – sper – prin imaginaţie.
În ce privește teatrul ieșan, Manolachi n-a fost nimica. Ne așteaptă mâine

seara un Găvănescu pur‑sang[1], cu Neamul (Românesc) care închide stagi‑
unea cu invective antisemite, îmi închipuiesc.
Nu degeaba crede Sadoveanu că Manasse e cea mai bună dramă
românească[2].
Văd că te-a cam înduioșat soarta lui Minar[3]. Vei vedea încheierea d-nei
Kernbach[4], mâine. E într‑adevăr un om de nimic. Ai văzut cum prin intu‑
iţie am prezis că va candida la un premiu.
Bou n‑o fi, dar agramat complet, mai cu seamă neștiinţa de gramatică.
Azi m-a vizitat una din surorile Conta (cea mai în vârstă). Mi-a spus că Ana
C.-K. e bolnavă, absolut, de la apariţia volumului. Știam mai de mult de la
Ghibănescu[5] c-a avut atacuri de sincopă la apariţia volumului din Editura
Sfetea.
Părăsind literatura, aș dori să știu cum mai stai cu celelalte, dar indiscre‑
ţia e de evitat. Prefer să aflu câte ceva când s‑o întoarce d-na Pekelman.
Alaltăieri a fost d-ra Pekelman la noi cu bilete de la Sprijinul. Jănică i-a
vorbit mereu de Tutica Pekelman care e „la Bârlad”, plecat „cu trenul”. Să nu
uite, la întoarcere, să întoarcă vizita lui Jănel.
D-tale și tuturor vă urez bună sănătate și succes. Complimente de la ai
mei.
Dr. Steuerman

[1] Se referă la Ion Găvănescu (1859–1949), profesor la catedra de Psihologie, pedagogie şi

estetică la Iaşi din 1888, mai apoi doar de Pedagogie, director al revistei „Cultura română”.
Pedagogie, ştiinţe, litere, apărută la Iaşi (1903–1905), ulterior la Bucureşti (1905–1906).
A înfiinţat şi condus Seminarul Pedagogic de pe lângă Universitatea din Iaşi între 1899–
1932. În perioada interbelică, Găvănescu s-a remarcat pentru antisemitismul său, motiv
pentru care a și fost condamnat la închisoare.
[2] Este vorba de drama lui Ronetti-Roman, Manasse (1900), de care s-a mai vorbit în această
carte.
[3] Octav Minar (1886–1965), profesor, avocat și publicist, a fost o figură ce a atras nenumă‑
rate reproșuri în ceea ce privește multe din studiile lui de istorie literară, lipsite de metodă
și de acribia cercetătorului, cu foarte multe informaţii inventate doar pentru senzaţio‑
nal. O pildă în acest sens este volumul lui Minar, Filosoful Conta. Viaţa și Opera (Iași,
1910), dar mai ales fabulaţiile din cuvântul introductiv la Vasile Conta, Opere complete
(București, Edit. C. Sfetea, Librăria Școalelor, 1914), ediţie menţionată în epistola de faţă.
De altfel, erorile și mai ales falsurile lui Minar au determinat pe A. Conta‑Kernbach să
publice În chestiunea volumului Opere complete de Filosoful Conta, Iași, Tip. H. Goldner,
1915, 11 p. Vezi și Ana Conta‑Kernbach, Biografia lui Basile Conta. Adăugiri și îndrep‑
tări, Iași, Tip. Dacia” și „D. Iliescu”, 1916, 53 p. (extras din „Viaţa Românească”, X, 1915,
nr. 7–9, p. 116–140; nr. 10–12, p. 43–64).
[4] Ana Conta‑Kernbach (1866–1921) era sora lui Vasile Conta, măritată în 1891 cu poetul
Gh. Kernbach, profesoară la Școala Normală din Iași, dar și publicistă, activistă pentru
drepturile femeii etc. Cealaltă soră a filosofului – menţionată mai jos – este Eliza. În
acest context, în septembrie 1915, la iniţiativa Anei Conta‑Kernbach s-a constituit la
Iași un „cerc al tuturor intelectualilor, scriitorilor și artiștilor”. Printre cei 150 membri,
dintre evrei a fost invitat doar A. Steuerman (cf. „Egalitatea”, XXVI, 1915, nr. 37, vineri
25 septembrie, p. 294).
[5] Gheorghe Ghibănescu (1864–1936), istoric și filolog, preocupat de genealogie, autor
al celebrei colecţii de documente Surete și izvoade, fondator al revistelor „Theodor
Codrescu” și „Ioan Neculce”.
11
Dragă doctore,
Știindu‑te prea mult ocupat nu te-am pus în curent c-am primit scrisori
de la dr. D. Ornstein. Am convenit (afară de forţă majoră) pe 19 martie o
conferinţă despre: Evreii în opera Carmen Sylvei. Mai puţin de 50 de minute
nu e posibil. Veţi avea voi grija restului programului. Probabil 2–2½ ore. Cine
mai vine acolo, nu știu. Anexez o scrisoare de la [B.] Luca, rugând a o retri‑
mite cu Weissman.
Eu sunt mâine în București, foarte probabil, iar de luni la Vaslui, cred. Ai
continuat a citi pe Torquemada?[1]
Cordiale salutări,
Rodion
P.S. Cum trimit volumul căpitanului Ilasievici? Ceilalţi au primit cu toţii.

Dr. S.
Jassy, 24/II/1915

[1] Este vorba de Victor Hugo, Torquemada, trad. de A. Steuerman-Rodion, Iași, Edit.
Depeșa, 1916, 106 p. (o a II-a ediţie a fost scoasă în 1922). Un fragment, Rugăciunea lui
Ben-Kabib, a apărut în „Absolutio”, II, 1916, nr. 1 (1 februarie), p. 2–3. Vezi apoi, după
tipărire: B. Fundoianu, Literatura traducerilor. „Torquemada”, în „Rampa Nouă Ilustrată”,
I, 176, 5 martie 1916, p. 2; idem, Divagaţiuni despre artă. „Torquemada” (II-IV), în revista
citată, I, nr. 187, 16 martie 1916, p. 2; nr. 198, 27 martie 1916, p. 2; nr. 207, 5 aprilie 1916,
p. 1–2.
12
Iubite prietene,
Întâmplător – cum ar zice C. Oscar când te citește într‑o revistă sionistă

– ţi-am zărit corectura unei jumătăţi de poem și am spus lui Iacoviţ să te
viziteze anume pentru câteva schimbări. Acea cu câte sori am inversat‑o și
masculinizat‑o (sorii câţi mă-nvăluiau). Tocmai atunci mi-a spus [Alfred]
Hefter că te-ai „opersevat”[1] de acest lapsus grav. E neadmisibil apoi scapăt
(rimat cu capăt). E o confuzie cu scapăr, dar altceva cu totul. Eu nu aș vrea
deloc pe „scârnav strai”. Cel mult mârșav. Mai sunt câteva însemnări, între
care o schimbare de ritm subită.
De ce ai acceptat fragmentarea poeziei? E o mare pierdere pentru bucată.
Amicale și multe salutări.
Rodion
Iași, 10 sept. 1915

[1] Termenul „opersevat” a mai fost utilizat în „Opinia”, ediţia I, Iași, X, 1913, nr. 1946 (luni,
29 iulie), p. 1, în contextul: „Lumea prezentă s-a opersevat că delegaţia bulgară avea o
atitudine...”
13
2/XI/915
Iubite Furtună,
Trimit Scrisoarea cerută. E răspuns la o scrisoare a mea în care, se vede, îi

spusesem că ţi-a plăcut Primitiva. Celelalte se referă la o listă de abonament
ce i-am trimis. Am făcut 20 liste pentru Torquemada, pe care-l tipăresc pe
spezele mele. E foarte scumpă hârtia și mă minte mereu Hidalgo[1]. Să-i mai
dau credit. Poate tot primește hârtie.
Scrisoarea mi‑o retrimite mâine.
Ai primit primit de la Saron o adresă referitoare la Bibliografia proiectată
acolo? Mi-a venit și o invitaţie „colosal” de luxoasă de la „Tezaurul Român”,
intreprinderea Ibrăileanu‑[D.D.] Pătrășcanu‑[H.] Sanielevici. Dar parcă mă
îndoiesc: 5 volume mari, pe aceste vremuri de hârtie scumpă și de război!?
Proiectăm să vă înapoiem sâmbăta seara vizita ce vă datorăm. Afară dacă
nu survin cine știe ce surprize, cum ar fi bunăoară apariţia Depeșei[2] sau
care știe ce altă neprevăzută întâmplare.
Cu cordiale salutări,
Dr. Steuerman
„Flacăra” n‑o am la îndemână.

[1] Alfred Hefter își scria uneori numele și Hefter‑Hidalgo.

[2] Se referea la un semn din partea Tipografiei Depeșa, unde va apare Victor Hugo,
Torquemada, Dramă în 4 acte, în versuri românești de A. Steuerman, Iași, 1916, 106 p.
14
22 dec. 915, seara
Dragă doctore,
Diagnoza pe care mi-ai trimis‑o ieri e destul de exactă, dar tonul de iri‑
taţie avea și o explicare... literară. După ce, în principiu, acceptasem drumul
la Craiova, am aflat prin socru‑meu că d-nii craioveni prepară musafirului
ieșan un „hocus-pocus” etc, etc. Mărturisesc că m-a enervat. Temperamentul
meu nu se împacă lesne cu atari „spontane manifestări” și am reacţionat cam
nervos. De atunci lucrurile s-au mai aranjat și eu m-am mai calmat. Dacă e
vorba de februarie, e în principiu acceptat, afară de cazuri de forţă majoră
(concentrare etc). Vom mai avea vreme de vorbit asupra invitaţiei gălăţene și
a programei. Sper că „Hatikwah” nu va colabora cu literatură. Pe când apare
volumul cu sonetele de aramă ale lui Samson?[1] N-ai avut, cum văd, destulă
tărie (de aramă) ca să-l reţii măcar un an, doi. Ori n-ai încercat măcar? Din
Torquemada sunt 2 coli tipărite. Merge încet, din cauza concentrărilor multe.
Cu cordiale salutări,
Dr. Steuerman
P.S. Anexăm aci și pe Jănică.

[1] Este vorba de placheta lui Lazar Samson (pseudonimul lui Lascăr Șaraga), Pe‑o harpă de
aramă. Sonete, cu desene de Rubin, București, Edit. Carmel, 1916. Aceasta a fost reeditată,
într‑o culegere jubiliară (1915–1965), sub același titlu, cu o prezentare de Israel Bar‑Avi
și un eseu asupra operei poetice a lui Lascăr Șaraga de către Enric Furtună, Ierusalim,
Cercul Literar „Menora”, 1966, 96 p. +portret (seria: Scriitori din Aliaua Română).
15
27 dec. 915
Iubite doctore,
Am luat notă de amabila invitaţie la Toynbeehall, dar e greu. Nevastă-

mea a făcut pe caseriţa până-n ziuă la balul Sprijinului, iar eu am avut ceartă
cu Jean care reclama pe „mămica sa”. Apoi am lucrat aceste 3 zile mult ca
să adun material pentru conferinţa București-Craiova, iar în acest moment
sunt asaltat de către societatea de muzică și sport care vrea neapărat versuri
de anul nou la revelionul lor. Și mie numai de asta nu‑mi arde. Dar ce dracu
să le fac? Sunt cogeamite profesori și politicieni acolo. Ba încă mi-a scris și o
doamnă în același scop.
Cu Toynbeehall sunt „en froid”, precum știi. Pus la index ca „omul peri‑
culos”, adversar al manifestărilor jargoniste – ori care le-ar fi decorul – prefer
să aștept vremuri mai bune. Dăunăzi președintele, dr. [H.] Burstin, îmi spu‑
nea, glumind chipurile: „de venit ai voie să vii, numai de vorbit nu...”
Aceasta nu l-a împiedicat să insiste să „vorbesc” la banchetul Burstin de
sâmbătă seara, la B.B.
Pentru sus arătatele cuvinte, voi avea plăcerea să-ţi citesc conferinţa tipă‑
rită (o dai „Egalităţii”?), iar nu s‑o aud rostită.
Cu prietenești salutări,
Dr. Steuerman
Multe complimente respectuoase doamnei dr. Pekelman. Dr. S.

16
Dragă doctore,
Aseară te-am (ori v-am așteptat) până la 9 h. Vii (ori veniţi) diseară? Îmi
spune nevastă-mea și de o scrisoare. Dacă nu e prea personală, mi‑o poţi
trimite. Bineînţeles în cazul când nu te pot vedea la noi.
Eu sunt tot aici. La Craiova nu plec. Numai p. duminică la București,
unde ţin conferinţa la „Libertatea”.
Cordial,
Dr. Steuerman
Jassy, 6 ianuar 1916

17
Iubite doctore,
Ieri am uitat să-ţi trimit caietul. Îl primești astăzi. De la „Rampa” mi s-a

scris azi că se publică articolul ce ţi-am consacrat, dar că din cauza actualită‑
ţii s-a publicat întâi acel de azi (Iașul vesel).
Bubi nu‑mi trimite scrisoarea?
Cordiale salutări
Dr. Steuerman
5/II/916

18
9/II/916
Dragă Doctore,
Acum, în cancelaria gimnaziului, un profesor pe care-l găsesc citind

„Rampa” mă întâmpină cu vorbele:
– Îţi citeam „filmul danez” pe care l-a scris Pekelman.
Înţelegi c-am fost curios. Îmi spune – același – că a văzut la Pathée[1] un
film „între șanţuri”, aproape exact. Interesează-te la cei respectivi.
De ce nu vii la noi o seară? Ne-ar face plăcere.
Cordial,
Dr. Steuerman
P.S. N-am putut convinge aci pe un locotenent intelectual că „Fur” din

„Rampa” este Furtună-Pekelman. Nu‑i vorba, nici eu nu te-aș fi „recunos‑
cut” în icoana lui Ross.
Apropo de Cahalandala[2]. Cum i-ai lăsat să publice prologul așa nere‑
văzut? E oarecare pastișare din Caleidoscopul lui Anghel-Iosif?[3]. Apoi sunt
unele strofe infame. Primul vers vine cu o „gâscă care”. Se poate?
Băieţii ăștia au furia publicităţii, dar trebuie puţin calmaţi. Eu i-am spus
lui Beno, dar după ce apăruse. La „Rampa” e o totală ignoranţă literară. Dr.
St.

Henrik Pekelman, nr. 206, inv. 1875, vol. 1, f. 23, 26)
[1] „Pathée Frères” a fost unul din primele cinematografe din Iași, ce funcţiona pe locul
mai vechii grădini „Château aux fleurs” (de pe str. Cuza Vodă, în apropierea Teatrului
Naţional), menţionată de Enric Furtună pe la începutul acestor memorii, loc cunoscut
mai apoi drept Grădina „Tanasache”.
[2] Benjamin Fondane este autorul unei piese de teatru Revista „cahalandala”, din care se
păstrează actul III, 2 p., la Biblioteca Yale, într‑un fond ce-i poartă numele. (Acţiunea se
petrece într‑un tren de la Iași la București). Însă sub pseudonimul Funfurpan, Fondane
a publicat Cahalandala, în „Rampa Nouă Ilustrată”, București, I, nr. 162, 20 februarie
1916, p. 2.
[3] Este vorba de Caleidoscopul lui A. Mirea, publicat de D. Anghel și Șt.O. Iosif, 2 vol.,
București, „Minerva”, 1908, 1910, 208 p. + 170 p. (reeditat, cu un cuvânt înainte de Mihail
Dragomirescu, București, ESPLA, 1956, 176 p.). Sub numele de „A. Mirea” se ascundeau
de fapt Șt.O. Iosif și D. Anghel, coautori din august 1907, în paginile „Sămănătorului”,
lucru dat în vileag de Mihail Dragomirescu în „Convorbiri Critice” din ianuarie 1908.
19
Iubite doctore,
Soţia mea regretă că nu te poate refuza, de aceea te decretează excesiv

de gentil și-ţi transmite salutări. Cu această ocazie atac pe Bubi Marcel
Pekelman cu două rugăminţi:
I. Dacă vrea să întrebe pe dr. Soru (Regim. 25 Vaslui) prin o cartă în
ce condiţii face acolo stagiul, adică dacă are locuinţă, popotă etc., sau și le
aranjează ca simplu particular. Să-i spună, eventual, că cer eu aceste mici
informaţii, căci voi avea nevoie la rândul meu.
II. Mi-a spus soţia mea că mi-a mai adus o fiolă de vaccin. Dacă n-a pro‑
mis‑o altcuiva, îl rog să mi‑o trimită ocazional prin Weissman, acasă.
Cu cordiale mulţumiri,
Dr. Steuerman
12/II/916

20
Iubite doctore,
Deși nu mi-ai retrimis scrisoarea Luca, nici nu mi-ai mai scris un cuvânt,
îţi trimit aci un alt original foarte „original”: scrisoarea d-nei dr. V., care vrea
să dea o șezătoare cu... repetiţie, nerespectând proverbul „non bis in idem”,
ci aplicând pe „bis repetita placet”.
Mi se pare foarte ciudată idee. Cum găsești?

Azi am primit ordin de concentrare pe ziua de mâine. Voi pleca luni
dup-amiază.
Cordial,
Dr. Steuerman
26/II/916

21
Vaslui, 9 mart 916
Iubite prietene Furtună,
Îţi scriu cum vezi din mica mea garsonieră. O cartă poștală de la Luca îmi
arată că v-aţi resignat cu toţii la o dublă reprezentaţie în Galaţi, prin urmare
o să fie și pentru mine aceeași obligaţie. De ce nu mi-ai făcut cunoscut cine
mai vine, afară de noi trei?
Aș dori să intervii d-ta cu autoritatea d-tale specială la d-na dr. Ornstein
ca să aranjeze matineul așa fel încât eu să pot fi liber la 3 ½, deoarece mi s-a
spus că la 4 pot pleca la Vaslui cu un tren acc., ori 4 ½. Aș putea să fiu cel
dintâi înscris. Dacă mi‑o fi posibil înlocuiesc subiectul conferinţei, că și prea
e nu știu cum să repet același subiect. De n-aș fi aici așa de ocupat (scrisul la
ziar, vizită, corespondenţe, reorganizarea secţiei pământenilor, vizite la Iași
etc, etc) mi-ar fi ușor să mai combin o conferinţă ceva mai mică. De nu, mai
tai ceva din cealaltă. Dar ceasul e important, căci eu lipsesc două zile de aici
pentru satisfacerea Galaţului, ceea ce e cam mult pentru un ofiţer vasluian.
Cu Hasikurah ai făcut ceva? Presa toată m-a „totgeschwiegen”[1] cu
Torquemada. Poate și datorită concentrării mele. Dar n-am ce face.
Aș mai avea o rugăminte. Deoarece voi v-aţi ales partea cea mai plăcută –
citire de versuri – iar eu fac câte un ceas de proză (deși combinată cu versuri
multe), aș vrea să treci printre citanii și vreo bucată a mea, dar citită de d-ta,
ca în vremuri bune. Bucata ar fi Excelsior (în Spini: „mai sus de cer...”) cu

oarecare aplicaţie la evenimentele de acum.
Îmi scrii? Și scrii la Galaţi?
Cordiale salutări,
Dr. Steuerman
[P.S.] Multe resp[ectuoase] complimente doamnei. Adresa mea: Lăpușneanu 10

[1] „A trece sub tăcere”, „a ignora”.
22
28/aprilie 916, Iași
Dragă Stamatiade[1],
Numai gândind că profesionalele tale ocupaţiuni (și nicidecum alte con‑

sideraţiuni) au făcut să-ţi uiţi promisiunea, vreau prin rândurile acestea să
ţi‑o amintesc.
Aștept deci să mă blagoslovești cu volumele tale, Din trâmbeţe de aur și
Doi dispăruţi.
Pregătesc și eu două volume. Dar asta nu ţi‑o spun ca să te „ameninţ”.
Amiciţie și colegialitate,
Enric Furtună
Iași, str. Vasile Conta 22
(Biblioteca Academiei Române, S 22/

DXIX. Către Alex. Th. Stamatiad)
[1] Alexandru Th. Stamatiad (1885–1956) era absolvent al Facultăţii de Litere din București
(în 1914), iar la data corespondenţei locuia la Târgoviște. S-a afirmat ca poet simbolist,
dar și ca prozator, colaborând la multe din revistele literare interbelice. Cele două volume
ale sale, menţionate în epistolă, apăruseră în 1910 (Din trâmbeţe de aur) și 1915 (Doi
dispăruţi: Iuliu Săvescu, Ștefan Petică).
23
Iubite Domnule Dragomirescu,
După atâtea duminici cu împrejurări fatale pentru întâlnirea noastră,

iată-mă, prostește, silit să-ţi cer... audienţă în duminica Paștelor. Dacă nu e
posibil să fim o oră singuri, în după amiaza aceasta, atunci nu‑mi rămâne
decât să-mi reînnoiesc... apelul în altă duminică, mai puţin sfântă.
Urându‑vă, d-tale și doamnei, sărbători vesele, rămân, în așteptarea răs‑
punsului, devotatul
Dr. Enric Pekelman
1917, 2 aprilie
24
Iași, 16 mai 1917
Iubite Maistre,
Providenţa, întrupată în Marele Cartier, a hotărât că trebuie să fiu trimis

ca medic de regiment la târgușor Fălciu din judeţul cu același nume. Mă
îmbarc în astă seară. Regret că nu am mai avut timp și prilej să mai stăm de
vorbă. Luându‑mi rămas bun de la d-ta și coniţa, te rog să înmânezi aducă‑
torului manuscriptele ce le ai în păstrare.
Mulţumiri multe și din inimă pentru bunăvoinţa și interesul ce mi-aţi
arătat și – sper totuși – la revedere în curând.
Dr. Enric Pekelman
(Biblioteca Academiei Române, S 28(4)/VI)

25
[1917?]
Mult stimate Maestre,
De mult, exprimându‑vă către cineva, mi-aţi aplicat epitetul de leneș. Nu‑l

arunc în întregime. Dar dacă în răstimpuri mai produc ceva în afara profe‑
siunii mele, n‑o fac totuși fără oarecari sacrificii. Și cum aș dori să lucrez, să
tot lucrez, să fiu mai mult literat ca medic! Dar se vede că așa mi-e scris să fiu
(vorba d-lui Gârleanu): medic între poeţi și poet între medici!
Știu că aţi încercat în persoana mea o deziluzie. După publicarea poe‑
mului meu, am amuţit deodată. Și o tăcere atât de îndelungată nu arareori
e simptomatică. Mă mângâi însă cu speranţa că v-aţi înșelat. În orele mele
libere lucrez la un poem dramatic, destinat „Convorbirilor critice”. Luna vii‑
toare îl va găsi terminat, poate.
Acum vin cu versuri, dacă mă mai primiţi. Unei umbre, inedită, Răvașul
pribeagului, publicată de f. de mult în „Sămănătorul”, plină cu greșeli. Poate,
pentru intensitatea sentimentului pe care-l exprimă acest răvaș, îi veţi face
onoarea unei republicări... exacte.
Primesc regulat revista – și pentru atenţia aceasta, nu știu cum să vă
mulţumesc.
Cu nădejde bună, rămân al d-stră devotat,
Enric Furtună
Str. Alecsandri 3.

26
Iași, 26.X.1927
Stimate și iubite Domnule Profesor,
Poate e și nerăbdarea mea de vină. Dar nu mă pot obișnui cu gândul că

aţi lăsat să treacă o săptămână fără a fi făcut un răspuns la scrisoarea și la
rugămintea mea.
Vă rugasem de primul volum al „Institutului de Literatură”, 1923, pe care
nu‑l pot găsi nicăieri aici...
Vă mai scrisesem despre alte lucruri, cu inimă curată și cu duioasă
aducere-aminte...
Nu cred că neindicarea adresei d-stră (pe care n‑o cunosc) să fi prejudi‑
ciat cu ceva ajungerea la ţintă a scrisorii.
Mai am toată nădejdea și vă salut cu tot respectul și cu dragostea ce vă
păstrez neștirbită.
Enric Furtună
Dr. Enric Pekelman, Iași, Lăpușneanu 6
(Biblioteca Academiei Române, S 28–7/

VI. Către Mihail Dragomirescu)
27
Iași, 8 nov. 1927
Iubite Domnule Dragomirescu,
Scrisorile noastre s-au încrucișat așa fel încât comunicările lucrurilor rea‑
lizate aveau aerul fals și mai mult încurcau decât limpezeau...
N-a fost nici o greșeală adresarea la pseudonim. Am primit la timp și c.p.
și Buletinul. Acum sunt în posesiunea a două exemplare... Dacă e nevoie,
firește că-l retrimit imediat pe cel de-al doilea.
Vă transcriu azi o „poezie” (cum aţi scrie d-tră, fiind vorba de o bucată
în versuri, semnată de mine) numai cu intenţia cinstită de a vă afla păre‑
rea, la care ţin. Trimiterea „poeziei” nu conţine, firește, nici o solicitare de
publicaţie.
Mulţumindu‑vă călduros pentru bunăvoinţa ce-mi arătaţi, vă salut cor‑
dial și cu cea mai distinsă consideraţie.
Enric Furtună
[Anexă]
Nedumeriri
la căpătâiul unui mort
Acum, c-ai depășit hotarul vieţii

Deszăvorând-i ţelurile ascunse,
Acum că veșnicia te pătrunse
Pe tine, îngrăditul de pereţii
Terestrei închisori – o, sol de pace!
Pe fruntea ta zădărnicia tace;
În ochii tăi nu licăre lumina
Vremelnică, pe care‑o frânge tina;
Nici, pătimașă, gura nu‑ţi surâde
Nici mâinile, crucișe pe-al tău piept,
Tihnite acum, nu au crispări de gâde,
Nici glăsuiește limba ta nedrept.
Ai fost odată, precum n-ai fi fost.

Drept talisman avuși deșertăciunea
Eu scut de biruinţe și ea minunea
Ce-și poartă peste vremi deșertul rost.
O mai cunoști acum, o ţii tu minte?

Imaginile-s fără de cuvinte,
Cuvintele-s orfane de imagini,
Nescrise-s ale vieţii tale pagini...
Dar tu nu știi nimic, oricât extazul

Supremei liniști te transfigurează.
Nu conștiinţa veșnică și trează,
Neantul doar și-a‑nseninat obrazul.
El așternu pe forma ta de lut
Linţoiul tăcerii, alb și mut,
Înstăpânindu‑și, pân’ vei putrezi,
În tine voluptatea de-a nu ști,
Și totuși de-a părea, solemn, sub cer,
Deţinător al marelui mister!
Tu, cel ce-ai fost un bulgăr de ţărână

Rupt din pustiul vieţii trecătoare,
Vai, niciodată nu vei ști ce mână
Veni să-ţi urce sufletul la soare!...
Înlănţuiţi de trup ca niște salbe,
Ți‑or roade viermii cărnurile albe
Când duhul tău...
Nedumeriri rebele!
Nu‑i sufletul al tău? Fii mângâiat...
Chiar dacă nu‑nţelegi cum ești legat
Tu stârv infect, de duhul tău din stele!
Dar ce știi tu de-a ta într‑aripare,

De zborul tău spre clarul Empireu!
Ce știi, sărmană zdreanţă-n nemișcare,
De-asemănarea ta cu Dumnezeu?!
Enric Furtună

28
[Enric Furtună către Felix Aderca]
Iași, 13.III.28
Dragă prietene,
Am citit cu plăcere scrisorica d-tale și – la rândul meu – îţi mulţumesc

pentru bunele cuvinte rostite asupra... prepuţiului și talentului meu.
Despre R.U.R. uitasem într‑adevăr că traducerea îţi aparţine[1]. În
tot cazul, afișul nu spune nimic. La premiera din astă seară nu mă duc,
adică nu mă pot duce. Voi asista probabil la reprezentaţia de sâmbătă. În
„Opinia” din astă seară este un articol al lui Demostene Botez asupra piesei.
Consideraţiuni foarte juste. Sunt nedumerit însă asupra postscriptumului.
Un atac în toată regula împotriva d-tale. Îl detașez din gazetă și ţi-l anexez.
Te rog să mă lămurești: eu te știam în bune relaţii cu V[iaţa] [Românească]...
Las’ că rândurile d-tale din scrisoare, referitoare la... sentimentalismul meu
faţă de unii din „șefii Vieţii Românești”, erau suficiente să-mi indice schim‑
barea de front, care trebuie să fie totuși cam veche.
Deși acum doi ani, fiind în vizită cu [Leon] Feraru la Sadoveanu, acesta
din urmă a vorbit cu multă apreciere, cu respect aș zice, de proza d-tale. Îmi
aduc bine aminte că lăuda en connaisseur „Domnișoara din str. Neptun” și
„Republica roșie”[2].
Ce s-a întâmplat?
Cât despre mine, despre acel „sfert de veac” care nu mi-a putut oferi o
jumătate de pagină în colecţia „Vieţii Românești”, eu nu am nici o pretenţie
la Sadoveanu. Vina e, în primul rând, desigur, a mea, căci nu m-am priceput
niciodată să cultiv vreun contact mai intim cu cenaclul. Am așteptat mereu
să... fiu poftit!
Dar n-am suflat încă nici o vorbă despre „conferinţa” d-tale. Ei bine,
chiar în ziua când am primit scrisoarea, m-a vizitat Carol Drimer,
președintele Societăţii Culturale Ronetti Roman. Drimer (eruditul „cri‑
tic”) deși, cum zice, l-ai desconsiderat totalmente neadresându‑i nici un
cuvinţel la primirea operelor sale. Drimer e pentru o asemenea conferinţă
(retribuită cu lei 3000) în cadrul Societăţii „Ronetti Roman”, dar abia în
luna aprilie (când va fi poftită și Marghita). E vorba numai dacă în aprilie
se va mai relua R.U.R.
Să-ţi mai spun că am urmărit cu atenţie toate fragmentele romanului,
d-lui „Ionel Lăcustă-Termidor”[3], că mi-au plăcut și... că aș dori să știu cine

e modelul real al acestui tip!
Lucrez și eu la un roman Meletie Jidovul.
Îţi strâng mâinile cu drag și frăţie, al d-tale

Enric Furtună
Soţia mea îţi transmite salutări și cele mai bune amintiri.
(Biblioteca Academiei Române, S 29–1/DCCCXV)
[1] R.U.R. este abrevierea de la „Rossumovi Universzalul Roboti”, piesă de teatru scrisă de
Karel Čapek în 1920 și tradusă de Felix Aderca în 1926.
[2] Domnișoara din Str. Neptun este primul roman al lui Felix Aderca, apărut în 1921, în
vreme ce Moartea unei republici roșii (acesta este titlul întreg) a apărut în 1926.
[3] Se referă la Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor, ce vor apare sub formă de volum doar
în 1932, la București, Edit. Naţionala S. Ciornei, 190 p. (reeditată în 1987, la București,
Edit. Minerva, 286 p.).
29
[Mihai Codreanu către Enric Furtună]
Iubite Doctore,
Una din poezii intră în numărul de 1 aprilie; celelalte, la rând.

Fragmentul din „roman” ţi-l voi retrimite pentru că nu se va putea publica
în „Însemnări”; ar putea provoca discuţii și e mai bine să fie evitate.
Odată cu primăvara îţi transmit ţie și d-nei vii dorinţe de bucurie.
Mihai Codreanu
21.III.938, Iași

30
[Enric Furtună către Heinrich Salter]
Dr. Enric Pekelman

Calea Victoriei 23 Buc., 29.VIII.38
București
Telefon 4.59.53
Dragă Nicușorule![1]
Întors acum câteva zile din Karlsbad, am adus cu mine nu numai o

oarecare câtime de sănătate și un nou stoc de inspiraţii poetice... Din nefe‑
ricire m-am întors și cu o rană în suflet... Nu te speria. Iată despre ce este
vorba:
Aflându‑mă la graniţa Germaniei, ba încă și foarte aproape de Viena
(căci jumătate din vilegiatură mi-am petrecut‑o la Pistyan) am fost tentat să
aflu vești de la unchiul Juju și copii săi[2], trăitori acum, vai de capul lor, sub
dulcele regim hitlerist. S-a legat astfel o corespondenţă între noi, din care am
aflat grozava, dramatica situaţie a lor, morală și materială!
E o jale! Unchiul și tanti, bătrâni și fără nici un câștig[3]. Copiii, toţi: și
Robert, și Ervin, și Lili puși în imposibilitate de a‑și câștiga pâinea cea de
toate zilele. „Wir sind alle mittellos”[4] scrie textual. Copiii fac, firește, pre‑
parative de expatriere, de emigrare; adică făuresc planuri. Căci asta e a tine‑
reţii: să facă mereu proiecte noi, să înfrângă înfrângerea. Dar bătrânii? Ce să
facă ei? Ei nu pot conta decât pe ajutorul copiilor... Iar aceștia, deocamdată,
și cine știe câtă vreme încă, din ce venituri să ajute?
Bătrânii nu sunt numai bătrâni, ci și bolnavi; tanti Anna suferă de hydro‑
pisie, are picioarele umflate și nu poate umbla deloc. Pe scurt: unchiul Jusin
m-a rugat pur și simplu să-i trimit alimente, conserve... Este posibilitatea de
trimis pachete de cinci kilograme (inclusiv ambalaj). Plătește, nu‑i vorba, cel
ce primește un asemenea pachet, vamă; dar numai pentru anumite alimente
tariful e mai mare: zahăr, cafea...
Eu am trimis: zahăr, cafea, sardele, cacao, marmeladă, salam, ceai, brânză
(în triunghi), macaroane, petits beurres etc... Înduioșarea, recunoștinţa săr‑
manilor nu trebuie să ţi le descriu!
Am mai trimis (din suma circumscrisă ce obţiu pentru străinătate),
în două rânduri, câte 50 kg. (maximum permis de fiecare dată și de către
aceeași persoană). Recunosc că e extrem de puţin și voi căuta să trimit și de
aci daruri în bani și alimente.
Nu e neapărată nevoie, dragă Nicule, să subliniez că ţi-am comunicat

acestea ca și tu și unchiul Ripiu și Jean să vă asociaţi la această operă carita‑
bilă, care privește pe nefericitul frate al părinţilor noștri... operă la care se vor
asocia desigur și mama și Bubi.
Adresă este: Wien II Taborstr. 48.
Închei, iubite Nicule, cu rugăciunea către Dumnezeu ca să ne facă favoa‑
rea cât vom trăi, ca pururi să putem da și să nu ajungem niciodată în tragica
situaţie de a cere... (chiar de la rude ...).
Sărutări ţie și unchiului și multe vorbe bune tuturor celor dragi.
Enric
Toate cele bune de la Coca.
(Din arhiva personală Henriette Salter‑Stavri)
[1] Este vorba de Heinrich Salter (1896–1983), văr cu Enric Furtună, care toată viaţa a trăit
la Botoșani. Aici urmase liceul, apoi Facultatea de Medicină la Iași (1915–1921), unde a
susţinut și doctoratul în primăvara lui 1922, cu o teză despre Contribuţii la studiul retinitei
nefretice. Cât a fost student la Iași, a locuit o vreme la familia Pekelman. Ulterior a mers
pentru specializare în stomatologie la Berlin, practicând această profesie la Botoșani.
Heinrich Salter a fost căsătorit cu Janette (născută Glück), absolventă de istorie-geogra‑
fie, devenind profesoară, având un singur copil, pe Henriette Salter‑Stavri (cercetătoare
la Institutul „Cantacuzino” din București).
[2] Se referă la Solomon Benjamin Salter, născut la Cernăuţi pe 5 iulie 1863 (cf. Arhivele
Statului Cernăuţi, Fond 1245, Opis 15, Delo 1, f. 38), stabilit apoi la Viena, ca negustor,
unde s-a căsătorit cu Sara Netty Jellisek, pentru a fi apoi deportaţi cu întreaga fami‑
lie – inclusiv cei trei copiii: Robert, Ervin și Lili – în lagărul nazist de la Terezin (cu
Transportul IV/11, nr. 720, ce cuprindea 1316 evrei, din care n-au supravieţuit decât
177), unde Solomon a încetat din viaţă pe 20 ianuarie 1943. În toamna lui 1942, copii au
fost trimiși la Auschwitz.
[3] Soţia lui Solomon Benjamin Salter, Sara Netty (familiar i se spunea Anna), era năs‑
cută pe 27 mai 1861, la Bohdalice (în sudul Boemiei), ea fiind deportată la Terezin cu
Transportul IV/11, nr. 721 și încetând din viaţă pe 29 iunie 1943 în același lagăr‑getto. La
Viena locuiseră pe Radetzkystrasse 5.
[4] „Suntem cu toţii fără mijloace”.
31
[Mihai Codreanu către Enric Furtună]
Iubite Doctore,
Te rog să nu te superi pe mine și să-mi trimiţi alte poezii, cele trimise

nefiind plăcute unora de la revistă. E mai bine să evităm discuţiile.
Din suma trimisă, s-a dedus abonamentul, iar restul a fost socotit
donaţiune.
Iartă-mă că nu ţi-am răspuns la timp și primește salutări de frăţească
prietenie.
Mihai Codreanu
3.III.939, Iași

32
Dr. Enric Pekelman 30/XI.39, Buc.

Stomatolog
Calea Victoriei no.23
Telefon 4.59.53
Dragă prietene!
Acum am isprăvit lectura romanului tău, A fost odată un imperiu[1].

(Întârzierea se datorează unui sistem după care citesc: un număr de cărţi
suprapuse cărora le vine rândul de sus în jos. A ta era cam la fund. Merita
totuși să stea în cap).
Mi-aduc aminte de un compliment ce mi-l făceai în timpul lecturii
acelui nenorocit Meletie. Spuneai că fuseseși și tu ispitit cândva de o ase‑
menea temă, dar că complexitatea ei te-a intimidat. Modestie de adevărat
și mare artist, pentru cine a putut stăpâni, cu o admirabilă concentrare,
un subiect atât de vast și complex ca cel al lui Rasputin și-al prăbușirii

unui imperiu!
Este, desigur, cartea ta cea mai bună. Înainte de a o citi, îl socoteam ca
atare pe Omul descompus[2]. Proza lui fermecătoare: proaspătă și rafinată în
același timp; subtila lui psihologie nu mai puţin ca noutatea procedeului de
povestire, fac lectura delicioasă.
Acum, acest gen, france-ian roman al tău, pe care nu l-a putut bate
impozanta frescă a lui 1916[3] – trece, în ochii mei, faţă de virtuţile logice,
psihologice, satirice, istorico-documentare; faţă de stăpânirea magistrală a
materiei, de diversitatea, concentrarea și rezerva artistică și plină de tact a
romanului lui Rasputin, pe planul al doilea.
Interpretarea originală a „stareţului”, ca și visul (judecata) cu care se
încheie cartea (un adevărat regal de fantezie, inventivitate și superioară iro‑
nie), sunt punctele culminante ale acestei opere literare de mare amploare.
Apărută în englezește sau franţuzește, ea ar fi cunoscut o meritată reputaţie
și ar fi fost tradusă în diverse limbi.
Coperta roșie cu chipurile ţarului, ţarinei și a stareţului, cred că au adus
cărţii un rău serviciu. Trecătorul neprevenit, în faţa vitrinei, are impresia că
e vorba de o compilaţie, de o literatură inferioară. Și doar e vorba de o înaltă
și pură creaţie! Îi ședea mai bine o copertă sobră, severă.
Crede-mă, dragă prietene, că mi-e dor de tine și primește atât tu, cât și
soţia ta salutările mele cele mai călduroase.
Enric Furtună
[1] Este vorba de romanul lui Felix Aderca, A fost odată un imperiu, București, Editura
Librăriei Socec, 1939, 328 p.
[2] Felix Aderca, Omul descompus, București, Edit. Ancora, 1925, 245 p.
[3] Felix Aderca, 1916, București, Edit. Socec, 1936, 264 p.
33
São Paulo, 20.III.59
Dragi prieteni, Felix și Sanda!
Aș putea spune că din ziua de 2.XII. 58, când am părăsit Bucureștiul, n-a
fost zi să nu mă gândesc la voi și la alţi câţiva prieteni pe care desigur nu voi
mai apuca să-i văd niciodată. Acest „niciodată” e de pură esenţă tragică și
nu degeaba Shakespeare a simţit nevoia să-l pună de 5 ori în gura bătrânului
Lear, la moartea răuînţelesei și nevinovatei Cordelia... Niciodată, nu numai
pentru că e prea scurt timpul pe care îl mai am de trăit, ci și pentru că ar
fi foarte greu și e cu totul neprobabil să se mai repete, întrucât privește, la
puţinii mei prieteni, condiţiunile care m-au silit pe mine să mă expatriez.
Așadar, nu vă voi mai putea vizita niciodată, nu‑i voi mai putea citi bunu‑
lui și îndelungrăbdătorului Felix umile lucrări de ale mele, iar primitoarea,
zâmbitoarea, subtila poetă Sanda nu mă va mai servi prompt cu o cafeluţă și
o dulceaţă!
De acum voi trăi doar cu amintirile și într‑o zi, nu prea depărtată, voi
părăsi pentru totdeauna meleagurile pământești, fără ca măcar să știţi, să
aflaţi vestea și să vă întoarceţi pentru câteva clipe gândul la cel care oricum
v-a murit înainte de a‑și da sfârșitul.
Scumpi prieteni, nu daţi rândurilor de mai sus o alură tragică și nu
vă necăjiţi pentru mine. Am făcut o călătorie f. bogată în frumuseţi și
satisfacţii sufletești (de moment), am revăzut frumoasa Viena, tulbură‑
torul Paris, de artă suprasaturatul Milano, eterna Roma, mult pitorescu
Neapole. Am vizitat Genova, Barcelona, Lisabona, Dakarul și Rio de
Janeiro. V-am trimis din când în când, de pe acele străine meleaguri,
vederi însoţite de puţine rânduri martore ale dorului, ale nostalgiei mele.
Am făcut o călătorie f. plăcută, vreme de 16 zile, mai întâi pe Mediterana,
apoi pe Oceanul Atlantic, în condiţiuni nautice pururi calme, și mă aflu,
din ziua de 27.II.59, în São Paulo, capitala statului cu același nume din
Republica Federativă Brazilia.
Aici se află părintele și fratele nurorii mele, au o situaţie excelentă, eu sunt
bine cazat și nu aș avea de ce mă plânge.
Firește, îmi lipsesc prietenii, cărţile, mediul scriitoricesc, nu am cu
mine nimic, absolut nimic, din ce m-am învrednicit a crea și eu, nu sunt
aci mai mult decât un număr din populaţie. Apropo de populaţie: São
Paulo are 3 milioane și jum. de locuitori. E un f. mare oraș comercial,
industrial și turbulent, extrem de agitat. Marea majoritate a populaţiei
e desigur braziliană, oameni buni și ospitalieri, dar 30% e cosmopolit.
Negri, japonezi, chinezi și destui europeni. România e bine reprezentată.
Orașul e aproape sută-n sută americanizat, cu zeci de mii de zgârie-nori
(20–30 etaje), clădit pe 2 planuri, al doilea la 12, 15 metri sub primul.
Legătura e făcută prin admirabile viaducte și tuneluri. Deși cel mai mare
centru comercial și industrial al Braziliei, e și un oraș universitar, cu multe
instituţii culturale, biblioteci, muzee. Are și monumente destule. M-au
impresionat însă cu deosebire statuile lui Dante, Cervantes, Camöeus
și... Chopin. Limba vorbită e cea portugheză. M-am apucat s‑o învăţ. Nu
e grea. O mare parte din vocabular și aproape toată sintaxa sunt surori
bune ale limbii românești.
Țin să vă mai comunic că tot ce am trimis, din scrierile mele, prin
poștă, nu a sosit și nici nu cred să sosească. Expedierea, legală, am făcut‑o
la începutul lui noiembrie 58... Între ele se află și poemul meu drama‑
tic Abraham, singurul manuscris (nu aveam copie). Toată, adică singura
nădejde, mi-e la prietenul Henry Marcu din Ierusalim, deţinătorul lui
Meletie și a poeziilor.
Îmi dau seama că dorinţa mea de a‑mi avea „copiii spirituali” cu mine
e o zădărnicie. Dacă e ceva de capul lor, vor răzbi cândva la lumină, ori‑
unde s-ar afla; dacă sunt fără valoare, n-au ce regreta. Și totuși, fără de ei,
mă simt ca despuiat, luat și aruncat într‑un maidan al lumii, gol și fără
conţinut.
Măcar aș putea avea parte de scrisul vostru! De-aș putea urmări mișcarea
literară din ţară! Să pot primi „Viaţa Rom.”, „Contemporanul”, „Viaţa Literară”,
să pot citi ce aţi mai scris, ce aţi mai tipărit!
Dragă Felix! Întreabă, interesează-te, este cu putinţă să mă abonez la acele
reviste? Este cu putinţă să-mi trimiţi un eventual nou volum al tău sau al
Sandei?[1]
Nu mai puţin ca o plantă, ca o cereală, nici omul și nici mentalitatea lui
nu se lasă ușor transplantat.
Dragă Felix! Știu, sau așa mi se pare, că nu ești un mare amator al cores‑
pondenţei. Nu te oblig la ea. Voi fi totuși fericit să citesc din când în când
câteva rânduri de ale tale.
Îmi va ajunge să aflu că sunteţi sănătoși și că sunteţi mereu activi cu min‑
tea și condeiul.
Cât mă privește, la ce și pentru cine să mai fiu activ? M-am aruncat,
orb, în două acţiuni care n-au a face cu scrisul: învăţ portugheza și citesc
nebunește!
Vă îmbrăţișez cu mult drag și dor, al vostru
Enric Furtună
Adr.
Dr. M. Linker
São Paulo (Brazil)
Caixa Postal 4866
p. Emeric
[1] Este vorba de Sanda Movilă, soţia lui Felix Aderca.

Indice de nume
A Altman, Moise – 109

Alucăi, Aurora – 86, 443
A. Mirea (pseudonim) – 479 America de Sud – 11, 36, 139, 140, 150,
A.A. Luca (pseudonim) – vezi Axelrad, 226, 437
Avram Adolf Anaxagore – 322, 455
Aberman, Jean – 132 Ancel, Jean – 11, 104, 110, 117, 129
Acterian, Jeni – 439, 440 Andreescu Skeletty, Mihai – 20
Aczél, Emanuel – 40, 423 Andreescu, C. – 21
Ádám, Gábor – 11 Andrei, Petre – 86
Aderca, Felix – 9, 23, 55, 67, 72, 98, 102, Andri, C. – 20
104, 108, 109, 111, 115, 123, 132, Anestin, V. – 442
137, 143, 144, 153, 170, 259, 344, Anghel, Dimitrie – 50, 57, 175, 178, 180,
425, 449, 488, 489, 492-494, 496, 223, 228, 426-428, 441, 479, 480
522, 523 Anghel, P. – 60
Adercu, Zelicu Froim – vezi Aderca, Felix Antoine, André – 96, 97
Aesculap – 173 Anton, Mioara – 139, 438
Africa – 53 Antonescu, Ion – 114, 116, 118, 128, 129,
Africa de Nord – 425 219, 227, 326, 449
Africa de Sud – 453 Antonescu, Teoharie – 65
Agârbiceanu, I. – 57, 58, 171 Antoniu, Costache – 84, 100, 218, 239,
Aiud – 451 448
Aizikovici/Aizikovitsh, Froim – 137 Apostolidis, Tănase (alias Tanasachi) –
Albești (jud. Argeș) – 79 422
Alechem/Aleihem/Alehem, Shalom/ Aptroot, Marion – 67
Șalom – 16, 71, 471, 454 Argentina – 140, 226
Alecsandri, Vasile – 42, 45, 91 Arghezi, Tudor – 55, 62, 67, 72, 86, 89,
Alecu de la Tutova (pseudonim) – vezi 98, 128, 131, 134, 136, 436, 454
Axelrad, Avram Adolf Ariel, Leon – vezi Ariel, Yehudah
Alexandrescu, C. – 67, 201 Ariel, Yehudah – 120, 121, 132, 133, 392,
Alexandrescu, Gogu – 21 457
Alexandrescu, Grigore – 50 Arin, I. – 59
Alexandrescu, Matei – 426, 450 Aristide, general – 164, 422
Alterson, Paul – 112 Arp, Jean – 119
Artzi, Itzhak – 129 Bar-Avi, Israel – 147-150, 434, 438, 458,

Ascher, Abraham – 429 476,
Asia Mică – 118, 327 Barbacena – 140
Askenazi, B. – vezi Deutsch, Benjamin Barbu, Ion – 55, 131
Asprey, Robert B. – 438 Barbu, Zevedei – 140
Astore, William J. – 438 Barbusse, Henri – 88, 98
Aufenanger, Jörg – 458 Barcelona – 144, 494
Ausländer, Rosalie – vezi Scherzer, Bardiceff – 17
Rosalie Bar-Gal, Y. – 16
Aust, Martin – 429 Bart, Jean – 430
Austria – 122, 144, 326, 423, 424, 436, Baruch, Jakob – 471
Austro-Ungaria – 35, 50, 439 Baruzi, Jean – 95
Auvray, Paul – 123, 459 Basarabia – 17, 32, 110, 124
Avineri, Shlomo – 37 Basel – 39, 423, 471
Axelrad, Avram Adolf – 9, 23, 39, 40, 72, Bassarabescu, I.A. – 454
89, 104, 109, 112, 259, 317, 452, Baudelaire, Charles – 429, 453,
520 Bauer, Eva – 35
Axelrad, Luca A. – vezi Axelrad, Avram Baumgarten, Jean – 67
Adolf Bauschinger, Sigrid – 458
Axelrad, P. – 89 Bayet, Jean – 52, 53, 92
Bădărău, Alexandru A. – 25
B Bădărău, Gabriel – 20
Băile Herculane – 243
Babel, Isaac – 16 Băile Oglinzi – 184, 464
Bacalbașa, I.C. – 46 Bălcești – 135
Bacalu, Iacob – 98, 101, 255, 452 Bălu, Ion – 134
Bacău – 15, 53, 171, 181, 190, 432, 436 Băncilă, Octav – 455
Bacău, jud. – 450 Bâlu, Ecaterina – 427
Back, Abraham – 64, 83 Bârlad – 15, 16, 28, 39, 65, 89, 214, 424,
Bacovia, George – 55, 67, 72, 128, 131, 432, 453, 467, 472
136, 193, 200, 434, 436 Bârna, N. – 120
Bady, M.H. – 148, 453 Bârna, Vlaicu – 120
Bainglass, S. – 132 Bârsescu, Agata – 59, 173, 427,
Balfour, Arthur James – 280, 453 Beck, A.M. – 112
Baliff, Leon – 20 Bedinger, M. – 88
Ball, Hugo – 119 Beethoven – 187
Baltag, Radu – 58, 445 Békéscsaba (Ungaria) – 80
Baltazar, Camil – 55, 88, 98, 127, 315, Belarus – 435
453, 454 Beldiceanu, N.N. („Nicușor”) – 28, 32,
Banat – 455 50, 430
Banuș, Maria – 68, 112, 131, 434, 454 Beldiceanu, Nicolae – 50, 437
Baranga, Aurel – 23, 34 Belgia – 94, 435
Bárány, Robert – 36, Belo Horizonte (Brazilia) – 140, 146
Benador, Ury – 16, 19, 102, 104, 108, 109, Blunden, Allan – 444
255, 261, 449, 452 Boemia – 173
Benchimol, S. – 140 Bogdan, Damian- 133
Ben-Dror, Graciela – 140 Bogdan, G. – 60
Bengescu, familia – 428 Bogoslava, Agnia – 453
Beniamini, Carol Buium – 129 Bogrea, Vasile – 20
Beniuc, Mihai – 131, 134 Bohdalice (Slovacia) – 491
Benjamin, Lya – 76, 110, 124 Boia, Lucian – 74
Beraru, Ioan G. – 30 Bologna – 139
Bercovici, Israil – 16, 19, 112 Bordeianu, M. – 44
Bercovici, Konrad – 12 Börne, Karl Ludwig – 470, 471
Berdyczewski, Micha Josef – 460 Borsec – 79
Berg, I. – 72 Borytschew – 459
Bergson, Henri – 94, 190, 433 Bosfor – 115, 254, 326, 327, 456
Berindei, Dan – 456 Bosomitu, Ștefan – 125
Berlin – 15, 25, 34, 44, 48, 60-62, 64-66, Botez, Constantin – 25
121, 184-186, 191, 326, 427, 432, Botez, Demostene – 21, 27, 67, 89, 98,
443, 445, 458, 459, 465, 466, 491 228, 253, 257, 434, 440, 444, 488
Bernard, Tristan – 96 Botez, Gr. – 44
Bernstein, Carol – 19, Botez, Ion/Iancu – 84, 90, 218, 233, 440
Bernstein, Luca – 149 Botez, Octav – 20, 455
Bernstein, S. – 77 Botez, Viorica – 44
Bertini, K.A. – 150 Botoșani – 14-17, 79, 159, 426, 431, 436,
Bertiș, Leon – 112 449, 452-454, 491,
Bethulia, cetate – 40 Botoșani, jud. – 429
Bialik, Haim Nahman – 71, 75, 121, 161, Botoșanski, Iacob – 72
198, 208, 325, 333, 429, 433-435 Botoșineanu, Cătălin – 11
Bialik, Yaakov Moshe – 434 Bottez, C. – 60
Bianchi, Bruna – 74 Bouglé, C. – 94
Bibescu, Martha – 83 Bourdelle, Antoine – 97, 236, 448
Billroth, Theodor – 36 Boureanu, Radu – 88, 131
Bin-Gorion, Mikhah Iosef – 341, 396, Braborescu, Lucia – 239, 447, 448
460 Braborescu, Ștefan – 233, 239, 447, 448
Birman, Sigmund – 122, 146, 452 Braevsk, C. – 218
Birnbaum, N. – 40, Braffman, Iancu – 98
Birnbaum, Uriel – 86, 161, 225, 443 Braham, Randolph L. – 124, 138,
Birobidjan – 67 Brandstaetter, Yehoshua – 459
Blaga, Lucian – 55, 94, 133, 134, 140 Brașov – 439
Blecher, Marcel/Max – 15, 95 Bratu, Savin – 28, 30, 50, 135, 424
Bloch, Nathan – 125 Bratu, Traian – 62
Blum, Carol – 112 Brauer, Constantin – vezi Graur, Con‑
Blum, Roza – 46 stantin
Blumenfeld, Aron – vezi Ronetti-Roman, Braun, Helmut – 70
M. Brauner, Filip – Brunea-Fox, Filip
Brauner, Victor – 12, 119 Buzău – 98, 430

Brazilia – 10, 139, 140, 143-148, 150, 151, Byck, Jacques – 127
444, 494, 495 Byron, lord – 165, 422, 439
Brăila – 40, 45, 54, 59, 179
Brănișteanu, Barbu – 44, 98, 104 C
Brătescu-Voinești, Al. – 57, 171, 425, 426
Brătianu, Ionel I.C. – 208 Caën – 92, 94, 95, 100, 171, 234, 235, 244,
Bréhier, Émile – 93, 94 426
Breslauer, S. Daniel – 435 Cahan, Yehuda Leyb – 67
Brest-Litovsk – 211 Caillavet, G. Arman de – 441
Briese, Otto – 88 Calafat – 89, 428
Brill, Leon – 72, 140 Caloianu, Miriam – 11, 48, 104, 110
Brociner, I.B. – 12, 19 Camenița – 14
Brociner, Marco – 12, 19 Camilar, Eusebiu – 131
Brod, Max – 123, 334, 394, 396, 458 Camöeus – 495
Brucăr, Iosif – 89, 92, 94, 98, 104, 112, Candrea, Aurel I. – 127
128, 145, 259, 449 Cantacuzino, I. – 430
Brucăr, Mircea – 145 Cantilli, C. – 31
Brucăr, Miron – 145 Čapek, Karel – 489
Bruckner, Alina – 428 Caragiale, Ion Luca – 16, 44, 48, 56,
Brunea-Fox, Filip – 19, 71, 72, 98, 103, 61-63, 66, 164, 181, 185, 187, 191,
119, 251, 450 430, 432, 437, 445, 454, 466
Brunschvicg, Léon – 94 Caragiale, Mateiu I. – 55
Bruxelles – 54, 61, 449 Caragiani, Ion – 201, 202, 209, 436
Bucov (jud. Prahova) – 454 Carandino, N. – 451
Bucovina – 14, 68, 110, 124, 140, 177 Carbonell, Charles Olivier – 76
Bucur, Marin – 62, 63 Carency – 83
București – passim Carmen Sylva – vezi Elisabeta, regină
Budapesta – 21, 427 Carmilly-Weinberger, Moshe – 117
Buek, Otto – 87 Carol I, rege – 176, 428
Buftea – 79, 81, 82, 216, 439 Carol II, rege – 452
Bug – 326 Carp, Dimitrie A. – 30
Bujes, Iosif – 438 Carp, Horia – 19, 34, 39, 75, 104
Bujor, Paul – 63, 183, 430 Carp, Matatias – 139
Bulfinski, Ronald – 453 Carroll, Lewis – 443
Bulgaria – 53, 73, 434, 437 Cassian, Nina – 131
Bunescu, I. – vezi Guttman, Iosif Catz, Ştrul – 34
Burgas – 116 Caudella, Eduart – 72
Bürger, Victoria – 90, 233 Cazan, Gh. – 20
Burlă, Vasile – 21 Cazimir, Otilia – 55, 88
Burstin, H. – 477 Cazimir, Ștefan – 62
Burwick, Roswitha – 41 Călărași – 111
Busse, Cornelia – 437 Călimănești – 75, 151
Buzatu, Gh. – 452 Călinescu, Armand – 449
Călinescu, Dimitrie – 30 Clos, Eugeniu – 221, 441

Călinescu, George – 98, 185, 451 Cluj – 21, 99, 117, 140, 447, 453
Călugăru, Alice – 55 Cocea, N.D. – 88, 98, 159, 165, 225, 231,
Călugăru, Ion – 16, 23, 111, 217, 439 430, 443, 454
Cârjă, Gh. – 59, 220, 427, 441 Codăești (jud. Vaslui) – 116
Cârțan, Gh. (Badea Cârțan) – 424 Codreanu, Mihai – 31, 55, 67, 84-86, 88,
Cehia – 66, 435 90, 197, 217, 218, 233, 255, 434,
Cehoslovacia – 122, 142, 198, 243, 326 451, 452, 471, 489, 492
Celan, Paul – 70 Colescu, Leonida – 15, 18
Celibidache, Sergiu – 139 Comarzan, student – 441
Cerbu, Emanuel – 136 Constantinescu, Miron – 125
Cerchez, Elena – 57, 61, 426 Constantinescu, Sulamita – 125
Cerna, Panait – 31, 57, 88, 89, 184, 228, Constantiniu, Ion – 453
425, 426, 444 Constantiniu, Laurențiu – 139, 438
Cernat, Paul – 119, 128 Constanța – 115, 116, 118, 130, 326, 442,
Cernăuţi – 14, 15, 48, 50, 68, 69, 70, 83, 456
139, 140, 159, 334, 335, 428, 434, Conta, Eliza – 473
435, 441, 446, 491 Conta, Vasile – 43, 472-473
Cervantes – 453, 495 Conta-Kernbach, Ana – 472, 473
Cervatiuc, Ștefan – 17 Copenhaga – 77
Chagall, Marc – 98 Corbea, Andrei – 70
Chamisso, Adelbert von – 161, 322, 455 Corbu, Ion – vezi Deutsch, Benjamin
Charle, Ch. – 61 Cordon, Cécile – 70
Chelu Madeva, Florian – 82, 423 Corneille, Pierre – 343, 460
Cheptea, Stela – 452 Cornel, P. – vezi Ornstein, Kova
Chile – 437 Cosmești – 79
Chinezu, I. – 98 Cosmovici, I.L. – 88
Chipcea, Elena – 88 Costache, Geta – 429
Chistol, Aurelian – 452 Costin, Jacques – 119, 120, 332, 457
Chișinău – 47, 96, 179, 235, 429, 443, Coșbuc, George – 16, 27, 165, 175, 428
447, 455 Coșoi, Hristea – 45, 49, 169, 425
Chopin, Frédéric – 495 Cotiugariu, Isac – 16, 23
Chrobak, Rudolf – 36 Cotruș, A. – 55
Cicero, Marcus Tullius – 438 Crainic, Nichifor – 325, 455, 456
Ciobanu, Vasile – 142 Craiova – 422, 436, 438, 447, 476, 477,
Cioculescu, Şerban – 56 478
Cioflâncă, Adrian – 11 Crăciun, Camelia – 11, 13, 19, 47, 75, 86,
Cioran, Emil – 448 102, 112, 150, 158, 423, 435, 442
Ciorănescu, I. – 89 Crângu, Ion – vezi Deutsch, Benjamin
Ciprian, George – 96 Crângu, Vasile – vezi Deutsch, Benjamin
Cireșeanu – vezi Deutsch, Benjamin Creangă, Ion – 50, 181, 191, 430, 437
Ciucurescu, Maria – 453 Creţeanu, familia – 428
Ciuntu, Aron – vezi Herz Erick, Afon Cristescu, Irina – 128
Clain, A. – 149 Crișan, Horia – 280
Crișan, Ion – 146 Deșliu, Dan – 131

Croitoru, I. – vezi Călugăru, Ion Deutsch, Benjamin – 23, 54, 83, 178, 425,
Croitoru, Ștrul Leiba – vezi Călugăru, Ion 429
Cronin, David – 453 Deva – 80
Cronvald, Virginia – 448 Diamandy/Diamandi, George – 209, 438
Cruceanu, Mihail – 67 Dichter, Lupu – 19
Curtea de Argeș – 79 Diderot, Denis – 453
Cuza, A.C. – 23, 29, 91, 107, 160, 161, Dietrich, Auguste – 427
177, 222, 256, 424, 437, 442, 443, Dima – vezi Fuchs
452, 456, 467 Dittel, Leopold von – 36
Cuza, Al.I. – 20, 221 Dobrogea – 117
Cuza, Gh.A. – 424, 429 Dobrogeanu-Gherea, C. – 42, 44, 422
Cuzinsky, Verona – 440 Docea, Vasile – 428
Cuzinsky/Cuzinschi, Vladimir – 84, 218, Dohotaru, Adrian – 42
220, 233, 440 Dominic, Alexandru – 9, 55, 86, 104, 108,
Czermak, Johann Nepomuk – 36 245, 247, 249, 449
Donville (Manche) – 320
D Dorian, Dorin – 449
Dorian, Emil – 9, 16, 23, 29, 34, 68, 69,
d’Yd, Berthe – 448 102, 103, 105, 107-109, 111, 115,
Dafin, Ion – 43 126, 136, 247, 249-251, 434, 449,
Dahmen, Wolfgang – 70 450, 452
Dakar – 144, 494 Dorian, Marguerite – 29, 105, 115, 434,
Damaschin, C.Gh. – 29 449, 450, 452
Daniel, Albert – 59 Dorohoi – 15, 83, 198, 439
Daniel, N. – 54 Dorohoi, jud. – 427
Dante – 495 Dragomirescu, Adela – 57, 61, 426
Daraban, Claudia – 11, 15, 158 Dragomirescu, Laura – 426
Darabani – 15 Dragomirescu, M.I. – 428
David, Jean – 119 Dragomirescu, Mihail – 56-58, 60-62, 65,
Davideni (jud. Neamț) – 48 89, 153, 159, 171, 183-185, 201,
Davila, Alexandru – 425 211, 229, 230-232, 425, 426, 429,
Davos (Elveția) – 83, 216 431, 432, 437, 445, 446, 465, 466,
Delabar, Walter – 444 480, 483-485, 511-513
Delacroix, H. – 92, 94 Dragoslav, Ion – 57, 61, 90, 185, 425, 426,
Delavrancea, Cella – 62 465
Deleanu, Liviu – 9, 109 Dragoș, A. – 442
Demetrescu, Radu – 100, 222, 233, 239, Drăgușin, N. – 104
325, 442, 456 Drimer, Berl – 82
Demetriade-Bălăcescu, Luciei – 137 Drimer, Carol – 19, 43, 48, 51, 82, 83, 90,
Demetrius, V. – 91 98, 422, 455, 488
Densusianu, Ovid – 20, 55, 67, 89, 96, Drimer, Dov Ber – 83
192, 235, 423, 433 Drouhet, Ch. – 433
Dessmond, Z. – 455 Dubnov, Simon – 340, 459
Duca, Gheza – 73 Eschil – 391, 460

Duchatelet, Bernard – 444 Eșanu, Leon – 86, 442
Duda, Virgil – 16, 23 Europa – 37, 48, 95, 97, 144, 201, 203,
Duff, Moses I. – 19, 98, 455 226, 427, 433, 435, 446
Dullin, Charles – 96 Europa Centrală – 35, 84, 140
Dulop-Hébert, Carol - Europa de Est – 22, 67, 84, 125, 140
Dumas, G. – 63, 94 Europa de Sud-Est – 425
Dumitriu, Petru – 131 Evandru (pseudonim) – vezi Rașcu, Ion
Dunărea – 51, 176, 428, 429, 457 M.
Dunăreanu, N. – vezi Ionescu-Dună‑ Exoticu, Barbu – vezi Deutsch, Benjamin
reanu, N. Extremul Orient – 210, 438
Duțu, Florin – 456
F
E Fainsilber, Benjamin – 448
Ebenbauer, Alfred – 36 Fainsilber, Motel – vezi Roussou, Matei
Eberhard, Hilscher von – 458 Fainsilber, Samson – 97, 235, 448
Ebner, Mayer – 98, 123, 334, 455, 459 Falkenberg, Betty – 458
Edison, Thomas – 453 Farago, Elena – 55, 431
Eftimiu, Victor – 55, 98, 261, 453 Fălciu – 79, 160, 210, 214, 483
Ehrenkranz, Beniamin Wolf – 17 Fălticeni – 27, 28, 46, 49, 50, 53, 165, 167,
Einstein, Albert – 87, 442 168, 171, 174, 181, 183, 189, 201,
Eisenfeld-Barzilay, Carol – 455 235, 424, 425, 427, 431, 452
Elada – vezi Grecia Fărcășan, Simona – 13
Eliad, Sandu – 261, 453 Fedeleș, C. – 20
Eliade, Mircea – 448 Feinsilber, Emil – 23
Eliade, Pompiliu – 447 Feldman, Bercu – 129
Elias, Corneliu – 129 Feller, Abraham – 457
Elisabeta, regină – 17, 43, 46, 51, 157, Feraru, Leon – 9, 12, 54, 55, 58, 61, 66,
175, 176, 425, 428, 429, 464, 473 89, 104, 146, 179, 180, 185, 197,
Elveția – 83, 87, 94, 435, 458 259, 430, 445, 465, 488
Emilgar (pseudonim) – vezi Gârleanu, Fiedman, Mathias – 72
Emil Filderman, Wilhelm – 104, 117
Emilian, F. – vezi Feinsilber, Emil Filipescu, Nicolae – 208
Eminescu, Mihai – 17, 25, 27, 50, 60, 181, Filitti, Georgeta – 440
187, 191, 217, 232, 260, 325, 333, Finichi, D. – 20
430, 437, 446 Finkelstein, Albert – 118, 124
Enselberg, Leon – vezi Feraru, Leon Finţi, Alexandru – 261, 441, 453
Enselberg, Otto – vezi Feraru, Leon Fischer, Iancu – 127
Enticott, Peter – 429 Fischler, M. – 129
Erckmann-Chatrian – 91 Fisher, David James – 443
Erick, Afon Herz – vezi Șerbu, Ieronim Flaubert, Gustave – 340, 459
Ervin (pseudonim) – vezi Densușianu, Flămânzi (jud. Botoșani) – 44, 429
Ovid Flers, Robert de – 441
Flonta, Dan – 134 Gala Galaction – vezi Pișculescu, Grigore

Florea, Ion – 32 Galaction Țuculescu, Mara – 443
Florin, I. – vezi Pekelman, Heinrich/ Galata – 66
Enric Galați – 40, 75, 121, 146, 149, 150, 159,
Floru, C. – 93 178, 179, 198, 425, 430, 431, 435,
Focșani – 431, 434 457, 481, 482
Fogel, Joshua A. – 70 Gal-Ed, Efrat – 435
Förster, Friedrich – 87 Galilei – 453
Fotino, Ani – 441 Galino, Mihail – 440
Fotino, M. – 441 Galiția – 14, 17, 48
France, Anatol – 58, 120, 340, 460 Garnier, Frédéric R. – 67
Frankfurt am Main – 459, 471 Gartenberg, Simon – 148
Františkovy Lázně (Cehia) – 435 Gaster, Moses – 12, 25, 40, 42, 104, 127,
Franța – 15, 42, 53, 83, 91, 94-97, 100, 457
119, 139, 146, 148, 150, 171, 190, Găvănescu, Ion – 23, 472
192, 235, 326, 393, 423, 433, 435, Gârleanu, Emil – 30, 57, 61, 185, 425,
439, 447, 456 426, 432, 465, 484
Franz II, împărat – 435 Geissbühler, Simon – 111, 124
Franzensbad – 66, 198, 435 Geller, Iaacov – 112, 117
Fredanoff, Beate – 261, 453 Gémier, Firmin – 96
Fredanov (Friedmann), Beate – vezi Gempp-Friedrich, Tilmann – 459
Fredanoff, Beate Genova – 144, 494
Freidenson, Marilia – 140 Georgescu, Teohari – 146
French, Lorely – 41 Georgescu-Delafras, Petre – 252, 451
Friedman, Hugo – 56 Germania – 61, 64, 68, 105, 115, 122,
Friedmann, Isak – 241 326, 336, 432, 436, 439, 444, 458,
Friptu, Abraham Marco – 38, 426 459, 471
Frischman, dr. – 467 Germanicus Galitiensis (pseudonim) –
Frollo, H. – 425 vezi Deutsch, Benjamin
Fuchs – 23 Ghelerter, Leon – 19
Fulda – 17 Ghenghea, Mircea-Cristian – 424
Fundoianu/Fondane, Benjamin – 12, 20, Gheorghiu, Șerban – 118, 456
23, 42, 55, 67, 71, 72, 75, 82, 98, Gheorghiu, Traian N. – 452
111, 130, 148, 153, 433, 435, 474, Gheorghiu, Xenofon – 21
479 Ghibănescu, Gheorghe – 22, 472, 473
Funfurpan (pseudonim) – vezi Fundo‑ Ghiulea, C.R. – 228, 444
ianu/Fondane, Benjamin Ghiulea, Tilly-Jeanne – 444
Furtună, Horia – 184, 431 Giurescu, C.C. – 56
Giurescu, Dinu C. – 56
G Glaser, Leon – 146
Glasman, Monica – 98
Gabanyi, Anneli Ute – 128 Glass, Hildrun – 124,126
Gafiţa, Mihai – 440 Gligor, Mihaela – 48, 126, 143
Gagea, Adriana – 133 Glück, Janette – 491
Goebbels, Joseph – 444 104, 108, 109, 112, 121, 132, 149,
Goethe, Johann Wolfgang – 133, 134, 161, 198, 208, 211, 259, 434, 455,
161, 191, 206, 232, 325, 334, 343, 470
429, 433, 446 Grossi, Al. – 34
Goga, Octavian – 55, 62, 107, 161, 177, Gruber, Eduard – 50
256, 429, 452, 456 Grünberg, Mendel – 252, 451
Gold, Leibuș – vezi Ariel, Yehudah Guntersdorfer, Ivett – 41
Gold, Leon – vezi Ariel, Yehudah Gusti, Anastasi – 20
Goldberg, I. – 435 Gusti, D. – 62, 110
Goldenthal – 463 Guttenberg – 453
Goldfaden, Avram – 19 Guttman, H. –
Goldmann, Lucien – 15 Guttman, Iancu – 110
Goldner, Berman – 19 Guttman, Iosif – 23, 110
Goldner, Harșcu – 19 Guttman, Zwi – 110
Goldschlager, J. – vezi Costin, Jacques Gyr, Radu – vezi Demetrescu, Radu
Goldschlager, Mișu – 119
Goldstein, Leib – vezi Baltazar, Camil H
Goldstein, Moise – 138
Goldstein, Ţicu – 76 Hafiz – 447
Golopenția, Anton – 68 Hagen, William W. – 84
Goltz, Anna von der – 438 Hagin, Boaz – 459
Gong, Alfred – 70 Hahamu, Avraam – 117
Gorki, Maxim – 443, 453 Hahn-Hahn, Ida Gräfin – 39
Gorovei, Arthur – 17, 50, 427 Haifa (Israel) – 118, 123, 334, 434, 456,
Gorun, Ion – 133, 427 458
Goshen, Ditza – 11, 158 Hainemann, E. – 433
Gothhilf-Miskolczy, Ernst Donath von – Halevy, Meyer Abraham – 19, 104, 121,
vezi Gotthilf, Ernst 457
Gotthilf, Ernst – 73 Halevy, Yehuda ben – 38, 39, 83, 217, 439
Govora – 243 Halpern, Leivick – 161, 198, 435
Graetz, Heinrich – 340, 459 Hamburg – 424
Grasberger, Hans – 39 Hammer, Joseph von – 447
Graur, Alexandru – 15, 127 Hamsun, Knut – 97
Graur, Constantin – 15, 23, 255, 452, 454 Hanovra – 122
Grecia – 21, 87 Hasnaș, Dimitrie – 20
Grigore, Monica Livia – 428 Hassler, Marianne – 437
Grigorescu-Bacovia, Agatha – 436 Hatszegi, Ernő – 117
Grinberg, Simon Moise – vezi Benador, Hâncu, Dumitru – 76, 83
Ury Hârlău – 48
Grindea, M. – 22 Hebbel, Friedrich – 167, 424
Gronemann, Samuel/Sammy – 121, 122, Hebra, Ferdinand von – 36
123, 161, 334, 336, 337, 393-395, Hechter, Iosef Mendel – vezi Sebastian,
458, 459 Mihail
Groper, Iacob/Yankev – 9, 15, 69-75, 98, Hefter, Alfred – 19, 67, 71, 73, 118, 159,
192, 200, 203, 212, 219, 227, 228, Hușanu, Gh. – 441
237, 239, 315, 332, 433, 474, 475
Hefter, Jean – 19, 27 I
Hegel – 445
Heidegger, Martin – 95 Iacob, Dan Dumitru – 18
Heindl, Waltraud – 35 Iacob, Eugen – 71-72
Heine, Heinrich – 22, 37, 43, 83, 88, 135, Iacovitz/Iacoviț – 19, 23, 26, 27, 71, 72,
136, 161, 187, 217, 429, 439 86, 98, 102, 106, 107, 111, 118,
Held, Moise – 19 128, 331, 454, 456, 474
Helsinger, Heinrich – 125 Iagnov – 251, 255, 256
Herovanu, E. – 65 Ialomița – 117
Heroveanu, Alfons – 20 Ianchelevici, Idel – 12
Herșcolici, Lucian-Zeev – 11, 25, 75, 118 Iancu, Carol – 12, 76, 124, 139
Herșcu Meier sin Ștrul – 28 Iancu, Iuliu – 119
Hertz Imber, Naftali – 18 Iancu, Marcel – 55, 105, 107, 119, 120,
Herța – 82 137, 425, 454, 457
Herz Erick, Afon – 454 Ianovici, S. – 39
Herz, A. de – 98, 157 Iași – passim
Herzl, Theodor – 36-38, 74, 75, 159, 165, Ibrăileanu, Garabet – 44, 57, 62, 65, 67,
166, 177, 427 88, 183, 185-187, 189, 190, 197,
Hess, Jonathan M. – 427 430-432, 434, 451, 454
Hess, Tamar S. – 18 Ibsen, Henrik – 17, 426, 433
Hette, Richard – 88 Idel, Moshe – 11
Heymann, Florence – 70 Ierusalim – 9-11, 45, 83, 105, 107, 118-
Hidalgo (pseudonim) – vezi Hefter, 123, 126, 128, 132, 143, 145-147,
Alfred 149, 150, 157, 158, 160, 332-335,
Hildesheimer, W. – 458 337, 344, 351, 355, 396, 433, 438,
Himelstein, Shmuel – 124 443, 449, 457, 458, 495
Hindenburg, Paul von – 211, 438 Ilasievici – 473
Hirsch, Marianne – 70 Ioanid, Radu – 32, 110, 124
Hitler, Adolf – 160, 236, 325-327, 334, Ionescu, C.Al. – 432
458 Ionescu, C.Gh. – 21
Hofmannsthal, Hugo von – 167, 424 Ionescu, Constantin – 45
Hogaș, Calistrat – 430 Ionescu, I.D. – 164, 422
Holban, M.G. – 48 Ionescu, Nae – 45, 439
Hölderlin, Friedrich – 229, 445 Ionescu, Tache – 208
Holtsman, Avner – 435 Ionescu, Violeta – 75, 429, 435
Honigman, Albert – 19 Ionescu-Caion, C.A. – vezi Ionescu, C.Al.
Honigman, M. – 19 Ionescu-Dunăreanu, N. – 28
Horner, H. – 132 Iordan, Ion – 134
Hudiță, Ioan – 456 Iorga, Nicolae – 20, 23, 29, 44, 46, 52,
Hugo, Victor – 43, 120, 429, 474, 475 57-58, 132, 159, 175, 178, 184,
Hurmuzachi, Eudoxiu – 446 260, 424, 425, 428, 429, 431, 432,
Husserl, Edmund – 93, 94 437, 441, 445, 453, 467
Iosif, Șt.O. – 51, 88, 133, 157, 175, 176, Karlsbad – 490
178, 427, 428, 479, 480 Karnabatt, D. – 157
Irimia, Maria Mădălina – 11, 42, 113 Keats, John – 232, 447
Isac, Emil – 55, 67, 72, 89 Keller, Helen – 433
Iser, Iosif – 57, 137, 454 Kelley, Susanne – 41
Ishill, Joseph – 15, 55 Kemp, Robert – 97
Israel – 5, 10, 12, 18, 43, 114, 121, 122, Kerensky, Alexander – 212, 439
125, 136, 137, 139, 140, 143-147, Kernbach, Gh. – 473
150-152, 317-319, 427, 434, 435, Killinger – 128
438, 439, 443, 453, 457, 459 Kișinef, M. – vezi Roussou, Matei
Istanbul – 115, 117, 118, 254, 326, 456 Klausner, Margot – 123, 334, 393-395,
Istrati, Panait – 443, 454 458, 460
Italia – 97, 119, 433 Klier, John D. – 84
Ițicovici – 23 Klimt, Gustav – 41
Ițicovici, Pascal – vezi Pascal, Jean Klingsor, Tristan – 216, 439
Iugoslavia – 326 Kogălniceanu, Mihail – 255, 452
Ivainer, Haim I. – 110, 147, 255, 452 Kohn – 40
Ivanovici, I. – 21 Komarovski, David – 121, 132
Koralnik, A. – 455
J Korn, Itzhak – 148
Kostyrtchenko, G. – 142
Jakab, Zsolt Albert – 138 Koyre, Alexandre – 94
Janet, P. – 94 Kramer, Johannes – 70
Jeanrenaud, Magda – 16 Kremnitz, familia – 428
Jebeleanu, Eugen – 131 Kremnitz, Mite – 60, 428
Jellisek, Sara Netty – 491 Kretzulescu – 428
Jena – 449 Krutikov, Mikhail – 67
Jenssen, Almut – 437 Kühne, Jan – 122
Jenssen, Christian – 437 Kulbach/Kulbak – 71, 161
Jicu, Adrian – 431 Kuller, Hary – 39, 98, 132, 157
Jilava – 129 Kusdat, Helmut – 70
Johannesburg – 453 Kuzinsky – 219
Jost/Yost, Isaak Markus – 459
Jurescu, Davila – 26
L
K L’Enfant, Pierre-Charles – 60
Lacul Cișmigiu – 326
Kafka, Franz – 458 Lacul Floreasca – 134-135
Kamen, Iosif – 453 Laker-Schüler, Else – 123, 458
Kampf, L. – 442 Lalande, A. – 94
Kapuzinerberg – 444 Lalo, Charles – 92
Kara, I. – 18 Lambroza, Shlomo – 84
Karady, Victor – 35 Landau, Michael – 457
Karlovy Vary – 66, 435 Landmann, Salcia – 435
Landsteiner, Karl – 36 Lévy-Bruhl, L. – 94

Laul, L. – 444 Lewin, Jaques – 19
Laval – 83 Lewinstein, familia – 437
Lavisse, Ernest – 448 Leysin (Elveția) – 83, 216
Lazar, Samson – vezi Șaraga, Lascăr Leyvik – 71
Lazare, Bernard – 38, 71, 471 Libanon, H. – 59
Lazarovici, Avram – 16, 23, 55, 75, 89, 98, Libia – 53
103-104, 112, 136, 251, 449-450 Lichtheim, Richard – 107
Lazarovici, Isac – 23, 150, 514 Liebert, A. – 94
Lăcătuș, Daniel – 12 Liège – 61
Lățug, Diana – 97 Lihaciu, Ion – 68
Lăzăreanu, Barbu – vezi Lazarovici, Linker, Amalia – 139
Avram Linker, Blanka – vezi Pekelman, Blanka
Lăzărescu, I. – 44 Linker, Marcus – 139, 143
Lăzărescu, Rodica – 450 Linker, Marghit – 143
Le Roy, E. – 94 Linker, Maximilian – 140, 143, 144, 496
Lebell, Marcel – 59 Lipan, Vasile I. – 62
Lecca, Radu – 114, 117 Lipovăț – 157
Leclère, Léon – vezi Klingsor, Tristan Lippe, Karpel – 39, 71
Legrel, L.G. – 442 Lisabona – 144, 494
Leibivici, Aurel – vezi Baranga, Aurel Litman, C. – 76
Leibovici, Herșcu (Șerban) – 129 Littman-Litani, Dora – 150
Leibovici, I.I. – 40 Littmann, S.M. – 121
Leibovici, Leiba – 34 Litvak, Olga – 429
Leibovici, Rubin – vezi Duda, Virgil Loew, Anton – 73
Leibovici-Laiș/Leish, Șlomo/Shlomo – Loew, Arzt Heinrich – 73
16, 114, 143, 148 Loewenstein/Löwenstein, Th. – 10, 98,
Leipzig – 24, 432, 445, 449 455
Leivik, H. – vezi Halpern, Leivick Logadi, Ecaterina – 63
Leizerovici, Avram – vezi Lazarovici, Londra – 150, 198, 435, 440, 454
Avram Lotar, Eli – 86
Lenau, Nikolaus – 161, 322, 455 Louvain – 435
Léon, X. – 94 Lovinescu, Eugen – 57, 61, 72, 89, 98,
Leonardescu – 442 171, 184-185, 231, 425-426, 431-
Leoneanu, Leon – 315, 454 432, 446
Lerchenmüller, Joachim – 437 Lübeck – 444
Lesnea, George – 51, 88, 455 Luca Zimbru (pseudonim) – vezi
Lessing, Gotthold Ephraim – 459 Deutsch, Benjamin
Lévai, Csaba – 142 Luca, Adolf – vezi Axelrad, Avram
Leval – 92 Luca, Gherasim – 12
Levin, S. – 54, 94 Lüder, Elsa – 25
Lévy, Isidore – 64 Ludo, Isac – 19, 23, 26, 27, 71, 72, 86, 98,
Lévy, Monique – 64 102, 106, 107, 111, 118, 128, 331,
Levy, Robert – 116 454, 456
Ludovic al XIV-lea – 460 132, 136, 143-145, 147, 157, 333,

Ludvig – 116 457, 458, 495
Lugné-Poë – 96 Marcus, Israel – vezi Mircu, Marius
Lupu, Dimitrie – 20 Marea Neagră – 117, 118, 326, 456
Lustig, Isidor – vezi Dorian, Emil Marghita, E. – 9, 488
Luther, Martin – 22 Margolin, Bela – 17
Lwow – 17 Margulies, Aizig C. – 30
Margulies, Fanny – vezi Niemirower,
M Fanny
Maria, regină – 75
M.S. Cobuz (pseudonim) – vezi Sado‑ Marinescu, I.M. – 440
veanu, Mihail Marino, Adrian – 436
Macedonski, Alexandru – 31, 436, 446 Marius, B. – 261
Machiavelli – 187, 432 Mark, Nathan – 147
Maci, Daniela – 140 Maroc – 53
Mack, Karlheinz – 35 Massoff, Ioan – 98, 113, 438
Maderer, Rebeca – vezi Salter, Rebeca Masson-Oursel, P. – 93-94
Mahler, Gustav – 73 Matisse, Henri – 448
Maiorescu, Titu – 56, 60, 103, 175, 425, Matuschek, Oliver – 444
428, 431 Max, Eduard de – 448
Manager – 161 Maxy, M.H. – 108
Manciu, Constantin – 441 Mayer, Octav – 20
Manciu, Vasile – 91 Mayersohn, Dan – 145
Mangalia – 135 Mayersohn, L. – 113
Manger, Ițic/Itzik/Itzhak – 71-72, 198, Măciucă, Constantin – 19, 112
435 Mărășești – 79, 211
Maniu, Adrian – 55, 67 Mărăști – 211
Mann, Heinrich – 226, 444 Mărculești – 17, 18
Mann, Thomas – 123, 334, 340, 394, 444, Mârzescu, G.G. – 75
459 Mediterana – 494
Manolachi – 472 Mehedinti, Simion – 89, 425
Manolescu, Ed. – 129 Meicu, N. – 84, 218
Manolescu, Grigore – 440 Meissner, C. – 21
Manoliu, Petru – 459 Menandru – 391, 460
Manor, Riri Sylvia – 448 Mendel, Mendel P. – 149
Manuilă, Sabin – 15, 124 Merejkovski, Dimitri Sergheevici – 455
Marcier, Emeric – 12, 140 Meyerson, E. – 94
Marcovici, Mihai – 453 Michaut, Paul – 35
Marcovici, Mira/Mihaela – 453 Michelangelo – 225
Marcovici, Otto – 261, 453 Michiduță, Adrian – 128, 449
Marcu, Al. – 98 Micu, D. – 55
Marcus, Eduard Isidor – 23, 111, 148 Mihai I, rege – 125
Marcus, Henry – 10, 98, 120-121, 126, Mihail, Jean – 46, 453
Mihalcea, Haralamb – 20
Mihale, Haralamb D. – 30 Moscovici, Solomon Leibu – vezi Toma,

Mihăescu-Nigrim, N. – 31 Alexandru
Mihăilă, G. – 25 Moscovici, Virgil – 58, 445
Mihăileni – 38 Moscovici, Zeilic – 23, 34
Mihoels, Solomon – 142 Mosenthal, Salamon Herman – 50, 173,
Milano – 144, 494 427
Milcu, N. – 89 Moș Roată (pseudonim) – vezi Axelrad,
Miller‑Vergy, M. – 60 Avram Adolf
Millian, Claudia – 55 Moşneguţu-Tomescu, Silvia – 56, 426
Millian-Maximin, G. – vezi Grünberg, Moțet, Constantin – 29, 422
Mendel Moulinier, Pierre – 34
Millo, Matei – 422 Movilă, Sanda – 116, 137, 143, 494-496
Minar, Octav – 472 München – 62, 233, 443
Minulescu, Ion – 31, 57, 67, 98, 186, 192, Munteanu, Basil – 433
228, 315, 426, 432, 470 Munteanu, Donar – 90, 431
Mircu, Marius – 109, 456 Munții Apuseni – 21
Mirodan, Al. – 76, 145 Munții Neamțului – 32, 184,
Miron, Paul – 25 Munții Rarău – 32
Mironescu, Alexandru – 315, 454 Mützner, Samuel – 12
Mironescu, Doris – 55
Mitica, Ion – 19 N
Mitricioaei, Silvia – 456
Mitru, Constantin – 28, 30, 135, 424 Nabucodonosor – 342, 344
Mitru, Valeria – 427 Nacht, Iacob – 70, 121, 457, 470
Mittelmann, Hanni – 458 Nacht, Isaiia Beniamin – vezi Răcăciuni,
Mocanu, Anca – 19 Isaiia
Moise, Cilibi – 42 Nanu, Dimitrie – 31, 57, 61, 185, 425-
Moldovan, Silviu B. – 12, 134, 142 426, 465
Moldovanu, Corneliu – 57, 425, 426 Naor, Mordechay – 118
Molière – 460 Napoli – 144
Molohul – 325, 326 Nasta, Marius – 120
Monda, Virgiliu – vezi Moscovici, Zeilic Nastasă-Kovacs, Lucian – 12, 25, 33, 35,
Montaureanu, Virgil – 237, 448 62, 90, 126, 138, 139, 142, 154,
Monte Carlo – 448 432, 444
Montevideo – 139, 146, 442, 453 Nastasă-Matei, Irina – 12
Montpellier – 54, 96, 147, 157, 180, 235, Nastasia, Ion – 37, 444
430, 447 Naum, Alex. – 21
Morar, Ovidiu – 47 Navon, A.-H. – 53, 425
Morcovescu, Alexandru P. – vezi Telea‑ Nădejde, Grigore – 26, 28, 41
jen, Sandu Nădejde, Iosif – 90, 133, 437
Moscovici, Iancu – 129 Nădejde, Sofia – 91
Moscovici, M. – 458 Neapole – 494
Moscovici, Serge – 16 Nedel, Arkadi – 93
Negru, Natalia – 427
Nemirover, I. – 453 Ornstein, D. – 473, 481

Nemțeanu, Barbu – vezi Deutsch, Ben‑ Ornstein, Kiva – 72, 442
jamin Oscar, C. – 474
Ner, Jacques Élie Henri – 226, 444 Osias, M. – 39-40
Neuman, Joseph – 75
Neuschotz, baron de – 255 P
New Jersey – 55
New York – 32, 38, 89, 146-147, 181, 430, Pacific – 210
435 Padiou, Hubert – 147
Nice – 64 Palestina – 13, 17, 106, 113, 114-124, 132,
Nicolai, Georg Friedrich – 87, 205, 223, 160, 254, 326, 328, 332-334, 395,
437 423, 433, 435, 439, 453, 456-459
Niculescu-Buzău, N. – 76 Palodă, Ion – 467
Niemirower, Fanny – 54, 59, 66 Panaitescu, Iancu – 78
Niemirower, Iacob Ițhac – 19, 40, 54, Pană, Sașa – 16, 34, 448
58-59, 66, 70, 72, 98, 104, 463-464, Papadat-Bengescu, H. – 67
470 Papahagi, Pericle – 436
Nietzsche – 458 Papini, Giovanni – 443
Nițulescu, Stelian – 438 Parhon, Constantin I. – 86, 224, 443, 454
Nordau, Max – vezi Südfeld, Simcha/ Paris – 15, 21, 34, 35, 38, 42, 44, 53, 57,
Simon 63-65, 83, 89-97, 120, 139, 140,
Nothnagel, Hermann – 36 144, 147, 150, 153, 171, 191, 200,
Nour, Al. – 72 234-237, 425, 431, 434, 435, 438,
447-449, 452, 454, 457, 458, 494
Pascal, Jean – 9, 44, 51, 318, 455
O Pascu, Adrian – 219, 441
Oceanul Atlantic – 494 Pascu, Giorge – 23
Ochin, M. – 9 Pașcani – 32
Ocneanu, Emil – 257-258, 452 Pauker, Ana – 116, 138, 141, 438, 449
Odesa – 325 Pauker, Emanoil (Emil) – 250, 255, 449
Ofir, Efraim – 114 Pauker, Marcel – 449
Oituz – 211, 213 Pauker, Simion – 449
Olanda – 443 Paul, Ioan – 21, 22, 62
Oltenia – 442 Paul, Jean – 422
Omăt, Gabriela – 106, 119 Paulescu – 23
Oppenheimer, Franz – 71, 471 Pavelescu, Cincinat – 39, 55, 57, 61, 185,
Oprea, Radu Valeriu – 112, 117 425, 426, 465
Opris, Petre – 142 Păiușan-Nuică, Cristina – 142
Oprişan, I. – 24, 440 Pătrașcu, Milița – 120
Orient – 53, 64, 122, 171, 342 Pătrășcanu, Dumitru D. – 20, 186, 432,
Orientul Apropiat – 425 475
Orientul Mijlociu – 459 Pătrășcanu, Lucrețiu – 432
Ornea, Zigu – 56, 65, 120, 127, 428, 430, Pârvan, Vasile – 62
446, 452 Pechilman, Clara – vezi Pekelman, Clara
Pechilman, David – vezi Pekelman, Petrescu, Cezar – 67

David Petrescu, Corina I. – 112
Pekelman, Adrian (Zuki) – 151 Petrescu, Costin – 57
Pekelman, Aharon – 17 Petrini, Dumitru – 125
Pekelman, Amalia – 65, 66, 76 Petrinò, Dimitrie – 446
Pekelman, Amalia – 65, 66, 76 Petrograd – 439
Pekelman, Barak Inbar – 18 Petroni, P. – 218
Pekelman, Blanka – 139, 140, 143 Petropolis (Brazilia) – 444
Pekelman, Clara – 14, 15 Petrovici, Ion – 26, 84, 88, 128, 218, 439,
Pekelman, Conrad – 17 440, 449
Pekelman, David – 14, 18 Petru Rareș, voievod – 439
Pekelman, Dov – 17-18 Philippide, Al. – 20, 24, 25, 44, 88, 437
Pekelman, Florin – 111, 150 Philippide, Al.A. – 20, 55, 98, 108, 136,
Pekelman, Ginka – 14 430, 454
Pekelman, Heinrich/Enric – vezi Enric Piatra Neamț – 15, 86, 223, 439
Furtună, passim Piéron, H. – 63
Pekelman, Henya – 17, 18 Piešťany – 243, 449, 490
Pekelman, Joseph Israel – 17 Pillat, Ion – 55, 67, 86, 120, 433, 457
Pekelman, Lea – 17 Pind – 436
Pekelman, Miriam – 17 Pișculescu, Grigore – 62, 67, 72, 73, 86,
Pekelman, Moritz/Marcel (Bubi) – 15, 88, 98, 136, 157, 165, 225, 439,
33, 60, 64, 66, 69, 79, 82, 103, 111, 443, 454
125, 145, 148, 150, 151, 438, 480 Pitești – 129, 139
Pekelman, Nehemia – 17 Plaschka, Richard Georg – 35
Pekelman, Sidonia – 76 Platon, Alexandru-Florin – 12, 139
Pekelman, Solon Emanuel – 66, 131, 138, Ploiești – 40, 113, 442, 451
139, 141, 151, 521 Podgoreanu, Anca – 429
Pekelman, Zelman – 14 Podlipny-Hehn, Annemarie - 428
Pekelman, Zygmunt – 17 Podoleanu, S. – 99
Pelin, Mihai – 129 Podu Iloaiei – 111, 442
Peltz, Isac Nathan – 9, 16, 23, 89, 98, 102, Poe, Edgar Allan – 443
103, 108, 109, 111, 112, 126, 252, Poenaru, Adela – vezi Dragomirescu,
255, 257, 258, 261, 450, Adela
Peltz, Tia – 450 Poenaru, Lucia – 60
Peretz, I. – 425 Pogonat, Alexandru – 455
Perpessicius – 55 Pohlan, Irina – 459
Persia – 53 Poitiers – 83, 92, 234
Petah Tikva – 151 Polonia – 37, 198, 326, 447
Peti, Lehel – 138 Pompilian, Ioachim – 60
Petică, Ștefan – 436 Popa, Grigore T. – 255, 451
Petra-Petrescu, Horia – 62 Popa, N.I. – 452
Petrașcu, Gh.Gh. – 125 Popa, Victor Ion – 47, 71, 90
Petrașcu, Milița – 119, 457 Popescu, Corneliu – 426
Petrescu, Camil – 88, 98, 136 Popescu, Florentin – 454
Popescu-Cadem, C. – 432 Rașcu, Ion M. – 55, 67, 193, 197, 200-

Popovici, Al. – 65 201, 433-434, 436
Popovici, Victoria – 70 Ravel, Maurice – 439
Popper, Maximilian – 129 Răcăciuni, Isaiia – 16, 23, 91, 112, 450
Porto-Riche, Georges de – 236, 448 Rădulescu-Motru, C. – 62, 449
Portugal, Eliezer Zusia – 32 Rădvan, Laurențiu – 18
Portugal, Yisroel Avrohom – 32 Rășcanu, Theodor – 318, 320, 455
Praga – 334, 458 Râmnicu Sărat – 147
Prahova – 445 Râpeanu, Sanda – 20
Prahova, jud. – 454 Râpeanu, Valeriu – 20, 425
Preda, Gavriil – 142 Râșnov – 48
Prezan, C. – 75 Rebreanu, Liviu – 51, 57, 425-426, 437,
Pribeagu, Ion – vezi Lazarovici, Isac 451, 455
Procopiu, Irina – 440 Reichman, Avram – vezi Dominic, Ale‑
Profir, Ion – 84, 218 xandru
Proles (pseudonim) – vezi Pekelman, Rein, Raanan – 140
Heinrich/Enric Reisen – 71
Prudhomme, Sully – 317, 454 Relgis, Eugen – 9, 23, 36-37, 51, 55, 72,
Prusia – 455 75, 85-87, 89, 97, 98, 101, 102,
Prut – 160, 210, 212 104, 108, 110, 111, 126, 139, 140,
Pruteanu, Aglae – 441 146, 148, 150, 160, 223, 226, 255,
Puech, Henri-Charles – 94 423, 425, 433, 437, 442-444, 455
Pușcașu, Ilie (pseudonim comun pentru Remy, Jacques – 120
N.N. Beldiceanu și M. Sadoveanu) Renan, Ernest – 340, 459
– 50 Republica Democrată Germană – 334
Putna – 176 Resenbaum, Heinrich – 38, 159
Rey, A. – 94
R Rezzori, Gregor von – 70
Ricciotti, Giuseppe – 123, 340, 459
Rabinovici, Malev/Maleh – 241, 246 Rickert, H. – 94
Rabinovici, Moti – 72 Riegler, E. – 60
Rabinovici, rabin – 39 Rilke, Rainer Maria – 161, 315, 322, 454
Rabinsohn, Ana – vezi Pauker, Ana Rimbaud – 27
Rabinsohn, Haim – 71, 112, 116 Rin – 67
Rabinsohn, Herș Kaufman – 116 Rinaldo (pseudonim) – vezi Sevastos,
Rabinsohn, Zalman (Solomon) – 116 Mihail
Racine, Jean – 26, 343, 460 Rio de Janeiro – 140, 144-145, 494
Rados, Leonidas – 436 Rispler, O. – 121
Radovici, C. – 21 Rizescu, I. – 25
Radu, Sorin – 142 Róbert, Dán – 117
Ralea, Mihai – 98, 430, 451 Rodan, Victor – 222, 442
Rallet, familia – 428 Rodion (pseudonim) – vezi Steuerman,
Rappaport, Moritz – 39 Adolf
Rasputin – 493 Rodrique, Aron – 425
Rohwer, Jürgen – 456 Rudich, M. – 457

Rokeach, L. – 40 Ruge, Wolfgang – 438
Rolland, Romain – 110, 226, 437, 442, Ruprecht, Thomas M. – 437
443 Rus, Raul – 12
Roma – 119, 144, 340, 494 Rusia – 37, 67, 78, 198, 209, 429
Roman – 15, 95, 111 Rusu, Matei – vezi Roussou, Matei
Roman, Ion – 428 Ruth, Léon – 96
Romanescu, Aristizza – 422, 440 Ryner, Han – vezi Ner, Jacques Élie Henri
Ronetti-Roman, M. – 16, 23, 44-48, 61,
91, 100, 102, 111, 441, 450-451, S
472
Ropală, E. – 20 Sabaru, Alexandru – 130
Rose, William – 146 Sadagura – 48
Rosen, Felix – 98 Sadoveanu, Mihail – 20-22, 24-32, 40, 41,
Rosen, Moses – 129-130 45, 47-53, 58, 64-66, 84, 88, 90, 98,
Rosenbaum, Heinrich Samuel/Shmuel – 126, 130-132, 134-136, 153, 159,
38, 166, 423 165, 168-169, 171, 174, 177, 178,
Rosenberg, Frida – vezi Rozan, Francesca 181, 183, 186, 189-191, 197, 201,
Rosenberg, Leon – 98 217, 218, 233, 235, 253, 255, 258-
Rosenberger, Erwin – 36 259, 422-428, 430, 431, 436, 437,
Rosenblath, Marcu – 21 440, 442, 443, 445, 447, 451, 452,
Rosenfeld, Morris – 38 472, 488, 508
Rosenstein, M. – 59, 98 Sadoveanu, Profira – 30, 135
Rosenstock, Samuel – 12, 23, 111, 119, Safirman, Costel – 47
148 Sager, O. – 105
Rosenthal, Anna – 38 Saliniuc, Maria – 67, 433
Rosetti, Alexandru – 127, 252, 433, 450 Salter, Clara – 14
Roskies, David G. – 435 Salter, Adolf – 15
Ross – 137, 454, 479 Salter, Bernardt/Binu Neuman – 15
Rossini – 220 Salter, Ervin – 491
Roșiești (jud. Vaslui) – 438 Salter, Heinrich – 15, 490, 491
Rotenstreich, Nathan – 37 Salter, Herman – 15
Roth, Josef – 16 Salter, Iosif (Lică) – 15
Rothschild, Lionel – 453 Salter, Janette – 15
Rotman, Isidor Sergiu – 23, 111, 252, 451 Salter, Jean – 15
Rotman, Liviu – 11, 33, 124, 126, 138, Salter, Lili – 491
158 Salter, Mischke – 15
Roussou, Matei – 38, 39, 96, 97, 100, 146, Salter, Rebeca – 15
235, 236, 447, 448 Salter, Robert – 491
Rozan, Francesca – 90, 223, 233, 442 Salter, Sidonia – 15
Rozenchan, Nancy – 12 Salter, Solomon Benjamin – 15, 491
Rubin – 437, 476 Salter-Stavri, Henriette – 12, 15, 151, 491
Rubin, Itzhak – 71, 121 Salzburg – 150, 424, 444
Rudich, Dorin – 109 Samurcaş, Elena – 428
Sanie, Silviu – 19 Schwemer, S. – 74

Sanielevici, Henric – 16, 183, 431 Scott, Walter – 340, 459
Sankt Petersburg – 429 Scrob, Carol – 231, 446
Santos – 144 Sculeni – 31
São Paulo (Brazilia) – 10, 140, 143-147, Scurtu, Ion – 428
494-496, 526 Scurtu, N. – 55, 57, 90, 431
Saron – 475 Sdrobiș, Dragoș – 25
Săndulescu, Alexandru – 25 Sebastian, Mihail – 23, 105-106, 108, 111,
Săndulescu, Ecaterina – 56-57 119, 439
Săndulescu, Radu – 25 Segall, Solomon – 23, 32, 259, 453
Sărățeanu jr. – 316 Seidelman, Rhona – 118
Sărățeanu, Leon – 454 Seifert, Siegfried – 133
Sărățeanu, Mihail – 10, 141, 157, 454 Selzer/Zeltzer/Zelțer, Moise – vezi
Săteanu, C. – 318, 454 Sărățeanu, Mihail
Săveanu, Marius – 27 Semmering – 469
Săvineanu, Maur – 455 Serghie, Emil (abreviat: Em.S.) – 88
Schächter – 74 Sergiu Dan – vezi Rotman, Isidor Sergiu
Schafferman, Simon – 16, 23 Sevastos, Elena – 424
Schechter, Solomon – 12 Sevastos, Mihail – 28, 67, 88, 98, 197,
Schelling – 445 430, 434, 441, 469, 470
Scherzer, Rosalie – 70 Seveneanu (pseudonim) – vezi Segall,
Schiller, Friedrich – 22, 111, 161, 322, Solomon
325, 343, 429, 455 Shacham, Avigdor – 124
Schlesinger – 424 Shagall – 16
Schlör, Joachim – 122 Shakespeare, William – 120, 173, 333,
Schmidt, Gabriela – 36 343, 457, 494
Schmitt, Oliver Jens – 91 Shelley, Percy – 211, 438
Schnabel – 112 Showalter, Dennis E. – 438
Schönberg, Rachel – 74 Shtif, Nokhem – 84
Schor, Dorel – 34 Siberia – 435
Schreiber, Iosef – 19, 23, 71-72, 442 Sibiu – 140
Schubring, Gert – 62 Siegler, Eisig D. – vezi Relgis, Eugen
Schulmann, F. – 18 Silezia – 458
Schultz, Bruno – 16 Silvan, Gh. – 425
Schüssler – 463 Silvan-Becescu, G. – 31
Schwartzfeld, Adela – 42 Silviu, George – 104, 108
Schwartzfeld, Angela – 42, 43, 66, 422 Simenschi, Teofil – 20
Schwartzfeld, Elias – 12, 42 Simion, Eugen – 72, 446
Schwartzfeld, Moses – 42, 82, 104, 105, Simionescu-Râmniceanu, Marin – 62
112, 113, 147 Simon Păstorescu (pseudonim) – vezi
Schwartzfeld, Wilhelm – 42 Schafferman, Simon
Schwartz-Negrea, I.M. – 101 Simon, Louis – 444
Schwefelberg, Arnold – 29, 45, 69, 84, Sinaia – 135
105
Sindbad (pseudonim) – vezi Costin, Stein, Ștefan – vezi Stâncă, Ștefan

Jacques Stelton – 55
Siria – 118, 327 Stere, Constantin – 65, 183, 189-190, 430,
Skoda, Josef – 36 432, 454
Skultéty, S. – 440 Stern, Adolphe – 29, 120, 453
Slavici, Ion – 62, 86 Stern, Gerson – 123, 334, 338, 458-459
Slovacia – 449 Sternberg, Iacob – 17
Smolschi/Smolski, Mihail – vezi Sorbul, Stern-Kochavi, Samuel/Shmuel I. – 333,
Mihail 458
Sofocle – 391, 460 Sternlicht, Amalia – vezi Pekelman,
Sokolov, Nahum – 71, 471 Amalia
Solomon, Michael – 114 Sternlicht, I.M. – 65
Solomonovici, H. – 98 Steuerman, Angela – vezi Schwartzfeld,
Sorbona – 61, 63, 92, 94, 171 Angela
Sorbul, Mihail – 61, 185, 201, 425, 436, Steuerman, Jean (Iancu) – 146
465 Steuerman, Rodica – 43
Soricu, I.U. – 133 Steuerman/Steuermann, Adolf Avram
Soru, dr. – 480 – 9, 16, 19, 20, 22, 34, 38, 40-45,
Spaier, Albert – 52-58, 63-66, 83, 88-89, 47, 48, 50, 52, 59, 66-67, 71, 72,
91-96, 100, 153, 170-173, 179-181, 74, 75, 81, 82, 86, 92, 97, 150, 153,
184, 190, 197-199, 201, 231, 234- 159, 166, 207, 216, 217, 422-424,
236, 243, 245-247, 320, 426-427, 427, 428, 463, 464, 466-482, 514
431, 445-447 Stichweh, Rudolf – 61
Speranția, Eugen – 55, 67, 433 Stockholm – 77, 433
Sperber, Alfred Margul – 136, 161 Stoian, Mihai – 115, 456
Spina, Geri – vezi Schreiber, Iosef Storojineț – 139
Spiru Luca (pseudonim) – vezi Șaraga, Straje, Mihail – 23
Lascar Strasburg – 458
Spiru, Alex. A. – 30, Streinu, Vl. – 98
Spiru-Bacău, A. – vezi Spaier, Albert Streissfeld, L. – 98
Spitzer, Leo – 70 Streitman, A.St. – 105
Stalin – 142 Stroia, Gh. – 56, 446
Stamatiad, Alexandru Th. – 57, 61, 185, Suchianu, I.D. – 62
426, 465, 482 Suchier, Hermann – 24
Stanciof – vezi Cernea, Panait Südfeld, Simcha/Simon – 53, 173, 427
Stancu Mitroi, Şt. – 426 Sutzu, Henri – 25
Stancu, Zaharia – 89, 131, 426 Suțu, Rudolf – 20, 424
Statele Unite ale Americii/SUA – 15, 38,
54, 55, 151, 181, 198, 209, 427, Ș
430, 435, 438, 439, 444, 453
Stavri, Artur – 50, 173, 426, 434 Şafran, Alexandru – 106, 129
Stavri, Raul – 50 Șafran, Iosef – 98, 455
Stâncă, Ștefan – 19, 34 Șaraga, Alexandru – 139
Stein, Emanoil – 51, 455 Șaraga, Elias – 19, 44, 437
Şaraga, Lascăr – 9, 16, 72, 75, 108, 109, Teodoreanu, Păstorel – vezi Teodoreanu,
112, 121, 123, 139, 146-149, 207, Al.O.
208, 343, 437, 438, 457, 471, 476 Teodoreanu, Al.O. – 55, 90, 131, 233, 430,
Șăineanu, Lazăr – 12, 39, 44, 127 447
Șerb, Florica – 429 Teodoreanu, Ionel – 88, 98, 131, 242, 253,
Șerb, Ioan – 429 256, 441, 447
Șerban, Geo – 68, 112, 119, 434, 457 Teodorescu, Al. – 44
Șerban, Mihail – 30, 425 Teodorescu, Raul – 58, 445
Șerbănescu, Ileana – 133 Tescani – 82
Șerbănescu, Ioan – 442 Thenen, M. – 74
Șerbu, Ieronim – 16, 316, 454 Theodorescu, Barbu – 23
Șimanschi, Leon – 439 Tikhonov, Natalia – 35
Șimșensohn/Schimschensohn, Sidonia – Tiktin, Heimann (Hariton) – 12, 22,
vezi Salter, Sidonia 24-25, 39, 127
Șmilovici, Iosif – vezi Wratislavius Timișoara – 73, 447, 455
Șoimaru, Tudor – 442 Timotei, Dimitrie C. – 30
Ștefan cel Mare – 212, 439 Todireni (jud. Botoșani) – 15
Ștefănescu – 431 Toledo – 439
Ștefănescu-Galați – 60 Tolstoi, Lev – 32, 43, 194
Ștefănești (jud. Botoșani) – 15, 79, 453 Toma, Alexandru – 23, 55, 104, 111, 131,
Șumuleanu, C. – 23 136
Toma, C. – 20
T Toma, Stela – 127
Tomida, Mihai – 26
Talaz, George – 57 Tonitza, Nicolae – 451
Tatarași – 181 Topârceanu, George – 67, 88, 430, 451
Tatu, N. – 93 Toplița – 79
Taussig, Elsa – 458 Transnistria – 110, 113-115, 117, 325,
Tauwinkl, W. – 91 328, 451
Tănase, Maria – 453 Traun, Julius von der – 39
Tărăbuță, Lascar – 167, 424 Trestianu, A. – 22
Târgoviște – 482 Tristan Tzara (pseudonim) – vezi Rosen‑
Târgu Frumos – 111 stock, Samuel
Târgu Jiu – 128 Tudorică, Alexandru – 56, 426
Târgu Neamț – 15 Turcia – 53, 87
Târgu Ocna – 49 Turgheniev, Ivan – 50, 120
Tedesco (pseudonim) – vezi Deutsch, Turtucaia – 209
Benjamin Tutova – 442, 467
Tel Aviv – 18, 116, 118, 123, 139-140, Tutoveanu, George – 467
146, 148, 332, 334, 337, 393, 435, Tzigara-Samurcaș, Al. – 51, 176, 177,
439, 448, 453, 457-458 428, 429
Teleajen, Sandu – 88, 229, 441, 445, 447
Telega – 32
Temistocle – 422
Ț Vitcu, D. – 18
Vlad, Radu-Dan – 441
Țigănești, pădure – 79 Vlahuță, Alexandru – 32, 59, 175, 191,
Țopa, Sorana – 100, 239, 448 427, 428, 430
Voiculescu, V. – 55
U Voit, Friedrich – 458-459
Voitec, Ștefan – 438
Ucraina – 326, 434
Voloșin – 434
Uhland, Ludwig – 31
Volovici, Leon – 7, 11, 16, 29, 75, 84, 86,
Ungaria – 37, 69, 326
102, 104-106, 110, 119, 150, 423,
Unger, Leopold – 125
442
Ungheni – 32
Voltaire – 207
Urechia, V.A. – 48
Voronca, Ilarie – vezi Marcus, Eduard
Urmuz – vezi Zissu, Avram Leib
Isidor
URSS – 10, 110, 142
Voroneanu, Carmen – 12
Ursu, G.G. – 50
Uruguay – 139, 146, 148, 442, 453
W
V Wagner-Jauregg, Julius – 36
Wahl, Jean – 95
Vainer, I.C. – 101
Waldman, Efraim – 19
Valea Cașinului – 82
Waldman, M. – 435
Varșovia – 435
Waldmann, E.I. – 74
Vasiliu, Ana-Gabriela – 11, 158
Washington – 60
Vasiliu, Haralamb – 450
Wechsler, Adrian – vezi Verea, Adrian
Vaslui – 28, 53, 171, 473, 480-481
Wechsler, Isac – 42
Vaslui, jud. – 116, 157, 438, 442
Wechsler, Regine – 54
Văitoianu, Alexandru – 66
Weinberg, Bernard – 148
Văitoianu, Arthur – 66
Weinfeld, Isaac – 467
Vârgolici, Teodor – 443
Weinreich, Max – 67
Vellescu, Ștefan – 440
Weisengrün, L. – 54
Verdun – 171, 211
Weiser, Kalman – 70
Verea, Adrian – 16, 19, 34, 104
Weiss, Z. – 20
Verlaine – 27
Weissberg, I. – 113
Vese, Vasile – 142
Weißglas, Immanuel – 70
Vianu, Tudor – 98, 134, 136, 433, 436
Weissman – 473, 480
Victor Rusu (pseudonim) – vezi Cotiuga‑
Weisstein, Ulrich – 444
riu, Isac
Weitzäcker, Ebert – 26
Viena – 15, 17, 21, 33-36, 39, 70, 73, 144,
Wertenstein, D. – 112
150, 159, 427, 443, 453, 455, 468,
Wertenstein, Israel – vezi Bar‑Avi, Israel
469, 490, 491, 494
Wertheimer, Jürgen – 437
Vigny, Alfred de – 228, 315, 454
Wessling, Berndt W. – 458
Vinea, Ion – 98, 119
Wexler, Benjamin – vezi Fundoianu/Fon‑
Vișeul de Sus – 135
dane, Benjamin
Widas, E. – 59 Zarafu, Gh. – 425

Wiener, Leo – 17 Zarifopol, Paul – 25, 44, 62, 98, 430
Wildenbruch, Ernst von – 22, 24, 51, 166, Zarifopol, Ștefania – 63
423 Zăstroiu, Remus – 98
Winkler, Markus – 70 Zbarjer, Velvl – vezi Ehrenkranz, Benia‑
Wiznitzer, Arnold – 140 min Wolf
Wolf, Leonard – 435 Zelea Codreanu, Corneliu – 91, 221
Wolff, Rudolf – 444 Zentler, Micu S. – 103
Wratislavius –219, 239, 440 Zer-Tsiyon, Sheli – 459
Xenopol, A.D. – 437 Zhytomyr – 459
Zilberman, Virginia – 150
Y Zimmermann, Silvia Irina – 428
Zipperstein, Steven J. – 429
Yeshurin, Yephim E. – 435 Zissu, Abraham Leib – vezi Zissu, Avram
Yoffe, A.B. – 150 Leib
Zissu, Avram Leib – 23, 70, 72, 75, 86, 87,
Z 102, 105, 117, 119,121, 129, 217,
439, 450, 470
Zalman, Leon – 129 Zissu, Constanța – 86
Zalszupin, Jerzy – 125 Zürich – 157
Zalszupin, Leopold – 125 Zweig, Arnold – 123, 334, 458
Zamfirescu, Duiliu – 104 Zweig, Stefan – 36, 37, 73, 150, 226, 442-
Zamfirescu, G.M. – 89, 451 444
Zangwill, Israel – 120, 457
Ilustrații
Actul de naștere al lui Enric Furtună

524
L u c i a n N a s ta s ă - K o vá c s
Actul de căsătorie al părinţilor lui Enric Furtună

Liceul „Naţional” din Iași

Mihail Sadoveanu, coleg de clasă cu Enric Furtună la Liceul „Naţional”

Absolvenţii promoţiei 1900 a Liceului „Naţional” la întâlnirea din 1915
Facultatea de Medicină din Iași

Teza de doctorat a lui Enric Furtună

Scrisoare adresată de Enric Furtună lui Mihail Dragomirescu



Cartea de vizită a fraţilor Pekelman
Fotografie de grup a tinerilor scriitori (de la stânga la dreapta): Enric Furtună,

I. Pribeagu, Avram Steuerman, Barbu Nemţeanu și B. Luca (Foto MICER)
Hotelul „Traian” din Iași, în dreapta începe str. Lăpușneanu

Str. Lăpușneanu din Iași

Str. Lăpușneanu din Iași
Teatrul Naţional din Iași

Afiș de prezentare a lui Enric Furtună

Versuri în manuscris ale lui Enric Furtună

Invitaţie pentru aniversarea lui A. Axelrad

Enric Furtună în 1958
Solon Pekelman (fiul lui Enric Furtună) în 1958
Blanca Pekelman (nora lui Enric Furtună) în 1958

Scrisoare a lui Enric Furtună către Felix Aderca (1959)

Scrisoare a lui Enric Furtună către Felix Aderca (1959)

Dosarul Securităţii de urmărire a lui Solon Pekelman

Pagini ale memoriilor lui Enric Furtună

São Paulo în 1960

Nastasa, Enric Furtuna Si Bilantul Unui Insucces Original OCR

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nastasa, Enric Furtuna Si Bilantul Unui Insucces Original OCR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucian Nastasă-Kovács

© Lucian Nastasă-Kovács, 2020

Editura Mega | www.edituramega.ro

UN DESTIN LITERAR NEÎMPLINIT: ENRIC FURTUNĂ  9

ORIZONT BIOGRAFIC LA CUMPĂNA VEACURILOR XIX-XX  14

TRAGISMUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL  74

A FI EVREU ÎN ROMÂNIA PRE-COMUNISTĂ  100

SPRE ȚINUTUL STRĂBUNILOR – ERETZ ISRAEL  114

O DRAGOSTE CE SE CHEAMĂ ROMÂNIA  124

OPȚIUNEA DESȚĂRĂRII DEFINITIVE  138

ÎN LOC DE CONCLUZII  153

NOTĂ ASUPRA MANUSCRISULUI ȘI A EDIȚIEI  157

SCHIȚA BIO-BIBLIOGRAFICĂ  159

NOTE DE EDITOR  422

INDICE DE NUME  497

Acum aproape o jumătate de veac, Institutul „Dr. Iacov Niemirower”

erijat în victimă a regimului antonescian, nu a căutat să profite politic în

Daniel Lăcătuș, Emeric Marcier, Silviu Moldovan, Irina Nastasă-Matei,

Puţinele însemnări de istorie literară ori referinţe la biografia lui Enric

editor, publicând autori români în traducere engleză, printre care și pe Enric

la care ne-au rămas niște memorii interesante, publicate în ebraică în 1935,

În felul acesta se pot explica importantele ritmuri ale dezvoltării în mai

Radovici, Marcu Rosenblath, I. Ivanovici, C.Gh. Ionescu și – evident –

apariţie, 1929–1939, întocmit de M. Grindea, București, 1939, p. 83–84.

Revenind la firul relatării noastre, poemul tradus de Pekelman, dar sti‑

oponent pe universitarul-filosof Ion Petrovici, evenimentul fiind urmărit cu

I. Ludo, Despre pseudonim, p. 10–11.

Dar nici în capitala ţării lucrurile nu stăteau altfel, pentru perioada

zdruncinând firavul prestigiu deja câștigat printre congeneri de ambiţio‑

ce aparţinea administrativ de Ungheni, pe graniţa cu Basarabia, acolo fiind

studiile liceale, susţinând examenul final în sesiunea din iunie, obţinând

întâmplător, bunăoară, printre temele disertaţiilor doctorale susţinute la Iași

În plus, tocmai în vara lui 1900 se reluaseră discuţiile în ceea ce privește

facultate existând încă de la fondarea universităţii, în 1365, iar din veacul

De altfel, ieșeanul intrase în contact cu sionismul promovat de Herzl încă

de lecturi precum poemul Sion al lui Jehuda Halevy, în traducerea lui A.

descurajarea asirienilor a devenit simbolul iubirii pentru neamul ei, dar și

afirmării și cultivării culturii iudaice, pe atât de nefericit prin destinul său. Ca

Când am vorbit de nefericitul destin al lui Adolf Steuerman, dincolo de

naţionalişti spre evrei, aceştia întruchipând arendaşii spoliatori, cârciumarii,

în care se derulează anii de formaţie intelectuală ai lui Heinrich Pekelman,

biografie anevoie de reconstituit până la apariţia lui Manasse, Ronetti-Roman

căutări pentru amândoi, medicinistul înfruntând examenele dure ce-l pre‑

Poetul151. Aranjamentul va fi însoţit și de un sfat cu totul și cu totul „priete‑

Israelite Orientale” din Paris, destinată a pregăti diverse categorii de peda‑

faptul că Mihail Dragomirescu l-a apreciat enorm pe Spaier, revista aces‑

şi generos tuturor intervenţiilor ce veneau din sală” 170, portret sintetizat și de

France, un critic român și subsemnatul despre „Ferarul Petrea”, „Fefeleaga”,

decât ceilalţi pentru a câștiga clemenţa examinatorilor. Chiar și așa, aproape

„Am fost – notează el în memoriile de faţă – în număr destul de mare: scriitori

Iar relatarea continuă, oferindu‑ni-se și alte amănunte despre cum s-au

posibilă la sistemul napoleonian sclerozat191, lucru recunoscut de altfel şi de

Amintiri despre Caragiale, p. 116–117.

Detalii la Marin Bucur, Op. Cit., II, p. 307–338.

acolo”202. Evident, era poate și îngâmfarea celui stabilit vremelnic la București

dar și locurile dragi lui Furtună din perioada specializării în stomatologie.

semnând alături de Gala Galaction, Demostene Botez, B. Nemţeanu, M.

este vorba de un dialect evreo-german, putându‑se astfel înțelege ușurinţa

Exista de altfel un soi de antagonism între evreii utilizatori de idiș și cei de

faptul că Cernăuţiul era considerat de către comunitatea germanofonă de

și din străinătate, instituţia era concepută de fapt ca un Ateneu popular sau,

Iaşii, de unde au pornit pentru români câteva curente cu durată şi cu urmări

Anii neutralităţii României, însă cu relatări ale presei despre grozăviile

Amalia Pekelman, fiind deopotrivă menţionată și tânăra pianistă Sidonia

UN DESTIN LITERAR NEÎMPLINIT: ENRIC FURTUNĂ 9

ORIZONT BIOGRAFIC LA CUMPĂNA VEACURILOR XIX-XX 14

TRAGISMUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL 74

A FI EVREU ÎN ROMÂNIA PRE-COMUNISTĂ 100

SPRE ȚINUTUL STRĂBUNILOR – ERETZ ISRAEL 114

O DRAGOSTE CE SE CHEAMĂ ROMÂNIA 124

OPȚIUNEA DESȚĂRĂRII DEFINITIVE 138

ÎN LOC DE CONCLUZII 153

NOTĂ ASUPRA MANUSCRISULUI ȘI A EDIȚIEI 157

SCHIȚA BIO-BIBLIOGRAFICĂ 159

NOTE DE EDITOR 422

INDICE DE NUME 497