DE LA CRAIOVA LA PARIS.

ASPECTE ALE RELAȚIILOR

ROMÂNO-BULGARE ÎN PERIOADA
7 SEPTEMBRIE 1940 - 10 FEBRUARIE 1947

Titlul articolului de faţă se doreşte a fi o parafrază la titlul cunoscutei contribuţii a

Antoninei Kuzmanova, Ot Njoi do Krajova. Văprosăt za Južna Dobrudža v meždunarodnite
otnošenija 1919-1940, publicată la Sofia, în 1989, a cărei tematică o continuă cu perioada 1940-
1947. Pe parcursul etapei 1919-1940, analizate de Antonina Kuzmanova, dar şi de noi, în
cadrul tezei doctorale, relaţiile bilaterale româno-bulgare au fost dominate de aşa-numita
problemă dobrogeană, redusă, de fapt, la Dobrogea de Sud (Cadrilater), teritoriu a cărui
apartenenţă la România era contestată de Bulgaria, în cadrul politicii sale mai generale de
„revizionism paşnic”1.
Într-un articol ştiinţific, cercetătorul Blagovest Njagulov disjunge în cadrul „problemei
dobrogene” două aspecte, unul minoritar şi unul teritorial, cu precizarea că aspectul
teritorial a fost în mod cert esenţial şi genetic primar, chiar dacă nu s-a putut manifesta
deschis decât la finele anilor ′302. La rândul său, Stefan Ančev scrie textual: „Imposibilitatea
revizuirii Tratatelor de Pace a făcut ca, pentru multă vreme, problema dobrogeană să se
reducă la lupta pentru garantarea de către Societatea Naţiunilor a drepturilor minorităţii
bulgare din România’’3. La finele anilor ′30, pe măsură ce se accentua izolarea politico-
diplomatică şi militară a statului român, cesiunea sudului Dobrogei către Bulgaria devenea o
ipoteză tot mai puternic luată în calcul de către guvernanţii de la Bucureşti.
Ultimatumurile sovietice din 26-28 iunie 1940 au constituit o grea lovitură pentru
România, nu numai din cauza pierderii Basarabiei şi a nordului Bucovinei, ci şi pentru că
atitudinea U.R.S.S. faţă de România a continuat să fie una ostilă, tradusă în incidente de
graniţă şi încurajarea Ungariei şi Bulgariei să-şi prezinte propriile revendicări teritoriale
privind Transilvania şi Dobrogea. Mihail Manoilescu (n. 1891-d. 1950), ministru de externe în
„guvernul disperării regale”, format la 4 iulie 1940, pentru a capta bunăvoinţa Puterilor Axei,
evalua astfel consecinţele agresiunii sovietice faţă de România: „… dărâmase complet
prestigiul României, exasperase (exacerbase, n.n.) pretenţiile ungare şi bulgare şi impusese
guvernului Tătărescu să adâncească politica de apropiere faţă de Germania”4. Acelaşi
eveniment este prezentat astfel de către A. Kuzmanova: „Cererea guvernului sovietic
adresată guvernului român privind (sic!) restituirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, a
marcat începutul procesului de revizuire paşnică a frontierelor în Balcani şi a creat condiţiile
obiective pentru rezolvarea problemei dobrogene (s.n.)”5.
De altfel, chiar la 26 iunie 1940, abilul rege bulgar Boris al III-lea (n. 1894 - d. 1943; 1918-
1943) declarase ministrului german la Sofia, Richthoffen, că ţara sa ar fi foarte fericită să
primească Dobrogea de Sud din mâinile Germaniei, dar că, la nevoie, va accepta şi sprijinul
sovietic6. În paralel, cercurile bulgare pro-sovietice (comuniştii etc.) vehiculau scenariul unei
joncţiuni teritoriale sovieto-bulgare, prin anexarea întregii Dobroge la Bulgaria, cu sprijin

1
Pentru sensul şi limitele noţiunii de „revizionism paşnic”, vezi Constantin Iordan, România şi relaţiile
internaţionale în Sud-Estul Europei (1919-1924), Bucureşti:Editura All, 1999, p. 145-147.
2
Blagovest Njagulov, “La question de la Dobrudža (1928-1931)”, în Etudes balkaniques (în continuare se va cita
EB), 25, nr. 4/1989, p. 21.
3
Stefan Ančev, Dobrudžanskijat văpros v polističeskijat život na Bălgarija (1918-1923), Veliko Târnovo, 1994, p. 98.
4
Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii: iulie-august 1940, ediţie îngrijită de Valeriu Dinu,
Bucureşti:Editura Enciclopedică, 1991, p. 37.
5
Antonina Kuzmanova, Ot Njoi do Krajova. Văprosăt za Južna Dobrudža v meždunarodnite otnošenija 1919-1940,
Sofija:Dăržavno Izdatelsvo za Naukite i Izkustvo, 1989, p. 265.
6
Lee Marshall Miller, Bulgaria during the Second World War, Stanford-California: Stanford University Press, 1975,
p. 27.
1
sovietic7. Un asemenea scenariu a fost vehiculat şi de către diplomaţii sovietici în contactele
lor cu bulgarii şi corespundea şi intereselor Marii Britanii în zonă, care privea U.R.S.S. ca pe
un virtual aliat contra Germaniei hitleriste.
Pentru a pune capăt intrigilor sovietice la Sofia şi Budapesta, Hitler, interesat în
menţinerea liniştii şi stabilităţii în Sud-Estul Europei, în vederea procurării de materii prime
(grâne, petrol etc.) se decide să facă presiuni asupra României, căreia îi promite protecţia
contra ameninţării U.R.S.S., cu condiţia încheierii unui acord cu Ungaria şi Bulgaria.
Dacă întrevederile cu Hitler şi Ribbentrop de la Salzburg din 26 iulie 1940, lăsaseră
anumite speranţe premierului Ion Gigurtu (n.1886-d.1959) şi lui Mihail Manoilescu, în sensul
păstrării unei părţi din Cadrilater (Silistra, Balcicul), după vizita unei delegaţii bulgare, la 27
iulie 1940, situaţia se schimbă în defavoarea României.
Este cunoscut faptul că la 31 iulie 1940, Hitler a ordonat elaborarea unui plan de
campanie contra U.R.S.S.8. Mai puţin cunoscut este faptul că tot pe 31 iulie, ministrul german
la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, îi înmâna lui Mihail Manoilescu, într-un plic de culoare
verde, o „comunicare” de la Adolf Hitler, cu următorul conţinut: „Führer-ul socoteşte
retrocedarea Dobrogei de Sud, în graniţele sale de la 1913; inclusiv Silistra şi Balcicul, ca o
soluţie extraordinară de loială şi de echitabilă, care trebuie acceptată pur şi simplu” (s.n.)9.
Având acum şi sprijinul Puterilor Axei, guvernanţii de la Sofia nu au acceptat să facă
nicio concesie de ordin teritorial cu România, clamând imperativ revenirea la graniţa din
1912 ca o condiţie sine qua non pentru orice negocieri; de altfel, guvernul bulgar nici nu şi-a
trimis reprezentanţi la la Craiova, până când nu a primit asigurări ferme că principiul
retrocedării integrale a Dobrogei de Sud fusese admis10.
Aşadar, expresia consacrată „Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei prin Tratatul de la
Craiova” are nevoie de serioase completări: cedarea Dobrogei de Sud nu a fost rezultatul
unor negocieri româno-bulgare, ci fusese baza de discuţie, premisa acestor negocieri.
Un moment de referinţă pentru renunţarea la Cadrilater a fost şi Dictatul de la Viena,
din 29/30 august 1940. Cu acest prilej, Mihail Manoilescu a înmânat omologilor săi german
şi italian, Ribbentrop şi Ciano, două scrisori cu conţinut identic, prin care cei doi demnitari
străini erau informaţi că România a admis principiul retrocedării Dobrogei de Sud către
Bulgaria11.
Așadar, faimoasele garanții acordate de Germania și Italia României, la 30 august 1940,
care au iritat Moscova, erau consecutive nu doar cedării Transilvaniei de nord-est către
Ungaria, ci şi renunţării la Cadrilater.
Principalele teme ale negocierilor de la Craiova, desfăşurate între 19 august şi 7
septembrie 1940 au constat în: modalităţile de efectuare concretă a transferului de autoritate
(evacuarea/ocuparea teritoriului cedat), un schimb de populaţie (români din Dobrogea de
Sud pentru bulgari din Dobrogea de Nord) care să consolideze frontiera restabilită şi,
respectiv, chestiunile financiare12.
Limitarea pretenţiilor bulgăreşti la Dobrogea de Sud şi acceptarea evacuării etnicilor
bulgari din Dobrogea de Nord au fost criticate vehement de către o serie de cercuri şi
personalităţi din Bulgaria (comunişti, pro-sovietici, naţionalişti, iredentişti dobrogeni etc.,
inclusiv istoricul Petăr Mutafčiev)13.
7
Vezi Florica Dobre, Vasilica Manea, Lenuţa Nicolescu, Armata română de la ultimatum la dictat, anul 1940 -
documente, vol. III - Cadrilaterul, Bucureşti:Editura Europa Nova, 2000, passim.
8
Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de Al Doilea Război Mondial, vol. I (1939-1941), traducere de Mihnea și
Dan Ghibernea, studiu introductiv și note de Florin Constantiniu, Bucureşti:Editura Științifică și Enciclopedică,
1988, p. 268.
9
Mihail Manoilescu, op. cit., p. 136-137.
10
Aurică Simion, Dictatul de la Viena, ediţie Elisabeta Simion, Bucureşti:Editura Albatros, 1996, p. 249.
11
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.), fond Direcţia Generală a Poliţiei, dosar 225/1937, f. 110.
12
A se vedea, pe larg ,Aurel Preda Mătăsaru, Tratatul de la 7 septembrie 1940 încheiat de România şi Bulgaria,
Bucureşti:Editura Lumina Lex, 2004, passim.
13
A.N.I.C., fond Ministerul Propagandei Naţionale(MPN), serviciul Presă Externă(PE), dosar 1116,f. 1-2, 60-71, 80;
Izvori za istorijata na Dobrudža (în continuare se va cita IID), T 2 (1919-1941), otgovoren redaktor : Petăr Todorov,
Sofija:Izdatelstvo na Bălgarskata Akademija za Naukite, 1993, vtora čast (1932-1941), doc. 79, p. 397.
2
 Semnat la 7 septembrie 1940, ora 1530, la palatul Jean Mihail, Tratatul de la Craiova
declara prin art. 1 drept, „fermă şi definitivă” frontiera bulgară din 1912, prevedea un
schimb de populaţie obligatoriu între etnicii români din Dobrogea de Sud (peste 100.000) şi
etnicii bulgari din Dobrogea de Nord (60-70.000) şi facultativ pentru restul românilor din
Bulgaria mărită și al bulgarilor din România micșorată, efectuarea transferului de autoritate
în patru etape, în intervalul 20-30 septembrie 1940, şi plata unei sume de un miliard de lei de
către Bulgaria către România14. Tratatul lăsa nerezolvată problema românilor din zona Vidin-
Timoc (circa 100.000), cărora nu li se lăsa decât, eventual, opţiunea emigrării facultative în
România.
Autorităţile bulgare au căutat să prezinte redobândirea Dobrogei de Sud drept un act
menit să restabilească prietenia multiseculară româno-bulgară, grav afectată de anexarea
acestei regiuni la România (1913)15.
Marea Britanie a privit redobândirea Cadrilaterului de către Bulgaria ca pe un act liber
consimţit de către România şi, în consecinţă, l-a salutat prin declarațiile lui W. Churchill şi
lord Halifax16.
Dobândirea Dobrogea de Sud a însemnat şi începutul distanţării Bulgaria de Uniunea
Sovietică; în lupta surdă pentru supremaţie în SE Europei dintre cei doi coloşi totalitari,
Bulgaria înclină tot mai mult spre Germania, orientare care culminează cu aderarea la Pactul
Tripartit, în data de 1 martie 1941, cu aproape 100 de zile mai târziu decât România.
Tot în noiembrie 1940, emisarul sovietic A. Sobolëv vizitase capitala bulgară aducând
cu el o nouă propunere sovietică de tratat de asistenţă mutuală, respinsă diplomatic de către
autorităţile de la Sofia; manifeste comuniste împrăştiate ulterior în capitală au dezvăluit
această propunere, precum şi faptul că U.R.S.S. se angajase să acorde Bulgariei oraşele
Adrianopol, Enos şi Midia, împreună cu Tracia apuseană17.
Tendinţele bulgare de distanţare faţă de U.R.S.S. erau vizibile şi pentru unii membri ai
serviciilor de informaţii româneşti, care atribuiau …; la 16 septembrie 1940, următoarele
intenţii în raport cu România: „a) O alianţă româno-bulgară; b) România să sprijine Bulgaria,
ca să obţină ieşire la Marea Egee, deoarece, în cazul declanşării unui conflict armat în sud-
estul Europei, U.R.S.S. va bloca coastele româneşti şi bulgare […] Bulgaria având însă ieşire
la Marea Egee, acest lucru acest lucru va folosi ambelor state, român şi bulgar” 18.
Două luni mai târziu, gazeta legionară „Porunca Vremii” insera un articol despre
necesitatea înţelegerii şi colaborării între cele două popoare creştin-ortodoxe, în cadrul
ordinii patronate de Axă şi ca reacţie la pericolul bolşevic19.
Informat despre temerile bulgăreşti faţă de reacţia britanică la o eventuală amplasare
de baze germane în Bulgaria, generalul Ion Antonescu a pus următoarea rezoluţie pe
telegrama de la Sofia: „Am fost şi eu ameninţat şi nu m-am intimidat. Se va comunica la
Sofia20.
Faţă de Tratatul de la Craiova, Conducătorul statului român a avut o atitudine
nuanţată; pe de o parte a semnat şi a ordonat publicarea lui în „Monitorul Oficial”, dar, pe de
altă parte, a ţinut să se delimiteze de renunţarea la Cadrilater, atât prin preambulul
Tratatului de la Craiova, care făcea referire la fostul rege Carol al II-lea, cât şi prin conţinutul
primelor scrisori adresate lui Dinu Brătianu şi Iuliu Maniu21.

14
A. Preda Mătăsaru, op. cit., p. 306-335.
15
Ibidem, p. 99-102.
16
L. M. Miller, op.cit.,p. 36.
17
Cătălin Calafeteanu, România şi micile puteri vecine (1940-1944), Bucureşti:Editura Enciclopedică, 2012, p. 130.
18
Dan Cătănuş, Cadrilaterul- ideologie cominternistă şi iredentism bulgar (1919-1940), Bucureşti: Institutul Național
pentru Studiul Totalitarismului, 2001, doc. 166, p. 312.
19
Arhivele Ministerului Afacerilor Externe (A.M.A.E.), fond Bulgaria (1920-1944), vol. 82 - negocierile cu România, f.
398.
20
C. Calafeteanu, op. cit., p. 31.
21
„Monitorul Oficial”, LVIII, nr. 212, 12 IX 1940, p. 7-24 (5351-5368); Epistolarul Infernului, editor Mihai Pelin,
Bucureşti:Editura Viitorul românesc, 1993, doc. 18, p. 99.
3
 În aplicarea Tratatului de la Craiova nu au apărut, momentan, probleme deosebite.
Armata şi administraţia românească s-au retras de aici în ordine, fără a suferi pierderi de
vieţi omeneşti sau pagube materiale. Unele dificultăţi au apărut în cadrul operaţiunii
schimbului de populaţie, în sensul că nu toţi românii din Cadrilater şi nici toţi bulgarii din
Dobrogea Veche se împăcau cu ideea părăsirii acestor regiuni. Un incident regretabil s-a
produs în decembrie 1940, în satul Aidemir, de lângă Turtucaia, locuit în parte de români
băştinaşi, nu colonişti: aceştia au fost scoşi literalmente din case de către jandarmii bulgari,
apoi escortaţi prin ger şi ninsoare până la graniţa românească 22. Finalmente, la 11 aprilie
1941, a fost încheiat un protocol româno-bulgar care prevedea emigrarea obligatorie a 3.600
de bulgari din judeţele Constanţa şi Tulcea şi a 4.700 de români băştinaşi din zona Turtucaia;
erau exceptaţi membrii familiilor mixte, cu condiţia ca actul căsătoriei să fi fost perfectat
înainte de 14 septembrie 194023.
În paralel cu aplicarea clauzelor Tratatului de la Craiova, putea fi observată o
înrăutăţire a situaţiei românilor din Timocul bulgar, după 7 septembrie 1940, constând
inclusiv în instituirea de amenzi (200 de leva) pentru comercianţii şi clienţii care ar îndrăzni
să folosească limba română în conversaţii, ceea ce avea ca efect creşterea dorinţei de emigrare
a acestor români în ţara-mamă, care oricum avea de gestionat problema refugiaţilor din
Basarabia, nordul Bucovinei şi Ardealul de Nord, ca şi a celor repatriaţi din Dobrogea de
Sud. În aceste condiţii, Eugen Filotti, ministrul român la Sofia, prezintă chestiunea lui
Bogdan Filov (n.1883-d.1945) prim-ministrul Bulgariei, care se angajează să potolească zelul
autorităţilor locale24.
O referire pasageră la situaţia românilor din zona Vidinului făcea deputatul Dimo
Kazasov, în contextul dezbaterii unor legi cu caracter antisemit: „Este straniu să se vorbească
despre pericol din partea unui mic număr de evrei, când în ţară se află 650.000 de turci şi
70.000 de români, care ar putea să fie obiectul propagandei străine, dar nimeni nu s-a alarmat
din cauza lor”25.
În orice caz, la începutul anului 1941, tendinţa de îmbunătăţire a relaţiilor româno-
bulgare era confirmată de ambele părţi, la 15 ianuarie, Bogdan Filov spunea la Rusciuk că
revizuirea graniţelor avusese un impact benefic asupra relaţiilor bilaterale 26, iar la 3 februarie
1941, constata, în şedinţa Consiliului de Miniştri: „În ceea ce priveşte relaţiile cu Bulgaria,
acestea s-au ameliorat mult”27.
Procesul de îmbunătăţire a relaţiilor româno-bulgare a fost întrerupt brusc, dar pentru
scurt timp, de evenimentele petrecute în Balcani în luna aprilie 1941, recte ataşarea
Iugoslaviei şi Greciei de către Germania şi modificările politico-teritoriale aduse de acest act.
Astfel, în urma dezmembrării Iugoslaviei şi a ocupării Greciei, statul bulgar şi-a extins
autoritatea asupra unor teritorii însumând 56.000 km 2, după ce în urmă cu câteva luni,
obţinuse cei 7.726 km2 ai Dobrogei de Sud28.
Extinderea teritorială a Ungariei şi Bulgariei pe seama fostului stat iugoslav a alarmat şi
nemulţumit o serie de cercuri naţionaliste româneşti. Sintetizând nemulţumirile aspiraţiile
unei părţi a opiniei publice româneşti, Mihai Antonescu (n. 1904-d. 1946), secretar de stat la
Externe, adresa la 23 aprilie 1941, un memoriu ministrului german la Bucureşti, Manfred von
Kilinger, şi care propunea crearea unei Macedonii libere, în cadrul căreia să fie recunoscute şi
drepturile aromânilor, constituirea unei entităţi proprii pentru populaţia românească din
Timocul sârbesc sau instituirea unui condominium germano-italo-român (eventual şi bulgar)
asupra unei fâşii corespunzătoare văii Timocului, până spre Salonic. Totodată, se arăta, în
22
Gh. Bola, ‚”Atacuri ale grupărilor de comitagii în Dobrogea de Sud”, în România de la Mare, III, nr. 3-4/1994, p.
38.
23
IID, T. 2, vtora čast (1932-1941), doc. 90, p. 426-427, doc. 93, p. 431-434.
24
C. Calafeteanu, op. cit., p. 126.
25
L. M. Miller, op. cit., p. 96.
26
A.M.A.E., fond Bulgaria (1920-1944), vol. 82 - negocierile cu România, f. 400.
27
Stenogramele Consiliului de Miniştri. Guvernarea Ion Antonescu,editor Marcel-Dumitru Ciucă, vol. II, ianuarie-
martie 1941, București:Arhivele Naționale ale României, 1998, p. 88-89.
28
A.N.I.C., fond MPN, serviciul PE, dosar 1252, f. 201-202.
4
memoriu, „România înţelege să revendice cu hotărâre drepturile sale asupra Cadrilaterului,
nu numai ca o revizuire a unei situaţii nedrepte, dar şi în interesul echilibrului politic 29.
În contextul de atunci, România nu şi-a putut impune punctul de vedere, singura
concesie obţinută fiind punerea Banatului de Vest sub administraţie germană şi evitarea
intrării câtorva zeci de mii de români sub dominaţie maghiară.
În cele câteva săptămâni premergătoare atacului german asupra U.R.S.S. în relaţiile
româno-bulgare a existat o atmosferă de destindere.
Astfel, Nichifor Crainic (Ion Dobre n.1889-d.1972), ministru de stat, a vizitat Bulgaria,
eveniment căruia gazdele i-au dat o amploare deosebită (primire plină de curtoazie; articole
şi fotografii în presă etc.), iar la 8 iunie 1941 a fost inaugurată linia de feribot Giurgiu-Ruse 30.
Atacul german asupra Uniunii Sovietice (22 iunie 1941) a creat o situaţie nouă, în
primul rând pentru România, dar şi pentru Bulgaria, prilejuind evidenţierea unor noi
diferenţe în situaţia şi conduita politică a celor două state sud-est europene. În timp ce
România s-a implicat masiv în campania contra U.R.S.S., Bulgaria s-a rezumat la arestarea
celor nouă deputaţi comunişti din Săbranje31, fără a rupe relaţiile diplomatice şi consulare cu
Moscova. În schimb, din punct de vedere al raporturilor economice cu Germania, Bulgaria s-
a aflat pe o poziţie net inferioară faţă de România32.
La câteva zile de la declanșarea operațiunii „Barbarossa”, la conducerea Legaţiei
româneşti din Sofia a fost numit G. Caranfil, avându-l ca secretar de presă pe scriitorul
Nicolae Crevedia (n. 1902-d. 1978), care, în vara anului 1941, observa insensibilitatea presei
bulgare la faptele de arme ale românilor, completată cu nepublicarea unor materiale de
propagandă naţională românească despre Basarabia şi Bucovina, în paralel cu persistenţa
unor teze ale istoriografiei ruse/sovietice despre evoluția istorică şi situația etno-demografică
a celor două provincii33.
Participarea României la faza ofensivă a războiului antisovietic, desfăşurat sub
conducerea Germaniei şi, în particular, redobândirea Basarabiei au influenţat din două
puncte de vedere raporturile româno-bulgare.
Pe de o parte, s-au înmulţit speculaţiile ipotezele şi speranţele referitoare la
următoarele modificări teritoriale, iar, pe de altă parte, în relaţiile româno-bulgare reapărea
problema celor circa 180.000 de bulgari basarabeni.
Însuşi Ion Antonescu declarase în şedinţa Consiliului de Miniştri din 13 martie 1942:
„Trebuie să avem răbdare, să avem mare răbdare. Eu tratez problemele statului românesc
succesiv. Am tratat Estul. Va veni problema Vestului. Şi a Sudului 34.
Printre românii cei care se gândeau la recuperarea Cadrilaterului, într-un viitor nu
foarte bine definit, se numărau colonelul Sterea Costescu 35 şi diplomatul Vasile Stoica (n.
1889-d. 1959)36.
Nu lipsit de importanţă este modul în care este prezentată pierderea Cadrilaterului de
către România în publicaţii oficiale (manuale şcolare) şi oficioase (lucrări cu caracter ştiinţific,
în sine, care însă nu puteau fi puse în circulaţie fără autorizaţia cenzurii). De pildă, în
manualul de istorie apărut în anul 1942 şi destinat elevilor de clasa a patra, pierderea
Dobrogei de Sud este prezentată ca un act de jaf, parte integrantă din dezmembrarea
„României Mari” de către vecinii săi rapaci, inamici seculari ai poporului român 37. În lucrări
29
Românii de la sud de Dunăre. Documente, editate de Stelian Brezeanu și Gheorghe Zbuchea, Bucureşti:Arhivele
Naţionale ale României, 1997, doc. 146, p. 309-311.
30
C. Calafeteanu, op. cit., p. 134.
31
Joseph Rotschild, East-Central Europe between the two World Wars, Washington-Seattle: Washinghton University
Press, 1974, p. 351.
32
R.. J. Crampton, Europa răsăriteană în secolul al XX-lea… şi după, traducere de Cornelia Bucur, Bucureşti:Curtea
Veche, 2002, p. 204.
33
C. Calafeteanu, op. cit., p. 209.
34
Stenogramele …, vol. VI (februarie-aprilie 1942), București: Editura Mica Valahie, 2002, doc. 10, p. 321.
35
Apud “Pagini de corespondenţă militară”, comunicate de Gh. Buzatu, în Orizont XXI; II, nr. V, martie 2007, p.
58-59 (doc. 1 şi 4).
36
A.N.I.C., fond Stoica Vasile, dosar I/55, f. 239.
37
B. Njagulov, “Les images de l’autre chez les Bulgares et les Roumains (1878-1944)”, în EB, 31, nr. 2/1995, p. 17.
5
apărute în 1943, D. Gherasim şi Al. Budiş scot în evidenţă izolarea României în vara anului
194038.
Unii bulgari au văzut în redobândirea Basarabiei de către România o premisă pentru o
viitoare acţiune în Dobrogea de Sud.
Cei mai sensibili faţă de o asemenea posibilitate s-au arătat foştii iredentişti sud-
dobrogeni. Astfel, din ipostaza de virtual deputat, Ljuben Stančev declara la 20 august 1941,
la Varna, că nu ar fi bine ca România să agite problema Cadrilaterului 39. Temerile unor
bulgari erau alimentate şi de faptul că unele notabilităţi româneşti, printre care şi Gheorghe
Brătianu, tergiversau vânzarea proprietăţilor din Cadrilater40.
Într-o replică implicită la aserţiunile româneşti şi la temerile unor conaţionali de-ai săi,
Bogdan Filov declara, în noiembrie 1941: „Tratatul de la Craiova a pus bazele unei bune
vecinătăţi”, iar deputatul guvernamental N. Minkov completa: „Noi, ca reprezentanţi ai
poporului bulgar, suntem extrem de mulţumiţi de raporturile amicale, fericite, care există
între Bulgaria şi România. Noi socotim lichidate raporturile din trecut cu vecina de la
Nord”41.
Existau însă şi bulgari hiper-optimişti, aidoma lui Teodor Teodorov, cel ce, din poziția
de șef al guvernului, în 1919, la Paris, revendicase toată Dobrogea de la România , invocând
schimbul Basarabia de Sud-Dobrogea din 1878 şi redobândirea Basarabiei de către România
în 191842.
În ianuarie 1942, N. Crevedia consemna: „Sunt evident şi naivi care cred că România
poate renunţa la Dobrogea de Nord, după anexarea Transnistriei”43.
Reintrarea bulgarilor basarabeni sub jurisdicţia statului român deschidea, cel puţin
teoretic, posibilitatea unui schimb de populaţie cu românii de la Vidin sau cu aromânii din
Macedonia şi Tracia. O asemenea soluţie era însă respinsă şi de români şi de bulgari. Experţii
de la Ministerul Afacerilor Străine apreciau, la finele lui 1942, că soluţia optimă era trimiterea
bulgarilor basarabeni dincolo de Nistru, în viitoarea Ucraină germanizată, în timp ce teza
unui schimb de populaţie cu românii de la Vidin era respinsă, întrucât se aprecia că acei
români trebuiau să rămână acolo, pentru a justifica eventuale pretenţii româneşti asupra
Dobrogei de Sud44. La rândul lor, bulgarii din Basarabia şi de peste Nistru, solicitaseră încă
din primăvara anului 1942, o largă autonomie administrativă şi culturală sub protecţie
germano-italiană45.
O paralelă între situaţia românilor est-timoceni şi cea a bulgarilor basarabeni făcuse,
încă din 22 noiembrie 1941, G. Caranfil, care propunea ca România să le aplice bulgarilor
basarabeni acelaşi regim pe care autorităţile bulgare îl aplicau românilor din zona Vidin 46.
Probabil nesensibilizate de o asemenea perspectivă, autorităţile bulgare şi-au înăsprit
atitudinea faţă de românii timoceni în a doua jumătate a anului 1942, recurgând nu numai la
represalii contra elevilor care îndrăzneau să vorbească româneşte, ci şi la suprimarea unor
conducători locali români47. Autorităţile româneşti nu au trecut la represalii asupra
bulgarilor basarabeni, ci, probabil, s-au adresat germanilor, ale căror „sugestii” au
determinat o relativă ameliorare a poziţiei bulgare48.

38
Dimitrie Gherasim, Schimbul de populaţie între state, Bucureşti: Imprimeria Naţională, 1943, p. 93; Alexandru
Budiş, Bulgaria istorică, geografică, politico-economică, culturală, militară, Bucureşti:Imprimeria Națională, 1943, p. 63.
39
A.N.I.C., fond Stoica Vasile, dosar I/55, f. 222.
40
Ibidem, f. 223.
41
A.N.I.C., fond MPN, serviciul PE, dosar 1252, f. 203.
42
C-tin Iordan, op. cit., p. 39.
43
A.N.I.C., fond MPN, serviciul PE, dosar 1252, f. 224.
44
A.M.A.E., fond România (1920-1944), vol. 381- minoritatea bulgară (1936-1944),
f. 544-553 .
45
Idem, fond Bulgaria (1920-1944), vol. 86 - relaţii cu România (1941-1943), f. 674.
46
C. Calafeteanu, op. cit., p. 210.
47
Ibidem, p. 220.
48
Ibidem, p. 221.
6
 În acest context la 12 decembrie 1942 consulul bulgar la Galaţi, Ivan D. Stančov,
expedia către Bogdan Filov (titular al portofoliului externelor, din 11 aprilie 1942) un raport
pe tema situaţiei şi a stării de spirit a bulgarilor basarabeni, în rândul cărora distinge trei
categorii sociale: 1. proprietarii agricoli; 2. negustorii rurali, meşterii, pensionarii şi invalizii;
3. populaţia urbană. Astfel, gospodarii de la sate îşi păstraseră limba şi tradiţiile şi erau ostili
bolşevismului, cu excepţia celor foarte săraci, promovaţi în perioada 28 iunie 190 – 22 iunie
1941, şi nu doreau să părăsească mănoasele pământuri din Bulgaria, atitudine potenţată de
scrisorile primite de la etnicii germani care plecaseră din sudul Basarabiei în 1940 şi fuseseră
colonizaţi în regiuni puţin roditoare şi neospitaliere din Polonia şi Prusia Orientală, ca şi de
zvonurile, de altfel nu lipite de temei, privind greutăţile materiale întâmpinate de către
etnicii bulgari evacuaţi din Dobrogea de Nord, în toamna anului 1940.Circulau însă şi alte
zvonuri, privind deportarea de către regimul Antonescu în Transilvania, Ucraina sau chiar
Caucaz, în cadrul politicii de românizare.
Principalele nemulţumiri ale bulgarilor basarabeni erau legate de lipsa educaţiei şcolare
în limba maternă, limitată la ciclul primar, numărul locurilor la gimnaziile urbane bulgare
fiind redus. Exista un număr de tineri cu posibilităţi materiale şi intelectuale dornici să-şi
continue studiile în Bulgaria, mai ales la Academia Militară.
Bulgarii basarabeni din cea de-a doua categorie erau dispuşi, în majoritate, la imigrarea
în ţara-mamă, în timp ce populaţia urbană era divizată între o elită economică şi intelectuală
anti-comunistă şi o non-elită vulnerabilă (receptivă) la propaganda comunistă bulgară.
În concluzie, consulul la Galaţi constata că o parte dintre etnicii bulgari din Basarabia
doreau să fie repatriaţi şi, în acest scop, sugera ca guvernul de la Sofia să încheie un acord cu
guvernul de la Bucureşti, privind despăgubirea corespunzătoare a emigranţilor de către
statul român (1-3 milioane de lei pentru un comerciant rural mediu, 3-10 milioane de lei
pentru un comerciant urban înstărit)49.
Relaţiile româno-bulgare au fost grevate şi de o serie de probleme apărute în aplicarea
articolului V al Tratatului de la Craiova, care prevedea, pentru românii neincluşi în schimbul
obligatoriu de populaţii, posibilitatea lichidării „libere şi nesilite” a proprietăţilor lor rurale
din Cadrilater, în termen de 18 luni, după care se putea trece la exproprieri, însoțite însă de
despăgubiri. De partea bulgară, s-au semnalat acţiuni abuzive, constând în ocupări de
proprietăţi, ridicarea recoltelor fără despăgubiri, împiedicarea proprietarilor de a se întoarce
la casele lor, pretinderea de dovezi suplimentare de proprietate, împiedicări de vânzare,
supraimpozitare etc.; printre cei aflaţi într-o asemenea situaţie se aflau poetul Ion Pillat şi
Adina C. Brătianu50.
În primăvara anului 1942, cantitatea de porumb abandonată de către bulgarii nord-
dobrogeni în 1840 era evaluată de români la 15.000 de vagoane, iar de bulgari, la 24.000 de
vagoane, cu 60% mai mult51.
În pofida tuturor acestor motive de asperităţi, anul 1942 a consemnat şi elemente de
apropiere româno-bulgară, în contextul în care raporturile italo-bulgare se deterioraseră, din
cauza unor incidente în vestul Macedoniei52. Un trist prilej de apropiere româno-bulgară a
fost reprezentat de inundaţiile care au afectat zona Vidinului în 1942, când România şi-a
oferit ajutorul53. Au urmat apoi o serie de vizite reciproce: în mai 1942, Constantin Buşilă (n.
1877-d. 1950), ministrul lucrărilor publice și al comunicațiilor, vizitează Bulgaria, iar în
octombrie 1942, omologul său bulgar, Dimităr Vasilev (n. 1883-d. 1945), şi Vasil Radoslanev,
şeful Căilor Ferate Bulgare, vin în România54.

49
Bălgarite v Rumînija, XVII-XX vekove. Dokumenti i materiali, Săstaviteli: Maksim Mladenov, Nikolaj Žečev,
Blagovest Njagulov, Sofija:Akademično Izdatelstvo ”Marin Drinov”, 1994, doc. 212, p. 341-342.
50
Vespasian V. Pella, Veniamin Virgil, Le solde des récoltes de la Dobroudja de Sud, Bucarest:Imprimerie d Etat,1942,
p. 22-26, 170-171.
51
Stenogramele… vol. VI, p. 312-313.
52
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolul XX (1887-1982), traducere de Eugen Mihai Avădanei, Iaşi: Editura
Institutul European, 2000, p. 234.
53
A.N.I.C., fond MPN, serviciul PE, dosar 1252, f. 443-445.
54
C. Calafeteanu, op. cit., p. 212.
7
 În condițiile înfrângerilor suferite de către forțele Axei, la cumpăna anilor 1942-1943,
șeful diplomației românești, Mihai Antonescu, concepe un plan constând în colaborarea cu
Italia și ceilalți aliați ai Germaniei, în vederea distanțării de Reich, a încheierii unei păci
separate cu S.U.A și Marea Britanie și a apărării solidare contra bolșevismului55.
Întâmplător sau nu, la începutul lui 1943, regele Italiei, Victor Emanuel, face unele
consemnări în jurnalul său, despre necesitatea unor contacte cu Ungaria, România și
Bulgaria56. Conform diplomatului de carieră Alexandru G. Cretzianu (n. 1895-d. 1974),
planurile suveranului bulgar Boris III erau convergente cu cele ale lui Mihai Antonescu,
regele Bulgariei preconizând, după Stalingrad, formarea unui guvern de coaliţie, sub
conducerea liderului social-democrat Krăstjo Pastuhov (n. 1874-d. 1949), în vederea ieşirii
din război; în acelaşi scop, Boris III îi transmisese unele semnale socrului său, regele Italiei,
prin intermediul fiicei acestuia din urmă, prinţesa de Hessa, sondajele având rezultate
pozitive57.
Un moment important pentru contactele diplomatice româno-bulgare confidenţiale l-a
constituit vizita la Bucureşti a diplomatului Svetoslav Pomenov, ajuns, între timp, ministru al
Casei Regale a Bulgariei. În capitala română, oaspetele bulgar a avut întâlniri cu regele Mihai
I, mareşalul Ion Antonescu şi ministrul de externe, Mihai Antonescu 58. În discursul său,
ocazionat de prezentarea unei declaraţii pentru regele Mihai, S. Pomenov a insistat asupra
necesităţii ca România şi Bulgaria să-şi unească eforturile în vederea apărării independenţei
lor politice. Textul cuvântării nu a fot dat publicităţii, pentru a nu-i alarma pe germani 59.
Mihai Antonescu a folosit întrevederea cu Pomenov pentru a transmite la Sofia apelul la
colaborare politico-diplomatică, în cadrul sistemului mai larg conceput de către ministrul
român de externe. Mesajul a ajuns la destinaţie, dar şeful guvernului bulgar, Bogdan Filov, a
notat în Jurnalul său: „Eu, la căruţa asta nu mă înham, românii cer să ne rupem de
germani”60. Ulterior, a fost transmisă la Sofia oferta românească de colaborare împotriva
ameninţării bolşevice, dar regele Boris a ezitat să ia o decizie, în timp ce Bogdan Filov a
informat Legația Germaniei61. Totuşi, ministrul român în Bulgaria, Ion Şerban Christu (n.
1895 – d. 1953) îi declara, în septembrie, lui Alexandru Cretzianu, aflat în drum spre Ankara,
că primise mesaje clare din interiorul Ministerului de Externe de la Sofia, în sensul unei
concertări a acţiunilor pentru distanţarea de Germania62.
Bulgarii inițiaseră în iulie 1943, înainte deci, de moartea lui Boris, o serie de sondaje pe
lângă americani, prin intermediul elveţienilor, sperând la recunoaşterea tuturor achiziţiilor
teritoriale, mai ales Macedonia şi Tracia. Americanii au răspuns că nicio garanţie nu putea fi
dată înainte de Conferinţa de Pace, exceptând posibila recunoaştere a drepturilor Bulgariei
asupra Dobrogei de Sud, eventual cu condiţia ca trupele bulgare să părăsească regiunea,
până la verdictul Conferinţei63.
Între timp, la 1 aprilie 1943, a fost încheiat un acord bilateral, menit să rezolve
problemele ivite în aplicarea Tratatului de la Craiova64.
Astfel, după ce tergiversase plata sumei de un miliard de lei prevăzute în Tratatul de la
Craiova, guvernul bulgar accepta acum să plătească 850 milioane de lei, din care 380 de
milioane imediat, iar restul în decurs de trei luni; concomitent, guvernul român renunţa la

55
Istoria politicii externe românești în date, coord. Ion Calafeteanu, București:Editura Enciclopedică, 2003, p. 335.
56
Ilčo Dimitrov, Bălgaro-italianski otnošenija (1922-1943), Sofija:Izdatelstvo za Nauka i Izkustvo, 1976, p. 432.
57
Alexandru G. Cretzianu, Ocazia pierdută, ediţia a II-a, prefaţă de V. Fl. Dobrinescu, postfaţă de Sherman Spector
David, Iaşi:Editura Institutul European, p. 118.
58
I. Dimitriov, op. cit., p. 431.
59
A. Cretzianu, op. cit., p. 118.
60
Apud I. Dimitrov, op. cit., p. 431.
61
Ibidem, p. 433.
62
A. Cretzianu, op. cit., p. 119.
63
L. M. Miller, op. cit., p. 113-114, 180-181; Jerzy Jackomicz, La Bulgarie et les puissances occidentales (1941-1944),
Sofia, 1982, p. 31-43.
64
Textul integral al acordului: A.M.A.E., fond Bulgaria (1920-1944), vol. 86 - relaţii cu România (1941-1943), f. 572-
580.
8
pretenţiile de 26 de milioane de lei, reprezentând contravaloarea operaţiunii de transfer al
emigranţilor bulgari nord-dobrogeni. În privinţa soldului recoltelor, s-a convenit ca guvernul
bulgar să livreze 12.000 de tone porumb şi 2.244.000 de franci elveţieni pentru alte 6.000 de
tone de porumb, 4.550.000 de franci şi 5.000 de tone de floarea-soarelui, iar guvernul român
renunţa la recuperarea soldului recoltelor de bumbac.
În problema lichidării proprietăţilor imobiliare rurale, s-a convenit ca articolul V din
Tratatul de la Craiova să nu fie aplicat funcţionarilor publici care la 14 septembrie 1940 mai
deţineau proprietăţi în Cadrilater, nici persoanelor juridice; în schimb, guvernul român
plătea celui bulgar pe loc, 20 de milioane de lei. Criteriul de bază pentru determinarea sferei
de aplicabilitate a articolului V rămânea domiciliul, și nu etnia, fiind instituit un nou termen
de 18 luni pentru lichidarea liberă.
În fine, termenul de emigrare facultativă era prelungit până la 1 noiembrie 1943.
Această emigrare urma să se facă în condiţii de strictă egalitate, fără solduri, pe temeiul unor
declaraţii individuale depuse până la 11 iunie65. Pe această bază, autorităţile bulgare au
încercat să lichideze problema românilor est-timoceni prin aducerea în locul acestora, în
localităţi având o poziţie strategică, a unor emigranţi bulgari din Banat şi alte regiuni ale
României, declanşându-se o intensă propagandă în acest sens66.
Campania propagandistică în favoarea imigrării în Bulgaria, în rândurile etnicilor
bulgari din Banatul românesc, era, probabil, rezultatul demersurilor ministrului Bulgariei la
Bucureşti, Stojan Petrov Čomakov, care propunea aşa ceva în finalul unui raport către
Bogdan Filov, datat 8 iulie 1942, pe tema situaţiei acestui grup etnic. În documentul
menţionat, numărul bulgarilor est-bănăţeni era estimat la 12.000 de suflete, formând 3.650 de
familii. Ei posedau 2.700 de case şi 20.000 de hectare de terenuri fertile. Dintre cele circa 2.000
de familii posesoare de terenuri agricole, 60% (circa 1200) dețineau câte 7-8 hectare, 500
deţineau loturi cuprinse între 8 şi 20 ha, câteva familii erau proprietare a câte peste 50 ha
fiecare, iar 300 de familii dispuneau de loturi mai mici de 7 hectare. Din totalul familiilor de
etnici bulgari din Banatul românesc, numai circa 1500, de condiţie materială relativ modestă,
înclinau spre emigrarea în Bulgaria, iar restul de peste 2000 de familii erau încă nehotărâte67.
Înţelegerea româno-bulgară din aprilie 1943 nu a inclus şi problema Castelului de la
Balcic, obiectiv arhitectonic a cărui degradare a continuat. La 28 iunie 1944, consulul general
român de la Varna, M. Oncescu – Beştelei înainta către Mihai Antonescu un raport pe această
temă. Consulul de la Varna înfăţişa un tablou apocaliptic privind Castelul: „Pavilioanele sunt
în ruină, grădinile în paragină, inventarul un jaf, natura înconjurătoare, în dezordine
cumplită”, indicând drept cauze şicanele administraţiei bulgare (în primul rând supra-
impozitarea), pe de o parte, şi dezinteresul românilor, pe de altă parte68.
Pe plan mondial însă, lucrurile începeau să evolueze din ce în ce mai rău pentru
Germania şi aliaţii săi, iar acest lucru dădea de gândit guvernelor român şi bulgar. Un
eveniment important pentru Bulgaria a fost şi misterioasa moarte a regelui Boris al III-lea, în
august 1943, la câteva zile după o vizită efectuată în Germania. Concomitent, sau aproape
concomitent cu aceasta, s-au produs şi alte evenimente precum bătăliile de la Kursk-Orël-
Belgorod-Voronej şi trecerea definitivă a iniţiativei strategice în mâinile sovieticilor,
începutul bombardamentelor masive anglo-americane asupra ambelor state sud-est
europene, prăbuşirea Italiei mussoliniene şi proclamarea independenţei Albaniei. Toate
aceste evenimente şi evoluţii au condus politica externă a României şi Bulgariei într-o nouă
etapă, aceea a contactelor discrete pentru stabilirea condiţiilor ieşirii din război.
Confruntaţi cu tăvălugul sovietic, românii au încetat să-şi mai pună problema
redobândirii Cadrilaterului, total absentă de pe agenda tratativelor duse cu reprezentanţii
celor Trei Mari la Ankara, Cairo, Stockholm etc.

65
Ibidem, f. 577.
66
A.N.I.C., fond MPN, serviciul PE, dosar 1252, f. 259-262.
67
Bălgarite v Ruminija, XVII-XX vekove…,doc. 211, p. 335-336.
68
Diana Mandache, Balcicul Reginei Maria, Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2014, p. 196-198.
9
 Întâmplător sau nu, tot în 1944 apare broşura slavistului Petre P. Panaitescu (n. 1900-d.
1967), Români şi bulgari, în care remarcăm aserţiunea că semnarea Tratatului de la Craiova a
restabilit relaţiile tradiţional-bune cu Bulgaria 69.
Totuşi, trebuie remarcat faptul că atât I. Antonescu, în discuţiile cu Hitler, din 5-6
august 194470, cât şi Barbu Ştirbey (n. 1872-d. 1946), la Cairo, în martie, în cursul tratativelor
cu Aliaţii, au ridicat problema protejării României în faţa ameninţării ungaro-bulgare71.
În relaţiile bilaterale directe româno-bulgare din această perioadă (august 1943 - august
1944) se evidenţiază tendinţa României antonesciene de a atrage Bulgaria într-o combinaţie
anti-comunistă.
Astfel, în august 1943, conducătorul statului român propusese lui Bogdan Filov ca
România şi Bulgaria să colaboreze pentru apărarea Balcanilor, fără a-şi modifica relaţiile cu
Germania. Filov dezvăluie aceste planuri diplomatului german Beckerle, care apreciază că
discuţiile ar putea fi utile, dar că von Ribbentrop nu ar fi foarte încântat de plan 72. „Ce
putem face? Nimic!”, declara, în ianuarie 1944, premierul bulgar Dobri Božilov (n.1884-d.
1945) diplomatului român Ion Christu; guvernul bulgar se resemna să meargă pe drumul
său, nepunându-şi problema nici să iasă din războiul contra S.U.A. şi Marii Britanii (declarat
în decembrie 1941), nici să rupă relaţiile cu U.R.S.S. 73. În iulie 1944, în faţa aceluiaşi Ion
Christu, noul şef al guvernului bulgar, Ivan Bagrianov (n. 1891-d.1945), şi ministrul său de
externe, Pârvan Draganov (n. 1890-d. 1945), fostul ministru la Berlin, îşi exprimă convingerea
că Bulgaria va putea păstra pe mai departe relaţiile bune cu U.R.S.S., dar şi speranţa că
înaintarea armatei sovietice avea să fie oprită (de alţii, n.n.)74.
Atitudinea politicienilor bulgari faţă de propunerile româneşti confirmă pe deplin
aserţiunea lui Lee Marshal Miller despre diferenţa între regele Boris III şi succesorii săi:
„Boris fusese oportunist şi flexibil, în special în privinţa relaţiilor cu Germania, dar succesorii
săi erau germanofili dogmatici şi prea puţin imaginativi”75.
Ce a urmat, se cunoaşte. Românii nu au mai vrut să-şi verse sângele inutil în războiul
antisovietic, iar Armata Roşie a ajuns la graniţele Bulgariei, moment în care U.R.S.S. a
declarat oficial război micului stat slav din Balcani, la 6 septembrie 1944. Atitudinea U.R.S.S.
faţă de Bulgaria, care nu se implicase în războiul antisovietic, ar trebui să constituie un
material de reflecţie pentru cei care consideră, în mod contrafactual, că oprirea trupelor
româneşti la Nistru, în 1941, ar fi salvat România de ocupaţia sovietică. După cum se vede,
pe bulgari nu i-a ajutat nici măcar neutralitatea în războiul germano-sovietic!
Fostul ministru de externe al Bulgariei în perioada 1940-1942, Ivan V. Popov (n. 1890),
demis la 11 aprilie 1942 de către Bogdan Filov, din cauza unor divergenţe privind atitudinea
faţă de Germania, numit la 26 ianuarie 1944 ministru în România şi destituit la 5 septembrie
de către Konstantin Muraviev (n. 1893-d. 1965, efemer șef de guvern între 2 și 9 sepembrie
1944), avea să-şi pună capăt zilelor în capitala României, la spitalul Colentina, în ziua de 29
octombrie 194476 .
După 23 august, respectiv 9 septembrie 1944, atât România, cât şi Bulgaria au intrat în
sfera de dominaţie sovietică şi au cunoscut comunizarea. Dintotdeauna mai puternic decât
omologul său român, Partidul Comunist Bulgar a fost mai rapid în procesul de acaparare a
puterii politice absolute în ţară. Astfel, încă de la 9 septembrie 1944, în Bulgaria s-a instaurat
un guvern al „Frontului Patriei”, dominat de comunişti, cu şase luni înainte de instaurarea
guvernului condus de Petru Groza (n. 1884-d. 1958) în România, iar Republica Populară

69
Ediţia a II-a, îngrijită de Ana Catarici, Bucureşti:Editura Dominor, 2003, p. 135.
70
Istoria militară a poporului român, vol. VI, Bucureşti:Editura Militară, 1989, p. 593.
71
Ibidem, p. 585.
72
L. M. Miller, op. cit., p. 116-117; Jacques de Launay, Mari decizii…, vol. II, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1988, p. 245.
73
C. Calafeteanu, op. cit., p. 216.
74
Ibidem.
75
L. M. Miller, op. cit., p. 174.
76
Tašo V. Tašev, Ministrite na Bălgarija (1879-1999). Enciklopedničen Spravočnik, Sofija: Akademično Izdatelstvo
„Marin Drinov”i Izdatelstvo na Ministerstvo na Otbranata „Sv. Georgi Pobedonosec”, 1999, p. 376.
10
Bulgaria a fost proclamată la 15 septembrie 1946, cu mai bine de un an înainte de
proclamarea Republicii Populare Române. La 1 februarie 1945, în urma sentințelor
pronunțate de Tribunalul Poporului de la Sofia, au fost executați mai mulți foști demnitari
bulgari, între care B. Filov., D. Božilov, I. Bagrianov, P. Draganov și S. Pomenov.
La 9 ianuarie 1945, România şi Bulgaria semnează un protocol privind reluarea
schimburilor comerciale şi efectuarea plăţilor, pe baze reciproc avantajoase, reprezentând
primul acord economic închinat de statul român după 23 august 1944. Un nou acord
economic a fost încheiat la 12 octombrie 1945 şi completat după circa un an, la 28 septembrie
194677.
La 6 februarie 1945, sub scurta guvernare a generalului N. Rădescu (n. 1874-d. 1953), a
fost emis un decret-lege privind „Statutul minorităţilor naţionale din România”. Câteva zile
mai târziu, la o dată neprecizată, diplomatul bulgar Dimităr Kravorev Petkov avea o
întrevedere cu ministrul român al minorităţilor, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa (n.1895-d.1989),
fruntaş social-democrat, adept al cooperării cu comuniştii. Conform scrisorii expediate
ministrului bulgar la Bucureşti, Sava Ganovski (n. 1897-d. 1993), de către concetăţeanul său,
ministrul român ar fi estimat numărul etnicilor bulgari din România la circa 50.000 (faţă de
1,5 milioane de maghiari şi 0,5 milioane de germani), dintre care doar cei din Banat erau
dornici de a-şi afirma şi dezvolta identitatea bulgară78.
Afinităţile tradiţionale ruso-bulgare şi rapiditatea procesului de comunizare a Bulgariei
au făcut din această ţară un aliat sigur al U.R.S.S., faţă de care România nu era oportun să
vină cu revendicări de ordin teritorial, mai ales că S.U.A. şi Marea Britanie priviseră încă din
1919 cu multă înţelegere revendicările bulgăreşti asupra Dobrogei de Sud 79. În plus,
realităţile etnice din Cadrilater se modificaseră mult în favoarea bulgarilor, ca urmare a
schimbului de populaţie consecutiv Tratatului de la Craiova.
Totuşi, unele cercuri româneşti au sperat, după 23/24 august 1944 într-o redobândire
parţială a Dobrogei de Sud în urma caducității Dictatului de la Viena, care inclusese şi clauza
referitoare la cedarea Cadrilaterului 80.
Cel mai amplu şi cunoscut demers al unei persoane/grupări din România imediat
postbelică, în problema Cadrilaterului, este datorat fostului om politic local Theodor Bellu
(deputat între anii 1939-1940) şi a fost elaborat în ajunul deschiderii lucrărilor Forumului
Păcii de la Paris. Documentul, având un preambul, opt capitole, o hartă şi patru anexe
(scrisoarea ameninţătoare a lui Hitler către Carol al II-lea, din 15 iulie 1940, scrisorile lui M.
Manoilescu prezentate la Viena, pe 29/30 august 1940, textele de condamnare ale Dictatului
de la Viena de către Naţiunile Unite - 13 septembrie 1944 - şi Italia - 11 ianuarie 1945), insista
asupra caracterului impus al cesiunii Dobrogei de Sud şi al Tratatului de la Craiova. În
consecinţă, autorul propunea anularea actului de la 7 septembrie 1940 şi retrocedarea către
România a două fâşii din Cadrilater, una paralelă cu Dunărea, incluzând Turtucaia, alta
paralelă cu Marea Neagră, incluzând Cavarna, Balcicul şi chiar Ekrene, gest urmat de un
schimb de populaţie, implicând, probabil, pe românii de la Vidin, respectiv pe etnicii bulgari
din zona retrocedată României81.
Diplomaţii români erau însă mai puţin optimişti; în cadrul Comisiei pentru studiul
problemelor Păcii, înfiinţate în februarie 1945 de către Ministerul Afacerilor Străine, doar I.
Christu şi V. Petala insistau pentru revendicarea integrală a graniţelor din 1919 82. În privinţa
Cadrilaterului, lor li s-a alăturat Eugen Filotti, care, la 5 martie 1945, a reamintit
circumstanţele cedării Cadrilaterului (inclusiv presiunea sovietică) şi a sugerat revendicarea

77
Istoria politicii externe românești…, p. 342, 346.
78
Bălgarite v Rumînija…, doc. 215, p. 344-347; doc. 216, p. 347-348.
79
Hristo A. Hristov, Bălgarija, Balkanite i mirăt. 1919, Sofija: Dăržavno Izdatelstvo za Nauka i Izkustvo, 1984, p.
254-271; Valeriu Florin Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris-Versailles (1919-1923),
Iaşi:Editura Institutul European, 1993, p. 61-63.
80
Vezi supra, nota 11.
81
Thedor Bellu, Mémoire sur la Dobrudja de Sud, Bucureşti, 1946, passim.
82
Istoria politicii externe româneşti …, p. 343.
11
Dobrogei de Sud, sau cel puţin a Silistrei, pe baza Protocolului de la Sankt-Petersburg,
încheiat la 26 aprilie / 9 mai 1913, înainte deci, de al doilea război balcanic83.
Oportunitatea ridicării problemei Cadrilaterului a fost discutată succint și în cadrul
Biroului Politic al P.C.R. din 9 iulie 1946. În deschidere, Lucrețiu Pătrășcanu (n.1900-d.1948) a
arătat că problema Cadrilaterului nu mai exista decât sub aspectul ei pur formal, adică al
necesității de a încheia un nou acord bilateral care să consfințească noile realități politico-
teritoriale. Potrivit lui Pătrăşcanu, însuşi ministrul bulgar de externe îi sugerase lui Gh.
Tătărescu (n. 1886-d. 1957), omologul său român, încheierea unui asemenea acord.
Referindu-se la memoriul semnat de Th. Bellu, în numele celor peste 100.000 de refugiaţi din
Cadrilater, ministrul comunist al justiţiei afirmă: „Erau elemente reacţionare, bandiţii aceia”,
făcând aluzie probabil, la orientarea românilor colonizaţi în Cadrilater, mai ales a
aromânilor, spre partidele de dreapta (P.N.L. - Gh. Brătianu, Mişcarea Legionară) 84. Emil
Bodnăraş (n. 1904-d.1976) ia şi el cuvântul în această chestiune, vorbind despre o idee
extravagantă a lui Petru Groza, în sensul unui schimb de teritorii (coasta sud-dobrogeană cu
Balcicul, ca port de iarnă, contra unei zone din Dobrogea Veche), scenariu respins rapid de
cei prezenţi85. Deşi se părea că era dorit de ambele guverne, un acord special româno-bulgar
privind Dobrogea de Sud nu a mai fost semnat.
În cadrul Conferinţei de la Paris, problema Dobrogei de Sud nu a mai fost discutată şi
nu s-a mai discutat nici despre o eventuală ameliorare a statutului românilor timoceni. În
vara anului 1946, au circulat intens zvonuri despre atribuirea întregii Dobroge la Bulgaria,
pentru o joncţiune teritorială sovieto-bulgară86. Aceste zvonuri şi speculaţii nu s-au
confirmat, Tratatul de la Paris, semnat la 10 februarie 1947, menținând frontiera stabilită în
1940. Tratatul a fost ratificat de către parlamentul român unicameral (Adunarea Deputaţilor),
ales în urma controversatului scrutin din 19 noiembrie 1946, la 23 august 1947, cu ocazia
împlinirii a trei ani de la ruperea alianţei cu Germania nazistă. În cadrul şedinţei ad-hoc,
ministrul român de externe, Gheorghe Tătărescu, solicită aprobarea documentului, în ciuda
injusteţii unor prevederi, printre care nu le menţionează însă şi pe cele teritoriale. Votul este
unanim favorabil, în condiţiile în care deputaţii P.N.Ţ. şi P.N.L. nu au luat parte la lucrări.
Documentul a intrat în vigoare la 15 septembrie 194787.
La câteva săptămâni după încheierea Tratatului de la Paris, consulul M. Oncescu-
Beştelei expedia o scrisoare lui A. Bărcianu, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al
României la Sofia (18.03.1947), în care aborda din nou problema Castelului de la Balcic, grav
afectat de intemperiile din iarna recent încheiată şi de explozia provocată a unei mine
marine, în proximitatea sa, în ziua precedentă. Efectele intemperiilor nu ocoliseră nici alte
imobile, proprietăţi ale unor cetăţeni români 88.Totuşi, relaţiile bilaterale româno-bulgare
tindeau să se înscrie pe o traiectorie ascendentă, odată cu intrarea în cadrul aceluiaşi sistem
de alianţe, patronat de U.R.S.S. Astfel, la 26 mai 1947, la Sofia, este semnată o Convenţie
culturală89, iar în intervalul 13-16 iulie 1947, o delegaţie guvernamentală română, condusă de
însuşi Petru Groza, efectuează o vizită în Bulgaria. În comunicatul comun dat publicităţii
după discuţiile purtate la castelul Bistriţa, de lângă Sofia, se arată: „Cele două guverne,
constatând că toate chestiunile teritoriale între România şi Bulgaria sunt definitiv rezolvate,
au convenit, într-un spirit de încredere reciprocă şi de cea mai sinceră prietenie, să lichideze
chestiunile rămase nereglementate, rezultând din aplicarea Tratatului de la Craiova, de a
lărgi şi dezvolta legăturile economice şi relaţiile comerciale existente”90.

83
V. Fl. Dobrinescu, România şi organizarea postbelică a lumii, Bucureşti: Editura Academiei, 1988, p. 128.
84
D. Cătănuş, op. cit., doc. 173, p. 325-327.
85
Ibidem, p. 326.
86
Walter Kolarz, Mituri şi realităţi în Europa răsăriteană (ediţie primă 1946), traducere de Oana Suditu, Iaşi:Editura
Polirom, 2003, p. 177; D. Cătănuş, op. cit., p. 55; Marija Krasteva, “Le problème du débouché bulgar à la Mer
Egée”, în Bulgarian Historical Review, 31, nr. 1-2/2003, p. 212.
87
Istoria politicii externe românești…, p. 358.
88
D. Mandache, op. cit., p. 197-198.
89
Istoria politicii externe românești…, p. 356.
90
Ibidem, p. 357.
12
 Ulterior, la 15 februarie 1948, relațiile diplomatice între cele două state au fost ridicate
la nivel de ambasadă91, iar la 29 mai 1948, la Sofia, consilierul ministerial român Paul Cornea
(tatăl eseistului Andrei Cornea, n. 8 aprilie 1952), şi ministrul adjunct bulgar Karlo Lukanov
(tatăl lui Andrei Lukanov,n. 1938-d. 1996, prim-ministru al Bulgariei în perioada februarie –
noiembrie 1990), semnează Convenţia privind folosirea Castelului de la Balcic de către
oamenii de ştiinţă bulgari, în calitate de casă de odihnă şi de creaţie 92. Împreună cu alte
bunuri imobiliare, Castelul a fost cedat definitiv statului bulgar în anul 1962, contra sumei de
600.000 de leva noi (6.000.000 de leva vechi), folosită pentru recondiţionarea sediului
Ambasadei Republicii Populare Române la Sofia, încercările ulterioare de renegociere (1970,
1982, 1984) lovindu-se de refuzul părţii bulgare93.
În concluzie, prin comparație cu perioada interbelică, între anii 1940 și 1947, tendința
generală a relațiilor româno-bulgare a fost de ameliorare, în pofida persistenței unor
suspiciuni reciproce și a unor asperități relativ minore. Acest fapt a avut drept cauze
principale atașamentul destul de redus al românilor pentru Dobrogea de Sud, pierdută în
1940, respectiv satisfacția bulgarilor pentru redobândirea ei și interesul lor mai mic pentru
Dobrogea de Nord, în condițiile consolidării graniței, ca efect al schimbului de populație
convenit la Craiova, dar mai ales în contextul apartenenței celor două state danubiano-
pontice la aceleași constelații politico-diplomatice, anume Axa, ulterior sfera de influență
sovietică, schimbarea orientării externe a celor două țări făcându-se aproape concomitent (23
august-9 septembrie 1944).

91
Enciclopedia Statelor Lumii, ediţia a XIV-a, Bucureşti:Editura Meronia, 2016, p. 792.
92
D. Mandache, op. cit., p. 198-199.
93
A. Preda Mătăsaru, op. cit., p. 861.
13