Participarea României la cel de-al Doilea Război Balcanic

La 30 iunie 1913 se declanşează cel de-al doilea război balcanic, în care se vor
implica şi Muntenegru, România şi Turcia, care se va solda cu un număr mai mare de victime
decât campania anitiotomană din primul război balcanic. 1 În acest conflict România îşi
îndeplineşte scopul, armata română având rolul de a opri luptele şi să pună bazele unei păci.
Totuşi unul dintre motivele majore ale implicării Româniri în război l-a constituit problema
Cadrilaterului (Caliacra şi Durostor), care a dat naştere unor controverse ce au constituit
subiect de dezbatere până în zilele noastre. În urma Tratatului de la Paris din 1856, Basarabia
revine Moldovei, iscându-se astfel diferende româno-ruse în legătură cu Sudul Basarabiei,
dar şi Sudul Dobrogei. Rusia chiar a propus în schimbul renunţării la Sudul Basarabiei,
ocuparea teritoriului de la Russe la Varna, numit Cadrilater, însă partea românească nu a
acceptat.2

Cel de-al doilea război balcanic este diferit de cel dintâi prin caracterul şi rezultatele
sale. Susţinută de austrieci şi germani, Bulgaria s-a lansat într-un război nedrept, de
dobândire a unor teritorii asupra cărora nu avea nicio îndreptăţire, bazându-se pe
superioritatea şi potenţialul său militar, în raport cu Grecia şi Serbia. Bulgarii obţin mici
succese pe Valea Vardarului. O puternică încleştare are loc la Kilkis, între 2-4 iunie 1913,
fiind câştigată de armata grecească. Aceasta din urmă a continuat ofensiva, învingându-i în
toate confruntările pe bulgari – Serres, Siderokastro, Strumiţa, Petrici, Nevrocop. Grecii au
fost opriţi cu greu în zona Gornaia-Djumaia, iar la 31 iulie s-a încheiat armistiţiul. Nici cu
sârbii, bulgarii nu au avut prea mult succes, eşuând în încercarea de ocupare a întregii
Macedonii. Bătălia decisivă a avut loc în perioada 17/30 iunie – 26/29 iulie la Bregalniţa,
bulgarii retrăgându-se cedând teritorii.

La 22 iulie turcii ocupă Adrianopolul şi o parte a Traciei, păstrându-şi poziţiile până

la sfârşitul ostilităţilor. Trupele române au desfăşurat o campanie la Sudul Dunării, reocupând
teritoriul dobrogean, apropiindu-se chiar de capitala bulgară, pe care nu o ocupă însă din
ordinul regelui Carol I. Eficienţa de care a dat dovadă atunci organismul militar românesc era
rezultatul unei preocupări manifestate de statul român pe fundalul unei dezvoltări permanente
şi a unei prosperităţi a Regatului. Poziţia geostrategică, precum şi interesele naţionale ale

1
Richard J. Crampton, A short history of modern Bulgaria, Cambrige University Press, New York, 1987, p. 62.
2
Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie Sud-Est europeană, Ed.
Albatros, Bucureşti, 1999, pp. 146-149.

1
României au impus la începutul secolului al XX- lea o atenţie deosebită din partea factorilor
politici responsabili şi pentru destinele organismului militar al ţării.

Cu acordul Franței și Rusiei, armata română a început să mobilizeze în patru zile,

între 3-6 iulie, 437.000 de soldați. La 10 iulie s-a dat acordul de intrare în Bulgaria, ca o
respingere publică a acordului cu Austro-Ungaria.3

La 28 iunie 1913, trupele române au trecut graniţa şi au înaintat în teritoriu fără a

întâlni nicio rezistenţă, ocupând teritoriul revendicat conform declaraţiei de război. După ce
şi-au terminat sarcina, trupele au fost deconcentrate, în noul teritoriu rămânând doar efective
care asigurau paza graniţei. O parte a armatei a înaintat însă în teritoriu, încercând astfel să
amelioreze situaţia armatelor greacă şi sârbă, care înfruntau grosul forţelor bulgare. Mişcarea
s-a oprit după ce inamicul a capitulat, iar în decursul zilelor următoare a început evacuarea
armatei române.4

Conform planurilor operaționale, Comandamentul român și-a împărțit forțele în două

grupuri: o forță majoră, armata Dunării, condusă de prințul Ferdinand care să se deplaseze
spre capitala Sofia și un grup separat (Corpul V de Armată comandat de generalul Ioan
Culcer) pentru acțiunile din Dobrogea.
Armata Dunării a fost formată din opt divizii de infanterie (împărțite în corpurile de
armată 1, 2, 3 și 4), două divizii de infanterie de rezervă și două divizii de cavalerie.
Armata română a pierdut mai puțin de 100 de soldați în lupte, dar a suferit puternic de
pe urma unei epidemii de holeră.5
Campania armatei române în Bulgaria nu trebuie văzută ca o faptă de vitejie, pentru
că aceasta nu a întâlnit nicio rezistenţă din partea inamicului. Impactul psihologic a fost însă
important, pentru că Bulgaria a trebuit să capituleze în faţa a trei adversari dezlănţuiţi.
Trecerea Dunării de către armata română a fost decisivă pentru soarta războiului, pentru că
Bulgaria îşi consolida stăpânirea în teritoriile greceşti şi sârbeşti ocupate.

Momentul de apogeu al acţiunilor diplomatice şi militare întreprinse de România pe

toată durata crizei balcanice a fost reprezentat de tratativele purtate la Bucureşti între 17/30
iulie – 28 iulie/10 august 1913.6 La aceste negocieri au participat delegaţii din partea

3
historia.ro
4
Ibidem, pp. 196-215.
5
romania-actualitati.ro.
6
Claudiu-Lucian Topor, Germania, România şi războaiele balcanice (1912-1913), Ed. Universităţii Al. Ioan
Cuza, Iaşi, 2008, pp. 207-215.

2
Bulgariei, Serbiei şi Greciei, mai puţin ai Turciei. Şefii delegaţiilor au fost: D. Tonceff pentru
Bulgaria, N. Pasici pentru Serbia, Venizelos pentru Grecia şi generalul Vukotici pentru
Muntenegru. Delegatia română a fost alcătuită din primul ministru Titu Maiorescu, care a fost
şi preşedintele conferinţei de pace, ministru de interne Take Ionescu, ministrul instrucţiunii
publice şi cultelor C.G. Dissescu, ministrul de finanţe Al. Marghiloman, generalul Coandă,
arbitru în delegaţia militară a conferinţei şi colonelul C. Christescu, sub-şeful marelui stat
major. Take Ionescu a dorit să se semneze un tratat de alianţă între România, Bulgaria, Serbia
şi Grecia şi nu doar un tratat de pace, însă acest lucru nu s-a realizat.7

Tratatul de pace de la Bucureşti cuprinde în cele nouă articole ale sale prevederile
legate de noua configuraţie teritorială. Articolul al doilea se referă la România şi prevede că
noua graniţă va porni de la Dunăre, din sus de Turtucaia, ca să ajungă la Marea Neagră, la
miazăzi de Ekrene. Bulgaria era obligată să dărâme în timp de 2 ani fortificaţiile existente şi
era interzisă construcţia altora într-o zonă de 20 km împrejurul Balcicului.

Articolul numărul trei reglementa graniţa între Regatul Bulgariei şi Regatul Serbiei.
Aceasta va pleca de la vechea graniţă, din culmea Patarica, va urma vechea graniţă turco-
bulgară şi linia de despărţire între Vardar şi Struma, cu excepţia că adânca vale a Strumei să
rămână pe teritoriul sârb. Graniţa va merge până la Muntele Belasica, unde se va împreuna cu
cea bulgaro-greacă.

Cel de-al cincilea articol se referă la linia de graniţă dintre Regatul Greciei şi Regatul
Bulgariei, care va pleca de la noua graniţă bulgaro-sârbă, pe creasta Belasica Planina, pentru
a ajunge la vărsarea Mestei în Marea Egee. De asemenea Bulgaria renunţa la orice pretenţie
asupra Cretei.8

După evenimentele care au loc în ultimele luni, nimeni nu mai este sigur că Tratatul
de la Bucureşti va asigura cu adevărat pacea în Balcani. Acest nou echilibru al raporturilor de
forţe, promis popoarelor după al doilea război balcanic, va fi în fapt mult mai puţin stabil
decât acel statu-quo (termenul statu quo provine din limba latină și face referire la o stare care
a existat înainte și se menține și în prezent), care a fost păstrat de diplomaţia europeană timp
de trei decenii şi jumătate. Conferinţa de la Bucureşti nu a luat în discuţie relaţiile turco-
bulgare, de unde lipseau delegaţii Turciei. Nici situaţia relaţiilor româno-bulgare nu este prea

7
Romulus Seişeanu, Take Ionescu. Viaţa şi opera sa, Ed. Ziarului „Universul” Societate Anonimă, Bucureşti,
1930, pp. 169-170.
8
Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1995, pp. 232-239.

3
bună, deoarece noul teritoriu cu populaţie preponderent bulgară va declanşa numeroase
impedimente statului român. Aceeaşi situaţie se înregistrează şi în cadrul relaţiilor bulgaro-
greceşti din Macedonia de sud, urmând să treacă în Grecia circa 200 000 de bulgari, iar în
Tracia, conform Tratatului de la Londra, circa 250 000 de greci devin cetăţeni ai Bulgariei.

Cum era de aşteptat Tratatul de la Bucureşti nu a stabilit definitiv pacea în Balcani.

Turcia nu luase parte la conferinţa de pace, iar între turci şi greci au apărut greutăţi legate de
cererile teritoriale ale elenilor. Situaţia era forte tensionată şi putea declanşa un nou conflict,
iar Germania, singura putere care putea interveni la Constantinopol, nu prezenta nici un
interes pentru această problemă. Astfel Take Ionescu, ministrul de interne român, este curtat
de greci pentru a aplana acest conflict. Deşi nu este autorizat de guvern cu această misiune,
Take Ionescu primeşte acordul regelui Carol. În foarte scurt timp diplomatul român îşi
îndeplineşte scopul, semnându-se pacea de la Atena, impresionând eliata politică grecească,
care drept mulţumire îi acordă titlul de cetăţean de onoare al Atenei. Acest moment constituie
un pas important al diplomaţiei româneşti.9

Referitor la noile linii de hotar din Peninsula Balcanică, nici una din naţiunile
balcanice nu şi-a adunat la un loc părţile risipite şi invers, fiecare stat balcanic, inclusiv
România, a inclus în graniţele sale o minoritate compactă ostilă. Nici una dintre problemele
fundamentale ale evoluţiei balcanice nu este rezolvată. Pacea de la Bucureşti este alcătuită
din reticenţe şi minciuni. Ea încununează perfect războiul dar nu-l şi încheie, care încetat ca
urmare a epuizării totale de forţe, va reînvia o dată cu reîmprospătarea de noi resurse.
Problema Orientală arde ca o plagă şi se încuibează pe trupul Europei capitaliste. 10

Totuşi la început recunoaşterea tratatului a întâmpinat greutăţi externe. Opinia publică

europeană a rămas recunoscătoare României pentru prompta sa implicare în conflict. Franţa,
Germania şi chiar Rusia au felicitat pe oamenii politici români pentru realizarea lor. Opoziţia
cea mai puternică s-a înregistrat din partea Austro-Ungariei, care spera că va fi susţinută şi de
celelalte Mari Puteri. Cum această susuţinere nu a venit, în cele din urmă Coroana va trimite
o scrisoare de felicitare statului român. De fapt Austro-Ungaria era preocupată de situaţia
Transilvaniei în contextul acestor izbucniri ale sentimentului naţional, simţindu-şi ameninţată

9
Seişeanu Romulus, Take Ionescu. Viaţa şi opera sa, Ed. Ziarului „Universul” Societate Anonimă, Bucureşti,
1930, pp. 174-179.
10
Lev Troţki, România şi războiul balcanic, Polirom, Iaşi, 1998, pp. 21-29.

4
poziţia.11 Cel de-al doilea război balcanic a constituit, aşa cum se aştepta Austro-Ungaria,
începutul războiului dintre România şi coroana dualistă.12

Războaiele balcanice şi pacea de la Bucureşti au adus modificări importante

raportului de forţe din Sud-Estul Europei, influenţând în acelaşi timp contradicţiile
fundamentale deja existente pe plan mondial dintre marile puteri imperialiste. Se făcuse un
pas important în rezolvarea problemei naţionale, în sensul eliberării complete a popoarelor
din Peninsula Balcanică de sub dominaţia învechitului Imperiu Otoman, cu nenumărate
rămăşite feudale în structura sa politicăşi economică.13

Prin implicaţii, momentul în care s-au produs şi aria de desfăşurare, modificările

politico-teritoriale generate de războaiele balcanice au fost deosebit de importante pentru
spaţiul în sine, cât şi pentru întreg continentul. Prin trasarea unor noi frontiere în contextul
apariţiei unui nou stat şi restrângerea până la desfiinţare a posesiunilor otomane din Europa,
Balcanii ofereau în preajma izbucnirii primului Război Mondial o altă configuraţie teritorială.

Războaiele balcanice nu au rezolvat toate problemele teritoriale, multe dintre deciziile

adoptate fiind ulterior contestate. Existau încă teritorii disputate, ca şi ţări nemulţumite de
lipsa unei ieşiri la mare, de năruirea visului de hegemoniei, de pierderea unor poziţii cheie, în
scurt timp toate aceste rivalităţi şi dispute au revenit în actualitate cu ocazia izbucnirii
primului Război Mondial.14

Concluzii:

Prin Tratatul de la București, Bulgaria a fost forțată să renunțe la o bună parte din
teritoriile obținute după Primul Război Balcanic către Serbia, Grecia și Imperiul Otoman și să
facă concesii României în nord în schimbul păstrării restului teritoriului obținut anterior.
Rezultatul a făcut din aliatul Rusiei, Serbia, o putere regională importantă, alarmând
astfel Austro-Ungaria și fiind o cauză importantă de izbucnire a Primului Război Mondial.

11
Nicolae Iorga, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, Ed. Pro, Bucureşti, 1999,
pp. 139-148.
12
Cliveti Gheorghe, România şi crizele internaţionale 1853-1913, Ed. Fundaţiei Axis, Iaşi, 1997, p. 260.
13
Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu Zoner, România şi Tripla Alianţă 1878-1914, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 355.
14
Buşă Daniela, Modificări politico-teritoriale în Sud-Estul Europei între Congresul de la Berlin şi Primul
Război Mondial (1878-1914), Ed. Paideia, Bucureşti, 2003, p. 284.

5
 Bibliografie:

 Richard J. Crampton, A short history of modern Bulgaria, Cambrige University

Press, New York, 1987
 Gheorghe Zbuchea, România şi războaiele balcanice 1912-1913. Pagini de istorie
Sud-Est europeană, Ed. Albatros, Bucureşti, 1999
 Claudiu-Lucian Topor, Germania, România şi războaiele balcanice (1912-1913),
Ed. Universităţii Al. Ioan Cuza, Iaşi, 2008
 Seişeanu Romulus, Take Ionescu. Viaţa şi opera sa, Ed. Ziarului „Universul”
Societate Anonimă, Bucureşti, 1930
 Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, Ed. Machiavelli,
Bucureşti, 1995
 Lev Troţki, România şi războiul balcanic, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
 Nicolae Iorga, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional,
Ed. Pro, Bucureşti, 1999
 Cliveti Gheorghe, România şi crizele internaţionale 1853-1913, Ed. Fundaţiei Axis,
Iaşi, 1997
 Gheorghe Nicolae Căzan, Şerban Rădulescu Zoner, România şi Tripla Alianţă
1878-1914, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
 Buşă Daniela, Modificări politico-teritoriale în Sud-Estul Europei între Congresul
de la Berlin şi Primul Război Mondial (1878-1914), Ed. Paideia, Bucureşti, 2003
 www. romania-actualitati.ro
 www. historia.ro