Războaiele Balcanice

După noua ordine europeană stabilită în urma congresului de pace de la Berlin, România devine un
stat important în Balcani, în condițiile descompunerii Imperiului Otoman care nu mai putea ține în
frâu tendințele naționaliste ale statelor subjugate. Astfel, România este un garant al menținerii status-
quo-ului în această regiune denumită „butoiul cu pulbere al Europei”, având și avantajul de a fi cea
mai puternică țară dintre cele mici.

La începutul secolului XX, procesul de ieșire al popoarelor creștine de sub lunga dominație otomană
începuse, dar nu era terminat. Imperiul Otoman fusese slăbit ca urmare a războiului italo-turc din
1911, pe când guvernele țărilor creștine din Balcani se întăreau în permanența: Bulgaria devine regat
în 1908, după unirea cu Rumelia, iar Serbia își va reîndrepta atenția spre conaționalii săi din
teritoriile ocupate de otomani, fiind constrânsă de climatul internațional să accepte anexarea Bosniei
și Herțegovinei de către Austro-Ungaria[2]. Problema cea mai complicată rămânea cea a Macedoniei,
un teritoriu disputat de Serbia și Bulgaria, și care nu putea fi împărțită din punct de vedere etnic din
cauza eterogenității sale.

Anul 1911 devine unul critic pentru Balcani: izbucnirea războiului italo-turc dă curaj bulgarilor și
sârbilor de a încheia o alianță contra Imperiului Otoman, iar bulgarii încearcă să obțină promisiuni de
neintervenție din partea românilor – declarându-se în favoarea acordării unei frontiere naturale în
Dobrogea, în schimbul libertății de acțiune contra turcilor, obiectivul lor principal fiind Macedonia.
Cei informați despre această propunere au fost Take Ionescu, Titu Maiorescu și Ion I. C. Brătianu –
cei trei grei ai politicii externe românești[3]. O înțelegere româno-bulgară nu mai era posibilă după
apariția în presa bulgară a unor articole vehemente ce revendicau Dobrogea ca fiind un teritoriu
bulgăresc[4]. Deși nu este stat balcanic, România a înțeles că nu poate rămâne indiferentă la
evoluțiile politice regionale, dar nici nu trebuie să intervină pentru a evita răspândirea războiului și
lărgirea ariei de conflict. În contextul apropiatei alianțe sârbo-bulgare, se începe și o revigorare a
relațiilor româno-ruse, rușii fiind conștienți că România reprezintă un punct important în sud-estul
Europei.

Tratatul de alianță încheiat la 13 martie 1912 între Bulgaria și Serbia, și completat printr-o convenție
militară secretă, nu era îndreptat doar împotriva Imperiului Otoman, ci și a vecinului din Nord –
România – poziția sa fiind de mare însemnătate în contextul bunei înțelegeri cu Puterile Centrale și
cu Turcia. Susținerea Imperiului Otoman și o eventuală intervenție asupra statelor balcanice din
partea României, putea constitui un act de trădare, după cum notează ziarul sârb „Mali jurnal” din 10
martie 1911[5]. Această convenție militară secretă venea în completarea celei ruso-bulgare din
decembrie 1909, care stipula sprijinul ce va fi acordat Bulgariei pentru recuperarea teritoriilor locuite
de etnici bulgari în regiunea situată între Marea Neagră și malul drept al Dunării de Jos, bineînțeles,
totul fiind condiționat de o victorie asupra Puterilor Centrale, dar și a României[6]. De menționat mai
este și faptul că, în paralel cu încercările de negocieri româno-bulgare, vecinii noștri de la sud nu au
stat degeaba și au reușit să încheie un tratat de alianță cu altă țară balcanică ce căuta să-și extindă
teritoriul pe seama Imperiului Otoman – Grecia.

Primul război balcanic

Începând cu 9 octombrie, Imperiul Otoman se află în război cu Muntenegru, ceea ce determină, la 30
octombrie, intrarea în război și a celor trei state balcanice, cu scopul declarat de a-și elibera
conaționalii și de a unifica teritoriile cucerite. În primă fază, diplomația europeană nu a dorit să
intervină, încrezătoare în faptul ca armata turcă va fi victorioasă și va păstra status-quo-ul în regiune,
dar succesele continue ale aliaților balcanici, care au ajuns pana aproape de Constantinopol, au făcut
ca Marile Puteri să intervină rapid, astfel că la 3 decembrie 1912, Imperiul Otoman cere armistițiu.
Negocierile de pace de la Londra s-au desfășurat anevoios din cauza neînțelegerilor dintre aliați, dar
și a refuzului Turciei de a da curs tuturor cerințelor teritoriale. Acestea, combinate cu venirea la
putere în Imperiul Otoman ale unor elemente extremiste, decise să nu cedeze cu nimic în negocieri,
au făcut ca războiul să reizbucnească la 3 februarie 1913. Marile Puteri s-au implicat mult mai serios
de această dată și au reușit să oprească ostilitățile la 26 aprilie 1913, iar la 30 mai au fost semnate
preliminariile de pace tot la Londra. Imperiul Otoman pierdea aproape toate teritoriile sale europene
și situația insulelor din Marea Egee urma să fie rezolvată de Marile Puteri.

Cum am mai menționat, România a rămas neutră pe parcursul primului război balcanic, dar a urmărit
cu interes acest conflict ce putea modifica status-quoul pe care oamenii politic români îl apărau cu
înverșunare. România va refuza să intre în orice fel de alianță cu beligeranții – au existat propuneri
din partea Turciei, dar și a Bulgariei – cu aceștia din urmă tratativele fiind îngreunate de cerințele
teritoriale ale ambelor părți: România cerea rectificarea frontierei dobrogene, considerând că la
Berlin s-a comis o nedreptate, pe când Bulgaria viza toată Dobrogea. Acest context internațional a
determinat o apropiere foarte rapidă a Franței și Rusiei, ambele susținând pretențiile teritoriale ale
României și chiar participarea ei la o conferință de pace, dar se observă și o politică independentă
față de cea austro-ungară, ce sprijină în mod vădit Bulgaria. Tratativele de la Londra nu au reușit să
rezolve problema rectificării frontierei dobrogene prin tratate bilaterale, astfel că s-a luat decizia
organizării unei conferințe europene care să reglementeze această chestiune. Locul ales a fost o
lovitură puternică pentru Puterile Centrale – Sankt Petersburg; conferința organizată între 18 martie
și 2 aprilie nu a adus schimbări fundamentale în relațiile României cu Marile Puteri, dar toate, cu
excepția rezervatei Germanii, au admis încorporarea Silistrei în Regatul României, căutând în același
timp să nu strice relațiile cu Bulgaria.

Al doilea război balcanic

Evoluția relațiilor internaționale după conferința de la Sankt-Petersburg a marcat începutul
îndepărtării României de Puterile Centrale, deși în ianuarie-februarie 1913 s-a reînnoit pentru ultima
oară Tripla Alianță, ce urma să fie valabilă pana în 1920, prelungindu-se automat la fiecare șase ani
dacă nu era denunțată.

Aliații din primul război balcanic nu reușesc să se mai înțeleagă – Bulgaria era nemulțumită de
teritoriile primite, iar dispariția adversarului comun fac ca între Bulgaria pe de o parte și Grecia și
Serbia pe de alta să apară o ruptură ce se va dovedi ireversibilă. În acest context extrem de tensionant
pentru Balcani, Grecia și Serbia caută să-și aproprie România, care rămâne însă extrem de rezervată.

Acordul greco-sârb din 1 iunie 1913 și norii ce se abăteau prevestind un nou conflict au făcut clar
faptul ca România nu-și va mai subordona interesele și poziția în conformitate cu cele ale Austro-
Ungariei, care, în condițiile adversității față de Serbia, continuă să sprijine Bulgaria. Germania nu a
privit cu ochi buni poziția intransigentă a Austro-Ungariei, considerând că neutralitatea României
trebuie cumpărată cu o extindere a frontierei până la Balcic, dar poziția cancelarului austriac
Berchtold a rămas la fel de fermă, avertizând ca o alianță cu Serbia va duce la ruperea relațiilor cu
Monarhia Dualistă și chiar la un conflict[7]. De această situație vor profita diplomațiile rusă și
franceză care vor dori o intervenție română în Bulgaria, și implicit apropierea României de Antantă,
lucru ce ar fi constituit lovituri grele pentru Imperiul Austro-Ungar.

Al doilea război balcanic izbucnește la 30 iunie 1913 când Bulgaria, fără declarații de război, își
atacă foștii aliați. Cu acordul Franței și Rusiei, guvernul român ordonă mobilizarea armatei la 3 iulie
și dă aviz de intrare pe teritoriul Bulgariei la 10 iulie, fapt ce constituia o respingere publică a alianței
cu monarhia dualistă. Această acțiune a fost privită cu ostilitate în cercurile politice vieneze, dar
pentru a nu pierde de tot România, ele vor accepta unele schimbări teritoriale în favoarea României,
iar pe de altă parte dorea oprirea conflictului balcanic pentru a evita răspândirea lui, astfel că
România devine factorul determinant în a convinge statele beligerante să înceteze ostilitățile. La 22
iulie România acceptă un armistițiu, deoarece politicienii români considerau că războiul trebuia să
mențină echilibrul de forțe în Balcani, iar nu să distrugă Bulgaria.

Aceste tratative au loc la București – în acest fel se recunoștea poziția de garant al României în aceste
crize – și la care au participat doar reprezentanții țărilor beligerante. Prin pacea din 10 august 1913,
frontiera româno-bulgară devine linia Turtucaia-Balcic, Bulgaria pierde mare parte a teritoriilor
cucerite în primul război balcanic și pierde ieșirea la Marea Egee.

Pacea de la București a fost primul moment important în relațiile internaționale, în care Marile Puteri
nu au avut un cuvânt de spus în ceea ce privește hotărârile luate în cadrul ei, deși s-a încercat
convocarea unei conferințe de pace, Austro-Ungaria fiind cea mai vehementă.

Războaiele balcanice au constituit începutul depărtării României de Puterile Centrale, în ciuda

existenței unui tratat clar, și apropierea de Antanta și aici au intervenit mai mulți factori. În primul
rând, cercurile politice românești nu au mai putut ignora politica șovinistă maghiară de
deznaționalizare dusă împotriva românilor transilvăneni. Al doilea factor a fost venirea la putere, în
ianuarie 1914, a unui guvern liberal condus de Ion I. C. Brătianu, ce considera că tratatul cu Puterile
Centrale nu poate fi pus în aplicare. Nu în ultimul rând, chiar dacă nu a fost încărcată de iz politic,
vizita țarului Nicolae II la Constanța, act cu un puternic ecou în cercurile politice interne și
internaționale, și care vădeau apropierea tot mai puternică a României spre viitori aliați din Primul
Război Mondial.

Bibliografie:
1. Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon, vol. VII, tom II, București, Ed.
Enciclopedică, 2003;
2. Hitchins, Keith, România 1866-1947, București, Ed. Humanitas, 1998;
3. Iordache, Anastasie, Criza politică din România și războaiele balcanice 1911-1913,
București, Ed. Paideia, 1998;
4. Boicu, L., Cristian, V. și alții, România în relațiile internaționale (1699-1939), Iași,
Ed. Junimea, 1980;
5. Marghiloman, Alexandru, Note politice 1897-1924, vol. I, București, 1927;
6. Căzan, Gh. Nicolae, Rădulescu-Zoner, Șerban, România și Tripla Alianță 1878-1914,
București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1979;
NOTE
[1]Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon și alții, vol. VII, tom II, București, Ed.
Enciclopedică, 2003, pag. 233;

[2]L. Boicu, V. Cristian și alții, România în relațiile internaționale (1699-1939), Iași, Ed. Junimea,
1980, p. 364;

[3]Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-1924, vol I, București, 1927, p. 84;

[4]Anastasie Iordache, Criza politică din România și războaiele balcanice (1911-1913), București,
Ed. Paideia, 1998, p. 173;

[5]„Conservatorul”, an XI, nr. 207 din 24 septembrie 1911, p. 1;

[6]Anastasie Iordache, op. cit., p. 173;

[7]Istoria Românilor, sub redacția lui Gheorghe Platon și alții, vol. VII, tom II, București, Ed.
Enciclopedică, 2003, pag. 284;

Mărturii ale veteranilor

Luna iulie 1913 a unui soldat sanitar

Dl. Claudiu Sfințescu, din București, ne trimite câteva însemnări ale tatălui d-sale, Septimiu
Sfințescu, din timpul războiului balcanic din 1913, din care reținem aceste fragmente. În iulie 1913,
tatăl colaboratorului nostru era student la medicină, în Germania. A venit în țară, mobilizat.
Însemnările sale, printre puținele de acest fel, surprind și declanșarea epidemiei de holeră în rândul
trupelor române.

„Joi, 3 iulie, Bonn am Rhein. Dimineața la 7, în drum spre Frauen-Klinik, vad afișată telegrama:
Bucharest 2 Juli 1913. M.S. Regele Carol a iscălit ordinul de mobilizare a întregii armate".
Telegrama a fost văzută și de nemți, căci în timpul cursurilor mai mulți mă întreabă când pleci la
război? Probabil ca au văzut-o și ceilalți români de aici: Ion Cristescu (medicina), Dim. Popescu si
Arbore (agronomie), Costin Stoicescu (juridice), Emil Panaitescu (istorie), Ion Dumitrescu (juridice-
agronomie), Leon Burada etc.

Marți, 8 iulie, Slatina. Iată-mă și în orașul în care e regimentul din care fac eu parte, după ce făcui o
lunga și frumoasa călătorie. Până la Mannheim am discutat cu dr. Alfred Durst, cumnatul meu,
diferite capitole de chirurgie de război" asta fiind subiectul ce mă va interesa mai mult în zilele
următoare. Trenurile sunt tixite numai de români care se întorceau veseli din toate colțurile unde
fuseseră până atunci. De prin Franța, Germania, Elveția, toți se întorceau ca și mine, fără să profitam
de cele 15 zile de termen ce legea ne permitea. Dacă se adunau 2-3 pe culoarul vagonului și începeau
să discute politică pe românește, îndată ieșeau unul câte unul din compartimente și se amestecau ș ei
în vorbă, ca și ei sunt români și vin la mobilizare".
Toți ardeau de dorința de a ajunge cât mai curând în țară, la fiecare stație întrebau ce e aici?", iar la
gările mari se dădeau jos și discutând înainte probabilitățile de război și biruință, ciocneau câte un
pahar pentru sănătate și noroc". La Timișoara o ceată de ciobani români, auzind cum se vorbea
românește, și încă cu foc, s-au apropriat de vagon și, după ce aflau de unde venim, unde ne ducem,
cum și ce fel "cu o voce în care vibra tot sufletul lor plin de speranță și toată viața lor asuprită,
ziceau: Să veniți domnișorilor și pe la noi, că noi de multe ori stăm seara așa și vorbim că odată și
odată..."

De la Vârciorova circulă numai trenuri militare. Sosim la 2 noaptea, dar până la 4 trebuie să așteptam
și după numeroase opriri prin toate stațiile ca să ia mobilizați, ajung pe la 4 după-masa la Slatina și
acasă. Joi după-masa mă prezint la regiment, fac cunoștință cu maior medic Dimitriu, sublocotenent
Dumitrescu și Călărășanul, este Schwenck, plutonier farmacist. De la compania 1-a primesc
îmbrăcămintea de soldat, uniforma nouă, verde; mi-ar părea bine să rămân soldat, să fiu la
ambulanță, în meserie, și să nu-mi slăbesc puterile mergând pe jos și cu cățeaua în spinare. Toată
noaptea cos să-mi ajustez uniforma; armă, baionetă și cruce de identificare n-am primit: ce-i trebuie
sanitarului".

Sâmbătă, 26 iulie [Orhanija, în Bulgaria]. Azi s-a constatat holera la noi, mai multe cazuri, care au
fost evacuate la spitalul din Orhanija. Cât pe ce sa mă oprească si pe mine acolo, când am adus un
bolnav. După ce s-a dat semnalul de alarmă, s-a instalat spitalul într-un local bulgăresc murdar și fără
nici un ajutor, bolnavii erau trântiți pe jos și lăsați să urle de sete. Ne-am mutat corturile în partea
cealaltă a orașului. Maiorul Dimitriu a dat ordine la raport pentru luarea de măsuri profilactice.

Duminică, 27 iulie. Și azi s-au mai ivit câteva cazuri suspecte, care deocamdată se țin la noi sub
observație. Se aude ca au și murit 6 oameni și cam 70 sunt deja bolnavi. După-masă doctorul
Călărășanu ne-a dat, pe mine și pe Procopie Constantinescu, la bolnavii izolați, puși sub observație,
de la noi din regiment. Maiorul Dimitriu a fost la spital în oraș și a stabilit că a fost într-adevăr
holeră. În consecință, noi măsuri de profilaxie. Se spune că n-am putut încheia pacea cu bulgarii și ca
ei au ocupat defileul pe care trebuia să-l ocupam noi. Și ofițerii stau Și beau și joacă cărți sub corturi
mari și pline de paie, iar soldații mor de holeră și de foame în corturi goale și umede, direct pe
pământ. De n-ar fi plutonierul Popescu nici eu n-aș avea de multe ori ce mânca.

Luni, 28 iulie. Azi-dimineață am trecut în revistă toți bolnavii de aici din izolare. Sunt vreo 70 și mai
vin mereu alții.

Aș munci cu dragă inimă, cum am muncit și până acuma, daca aș putea cel puțin să mă păzesc și eu
cum se cade și să pot trăi ceva mai bine. Dar nici la masa la popotă nu mă lasă, pentru că vin de la
bolnavii suspecți de la izolarea holericilor.

Joi, 31 iulie. Azi ne mutară mai aproape de ambulanță, pe un câmp mlăștinos. Paza bolnavilor aici e
și mai greu de făcut. La 10 metri în dosul corturilor curge o apă mică, lângă care sunt făcute
privatele. Din aceasta apă mică bolnavii beau apă când le este sete, bineînțeles pe furiș. Și sunt mulți,
vreo 80 cu diaree și vreo 70 izolați. Dintre doctori, numai maiorul Dimitriu se interesează de ei,
ceilalți numai pe departe întreabă de ei uneori. Colonelul vine și el din când în când să dea ordine, de
cele mai multe ori nepotrivite.
Duminică, 3 august. Azi mă mutară, împreună cu bolnavii de diaree mai gravă și cu suspecții de
holeră, la școala comunala din Lojana. Pe scândurile albe de var, din 2 clase, stau întinși bolnavii.
Școala e construita din 1910, dar e într-un hal ca vai de lume...”

Ilustrații
Europa în 1913

Descrierea ilustrației:
Este prezentat vestul, centrul și sudul Europei în anul 1913. Mările sunt prezentate cu model cu
valuri. Liniile subțiri reprezintă granițele.

Sunt marcate pe hartă (în Braille) țările mai mari, cu capitalele lor și orașele mai importante (cu
cercuri negre dar fără denumiri în Braille)

Harta și legenda ei pot fi descărcate de pe site.

Țările Balcanice după Pacea de la București

 Descrierea ilustrației:
Este prezentată zona balcanică după încheierea Păcii de la București.

Zona cu puncte mici, rare, reprezintă imperiul Austro-Ungar. Zona cu linii oblice reprezintă
Transilvania. Zona cu puncte mici, dese reprezintă Imperiul Rus. Zona cu linii oblice în zig-zag
reprezintă imperiul Otoman. Zona cu linii vălurite reprezintă mările.

Sunt marcate țările – granițele noi cu linii continue iar zonele nou anexate sunt marcate cu linii
întrerupte în interiorul granițelor.

Harta și legenda ei pot fi descărcate de pe site.

Imperiul Austro-Ungar în 1910

Este reprezentat doar imperiul austro-ungar înainte de începerea războaielor balcanice.

Liniile subțiri reprezintă cele două râuri importante pentru istoria Românilor – Dunărea de la origini
până spre deltă și Nistrul. Liniile groase reprezintă zonele etnice din interiorul imperiului oarecum pe
granițele noilor state ce se vor forma după primul război mondial. Sunt marcate și viitoarele capitale.
În Transilvania sunt marcate (cu puncte negre) principalele orașe, fără denumiri în Braille.

Zona cu linii vălurite reprezintă Marea Adriatică.

Harta și legenda ei pot fi descărcate de pe site.

România în 1913

Descrierea ilustrației:
Este prezentată România cu granițele de la 1913 și cu vecinii importanți.

Liniile subțiri reprezintă râurile importante, de la Tisa până la Nistru.

Linia groasă reprezintă granițele României cu noile teritorii anexate (cadrilaterul).

Harta și legenda ei pot fi descărcate de pe site.