Nr.

3 (2021)

revistă culturală independentă februarie–martie 2021

© Amalia Lumei, Sărutul infinitului

 Club AVALON

Brâncuși
145 ani de la naștere
C ONSTANTIN BRÂNCUȘI nu a înălțat nici
temple în India, nici ansambluri mo-
numentale la Paris sau New York. El a con- Urmare a invitației Avalon din numărul anterior:
ceput un loc destinat ospățului ritualic,
banchet întru meditație sau prilej al resu- Vasile Spiridon
recției. I-a adăugat acestuia un nartex al
hierogamiei sacre, o

Amintirea românismului
poartă a reunirii între
suflete, pecetluită cu
buzele, pusă sub sem-
nul meditației interio-
rizate, al simplității
Ș
arhetipale. Și-a plantat,
TIM DIN jurnalul lui Mircea Eliade în ce de angajamentul lor fascist, trăiesc cu spai-
împrejurări a fost făcută de Louis ma că vor fi demascați, dar izbutesc curând
în fine, coloana cerului Monier faimoasa fotografie de la sfârșitul să risipească bănuielile. [...] Într-un context
la Târgu Jiu, instituind anului 1977. Locul în care au fost imor- în care epurarea face ravagii în Franța,
un ax al infinitului, o legătură între Cer, talizați cei trei mari români, Place de Für- teama că trebuie să dea explicații și soco-
Pământ și Infern. La Târgu-Jiu, Iubirea, stenberg, nu a fost ales deloc întâmplător, teală de cele făcute îi chinuiește în perma-
banchetul și ascensiunea se întrunesc, la el având o semnificație aparte pentru ei. nență. Atât la unul cât și la celălalt, această
modul artei perene, în ansamblul hieratic În septembrie 1945, Mircea Eliade ajunsese teamă se exprimă diferit în funcție de inter-
din sudul esențial al României. de la Lisabona la Paris și, după puțin timp, locutori și de contexte” (ibidem, p. 471).
și-a dat întâlnire în mica piață cu ceilalți Nu-mi propun să întreprind un comen-
doi prieteni exilați. Peste treizeci de ani, ei tariu al acestui eseu de istoriografie critică,
RAFT s-au reîntâlnit, din inițiativa lui Pierre Bel- întins la peste 600 de pagini, deoarece au fost
fond, la editura acestuia, apoi s-au dus în făcute destule analize la momentul apariției
respectivul loc pentru un memento. lui. Lăsând la o parte, în privința celor trei
O cercetătoare franceză, Alexandra prieteni, „istoria uriașului efort stilistic și teo-
Laignel-Lavastine, privind fotografia, a avut retic desfășurat după 1945 pentru a șterge
impresia că cei trei schimbă între ei „surâ- urmele acelor ani” (ibidem, p. 597), aș vrea
suri complice” și că de fapt ea „rămâne să spun doar ce-mi evocă fotografia respec-
până astăzi extraordinar de enigmatică, de tivă. Prima dată când am ajuns la Paris, acum
altfel ca și înțelegerea – foarte reală totuși 25 de ani, am vizitat mai întâi Catedrala
– dintre cei trei bărbați, pe care o sugerea- Notre-Dame, apoi am urcat pe colina Mont-
ză” (Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascis- martre, pentru a privi din fața bazilicei Sacré-
mului, EST-Samuel Taste Éditeur, trad. Coeur panorama orașului, după care am cău-
rom. de Irina Mavrodin, 2004, p. 11). La tat și am găsit Place de Fürstenberg.
aceste concluzii a ajuns eseista, deși ea a De atunci, de fiecare dată când ajung la
citat consemnarea din jurnalul lui Eliade Paris, urmez în prima zi acest traseu devenit
referitoare la obișnuita „regie” pe care o ritualic pentru mine. În catedrală îi mul-
Platon, face orice fotograf în astfel de împrejurare: țumesc lui Dumnezeu (mai precis, îi puteam
Opera integrală, I, „Fotograful și-a dat silința să ne surprindă mulțumi până acum doi ani) că am avut
traducere, introducere generală, intro- în diferite poziții și atitudini, vorbind între posibilitatea să ajung încă o dată acolo –
duceri și note de Andrei Cornea, noi, eu privind când la unul, când la celă- lucru nevisat de mine în noiembrie 1989.
București: Ed. Humanitas, 2021, 582 p. lalt, Eugen râzând, perorând, înălțându-și De pe colina Montmartre adresez orașului
brațul, Cioran melancolic, politicos, resem- un fel de balzaciană provocare „À nous deux
„Continuă să lipsească o ediție completă, nat” (ibidem, pp. 10–11). maintenant!”, care nu conține o intenție de
critică și unitară conceptual în limba Prin urmare, indiferent de câtă silință parvenitism, ca în cazul lui Eugène de Ras-
română a operei «divinului» Platon. și-a dat fotograful ca să apară într-un anu- tignac, ci una de reușită în turismul cultural.
Încerc să redau textul în limba română de
mit fel, cei trei ar fi „pozat” pentru poste- Ajuns în Place de Fürstenberg, mă gândesc
azi și nu într-una fals-arhaizantă sau poe-
ritate tot cum ar fi vrut. Surâsurile complice că, înainte de orice uitare a fascismului, există
tizantă, rezervând cuvintele mai poetice
sau mai arhaice pentru pasajele mitice, pe ar fi mascat vreme de treizeci de ani, mai o amintire a românismului lăsată în marile
care Platon însuși le-a scris în alt registru mult sau mai puțin reușit, „păcatele librării pariziene. În fiecare dintre ele dau
stilistic decât în cel al dialogului”. tinereților”, iar după 25 de ani a venit eseis- peste trei rafturi pe ale căror etichete scrie
ANDREI CORNEA ta să-i demaște: „Fiecare cu tribulațiile sale, „Eliade”, „Cioran” și „Ionesco”. Cărțile expuse
și ele sunt bogate în paradoxuri: Ionesco, acolo, trădând în alt fel „istoria uriașului
„Pentru cine face lucruri frumoase este democratul de stânga, se teme să nu fie efort stilistic și teoretic” depus de cei trei
frumos și să sufere, indiferent ce îl atinge”. extrădat și este măcinat de singurătate; Cio- mari români, îmi surâd complice.
Platon, Fedru, 274 A-B ran și Eliade, intelectuali de dreapta marcați ◆

2 ◆ AVALON
 Editorial
Pandemia în cultură
C EEA CE trăim de un an încoace – pan-
demia – poate fi privit și altfel decât
prin perspectivă cauzală, adică explicând
ceea ce se petrece în strictă dependență de
cauze imediate. La acest nivel lucrurile sunt
clare: o mutație suferită de un virus prezent
între anumiți reprezentanți ai regnului ani-
mal a trecut la om și continuă să sufere
metamorfoze dăunătoare, sporindu-și viru-
lența și diversificându-și atacurile. În
situația dată, omenirea s-a mobilizat cât de
repede și de eficient a putut, încercând să
se apere. Până să apară vaccinul eficient
împotriva atacatorului perfid, mijloacele
de protecție cele mai la îndemână au fost:
sporirea măsurilor de higienă personală și
colectivă, distanțarea socială, izolarea cât
mai multor oameni la domiciliu, stoparea
activităților ce implică participări masive
sau chiar mai puțin ridicate numeric. La
nivel individual asta a însemnat: obsesia
permanentă a contagiunii și morții, spaima
foarte concretă de cel aflat în proximitate
– potențial purtător al germenului ucigaș
–, izolare și insolitare, angoasă existențială
ca fundal regulat al vieții cotidiene, inse-
curitate economică, îngrădire de drepturi
și libertăți civice și personale, remodelare
virtuală a unor multiple activități, reducere
drastică a sectoarelor economice active,
posibilități sporite de manipulare mediatică
și politică, loc liber pentru abuzuri, rele-
varea unor noi blocaje și incapacități insti-
tuționale de rezolvare eficientă, creștere a
intoleranței la frustrare, diminuare a efec-
telor educației, anulare parțială sau com-
pletă a unor tipuri de activități sportive, a
competițiilor și întâlnirilor științifice efec-
tive blocaje culturale prelungite și dispariții
de entități economice și, din nou, cul-
turale...
După suspendarea activității teatrelor,
a Operei din orașele care beneficiază de
existența acestei privilegiate formule de
organizare muzicală, a filarmonicilor și a
cinematografelor, în condițiile unei
funcționări întrerupte și apoi precaute,
modeste, a bibliotecilor publice, pe când
universitățile funcționează mai cu seamă
on line, iar școlile depind de posibilitatea
elevilor de a dispune de un telefon mobil
sau o tabletă, în caz că un laptop ori com-
puter depășește posibilitățile materiale ale
familiei, era de așteptat să se surpe și unele
reviste literare și artistice. După filtrarea
lor severă în timpul dictaturii lui Ceaușescu
Avalon
și după explozia vitală de tipărituri perio-
dice care a survenit în primii ani ai schim-
bării, publicațiile cu conținut relevant este-
tic s-au stabilizat, statistic vorbind, cele mai
de seamă aparținând breslelor profesionale
care le patronau. Pe unele, socotite repre-
zentative pentru profilul complex al câte
unei regiuni, le-au preluat administrațiile
județene, garantându-le astfel ritmicitatea.
De bine, de rău, se putea crede că posibi-
litățile creatoare ale României actuale sunt
onorabil reprezentate, asigurându-se și
diversitatea necesară talentelor active. Toate
u Foto: Amalia Lumei, Atac orb
până la pandemie, în timpul căreia, mai
vechea tendință de declin a tirajelor tipă-
riturilor s-a transformat brusc, în cazul
câtorva, în sucombare directă și brutală.
La Oradea se suprima astfel, nu demult,
vechiul statut autonom al revistei Familia,
aceasta fiind transformată într-o gazetă din
panoplia Bibliotecii Județene, cu perspec-
tiva de a se pierde noianul de activități co-
nexe celei redacționale, festivaluri, editare
de carte, conferințe și întruniri literare. Din
aceeași voință administrativă se sfârșea și
cu existența dinainte a revistei Várad,
publicație similară chemată să reflecte
preocupările creatoare în limba maghiară
pentru publicul și creatorii în această
limbă. Nu este cazul să invoc aici im-
portanța de căpetenie a revistei create de
Iosif Vulcan, unde a debutat Mihail Emi-
nescu și nici să amintesc multitudinea de
gazete culturale maghiare din Oradea ante-
și interbelică. Este destul să observ că
bogăția relativă de posibilități culturale din
vestul țării se alterează astfel într-o manieră
îngrijorătoare prin decizii ce vin dinafara
cercului gazetarilor literari și a managerilor
culturali, cunoscători direcți ai nevoilor de
vibrație estetică și dezbatere ideatică înaltă,
ai necesităților de pătrundere critică și
ordonare a valorilor din culturile coexis-
tente.
În același timp, sau aproape, preșe-
dintele Uniunii Scriitorilor din România,
criticul și istoricul literar Nicolae Mano-
lescu, aducea la cunoștința cititorilor Ro-
mâniei literare, într-un editorial, că pu-
blicația Institutului Cultural Român, Lettre
internationale și-a încetat, după toate sem-
nele, existența, după aproape trei decenii
de funcționare în versiune românească. Fie
și clonată după prototipul ei francez și con-
stituindu-se doar într-unul dintre avatarii
de limbi diferite ai acestuia – cu adaosurile
originale de rigoare –, Lettre internationale
era o revistă trimestrială în care literatura
universală și cea de acasă vorbeau limba
română, exersându-și seducția printre
meandrele și subtilitățile acesteia și con-
tribuind la asigurarea unei expresivități
contemporane elocvente a acesteia. Acum,
se pare, nu o va mai face, ca pentru a subli-
nia efectele incredibil de insidioase ale viru-
sului covidian.
Astfel de dezvoltări par a trage o alarmă,
cultura noastră deopotrivă cvasi-milenară
și foarte nouă – cu numai trei secole de
exprimare în limba vorbită – nefiind în
situația de a-și restrânge pozițiile sau de a
suferi de inaniție naturală. Dimpotrivă, cei
treizeci de ani de libertate de după totali-
tarismele dintre 1938 și 1989 au adus în
scenă o explozie de poezie, proză și creație
eseistică, de critică literară și comentariu
artistic la o cotă comparabilă sub raport
valoric cu cele mai bune momente ante-
rioare. Avalon, alături de alte reviste făcute
pro bono, cu resurse „de acasă”, încearcă să
umple fisurile și să sudeze breșele confi-
gurate în sistemul circulator al culturii
române vii. Cât se poate...
◆
Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 3
 Dante 700

Adrian Popescu
La Pieve di Polenta

Poet modest, poeziei îi iei renta,

în biserica unde intrase Dante,
ilustru oaspe în contea Polenta.

La intrare, vezi beneficile plante,

Sacre străjuind arcada-i de cinste,
Pe unde pășise el, Il Sommo Poeta.

În el se cocea versul cel dulce și dur,

Prin har e condus de mână-n secreta
Lumină a trandafirului, miezul pur

Împrăștiindu-și roua lacrimii, fierbinte.

Râd turnurile de castele vechi în jur,
Romanice zidiri, înnegrite urme

A celor ce se războiau. Au socotit

Unii că poți a fi și guelf și ghibelin,
După câștig, pământ, aur și turme.

Trădaseră sub Leu o Aquilă cu Crin.

Pe romagnoli, Poetul însă i-a iubit,
Gloria Romei strălucea-n Ravenna.

Albește a ziuă ,„spune Mattutina!”

Sub bolta austeră, vezi clar scena,
Intră grăbit, ascunde-l pelerina. u Suzana Fântânariu, Dante paradisiac

În nava sacră sună glasuri îngerești,
Umbră fâlfăindă, ce plutește. Nasul
Coroiat, tu nu i-l vezi, dar i-l ghicești...
La Pieve di Polenta avu popasul,
E San Donato în ceruri protectorul
Din Nicomedia, martir la Arezzo,
Sub Apostatul Iulian. Intră corul, Parcă pictase Giotto iar nouă frescă,
Bisericii modeste, cor rustic, îngheț-o Deasupră-le, deplin, suav un vânticel,
Clipă, când văd că-mi stă Mântuitorul Și-un înger aducând cartea dantescă.
◆
Lângă poet. Francisc din Assisi și el.
Fecioară sfântă, netezește viitorul,
Învață-ne să-l adorăm pe sacrul Miel.

RAFT
Laszlo Alexandru,
Lectura lui Dante,
Chișinău: Ed. Cartier, 2020.

Prima traducere integrală în

proză de maximă acuratețe
Prima explicare vers cu
vers, terțină cu terțină, a
trilogiei prin cele mai
autorizate voci exegetice
selectate atent de autor
Un indispensabil instru-
I: Infernul, 622 p.; ment enciclopedic de
II: Purgatoriul, 662 p.; lucru pentru cunoașterea
III: Paradisul, 678 p. capodoperei lui Dante.

u Suzana Fântânariu, Dante

4 ◆ AVALON
romulus bucur

să explorezi străzile din împrejurimi

Wúménguān
tocmai descoperiseși un pasaj între
două dintre ele cînd încîntarea
o intersecție cu pavajul umed o
ți-a fost risipită de un tip
terasă
cu geacă de piele
pustie cu cîteva mese și scaune
care trecînd prin dreptul tău
în ploaie o trotinetă electrică
ți-a cîrpit o pereche de palme
abandonată paris
și și-a văzut de drum
dar poate fi
ce-are ăsta cu mine
bucurești brașov
te-ai întrebat apoi ți-ai dat seama că
oricare alt
fusese taică-tu
oraș din europa pe care l-ai văzut
sau vizitat clădiri ziduri
***
în spatele lor
cureți ciuperci pentru omletă după cum
bineînțeles trăiesc oameni îți plăcea
te-ai obișnuit în ultima vreme radioul
să-ți imaginezi cum erau
e închis te gîndești să-ți torni un păhărel de raki
cum era viața lor
apoi te răzgîndești sfînta sofia transformată
acum realizezi că e inutil
iarăși în moschee îți transmite un mesaj
dai
de felul ăsta dintr-o dată auzi
bună ziua unui cunoscut
o melopee stranie și tristă
sau unui străin te grăbești
nu crezi
(fără a avea aerul că o faci)
că e de la vecinii de dedesubt ei nu
acasă
ascultă muzică și nicidecum de genul ăsta
fără acasă
se aude din ce în ce mai tare ești
din ce în ce mai lămurit
***
despre
o legătură de chei una mare
ce ar putea fi vorba deschizi geamul e
de la poartă (care se încuia la nouă
o cerșetoare
sau zece seara) una mijlocie
cu masca reglementară
de la ușa holului comun (nu întotdeauna
îndreptîndu-se spre aleea
încuiată) una obișnuită
ce duce la containerele de gunoi
de la apartament
o îmbrățișezi virtual și tu ești
nu umblai cu ele în gît
un cerșetor de atenție poemul
ci în buzunarul
e cubul de gheață topindu-se
vestonului de la uniformă locul lor nu
în păhărelul de raki
era sub preșul de la intrare ci în dosul
din capul tău
unei solnițe mari de pe un raft cu perdea
din ceea ce juca rolul de bucătărie
◆
nu întotdeauna încuiai ușa dar de obicei
îți lăsai ghiozdanul acasă și porneai

Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 5

 Tastaturi diacritice
La ce mai sunt bune umanioarele?
A NUL ACESTA Ministerul Învățămân-
tului a anunțat că, începând cu anul
școlar 2021-22, vor fi introduse cursuri
despre teatru în școli, această decizie fiind
justificată printr-o „recomandare” a UE pri-
vind importanța „artelor” în educație. Evi-
dent, cunoașterea marilor capodopere ale
teatrului este esențială pentru dezvoltarea
unui tânăr în societatea contemporană.
Însă la fel de importantă este cunoașterea
lui Ovidiu, a scrierilor lui Cezar sau a tex-
telor lui Cicero.
Bătălia „clasicelor”, așa
cum arată studiul lui Eric
Adler (The Battle of the Clas-
sics. How a Nineteenth-Cen-
tury Debate Can Save the
Humanities Today, Oxford
University Press, 2020), este
problema educației umanis-
te în general și mai ales în
contextul mai larg, acela al
globalizării „umanioarelor”.
Adler exemplifică „bătălia
clasicelor”, dezbaterea despre
importanța studierii limbilor
clasice în sistemul american de învățământ.
Adler îl citează pe Irving Babbitt, susți-
nătorul neo-umanismului în universitățile
americane, care susținea că ceea ce putem
obține din studierea artei și a textelor cla-
sice este o formare moralmente „sănătoasă”,
nu doar o educație „serioasă”. Pe acest tra-
seu, Adler se întreabă care mai este „raison
d’être” al umanioarelor, de ce ar trebui să
rămânem fideli acelor studia humanitatis
care au fost întemeiate în Renaștere? Pro-
fesorul american de „clasice” critică per-
spectiva pragmatică, specifică acelora care
susțin că și studiile umaniste ar trebui să
le ofere tinerile „deprinderi practice”. Așa
sunt cursurile de „gândire critică” sau
„scriere creatoare”, monstruozități educa-
ționale pe care și unii universitari de la noi
le predau ca și când creativitatea și critica
ar fi niște formule magice, extrase dintr-
un joben contemporan. Întrebarea este care
e finalitatea unor astfel de studii? În cele
din urmă, așa cum își încheie Adler ple-
doaria pentru studiile umaniste, nu putem
face o lume mai bună, dacă nu ne putem
îmbunătăți pe noi înșine ca oameni.
Recent Academia britanică a publicat
raportul pe 2020 cu privire la studiile uma-
niste (Qualified for the Future: quantifying
demand for arts, humanities and social
science skills) în care se arată că absolvenții
6 ◆ AVALON
Doru Pop
din zona artelor, a științelor umaniste și în
general a disciplinelor legate de științele
sociale, au deprinderi și abilități pe care
angajatorii le apreciază. Capacitatea de a
comunica, înțelegere analitică sau creati-
vitatea sunt extrem de utile într-o serie de
sectoare și roluri din economia de azi.
Absolvenții din domeniul AHSS (Arts,
Humanities and Social Science), compa-
rativ cu cei din zona STEM (Science, Tech-
nology, Engineering and Mathematics), au
același grad de ocupare a
locurilor de muncă și o mai
mare flexibilitate în
opțiunile de carieră, fiind
angajați în domeniile cele
mai dinamice ale industriei
britanice. Concluziile clare
ale acestui raport sunt că
studenții AHSS pot să con-
tribuie la dezvoltarea eco-
nomică tocmai datorită
adaptabilității lor pe o piață
a muncii dinamică și în
schimbare.
Așadar, chiar dacă sunt
adeseori privite cu dispreț de
către reprezentații „științelor
exacte”, „umanioarele” sunt
relevante economic. Însă ele sunt și mai
importante dincolo de aceste „calități prac-
tice” pentru că studiile „umaniste”, fie că
este vorba de analiza unor texte, reprezen-
tări culturale, simboluri sau imagini, filme
sau spectacole, ar trebui să le ofere
studenților capacitatea de a „pune în cuvin-
te” valorile umanității. Valorile morale și
civice pe care științele umaniste ar trebui
să le transmită studenților nu pot fi predate
prin cursuri de calcul matematic. Desigur
că „umanioarele” nu vor rezolva probleme
precum găsirea unor noi surse de hrană
modificate genetic și nici nu vor schimba
procesul de topire a ghețarilor de la Poli.
Dacă ne întrebăm la ce ajută studiile
„umaniste” din perspectiva universităților
neoliberale, în care totul se contabilizează
în bani și prestigiu economic, atunci
înțelegem cum s-a produs „criza umanioa-
relor”. Atunci când se pune problema redu-
cerii finanțărilor sau eliminarea unor cur-
suri ori direcții de studiu, primele victime
sunt valorile „impalpabile”. Care ar fi „valoa-
rea umanioarelor”, așa cum se întrebare
Helen Small (The Value of the Humanities,
Oxford University Press, 2014)? Degeaba
vrem să face universități ale „excelenței”, să
ne conectăm la „piața muncii”, dacă nu sun-
tem în stare să formăm cetățeni de calitate,
membri ai unei societăți democratice. După
cum arată Zoe Hope Bulaitis în studiul său
amplu despre valorile umanioarelor (Value
And The Humanities: The Neoliberal Uni-
versity And Our Victorian Inheritance, Pal-
grave Macmillan, 2020), într-o epocă a
populismului și a anti-intelectualismului,
studiile umaniste constituie ultima noastră
barieră civilizațională.
De fapt studiile umaniste ar trebui să
practice un model educativ în sensul clasic
al termenului „educere” – care înseamnă
chiar „a scoate din”, „a
extrage”, „a conduce către”.
Fără a nega faptul că
educația constă în trans-
miterea de informații,
„antrenamentul” pentru o
carieră, oferirea de deprin-
deri tehnice și practice nu
sunt singurele scopuri ale
învățământului. Prin „edu-
care” ar trebui să trecem
dincolo de capacitatea de
a face „transfer de cunoș-
tințe”. Adevăratul antrena-
ment educativ este expu-
nerea la idei și dezbateri culturale,
provocarea intelectuală și antrenarea unei
perspective critice. Mediul academic ar tre-
bui să fie pentru tineri un spațiu al libertății
de gândire, al eliberării din captivitatea
prejudecăților.
De aceea profesorul trebuie să e-duce,
adică să ducă gândirea unui tânăr dincolo
de limitele și constrângerile sistemului aca-
demic sau social. Abia atunci putem vorbi
despre valoarea „umanioarelor”.
◆
 Spate în spate Ovidiu Pecican

Mircea Zaciu cenzurat

Î N ULTIMELE trei decenii de cultură româ-
nă percepția avută anterior asupra jur-
nalului ca gen literar s-a modificat în favoa-
rea acestei specii. Nu este de mirare.
Dincolo de foamea de document a unei țări
păstrate vreme de jumătate de secol în
țarcul împrejmuit cu sârmă ghimpată al
cenzurii ideologice au și ieșit la lumină câte-
va jurnale, mai vechi și mai noi, de o valoare
deosebită. S-au editat Jurnalul lui Mircea
Eliade, cel al lui Mihail Sebastian, al lui
Nicolae Iorga – cel din ultimii ani de viață
– și cele patru volume din Jurnalul lui Mir-
cea Zaciu. Mărturie de seamă asupra anilor
1980, adică a deceniului înfometării și supu-
nerii românilor la regimul de război și de
cazarmă al ceaușismului, ultimul dintre
acestea nu se dovedea cu nimic mai prejos
decât mărturia lui Sebastian asupra anilor
dictaturilor de extremă dreaptă ori de anii
de exil postbelic evocați de condeiul scrii-
torului și istoricului religiilor Mircea Eliade.
Surpriza – întrucâtva anunțată prin
publicarea în revista Vatra a unor fragmen-
te, cu ani în urmă – a fost a recuperării con-
tinuării însemnărilor diaristice zaciene din
anii 1990. Consecvent cu sine, criticul literar
clujean, emigrat la Bonn, pentru a-și întregi
familia, a pus pe hârtie, aproape cotidian,
faptele socotite demne de interes, stările
sale de spirit, bucuriile (câteva) și dezamă-
girile (mai multe). Deocamdată au ieșit la
iveală volumele 5 și 6, acoperind anii 1990
– 1992 și, respectiv, 1993 – 1994). Le
îngrijește Ion Pop și le publică Mircea
Petean, editorul de la Limes, în formatul
celorlalte patru și cu aceeași copertă sobră
a regretatului Mircea Baciu. Din spusele
îngrijitorului ediției, rezultă că manuscrisul
care corespunde anilor 1990 – 1992 a fost
RAFT
încredințat temporar lui Ion Pop de familia
Zaciu, în timp ce textul cuprins în volumul
secund a ajuns, în împrejurări necunoscute,
la Aurel Sasu (în ianuarie 1999, „recuperate
din casa autorului” de acesta). Ion Pop pre-
cizează că „Abia după șapte ani de la această
încurcătură A. Sasu a restituit celor în drept
documentele (anii 1993 – 1994), după ce
pretinsese că i-ar fi fost date de autorul
însuși pentru a fi tipărite sub îngrijirea sa”
(p. 5). Același editor observă și că „Ar mai
trebui, totuși, să existe – cum reiese din
unele trimiteri ale autorului – cel puțin
notele din anii 1995 – 96, neidentificate
încă, păstrate probabil în arhiva Aurel Sasu”
(p. 5-6). În ce mă privește, cred că notațiile
au continuat și pe mai departe, chiar dacă
la prima mână, într-o formă nefinisată.
Că ele s-au oprit doar în clipa morții
autorului ori înainte, rămâne de stabilit...
Dar, până una-alta, suntem din nou în fața
unei lucrări a cărei continuare lipsește. Cul-
tura română pare plină de astfel de situații:
cărți părăsite în uitare și recuperate după
sute de ani (Istoria ieroglifică), cărți confis-
cate (autori interbelici pierduți prin arhivele
Securității statului: N. Steinhardt, Belu Zil-
ber ș.a.; dar și manuscrisele din biroul de
la Cartea Românească ale lui Marin Preda),
restituiri parțiale (Petru Dumitriu: Colecția
de biografii; Constantin Noica: Anti-Goe-
the). Colecției de „torsuri”, cu continuări
pierdute sau numai amânate sine die, i se
adaugă acum urmarea celor șase volume
din Jurnalul lui Mircea Zaciu. Fresca fina-
lului comunismului și a primului deceniu
al tranziției posttotalitare rămâne astfel
întreruptă abuziv, capricios, din cine știe
ce pricini. Dar nu e numai atât: chiar și cele
două volume recent apărute din ea sunt
pline de paranteze drepte cu puncte de sus-
pensie, semnul – altminteri prob – că edi-
torul a intervenit în text, suprimând lucruri
pe care le-a socotit inoportune. Analizând
conținutul cărții și observând cu atenție
contextele unde survin asemenea proceduri
– respinse expres chiar de Mircea Zaciu, ca
intruziune nepermisă și viol asupra operei
autorilor supuși cenzurării – se poate crede,
cu destulă probabilitate, că respectivele frag-
mente ascunse privirilor erau referiri mai
explicite la pasiunea fantasmatică a scrii-
torului, tendință exprimată cu o anume
discreție, dar nu într-atât încât să nu trans-
pară. Pruderia celui cu foarfeca, de n-o fi
chiar a aparținătorilor legali dindărătul lui,
este exagerată, la două decenii de la plecarea
dintre noi a lui Mircea Zaciu. Se ratează
astfel, cine știe, prima operă literară memo-
rialistică de la noi conținând asemenea tri-
miteri de după memoriile neterminate –
mai degrabă abia începute – ale lui I.
Negoițescu, Straja dragonilor; poate un text
mai consistent și mai interesant, chiar dacă
nu și mai explicit, decât cel al fostului mem-
bru al Cercului Literar.
Există multe puncte de mare interes în
Jurnalul lui Mircea Zaciu din anii 1990.
Chestiunea raporturilor de gen și sex nu
este, fără îndoială, singurul și cel mai impor-
tant. Dar este, totuși, un punct cheie nu doar
în paginile care alcătuiesc ansamblul narativ
discutat, ci și în România de astăzi, unde
legile se dovedesc mai europene decât
mentalitățile și unde o tratare a chestiunii
din perspectiva unei experiențe de viață a
unui universitar și critic literar putea aduce
un spor de înțelegere și de sportivitate în
viața românească a acestor ani.
◆

Adrian Mureșan,
Vârstele subversiunii.
N. Steinhardt și
deconstrucția utopiilor,
Alba-Iulia: Ed. OMG,
2020, 478 p.
Iulian Dămăcuș,
Calea lui Nastratin,
Studiu monografic,
Cluj-Napoca:
Ed. Napoca Star, 2020.
Nicolae Silade, Zoltán Rostás, Theodo- Ioan Lascu,
[despre], ra-Eliza Văcărescu (ed.), Generația 80, un excurs
Timișoara: Ed. Brumar, In honorem Sanda istorico-critic,
2020, 122 p. Golopenția, Craiova: Ed. Scrisul
București: Ed. Spandugi- românesc, 2020, 240 p.
no, 2020, 664 p.

Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 7

 Scena scrisă
Drumul Trilogiei – Andrei Șerban
F ESTIVALUL NAȚIONAL de Teatru s-a des-
fășurat Altfel în acest al 30-lea an de la
înființare. Printre propunerile acestei ediții
online a festivalului, s-a numărat și trans-
miterea unor filme documentare cu Andrei
Șerban, Liviu Ciulei, Alexandru Tocilescu.
Drumul Trilogiei a fost un film-portret
realizat de TVR, surprinzînd momente din
lucrul lui Andrei Șerban la O Trilogie Antică
– Medeea, Electra, Troienele, spectacol pus
în scenă la Teatrul Național din București
în anul 1990. Transcrierea a ceea ce le spu-
nea atunci regizorul actorilor, m-am gîndit
că ar fi un cîștig nu doar pentru specialiștii
scenei, ci și pentru cei interesați de fenome-
nul Trilogiei, considerată ca piatră de hotar
/ referință majoră în istoria spectacologiei
universale. Din mijlocul cercului format de
actori în jurul lui, Andrei Șerban le spunea:
„Drumul Trilogiei este acela de la întu-
neric la lumină. Medeea este piesa întune-
ricului, aproape în întregime făcută prin
lumînări, și nu numai prin faptul că se joacă
la subsol. Trebuie să coborîm sub pămînt,
ca să intrăm în atmosfera interioară a per-
sonajului Medeea. [Și asta], pentru a ajunge
la Electra, care este drumul-lumină. E foarte
important ca să înțelegem de ce e nevoie
de atît de imensă lumină și de ce e nevoie
ca să se vadă absolut toate costumele, toate
fețele, absolut totul în lumină, ca și cum ar
fi lumina bombei atomice. Adică o lumină
extraordinar de puternică, de vibrantă, într-
un fel, o lumină cosmică. Genul de concen-
trare pe care-l necesită Electra este într-un
fel altul, în sensul că e un fel de generozitate
a feței și a trupului în mișcare, care nu
exprimă nimic altceva decît poartă în sune-
tul el. Trupul este un fel de medium, un fel
de purtător al unui mesaj care trece prin el.
Sunetul vine din altă parte, de la Dumnezeu
– cei care cred în El – și se duce în altă
parte, spre altcineva. Deci eu, trupul meu
sînt doar transmițător a ceva ce vine din
altă parte și merge altundeva. De fapt, sînt
doar un servitor foarte nobil, un servitor
regal al unui mesaj care trece prin mine”.
Pentru a obține din partea interpretei
Medeei (Maia Morgenstern) o „șoaptă
explozivă” regizorul explică: „aici este ten-
siunea / în asta constă tensiunea acestei
Medei. O tensiune extraordinară, nebună.
Adică fiecare șoptește, dar ar vrea să urle.
Pentru că e frica asta îngrozitoare, care a
creat această situație. Pentru asta sunetul
trebuie să fie mai pur și mai pe aceeași
dimensiune. E prea jos” – și exemplifică el
însuși. Rezultatul este un sunet ce te pă-
8 ◆ AVALON
Eugenia Sarvari
u Epidaurus
trunde pînă în cel mai adînc cotlon al ființei.
„E îngrozitor de multă emoție în asta. Altfel,
e doar un sunet, fără nimic. Trebuie să ne
transmiți violența asta îngrozitoare a durerii
femeii care vrea să se răzbune.”
Este fascinant să-l vezi cum își conduce
actorii în repetiții. Cu privirea concentrată
și gesturile ample, cu pasul de felină abia
atingînd scîndura se strecoară ușor printre
ei, atingîndu-le umărul într-un imbold
ușor, abia perceptibil – o sugestie subtilă,
dar în același timp fermă, a găsirii gestului
potrivit. Frămîntat, vibrînd cu ființa întrea-
gă, aprobator, încîntat (adeseori), se află
peste tot. Acoperă întregul hău al scenei
cu pasul. Cu ochii închiși și pumnul ten-
sionat reia atunci cînd tempoul, ritmul nu-
l mulțumesc, ca apoi privirea să primească
o intensitate (aproape) insuportabilă, parcă
voind să intre în mintea celui pe care-l
fixează. Felul de a asculta este unul special,
cu privirea întoarsă spre sine.
La una dintre scene, indicația este
„mișcarea nu e ca în viață, nu e bine să fie
grăbită, [nimic] nu e realist. Atenție mare;
și vă spun asta ca să înțelegeți că, poate,
jocul vostru ar trebui să fie mai adînc, puțin
mai modest și, poate, puțin mai plin de ade-
văr, în sensul scenei dintre Electra și Oreste.
Scena asta este peste jocul de teatru. Este
ceva în pauze, în sunetul vocii, în vibrație,
de o altă natură, pe care nu vreau s-o
numesc. Dar dacă nu simțiți asta și nu jucați
ca și cum ar veni Mîntuitorul Isus Cristos
și jucați rolul lui, ați făcut un lucru îngro-
zitor de vulgar. [E nevoie să simțiți] în sunet
această vibrație de recunoaștere a altceva
[ce există în] din sufletul nostru. [Și acest
lucru] se poate face doar prin sunet și nu
prin mimică, nu prin schimonosirea gurii,
a obrazului. [Că altfel arăt] cît sufăr eu și
cît de mult mă iubesc pe mine cînd sufăr,
ceea ce este vanitate. [Fața mea nu trebuie
să reprezinte] nimic. [Să] nu am absolut
nici un gînd. Sînt ca un japonez – totul este
interior. Tot adevărul este numai prin sunet.
Ca și cum aș fi o sculptură în Luvru, care
există acolo de sute de ani. Și dintr-o dată,
sculptura aceasta vorbește și se mișcă. Este
un simbol. E altceva. Port trupul, substanța
unui personaj care a existat acum două mii
de ani. Nu am inventat-o eu pe Electra. Am
modestia să recunosc că au fost sute și sute
de actrițe care au jucat-o pe Electra, mult
mai bune decît mine. La fel pot să spun și
eu, că sînt regizori care au făcut Electra mult
mai bine decît mine. A fost Max Reinhardt.
Trebuie să am modestia că fac ce pot, dar
o fac cu sentimentul acesta de a atinge ceva
mai înalt și mai nobil, decît să mă gîndesc
doar la mine însumi. Atenție mare, că Elec-
tra este spectacolul-lumină în care totul se
vede, în spațiile astea cosmice, deschise,
generoase. Și dacă voi, ca actori, nu aveți
generozitatea asta, și asta se vede”.
A fost fascinant să-l vezi pe Andrei
Șerban cum trece ușor printre personajele
încărcate de povara atîtor trăiri intens tragice,
dezvăluind, exemplificînd, explorînd, dar
mai presus de toate scoțînd la lumină și insu-
flîndu-le actorilor lui imensa bogăție de trăiri
a personajelor, coborîte parcă din Olimp.
◆
 Jubileu
Andrei Șerban: ,,Cât e viață, e teatru”
Cincizeci de ani de activitate în S.U.A.
– Care socotiți că a fost cea mai mare
realizare a Dvs. în SUA în jumătatea de
secol petrecută acolo?
– Venind dintr-o lume unde era posibil
foarte puțin am ajuns în alta în care devenea
posibil prea mult. De unde tentația să mă
pierd în iluzia unei libertăți fără limite, dar
o disciplină (cei șapte ani de acasă și rigoarea
învățată în școala românească) mi-a fost de
ajutor să-mi mențin balanța ca să nu cad de
pe sârmă. Întâlnirile cu oameni remarcabili
au contat cel mai mult. Sentimentul de
comunitate din downtown Manhattan, în
Village, un fel de sat imens al artiștilor
imigranți de pretutindeni, m-a inspirat și
mi-a dat încredere să încerc, să reușesc, dar
și curaj să fac greșeli, pentru că acolo chiar
e posibil să ți se dea „o a doua șansă”. Mi-
am creat prietenii cu oameni care căutau să
se întrebe, ca și mine, dacă există un sens
pe lume, care este rostul pentru care suntem
aici și cum să găsim o direcție împreună,
cum singur e prea greu. Am avut bucuria
să-i acompaniez pe cei doi băieți ai mei până
în adolescență și să-i las apoi să decidă pe
care parte a oceanului vor să trăiască, mai
Opt
Poate sau nu poate?
D UPĂ CUM bine se știe, pandemia care a
lovit populația lumii n-a exceptat nici
cele două state frățești, Republica Democratică
Vandana și Republica Umanistă Vandana
despărțite de gardul cu sârmă electrificată ce
se întinde pe toţi cei trei sute optzeci și șapte
de kilometri, lăsând libere doar trei treceri
dintr-o ţară în cealaltă – un punct de frontieră
la fix o sută douăzeci și nouă de kilometri
unul de celălalt – „A Opta Minune a Lumii”.
Da, dar nenorocirea n-a venit simultan, ci
mai înainte în Nord, unde a fost descoperit
primul caz și abia patru zile mai târziu în Sud.
Cum Republica Democratică Vandana
se află în plină campanie electorală, Pre-
ședințele în exercițiu, William Augustus
r’Bamba, a considerat pătrunderea bolii în
țara pe care o conduce cu înțelepciune de
treisprezece ani, drept o „armă diversionistă”
a rivalului său, colonelul Robert Gicu Augus-
tus Octavianus Klapek Junior. Mai mult
chiar: William Augustus r’Bamba, într-o
alocație publică, a afirmat limpede – cu
ales acum când America, în special pentru
cei tineri, nu mai pare țara tuturor posibili-
tăților. Cea mai mare realizare? Ca acasă azi
nu e de găsit nicăieri, totuși adevăratul acasă
se află înauntrul fiecăruia.
– Care a fost cel mai mare succes al Dvs.
în materie de spectacol în SUA?
– Trilogia greacă la teatrul La Mama și
Livada cu vișini la Lincoln Center au fost
cele mai de succes, primul în teatrul de avan-
gardă, al doilea pe Broadway. Asta arată cele
două direcții în care am lucrat pe parcursul
întregii cariere, amândouă într-un fel m-au
hrănit: când un experiment duce la o des-
coperire, se simte nevoia unei schimbări de
ritm, cel puțin în cazul meu. Multe alte spec-
tacole le consider importante, chiar dacă nu
au avut pentru public și critici același succes.
Au fost ca niște jaloane care m-au ajutat să
mă ghidez să învăț cum să lucrez și să învăț
să uit apoi tot ce am învățat, căci în teatru
de fiecare dată trebuie pornit de la zero.
– Care este astăzi cel mai mare pericol
pentru teatrul american?
– Să nu mai existe! O spun evident în
glumă, dar există totuși un mare semn de
Gheorghe Schwartz
subiect și cu predicat - că perfidul virus
ucigaș n-a venit întâmplător în Republica
Democratică Vandana din Republica Uma-
nistă Vandana, ci trimis intenționat de către
„banda de susținători externi ai lui Robert
Gicu Augustus Octavianus Klapek Junior.
Intenționat și țintit, întrucât boala nu întâm-
plător s-a difuzat în primul rând printre
susținătorii Președintelui în exercițiu, William
Augustus r’Bamba. Nu întâmplător!” Așa că
au fost reținuți patruzeci și unu de suspecți.
Drept urmare, Președintele Republicii
Umaniste Vandana, Doctor Albert Q. Zumba,
a considerat acuzațiile omologului său din
sud de Gardul A Opta Minune a Lumii drept
un atac fățiș la țara pe care o conduce cu
înțelepciune de patru mandate. Așa că mai
înainte a arestat patruzeci și unu de suspecți,
după care i-a cerut lui r’Bamba să demon-
streze dacă virusul poate să penetreze minu-
natul Gard. Că, dacă nu… O Comisie
internațională de specialiști de cea mai mare
probitate a început cercetările în chestiune.
întrebare. Broadway funcționează exclusiv
pe principii comerciale și depinde de gustul
celor cu bani (și al turiștilor) care adoră cu
precădere un musical. Dacă vor fi doi ani de
când sunt închise sălile, va deveni foarte greu
să se pună în mișcare o administrație și orga-
nizare gigantică pentru a investi în proiecte
noi, ca și cum s-ar reîncepe de la zero.
Pe de altă parte, teatrul Off și Off Off
Broadway (replica Mișcării independente
din Europa) va fi într-o criză financiară și
mai accentuată.
De fapt, nimeni nu știe nimic.
Teatrul a trecut în timp prin momente
dificile. Chiar în timpul lui Shakespeare a fost
o serie lungă de pandemii care au dus la
închiderea teatrului Globe. Chiar interzicerea
spectacolelor pentru mai multe secole (după
decăderea teatrului roman) nu a făcut ca tea-
trul să dispară. S-a ascuns cumva under-
ground, ca după un timp să iasă la lumină cu
mai multă forță și Vibrație. Am încredere ca
așa se va întâmpla și acum. Ce formă va lua
nu știm, dar atât timp cât e viață, e teatru.
◆
Interviu de Amalia LUMEI
Deocamdată, lucrările sunt suspendate,
întrucât nici Republica Umanistă Vandana și
nici Republica Democratică Vandana nu sunt
dispuse să plătească această Comisie, iar
specialiștii de cea mai mare probitate nu sunt
de acord să lucreze pe gratis. Măcar să li se
asigure condițiile alocate ultrasecretei Comisii
Unite Împotriva Efectelor Pandemiei (C.U.Î.E.P.)
care lucrează fără preget într-o locație ultra-
secretă din cea mai liniștită stațiune monden
– turistică din Caraibe, unde „plaja de aur”
ce se întinde pe 69 kilometri oferă fete fru-
moase și ieftine. Păi, nici atât!?
Până una-alta, în apropierea Gardului,
de o parte și de alta, au fost masate impor-
tante forțe militare „în vederea unor exerciții
tactice complexe”. Situația este explozivă.
Deocamdată nu se știe dacă virusul
ucigaș poate să treacă de capul lui dintr-
un loc într-altul fără asentimentul organe-
lor competente. Poate sau nu poate?
u
Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 9
 Eseu
E. Ionesco și paradoxul fondator
Î N MOD fundamental, Ionesco era prea
lucid și sincer cu sine însuși ca să se ia în
serios, sau mai degrabă se lua prea în serios
ca să nu-și dea seama de caracterul de mas-
caradă al întregii organizări social-politice.
El face cu ușurință legătura între relația ilu-
zie-realitate din organizărea socială și aceeași
relație iluzie/realitate din sistemul simbo-
lic-imaginar individual. În cartea de notări
autobiografice Prezent trecut, trecut prezent,
autorul declară: „Eu-l este tenace. Iluzia este
realitate. Singurul lucru adevărat este iluzia.
Nimeni nu seamănă cu nimeni. Toată lumea
seamănă cu toată lumea. Aceasta este, de
asemenea, adevărat. Unicul și universalul
coexistă. Se interpenetrează atît de puțin,
acest tot și acest unic…”.
Paradoxul constituie axul central în orga-
nizarea gîndirii lui, ca o respirație ce aduce
vitalitatea necesară aparentelor banalități.
Fraza lui este directă, nudă, fără înflorituri
sau alambicări ale gîndirii și, prin aceasta,
surprinzătoare pînă la perplexitate.
Gîndirea patafizică, esențialmente ludi-
că, teatrală, se imprimă asupra imaginii
interacțiunii sociale, atît între indivizi, cît
și în relația individ/ putere: „Toată lumea
vrea să dirijeze pe toată lumea. Toată lumea
se opune dirijării de către toată lumea. Ast-
fel se stabilește cel puțin un echilibru dina-
mic”.
Rolurile sociale rămîn neschimbate, în
ciuda evoluției istorice, și personajele par
imuabile în cadrul rolului prestabilit (ase-
meni cuplului Dom’ Ubu – Madam Ubu
din teatrul lui Alfred Jarry). În acest sens,
interacțiunea socială este comparată cu un
joc de șah, în care artistul este nebunul, rol
asumat în deplină cunoștiință de cauză.
Această angajare determină atît caracterul
dramatic, cît și o notă carnavalescă scena-
riului care pare să se joace la infinit:
„Sînt eu însumi, în ansamblul colectivi-
tății, un nebun, de exemplu. Sînt pus să joc,
bineînțeles. Nu pot fi introdus în joc decît
în calitatea mea de nebun. În comparație
cu jocul de șah, nebunul societății are
conștiința că el este nebunul. Eu sînt nebu-
nul, o știu și voi juca rolul meu, ținînd seama
de celelalte figuri ale jocului. Sînt obligat să
fiu nebun, dar joc în mod conștient, ținînd
seama de ansamblul situației…” (ibidem).
Problematica rolului artistului în socie-
tate este abordată în același mod paradoxal
în textul publicat în Le Figaro littéraire în
1973, „Întreaga cultură a fost făcută de
dușmanii culturii”, apărut ulterior în cule-
10 ◆ A V A L O N
Liliana Trandabur
gerea Antidoturi. Într-o suită de exempli-
ficări, Ionesco dă numele scriitorilor de
referință în epoca lor, printre care Baude-
laire, Flaubert, Zola, Balzac, Rimbaud, Ver-
laine, Lautréamont, Alfred Jarry, consi-
derați însă dușmani ai societății în care
trăiau, datorită caracterului prea critic al
operelor lor. Acești scriitori au fost în pri-
mul rînd cunoscuți ca „detractori ” ai so-
cietăților care i-au produs și abia mai tîrziu
li s-a recunoscut valoarea literară.
„Întreaga cultură a fost făcută de duș-
manii culturii. Toată istoria este o luptă con-
tra istoriei și acesta este paradoxul său și
adevărul său. (…) Toate formele noi de artă
au părut la început a fi anti-artistice și
numeroși sînt literații printre cei mai mari,
care voiau și gîndeau că produceau antili-
teratură, în scopul de a ajunge dincolo de
u Suzana Fantânariu, Memoria Ingenuă
literatură la un adevăr mai profund pe care
clișeele academice nu mai puteau să-l atingă.
Toată literatura bună este antiliterară, ea nu
devine literară decît în momentul în care
este epuizată, cînd noul stil îmbătrînește sau
cînd limbajul cere a fi reînnoit” (Antidotes).
Într-un interviu acordat revistei Le
Magazine littéraire, intitulat „S’expliquer
dans l’inexplicable», Ionesco se referă la
literatură ca „singura activitate care ar
putea exprima non-activitatea, inutilitatea”.
Aproape imediat revine asupra afirmației
făcute, zicînd că operele literare sînt, totuși,
obiecte, și prin aceasta depășesc nimicul,
insignifianța. Se poate percepe din această
rectificare că paradoxul, contradicția per-
manentă, constituie modul său intim de
organizare a gîndirii, a scrierii, în același
timp perspectivă și mod de expresie a inex-
primabilului.
Este interesant faptul că în aceeași parte
a culegerii de texte Antidoturi este inclus
și interviul dat unui reprezentant al bisericii
„Mărturisire despre Biserica de azi”, în care
autorul leagă în mod direct și explicit scri-
sul de rațiunea sa profund metafizică,
printr-un paradox în aceeași măsură plin
de umor și de exasperare: „Tocmai în ulti-
ma mea piesă, Acest formidabil bordel, sau
în Scaunele, este vorba despre Dumnezeu
atît de evident, încît nimeni nu-și dă seama.
(...) El este chestiunea esențială. El nu poate
să fie decît interogația centrală. (...) Și este
atît de evident, încît este normal, într-ade-
văr, ca nimeni să nu-și dea seama”.
Într-o faimoasă frază de o coloratură
patafizică neîndoielnică, Ionesco deschide
o fereastră spre abisurile dilemei sale
existențiale: „... fără Dumnezeu, literatura
n-are nici un sens, nicio importanță. Și
dacă Dumnezeu există, ar fi mai bine să
facem alceva decît literatură” (ibidem).
Pînă și perspectiva pe care autorul, etern
întrebător asupra realității, o poate da
celorlalți, este inevitabil o judecată a propriei
persoane și orice interpretare a lucrurilor se
face conform dorințelor și intențiilor proprii
(conștiente sau inconștiente). Caracterul
dinamic al scrierii (de sine) trimite la tex-
tul-mașină inaugurat de Alfred Jarry în
romanul său generator al faimoasei teorii
patafizice Gesturi și opinii ale Doctorului
Faustroll: „Pentru mine un autor este acela
care gîndește, scriindu-și dramele sau come-
diile, la fel cum filozoful gîndește filozofînd.
În același timp, opera dramatică este ca o
reflecție asupra operei dramatice în general.
Dialogul și mișcarea în teatru constituie
modul specific de explorare a realității, de a
se exprima pe sine însuși, de a înțelege și de
a se înțelege” (ibidem).
E. Ionesco a rămas fidel cu sine însuși în
trăirea cu intensitate a celor două sentimente
contradictorii care au urmărit întreaga sa
operă, atît cea teatrală, cît și cea memoria-
listică: contemplarea lumii în aspectele sale
de miracol și de atrocitate, cu perpetua între-
bare de fond – de ce atrocitatea?
◆
 Poemul comentat Nicolae Leahu

Emil Brumaru: Ea stăpânește

Ea stăpînește linguri cristaline,
Pîlnii de somn, pipere pătimașe,
Cuțite ce ucid prin limpezime,
Ibrice-adînci cu falnice panașe.
Și-n timp ce eu cetățile cutreier
Spre-a spune lumii cît îi de frumoasă
Ea osîndește-n flăcări de mătasă
Ciuperci umplute iezuit cu greier.
Și cinstea mi-o păstrează fără pată
Alunecînd suav printre supuși.
O, fie-i mîna binecuvîntată
În liniștea curatului albuș.
turi improvizate, cînd nurii zvăpăiați ai țuicii
de caise și ocheadele vanilate ale madlenelor
de Dolhasca îți gîdilă necontenit nările și îți
zgrepșănesc cerul gurii? Ei, cum?! Cum să
reziști, fie și ca poet oniric, ispitelor cîr-
lionțate ale aburului ieșind din cratițe și cră-
ticioare, din ceaune și ceaunele, din tigăi și
de pe frigări, în definitiv, cum încheie Druță,
din ceainice și ibrice? Ei, cum?!
Scriind poeme, bineînțeles. Acolo unde
te-a prins dorul de ceva gustos și începe să
te ardă la lingurică, acolo unde îți gîdilă nara
o pală de aer rece, împrăștiind miros de
corovatică sau de trandafir sălbatic, acolo
unde roca pesmetului invocă prin inversie
gingășia aluatului și rotunjimile Glycerei,
„economicoase”, în proiecte de savantă
înfometare leninist-ceaușistă.
Cît privește bijuteria care este poezia Ea
stăpînește – asemeni excelentului nivel de
poeticitate al căreia Emil Brumaru are zeci
de texte burdușind șurele și poiețile, kur-
nicele (cotețele) și standoalele (hambarele)
sale nenumărate, cum o arată și ediția în
trei volume de la Cartier (2005) –, ea afi-
șează imaginea unei doamne guvernînd,
autoritar, fastuosu-i poligon de experimente
culinare, unde fiecare lucru își știe locul,
slujind cu devoțiune hipersensibila senzo-
rialitate a stăpînei, care nu relaxează ritmu-
rile producției de desfătări bucale nici chiar
atunci cînd vajnicul ei trubadur îndeplinește

Î NSTĂPÎNINDU-SE EL însuși asupra unui

continent gastronomic, Emil Brumaru
este poetul unui prozaism spectacular, care
îmbină evocarea frumuseții crude a fructelor
și legumelor cu mirosul gemurilor și com-
poturilor fierbînd în mari cazane, a aburilor
de cărnuri delicate cu imaginarul olfactiv
al gurmanzilor satelizînd bucătăriile de vară.
Sigur că acestei lumi ațîțătoare de senzații
nu-i lipsește și o eroină memorabilă, înălțată
de gîndirea poetică la rangul de stăpînă a
unui mirabil regat. Dovada, minimă, este
poezia Ea stăpînește. Să-i facem culcuș din
puf de flamingo în scoicile auzului.
Avîndu-și sursele de adîncime în arghe-
ziana plăcere a prefirării unor varietăți lexi-
cale buimăcitor de intense, dar și în izolarea
(matrimonială, desigur, dar la fel de arghe-
ziană) a femeii în autarhia gospodăriei
rurale și, mai cu seamă, în spațiul sacro-
sanct al bucătăriei, pe unde și bărbatul își
poartă grav făptura în dulci sau sărățele
lungi inspecții, Emil Brumaru este, între
lirosofii Patriei noastre cu valize și scrisori
pierdute, un urieșesc atlet al existenței
domestice. Îl și văd cum străbătea acum
cîțiva ani campusul universitar din Bălți
cu cahfelele după el, pregătindu-se pentru
o prea emoționantă apariție oratorică în
fața a sute de ochi de fluturițe filologice!
Oricîtă fantezie ar pune Emil Brumaru
în dorința sa de a evada din „strîmtul” cerc
al oalelor și ulcelelor, al răcoroaselor beciuri
flancate de bucătării de vară sau de campanie,
traversînd sau survolînd paralele și meridiane,
sufletul său hedonist se va replia supus pe
dîrele olfactive ale senzualelor chemări ale
pătrunjelului și spanacului, ale tandrelor scîn-
cete ale ceaiurilor de mușețel sau de măceș.
Cum să bați cărări de munte și argintii
poteci maritime, să cauți vaduri și adăpos-
acolo unde murele și pădurețele îți strepe-
zesc dinții, îți clintesc fălcile și-ți stimulează
sacra-i misie de-„a spune lumii cît îi de fru-
moasă”, cutreierînd cetate cu cetate.
imaginația larg deschisă pentru „desfătările Debutînd ca o laudă ce evocă maiestatea
gîtlejului”, cum spunea Albert Cohen. femeii-gospodină („Ea stăpînește linguri
cristaline,/ Pîlnii de somn, pipere pătimașe,/
Cîteva exemple: „Subțire și isteric pipe-
Cuțite ce ucid prin limpezime,/ Ibrice-adînci
rul mă înțeapă,/ Un miros greu de pîine
cu falnice panașe”), această poezie de 12
mă mîngîie pe mînă,/ Parfumuri moi și
versuri izbutește să surprindă nu numai
albe din maldăre de lînă.../ Și-n toate, unsu-
îndemînarea lucidă a femeii, care „osîndește-
roasă, aroma grea de ceapă.// Miroase a
n flăcări de mătasă/ Ciuperci umplute iezuit
rugină și-a apă clocotită./ E ceaiul. Ascu-
cu greier”, ci și sfințenia-i de matroană dedi-
țime stridentă de lămîie. Apoi dulceața
cată alesului inimii ei din rețete de bucate:
caldă, sărată și lălîie/ A turtei ce se coace
„Și cinstea mi-o păstrează fără pată/ Alu-
în untdelemn pe plită...” (Adormind ) Sau:
necînd suav printre supuși”, adică... printre
„Sînt încăperi în care așteptarea/ Se spar-
cartofi, morcovi, căței de usturoi, strecurători
ge-n țăndări crudă ca o vază; / Din solnițe,
de supă, linguri de lemn, flori de bostan
îndrăgostită, sarea/ Să ne atace sufletul
sau... greieri și ciuperci.
visează.// Ce gînduri stranii iau atunci
Ultimele două versuri ale poeziei elo-
ființă! / În farfurii, trîntite moi pe spate,/
giază, exclamativ, „mîna binecuvîntată/ în
Piersice roz au pleoapele umflate/ de somn
liniștea curatului albuș”. Ceea ce, ca ultim
ca de o tainică dorință...” (Interior )
acord narcisiac, scoate, paradoxal, în evi-
Personajul poeziei lui Emil Brumaru
dență, gălbenușul în (barbiana!) haină de
are imaginarul unui copil nespus de pofti-
protecție a albușului.
cios, adevărat că al unuia care nu operează
A degusta un asemenea poem este egal
predilect cu polonicul, ci care degustă răb-
cu a participa la un rafinat ospăț în cel mai
dător, cu lingurița de împărtășanie, țuguin-
sofisticat local postmodern.
du-și buzele, plescăind din limbă, strivind
Nu mai adăugăm decît că oniricul nos-
alene căpșunica între măsele și savurîndu-
tru Brumaru al nostru oniric și este, avînd
i zemurile năboind peste gingii în fluvii
dulci-acrișoare. viguroase rădăcini tighinene, pînă dincolo
de Nistru, ori, poate, și mai departe, unde
Personajul lui Emil Brumaru este un
rafinat gurmand, unul cum n-a prea știut visele pădurii nasc în pagină de carte...
să fie personajul arghezian, care a fost mai ◆
ales un gospodăros dornic să-și inventa-
rieze, intermitent, cămările pline de legume
și borcane. Marea plăcere a lui Emil Bru-
maru nu este atît abundența necritică a spi-
ritului rural, cît savoarea gesturilor care
însoțesc ritualul mesei burghezo-moșierești
ca reacție polemică la vulgaritatea bucătă-
riei proletare, înecată în acreli și prăjeli

Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 11

 Dialoguri inimaginabile Marcel Mureșeanu

Monseniorul și prințul
„... Atât de clătinat veacul nostru...”
I – Mi-e frică de încălzirea globală, de secarea oceanelor, prințe!
– Ce-i lipsește unui om ca să poată deveni mediocru, monsenio-
re? X
– O minte genială, prințe! – Vă place să glumiți, monseniore?
– Când țin picioarele în apă călduță, prințe!
II
– Ați avut rău de zbor, cât ați mers cu avionul, monseniore? XI
– Când mi-am uitat aripile acasă, prințe! – Spuneți-mi ceva care să mă uimească, monseniore!
– Orice întrebare îmi puneți e greșită, orice răspuns pe care vi-
III l dau e adevărat!
– Fericită țara cu ieșire la mare, monseniore!
– Și la cer, prințe! XII
– Unii contemporani susțin că vorbiți cu șerpii, monseniore!
IV – Eu nu vorbesc cu ei, eu doar îi ascult, prințe.
– Va veni cineva să ne întindă o mână de ajutor și să ne scoată
din fântâna în care am căzut, monseniore? XIII
– Va veni, dar foarte târziu. Salvatorul sapă spre noi de pe cealaltă – Ce-i plăcea mai mult să facă bunicii Voastre de la Dealul Lomb,
parte a pământului! despre care de atâtea ori ați suspinat?
– Să spele cămașa soțului ei, fără s-o ude, prințe!
V
– Care au fost nopțile voastre cele mai fericite, monseniore? XIV
– Cele cu Auroră Boreală, prințe! – Ce este dincolo de Cortina de Fier, monseniore?
– Cortina de Oțel, prințe!
VI
– De ce merge atât de clătinat veacul nostru, monseniore? XV
– E pus pe pilot-automat, prințe! – Ce făceați aici, pe țărmul oceanului, monseniore?
– Așteptam un inorog, prințe!
VII – Citesc o grea tristețe în ochii Voștri, monseniore.
– Ați fost amețit cândva, poate în tinerețe, monseniore? – Am ațipit o clipă, iar el a trecut atât de indiferent pe lângă mine!
– La începutul secolului, în luna iulie, într-o grădină cu crini!
XVI
VIII - Nu credeți că vom fi prea mulți la Învierea de Apoi, monsenio-
– Ați cântat în viața voastră cântece de lume, monseniore? re?
– O dată, la Scala, într-un rol de rege nebun, prințe! - Poate că unii, care L-au supărat prea tare pe Dumnezeu, nu vor
fi de față la marea Înălțare din Morți și o vor privi doar la tele-
IX viziunile veacului, prințe.
– Dacă ați avea bani, v-ați cumpăra un transatlantic, monsenio- u
re?

Cele mai faimoase epopei ale lumii greco-romane sunt traspuse – pentru prima oară într-o
RAFT punere în pagină de asemenea amploare –în formă grafică, dând viață ilustrelor poeme homerice,
oferind o lectură incitantă pentru orice vârstă.

Gareth Hinds, Iliada, roman grafic, Gareth Hinds, Odiseea, roman grafic,
traducere de Andrei Pogăciaș, traducere de Andrei Pogăciaș,
București: Ed. Humanitas, 2021, 264 p. București: Ed. Humanitas, 2021, 252 p.

12 ◆ A V A L O N

Ben Bernea
ION TALOȘ și dimensiunea
medievală occidentală a
folclorului românesc
F OLCLORIST DE excepție, savantul ION
TALOȘ a scos, în ultimele decenii, în mod
decis, cercetarea folclorică de pe făgașe bătă-
torite, angajând-o pe calea unui compara-
tism care face din ea, prin rezultatele
obținute și prin deschiderile de drum ope-
rate, parte solidă, consistentă, a efortului de
cunoaștere a culturii noastre ca segment al
moștenirii spirituale europene. Publicarea
de către cercetător a corpusului unor balade
românești de mare valoare și studierea
minuțioasă, monografică, a altora au jalonat
o carieră exemplară în cărți precum Meșterul
Manole. Contribuție la studiul unei teme de
folclor european (I: 1973; II: 1997), „Cununia
fraților” și „Nunta Soarelui” sau incestul
zădărnicit în folclorul românesc și universal.
Studiu monografic și corpus de texte (2004),
Lupta voinicului cu leul. Mit și inițiere în fol-
clorul românesc (2007), Omul și Leul. Studiu
de antropologie culturală (2013). Atenția
acordată epicii populare de la Dunărea de
Jos și din Carpați, tenace și metodic, s-a
dovedit înnoitoare pentru subiectele abor-
date, beneficiind de roadele unei erudiții
bine aplicate și ale unei perspicacități de
viziune demne de toată lauda.
Folclor românesc și latinitate culturală
P ORNIND DE la cercetări asupra varian-
telor multiple din corpusurile folclo-
rice potențiale – pe unele alcătuindu-le și
publicându-le el însuși –, Ion Taloș a sesizat
rolul esențial al producției populare, ano-
nime și nescrise, în conturarea mai com-
pletă și mai nuanțată a tabloului culturilor
romanice din Europa medievală. Folclorul
românesc, spune el, a păstrat într-un mod
mai arhaic decât culturile occidentale teme
și motive prezente și în Răsăritul neolatin,
și în Apus. Demonstrația specialistului ape-
lează la metoda sondajului în trei cazuri.
Cel dintâi se referă la numeroasele simi-
litudini dintre balada românească Soarele
și luna, pe de o parte, și Divina comedie a
lui Dante. Fără a postula o relație genetică
între balada circulantă în spațiul românesc
și capodopera dantescă, Ion Taloș afirmă
că ambele creații au țâșnit din același fun-
dal religios și cultural, beneficiind de suges-
tii cultural-spirituale similare. Și rapsodul
român anonim, și poetul florentin îm-
părtășesc aceleași interese, pun aceleași
întrebări referitoare la viață și la ce îi
urmează acesteia, ajungând la soluții artis-
tice similare (Ion Taloș, „Romanian fol-
klore and its place in the Romance cultural
space”, în D’Italica à Sarmizegetusa. Réfle-
u Ion Talos, Vârste
R E V I S TA
A
VA
LO
N
edu
ca
e
ți
pr
in c
ultură
xions sur la culture populaire romane,
București: Ed. Academiei, 2016, p. 389).
Al doilea caz se referă la similitudinile
dintre balada românească Miorița și Cân-
tecul lui Roland, relatarea morții lui Roland
și Olivier de Carol cel Mare către iubita
eroului decedat făcându-se ca evocare a
unei nunți, la fel cum este înfățișată și moar-
tea ciobănașului în balada pastorală româ-
nească. Motivul european al morții – nuntă,
dezvoltat amplu și magistral în epica popu-
lară românească, permite descifrarea unui
pasaj mai degrabă obscur din cântecul de
gesta occidental (ibidem, pp. 389-391).
Al treilea exemplu adus în discuție de
Ion Taloș este cel al colindei românești des-
pre cel care își măsoară puterile cu leul și
câteva creații medievale spaniole (Lanzarote
y el ciervo de pie blanco) și franceze (Lay de
Tyolet). Multiplele asemănări aduse în
discuție îl determină pe autor să considere
că la baza lor se plasează o moștenire latină
comună (ibidem, p. 393). Expertul român
prezumă un mediu cultural similar, comun
popoarelor europene, și mai ales celor de
origine latină, în primele secole ale celui
de-al doilea mileniu al erei noastre (ibidem).
Ultima ilustrare a tezei se referă la
legendele românești despre păstorul aban-
donat de femeia după care tânjea, pe care
a ascuns-o de turmă și care acum l-a pără-
sit (Ciobanul care și-a pierdut oile). Acestea
își găsesc corespondentul în balada spa-
niolă La dama y el pastor, consemnată în
scris pentru întâia oară în 1421.
Au existat deci interese culturale comu-
ne, elemente de meșteșug literar – la nivelul
compoziției și al temelor și motivelor –
între națiunile neolatine din Răsăritul și
din Apusul Europei între secolele al XII-lea
și al XIV-lea. Absența documentelor și a
textelor literare scrise datând din acea
perioadă din patrimoniul culturii noastre
nu pare să mărturisească, astfel, un vid cul-
tural (Ion Taloș, „Romanian folklore...”, loc.
cit., p. 395), ci mai curând un patrimoniu
comun de teme, motive și specii literare.
▶
Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 13
▶
Mituri păgâne şi cântec epic
în sec. al XII-lea – al XIII-lea

C ARACTERISTICILE CELOR patru creaţii

care – spune Ion Taloș,– „formează
templul arhaic al culturii populare româ-
nești” le recomandă ca formând o unitate,
căci sunt lucrate „cu același material, cu
aceleași unelte și cu aceleași culori” („Cunu-
nia fraţilor” și „Nunta Soarelui”. Incestul
zădărnicit în folclorul românesc și universal.
Studiu monografic și corpus de texte, Bucu-
rești: Ed. Enciclopedică, 2004). Toate por-
nesc de la mit. Toate exprimă sentimentul
cosmic. În toate metamorfozarea joacă un
rol important. Iar forţa cuvântului în aceste
creaţii are pregnanţă și forţă de dimensiuni
biblice. Asemănări survin și în privinţa răs-
pândirii, morfologiei, funcţiei și frecvenţei
celor patru creaţii anonime.
Prin asemenea trăsături, respectivele
creaţii literare nescrise mărturisesc aparte-
nenţa la aceeași îndepărtată vârstă a istoriei.
Ea poate fi aproximată ţinând seama de
indiciul oferit de arealul răspândirii. Meș-
terul Manole și Voichiţa sunt cunoscute în
tot sud-estul european. Soarele și Luna se
regăsește și la slavi. Mioriţa a circulat ca
baladă exclusiv printre români. Aceasta
poate însemna că primele două balade
datează din vremea când românii coabitau
în cadrul acelorași macro-unităţi politice
cu restul popoarelor sud-est europene (pro-
babil că este vorba despre Imperiul Bizan-
tin). Soarele și Luna vine din vremea con-
vieţuirii românilor cu slavii (după sec. al
VI-lea, dar anterior apariţiei statelor Țara
Românească și Moldova, la sfârșitul sec. al
XIII-lea – începutul sec. al XIV-lea). La rân-
dul ei, Mioriţa ar putea fi creaţia pastorală
răspândită printre români începând cu exis-
tenţa statelor medievale românești, când
circuitele transhumanţei au început să se
concentreze cu o anume preponderenţă în
arealurile statelor locuite de români.
Ar rezulta, așadar, că perioada în care
trebuie căutată geneza celor patru balade
este evul mediu incipient și dezvoltat, cu
posibilitatea ca succesiunea lor cronologică
să fie cea indicată mai sus.
Subiectele sunt, și ele, grăitoare pentru
preocupările de mare impact ale unei epoci
revolute. În Meșterul Manole este vorba
despre jertfa zidirii, nicio edificare nepu-
tând avea loc fără vreun sacrificiu uman.
Motivul – păgân – vine dintr-o istorie ante-
rioară creștinismului, chiar dacă tema jert-
fei poate fi identificată și în hagiografii
(acolo sacrificiul are loc pentru credinţa
creștină).
Balada Voichiţa personifică ciuma –
boală letală temută în societăţile premo-
derne – și transpune, de fapt, o tragedie de
u Mâini cu fluier (Grigore Leșe). Foto Amalia Lumei
forță antică. Blestemul matern infailibil îl
transformă pe fiul mort în strigoiul docil
ce o aduce pe sora răpită la mamă, pierzând
dreptul la odihna veșnică până la împlini-
rea poruncii materne. Forţa conjurării ce
învinge moartea vorbește despre o societate
care, dacă nu era matriliniară, atunci acor-
da mamei, cel puțin, o importanţă și un
prestigiu fără egal. Totodată, spaima ances-
trală de morţii care revin transpare aici cu
putere, aducând în prim-plan una dintre
angoasele recurente ale lumii premoderne.
În Soarele și Luna mitul genezei celor
două corpuri cerești presupune o relaţie ero-
tică interzisă între fraţi. Se poate recunoaște
aici un tabu profund (incestul), crucial pen-
tru regulile convieţuirii în familie și, desigur,
în comunităţile umane tradiţionale (gintă,
clan, trib, uniune tribală). „E greu de spus
cât de veche e această baladă, dar, ... face
parte dintre primele opere literar-folclorice
în limba română. … Părţi ale ei au intrat în
tradiţie încă din primele secole după Naș-
terea lui Iisus Christos, dar ideea în sine a
evitării incestului dintre frate și soră, poate
chiar și unele imagini ori expresii, sunt și
mai vechi” (Ion Taloș, Cununia fraților...,
ed. cit., p. 369). Marcând astfel straturile cele
mai arhaice înglobate în baladă, Ion Taloș
rămâne însă de părere că închegarea între-
gului, transmis în nenumăratele variante
repertoriate în partea secundă a volumului
său, a avut loc în perioada medievală.
În fine, Mioriţa are ca obiect motivul
nunţii mortului, la care Luna și Soarele
participă în calitate de nași, stele sunt nun-
tași, munţii – preoţi, păsările – lăutari, ceea
ce apropie balada de cea a fratelui incestuos
și o transformă în mit. S-a remarcat, nu o
dată, conținutul cu încărcătură tragică al
baladelor menționate. Cioran credea că
„Nu există neam care să fie de o mai re-
semnată abandonare în moarte. Tragedia
izvorăște dintr-un protest disperat și inutil
împotriva morții; el nu duce practic la
nimic, însă se naște dintr-un sentiment
infinit și duce la alt sentiment infinit.
Românii au stat sub moarte ca sub turci,
au acceptat-o” (Schimbarea la față…, ed.
cit., p. 83). În marile balade ale românilor
acest sentiment al tragicului, generat de
aceptarea resemnată a orizontului morții
ca fiind inerent și inextricabil legat de viață,
frapează și generează o atmosferă similară.
Un Archipoeta român?
N U DOAR chestiunea datării ori cea a tra-
gicului celor patru balade românești
menţionate contează, ci și relaţia viziunii
care le subîntinde, a temelor și motivelor
care le structurează, cu altele, similare, din
vechea Europă. Pentru balada despre Soare
și Lună, tema incestului fratern dintre Soare
și Lună, cu cosmicizarea pe care o presupu-
ne această tratare a tabu-ului sexual referitor
la rudenia orizontală de gradul I, îl deter-
mină Ion Taloș să noteze că „Existenţa în

14 ◆ A V A L O N
cele două versiuni românești a unor motive cu un picior alb, consemnată în sec. XVI, Dar Ion Taloș a mers și mai departe,
și imagini pe care le-am găsit și în alte opere respectiv poemul francez medieval Lai de argumentând ipoteza unui Archipoeta
folclorice din Europa sau de aiurea sugerează Tyolet, cunoscut din sec. XIII – XIV” (Omul român. După el, Miorița, Meșterul Manole,
aceleași preocupări literare, filosofice, etice și leul. Studiu de antropologie culturală, Soarele și Luna și, într-o anumită măsură,
la români ca și la alte neamuri…” (Cununia București: Ed. Academiei, 2013, p. 262). și Voichița, „par să fie opera unuia și ace-
fraților..., ed. cit., p. 370). Și după Mircea Având în vedere formarea popoarelor luiași autor, care lucrează cu același mate-
Eliade, „… istoria românească trebuie omo- europene pe care le cunoaștem până astăzi, rial, cu aceleași unelte și cu aceleași culori”
logată istoriei occidentale prin miturile în evul mediu, din amalgamarea celor care (Ion Taloș,Cununia fraților și nunta soare-
noastre: Mioriţa, Meșterul Manole, baladele le-au premers și cu contribuţia unor nou lui. Incestul zădărnicit în folclorul românesc
eroice, Făt Frumos etc…” (Jurnal, I, Bucu- veniţi, vecinătatea între ele, culturile lor și universal, București: Ed. Enciclopedică,
rești, Ed. Humanitas, 1993, ed. de M. Han- trebuiau să aibă o serie de trăsături istorice 2004, p. 9). Cercetătorul precizează: „Auto-
doca, p. 19). Preocupările filosofice cu pri- și tipologice asemănătoare. rul de care vorbim apelează de fiecare dată
vire la transcendent evidenţiază asemănări În fața atâtor evidențe care nu pot fi la mit. [...] Măiestria poetului se arată ... în
cu ţelurile urmărite de Dante Alighieri în doar rezultatul întâmplării sau al unor sim- felul în care tratează mitul” (ibidem). Pro-
Divina comedie: ambii pun în versuri con- ple coincidențe, Ion Taloș se întreabă dacă filul poetului anonim, fie el o persoană în
cepţiile religioase ale vremii lor. Viziunea „... Sunt motive comune datorate unei carne și oase, fie un șir de aezi populari
asupra vecinătăţii celeste a raiului și a iadului influențe literare sau unor tradiții culturale înrudiți prin perspectivă și mijloace – ches-
din balada românească o întâlnește pe a lui identice ori asemănătoare? ... În lipsa unor tiunea nu a fost elucidată nici în cazul lui
Giacomino da Verona (sec. al XII-lea), ceea texte scrise în româna secolelor XII-XIV, Homer – crește deci în contact cu mitul,
ce poate indica și un reper cronologic mai identificarea unor elemente sau motive cu legenda, dar într-o abordare de factură
precis al răspândirii europene a temei. „Gia- comune folclorului românesc și literaturii monumentală, marcată de o indubitabilă
comino da Verona din secolul al XII-lea situa medievale europene se constituie în dovezi măreție. „Cei patru piloni ai templului cul-
raiul și iadul în ceruri vis-á-vis unul de altul, indirecte ale unei efervescențe culturale în turii noastre arhaice au comun sentimentul
ceea ce face și balada noastră; urcarea la cer Dacia acelor vremuri...” (ibidem). ▶
a lui Dante însoţit de Beatrice seamănă cu
imaginea din balada noastră, în care Soarele
și Luna urcă împreună în ceruri; să ne rea-
mintim apoi de rolul jucat de Adam în cul-
tura evului mediu (vezi Dante), rol pe care
… i-l conferă și balada noastră; expresia
despre «drumul drept al virtuţii» apare la
Dante, dar și în balada noastră, ca de altfel
și în cântecul ceremonial funebru; valoarea
simbolică a porcului în evul mediu monastic
… e cunoscută și baladei noastre; [...] para-
lela ce poate fi stabilită între Divina Com-
media și balada noastră sub raportul locului
pe care aceste opere îl rezervă copiilor după
moarte, nu e atât de surprinzător, dacă știm
că nu numai Dante, ci și Virgiliu, și, mai
ales, teologia medievală («limbus puero-
rum») acordă copiilor morţi aproximativ
același loc” (ibidem, pp. 370-371).
Dante Alighieri și-a scris trilogia pre-
luând din cultura populară a vremii lui o
serie de motive și chiar figuri de stil pre-
zente și în creaţia baladescă românească.
„Similitudinile remarcate … între opera
lui Dante și balada noastră … arată că
românii creau în «evul credinţei» opere
de primă mărime, dacă nu în scris, cel
puţin în oralitate” (ibidem, p. 371) Mari
sau nu, respectivele creații erau brodate,
în orice caz, pe teme de circulație, aducând
în discuție motive majore, universale.
Motivul sinuciderii surorii în mare, în râu
sau în fântână se încadrează, și el, în filo-
sofia teologică medievală. Simbolistica scă-
rii și a podului sunt, la rândul lor, motive
foarte frecvente în literatura medievală
europeană.
În ce privește colinda referitoare la con-
fruntarea tânărului cu leul, „Constatăm ...
similitudini demne de luat în seamă între
u Ritmuri. Foto Amalia Lumei
colinda leului și romanța spaniolă a cerbului

Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 15

 Ion Taloș
Nici pandemiile nu mai sunt
cum au fost altădată…
A UZIM FRECVENT toposul că altădată
totul era altfel decât în zilele noastre,
dar rareori se potrivește el atât de exact ca
în cazul coronei de azi. Ca să ne convingem
despre acest adevăr putem să deschidem
Decameronul, de Giovanni Boccaccio, tra-
dus excelent de Eta Boeriu (1970). Colecția
de nuvele și povestiri a fost scrisă în anii
1349-1353, tipărită în 1470, reprezentând
începutul prozei moderne europene. S-a
spus că seamănă cu colecția de povestiri
orientale 1001 de nopţi și aparţine așa-
numitelor povestiri-cadru.
Colecția conţine 100 de povestiri, spuse
de 7 femei între 18-28 de ani și trei bărbaţi,
toţi în vârstă de 28 de ani, care au părăsit
Florenţa în timpul ciumei din 1343, fiecare
dintre ei povestind câte 10 texte. Femeile
sunt de origine nobilă, frumoase și se com-
portă cu multă distincție, iar bărbaţii arată
bine și sunt foarte bine educaţi. Ei ies din
cotidian pentru 14 zile, durată stabilită, ca
în vremea noastră, când tot cam la două
săptămâni sporește sau se reduce numărul
interdicțiilor. Viața celor retrași din fața
ciumii, în izolare, decurgea după următorul
program zilnic: înainte de masă aveau loc
discuţii, mâncau, făceau muzică, dansau;
la prânz făceau o pauză de odihnă, după
care urma vremea povestitului, apoi cina
și din nou dans în comun; ziua se încheia
cu Cântarea cântărilor. Vinerea se ținea
post, sâmbăta fetele își spălau părul, iar
sâmbăta și duminica nu se povestea. În vre-
mea lui Boccaccio, povestitul era o artă
▶ funcției și frecvenței lor. Toate sunt cunos-
cosmic” (ibidem, p. 10), ca element unifi-
cator la nivel de viziune. Ion Taloș mai
identifică o caracteristică pe care cele patru
creații o au deopotrivă. „Un alt mijloc care
stă la dispoziția poetului anonim e meta-
morfozarea” (ibidem, p. 11). „Autorul aces-
tor patru balade cunoaște și utilizează forța
cuvântului, pe care a învățat-o probabil din
Sfânta Scriptură” (ibidem, p. 11).
Din cercetările expertului rezultă și alte
elucidări. „Asemănări pot fi constatate între
cele patru balade și în privința vieții lor
folclorice, adică a răspândirii, morfologiei,
16 ◆ A V A L O N
u Werner Klemkemm Das Decamerone
socială, aproape toţi oamenii știau să po-
vestească ceva.
Am ales povestirea a cincea din ziua a
noua din Decameronul lui Boccaccio. Iată
cum și cu ce se amuzau cei aflați în izolare.
Bietul Calandrino, superstiţios, cade în
câteva rânduri victimă a lui Bruno și Buf-
cute pe întreg teritoriul folcloric românesc.
Miorița, Meșterul Manole și Soarele și Luna
cunosc două tipuri principale: unul simplu,
cu text scurt și cu funcție de colind sau de
cântec, la nord și la vest de Carpați, celălalt
dezvoltat, poematic, cu funcție de baladă,
colind sau plugușor, în sudul și estul
Carpaților. Voichița, în schimb, e mai uni-
tară sub raportul conținutului, dar ea există
atât ca baladă, cât și ca legendă în proză.//
Se știe că Miorița, ca baladă, e exclusiv
românească. Soarele și Luna circulă în
forme asemănătoare la români și la slavi.
falmacco. El se îndrăgostise de o fată tână-
ră, pe nume Niccolosa, cu care se întâlnea
la fântână, locul tradiţional de întâlnire al
iubiţilor în cultura populară. Bruno joacă
aici rolul unui proxenet, care spune fetei
tot ceea ce a aflat din gura îndrăgostitului
și născocește reacţii ale fetei, pe care le
comunică, cu mina cea mai serioasă, lui
Calandrino. Fata participă amuzată la acest
joc, pe când Calandrino, care crede tot ce
i se spune, trăiește momente de fericire.
Punctul culminant al povestirii îl constituie
momentul în care Bruno cere lui Calan-
drino să-i facă rost de o bucată de perga-
ment, un liliac viu, trei bucăţi de tămâie,
precum și de o lumânare sfinţită. Îndră-
gostitul face rost de orice, ca toți îndră-
gostiții. Să ne amintim de balada Soarele
și Luna, în care sora cere fratelui imposi-
bilul, și anume, să urce la cer, pentru a
obține o dispensă pentru ca frații să aibă
dreptul de a se căsători. O mai grea sarcină
e greu de imaginat, dar îndrăgostitul
construiește o scară, cu ajutorul căreia
ajunge în cer, numai că, bineînțeles, nu
obține dispensa dorită. Prin comparație,
ceea ce îi cere Bruno lui Calandrino e ceva
mai ușor de realizat. Și el realizează.
Bruno se retrage și mâzgălește niște
semne pe pergamentul procurat de Calan-
drino, presupuse, magice, și i-l restituie
acestuia cu următoarele cuvinte: dacă o
atingi pe Niccolosa cu această bucată de
pergament, atunci te va urma imediat și va
face tot ceea ce dorești tu. El adaugă că,
Meșterul Manole și Voichița sunt răspândite
în tot sud-estul european, ca balade, pe
când în restul continentului circulă sub
formă de legendă în proză” (ibidem, p. 11).
Pin asemenea deschideri, studiile de
folclor și literatură comparată ale lui Ion
Taloș duc mai departe tradiția comparatistă
ilustrată strălucit de B.P. Hasdeu, de Petru
Caraman, de Anton Balotă ș.a., marcând
un punct luminos pe harta științei ro-
mânești actuale.
u
după ce o va atinge cu pergamentul, să se
retragă în șură, unde Niccolosa îl va urma
și îi va îndeplini dorința. Dar în același
timp, Bruno îl trimite pe Nello la Florenţa,
pentru a o face geloasă pe soţia lui Calan-
drino și a o face să se răzbune. Tocmai când
Calandrino și Niccolosa trăiau o scenă
(regizată) de amor, iar Bruno, Buffalmacco
și Filippo, văzând-o, se amuzau, sosește
Tessa, care sare la soţul ei, îl bate, îl zgârie
pe obraz, îl trage de păr și-i spune cuvinte
grele. Cei trei, plus Niccolosa râd după voia
inimii lor, iar Calandrino este nevoit să-și
urmeze soţia la Florenţa și să suporte repro-
șurile și împunsăturile ei zi și noapte.
La prima vedere, povestirea lui Boccac-
cio nu are nimic popular. Și totuși: credinţa
în vrăji, atât de răspândită în Evul Mediu,
dar și azi, până și în medii intelectuale,
luminate, joacă un rol foarte important.
Acea lettera pontificia (scrisoare papală)
pregătită de Bruno, trebuia să aibă efectul
că Niccolosa îl va urma, așa cum merge
viţelul după mama lui.
Credinţa în Evul Mediu mergea până
într-acolo, încât unor obiecte li se atribuia
puterea magică de a face, de pildă, ca iubiţii
să nu se poată despărţi nicidecum unul de
altul. Legenda spune că așa ceva i s-a în-
tâmplat și lui Carol cel Mare, care nu se
putea îndepărta de cadavrul iubitei lui, Fas-
trada, deoarece aceasta, în ceasul morţii,
și-a pus sub limbă o piatră preţioasă, depu-
să de un șarpe într-un pahar de apă, piatră
care avea însușirea de a-l ţine ca legat de
acel loc. Și în folclorul românesc e cunos-
cută legenda după care piatra pe care o
fierb balaurii – cf. Gândirea magico-reli-
gioasă, s.v Balaur, dacă ajunge în mâna
unui om, îi îndeplinește toate dorinţele.
Un curtean de-al lui Carol cel Mare află
u Werner Klemkem Das Decamerone
piatra în gura Fastradei și, din acel mo-
ment, iubirea împăratului se preface în ură. Cât de actuale sunt unele dintre poves- cupările, m-a întrebat: aveți o explicație,
Dar curteanul aruncă piatra într-un izvor, tirile lui Boccaccio mi-a confirmat un vecin pentru faptul că dorea să aibă moneda mea,
nu departe de Köln, iar împăratul se simte tocmai în perioada celei mai intense răs- pe motiv că a lui nu se potrivește în orificiul
atras de acel loc și întemeiază acolo orașul pândiri a coronei: întorcându-se de la cum- automatului? I-am povestit întâmplarea cu
Aachen, în care-i plăcea cel mai mult să părături, e oprit de un trecător, care îl Calandrino și cu Carol cel Mare, la care a
rezideze. întreabă dacă nu îi poate schimba o mone- rămas pe gânduri, iar eu l-am asigurat că
Prin urmare, un obiect poate avea însu- dă de doi euro, pentru a-și putea achita par- împrejurările în care trăim reînvie
șirea de a ţine cu forţa persoana iubită în carea automobilului pentru 40 de minute; mentalități și credințe medievale.
preajma lui – tocmai cea mai mare dorinţă cum astăzi cei mai mulți oameni achită cu u
a îndrăgostiţilor. Nu e nevoie decât să ne carduri, i-a răspuns sincer: regret, nu am
amintim de vrăjile făcute în satul românesc, nicio monedă. Întâmplarea s-a repetat peste
care sunt realizate pe baza unui obiect al câteva zile, când răspunsul vecinului meu
persoanei care urmează să fie vrăjită. Sin- a fost: regret, nu am decât o monedă tot de
gura deosebire dintre povestirea lui Boc- doi euro. Nevoiașul a insistat să facă schimb
caccio și legenda despre Carol cel Mare, de monede, pentru că, probabil, cea a veci-
respectiv vrăjile cunoscute la români este nului meu se va potrivi mai bine în auto-
că la Boccaccio tema ia o coloratură creș- matul instalat la marginea străzii. Vecinul
tină, pe când, în rest, ea dispune de una meu era aproape gata să accepte schimbul,
păgână. Desigur, nu uităm nici că, la Boc- dar i s-a părut prea absurd și, până la urmă,
caccio, singurul care crede ferm în aceasta a refuzat. Mi-a povestit amuzat, dar și con-
este Calandrino, pe când ceilalţi au trecut trariat, pățania lui, pe care nu o putea
de faza respectivă și râd de el. înțelege ncidecum. Cunoscându-mi preo-

Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 17

 Epos Orlando Balaș
Necesitatea unei noi traduceri
Cîntecul Nibelungilor
T RADUCERILE DE pînă acum ale Cînte-
cului Nibelungilor suferă de o arhaizare
excesivă, care alterează grav receptarea în
limba română a acestui important epos
eroic. Atmosfera creată implicit de limba
traducerii este de basm cu crăiese și crai,
nu de sumbră epopee medievală. Edițiile
românești existente se îndepărtează de text,
de conținutul lui original, și datorită
necesităților impuse de rimă și ritm,
varianta tălmăcirii în versuri fiind cea alea-
să de traducătorii români. O rezolvare a
acestei probleme semnificative pentru o
bună lectură a textului ar putea fi transpu-
nerea lui în proză, în limba română moder-
nă, fără floricele arhaice și regionale.
Redactorul Nibelungenlied (pentru că el
însuși nu s-a considerat autor) a moderni-
zat subiectul tratat prin aducerea lui „cu
arme și bagaje” în anul 1200, la curțile rega-
le ale creștinătății europene, reflectînd –
explicit și implicit, cu intenție sau fără – și
problemele contemporane acestei versiuni
ale materialului epic nibelungic: instabili-
tatea politică, nesiguranța socială, rapor-
turile dintre creștini și păgîni etc. O varian-
tă arhaizantă în română nu servește bunei
receptări a acestui text major al literaturii
universale.
Aparatul critic al unei astfel de ediții
trebuie și el actualizat, deoarece în spațiul
cultural românesc au fost făcute afirmații
care se îndepărtează de concluziile germa-
nisticii contemporane și foarte probabil și
de adevărul istoric și literar. Astfel, Virgil
RAFT
18 ◆ A V A L O N
Tempeanu face afirmația riscantă că eposul
ar fi fost scris de Walther von der Vogel-
weide, în timp ce cercetarea germanistică
acceptă că nu se poate identifica un autor.
De ce nu a fost Walther autorul sau redac-
torul Nibelungenlied? Pentru că el a fost un
mare călător al timpurilor sale, a cunoscut
foarte bine Europa apuseană (o spune des-
chis în celebrul său Cîntec al femeii germane
/ Ir sult sprechen willekomen: Ich hân lande
vil gesehen / Am văzut multe țări), dar
redactorul Cîntecului Nibelungilor nu
cunoaște decît drumul dintre Passau și
Viena, în rest toate descrierile sale sînt de
genul „după x zile au ajuns la...”. Apoi, Wal-
ther este cel mai prolific Minnesänger, de
la el au rămas sute de strofe, dar nici măcar
una în ritmul Cîntecului Nibelungilor. Or,
e puțin plauzibil că un poet a scris un epos
de aproape 2400 de strofe, splendid din
punct de vedere al artei poetice, dar nici o
altă strofă în acel stil, toată viața lui.
Este nevoie în limba română de o nouă
traducere a Nibelungenlied, în proză și într-
o limbă modernă, nearhaizantă, pornind
de la ediția standard în Mittelhochdeutsch
(germana medievală) sau de la varianta B
(St. Gallen), cu un aparat critic care să faci-
liteze cît mai bine accesul publicului nostru
la această capodoperă a literaturii lumii.
O astfel de traducere, mai puțin artistică,
dar mai apropiată de original, ar putea suna
astfel:
Guillaume de Lorris,
Jean de Meun,
Romanul trandafirului,
ed. bilingvă, trad. din
limba franceză veche
și note de Reghina Das-
căl, Valentina Mureșan
și Andreea Șerban,
introducere de Reghina
Dascăl,
Iași: Ed. Polirom, 2020,
612 p. + 638 p.
 Cîntecul Nibelungilor
alți războinici în suita lor, pe care nu i-aș bat nobil pe care îl vei pierde degrabă, dacă
Prima Aventură
putea numi vreodată. Domnul nu va vrea să-l păzească.”
În vechile istorii ni se po-
Dankwart era mareșal; nepotul său de „Ce-mi vorbiți mie de bărbat, dragă
vestește despre eroi admirabili,
soră, Ortwin din Metz, era cel ce punea mamă? Vreau să trăiesc mereu fără dra-
despre mari încercări, despre
regelui mîncarea pe masă. Sindold era gostea unui războinic. Vreau să rămîn la
momente de bucurie și petre-
paharnic, iar Hunold șef peste cămări. Cu fel de frumoasă ca acum pînă la sfîrșitul
ceri fastuoase, dar și despre
toții știau să se îngrijească de înalta ono- vieții, de aceea nu doresc să sufăr niciodată
plînsete și jale. Despre luptele
rabilitate a curții. din cauza iubirii unui bărbat.”
unor războinici îndrăzneți
puteți afla lucruri uimitoare
Despre puterea și respectabilitatea aces- „Numai nu te încăpățîna prea tare!” i-
în cele ce urmează.
tei curți, despre spiritul cavaleresc pe care a răspuns mama ei. „Dacă e să fii vreodată
îl cultivau mereu stăpînii ei cu mare bucu- fericită cu adevărat, asta se poate întîmpla
Creștea în Burgundia o prea nobilă
domniță, cum nu era alta mai frumoasă în
toate țările. Numită Kriemhild, ea a devenit
o femeie frumoasă, iar pentru asta și-au
pierdut viața mulți vrednici luptători.

De ea se îngrijeau trei regi nobili și

puternici: Gunther și Gernot, războinici
remarcabili, și Giselher cel tînăr, un luptă-
tor ales. Domnița era sora lor, iar principii
erau tutorii ei.

Domnii erau generoși, născuți din

neam înalt, nemăsurat de viteji în luptă,
războinici remarcabili. Ei stăpîneau în Bur-
gundia, așa se numea țara lor. Mai tîrziu
au înfăptuit lucruri uimitoare în țara lui
Etzel.

În Worms, pe Rin, domneau ei atotpu-

ternici. Pe ei îi slujeau, din țările lor, prea
mîndri cavaleri. Au făcut asta cu onoare pînă
la sfîrșitul vieții lor, cînd au pierit în mod
regretabil din ura a două femei nobile.

Mama lor era o regină puternică, numi-

tă doamna Ute. Tatăl lor se numea Dankrat,
care le-a lăsat regatul moștenire după moar-
tea sa. Era un om puternic, care a dobîndit
multă onoare în timpul tinereții sale.

Cei trei regi erau, după cum am spus,
foarte puternici. Lor le erau supuși cei mai
buni războinici despre care s-a auzit vreo-
dată. Puternici și foarte viteji, încercați în
lupte aprige.
Erau Hagen din Tronje și fratele său,
viteazul Dankwart, Ortwin din Metz, cei
doi conți Gere și Eckewart, dar și Volker
din Alzey, oameni plini de putere, care
aveau tot ce trebuie în luptă.
Șeful bucătăriei era Rumolt, un om cu
totul deosebit. Sindold și Hunold erau vasa-
lii celor trei regi care se ocupau de bunul
mers și strălucirea curții. Mai aveau mulți
u Ilustrație anonimă la Cântecul Nibelungilor (sec. al XV-lea). Uciderea lui Günter din
porunca și sub ochii surorii lui, Krimhilde
rie de viață, nimeni nu v-ar putea da o
imagine completă, adevărat vă spun.
În această atmosferă de mare onorabi-
litate Kriemhild a avut un vis. Se făcea cum
că ar fi crescut un șoim puternic, frumos
și sălbatic, pe care i l-au omorît doi vulturi.
Nimic nu i-ar fi putut produce o suferință
mai mare decît faptul că a trebuit să vadă
acest lucru.
Atunci ea i-a spus visul mamei sale Ute,
care i l-a tălmăcit cît s-a priceput ea de
bine: „Șoimul pe care îl crești este un băr-
numai prin dragostea unui bărbat. O să
devii o femeie frumoasă, dacă Domnul îți
va da drept soț un bun cavaler.”
„Mai bine să nu vorbim despre așa ceva,
doamna mea!” răspunse Kriemhild. „S-a
văzut foarte des în cazul multor femei cum
dragostea poate duce la suferință. Eu vreau
să le evit pe amîndouă, astfel încît să nu-
mi meargă rău niciodată.”
Kriemhild în sinea sa chiar s-a păzit de
dragoste. De atunci ar fi trăit preabuna
▶

Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 19

▶ noscută, numită Xanten, situată pe cursul
multe zile frumoase, de n-ar fi fost nimeni
pe care să-l iubească, dar mai tîrziu a deve-
nit cu mari onoruri soția unui războinic
foarte viteaz.
Acesta era chiar șoimul pe care îl văzuse
în visul tălmăcit de mama ei. Cît de tare s-
a răzbunat ea pentru asta pe rudele ei cele
mai apropiate, care au murit din cauza ei!
Ca urmare a morții lui au murit mai tîrziu
copiii multor mame.
A doua Aventură
Pe-atunci creștea în Țările
de Jos fiul unui rege prea-
nobil, al cărui tată se
numea Siegmund, iar
mama Sieglinde, într-o
cetate puternică și binecu-
u Ilustrație anonimă la Cântecul Nibelungilor (circa 1480-1490). Asasinarea lui Sigfried de către
cumnații lui împreună cu Hagen
20 ◆ A V A L O N
inferior al Rinului.
Siegfried se numea viteazul luptător. El
a cercetat multe regate, fiind curios și cura-
jos. Bazîndu-se numai pe propria putere
el a călătorit în mai multe țări. Hei, ce lup-
tători viteji avea el să cunoască mai tîrziu
în Burgundia!
În tinerețea lui, în vremurile sale cele
mai bune, despre Siegfried se puteau spune
lucruri minunate. Comportamentul său
era onorabil, iar trupul său frumos. Mai
tîrziu l-au găsit adorabil doamnele de rang
înalt.
A fost crescut cu multă grijă, după cum
i se cuvenea, dar și de la sine avea el un
comportament virtuos. Faptul că Siegfried
era în toate privințele un om exemplar avea
să fie un motiv de mîndrie pentru țara tată-
lui său.
Acum ajunsese la vîrsta la care putea să
meargă la curte. Oamenii se bucurau să-l
vadă, iar multe doamne și domnițe își
doreau ca lui să-i placă să vină în societate
(de dragul lor). Destule dintre ele îl plăceau,
iar el era conștient de asta.
Siegfried nu era niciodată lăsat fără
escortă. Siegmund și Sieglinde au pus să i
se facă straie împodobite și să fie educat
de către cei mai înțelepți, care știau ce
înseamnă onoarea. În acest fel el a cîștigat
inima oamenilor.
A devenit destul de puternic ca să poar-
te arme. Avea toate calitățile necesare pen-
tru asta. A început să facă curte femeilor
frumoase, iar acestea îl iubeau și îl respec-
tau.
Atunci tatăl său Siegmund și-a anunțat
supușii că vrea să țină o mare petrecere la
curte împreună cu aliații și prietenii săi.
Vestea a fost purtată în alte regate.
Cunoscuților și străinilor le-a oferit cai și
straie bune.
Oriunde găseau pe cineva de neam
nobil care trebuia să devină cavaler, îl invi-
tau să vină în țara lui Siegmund pentru a
lua parte la această festivitate. Mai tîrziu
urmau să primească sabia odată cu tînărul
rege.
Despre această festivitate se pot povesti
lucruri uimitoare. Siegmund și Sieglinde
știau ce trebuie să facă pentru a-și dobîndi
mare cinste. Erau foarte darnici și de aceea
puteau fi văzuți mulți oameni onorabili
venind la ei în țară.
Patru sute de scutieri urmau să pri-
mească sabia de cavaler odată cu Siegfried.
Foarte multe fete lucrau neobosite de dra-
gul lui. Ele prindeau pietre prețioase în
montură de aur
ca să le fixeze apoi cu curelușe de piele
pe hainele tinerilor războinici. Nu se făcea
deloc economie. Gazda a poruncit apoi să
se întindă mese pentru vitejii săi oaspeți,
la vremea solstițiului, cînd fiul său a primit
rangul de cavaler.
Atunci s-au dus spre catedrală mulți
scutieri puternici și mulți nobili cavaleri.
Cei tineri erau, pe bună dreptate, slujiți de
cei cu experiență, după cum și acestora li
se făcuse odinioară. Cu toții se simțeau
foarte bine și se distrau.
◆
 Saga regelui Valgard din Voll

Poem despre
Se cunosc foarte puține lucruri des-
pre poetul de curte Valgard din Voll
(Valgarðr á Velli); se pare că era
HARALD HARDRADE
născut în Voll, în sudul Islandei. El a
fost un scald islandez care a trăit
cândva între 1000 și 1100, mai
curând în prima parte a sec. al XI-
lea, și este cunoscut ca unul dintre
poeţii activi în anturajul regelui Mărite Harald, cu sabia în mână ai măturat insula Sealand
Harald Hardråde (1015-1066). Zdrobindu-ți adversarii dintr-o singură lovitură
Snorri Sturlusson (1179–1241) l-a Flămânzii lupi s-au grăbit spre câmpiile însângerate
citat în Saga Regelui Harald, Heim- Să muște din carnea celor căzuți.
skringla (c.1230). De neînvins ai fost și pe Fyn,
În rândurile alăturate, Valgard Trecând ca o furtună peste pacea insulei,
celebrează cruzimea atacurilor lui Fierul coifurilor s-a îndoit sub loviturile tale
Harald în Danemarca, de îndată ce Și împodobitele scuturi țăndări s-au făcut.
Harald își ancorează corăbiile în În flăcările nemiloase a pierit un sat întreg
regat (1060). La sud de Roskilde
Traducerea de față, din nordica Neobosite rege al nostru, Harald,
veche (în engleză: Old Norse) Focul tău a mistuit tot ce i-a ieșit în cale
urmează ediţia Kari Ellen Gade (ed.) Danezii s-au prăbușit sub sabia ta
2009, Valgarðr á Velli în Poetry from Căci fără scăpare au fost în fața ta.
the Kings Sagas 2: From 1035 to c. Puțini au reușit să se ascundă în pădurile întunecate
1300. Skaldic Poetry of the Scandina- Și acolo-i jelesc în tăcere pe cei ce nu mai sunt.
vian Middle Ages 2. Turnhout Bre- Mulți s-au poticnit fugind din calea ta
pols, p. 300-1. Unii au reușit să scape de moarte,
Lăsându-și femeile în mâinile oamenilor tăi,
Notă și traducere de Flavia TEOC Fecioarele au fost târâte în lanțuri spre corăbii
Cu toate au plâns când fierul ascuțit
A mușcat fără milă din carnea lor moale.

u Bătălia de la Stamford Bridge, din Viața Regelui Edward Confesorul de Matthew Paris (sec. al XIII-lea).
Saga spune că Harald Hardrada purta o tunică albastră și un coif, mânuind o spadă.

Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 21

 Creioane colorate
D OAMNA ALUAȘ se duce să bea apă din
fântâniţă. În mână are o cană albă de
porţelan.
Soarele bate cu palma lui caldă crupa zilei.
Fântâniţa e lângă casă, la suprafaţă și
adună apa rece ca gheaţa a unui izvor mai
adânc și mai îndepărtat. Ea are un acoperiș
de lemn, care se ridică ușor mai ales dacă
te recunoaște.
Doamna Aluaș se apleacă peste ochiul
limpede și lasă buza cănii să soarbă lichidul,
tremurător la prima atingere, imposibil de
definit. Închide apoi ochii și înghite încet și
rar, până nu mai poate, până se umple de
valuri răcoroase din creștet până în călcâie.
Încearcă să-și înţeleagă noua stare prin care
trece, dar nu găsește putere și nici cuvinte.
Parcă ar bea prima dată din apa aceea.
Se lasă pătrunsă, lunecă în moleșeală și
adoarme în iarba cu fire uscate și cu arome
u Cheryl Ryan
ameţitoare. Cine știe dacă vom mai fi pe
acolo când se va trezi și dacă într-adevăr
aceea e casa în care s-a născut. La o palmă
de loc, în faţa Bisericii Vechi, doi soldaţi
cu puștile pe umăr și cu pană de cocoș la
caschetă încearcă să deschidă ușa cu o
cheie mare și ruginită, dar nu reușesc.
Se vede că nemernicul de clopotar le-a
dat-o pe cea roasă și netrebnică, de pe vre-
mea părintelui Gherontie. S-ar întoarce s-o
caute pe a doua și să-l pedepsească pe min-
cinosul de cocoșat, dar paznicul acestui sfânt
lăcaș e mort de mult și tăcut. Până la urmă,
cei doi deschid zarul cu baionetele. Împuș-
cătura nu e bună, s-ar putea auzi la cer.
22 ◆ A V A L O N
Dafin Mureșeanu
Soarele și luna
Soldatul înalt, Pestalozi, calfă de cizmar,
rămâne de pază, iar măruntul și mușchiu-
losul caporal Fred intră să adune prada. El
se va întoarce cu sacul gol și, într-o clipă de
ură, de mânie și de surpare în sine, va da foc
bisericii, cu fân și cu uleiul din candele.
Imediat după plecarea lor incendiul se
va stinge de la sine, tocmai la timp ca să nu
ajungă flacăra la cuiburile rândunelelor.
Soarele bate cu palma lui caldă crupa zilei.
În partea de jos a satului, pe Vale, unde
râul și drumul merg împreună pe marginea
unei cărări păzite de tufe de porumbele,
soldaţii s-au descălţat și își moaie picioarele
în praf, gata să adoarmă.
Sunt acolo unde nu și-au dorit, la capă-
tul puterilor. Să tot fie vreo douăzeci.
Cei trei cai ai ofiţerilor pasc în curtea
primăriei. Un uliu la mare înălţime face
piruete în aerul greu. Dintr-o bucătărie de
campanie iese un fum subţire, alb, pe ter-
minate. Mirosul de pește fript se răspândește
ca o veste. Oamenii vorbesc între ei, dar nu
s-ar da duși. Peste puţin vor adormi aproape
toţi. Pestalozi și Fred vor ajunge și ei, într-
un târziu, în tabără și se vor perpeli de spai-
mă că biserica a rămas, ca prin minune, pe
dealul ei. Nu vor îndrăzni să se laude nimă-
nui.
Noi, urmăritorii, am dat întâi de doam-
na Aluaș, învăţătoarea, culcată lângă fân-
tâniţă, sub prun, cu cana în mână.
Iarba părea răvășită unde-a căzut.
Crisparea feţei ei și cele două pete negre
de pe frunte au dat de gândit sublocote-
nentului nostru și ne-a poruncit să nu bem
apă din fântâniţă.
Așa am făcut, apoi am săpat în jurul ei
și am lăsat apa să se scurgă. Doamna Aluaș
ne învăţase pe unii dintre noi și ni se părea
că o auzim cântând. N-am plâns, tot de
rușine de ea.
La biserică am pus la locul lor băncile
de lemn și mica strană a diecilor, am închis
ușile altarului. Fărașul și mătura cu care
Anuţa făcea curăţenie au rămas lângă scara
care duce în pod.
Clopotul era pe punctul de-a se prăbuși.
Soarele bate cu palma lui caldă crupa zilei.
Sublocotenentul nostru s-a uitat prin
binoclu și a văzut ultimul pluton inamic, slă-
bit de forţă, în mica piaţă a satului, unde se
înghesuiau primăria, școala, popicăria cea
nouă, crâșma și o prăvălie cu de toate, acum
pustii și cu ferestrele sparte, apoi ne-a lăsat
de voie, după ce a fixat patrule de pază.
Pe la cinci după amiază urma să atacăm.
L-am întrebat pe ofiţer ce vom face cu pri-
zonierii. În sat nu mai era nici un om. Câi-
nii fugiseră cu stăpânii. Ei sunt invadatorii,
mi-a răspuns el, așa că-i vom dezarma și
se vor supune legilor războiului.
Într-adevăr, la cinci am atacat. I-am luat
ca din oală. Erau resturile a trei companii.
N-am tras decât câteva focuri, unii nu s-au
trezit din somn. Acum un plutonier și doi
caporali fac o listă a lor și pregătim încar-
tiruirea pentru două nopţi. Adunăm armele
și percheziţionăm pe fiecare. Păreau bucu-
roși că s-a terminat. Trecuse și mirosul de
pește fript, de parcă nici n-ar fi fost. Sublo-
cotenentul și încă vreo cinci le cunoșteau
limba și le-au luat scurte interogatorii.
Soarele bate cu palma lui caldă crupa
zilei de iulie, dar mai încetișor.
La noapte, prizonierii vor încerca o eva-
dare. Îi vom lăsa să fugă fără arme, glorioși.
Ajunși acasă, își vor aduce aminte cum ne-
au zdrobit în luptă și vor scrie istoria aces-
tui război. Dar dacă-i așteaptă sătenii prin
păduri? întreb pe sublocotenentul nostru,
pe când se bărbierea în oglinda ciobită din
biroul primarului.
El se apleacă puţin înainte, gata să se
împiedice, își privește pistolul din teaca
deschisă și șoptește ca pentru sine: nu mai
este nici un sătean, sergentule!
Atunci să-i ucidem și noi, domnule
sublocotenent! Nici noi nu mai suntem,
nici ei nu mai sunt, camarade, n-ai înţeles!?
Cine pe cine să mai ucidă? Luna bate cu
palma ei rece crupa nopţii. u
Translații Marc Harshman
Fără Întrebări

O ploaie mocănească, precum o perdea,

alunecă prin păduri,
flori de măr tencuind pământul,
ultima zăpadă, prima noastră durere.
Graba blândă a pârâului că va fi,
deopotrivă, și murdar și cântec de leagăn.
O bufniță prizonieră bâjbâie jalnic
prin interiorul unui fag.
Ceaiul meu se răcește acolo unde stă pe pervaz.
Ploaia își ridică ultimele fuste peste creastă
și lasă picuri de liniște în urma ei.

Dintr-o dată, un tablou cu patru cerbi

în ceața care se așează.
Câinele meu latră acum cu întârziere,
o dată, de două ori
să mă anunțe că sunt acolo ─
niciunul dintre noi nu este foarte încântat,
MARC HARSHMAN este cel de-al
deși frumusețea tabloului,
șaptelea Poet Laureat al statului West
frumusețea lor,
Virginia (USA), începând cu anul 2012,
îmi încetinește întinderea mâinii
recompensat pentru opera sa poetică și
spre ceașca aceea pribeagă de ceai.
pentru cărțile sale pentru copii. Volu-
mul său de poezie Woman in Red Ano-
Iarba de pe pajiște atârnă din gurile lor,
rak a câștigat BLUE LYNX PRIZE și a fost
ca un buchet umed și verde.
publicat, în 2018, de Lynx House/ Uni-
Când mă voi poticni,
versity of Washington Press. Cea de-a
apropiindu-mă de picioarele lor
14-a sa carte pentru copii Fallingwater,
subțiri precum chibritul,
co-autor cu Anna Smucker, a fost publi-
alungați-le, ușor, pe malul cel stâncos,
cată de Roaring Brook/ Macmillan. Este
flancurile lor de catifea gri,
căștigătorul, pe anul 2019, al premiului
moale precum sărutările,
ALLEN GINSBERG POETRY. Recent, de
aprige precum durerea,
Ziua Recunoștinței, New York Times a
ochii lor negri, nasul lor negru,
publicat poemul său Dispatch from the
fiecare parte a lor minunat așezată.
Mountain State. Cea mai nouă selecție
din poeziile sale, The Shadow Testimo-
nies a fost publicată la editura Salmon
S-au oprit acum înăuntrul unei oaze de liniște,
Press din Republica Irlanda.
cât buzunarul meu de mare,
Traducere și notă introductivă de
aflată chiar sub ochii mei.
MIHAI BARBU
Ne ascultăm unul pe celălalt
așteptând următoarea mișcare din univers.
Și tocmai aici s-a nimerit a fi singurul loc
unde timpul s-a predat de bună voie
și-mi dă peste cap tot ceea ce credeam că știu.

Ceaiul meu este rece. Câinele a adormit. Ploaia a dispărut.

Și undeva bufnița își strecoară tăcerea
printre copacii ascunși ai unei nopți tot mai adânci
fără întrebări despre filozofie,
fără niciun fel de întrebări.

Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 23

 Creioane colorate Virgil Rațiu
Plecarea
1. Aici vei afla cum a apărut ca din senin medicamente numai de la Sensiblue?... Păi
Alfonz Carbit zis Duhnel în Buzău, când atunci, schimbăm macazul. După pigmen-
nimeni nu se aștepta. Ori, mai bine zis, cum tul dermei tale, nu pot decât să te onor cu
a dispărut Alfonz din Râu Repede salutul bădiei: Omagiile mele, Întunecimea
Voastră!... Cu ce ocazie avem cinstea? Aveți
Virgil se afla în fața redacției ziarului concert pe pietonal?... În avans de Sfânta
Munca, pe trotuar. Privea atent cum câțiva Marie. Vasăzică, o repetiție generală. Nu?
militari, cu corpuri atletice – mai târziu Tot cu manele?... Cu manele?... Păi nici nu
aflase că unii dintre soldați luptaseră în se putea altfel... Dar nu trebuie să fiți
Afganistan – încărcau mobilierul redacției, supărați că vă mai ia unul altul peste
aparatura electronică și altele și mărunțișuri picior... Zău, pe bune! Să nu aveți impresia
într-un TIR lung cât o zi din construcții. că pe aici... Ba ar trebui să vă mândriți...
Militarii erau transpirați, afară era cald, Maneá își mută greutatea pe piciorul
cămășile tărcate le erau pătate de sudoare drept. În spatele lui, un individ la fel de
și sare. Însă pe fețele lor nu se vedeau gras și burtos, cu sprâncenele ridicate, îl
semne de oboseală. Meteo anunțase, fixa pe Virgil cu ochi de vultur, parcă pen-
curios, o a doua parte a primăverii, toridă. tru a-l ține minte. Mai în spate, un romulan
Dacă îi priveai pe cărăuși îți lăsau impresia cu moț îi zâmbea a râde lui Virgil, ca la
că încarcă în autotren colete mari de polis- vederea unei victime sigure.
tiren, materialul acela alb, voluminos, fără – Hm..., făcu spart individul.
grutate. Sau baloți imenși de burete impon- – Da, da... Pe aici, pe la noi și pe la voi,
derabil. O nimica toată pentru ei. Virgil se primii maneliști moderni care au umplut
întoarse brusc. Cineva i se uita în ceafă; ce, urechile multor petrecăreți și nuntași au
uita?! îi sufla în ceafă! fost Ionuț Lodănescu, Irinuca, spusă, Uri-
– O, izbucni măgulitor Virgil Promto- nuca Longinu și Senone Binulescu. Dar
rocescu, intonând: O, Maneaua Voastră?!... cei mai primi maneliști au fost guriștii cu
Bine-ați venit! Să trăiți! și-i întinse mâna tarafurile lor, din Vechiul Regat, de la înce-
cu sinceritate. putul secolului trecut, de la sfârșitul ălui-
Maneá nimic. Se uita la Virgil ca la un lant secol, nouăsprezece, chiar la voi în
rahat, scuipă o flegmă până pe carosabil: mahalaua Bucureștilor, care, la fel, erau
– Tot miștocar de mâna a doua ai cei mai căutați muzicanți, căutați de miri
rămas, bă... și mirese și de alții, mulți, de neamurile
Hopa... Draci! își șopti Virgil. celor care apucau să dea cotul, să plece să
– Cu mine să nu vorbești așa că-ți fac de-a mâna îmbrățișându-se cu Nevăzutul,
dinții orez, bă... Și mai scuipă una. Cuge- cu amicul Pralea, sau, mai rău, cu fiul Tar-
tare: Flegma lui Maneá pe asfaltul din Râu torului, Nichipercea... Ori, cine știe, cu
Repede. Sfântul Precarie, țâțâna ușilor Raiului
– Ce-ai pățit, dragă Chirică? Te-ai făcut Domnului Dumnezeului nostru... Ă?...
sensibil, constată Virgil cu jovialitate. Iei Dumnezeu să-i ierte...
RAFT
Ana Maria Narti, Cassian Maria Spiridon, Monarhia habsburgică,
Țară pierdută?, Un scriitor livresc, 2 volume,
București: Mihail Sadoveanu, Iași: Ed. Polirom, 2021,
Ed. Cheiron, 2019, 244 p. București, I: 419 p.+ II: 400 p.
Ed. Academiei Române,
2020, 112 p.
24 ◆ A V A L O N
– Te dai că știi istorie, mă piele!... Iar te
mâncă cojocul?
Maneá mai scuipă una mare și lată. Gori-
lele lui, la fel... Îi întoarseră spatele și plecară
legănați, arcuindu-și genunchii, așa cum pășesc
romulanii, legănați, cu burta în față, crăcănați
și cu brațele îndoite la cot, cosând aerul.
Virgil Promtorocescu privi în urma lor.
Probabil, cum băieții nu găsiră în ziare nicio
vorbă, niciun rând despre șușa lopătarilor,
îl căutară, ca un avertisment. Adică, să nu
scrie. Să bage de seamă. Să tacă. Virgil își
miji ochii. Îl capturară buluc o grămadă de
amintiri neplăcute. Făcu o grimasă ca la
miros rânced. Își zise cu seriozitate că va tre-
bui să părăsească orașul înainte ca hojmalării
ăștia să-și încheie „concertul” anunțat cu
mare pompă de Primăria orașului. Însă nu
era sigur. De altfel își făcuse programul de
câteva zile pe câteva zile. Prevăzuse și apariția
maneliștilor, vechi clienți ai pamfletelor de
stradă, și-a găștii lor în orașul lui. Dar după
calculele făcute nu găsi nicio rezolvare a
situației. Cineva îi dădu un telefon și-i spuse
că plecarea din oraș s-ar putea amâna.
Militarii aproape umplură TIR-ul. Mai
greu a fost pentru ei deoarece redacția se
afla la etajul doi al imobilului. Privind mili-
tarii, Virgil Promtorocescu se gândi să-i dea
un telefon de avertisment Alfonzei. Cu bara-
gladinele astea te poți aștepta la orice. Nu,
nu cu Maneá. Ăsta e tip gigea. Ci cu alții,
cu ceilalți, cu alaiul... O parte din redacție,
directorul Motofelea și grupul de militari
porneau spre Buzău cu boarfe cu tot chiar
în seara acelei zile. Și alții cu ei. Virgil ar fi
vrut să-i însoțească ca să vadă Buzăul de
curiozitate. Îl fascina să revadă sculpturile
de la Măgura, Vulcanii Noroioși, prieteni
pe care nu-i mai întâlnise din 1990, dacă or
mai fi prin zonă. Și deodată, nitam-nisam,
îi veni în minte Alfonz Carbit pe care nu-l
mai întâlnise din seara zilei de 22 decembrie
1989. Nu în Buzău, în Râu Repede. Doar
Alfonz în Râu Repede locuise și „lucrase”.
Dar, din nou, amăgire. Calculele făcute
nu-i ofereau nici o rezolvare a situației crea-
te. Cu atât mai puțin, protecție. Își aminti
încă o dată: Cineva îi dădu un telefon și-i
spuse că plecarea din oraș s-ar putea amâna
nejustificat.
Ce-o fi asta? se „întrebă interogativ”
Promtorocescu. Alfonz?...
Era marți, ziua cu noroc a lui Virgil. Și
ziua de duminică e, atunci când pică pe 13.
u
 Dor de grădină Suzana Fântânariu

Tristețe hamletiană
„M IȘCĂTOR GEST, în această lume geografic. Dar niciodată memoria nu a eli-
unde intoleranța și agresivitatea minat momentele studenției clujene petre-
e atât de prezentă. Poate părea o naivitate, cute sporadic, dar esențial, cu suavul și
riscul degradării plăcii de lemn de tei, o
esență nu tocmai tare. În general, xilogra-
vurile mele sunt expuse foarte rar, doar la
deși nu este, faptul că arta ar putea fi acel talentatul Peter. Erudit și bun interpret filo- evenimente importante naționale sau
numitor comun care i-ar apropia pe sofic, analist fin al lucrărilor, un tânăr de internaționale; în total trei-patru exempla-
oameni și i-ar face să-și dea seama că toți poveste, inadaptabil severelor paliere ale re, cu loc precis de „destinație”. N-o să
facem parte din rasa umană, cu obligațiile vieții cu timpul ei tăios, iată nu a rezistat crezi, dar câteva xilogravuri nu au fost
morale ce decurg din acest fapt”... Iată ce- până la capăt... Mișcător gest în această imprimate niciodată. În concluzie, xilogra-
mi scria pe facebook Cseki Peter în 31 lume unde intoleranța și agresivitatea e atât vurile mele au caracter de „unicat”. Îți
august 2016. de prezentă” îmi scria nu demult, în același mulțumesc încă o dată pentru prețioasele
Fragil, firav, de o frumusețe hamletiană, an fatidic. tale aprecieri, care mă fac să tresar” (S.F).
excesivă delicatețe masculină combinată Cu mare bucurie am primit în 3 august, Specificitatea însingurării artistului,
cu o educație de cavaler de epocă, tăcut, 2016 această rememorare privind postarea departe de fosta sa soție, graficiana Casia
mereu trist și meditativ, această ființă rară unor xilogravuri monumentale pe pagina Cseki, din București, iubiți, buni colegi și
părea a fi dincolo de realitate. Se contopea mea de facebook: „Din câte țin minte, dacă colaboratori, a marcat probabil o etapă de
cu creația tuturor, pe care o admira de la nu mă înșală memoria, sunt xilogravuri de melancolie dezastruoasă, determinându-l,
distanță. Deseori se așeza aproa- la șaizeci de ani, chiar de ziua lui,
pe de șevaletul meu, urmărind să rămână întins, adormit, pe
mișcările mâinii când studiam patul de atelier, pentru totdeauna.
după model la cursurile lui Flo- Înăbușindu-și ultima suflare, cu
rin Maxa. Își fixa un loc de su- privirea spre grădina cu tranda-
praveghere atentă a procesului firi agățători, Peter Cseki n-a mai
creației, căci venea des în vizită răspuns apelurilor, înbrățișând
la atelierul nostru, al anului doi, tăcerea eternă, o tăcere care nu
el fiind în sala alăturată, a anul a strigat niciodată.
întâi. Două Academii de Artă
Creșteam odată cu el în plan absolvite, două capitale europe-
creativ, spiritual, și înțelegeam ne, București, Budapesta, în care
unul de la altul că suntem pe un a trăit și lucrat, după episodul
drum al frumosului, misterios și copilăriei, al adolescenței, al
nesigur, smulgându-ne unul altu- studenției de la Cluj, nu au fost
ia zâmbete sceptice, deloc pregă- suficiente ca spații geografice și
tiți pentru viața cea dură. Acolo, u Suzana Fântânariu, Portret de nisip contexte artistice pentru imen-
în Mărăști, în atelierele de grafică sitatea trăirilor sale uman-artis-
de la etajul doi, s-a scurs, în șase ani, un mari dimensiuni, executate cu devoțiunea tice. Un suflet prea mare și prea puțin aer.
timp al speranței neprotejate. artistului care caută perfecțiunea, nu o dată Ce stare nefastă, preaplină de disperare
Apropiindu-se în vârful picioarelor, trăindu-și viața ca un pustnic. Fără să am nedeclarată, să fi pătruns într-o zi fatală în
adeseori mă chema în șoaptă, să-i văd stu- intenția de a linguși, n-am văzut operă sufletul lui, atunci când a renunțat la viață
diul, compoziția sau gravura, cerându-mi artistică creată de Fântânariu Susana fără în atelierul său de la Budapesta? Peter s-a
sfaturi. Era neîncrezător pentru că sensi- arderea în focul, nu o dată chinuitor, al sinucis în tăcere și la vedere, ziua pe lumi-
bilitatea lui structurală se răsfrângea asupra autoexigenței maxime”. nă, cu ușa atelierului larg deschisă spre gră-
desenelor în mod tumultos, uneori, și ... o apreciere copleșitoare din partea dina cu trandafiri. Să fi fost el, demult, un
reținut, alteori. Ilustrator inedit, combina unui coleg pe care nu l-am mai văzut de „stilist al disperării” cum spune Emil Cio-
cu o imaginație fabuloasă întreg universul aproape patruzeci de ani, iar despre ne- ran, un „teoretician al sinuciderii”?
lumii într-o nebulosă hiperestetică. Această liniștea lui tulburătoare din ultima vreme, La încheierea suicidară a zilelor ale lui
complexitate a exteriorizării graduale îi știam mai puțin, deși mereu o intuiam. Peter, deschid citatul interogativ al lui
subjuga puterea de autoevaluare, pierzân- În 31 iulie, 2016 îi răspundeam lui Peter, Albert Camus: „Există însă o singură ade-
du-se în vârtejul propriei lucrări. Cineva dându-i câteva informații despre impri- vărată problemă filosofică, și aceasta este
trebuia să-i redefinească valoarea. marea manuală a xilogravurilor pe care el sinuciderea. Atunci când judeci dacă viaţă
Mai scrie el, în iulie al aceluiași an: „Ce le aprecia atât de mult: „Mulțumesc pentru merită sau nu să fie trăită, înseamnă că
poate fi mai spiritual, Susana, decât o față informații, dragă Peter, probabil a fost pri- încerci să răspunzi la întrebarea funda-
de femeie cu urmele unor experiențe spi- mul exemplar imprimat pe care l-ai văzut. mentală a filosofiei. Tot restul – dacă lumea
rituale trăite cu autentică intensitate”?... Această xilogravură și altele de același for- are sau nu trei dimensiuni, dacă mintea se
Devastatoare amintiri din această cores- mat monumental nu au „dispus” de exem- împarte în nouă sau douăsprezece categorii
pondență făcută după mulți ani de distanță plare în serie, deoarece imprimarea manua- – vine după aceea...”
fizică, fiecare având un loc diferit în spațiul lă cere un EFORT EXTRAORDINAR. Există și u

Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 25

 Broderii
Virgil Mihaiu
H-RP, MIHA-ELLA, EU, ÎN VIZITĂ LA
minuscule sfere
MIHANORA
„Foarte am iubit a avea cărți”
oranj Însemnare a lui Ion Văcărescu:
icre de manciuria „Limba patriei noastre… cu care
ajunse pe masă la estoril cuvântând petrecem viețuirea aceasta
în ex-reședința vremelnică”
carolului al II-lea (Ion Văcărescu, în proimionul Gra-
regele româniei maticii, tipărită la Râmnic în 1787,
înrudit cu casa de bragança încheiată în 1780).
noi mâncăm feliuțe de pâine cu icre * cum doresc cei di pre mare înviforați să să
ca într’o permisie din vise urâte
Mostre de traducere din Erotocritul în
invitați ai 1787:
luminoasei Eterocrit „s-au mulțumit să-i fie odaia
amfitrioane ca un mormânt”; „s-a îmbrăcat în singu-
mihanora rătate”; „aș fi vrut lacrămile să fie cuvinte”.
Aretusa: „Într-un foc suntem amândoi”;
suspendați pe un fir de argint rămâne într-un „vifor de gânduri”.
între atlantic Când atenienii află că Aretusa iese din
hotelul unde rezidase ambasadorul temniță și se va mărita cu Erotocrit „toți
lucian blaga au rămas înzestrați de bucurie”.
și casa locuită cândva de (Erotocritul lui Vincenzo Cornaros
mircea eliade în traducerea lui Alexandru Văcărescu,
1787).
valuri noi vechi
valuri momentane * poftă de citire, cu care nu știu, zău! de ne
valuri virtuale
La mormântul lui Gheorghe Lazăr:
ne invadează „Călătorule român, când treci de la
și ne vandalizează Brașov la Sibiu, în satul Avrig, în mâna
visurile dreaptă d-alăturea drumului este o bise-
u ricuță. Acolo e mormântul lui Gheorghe
Lazăr. O cruce albă de marmură este fru-
mosul lui monument, monument vrednic
de un om ce a știut răbda în viața sa. Sărută
acea cruce și vei citi pe dânsa următorul
RAFT epitaf: „Cititorule, ce ești/ am fost;/ ce sunt
vei fi;/ gătește-te dar./ Gheorghe Lazăr”
(Ion Heliade-Rădulescu:
Gheorghe Lazăr, 1839)
* sale, căruia zic Rost de aur, ca și lui Svetii Ioan
Înscripție pe o „Psaltire cu tâlc” (manuscris
din 1755):
„Această carte ce să numește «Psaltire
tălmăcită» o am cumpărat eu Silvestru,
fiindcă foarte am iubit a avea cărți pentru
mângâiere mântuirii sufletului. Și pentru
aceasta am scris, ca să să știe că este a me.
Fevruarie 16, 1782”.
Giovani Rotiroti, (Însemnări de pe manuscrise și cărți
„Când soarele ajunge la solstițiu”: vechi din Țara Moldovei. editori I.
Urmuz și scriitorii de avangardă
Caproșu și E. Chiaburu, Volumul II
din exil,
Timișoara: (1751 – 1795), Iași: Casa Editorială
Ed. Aula Magna, 2020 Demiurg, 2008, p. 355).
26 ◆ A V A L O N
Dan Grădinaru
*
Însemnare pe un Penticostar tipărit la Râm-
nic în 1785:
„Slavă, laudă, cinste, închinăciune lui
Dumnezău, pre carile neîncetat îl slăvesc eu,
cari ni-au ajutat de cu dragoste am început,
tot acela ni-au ajutat de am și săvârșit. După
mântuiască, așe am dorit și noi cartia această
să să săvârșească și vă rugăm pe dumneavoas-
tră cetitorii, noi, smeriți cucernici diortositorii”.
(Însemnări de pe manuscrise și cărți
vechi din Țara Moldovei. editori I.
Caproșu și E. Chiaburu, Volumul II
(1751-1795), Iași: Casa Editorială
Demiurg, 2008, p. 422).
*
Însemnare a dr. Obedenaru despre pofta
de citit la mijlocul sec. XIX:
„Între 1840 și 1860 a fost în țara noastră
o poftă de învățătură și mai cu seamă o
vom mai întâlni. Citeau părinții și frații
actualei generațiuni de 25-30 de ani cu
nesațiu pe care librăriile Roseti, Romanov,
Rasidescu și altele nu puteau să-l mulțu-
mească nici pe sfert”.
(Ionescu-Gion: Portrete istorice,
Portretul dr. Obedenaru, 1894)
*
Însemnare a ieromonah Pahomie (manus-
crisul – slav – 278 din Mânăstirea Neamț):
„Această carte mi-au dăruit svinția sa
Dimitrie mitropolitul de Rostov, Țara Mos-
cului, și este scris de cinstita mâna svinției
Zlatoust (Gură de Aur, n.n.), că este izvor de
învățătură, viață svântă, din rostul svințiii sale.
Și mi-au dăruit mie, lui ieromonah Pahomie
în cetate în Cerneva, că îmbla de învăța pe
toți cuvânt de spăsenie și am fost... zile cu
svinția sa la masă, ascultându-i învățătura
svăntă. Și m-au întrebat: a ce dorește inima
ta? Și i-am spus că dorește să petreacă viața
cu tăcere în pustie și au blagoslovit din toată
inima și mi-au zis: Domnul să fie cu tine, să
împle dorul tău. Vă leat 7212 (1714)”
(Însemnări de pe manuscrise și cărți
vechi din Țara Moldovei. editori I. Caproșu
și E. Chiaburu, Volumul I (1429-1750), Iași:
Casa Editorială Demiurg, 2008, p. 397).
 Scena scrisă Amalia Lumei

I.D. Sîrbu și teatrul ca literatură

P ENTRU I.D. Sîrbu nu există niciun dubiu unitatea, vor încerca să dea, pe rând, mes-
că teatrul începe și se termină cu lite- chine lovituri de stat pentru o hegemonie
ratura. Întâi de toate, el precizează statutul anarhică pe scenă...” (ibidem). Verdictul este
cuvântul adânc, de cuvântul frumos.
Cuvântul în teatru e atom de poezie, și poe-
zia e cunoaștere și revelație și iar cunoaștere
dramaturgiei, al textului teatral. „Literatura tranșant, radical: teatru fără cuvânt, fără și revelație” (ibidem). Mersul logic al
teatrală nu se poate separa de teatrul ca lite- logos, nu poate exista. Desigur, I.D. Sîrbu construcției sale este exemplar. Ideile se
ratură.// Și literatura, când e cu adevărat lec- nu ignoră existența spectacolelor de panto- exprimă în cuvânt, iar acesta se cuvine ca,
tură, e teatru și, de multe ori, un teatru de mimă. Doar că el subînțelege, pesemne, că în artă cel puțin, să întrunească două
foarte nobilă factură” (I.D. Sîrbu, „Din nici acelea nu pot fi concepute fără existența calități: să fie adânc (profund, atingând ast-
însemnările unui secretar literar”, în Între unui proiect ideatic pus în cuvinte și gândit fel adevărul) și frumos (să aibă și dimen-
Scyla și Carybda, ed. de Dumitru Velea, coerent cu ajutorul lor înainte de a prinde siunea estetică, să fie expresiv și revelator).
Petroșani: Ed. Fundației Culturale «Ion D. viață prin intermediul mimicii și mișcărilor Dacă aceste două condiții sunt întrunite,
Sîrbu», 1996, p. 14. Text apărut el va avea o pondere și o altitu-
în Ramuri, 15 aprilie 1965, p. 16). dine poetică. Or, poezia înseam-
Înainte de a urca în mod concret nă atât să cunoști (să îți folosești
pe scenă, așadar, spectacolul tea- mintea, rațiunea pentru a ști mai
tral se desfășoară sub frunte, în mult, mai bine), cât și să ai acces
mintea – dar și în inima – citito- pe cale intuitivă la adevărul
rului de teatru. Acolo personajele, ființei. I.D. Sîrbu insistă că toc-
cuvintele lor, gesturile, scenogra- mai la acest adevăr al ființării
fia urmează opțiunile proprii fie- omului se referă, pe el îl are în
cărui cititor, în funcție de cultura vedere: „Nu revelație a văzdu-
și disponibilitățile lui imaginative, hurilor sau a stihiei; ci revelația
dar în consonanță cu ceea ce esenței cutremurător de comple-
autorul textului a așezat în cuvin- xe a omului de azi, a omului de
te. I.D. Sîrbu crede astfel, cu des- totdeauna” (ibidem). El nu vizea-
tul temei, că a pune în scenă sau ză așadar revelații exterioare, fie
nu, cu ajutorul unui regizor, a ele cosmice sau cu privire la
scenografului și autorului de natură, ori chiar la Dumnezeu.
decoruri, a actorilor și, în general, Prin cuvânt, teatrul este chemat
a întregii echipe teatrale, nu este să exprime complexitatea sufle-
decât un segment al procesului tului omenesc, a alcătuirii și
teatral; o obiectivare, o părăsire manifestărilor lui. Scriitorul
a spațiului reprezentărilor su- crede cu atâta tărie în aceste
biective a textului dramatic și o lucruri, încât încheie de-o ma-
întruchipare vizibilă de către nieră intransigentă și lipsită de
mulțimea celor care alcătuiesc (de orice ambiguitate. „Dacă de
fiecare dată alții) publicul. Pentru toate aceste elemente ale litera-
autorul român teatrul începe în turii, ale poeziei, ale cuvântului
pagina scrisă, odată cu alcătuirea se poate lipsi teatrul, atunci mă
textului și cu lectura acestuia de îndoiesc că ceea ce mai rămâne
către cititorul său. Prin asemenea mai este, mai poate fi teatru. [...]
considerații, I.D. Sîrbu se dove- ... Dacă teatrul renunță la litera-
dește unul dintre cei mai profunzi tură, eu personal, îți mulțumesc,
autori de teorie teatrală româ- u Suzana Fântaânariu, Păpușa Discursivă renunț la teatru” (ibidem). Răs-
nească, un teoretician care urmărește arta corporale. Cuvântul este, în spectacolul tea- punzând în acest fel reveriei lui Edward
scenică încă de la primele sale premise, pen- tral, după autorul din Petroșani, cheia asi- Gordon Craig despre un teatru fără actori
tru înțelegerea cărora are la îndemână pro- gurării unității și coerenței spectacolului de și fără cuvânt, I.D. Sîrbu se angajează într-
pria experiență de dramaturg, și până la teatru. În absența lui, mai devreme sau mai o importantă polemică menită să redimen-
celălalt capăt, lansarea unei piese noi prin târziu, celelalte componente ale ansamblului sioneze și să reașeze teatrul pe baze mai
organizarea unei premiere teatrale. De aceea, piesei – dansul, plastica lumina și autoritara solide decât înainte, depășind experimen-
el poate fi luat pe deplin în serios și ascultat regie artistică – vor acapara prim-planul, tele care ar căuta să eludeze aceste che-
cu atenție atunci când glosează că „În ziua dezechilibrând și alterând raporturile artis- stiuni.
în care teatrul va renunța la literatură, va tice dintre ingrediente. u
înceta să mai fie artă; plastica, regia, lumina, I.D. Sîrbu explică: „Literatura înseamnă
dansul, care vor compune regia spectaco- idei. Idei exprimate prin cuvânt. Și teatrul
lului, vor tinde să fugă din idee, vor părăsi nu se poate lipsi de cuvântul grav, de

Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 27

 Eseu
Masahiro Morioka (n. 1958), filosof
nipon, specializat în filosofia vieţii, bioe-
tică, studii de gen și studii despre civi-
lizaţie. Cărţi (majoritatea în japoneză):
Civilizaţia fără durere – O critică filoso-
fică a dorinţei (2003); Lecţii de dragoste
pentru băieţii ierbivori (2008); O cerce-
tare filosofică despre statutul de persoană,
demnitate și moartea cerebrală (2015).
Fragmentul de mai jos este preluat din
Confesiunile unui bărbat frigid – Călă-
toria unui filosof prin straturile ascunse
ale sexualităţii masculine (2005), o con-
tribuţie de referinţă în domeniul studii-
lor despre masculinitate din Japonia.
Î n această carte, voi scrie despre ideea că
bărbaţii pot să nu simtă prea multă plă-
cere sau satisfacţie sexuală și că, tocmai
din cauza acestei absenţe a trăirii, ei devin
absorbiţi în fantasme sexuale implicând
lucruri precum minijupele, uniformele,
„lolicon” [un termen japonez pentru „com-
plexul Lolita] și violul. Pentru a acorda
suport acestei afirmaţii, voi vorbi pe larg
despre mine însumi. Intenţionez să consi-
der această problemă nu în termenii unei
teorii generale a sexualităţii masculine, ci
mai degrabă din punctul de vedere al pro-
priului meu caz specific.
Dar sper că cititorii bărbaţi vor citi acest
text ca și când ar fi scris doar pentru ei.
Sper, de asemenea, că cititoarele îl vor citi
cu un sentiment al urgenţei, închipuindu-
și că bărbatul cu care sunt poate fi supus
unora dintre aceleași mecanisme psiholo-
gice pe care le descrie. Am hotărât să vor-
besc cu deplină francheţe; intenţionez să
explorez această lume necunoscută fără
nicio frică ori rezervă.
[...]
Am devenit un bărbat frigid când eram
elev în ultimele clase de gimnaziu și în cele
de liceu. Iar experienţele mele din perioada
în care eram student arată în mod elocvent
28 ◆ A V A L O N
Masahiro Morioka
Frigiditatea masculină?
cum este să fii un bărbat frigid. Îi încurajez
pe bărbaţii ca mine să recunoască onest
„frigiditatea” corpurilor lor și apoi să încer-
ce să găsească o cale de a-și demonta
imaginea corporală, astfel încât să devină
eliberaţi de sexualitatea lor obsesivă.
[…]
S-a semnalat deja de multe ori că băr-
baţii nu simt chiar atâta plăcere în timpul
ejaculării. Autorul Yang Sok-il, de pildă, a
afirmat că „ejacularea este un act de excre-
ţie”. El scrie: „Dorinţa sexuală a bărbaţilor
este similară cu dorinţa de a urina, atunci
când vezica le este plină. Decurge, deci, că,
exact așa cum te simţi ușurat după urinare,
după ejaculare dorinţa sexuală a bărbatului
este, pentru moment, suprimată” (Natura
bărbaţilor [Otoko no Saga], Gentōsha
Autorō Bunko, 1999, p.86, p.180, publicată
pentru prima oară în 1992).
Psihologul Wilhelm Reich notează că,
pentru bărbaţii fără capacitatea de a simţi
[plăcere sexuală], „actul sexual nu este
decât o evacuare, urmată de o reacţie de
dezgust” (Funcţia orgasmului [Function of
the Orgasm], Souvenir Press, 1973, p.164,
publicată prima data în 1948).
Editorialistul Michael Ventura scrie că
„ejacularea este un spasm muscular pe care
mulţi bărbaţi îl resimt adesea virtualmente
fără nicio senzaţie, alta decât spasmul însuși”
și că „multe ejaculări ale multor bărbaţi se
întâmplă fără nicio senzaţie de a avea
orgasm” (Michael Ventura, „A avea orgasm”,
în Keith Thompson (ed.), To Be a Man/ A
fi bărbat, Jeremy P. Tarcher, 1991, p.124).
Jun’ichi Watanabe scrie următoarele
despre sentimentul de după ejaculare: „În
clipa în care un bărbat ejaculează, totul e
gata… Cu alte cuvinte, dacă un bărbat
experiază o plăcere puternică în timp ce
ejaculează, tot ce rămâne după aceea este
un sentiment de gol care nu poate fi descris
decât ca amintind de moarte”(The Nature
of Men/ Natura bărbaţilor, p.152).
Examinându-mi propria experienţă,
constat că, atunci când sunt excitat sexual,
cred că ejacularea mă va transporta într-o
lume a plăcerii intense, dar după ce chiar
ejaculez, această promisiune este întotdeau-
na trădată și mă simt ca și când am fost
părăsit în mijlocul unui desert arid. În Abor-
dări ale bioeticii din perspectiva studiilor
despre viaţă [Life Studies Approaches to
Bioethics] (Seimeigaku ni Naniga Dekiruka?,
Keisō Shobō, 2001), numesc această expe-
rienţă a alienării „frigiditate masculină”:
Există, într-adevăr, plăcere în timpul
sexului și în timpul ejaculării, dar nu este
în niciun caz tipul de plăcere care „îmi lasă
mintea goală” sau care „mă umple de fericire
profundă”. Când ejaculez, tot ce simt este
plăcerea localizată a convulsiilor și lichidul
seminal scurgându-se în afara penisului meu
– și sunt continuu silit să recunosc faptul că
nu există niciun „sentiment adânc al împli-
nirii emoţionale” (pp. 278-279).
Așa experiez eu ejacularea. Desigur,
poate exista o plăcere care mă face să uit
de mine, dar survine înaintea ejaculării –
și este doar ceva ce experiez la nivel emo-
tional în timpul sexului.
Folosesc termenul „frigiditate masculină”
pentru a mă referi la două fenomene. Unul
este faptul că ejacularea nu este acompaniată
de niciun intens sentiment de plăcere; pen-
tru bărbaţii „frigizi”, există numai scurta
plăcere de tip excretor. Al doilea fenomen
este o pierdere rapidă a excitaţiei după eja-
culare, însoţită de o senzaţie de colaps răs-
pândită prin întregul trup și un sentiment
dezolant de vid. În cazul meu, cea de-a doua
problemă este mai serioasă. Spun asta întru-
cât – deși, prelungind procesul de dinaintea
ejaculării, pot experia excitaţie sexuală pen-
tru un timp destul de îndelungat și, folosind
tehnici speciale, am ajuns capabil să-mi spo-
resc puţin plăcerea pe care o resimt când
ejaculez – nicio cantitate de efort nu mi-a
permis să reduc brusca pierdere a excitaţiei
și sentimentul de gol care succedă imediat
ejaculării. Fraza lui Watanabe, „care amin-
tește de moarte”, este aptă. Ceea ce se află
în centrul „frigidităţii masculine” este toc-
mai faptul că ejacularea are întotdeauna ca
rezultat acest sentiment de disperare.
Nu știu ce procent de bărbaţi suferă de
„frigiditate masculină”. Singurul lucru de
care pot fi sigur este că eu sufăr. Mă refer
la această stare pentru că sunt convins că,
dacă aș fi o femeie și i-aș spune unui doctor
despre simptomele mele, aș fi diagnosticat
cu „tulburare de excitaţie sexuală feminină”,
adică „frigiditate”.
Deci, cum este ejacularea pentru băr-
baţii care nu suferă de frigiditate masculi-
nă? Dacă ejacularea este mai mult decât o
„excreţie plăcută” și dacă, în urma ejacu-
lării, întregul corp al unui bărbat este
umplut de un sentiment de împlinire exta-
tică, care persistă o perioadă de timp con-
siderabilă, și dacă el nu experiază niciodată
vreun sentiment de gol, atunci aș spune că
nu este „frigid”. Dar nu așa este ejacularea
pentru mine.
 În psihiatrie, expresia „tulburare orgas-
mică masculină” (DSM-IV: 302.74) este
folosită pentru a descrie o stare în care un
bărbat nu poate ejacula sau are nevoie, în
mod normal, de un interval de timp excesiv
pentru a ejacula atunci când face sex, dar
„frigiditatea masculină” pe care o descriu
eu nu se subordonează acestei definiţii.
Când este vorba despre sănătatea sexua-
lă a bărbaţilor, se acordă atenţie la trei pro-
bleme majore: disfuncţia erectilă, ejacularea
precoce și ejacularea întârziată. În centrul
atenţiei este întrebarea dacă un bărbat
poate sau nu obţine o erecţie ori dacă poate
sau nu ejacula cu sincronizarea dezirabilă.
Comparativ, întrebarea dacă simte sau nu
plăcere în timp ce ejaculează este văzută
ca o chestiune minoră.
O dovadă pentru asta poate fi detectată
în faptul că unul dintre manualele standard
din domeniul terapiei sexuale – Noua terapie
sexuală [The New Sex Therapy] (1974), de
Helen Singer Kaplan – reduce dificultăţile
sexuale masculine la aceste trei stări. „Fri-
giditatea masculină” nu este menţionată.
În lumea clinică, se crede că problema
cea mai mare a bărbaţilor este disfuncţia
erectilă, în timp ce problema cea mai mare
a femeilor se consideră a fi tulburarea exci-
taţiei sexuale feminine sau „frigiditatea”.
Eu cred că „frigiditatea masculină” este o
problemă la fel de mare ca „frigiditatea
feminină”, dar foarte puţini experţi împăr-
tășesc această concepţie. În Enciclopedia
japoneză a psihoterapiei [Shinririn-
shōdaijiten, ed. revizuită, Baifūkan, 2004],
de pildă, intrarea pentru „frigiditate” sună
astfel: „Frigiditatea este o tulburare sexuală
caracterizată printr-o absenţă sau o extre-
mă diminuare a trăirii sexuale, precum și
printr-o inabilitate de a ajunge la orgasm”.
Această definiţie este urmată de o descriere
mai detaliată a acestei tulburări, dar nimic
nu se spune despre apariţia ei la bărbaţi.
În cele mai multe cazuri, termenul „frigi-
ditate” este utilizat în mod sinonim cu „fri-
giditate feminină” și este întrebuinţat pen-
tru a descrie o boală ce reclamă tratament.
* Notă asupra accepţiunii pe care o
confer eu „frigidităţii masculine”
Deși acest cuvânt a mai fost folosit
de alţii, s-a referit, în cele mai multe
cazuri, la „tulburarea orgasmică mascu-
lină”. Kaplan abordează „incompetenţa
ejaculatorie parţială”, dar nu aceasta este
starea la care mă refer ca „frigiditate
masculină”. Se pare că alţi termeni, pre-
cum „disfuncţie orgasmică” și „anorgas-
mie”, sunt utilizaţi acum în loc de „fri-
giditate” (a se vedea William H. Masters
și colab., Sexualitatea umană [Human
Sexuality], a cincea ed., Harper Collins,
1995, p. 586). În cartea mea, însă, folo-
sesc sintagma „frigiditate masculină”
într-o manieră specială, pentru a descrie
ceva destul de diferit de ceea ce desem-
nează termenii amintiţi mai sus.
Există un anume tip de mecanism
implicat în asta.
În timp ce ideea că „ejacularea este mai
mult sau mai puţin doar ca urinarea” este
discutată în șoaptă ici-colo, se pare că s-au
elaborate reguli sociale, potrivit cărora nu
trebuie să spunem niciodată lucruri precum
„Dacă ejacularea nu este mai plăcută decât
a urina, nu este acesta un semn de frigidi-
tate?” de faţă cu alţi oameni. A afirma asta
public este asemănător cu a spune că
„împăratul e gol”; un asemenea lucru iese
din discuţie într-o societate în care bărbaţii
sunt plasaţi într-o poziţie de superioritate.
A obţine o erecţie adecvată în faţa unei
femei și a-i oferi plăcere sexuală: acestea
sunt încercările prin care trebuie să treacă
un bărbat. Situaţia este de așa natură încât
bărbaţii sunt făcuţi să aibă respect de sine
și să caute auto-afirmarea prin faptul de a
fi capabili să facă bine aceste lucruri. Indi-
ferent cât de vid se simte un bărbat după
ejaculare, mintea sa este atât de preocupată
de întrebarea dacă a prestat bine ca bărbat
și dacă i-a produs femeii plăcere în timpul
sexului încât este incapabil să sondeze mai
adânc subiecte precum „frigiditatea mas-
culină”. În acest fel, problema „frigidităţii
masculine” este alungată din conștiinţa băr-
batului înainte ca el să-și dea seama de ea.
În plus, expresia „frigiditate masculină”
indică faptul că, în privinţa plăcerii sexuale,
bărbaţii – și nu femeile – sunt cei care tre-
buie să facă obiectul tratamentului. Chiar
dacă faptul de a deveni obiectul tratamen-
tului nu este neapărat implicat, această sin-
tagmă semnalează, cel puţin, că problema
fundamentală rezidă în plăcerea sexuală a
bărbatului. Pentru o societate dominată de
bărbaţi, acesta este un mod inconfortabil
de a gândi. O atare societate va ignora,
pesemne, „frigiditatea masculină” cât de
mult posibil.
Reîntorcându-mă la ceea ce am spus
anterior, cred că în profunzimile minţii
„bărbaţilor frigizi” există un „sentiment de
înfrângere”. Ei „se simt înfrânţi” întrucât,
indiferent ce fac, nu pot niciodată experia
tipul de plăcere resimţit de femei. Într-una
dintre cărţile sale, Chikako Ogura afirmă
în mod corect că bărbaţii experiază senti-
mente de admiraţie temătoare și spaimă
în faţa femeilor al căror răspuns sexual este
plenar și puternic, ei cred că „plăcerea
sexuală a femeilor este de câteva ori mai
intensă decât a bărbaţilor – bărbaţii fiind
doar unelte” și, ca urmare, sunt asaltaţi de
neliniște și de anxietate (Mituri despre sex
demontate [Sekkusu Shinwa Kaitai Shin-
sho], Chikuma Bunko, 1995, pp. 70-71,
publicată pentru prima oară în 1988).
În minţile bărbaţilor, există fantasma că
„femeile resimt o plăcere extraordinară în
timpul sexului”. Această idee răsare pentru
că, în filme și în video-urile pornografice,
femeile sunt înfăţișate ca având orgasme
multiple și ca experiind plăcere intensă. Băr-
baţii își vor compara, pesemne, propria eja-
culare cu ceea ce femeile sunt prezentate ca
experiind în acele scene. Diverse anchete
au arătat, însă, că un număr destul de mare
de femei nu experiază un orgasm clar în
timpul sexului. (Potrivit unui raport publicat
de Shere Hite, doar 26% dintre femei sunt
întotdeauna capabile să ajungă la orgasm în
timpul sexului. De asemenea, orgasmul
însuși diferă între indivizi.) Cu toate acestea,
femeile din video-urile pornografice se zvâr-
colesc mereu de plăcere. Atâta timp cât băr-
baţii continuă să se uite la acest tip de video-
uri, această fantasmă privind plăcerea
feminină nu va fi niciodată îndepărtată din
străfundurile minţii lor. Sexul dintre bărbaţii
„frigizi” și femeile „frigide” ar putea fi, astfel,
o activitate în care fiecare crede că „iarba e
mai verde de partea cealaltă a gardului”, fără
a spune vreodată asta.
u
Traducere din limba engleză și notă
bio-bibliografică de Vlad Manoliu
Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 29
 Orlando Balaș

Poeme
de motorină și noroi pitice sau mari, gigante sau hipergigante
linia orizontului
albe, galbene, albastre, roșii
asfaltul spart de convoaiele supernove, quasari, nebuloase
despre ceea ce iubim
ce poartă dimineața și la amiază împrăștiate într-un hău de nelumină
nu se poate tăcea,
și seara și noaptea
lucruri trăite, la fel de importante
bușteni de molid undeva
ca și cele netrăite.
de brad și de zadă o galaxie în spirală
cu cîteva sute de miliarde de stele
cuvintele sînt pentru ceea ce plînge și
nu se mai aude boncăluit de cerb pe care lumina o străbate
rîde în noi.
ci doar larma îndrăzneață în două sute de mii de ani.
viața trecută, viața visată
a motofierăstraielor și motoarelor de la marginea unuia dintre brațe
e mută ca un trandafir însîngerat
camion. sclipește o stea mică
între buzele unei femei plutind peste
ape.

cuvintele sînt lumina noastră de fulgere.

goi, fără armură, stăm cu brațele deschi-
se.
și cum am putea oare să nu vorbim
despre ceea ce-i viu și iubim?

civilizație

pauza de masă
scoatem mîncarea din punga de nailon
dăm jos capacul de pe bolul de polistiren
și ne mîncăm supa aburindă
cu lingura de plastic din ambalajul asep-
tic
deschidem caserola și ne mîncăm carnea
(cu legume sau cu orez și salată pentru
că
punem preț pe o hrană sănătoasă, echili-
brată)
cu cuțitul și furculița de unică folosință
u Mircea Robert Schlotter, Palimpsest

ne respectăm, avem grijă

unde se strecurau cocoșii de munte vizitată de comete prietenoase
de trupul nostru de unică folosință
acum trece doar vîntul ce se strecoară printre cele nouă planete
de calitatea vieții noastre de unică
prin tufișuri și cetină uscată și centura ei de asteroizi
folosință
pe o planetă de unică folosință
uriașii umbroși s-au dus aici
a rămas muntele pe a treia planetă
ne hidratăm cu apă plată la pet
în lumina crudă a soarelui pe mărgica albastră
sau cu un suc de fructe în tetrapack
strălucind în lacrimile galbene ale cioa- locuiești tu
mai visăm un minut cu un latte machia-
telor buricul Pământului
to în față
centrul universului
în pahar de carton laminat sau polipro-
o nouă realitate
pilenă
o nouă estetică aici tronezi tu
apoi aruncăm totul la coș
o nouă poezie autocrat
și ne vedem de viața noastră civilizată
pe un munte
de deșeuri
centrul universului u
dimineața la munte
două miliarde de miliarde de galaxii
dimineața la munte.
cu miliarde de miliarde de miliarde de
brumă pe iarbă aer răcoros
stele
miros de rășină și rumeguș

30 ◆ A V A L O N
 Lecturi la miezul nopții
Cu inima-n dinți
C U CÂȚIVA ani în urmă Caius Dobrescu
a început să publice seria Vlad Lupu,
despre membrii unuei formații satirice,
„Parazitul prietenos”, grup de adolescenți
și studenți care se alăturaseră în anii comu-
nismului Cenaclului Torța condus de poe-
tul căruia i se zicea Omul Alb sau Grasul
sau în multe alte feluri amintite în carte
(lesne de descifrat că era vorba de Flacăra
și Adrian Păunescu), membri care se reu-
nesc după revoluție și încearcă să afle ce s-
a întâmplat eu ei în atâtea decenii. Au apă-
rut până acum patru romane – Moarte în
Ținutul Secuilor, Praf în ochi, Recviem pen-
tru nimeni și cel de față, Cu inima-n dinți
(București: Crime Scene Press, 2020, 253
p.). Membrii formației erau Egon, Mona,
Tibi, Pilu, Gabi, Válvarez, Vlad, iar seria
Vlad Lupu i-a făcut să se confeseze pe rând.
„În adolescenţă credeau cu pasiune că
umorul negru îi va salva din cenușiul sufo-
cant al societăţii socialiste multilateral dez-
voltate. În noua lume, viaţa i-a împins în
direcţii opuse pe scara prestigiilor sociale.
Pe unii în sus, pe alţii în jos. Totuși, fiecare
ascunde un secret care îl apropie, chiar fără
să vrea, ca sub efectul unei forţe magnetice,
de cel mai ciudat și mai misterios dintre
Cultura în alb și negru
Cărţi la kilogram
J UDECĂTORII TRIBUNALULUI Comercial
Cluj au decis deja de peste un deceniu,
ca pentru a recupera datoriile acumulate
la fisc, de reprezentanţii Editurii Dacia, să
fie vândute cărţi aflate în stoc, cândva găsite
doar sub tejghea, la un preţ modic. Pentru
că acţiunea de stingere a datoriilor nu a
dat rezultate, stocul nefiind modificat în
scădere, datorită crizei economice, s-a cerut
trimiterea cărţilor la topit. Doar inspiraţia
unui magistrat a făcut ca celebrele titluri
ale scriitorilor români și străini, să ajungă
în biblioteci școlare și nu la Remat.
Pentru scriitorii ardeleni care au înfiin-
ţat-o în anul 1969, Editura Dacia a fost cam
ce însemna pentru clujeni fabrica de încăl-
ţăminte Clujana; o marcă celebră. Ajungeai
cu greu să fii publicat la Dacia, iar cărţile
se epuizau ca pâinea caldă. Printr-un para-
dox greu de explicat tehnic, pe situl editurii
Stelian Țurlea
ei: Vlad. Vlad Lupu, arheologul care se
încăpăţânează să dezgroape scheletele tre-
cutului. Și care dovedește cum, întotdeau-
na, crime vechi se întorc ca un bumerang
în inima prezentului.”
Fiecare membru al Formației a avut un
destin și o meserie aparte: Vlad, arheolog,
a început, după revoluție, să investigheze
crimele comunismului, conducând un
Institut special creat, pe lângă președinție,
dar, cum a călcat pe multe bombeuri, insti-
tutul i-a fost luat, trecut la Guvern, cu o
nouă conducere, chiar dintre prietenii lui.
Sasul Egon a emigrat în Germania, Mona
a ajuns cântăreață ș.a.m.d. Toți au păstrat
relații mai mult sau mai puțin apropiate
după revoluție.
Ca și în precedentele volume, foști
membri se confesează unui microfon
(Corina) despre întâmplările vremurilor
trecute, în comparație cu vremurile noi, la
fel de neprietenoase. Acum la microfon
trec Olimpiu „Pilu” Pop și Gabi Ionescu.
În tinerețe, Pilu a fost prins și „reeducat”
de Securitate, iar acum vorbește despre
sine la persoana a treia. Ofițerul de Secu-
ritate de rang mediu pe vremea anchetei a
făcut între timp o carieră fulminantă și a
Mihai Bacalu
mai pot fi văzute și astăzi, titluri semnate
de Cioran, Ibsen, Aurel Rău, deși lichidarea
ei s-a consumat de peste un deceniu.
Alt paradox tehnic: poetul Ion Vădan,
ultimul director al Editurii Dacia, este
urmărit de fisc, pentru recuperarea unei
datorii de câteva zeci de mii de lei, (76.203)
care s-au înregistrat la lichidarea Editurii
Dacia XXI, o găselniţă de denumire pentru
perpetuarea mărcii celebre. Vădan a murit
în anul 2012, dar abia acum s-a declarat
falimentul editurii dublură.
Potrivit lichidatorului Horaţiu Hanga-
nu, este o procedură standard. Fiscul
demarează procesul pentru recuperarea
datoriilor, iar după stabilirea cauzelor care
au dus la intrarea în insolvenţă, firma se
va închide, urmând ca Finanţele să încerce
să recupereze debitul. De la dispariţia poe-
tului Ion Vădan, de aproape un deceniu,
ajuns coproprietar al unui lanț foarte sofis-
ticat de baze de agremento-tratament. Gabi
Ionescu s-a îndepărtat de tot ce înseamnă
„Parazitul prietenos” și nu își amintește cu
prea mare bucurie de momentele petrecute
cu Vlad. Certurile și neînțelegerile au creat
între cei doi o prăpastie greu de trecut. În
plus, Gabi e absorbit de pasiunea pentru o
femeie al cărei trecut ciudat duce înspre
crime petrecute în inima Africii.
Dar niciunul dintre ei nu se așteaptă la
complotul de proporții pus în mișcare de
forțele oculte împotriva cărora luptă. Pen-
tru că în scenă apare Ștoțca, fost torționar
securist care caută să profite de pe urma
unui proiect european de mare anvergură.
Remarcabil stilul lui Caius Dobrescu,
sincopat. Cartea, ca și precedentele din
serie, e un uriaș puzzle cu fragmente mici
care se îmbină cu greu, cu multă răbdare
și atenție, spre a oferi imaginea surprinză-
toare a întregului. O poveste polițistă
aproape, spusă fragmentat, cu sensuri ane-
voie descifrabile, cu interpretarea realității
în funcție percepțiile diferite ale fiecăruia,
încât niciodată nu știi cât de mult și în ce
sens se va modifica imaginea de ansamblu,
cu personaje misterioase, pe unele le știm
deja, altele apar abia în acest roman.
O poveste aproape polițistă, cu multă
inventivitate, te întrebi, inevitabil, ce mai
urmează.
u
Editura Dacia XXI nu a mai avut activitate
și nici nu au mai fost depuse bilanţuri con-
tabile anuale.
Toată corespondenţa noastră a fost retur-
nată de la adresa editurii, nu ne-a fost pus
la dispoziţie niciun document, ne-a declarat
Hanganu.
Poetul Ion Vădan a debutat la Editura
Dacia în anul 1974 (Popas printre poeţii
tineri). Ulterior a revenit cu alte volume,
iar din anul 1999 a preluat administraţia
editurii.
Editura Dacia avusese o cifră maximă
de afaceri în anul 2007, 1,57 milioane lei,
datorii de 2 milioane lei, un stoc de carte
de peste 3 milioane lei și 15 angajaţi. Editura
Dacia XXI a avut în anul 2011, ultimul an
în care a depus bilanţ, o cifră de afaceri de
un milion de lei și datorii de 0,44 mil lei.
u
Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 31
 Cronică plastică
„Caricaturistul” ION BARBU
Î N ROMÂNIA, după aproape jumătate de
secol de recluziune, ale cărei efecte s-au
manifestat din plin și în domeniul așa-
numitelor arte plastice, perioada postre-
voluționară, cu deschiderea ei, la care s-a
adăugat în special după anul 2000 impactul
noilor media au creat poate pentru prima
dată în istorie posibilitatea unei simulta-
neități, a unui sincronism cu arta occiden-
tală. Treptat (dar în ritm rapid la nivel isto-
ric), „artistul vizual” i-a luat locul „artistului
plastic”, arta conceptuală și-a extins spațiul
de manifestare și respectabilitatea, iar ter-
meni precum happening, performance sau
instalație, priviți cu reticență, chiar
ridiculizați într-o primă fază, au devenit
uzuali pentru artiști și teoreticieni.
Ion Barbu, artistul din Petrila, se con-
stituie într-o bună exemplificare pentru
ceea ce a însemnat în general momentul
1989 în evoluția artei românești. Apreciat
în calitate de caricaturist înainte de
revoluție, cu numeroase premii în țară și
străinătate, pentru Ion Barbu trecerea spre
arta conceptuală a reprezentat o serie de
pași făcuți permanent, aș spune folosind
un clișeu, sub povara propriului nume.
Inclusiv astăzi, după numeroase happe-
ning-uri și instalații care au depășit cu
mult delimitările administrative ale Petri-
lei, în care artistul s-a încăpățânat să
rămână și să creeze, referințele la Ion
Barbu sunt încă însoțite de cuvântul „cari-
caturist”, într-o anumită măsură potențat,
e adevărat, de faptul că autorul este în
32 ◆ A V A L O N
Lucian Dan Teodorovici
continuare activ și în caricatura de presă,
pe lângă diversele sale demersuri artistice.
Mă voi opri însă la cele din urmă, căci
ele reprezintă cu adevărat, în opinia mea,
momente relevante pentru artele vizuale
contemporane din România. Sigur că nu
voi înșirui aici un CV de autor, căci el ar
umple în sine pagini
întregi, ci mă voi referi
doar la câteva dintre
contribuțiile marcante ale
lui Ion Barbu, folositoare
pentru a extrage și o serie
de considerații cu privire
la viziunea sa artistică.
Însă, înainte de asta, se
cuvine menționat încă o
dată sincretismul, ca mani-
festare deplină a operei
artistului petrilean. Căci
trecerea spre arta concep-
tuală s-a făcut, în cazul de
față, prin intermediul poe-
ziei (un caz oarecum ase-
mănător este, desigur, cel
al lui Dan Perjovschi, pen-
tru care manipularea gra-
fică a textului se transformă în artă vizuală).
„Poezidurile” lui Ion Barbu s-au constituit
într-un real concept după ce, în 2005, artis-
tul a coordonat și realizat un proiect de in-
scripționare a zidurilor din posomorâtul
oraș Petrila cu peste 70 de citate (versuri)
din operele unor poeți români contempo-
rani. Sigur că existența acestei lucrări, pre-
cum în multe cazuri asemănătoare inclusiv
din alte locuri ale lumii, a fost scurtă: în
nici 48 de ore, autoritățile obtuze ale micu-
lui oraș din Valea Jiului au intervenit
prompt cu bidineaua, completând astfel
printr-o contribuție (auto)distructivă hap-
pening-ul creat de artist. În urma experi-
mentului a rămas însă o expoziție de foto-
grafie, transformată ulterior într-o carte,
Antologia poeziei românești la zid, apărută
la Editura Polirom în 2006, toate acestea
constituindu-se mai târziu într-unul dintre
subiectele filmului Planeta Petrila, regizat
de Andrei Dăscălescu și apărut în 2016.
Am vorbit despre sincretism, iar dintr-o
unică „întâmplare” artistică putem extrage,
iată, câteva cuvinte-cheie: happening, graf-
fiti, poezie, fotografie, film.
Ion Barbu folosește însă și alte suporturi
pentru versuri decât zidurile: un proiect din
2007, spre exemplu, a cuprins „aplicarea”
unor versuri din poezii de dragoste celebre
pe corpurile dezgolite ale unor femei,
permițând astfel o dublă interpretare: femeia
ca subiect, temă care resituează cumva
romantismul în artele vizuale, dar și femeia
ca obiect, temă specifică postmodernismului.
Nu voi insista însă asupra acestui aspect,
adică asupra utilizării versurilor în arta lui
Ion Barbu, pentru că asta ar însemna o pri-
vire unidirecțională asupra unui artist mult
mai complex. Cu siguranță, de pildă, tre-
buie în mod special semnalată aici și acti-
vitatea petrileanului în calitate de artist-
creator și totodată curator de muzee: casa
memorială I.D. Sârbu din Petrila, îm-
bogățită enorm, în spiritul literatului Sârbu,
cu texte pe zidurile exterioare; apoi așa-
numitul Muzeu al Mamei, în care expona-
tele sunt ceva mai conven-
ționale, ele urmărind în mod
particular latura afectivă, pro-
fund subiectivă, a vizitatorului;
în fine, spectaculosul Muzeu
al Instalatorului Român din
Petroșani.
Asupra acestuia din urmă
merită să ne oprim puțin, căci
el relevă o altă latură a artistului
vizual Ion Barbu. Conținând
diverse instalații, toate puse sub
semnul satirei și al (auto)ironiei,
muzeul este unic în România
prin caracterul său profund
postmodern, ilustrând practic
cele mai multe dintre caracte-
risticile acestei perioade din
artă. De la o toaletă din care
 Sânziana Mureşeanu
Scrisoarea din Damasc Contrafort
1 octombrie 2020
Voi locui
În cercul literei O Eu, cea de atunci,
Până când nu voi mai auzi Îmi amintesc
Pașii speriați de moarte Din turnul de cenușă
Ai femeii roșcate; Al celei de acum;
Voi unge cu ulei de roze Eu, cea de atunci,
Buza uscată a prăpastiei. Care mă țin de degetul cel mic
Nu voi deschide Al celei de acum,
Porți, Precum două surori
Ferestre, La vânătoare de melci,
Voi lăsa să ajungă la mine Două siameze
Doar scrisoarea din Damasc, Care încearcă să se despartă
Respirația grea Fără durere,
A hoților de cadavre. Cu un suspin,
În o mie de părți,
Voi locui În două neajunsuri,
În cercul literei O, Într-un secol,
Până mă voi obișnui În Valea Draganului
Să aștept Și Porto san Giorgio,
Ceea ce nu se va întâmpla În Istanbul
Niciodată. Și Singapore.
Eu, cea de atunci,
Scoică plină cu apă vie,
Privesc la cea de acum:
Mai multe țărmuri decât mări,
Mai multe naufragii decât destine.
Eu, cea de atunci,
Port pe umeri
Urna înserării,
Cu tinerețea mamei mele.
u

lipsește pisoarul (rămânând însă vizibile
urmele smulgerii sale din perete), pe perete
tronând doar un afiș pe care putem citi: „Pe-
aici a trecut Duchamp”, până la reutilizarea
autoportretului din 1889 al lui Van Gogh,
în care peste celebrul bandaj este aplicat,
într-o mica ramă, un „tablou” înfățișând
urechea lui Ion Barbu, muzeul este un act
artistic în sine, o amplă lucrare în care își
fac loc reciclarea trecutului, spiritul critic la
adresa prezentului, reconvertirea kitsch-ului
în artă, toate puse sub semnul unei deriziuni
inteligente, uneori ideologizate, alteori aso-
ciate „nimicului” care ne marchează epoca.
Sunt numeroase asemenea manifestări
ale artei lui Ion Barbu și în cadrul fostei
„Exploatări Miniere”, transformată între
timp în spațiu artistic, precum și în diverse
alte proiecte realizate în diferite zone ale
țării. Am semnalat însă aici doar câteva,
îndeajuns pentru a putea vorbi despre un
creator complex, postmodern, ludic, inter-
textual, subtil, aluziv, care își realizează
opera pornind de la o bază culturală solidă.
Și, mai ales, un artist care și-a permis sieși,
odată cu deschiderea ideologică și socială
către Occident și cu dezvoltarea comuni-
cării prin intermediul noilor media, să țină
permanent pasul cu evoluția artei în cadrul
căreia se manifestă.
u

Anul I, nr. 3, 2021 ◆ 33

 Sumar

Club Avalon
Brâncuși – 145 ani de la nastere ....................................................2
Vasile Spiridon, Amintirea românismului......................................2
Editorial
Pandemia în cultură ........................................................................3
Dante 700
Adrian Popescu, La Pieve di Polenta .............................................4
Poem
Romulus Bucur ............................................................................... 5
Tastaturi diacritice
Doru Pop, La ce mai sunt bune umanioarele? .............................6
Spate în spate
Ovidiu Pecican, Mircea Zaciu cenzurat ........................................7
Scena scrisă
Eugenia Sarvari, Drumul Trilogiei – Andrei Șerban......................8
Jubileu
Amalia Lumei, Andrei Șerban: ,,Cât e viață, e teatru” ...............9
Opt
Gheorghe Schwartz, Poate sau nu poate? ...................................9
Eseu
Liliana Trandabur, E. Ionesco și paradoxul fondator ..................10
Poemul comentat
Nicolae Leahu, Emil Brumaru: Ea stăpânește ..............................11
Dialoguri inimaginabile
Marcel Mureșeanu, Monseniorul și prințul..................................14
Imprimatur: Ion Taloș
Ben Bernea, Ion Taloș și dimensiunea medievală occidentală
a folclorului românesc ...................................................................13
Ion Taloș, Nici pandemiile nu mai sunt
cum au fost altădată .....................................................................16 © Amalia Lumei
Epos
Orlando Balaș, Necesitatea unei noi traduceri ...........................18 Din penumbră
Cîntecul Nibelungilor .....................................................................19
Saga regelui u
Valgard din Voll.............................................................................. 21 Acolo unde nesiguranța, foamea sau cenușiul
Creioane colorate cotidian șterg din suflet speranța, cultura o poate
Dafin Mureșeanu, Soarele și luna ..............................................22
readuce la incandescență, reconstruind lumea și
Translații
Marc Harshman .............................................................................23 înfrângând imposibilul.
Creioane clorate
Virgil Rațiu, Plecarea ....................................................................24
Dor de grădină
Suzana Fântânariu, Tristețe hamletiană......................................25
Poem Colegiul redacțional:
SUZANA FÂNTÂNARIU, DAFIN MUREȘEANU, JEAN-LUC RIVIÈRE,
Virgil Mihaiu...................................................................................26
GIOVANNI ROTIROTI, ANDREI ȘERBAN, GAVRIL ȚĂRMURE
Broderii
Dan Grădinaru, „Foarte am iubit a avea cărți” ...........................26 Redactor șef: OVIDIU PECICAN
Scena scrisă Secretar de redacție: AMALIA LUMEI
Amalia Lumei, I.D. Sîrbu și teatrul ca literatură ........................27
Eseu Redacția: EDIT FOGARASI, DAN GRĂDINARU, SÂNZIANA MUREȘEANU,
EUGENIA SARVARI, GIUSEPPE STABILE, LILIANA TRANDABUR
Masahiro Morioka, Frigiditatea masculină? ...............................28
Poem Oficiul poștal nr. 13, C.P. 908, Cluj-Napoca
Orlando Balaș ................................................................................30 email: avalonrevista@gmail.com
Lecturi la miezul nopții
ISSN 2734 – 6986 ISSN-L 2734 – 6986
Stelian Țurlea, Cu inima-n dinți ....................................................31
Cultura în alb și negru
Mihai Bacalu, Cărţi la kilogram ....................................................31
Cronică plastică
Lucian Dan Teodorovici, „Caricaturistul” Ion Barbu .................32
Poem
Sânziana Mureşeanu.....................................................................33 Răspunderea pentru opiniile exprimate în revistă aparține autorilor.