Nastasa, Intelectualii Din Romania Original OCR

Lucian Nastasă
Intelectualii din România

Configurații culturale
Lucian Nastasă
Intelectualii din România

Configurații culturale
Studii şi documente
Editura MEGA
Cluj‑Napoca
2014
This work was supported by a grant of the Romanian National
Authority for Scientific Research, CNCS – UEFISCDI, project number
PN‑II‑ID‑PCE‑2011‑3‑1089
Tehnoredactare şi copertă:
Francisc Baja
© Lucian Nastasă, 2014
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NASTASĂ, LUCIAN
Intelectualii din România : configuraţii culturale : studii şi
documente / Lucian Nastasă. - Cluj-Napoca : Mega, 2014
ISBN 978-606-543-550-6
316.344.32(498)
Editura Mega | www.edituramega.ro

e‑mail: mega@edituramega.ro
Cuprins
Cuvânt înainte 7
Datoria vieții noastre. Context istoric şi semnificaţie la

Vasile Pârvan 17
Frontierele spirituale și avatarurile Marii Uniri.

Publicul studențesc basarabean în universitățile românești 33
Intelectualii și violența 76
Cazul Ionescu‑Caion. Câteva precizări aparent

nesemnificative 118
Istoria Socială în polemica dintre Ștefan Zeletin și

Gheorghe I. Brătianu 139
N. Iorga în apărarea lui Ovid Densusianu 149
„Poeticul” Dan Barbilian și mișcarea legionară 164
Lucian Blaga și „oratoria găunoasă” a lui Marin Ștefănescu 179
O comemorare disputată. Asasinarea lui Nicolae Iorga și

mediul universitar 192
Miklós Bánffy și avatarurile singurătății la Cluj (1945–1949).

File din dosarul Securității 227
Zevedei Barbu și iluzia diplomației românești comuniste 235
Indice de nume 287

Cuvânt înainte
Mereu incursiunile în spațiul intelectualității au părut de‑a

dreptul fascinante, atât pentru analiștii domeniului, cât și
pentru simplii consumatori de produse culturale ce aveau
ca temă elitele. Iar fascinația, chiar interesul copleșitor, vine
poate și din paradoxul că în vreme ce noțiunea se află pe mai
toate buzele, nu puțini fiind cei ce‑și arogă o atare calitate,
în realitate câmpul acestei categorii este extrem de restrâns
și chiar încorsetat în exigențe de care prea puțină lume este
conștientă. Pentru că în practica infra‑istoriei se dovedește
cât se poate de clar faptul că simpla posesie a unei diplome
de educație superioară nu asigură automat și competențele
ce le‑ar include măcar simbolic respectivul atestat de studii.
Cum de la sine se înțelege, nu voi intra aici în detaliile
privitoare la definirea intelectualului, aşa cum este ea vehi‑
culată îndeosebi în ultimele trei decenii1, şi nici nu mă voi
ocupa de multiplele contexte confuze în care este utilizat
1
Mă gândesc în primul rând la cartea lui Christophe Charle, Naissance des
„intellectuels”, 1880–1900, Paris, Les Éditions de Minuit, 1990, care în fond
pune admirabil în practică eşafodajul teoretico‑conceptual al lui Pierre
Bourdieu, cu o remarcabilă genealogie „intelectuală” din Reymond
Aron, coborând chiar până la Durcheim. Această categorie a fost definită
pentru cumpăna secolelor XIX–XX – de către Pascal Ory şi Jean‑François
Sirinelli – ca „un om al culturalului, creator sau mediator, pus în situaţia
de om politic, producător sau consumator de ideologie” (Pascal Ory,
Jean‑François Sirinelli, Les Intellectuels en France, de l’Affaire Dreyfus à nos
jours, Paris, Armand Colin, 1986, p. 10). Asupra acestei categorii vezi şi
Pierre Bourdieu, L’intellectuel dominant?, Paris, Magazine Littéraire, 1998;
Intellectuelles, ed. Christine Bard, Toulouse, Clio et Presses Universitaires
du Mirail, 2001; François Dosse, La marche des idees. Histoire des intellectuels,
8 Lucian Nastasă
termenul, deşi acest din urmă aspect ar merita o mult mai

mare atenție, mai ales în societatea românească actuală, unde
vedem – uneori cu amuzament, alteori cu tristețe ori chiar
revoltă – că mai toţi aceia care posedă o diplomă de studii
superioare (indiferent de forma studiilor și a instituției) se
autoproclamă frecvent drept… „intelectuali”, făcându‑se
astfel în mod primitiv o legătură indisolubilă între diplomă
(cel mai adesea un petec de hârtie), cariera ce o exercită şi
obstinaţia de a se crede că toţi muncesc cu… capul, adică
cu intelectul.
De altfel, cu toții asistăm în această epocă de transformare
specific... românească, cum aptitudinile și competențele
au tot mai puțină importanță, pălind evident în fața me‑
trului cub de diplome și a recomandațiilor politice. Acum
câțiva ani, când excedat de timpul pierdut pe la cozile
unei instituții publice am apelat la o... scurtcircuitare a
birocrației (sau, în limbajul actual, am recurs la un banal
„trafic de influență”), am fost primit vreme de vreo zece mi‑
nute (cât dura operațiunea birocratică) în biroul șefului –
unde se mai aflau și alți solicitanți de „favoruri” (înțelegând
astfel de ce ne petrecem atâta timp pe la cozi!) – care avea
– îmi dau cuvântul că nu exagerez – doi pereți acoperiți de
diplome, frumos înrămate, așezate nu pe criteriul rangului
de studii, ci pe cel al „penetrației vizuale”. Știind cu ce mă
ocup, „șeful” și‑a dat frâu liber discursului (avându‑mă la
mână), prezentându‑mă celorlalți de față ca pe un confrate,
invocând mereu expresia „noi, intelectualii”, explicând
cu mândrie sorgintea fiecărei diplome, semnificația ei etc.
M‑am făcut tot mai mic, nu datorită sentimentului firesc ce
îl simțim în fața funcționarilor cu cotiere ori a parveniților,
ci pentru că s‑a încins o discuție gen „fudulie” cu ceilalți
prezenți, și ei etalându‑și verbal... competențele „diploma‑
tice”, din care a rezultat că eu eram cel mai slab pregătit, nu
histoire intellectuelle, Paris, La Découverte, 2003; Michele Boldrin, Against

intellectual monopoly, New York, Cambridge University Press, 2008 ș.a.
Intelectualii din România. Configurații culturale 9
aveam acasă prea multe atestate, cu excepția unei banale

diplome de licență după doar patru ani de studii univer‑
sitare și un doctorat ce nu avea înscris nici un calificativ
(gen „magna cum laude” ori „summa cum laude”), atât de
râvnit astăzi. Iar în această situație eram singurul din acel
birou, pentru că ceilalți aveau cel puțin două licențe (obli‑
gatoriu una în drept!) și mai multe masterate (în te miri
ce, de la comunicare publică până la... turism cultural), ju‑
mătate din ei absolvind și Colegiul Național de Apărare.
Ieșind însă de acolo m‑am liniștit, mi‑a revenit seninătatea,
pentru că mi‑a trecut prin fața ochilor o întreagă pano‑
plie de „oameni ai zilei” intrați în politica țării, ale căror
CV‑uri musteau de diplome și certificate de „competență”
în varii domenii, dar care – după cum au dovedit – nu va‑
lorau nici cât o ceapă degerată, mulți dispărând din me‑
moria colectivă, alții supra‑aglomerând penitenciarele, alții
fiind în curs de... a împărtăși una din cele două destine.
Paradoxul face însă ca în ultima vreme închisorile să fi de‑
venit (asemenea anilor interbelici de prigoană anticomu‑
nistă) veritabile „Universități”, de vreme ce producția de
carte concepută acolo o depășește cu mult pe cea a altor
spații concentraționare din lume, ceea ce nu‑i tocmai rău,
pentru că astfel Copoșii ori Becalii noștri au învățat măcar
să copieze!
Așadar, cugetând astfel, am devenit ceva mai sigur pe
mine când am realizat totuși că nu voi avea vreo atingere
nici cu un Alexandru Mischie ori Traian Igaș, și nici măcar
cu Claudia Boghicevici. Singurul compromis ce va mai tre‑
bui să‑l fac este de a mă mai intersecta din când în când cu
un academician născut îndeosebi din prefețe, în fond nevi‑
novat de titlul pe care îl poartă, un agramat care pocește în‑
fiorător limba română, mereu conșient că pentru el nu există
și posteritate, motiv pentru care își face simțită prezența
acum, încercând să mai tragă sfori, să măsluiască concur‑
suri, fudul nevoie mare de un titlu ce nu i se cuvine, pentru
că nu are nici măcar complexul lui Agamiță Dandanache.
10 Lucian Nastasă
De aceea, mărturisesc o anumită certitudine când afirm

faptul că toți cei din această tipologie nu sunt intelectuali,
oricâte diplome și titluri academice ar avea! La fel cum nici
marea cohortă de universitari semidocţi ce ilustrează actu‑
alele instituţii româneşti de învăţământ superior nu‑şi pot
aroga calitatea de intelectuali, pentru că pur şi simplu nu
pot fi intelectuali. A improviza la repezeală câteva broşurele
ce devin volume doar prin grija editorului şi a tipografului
(mă gândesc la „umflarea” textului prin corpul de literă,
publicat lăbărţat, ca să iasă cât mai multe pagini), în tiraje
insignifiante numai pentru a umple un dosar de promovare
universitară (sunt personaje de acest tip care n‑au scos – pe
speze proprii – mai mult de 15–20 exemplare: doar pen‑
tru comisie, eventual pentru şeful de catedră şi alţi câţiva
prieteni, la rigoare pentru părinţi şi rude, iar în mod obli‑
gatoriu una‑două bucăți pentru vitrina de acasă, alături de
diplomele arătos înrămate) etc., nu înseamnă că personajul
a devenit intelectual.
Este însă un aspect ce merită cu siguranţă a fi dezvoltat
şi mult mai mult devoalat, pentru că toţi aceştia sunt con‑
vinşi – şi‑ţi tot repetă – că sintagma „ai carte, ai parte” este
formula secretă ce a făcut din ei nişte „intelectuali”, în stupi‑
zenia lor neştiind în realitate sensul exact al expresiei, care
nicicum n‑are legătură cu cartea şcolară, ci a avut o „aplicati‑
vitate” strict medievală, în legătură cu proprietatea funciară.
În fapt, consacrarea în câmpul intelectual presupune
muncă multă, adunarea nu numai de atuuri cărturăreşti,
ci şi multe sacrificii. Prea puţini au fost aceia care, pregă‑
tindu‑se pentru o carieră ştiinţifică, au putut beneficia în
adolescenţă şi tinereţe de toate „plăcerile” pe care alţi se‑
meni din aceeaşi clasă de vârstă şi le permiteau. Anii de for‑
maţie intelectuală sunt ani de privaţiuni şi eforturi deose‑
bite în studii, chiar încordate, prin biblioteci şi amfiteatre,
nu pendulări pe la partidele politice şi sforării instituţio‑
nale, nu exerciţiul oportunismului şi al linguşelii, dar nici
tonele de bani!
În acest context, trebuie să subliniem faptul că pe inte‑

lectualul, ce acum se confundă cu o categorie socio‑pro‑
fesională circumscrisă oarecum „teoretic” încă din epoca
Luminilor, îl regăsim pe deplin definit mult mai târziu. În
fapt, dacă ar fi să ne luăm după Dictionnaire des intellectuels
al lui Jacques Julliard şi Michel Winock2 – şi nu numai –
noţiunea devine mult mai precisă şi coerentă prin asocierea
cu ceea ce a scos de fapt termenul de intelectual cel mai bine
şi definitiv din anonimat: angajamentul. Cu alte cuvinte, fără
a fi nevoie de o sintagmă, intelectualul se defineşte în pri‑
mul rând și prin implicare socială şi politică onestă, punând
în lucru capacitatea sa de a gândi, prin utilizarea întregului
tezaur de cunoştinţe şi de experienţe, ca produse ale cugetă‑
rii, ale reflecției, în profitul unei acţiuni publice de mai mică
sau mai mare anvergură în plan social. Ceilalţi utilizatori ai
intelectului, închişi în turnul lor de fildeş, fără interes prea
mare pentru tumultul străzii, producători de abstracţii ori
de experimente tehnico‑ştiinţifice pot fi caracterizaţi fără în‑
doială ca „învăţaţi”, „savanţi”, „erudiţi”. De regulă, aceştia
din urmă devin bunuri simbolice colective abia după dis‑
pariţia lor fizică, într‑un migălos proces de recuperare, în
vreme ce intelectualul este în prim‑planul vieţii publice, este
deopotrivă actor, regizor şi scenograf.
De aceea, prin volumul de față mă adresez doar acelora
care chiar au habar de ceea ce înseamnă un intelectual,
măcar din perspectivă socio‑istorică. În acest context, repet,
intelectualul presupune din capul locului angajament, ati‑
tudine activă și benefică în faţa multiplelor şi complexelor
probleme ale vieţii individuale şi sociale. Iar prin implica‑
rea acestei categorii în „afacerea” Dreyfus de acum mai bine
de un veac, ea capătă poate şi cea mai pregnantă şi vizibilă
dimensiune, cea politică, plasată apoi de Jean‑Paul Sartre
la cotele cele mai active şi pragmatice după cel de‑al doilea
2
Dictionnaire des intellectuels français. Les personnes, les lieux, les moments,
édition revue et augmentée, sous la direction de Jacques Julliard et
Michel Winock, Paris, Edit. Seuil, 2009.
12 Lucian Nastasă
război mondial3. Însă nu trebuie în mod mecanic să iden‑

tificăm intelectualul francez invocat mai sus – cel ce mani‑
festă un spirit critic excesiv, chiar un soi de hipercritică, cel
protestatar, acela care deşi pare captivul bibliotecilor este
gata să intervină în câmpul politic nu doar de la înălţimea
amfiteatrelor, ci ieşind chiar pe stradă, ridicând baricade
şi înfruntând forţele de ordine dacă este nevoie, totul din
perspectiva unei etici pe care o formulează sau o consideră
superioară, menită să amelioreze viaţa concetăţenilor şi să
asigure prosperitatea unei naţiuni cu inteelctualul de la noi,
parcă mereu speriat să ducă lucrurile până la capăt.
Pe de altă parte, deși titlul lucrării de față pare a fi unul
generic, dând impresia că se ocupă în general de intelec‑
tuali, în realitate el va acoperi doar o categorie restrânsă
a acestora, cea a profesorilor universitari. După cum se va
vedea, nu este o carte concepută coerent de la un capăt la
altul, pentru că scopul este altul, acela de a reuni studii mai
vechi sau mai noi între coperțile unei lucrări de sine stătă‑
toare. Îmi pare astfel modalitatea cea mai fericită de a salva
texte răspândite prin cele mai diverse periodice, care acum
se regăsesc tematic sub acest generic.
Așadar, profesorul universitar va fi în centrul atenției,
pentru că marea majoritate a acestora – îndeosebi de până la
1948 – au fost intelectuali, definiți ca o categorie socio‑pro‑
fesională, ce cunoaşte un itinerar care presupune procese
de formare, de legitimare, strategii ale carierei, competiţii,
3
Vezi îndeosebi Vincent Duclert, L’engagement scientifique et l’intellectuel
démocratique. Le sens de l’affaire Dreyfus, în „Politix. Revue des sciences
sociales du politique”, vol. 12, 1999, no. 48, p. 71–94; Sartre. Le philosophe,
l’intellectuel et la politique, Les actes du colloque d’Amiens (mai 2005),
sous la direction d’Arno Münster et Jean‑William Wallet, Paris, Edit.
Harmattan, 2006; Marxism, intellectuals and politics, edited by David
Bates, Basingstoke, New York, Edit. Palgrave, 2007; Christine Daigle,
Jean‑Paul Sartre, London, Routledge, 2009. Vezi totodată interesanta teză
de doctorat a lui Séverine Liard, De l’intellectuel dreyfusard à l’intellectuel
médiatique. Sociologie d’une appellation d’origine controversée, susținută la
Universitatea din Montpellier în 2009.
ierarhii etc. Însă spre deosebire de larga categorie a intelec‑

tualilor, universitarul nu se limitează doar la activităţile cul‑
tural‑creative sau de validare a producătorilor de acest gen,
ci este şi un mediator între produsele consacrate ale spiritu‑
lui şi publicul tânăr, dispus a învăţa organizat, nu doar pen‑
tru a şti, ci şi pentru a dobândi recunoaşterea acumulărilor
printr‑o diplomă universitară. Aşadar, universitarul îşi asumă
şi o funcţie educativă, de cel mai înalt şi specializat grad.
Poate de aceea, dacă ar trebui să facem o ierarhie între diver‑
sele categorii de intelectuali, profesorul universitar ar trebui
să se afle la vârf, pentru că el nu doar „gândeşte” şi comunică
rezultatul cercetărilor lui ştiinţifice sau al cugetărilor ade‑
seori fără ţintă bine definită, ci mai mult, este un formator
organizat, care îşi exercită influenţa şi distribuie cunoştinţe
unui public potenţial a intra în categoria intelectualilor, cu
alte cuvinte este un magistru sau un mentor instituţionalizat.
Pe de altă parte, a fi profesor universitar este şi o ches‑
tiune de prestigiu social, ce s‑a impus la noi încă de pe la
mijlocul secolului XIX, odată cu generalizarea meritocraţiei
ca principiu fundamental în aprecierea individului, proces
specific societăţilor moderne. În plus, această categorie exer‑
cită o imensă putere, o putere intelectuală, nu doar în mediul
universitar, ci și în afara lui. În primul rând, aceasta se mani‑
festă asupra corpului studenţesc, prin autoritatea simbolică
a profesorului vizavi de auditori, dar şi prin obligaţia lui de
a valida sau nu competenţele într‑o anume materie ale celui
care doreşte în cele din urmă o diplomă universitară. În fapt,
autoritatea este baza structurală a puterii, impunând o as‑
cultare acceptată nu doar pe temeiul superiorităţii meritului,
a capacităţii, a poziţiei ierarhice, cât mai ales prin seducţie
– care presupune o anume doză de încredere şi respect, dar
şi de obedienţă –, persuasiune şi manipulare. Sunt deja de
notorietate atare atitudini, motiv pentru care nu vom invoca
acum decât cazul lui Titu Maiorescu şi Nae Ionescu, pen‑
tru că într‑adevăr – mai mult ca oricine –, cei doi au fost
printre profesorii care au generat cele mai largi adeziuni
14 Lucian Nastasă
şi solidarităţi, entuziasme şi afinităţi. Sintetizând parcă,

C. Meissner vorbeşte despre Maiorescu, pe când era profesor
de filosofie la facultatea de litere din Iaşi, că „puse stăpânire
pe minţile şi inimile întregii studenţimi; admiraţia tineretului
pentru el era neţărmurită” şi „nici atacurile înverşunate ale
neîmpăcaţilor săi adversari, politici şi literari, mulţi la număr
şi puternici, n‑aveau darul să ştirbească câtuşi de puţin din
autoritatea‑i asupra entuziastei tinerimi universitare”4.
Apoi, dimensiunea culturală atașată profesorilor univer‑
sitari oferă o perspectivă elitistă şi transformă pe aceștia în
categoria cea mai înaltă a intelectualilor, ei fiind creatorii
şi totodată utilizatorii produselor culturale sau, ca să para‑
frazăm pe Pierre Bourdieu, sunt profesioniştii manipulării
bunurilor simbolice. Ei sunt principalii actori în cadrul dez‑
baterilor intelectuale, ai confruntărilor pentru dobândirea
diverselor tipuri de puteri (îndeosebi spirituale, dar şi po‑
litice), sunt instanţe de validare sau de respingere a produ‑
selor culturale. De aceea, au propriile lor reguli ale jocului,
uşor sesizabile de la o generaţie la alta, se acceptă sau se con‑
testă într‑o manieră mult diferită de membrii altor corpuri
sociale. Iar aceste elemente configurează, în general, imagi‑
nea a ceea ce se denumeşte uzual „cultura” unei epoci. Aşa
cum le reamintea A.D. Xenopol colegilor săi, în 1905, când
P.P. Negulescu reproşa slavistului Ilie Bărbulescu faptul că
lecţiile lui sunt cam dezorganizate, „un profesor nu trebuie
să fie numai un transmiţător la elevi, ci şi la lumea din afară
şi din străinătate, căci rolul său nu se mărgineşte numai la a
învăţa pe elevi, ci a face ca şi ştiinţa să progreseze”5.
Caracterul lor elitist derivă în primul rând din expansiu‑
nea diverselor categorii şi activităţi intelectuale, începută la
noi încă din prima jumătate a secolului al XIX‑lea, la care
se adaugă de prin a doua jumătate a veacului amintit şi
4
Amintiri despre Titu Maiorescu, ed. Ion Popescu‑Sireteanu, Iaşi, Edit.
Junimea, 1973, p. 83.
5
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dos. 1478/1906,
f. 12.
explozia industriei culturale: presă, editare de carte, tradu‑

ceri, teatru etc, care le oferă şansa de a se manifesta la scară
largă, de a ieşi la „rampă”, de a‑şi câştiga un important loc
public şi în afara Universităţii. Deşi categoriile intelectuale
rămân la noi încă multă vreme extrem de minoritare, deşi
potenţialul public extrauniversitar cât de cât instruit este
şi el foarte redus, impactul profesorului universitar asupra
societăţii a fost mereu vizibil, pentru că în fond tonul şi rit‑
mul evoluţiei societăţii noastre au fost date de acea facţiune
foarte restrânsă, „clarvăzătoare” şi oarecum activă, care mai
mult prin imitaţie a imprimat progresul naţiunii.
Aşadar, din punct de vedere „cultural”, puterea profe‑
sorului universitar este în primul rând una de natură aca‑
demică, în interiorul câmpului în care activează concret şi
faţă de care şi‑a asumat responsabilităţi. De altfel, mulţi
universitari au fost priviţi în principal dintr‑o perspectivă
profesional‑erudită, aparent întemeiată pe refuzul oricărei
implicări extra‑ştiinţifice, manifestând o atitudine pusă în
slujba cercetării pure, dovedind inadaptabilitate sau ina‑
petenţă pentru alte tipuri de manifestări, mai ales în câm‑
pul activismului politic. Aşa au fost Al. Philippide, Vasile
Pârvan, Vasile Bogrea, Demostene Russo, Ilie Minea ş.a.
Descriindu‑l pe Pârvan, C.C. Giurescu afirma că acesta „a
reprezentat o sinteză unică, foarte rar întâlnită: erudit, cu o
documentare remarcabilă, investigând exhaustiv problema
de care se ocupa, savant, având darul sintezei şi al construc‑
ţiei armonioase, filosof, punându‑şi problemele principale şi
permanente ale firii omeneşti, ale sensului vieţii şi ale deve‑
nirii, literat, ştiind să îmbrace gândirea şi simţirea lui (…)
într‑un chip impresionant”. „A fost pentru noi – seriile ce
l‑am ascultat în răstimpul 1919–1927 – personificarea magis‑
trului, a învăţatului care era în acelaşi timp şi educator, şi
patriot”6. Pe de altă parte, nu putem neglija nici mărturisirea
6
C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All,
2000, p. 103.
16 Lucian Nastasă
cu iz autobiografic a lui Lucian Blaga, de prin 1959, aşadar

când avea aproximativ 60 ani, şi care şi‑a cam datorat atât
posturile din diplomaţie, cât şi pe cel de la universitate fac‑
torilor politici: „N‑am dat niciodată vreo dovadă de ambi‑
ţii politice. De la sfârşitul întâiului război mondial până la
sfârşitul celui de‑al doilea, am scris vreo treizeci de cărţi şi
nenumărate articole de ziar, într‑o atmosferă dominată şi
viciată de politicianism, dar anevoie se va găsi în miile de
pagini tipărite un rând de politică militantă propriu‑zisă”7.
În schimb, Mihail Ralea era apreciat ca un „spirit larg, ge‑
neros, dar distrat şi preocupat în primul rând de politică”8.
Iată așadar câteva repere introductive pentru a contex‑
tualiza volumul de față într‑o manieră optimă și cât de cât
edificatoare. Deși mai toate textele au văzut deja lumina ti‑
parului, sunt și unele încă inedite. Însă cele din prima ca‑
tegorie au fost supuse unei relecturi firești, ceea ce a adus
după sine îndeosebi întregiri, completări ori simple corecții
lingvistice. În felul acesta am reușit să repun în circulație
texte care, în alte împrejurări, au avut șansa unei defectu‑
oase ori reduse circulații editoriale.
7
Cf. Dorli Blaga, Lucian Blaga – Argument autobiografic, în „Manuscriptum”,
XIV, 1983, nr. 3, p. 37.
8
G. Călinescu şi contemporanii săi (Corespondenţă primită), I, ed. Nicolae
Mecu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p. 126 (scrisoarea lui Octav Botez
către G. Călinescu, din iulie 1936).
Datoria vieții noastre.
Context istoric şi semnificaţie
la Vasile Pârvan
Dincolo de orice afirmaţie oarecum de complezenţă, Vasile

Pârvan este unul dintre aceia pentru care Datoria pare să fi
fost Religia sa, în forma ei cea mai complexă, asociată deo‑
potrivă cu libertatea şi responsabilitatea. Sunt acestea doar
câteva valenţe ale unei existenţe fundamentată pe muncă,
ca măsură a datoriei împlinite, nu oricum şi în orice, ci în
formele cele mai înalte ale alchimiei umane: spiritul şi spi‑
ritualitatea, intelectul şi intelectualismul. De altfel, o spune
chiar el într‑o formulă cât se poate de simplă, dar nu fără o
profundă încărcătură de semnificaţii: „a lucra, adică a trăi”,
„a se odihni, adică a muri”9.
Această asociere indică în fond două repere esenţiale ale
existenţei umane, îndeosebi a celei spiritualizate, iar Pârvan
a meditat profund asupra asupra acestora, racordându‑şi
adeseori reflecţiile la o lume demult dispărută, cea a anti‑
chităţii. Cu alte cuvinte, profesionalismul într‑o disciplină
ştiinţifică şi într‑o epocă nu tocmai la îndemâna oricui îi
oferea o largă perspectivă asupra scurgerii timpului, în fond
a efemerităţii vieţii, pentru că simţămintele omului stră‑
vechi şi ale contemporanilor lui Pârvan nu erau cu nimic
diferite. Pentru fiinţa umană, care se zbate atât de mult pen‑
tru a‑şi atinge idealurile prosperităţii materiale, ale fericirii,
9
Vasile Pârvan, M. Aurelius Verus Caesar şi L. Aurelius Commodus. Studiu
istoric, Bucureşti, Edit. Minerva, 1909, p. 234.
18 Lucian Nastasă
ale unui loc de frunte în ierarhia socială etc., doar „vederea

morţii e în stare să‑l tulbure şi să‑l silească a gândi asupra
vieţii”. Pentru că „în viaţa individului izolat, nenorocirea şi
moartea sunt lucruri destul de rare: ca atare şi reflecţia asu‑
pra lumii şi vieţii e ceva excepţional”10.
Şi tot el este cel care a rostit în cadrul unei prelegeri
(Parentalia) expresii frecvent invocate de atunci: „Cei vii
pomenesc pe cei morţi. E o datorie pe care muritorii şi‑au
statornicit‑o, dintru însuşi începutul gândului despre
moarte: liniştea de piatră, în care cădea dintr‑odată viaţa,
era aşa de grozavă, încât minţii înspăimântate a muritori‑
lor moartea nu‑i putea fi decât un somn greu”. Şi conti‑
nua apoi: „Cei vii caută să împărtăşească pe cei morţi cu
bucuria ori cu întristarea contemporană. E încercarea de
preamărire a celor pe veci adormiţi, pentru a face, prin
asemănarea lor cu noi, lauda ori hula celor de azi. Să po‑
menim pe întemeietori”11. Sunt cugetări deja consacrate,
stimulate în aparenţă de o predispoziţie tristă a marelui
cărturar, care trăise ororile primului război mondial, dar
mai ales pierderea soţiei, la 26 august 1917, odată cu naş‑
terea unei fetiţe care nu a supravieţuit nici ea. Adoptând
însă o anume discreţie asupra acestui eveniment tragic12,
trebuie totuşi invocat aprioric aici că acesta a marcat la
Vasile Pârvan exacerbarea datoriei, începutul autodistru‑
gerii prin muncă.
10
Vasile Pârvan, Scrieri, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1981, p. 458–459 (în ciclul Memoriale).
11
Ibidem, p. 524–525.
12
Acest lucru a fost totuși marcat prin instituirea – în iunie 1920 – de către
Vasile Pârvan a un premiu anual la dispoziția facultății de litere, numit
„Premiul Amintirii”, în memoria soției sale Silvia (născută Christescu),
în acest scop donând 50.000 lei în titluri de 5% ale împrumutului intern
pe 1920. Regulamentul prevedea ca din venituri să se acorde în fiecare
an un premiu de 2500 lei unei lucrări istorice cu subiect dat, la concurs
putând participa vechii și actualii studenți (Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti,
Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie, dos. 152/1915–
1920, f. 86–87).
Dar acest gen de reflecţie, această convingere metafizică

asupra efemerităţii noastre pe acest pământ nu era de dată
recentă, pentru că încă din adolescenţă Vasile Pârvan a me‑
ditat asupra „salvării”, dacă nu a celei fizice – pentru că nu
se poate! –, atunci cu siguranţă a celei de ordin spiritual.
Iar acest gen de mântuire – în concepţia sa – nu putea veni
decât prin muncă şi corolarul ei, cultivarea sentimentului
datoriei, care – într‑un fel – amplifică şi perpetuează rezul‑
tatul muncii intelectuale, probabil singurul semn al trecerii
cuiva prin viaţă, ce poate capta interesul posterităţii.
În alţi termeni, munca şi datoria sunt cele două noţiuni ce
se conjugă la Pârvan ca şansă a salvării spirituale13. O spune
chiar el, atunci când invocă motivele pentru care se cuvine
un plus de atenţie faţă de acei cărturari dispăruţi, cu oca‑
zia evocării personalităţii predecesorului său la Academia
Română, Constantin Erbiceanu, la 28 mai 1914: „Pentru ne‑
cunoscuţii cei mulţi, care au trecut dincolo, nu avem decât
răceală de suflet ca faţă de milioane de indiferenţi încă în
viaţă. Pentru aceia dintre cei adormiţi, care în viaţă au făcut
pe alţii să sufere, gândul nostru cel bun ne cere iertare.
Pentru cei care au suferit ei înşişi mult – şi aşa e toată infi‑
nita mulţime a muritorilor – inima noastră se umple de o
compătimire melancolică. Iar pentru cei ce au făcut bine în
viaţa lor simţim ca un avânt spre închinare. Judecată severă
nu ne e îngăduit să facem. Căci noi înşine vom fi judecaţi de
alţii – slabi şi neiertători – după noi”14.
Am abuzat de această introducere tocmai pentru a con‑
textualiza şi a afirma cât se poate de clar faptul că două au
fost obsesiile lui Vasile Părvan de‑a lungul scurtei lui treceri
prin viaţă: munca şi datoria. Iar aceasta din urmă nu oricum,
13
Preocuparea lui Pârvan faţă de acest aspect este evidentă şi în cursul
său din 1921/22 de la Universitatea din Bucureşti, intitulat Doctrinele
salvării.
14
Vasile Pârvan, Scrieri, ed. cit., p. 479 (discursul de recepţie rostit la 28
mai/10 iunie 1914, intitulat In memoriam Constantini Erbiceanu, reprodus
şi în Memoriale).
20 Lucian Nastasă
ci în maniera oarecum complexă dezvoltată de un contem‑

poran al său, B. Jacob, conferenţiar la Şcolile Normale din
Sèvres şi Fontenay‑aux‑Roses, datoria ca morală individu‑
ală şi morală socială15. În aceste împrejurări, nici nu poate
fi de mirare cum de şi‑a intitulat lecţia de deschidere a cur‑
surilor de istorie antică şi istoria artelor de la Universitatea
din Cluj, din 3 noiembrie 1919, oarecum simplu, fără pre‑
tenţii semantice, dar extrem de semnificativ: Datoria vieţii
noastre16.
Se terminase primul război mondial, unul care păruse
atunci catastrofal, prin durată, prin ferocitatea tehnicii mi‑
litare, dar mai ales prin noianul de victime – toate fără pre‑
cedent până atunci, chiar fără prevestire. Dacă unii găseau
consolare într‑un soi de fatalitate teoretizată şi explicată
de Oswald Spengler în repede celebra sa lucrare Declinul
Occidentului17, pentru alţii sfârşitul conflagraţiei părea să
deschidă larg – după ani de angoasă – răbufnirea entuzi‑
asmelor, de la cele de ordin personal până la cele de anver‑
gură naţională. Iar România avea toate motivele să cultive
exaltarea, chiar beatitudinea.
Deşi participarea ei la marea conflagraţie a scos în evi‑
denţă mai curând deficienţele unei naţiuni decât soliditatea
unei construcţii statale (prin lipsa onestităţii conducători‑
lor în a respecta angajamentele internaţionale, deplorabila
capacitate organizatorică a liderilor politici şi militari, prin
acceptarea unei păci separate înainte de sfârşitul războiului,
15
B. Jacob, Devoirs. Conférences de Morale individuelle et de Morale sociale,
Paris, Édouard Cornély et Cie, 1908.
16
V. Pârvan, Datoria vieţii noastre, Aninoasa‑Gorj, Edit. Aninoasa, [1919],
41 p. Toate citatele din textul de faţă au indicaţia de pagină din această
ediţie. Textul a fost inclus apoi în vol. Idei şi forme istorice. Patru lecţii
inaugurale, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1920, p. 7–42.
17
Vezi Klaus P. Fischer, History and prophesy. Oswald Spengler and the
decline of the West, în „American University Studies”, serie 9, History,
vol. 59/1989, p. 277–286; Samir Osmančević, Oswald Spengler und das Ende
der Geschichte, Wien, Turia u. Kant Verlag, 2007; Sebastian Maaß, Oswald
Spengler. Eine politische Biographie, Berlin, Duncker & Humblot, 2013.
prin efortul şi jertfele de sânge cu totul şi cu totul inegale

între diversele categorii sociale etc.)18, România a fost totuşi
unul din acele state ce au avut în cele din urmă un maxim
de profit! Cu alte cuvinte, sfârşitul conflagraţiei mondiale
a adus Vechiului Regat – în plan statal – realizarea dezide‑
ratului de unitate naţională prin alipirea unor teritorii ce
aparţinuseră până atunci Imperiului Habsburgic şi Rusiei
(Transilvania, Basarabia şi Bucovina), dublându‑şi astfel te‑
ritoriul şi populaţia.
Un asemenea fapt de imensă anvergură nu putea decât
să reanime speranţele de mai bine ale celor mulţi, după ce
parcă mereu România trecuse numai prin crize ori prin
păcătoase „epoci de tranziţiune” din care naţiunea părea
parcă incapabilă să mai iasă. Nu mai târziu de 1914, de zorii
marii conflagraţii, mai toţi intelectualii, cei cu un dovedit
spirit al analizei şi al echilibratelor observaţii, constatau că
în România nu s‑au putut realiza cât de cât convenabil ide‑
alurile progresiste de la 1848 şi chiar din epoca unirii princi‑
patelor (1859–1862), iar cele două‑trei generaţii de oameni
politici care s‑au scurs se dovediseră neputiincioase în a
fonda o comunitate statală cu cât mai puţine contraste.
În alţi termeni, cu tot entuziasmul declarat în construc‑
ţia unei societăţi moderne şi prospere, a existat în realitate
o veritabilă criză de încredere, de critică acerbă a ceea ce
însemna la noi justiţie, armonie socială, prosperitate eco‑
nomică, moralitate publică etc. Încă de pe la 1892, într‑o
epistolă adresată lui Ioan Bianu din Berlin, Alexandru A.
Beldiman vedea lucrurile într‑o manieră poate exagerat
catastrofală – cum de la sine se înţelege, nu este singurul!
–, însă era evident pentru toată lumea că superficialitatea
şi demagogia politică constituiau parcă specificul întregii
naţii, aproape neputându‑se vedea soluţii: „Depravaţiunea
politică – spunea el – face nişte progrese înspăimântătoare
Vezi indirect formulat în excelenta carte a lui Lucian Boia, Germanofilii.
18
Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Bucureşti,

Edit. Humanitas, 2009, p. 9–130.
22 Lucian Nastasă
şi cu atât mai repezi, cu cât nu există nici măcar o încercare

serioasă de opunere, şi tare mă tem ca răul să nu ia dimen‑
siuni, care nu s‑ar mai putea combate mai târziu. Pierdem
acum ani preţioşi de pace, care s‑ar putea întrebuinţa pen‑
tru întărirea internă a statului în toate direcţiile”19.
Dar nici peste mai bine de un deceniu lucrurile nu stăteau
altfel, Nicolae Iorga văzând România anului 1904 ca o ţară
„care mai în toate îşi caută îndrumarea”, cu o „viaţă poli‑
tică în care perspectivele sunt puţine şi înguste”, un „mediu
de legături ce se încrucişează şi se schimbă, într‑o vreme
aplecată încă şi azi spre flecăria ieftină şi încrezută”20. Şi nu
părea deloc o exagerare, de vreme ce majoritatea intelectua‑
lilor se pronunţau aproape la unison în această privinţă, iar
dacă observaţiile se făceau din afara graniţelor, prin com‑
paraţie, dezamăgirea căpăta chiar cote alarmante. Duiliu
Zamfirescu, aflat în capitala Italiei în anul 1889, vedea „ţara
fără patimă, cu bunurile şi relele ei”, apreciind că „suntem
o naţie de chiacheroni [flecari]. Poporul de la oraşe e stu‑
pid, iar clasa diriguitoare o gaşcă de pehlivani. Mă apucă
scârba cetind pachetul de ziare ce soseşte din ţară şi văzând
că nimic bun şi prielnic nu se face”21.
De altfel, multe din relatări devin veritabile mărturii‑do‑
cument de epocă, în care tensiunea diferenţelor de civiliza‑
ţie dintre diversele spaţii ale continentului anevoie a putut fi
escamotată. Vasile Pârvan, aflat la Jena pentru specializare
în arheologia clasică, considera de datoria sa să informeze
pe cei din ţară despre realităţile din spaţiul teuton, publi‑
când în „Voinţa naţională” câteva Schiţe din viaţa socială ger‑
mană22, în care, finalmente, lansa provocatoarea întrebare:
19
Scrisori către Ioan Bianu, I, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1974, p. 91.
20
„Sămănătorul”, III, 1904, nr. 5, p. 65.
21
Duiliu Zamfirescu, Opere, VII, Corespondenţă, ed. Al. Săndulescu,
Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p. 199.
22
„Voinţa naţională”, XXI, 1904, nr. 5903, p. 1–2; nr. 5904, p. 1 (semnat:
V. Andrei).
„când va veni şi la noi, cu acelaşi ritm înălţător şi sfânt al

luminii” progresul prin instituţiile de cultură? Era, poate,
şi reacţia firească la suspiciunea mereu afişată de profesorii
germani faţă de tinerii veniţi din România, aşa cum rezultă
din epistola adresată lui I. Bogdan în iunie 1905, din Berlin,
în care îi spunea că „ceea ce m‑a amărât însă, nu atât pentru
mine, cât pentru ţara noastră, a fost neîncrederea, aproape
dispreţul, cu care suntem trataţi de învăţaţii de aici”23. Deşi
avea un temperament auster şi predispus mai mult la stu‑
diu decât la activităţile extra‑universitare, Vasile Pârvan sur‑
prindea totuşi o sumă de trăsături de caracter ale poporului
german pornind de la felul în care acesta îşi petrece timpul
liber, evident, cu referiri critice la situaţia din ţară şi conclu‑
zionând că „disciplina intelectuală şi morală a unui popor
poate să‑i producă petreceri şi bucurii de cel mai înalt grad
chiar când acestui popor îi lipseşte voiciunea popoarelor
sudice şi scânteia de geniu intensiv a orientului”24.
În mod firesc, această stare de lucruri nu putea lăsa in‑
diferenţi pe acei cărturari ai naţiei, intelectuali în sensul
epocii dreyfusiene, care manifestă un tot mai puternic spi‑
rit comunitar, specific perioadelor de criză socio‑culturală,
prin care indivizii caută să se rupă cu totul de moştenirile
anterioare, de valorile căzute în desuetudine, dar să se şi
protejeze în faţa diverselor probleme25. Acest lucru a dus
însă la acutizarea opoziţiei dintre naţionalismul românesc
şi cosmopolitism, recursul deliberat la modelele şi mişcările
intelectuale din alte ţări fiind deja un aspect mult prea evi‑
dent pentru a insista26. Se căutau aşadar prototipuri pentru
23
Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1973, p. 18.
24
V. Pârvan, Sărbători şi petreceri, în „Voinţa naţională”, XXXIII, 1905,
nr. 5983, p. 1; nr. 5984, p. 1–2 (semnat V. Andrei); pentru citat vezi nr. 5983.
25
Vezi Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română
(sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitară
Clujeană, 1999.
26
Cf. Idem, Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spaţiul românesc la
studii în străinătate (1864–1944), Cluj, Edit. Limes, 2006.
24 Lucian Nastasă
primenirea societăţii, iar starea de spirit ce părea să accentu‑

eze confuzia valorilor, a fost fructificată ideologic şi politic.
Pe de altă parte, mai mult ca oricând deveniseră actuale
reflecţiile paşoptistului Ioan Ghica, într‑o epistolă adresată
mult mai tânărului I. Bianu în 1883, căutând să alunge des‑
curajarea acestuia: „De un secol facem patriotism pe spina‑
rea lui Traian, de un sfert de secol facem armatisme, ar fi
timp să facem şi niţel intelectualism (...); ar fi rândul vostru
celor tineri să faceţi ştiinţă, literatură şi arte, şi nu vă este
permisă descurajarea”; „oamenii epocii de tranziţiune” –
care au făcut câte ceva, „dar au păstrat şi multe din trecut,
din şcoala rapacelui” – vor trece, locul lor trebuind să fie
luat de „oameni cu un capital intelectual mai mare şi tot cu
atâta zel patriotic”27.
Cu alte cuvinte, oamenilor de cultură, spiritelor alese ale
naţiunii, celor care erau priviţi de mai toată lumea drept
„apostolii” naţiei în vremuri de restrişte, le‑ar fi revenit mi‑
siunea regenerării patriei, iar situaţia creată la finele pri‑
mului război mondial părea un excepţional prilej pentru
un nou început. Însă spre deosebire de larga categorie a
intelectualilor28, profesorul universitar era la noi şi princi‑
palul mediator între produsele consacrate ale spiritului şi
publicul tânăr, dispus a învăţa organizat, nu doar pentru a
şti, ci şi pentru a dobândi recunoaşterea acumulărilor sale
intelecto‑profesionale printr‑o diplomă academică.
Aşadar, universitarul nu se limita în epocă doar la ac‑
tivităţile cultural‑creative, ci mai mult, era un formator
Scrisori către Ioan Bianu, I, p. 535.
27
Această categorie a fost definită pentru cumpăna secolelor XIX–XX –

28
de către Pascal Ory şi Jean‑François Sirinelli – ca „un om al culturalului,

creator sau mediator, pus în situaţia de om politic, producător sau
consumator de ideologie” (Pascal Ory, Jean‑François Sirinelli, Les
Intellectuels en France, de l’Affaire Dreyfus à nos jours, Paris, Armand Colin,
1986, p. 10). Asupra acestora vezi şi Intellectuelles, ed. Christine Bard,
Toulouse, Clio et Presses Universitaires du Mirail, 2001; François Dosse,
La marche des idees. Histoire des intellectuels, histoire intellectuelle, Paris, La
Découverte, 2003.
organizat, care îşi exercita influenţa şi distribuia cunoştinţe

unui public potenţial a intra în categoria intelectualilor, cu
alte cuvinte este un magistru sau un mentor instituţionali‑
zat29. Iar în această categorie privilegiată se afla, evident,
şi Vasile Pârvan. Descriindu‑l ceva mai târziu pe profesorul
său, C.C. Giurescu afirma că acesta „a reprezentat o sinteză
unică, foarte rar întâlnită: erudit, cu o documentare remar‑
cabilă, investigând exhaustiv problema de care se ocupa,
savant, având darul sintezei şi al construcţiei armonioase,
filosof, punându‑şi problemele principale şi permanente ale
firii omeneşti, ale sensului vieţii şi ale devenirii, literat, ştiind
să îmbrace gândirea şi simţirea lui (…) într‑un chip impre‑
sionant”. „A fost pentru noi – seriile ce l‑am ascultat în răs‑
timpul 1919–1927 – personificarea magistrului, a învăţatului
care era în acelaşi timp şi educator, şi patriot”30.
În plus, Vasile Pârvan a exercitat o veritabilă putere in‑
telectuală asupra corpului studenţesc, prin autoritatea lui
simbolică vizavi de auditori, dar şi prin calitatea de a fi
creat o „şcoală” în domeniul pe care-l ilustra. Astfel, a pro‑
fitat şi de faptul că i s‑a încredinţat conducerea Muzeului
Naţional de Antichităţi, fiind totodată cooptat în Comisia
Monumentelor Istorice, având astfel sub control cam tot
ceea ce însemna „cercetare de teren”. Cu aceste pârghii la
îndemână, a format pe lângă el arheologi cu bune rezultate
ulterioare, unii devenind la rândul lor universitari, precum
Paul Nicorescu, I. Andrieşescu, G.G. Mateescu, Scarlat
Lambrino, Emil Panaitescu, Radu Vulpe, Grigore Florescu,
Vladimir Dumitrescu ş.a.
Însă dincolo de acest aspect, Vasile Pârvan s‑a impus în
faţa tinerilor nu doar prin autoritate – ca bază structurală
a puterii –, atrăgând adeziuni în principal intelectuale nu
29
Asupra lor vezi Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti.
Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes,
2007, p. 60–135.
30
C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All,
2000, p. 103.
26 Lucian Nastasă
numai pe temeiul superiorităţii profesionale, a capacităţii, a

poziţiei ierarhice, cât mai ales prin seducţie – care presupune
o anume doză de încredere şi respect –, persuasiune şi ma‑
nipulare. Pentru că, în adevăr, prin arta de a vorbi bine şi a
sistematiza ideile, de a pune în circulaţie concepţiile generale
asupra vieţii şi a morţii, prin intenţia clară uneori de a seduce
pe tinerii studioşi – şi nu numai –, de a convinge şi de a persu‑
ada, de a se ataşa la sfera probabilului, Pârvan s‑a bucurat de
o maximă căutare şi receptivitate în anii imediat postbelici.
De altfel, după Primul Război Mondial, spre finele că‑
ruia acesta îşi pierduse şi soţia, şi copilul, deveniseră celebre
la Bucureşti cursurile magistrului, cursuri adunate apoi sub
titlul Idei şi forme istorice31, şi la care – după cum rememora
Şerban Cioculescu în 1958 – „înnebuniseră femeile snoabe
din Capitala noastră după el şi umpleau sala IV a vechiului
local al Universităţii, adică scaunele dinaintea băncilor şi
primele bănci, ca la un spectacol bucureştean, aşa ca să fie
şi ele à la page”32. Şi cam la fel se petreceau lucrurile şi la
Cluj, în lunile noiembrie şi decembrie ale anului 1919, când
Vasile Pârvan îşi asumase dificila şi obositoarea sarcină de
a contribui la bunul declic al universităţii româneşti din
inima Ardealului33.
Iar una din faimoasele lecţii prezentate aici este şi cea
menţionată deja, Datoria vieţii noastre, ce ne‑a reţinut acum
atenţia în mod deosebit dintr‑un motiv cât se poate de sim‑
plu: primenirea şi progresul României nu vor veni niciodată
de la „masivitatea impertinentă a bogătaşului care asudă
grăsime şi de [la] brutalitatea greoaie a proletarului care nu
se gândeşte decât la mai multă pâine”34, ci nu vor putea fi
31
V. Pârvan, Idei şi forme istorice. Patru lecţii inaugurale, Bucureşti, Edit.
Cartea Românească, 1920, 216 p.
32
G.T. Kirileanu. Corespondenţă, ed. Mircea Handoca, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1977, p. 408.
33
Vezi „Patria”, Cluj, I, 1919, nr. 206 din 3 noiembrie, p. 4; II, 1920, nr. 4
din 5 ianuarie, p. 3.
34
Vasile Pârvan, Datoria vieţii noastre, p. 10.
puse în lucru decât de intelectualii autentici ai naţiei, de

„preoţii aspri ai unei religii de purificare”, „profeţii unui
timp” ce iau distanţă şi repudiază „poftele grăbite ale hă‑
mesiţilor contemporani”. Doar prin cultivarea maselor, prin
democratizarea reală a culturii putem avea o naţiune spiri‑
tualizată, care nu‑şi va mai vinde conştiinţa pentru un colţ
uscat de pâine. „Supremul scop al luptei noastre – spunea
Pârvan – e spiritualizarea vieţii marelui organism social‑po‑
litic şi cultural creator, care e naţiunea”35.
De altfel, raportându‑se la transformările prin care trecea
lumea imediat după război, Pârvan afirma cât se poate de
răspicat faptul că „democraţia contemporană, fie burgheză,
fie socialistă, e stăpânită de ideea răspândirii culturii în ma‑
sele largi ale muncitorimii”36. Numai că această culturali‑
zare trebuie să antreneze după sine şi schimbarea, înnoirea
conceptelor pedagogice şi, implicit, a instituţiilor de educa‑
ţie. Iar în acest context, Vasile Pârvan atribuie Universităţii
un rol fundamental, din raţiuni ce ţin de Datoria vieţii în
cadrul noilor realităţi socio‑politice.
Magistrul nu face altceva decât să inoculeze auditoriu‑
lui/lectorului o idee nu de dată recentă, pe care o regăsim
ca o dogmă în spiritul vremii, cu rezultate notabile mai ales
din ultimul deceniu al veacului XIX, dar extrem de vizibilă
după primul război mondial, şi anume necesitatea impu‑
nerii şi în societatea românească a meritocraţiei, a promo‑
vării indivizilor pe temeiul meritului şi al capacităţii, ceea
ce ar determina ca investiţia şcolară să capete o nouă va‑
loare socială, care să justifice sacrificiile făcute de cei prove‑
niţi din păturile de jos şi mijlocii37. Iar discursul lui Pârvan
pledează pentru rolul învăţământului superior şi menirea
35
Ibidem, p. 16.
36
Ibidem, p. 7.
37
Vezi în plan general, pentru acea epocă: James V. Smith, David
Hamilton, The Meritocratic intellect. Studies in the history of educational
research, Aberdeen, Aberdeen University Press, 1980; Pascal Duret,
Sociologie de la compétition, Paris, Armand Colin, 2009.
28 Lucian Nastasă
profesorului universitar în înălţarea spirituală a naţiei, ca

unica modalitate a prosperităţii materiale şi a propăşirii ală‑
turi de celelalte „culturi imperiale” ale lumii.
Ca loc de întâlnire a mai tuturor aspiraţiilor naţionale,
Universitatea a fost şi este singura instituţie cu o reală pu‑
tere socială şi spirituală ce pregăteşte intelectuali profe‑
sionişti, în fapt pe viitorii diriguitori ai naţiei. Pe de altă
parte, vocaţia Universităţii este inseparabil legată de ideea
unei anume transcendenţe a spiritualităţii, a culturii şi şti‑
inţei, a cunoaşterii teoretice, această instituţie constituind
fundamentul întregului angrenaj cultural naţional, cu o
fizionomie mai bine conturată în direcţia formării elitelor
intelectuale. Aşadar, într‑o logică măcar formală, instituţiile
de învăţământ superior şi‑au asumat întotdeauna o menire
universalistă, contribuind la transformările sociale şi poli‑
tice care sunt asociate cu modernitatea. Or, Vasile Pârvan
militează în Datoria vieţii noastre tocmai pentru acest atribut
ce trebuie dobândit indiscutabil şi de universităţile româ‑
neşti, deşi evoluţia lor pare să fi fost însoţită de nenumărate
sincope şi neîmpliniri.
Astfel, reconstrucţia Universităţii româneşti de la Cluj nu
poate constitui decât o bună ocazie de a face acest lucru,
într‑un context istoric deosebit de prielnic pentru noi. Însă
ea trebuie să fie fundamental diferită de ceea ce a existat până
atunci în spaţiul românesc, „căci dacă e ca noua Universitate
să nu fie decât încă o uzină de superficialităţi şi inutilităţi,
de non‑valori sociale, culturale, politice, înfiinţarea ei nu
e numai absurdă, e şi imorală”, în temeiul faptului că „fie‑
care păcat social se reflectă la un popor în toate aşezămin‑
tele lui”38. Iar Vasile Pârvan avea aici în vedere cohortele de
până atunci de absolvenţi şi licenţiaţi ai instituţiilor noastre
de educaţie elevată, posesori în fapt doar a unor diplome,
„petice de hârtie”, ca finalitate a unui învăţământ fără sis‑
tem, ce încurajează învăţatul mecanic, doar acumularea de

38
informaţii cât mai diverse, dar fără niciun folos, pentru că

şcoala românească nu i‑a învăţat să gândească, ci doar să
asculte şi să reproducă.
Sau, ca să lăsăm cuvântul Magistrului, tinerii noştri nu
erau la 1919 decât nişte stupizi epigoni, pentru că şcoala
care‑i pregătea impunea „un hamalâc stupid al tuturor ne‑
chemaţilor care adună fără nici un spirit superior, ordona‑
tor în haosul faptelor, tot ce le cade sub simţuri, fiindu‑le
total indiferent şi neinteligibil de‑i caracteristic, ori zadar‑
nic şi mut”. Or, „confraternitatea Universităţii noastre tre‑
buie să înţeleagă viaţa ca o luptă pentru mai mult gând.
Spontaneitate, originalitate, însufleţire, spiritualizare, a în‑
tregii noastre munci ordonate în viaţă. Iar spiritualizarea
aceasta a vieţii, valorificată după unitatea de măsură su‑
premă: etern valabilul uman, să fie legea perpetuă a deo‑
sebirii inertului de viu, animalicului de uman, naturalului
de cultural, materialului de spiritual”39. Altfel, „într‑o lume
de seci şi de utilitarişti josnici conspiraţia generală a neis‑
prăviţilor va popula cu reprezentanţi de‑ai lor cele mai în‑
alte locuri în ierarhia responsabilităţilor social‑culturale ori
social‑politice”40.
Ca şi în alte rânduri, Vasile Pârvan se dovedeşte un vizi‑
onar utopic, pentru că şi după 1919 lucrurile n‑au mers toc‑
mai bine pentru societatea românească, ce ajunsese totuşi
la apogeul aspiraţiilor ei naţionale, ce nu vor mai fi atinse
nicicând de atunci până acum. De altfel, imediat după răz‑
boi apare tot mai evident dezinteresul major al puterii po‑
litice faţă de tineret, în relaţia cu acesta prevalând mai de‑
grabă politicianismul. De aici şi nemulţumirea studenţilor
faţă de partidele politice. Dacă până spre sfârşitul perioadei
interbelice se vorbeşte despre mişcările studenţeşti îndeo‑
sebi ca manifestări antisemite, în fapt de cele mai multe ori
antisemitismul constituie izbucnirea de suprafaţă, insidios
Ibidem, p. 39.
39
Ibidem, p. 12.
40
30 Lucian Nastasă
manipulată, care permitea violenţele, pentru că mai ales în

anii 30 el se topeşte într‑o mişcare naivă din punct de vedere
ideologic, dar extrem de periculoasă prin anularea demo‑
craţiei, în obiectiv fiind de fapt partidele politice41.
Zadarnic o serie de universitari, deopotrivă şi lideri poli‑
tici, au căutat să ferească Universitatea de diversele derapaje
ideologice, căutând să redefinească rolul acesteia în cadrul
societăţii româneşti. Ion Petrovici, într‑un text devenit ce‑
lebru, intitulat Menirea universităţilor, reamintea – mergând
în fond pe urmele lui Vasile Pârvan – faptul că valorificarea
unui popor se face în primul rând prin cultură, iar aceasta
din urmă nu se poate realiza decât prin intermediul univer‑
sităţilor. De aceea, trebuia creat un mediu prielnic dezvol‑
tării acestora, care n‑au avut la noi o tradiţie ştiinţifică înde‑
lungată, în primul rând prin existenţa unui corp profesoral
„străbătut de fiorul creaţiunii ştiinţifice”. Pe de altă parte,
crearea de savanţi şi de buni profesionişti nu e de ajuns.
Universitatea trebuie să aibă influenţă şi asupra educaţiei
morale şi civice a studenţilor, să fie un focar de patriotism
generos, dar şi de „emancipare intelectuală, ca citadele de
luptă împotriva tuturor tiraniilor”42.
Este tocmai ce invoca Vasile Pârvan la 1919 ca fiind da‑
toria vieţii noastre, iar contextul părea mai mult decât favo‑
rabil. Sub aspectul şanselor de acces la clasa mijlocie, cel
puţin prin dublarea efectivelor de posturi susceptibile a fi
ocupate în baza titlurilor academice, Marea Unire a generat
o veritabilă euforie în spiritul generaţiei româneşti imediat
postbelice. Nu întâmplător se vorbea la sfârşitul războiului
că după realizarea idealului naţional trebuie să urmeze o ve‑
ritabilă revoluţie culturală, la care se simţeau chemaţi scri‑
itori, artişti, publicişti, oameni de teatru, cântăreţi, filosofi,
sociologi, muzicieni etc.
41
Vezi Antisemitismul universitar în România (1919–1939), ed. Lucian
Nastasă, Cluj, Edit. ISPMN/Kriterion, 2011.
42
I. Petrovici, Menirea universităţilor, în „Minerva”, II, 1928, nr. 2, p. 31.
Dar nu era încă aşa şi nici nu va fi! Lucid, Pârvan con‑

stata un aspect pe care‑l credea şi îl dorea trecător, şi anume
că „înăuntrul ţării tale, nu vezi decât necinste, căţărare
disperată către locurile cele mai de sus, goană după avere,
murdărire a tuturor numelor curate de luptători fără frică
împotriva răului, aprobare stupidă a mulţimii, dată nu celor
care‑i cer virtute, ci celor ce‑i laudă viciile”43. Deşi România
ieşise biruitoare doar conjunctural din această conflagraţie,
eşecurile ei militare, pierderile de vieţi omeneşti, suferinţele
şi lipsurile de tot felul n‑au fost uşor uitate. Entuziasmul ge‑
nerat de alipirea celorlalte teritorii la „patria mamă” era va‑
labil în general pentru clasa politică diriguitoare, pentru cei
care se îmbogăţiseră de pe urma războiului şi stătuseră mult
în spatele frontului, a acelora care vreme de câteva decenii
au făcut carieră politico‑intelectuală şi prin agitarea coardei
naţionaliste, în vreme ce marea masă a poporului, a acelei
părţi numeroase ce s‑a jertfit cu adevărat în anii conflagra‑
ţiei, având aspiraţii mai degrabă de ordin social44, a trăit
elanul cu mai multă reţinere, plângând mai întâi morţii,
bolile şi lipsurile materiale. Iar situaţia imediat postbelică
era extrem de dificilă, asta şi datorită dezorganizării specific
româneşti.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că imediat după
sfârşitul conflagraţiei avem de‑a face cu o situaţie specifică
unor astfel de momente, cel puţin din punct de vedere de‑
mografic. Revenirea la normal a fost însoţită de întoarcerea
în facultăţi a tuturor promoţiilor de studenţi împiedicaţi
de mobilizare să‑şi facă studiile, în anumite situaţii chiar
dublându‑se efectivele. Mulţi din aceştia aveau experienţa
războiului, trăiseră în mizeria tranşeelor, fuseseră răniţi şi
43
44
Vezi Un nou ideal, în „Cuvântul studenţesc”, Bucureşti, I, 1923, nr. 1 (7
ianuarie), p. 3, în care se arată că până la război a fost „idealul naţional”,
însă după victorie acesta a fost „răpit”, epoca postbelică devenind „o
ruşine naţională”, în care „idealul naţional [a fost] înlocuit cu aviditatea
de îmbogăţire” prin fraudă, corupţie etc.
32 Lucian Nastasă
pierduseră mulţi camarazi sfârtecaţi de obuze ori răpuşi de

gloanţe. Poate că lor li se adresa Pârvan, când constata că
„Universitatea, în loc de a fi un colegiu frăţesc de tineri şi
bătrâni care caută împreună, deopotrivă de entuziaşti, rea‑
lul, adevărul, frumosul, sensul lumii şi al vieţii, trebuie să
fie, în haosul şi decăderea actuală, un adevărat spital pentru
mutilaţii la suflet”45.
Iată de ce, Vasile Pârvan vedea în noua Universitate de la
Cluj declicul pentru o „nouă epocă de cultură”, una reală, în
folosul întregii societăţii¸ pentru că „nu românizarea noas‑
tră feroce, întru vegetativul etnografic, ci continua noastră
umanizare întru sublimul uman va crea suprema splendoare
a culturii româneşti”46. Aceasta este Datoria vieţii noastre.

45
Ibidem, p. 32.
46
Frontierele spirituale și
avatarurile Marii Uniri.
Publicul studențesc basarabean
în universitățile românești
Actul Marii Uniri din 1918 a făcut ca România să‑și realizeze

dezideratul de unitate națională – tot mai activ încă de pe la
finele veacului XIX – prin alipirea Transilvaniei, Bucovinei
și Basarabiei, dublându‑și astfel teritoriul și populația. În
acest context, în interiorul noilor frontiere, ce vor fi mai
apoi ratificate prin tratatele de pace care au succedat primei
mari conflagrații mondiale, și‑au aflat căminul o multitu‑
dine de grupuri etno‑culturale non‑românești, extrem de
diversificate din punct de vedere confesional, situație a cărei
analiză, astăzi, ar trebui să se dovedească mult mai com‑
plexă și variată. Altfel, tratarea lor sub numitorul comun al
apartenenței fie etnice, fie religioase, ori a identității de tip
regional, s‑ar dovedi nu doar simplificatoare, cât mai ales
susceptibilă de interpretări eronate, exclusiviste, care nu
s‑ar proba în practica infra‑istoriei, atunci când am recurge
la investigații de o mai mare acuratețe socio‑istorică, în care
ar fi implicate cât mai multe variabile sociologice.
Cum de sine se înțelege, nu este rostul aici de a detalia
cele afirmate mai sus, însă un fragment restrâns de analiză,
doar asupra temei anunțate în titlu, ne pare oarecum reve‑
lator, deși ar putea părea unora deosebit de limitat în ce
privește aria de cercetare. Chiar și așa, cum bine se va putea
34 Lucian Nastasă
constata, multe din observațiile ce vor împăna studiul de

față vor putea foarte bine să se constituie și în concluzii cu
un iz mai mult sau mai puțin generalizant.
Fără a crede cineva că încă de la început am oferi cumva
o premiză de lucru, ca un soi de idee preconcepută, trebuie
totuși să evidențiem ab initio faptul că mai toată atmosfera
ce rezultă din analiza a mii și mii de documente arhivistice
indică parcă faptul că actele unirii celor trei provincii amin‑
tite – Transilvania, Bucovina și Basarabia – nu au generat cu
aceași intensitate entuziasmul manifestat în Vechiul Regat
(în mod generic), în rândul clasei diriguitoare, dar mai ales
a diverselor categorii sociale atât din România ante–1918,
cât și din teritoriile alipite. Cu alte cuvinte, pentru fiecare
dintre aceste provincii, trecutul lor istoric le impregnase
deja particularități adânc înrădăcinate atât în mentalul co‑
lectiv, cât mai ales prin tot ceea ce a însemnat viață poli‑
tică, economică și îndeosebi culturală pendinte de o altă
autoritate statală (Imperiile Țarist și Habsburgic, dar și al
statului ungar, chiar dacă acesta făcea parte din binecunos‑
cuta uniune austro‑ungară). În plus, nu toți noii cetățeni ai
României unite își regăseau aici „patria mamă”, ci dimpo‑
trivă, nu pentru puțini, aceasta ființa distict din punct de
vedere statal în vecinătate, „suspinând” după „fiii pierduți”
și aspirând de acum la repararea așa‑numitelor „nedreptăți
istorice”.
Dintre toate cele trei provincii atașate statului roman
după 1918, de departe Basarabia era considerat teritoriul
cel mai rămas în urmă din multe puncte de vedere. Intrată
în componența Imperiului Țarist încă din 1812, regiunea
a trecut printr‑un veac de agresivă și temeinică rusificare,
prin intermediul unor mecansime asupra cărora s‑a discutat
îndeajuns47. Așa se face că pe parcursul a puțin peste un
veac (106 ani), teritoriul dintre Prut și Nistru și‑a modificat
Vezi, de pildă: Theodore R. Weeks, Nation and State in Late Imperial
47
Russia. Nationalism and Russification on Russia’s Western Frontier, 1863–1914,

DeKalb, Northern Illinois University Press, 2008 (ed. I: 1996).
simțitor compoziția etnică, ajungând de la 86% populație

moldo‑românească în 1812 la un procent de doar 65,5% în
1918, ca rezultat al unui proces complex de rusificare, ce a
avut ca intrumente instituții fundamentale precum școala,
biserica, justiția, administrația sau armata. În plus, recurge‑
rea la transferurile organizate de populație, prin coloniza‑
rea unor grupuri non‑moldovenești și deportarea autohto‑
nilor în alte regiuni ale Rusiei, a făcut ca acest proces să aibă
ritmuri alerte, mai greu de închipuit în alte împrejurări doar
pe parcursul unui secol48.
Totodată, trebuie evidențiat și faptul că până pe la înce‑
putul veacului XX nu se poate vorbi de o mișcare națională
în Basarabia, așa cum – de pildă – se invocă pentru
Transilvania. Este de altfel o atmosferă specifică mai ales
Imperiului Țarist de până la Revoluția din februarie 1905,
unde fusese interzisă orice manifestare a simțămintelor
naționale prin cultivarea limbii, literaturii și istoriei, ori
preconizarea măcar „ilicită” a relațiilor simbolice dintre
România și Basarabia, așa cum – bunăoară – se petreceau
lucrurile în cazul Ardealului. În acest context, până spre
cumpăna dintre secole, era practic imposibil de a se trece
dinspre Vechiul Regat cărți sau presă românească înspre te‑
ritoriul dintre Prut și Nistru. Cu alte cuvinte, n‑a existat și
pentru Basarabia un Badea Cârțan, poate pentru că împre‑
jurările erau altele, poate pentru că tipul de administrație
rusească era mai bine pus la punct sub aspectul coerciției și
al pazei frontierelor, dar cu siguranță și în virtutea faptului
că România de până spre primul război mondial nu a fost
48
Sintetic vezi: Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe (1812–1918),
I, Paris, Imprimerie Générale Lahure, 1919, 64 p.; G. Murgoci, La population
de la Bessarabie. Étude démographique, Paris, s.éd., 1920; Iulian Fruntașu,
O istorie etnopolitică a Basarabiei, 1812–2002, Chișinău, Edit. Cartier,
2002; Elena Siupiur, Changements dans la structure ethnodémographique
de la Bessarabie au XIXe siècle (1794–1894), în vol. Between East and West.
Studies in anthropology and social history, ed. Ștefan Dorondel, București,
Institutul Cultural Român, 2005, p. 493–521.
36 Lucian Nastasă
cine știe ce interesată de soarta basarabenilor, cel puțin sub

aspectul românității.
Abia odată cu Revoluția din 1905 au început să apară
în Basarabia voci care să promoveze – cu timiditate încă,
este drept – ideea unei mișcări separatiste moldovenești,
susținută în principal de intelectuali care – ca un paradox
– își făcuseră studiile superioare pe la universitățile rusești
din Odessa, Kiev, Dorpat, Moscova ori Sankt Petersburg,
pentru că în teritoriul dintre Prut și Nistru nu au existat
instituții de educație elevată. Am spus „ca un paradox” pen‑
tru că situația era de asemenea natură, în sensul că, dacă
pe cuprinsul Basarabiei nu se puteau afla lucrări în limba
română, nici măcar în cazul instituțiilor locale ce pregăteau
corpul eclesiastic, universitățile invocate mai sus dețineau
un număr semnificativ – pentru acele vremuri – de ase‑
menea opere literare și istoriografice49. De altfel, crearea
unei catedre de limba română la Seminarul Teologic din
Chișinău este tocmai rezultatul acestei mișcări de renaștere
a spiritului moldav începând cu 1905, renaștere stimulată și
de apariția a numeroase societăți culturale, dar și a unor or‑
gane periodice de expresie în limba română, care chiar dacă
– unele – au avut o existență efemeră, au generat totuși un
curent de atitudine contra rusificării.
Să nu ne imaginăm însă că această pătură a intelectua‑
lilor a avut un impact deosebit prin ideile „identității mol‑
dave” ce trebuie cultivate în mase, pentru că din punct de
vedere cronologic, în doar un deceniu de promovare ceva
mai activă a acestora nu se putea face mare lucru. De altfel,
se cuvine să remarcăm faptul că de la 1856, de exemplu, la
1914 ponderea populației rurale a regiunii nu s‑a schimbat
cine știe ce, situându‑se în linii mari între 90–95%, în marea
ei majoritate fiind analfabetă. Totodată, se impune a subli‑
nia că elita intelectuală basarabeană, atâta câtă era și cum
Vezi și Ion G. Pelivan, L’union de la Bessarabie à la mère‑patrie, la

49
Roumanie, II, Paris, Imprimerie Générale Lahure, 1919, p. 7–8.

era, s‑a format mai curând în spațiul ex‑Basarabean, în spe‑

cial în universitățile rusești și, arareori, în apusul Europei,
de unde ar fi putut aduce un alt suflu.
Dintr‑o altă perspectivă, pentru a ne limita doar la tema
circumscrisă de noi în titlu, dar poate și cea mai evidentă
în acest sens, al înapoierii teritoriului de dincolo de Prut,
trebuie să constatăm că în această „epocă” a educației, ce
începe a se face simțită ca ideologie de pe la mijlocul vea‑
cului XIX, asistăm la o creştere tot mai pronunţată în toată
Europa occidentală a fenomenului şcolarizării de nivel se‑
cundar şi universitar50. În vreme ce această expansiune a con‑
stituit mai pretutindeni unul din procesele fundamentale
ale modernizării, în strânsă legătură cu evoluţia structurilor
politice şi sociale, cu extensia drepturilor civice, cu progre‑
sele tehnologice etc, care va duce la eradicarea analfabetis‑
mului, şcoala fiind considerată de către stat ca un „serviciu
indispensabil”, educaţia deschizând calea spre prestigiul
social, siguranţă, bogăţie etc, în Basarabia progresele în
această direcție au fost neînsemnate printre autohtoni.
Și pentru că tot încercăm să punem valoare pe sensul
comparațiilor, teritoriul dintre Prut și Nistru nu a avut șansele
Transilvaniei de‑a lungul vremii. Fără a intra acum în deta‑
lii, se cuvine totuşi amintit faptul că răspândirea Reformei
religioase în Ardeal a produs schimbări majore în ansamblul
societăţii – comparativ cu spaţiul extracarpatic –, generând
din perspectiva a ceea ce ne interesează aici o atmosferă fa‑
vorabilă dezvoltării culturii şi ştiinţei. Totodată, sub aspect
educaţional, acest fenomen a dus la apariţia „academiilor”,
colegiilor şi gimnaziilor, ca urmare a creşterii nevoii de a se
forma o pătură instruită, care până atunci practicase peregri‑
natio academica spre cele mai diverse centre universitare eu‑
ropene. Cu tot aspectul lor rudimentar chiar pentru secolul
Cf. Reinhart Schneider, L’évolution de l’éducation dans les Etats d’Europe
50
occidentale entre 1870 et 1975, în vol. Perspectives des sciences socials en

Allemagne aujourd’hui, coord. Erwin K. Scheuch, Paris, Editions de la
Maison des Sciences de l’homme, 1991, p. 3–39.
38 Lucian Nastasă
XVIII şi prima jumătate a celui următor, rostul stabilimente‑

lor ardelene de educație a fost major în difuzarea ideilor pro‑
gresiste ale epocii, contribuind la modificarea mentalităţilor
şi schimbarea fizionomiei regiunii.
Mai mult chiar, în cazul Imperiului Habsburgic, se con‑
stată faptul că de pe la mijlocul veacului XIX autorităţile
de la Viena au dezvoltat o reţea de şcoli secundare mult mai
puternică şi densă în anumite regiuni înapoiate din punct
de vedere economic, precum Transilvania și Bucovina (dar
şi Tirol‑Voralberg, de exemplu), faţă de regiunile aflate
deja pe calea industrializării51, reţea nu doar întreţinută
apoi de guvernanţii de la Budapesta – în cazul Ardealului,
după Compromisul de la 1867 –, ci chiar extinsă, în vederea
consolidării legăturilor dintre centru şi periferie. De acest
lucru a beneficiat şi populaţia românească, reprezentată, de
exemplu, în 1864/5 în proporţie de 38,1% în liceele transil‑
vane, cifră ce indică totuşi o subreprezentare comparativ cu
celelalte etnii: dacă printre români era un elev de gimnaziu
la 1032 de locuitori, în cazul maghiarilor cuantumul era de
unu la 426, iar al germanilor de unu la 21452. Oricum însă,
raportat la vechiul regat al României, indicii gradului de
educaţie al românilor din Ardeal au fost mereu mult mai
elevaţi decât al conaţionalilor din „patria mamă”, cel puţin
până la izbucnirea primei conflagraţii mondiale.
Or, în ceea ce privește Basarabia, sub aspectul educației,
situația era dezastruoasă pentru populația românească.
Estimările făcute pentru perioada imediat anterioară Marii
Uniri evidențiază faptul că doar aproximativ 10% dintre
români erau știutori de carte, mult sub bulgari sau turci,
51
Simion Retegan, Social Attractiveness and Social Selectivity of
Secondary Schooling in Multi‑Ethnic Transylvania around 1850–1870, în
vol. L’Enseignement des élites en Europe Centrale (19e‑20e siècles), sous la
direction de Victor Karady et Marius Kulczykowski, Cracovie, Université
Jagellonne, 1999, p. 139.
52
Simion Retegan, Şcolarizare şi dezvoltare: elevii români ai liceului piarist
din Cluj între 1850–1910, în „Anuarul Institutului de Istorie Cluj”, XXXII,
1993, p. 124.
în vreme ce nemții depășeau 60%, iar polonezii erau peste

50% alfabetizați. Cât privește repartiția pe genuri, cifrele
vorbesc aproape de la sine: la români doar 10,5% bărbați și
puțin sub 2% femei erau știutori de carte, pe când nemții
cuantificau 63,5% băieți și 62,9% femei, polonezii 55,6%
bărbați și 52,9% femei, evreii 49,6% bărbați și 24,1% femei,
„velico‑rușii” 49,9% bărbați și 21,1% femei ș.a.m.d.53 Numai
că toate aceste proporții capătă noi înțelesuri raportate la
cifrele absolute ale acestor grupuri etno‑culturale. Asta de‑
oarece, la o populație de aproximativ 2.625.000 locuitori
ai Basarabiei în 1918/1919, români erau cca. 1.585.000, ger‑
mani doar 72.000, „velico‑ruși” 45.000, în vreme ce evreii
numărau cca. 138.00054.
Sintetizând oarecum, se poate constata faptul că spre de‑
osebire de Transilvania și Bucovina, românii din Basarabia
erau, pe de o parte, sub‑școlarizați, pe de alta rusificați. Pe
când la unirea Ardealului cu România, în 1918, românii din
interiorul arcului carpatic știau bine românește, își conser‑
vaseră o puternică identitate românească, avuseseră școli
proprii, creaseră valori culturale și intelectuale specifice,
mai mult chiar, în trecutul istoric – nu prea îndepărtat de
53
Cf. C. Filipescu, Eugeniu N. Giurgea, Basarabia. Considerațiuni
generale, agricole, economice și statistice, Chișinău, Institutul de Arte Grafice
„România Nouă”, 1919, p. 57.
54
Ibidem, p. 55. Cifrele sunt aproximative, întrucât în epocă nu exista
un cult al statisticilor riguroase, făcându‑se îndeosebi aproximări. De
pildă, în martie 1921, Direcţia Generală a Statisticii trimitea Ministerului
Instrucţiunii următoarea „estimare” în ceea ce priveşte populaţia
României la acea dată: Vechiul Regat – 7.222.000 locuitori; Basarabia
– 2.345.000; Bucovina – 812.000; Banatul 910.000; Crişana – 1.145.000;
Maramureşul – 467.000; Transilvania – 2.686.000 (Arh.St.Bucureşti,
Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 288/1921, f. 24). În ceea ce privește
populația evreiască din Basarabia, Bulletin Statistique de Bessarabie
(Bucharest, 1923) oferă cifra de 267.000 israeliți pentru anul 1920, la o
populație de aproximativ 2,3 milioane. Pentru situația demografică a
Moldovei la finele veacului XIX vezi Constantin Ungureanu, Populația
Bucovinei și Basarabiei sub stăpâniri imperiale (1775/1812–1918), în „Archiva
Moldaviae”, Iași, V, 2013, p. 97–100.
40 Lucian Nastasă
Unire – intelectuali transilvăneni contribuiseră la dezvol‑

tarea limbii, literaturii și istoriografiei naționale (oferind
un Petru Maior, Ion Budai‑Deleanu, Ion Agârbiceanu,
Octavian Goga, George Coșbuc, Liviu Rebreanu ș.a.) etc,
nu același lucru se poate spune despre Basarabia. Până și
legăturile dintre Transilvania și Vechiul Regat au fost mai
strânse, spre deosebire de cele cu Basarabia55.
În acest context, unirea Basarabiei cu Vechiul Regat a
făcut ca aproape imediat România – la care s‑au adăugat și
noile provincii intrate în componența statului – să fie inva‑
dată de numeroase cohorte de tineri de dincolo de Prut ce
căutaseră să urmeze studii de rang superior. De altfel, sub
aspectul şanselor de acces la clasa mijlocie, Marea Unire
a generat o veritabilă euforie în spiritul generaţiei româ‑
neşti imediat postbelice. Acest lucru a fost favorizat și de
extinderea reţelei universitare cu încă două stabilimente
(pe lângă București și Iași), cele de la Cluj şi Cernăuţi,
fiecare aducând cu sine specificităţi demne de luare aminte.
Astfel, tinerii din Basarabia s‑au îndreptat preponderent
spre vechile centre academice atât din dorința de a accede
la „modernitatea” (atâta câtă era ea pe atunci!) teritoriilor
de la vest de Prut, cât și datorită faptului că în vechea gu‑
bernie țaristă nu exista încă un învățământ de rang superior
românesc.
Deși statisticile universitare sunt ca și inexistente pentru
perioada imediat următoare Marii Uniri, lucru explicabil
nu doar prin atmosfera de dezordine specifică sfârșitului
primei conflagrații mondiale, ci și datorită dezorganizării
caracteristice administrației românești, există totuși surse
documentare – chiar dacă disparate, uneori indirecte și nu
totdeauna coerente – ce surprind acest fenomen de răspân‑
dire a tinerilor basarabeni pe la diversele instituții românești
Vezi și Alin Ciupală, Transilvania și Basarabia la 1918. Imaginea unei
55
diferențe, în vol. Călător prin istorie. Omagiu profesorului Liviu Maior la

împlinirea vârstei de 70 de ani, Cluj, Centrul de Studii Transilvane, 2010,
p. 531–539.
de învățământ superior. Pe de altă parte, din această per‑

spectivă, trebuie semnalat și un alt un aspect deloc de ne‑
glijat, și anume incredibila indolență a celor care întocmeau
statisticile studenţeşti, de la nivelul facultăţii până la cel de
centru universitar! Că nu se potrivesc întotdeauna statis‑
ticile facultăţilor cu cele ale administraţiilor universitare
(acestea din urmă fiind ceva mai riguroase, pentru că au ca
temei taxele şi stipendiile şcolare), că diferă cifrele semes‑
trului întâi de cele din al doilea – ar mai afla explicaţii. Însă
chiar operaţiile simple de adunare sau înmulţire sunt uneori
eronate, existând totodată diferenţe între ceea ce se găseşte
în arhivele universitare şi în diversele statistici edite56.
Chiar și așa, câteva proiecții cantitative vor putea oferi
o imagine cât de cât convingătoare în ceea ce privește
ponderile studenților basarabeni la cele patru universități
românești de după unirea din 1918.
Astfel, la Universitatea din Cluj, în 1923/24 se aflau 80
tineri din Basarabia și doar 27 din Bucovina de la un total
1967 studenți, din care 1609 erau transilvăneni (așadar 4,8%
provenind de dincolo de Prut) și 193 regățeni (9,81%); în
1925/26, la 2297 studenți, basarabeni erau 84 (3,65%), bu‑
covineni numai 25 (1,08%), 1900 ardeleni (82,71%) și 201
regățeni (8,75%); în 1927/28, la 2741 studenți, 54 erau basa‑
rabeni (1,97%), 20 bucovineni (0,72%), 2147 transilvăneni
(78,32%) și 235 regățeni (8,57%). Nici peste cinci ani lucru‑
rile nu au stat altfel, ci dimpotrivă, în 1932/33 fiind prezenți
doar 47 basarabeni (1,05%) la 4469 de studenți, 45 buco‑
vineni (1%), însă 585 regățeni (13,09%), ca efect direct al
acțiunii de românizare a regiunii. Cu alte cuvinte, ponderea
56
Avem aici în vedere îndeosebi: Anuarele universităţilor din Bucureşti,
Iaşi, Cluj şi Cernăuţi pe toţi anii interbelici; Statistica învăţământului public
şi particular din România pentru anii şcolari 1919–1920 şi 1920–1921, cu o
dare de seamă de G. Theodoru, Bucureşti, Tip. Curţii Regale F. Göbl, Fii,
1924; Anuarul statistic al României, pe toţi anii interbelici; Recensământul
din 1930, vol. I–IX; Sabin Manuilă, Ştiinţa de carte a populaţiei României.
Note preliminare după datele recensământului general al populaţiei din 1930,
Bucureşti, Institutul Social Român, 1936 ş.a.
42 Lucian Nastasă
tinerilor de dincolo de Prut este sensibil sub‑reprezentată,

poate și datorită depărtării de teritoriile natale, a existenței
unui soi de „spirit ardelenesc” nu întotdeauna prea deschis
față de „venetici” (sau „venitură” în limbajul locului), dar
și în măsura în care exigențele universitare erau evidente,
aspect frecvent invocat de autoritățile academice ale vremii,
îndeosebi în ceea ce privește recunoașterea sau echivalarea
diverselor tipuri de diplome (de la cele de bacalaureat, până
la cele de doctorat).
La Cernăuți însă, până prin 1922–1923, prezența basara‑
benilor la Universitatea de aici este semnificativă, atât da‑
torită proximității, cât și a specificului regiunii. Deși era un
spațiu aflat la periferia Imperiului Habsburgic, Bucovina
căpătase din 1850 statutul de „teritoriu al Coroanei”
(Koronland), cu avantaje ce contribuiseră mult la progresul
provinciei. Nu întâmplător, Cernăuţiul era considerat de pe
la finele secolului XIX şi până la prima conflagraţie mon‑
dială drept o „mică Viena”, sintagmă atribuită fără nicio
exagerare. De altfel, vizitând orașul în primăvara lui 1928,
Maurice Pernot spune că deși numele orașului se scrie acum
românește (Cernăuți), „aspectul general a rămas cel al unui
mare oraș austriac”, unde „toată lumea vorbește germana”,
buticurile, magazinele, cafenelele, moda hainelor fiind ca la
Viena57.
Apoi, prezenţa evreiască în acest oraş cosmopolit era do‑
minantă, conferind chiar o notă specială din punct de ve‑
dere cultural58. În plus, Cernăuţiul era un puternic centru
57
Maurice Pernot, Balkans nouveaux, III, La Grande Roumanie, în „Revue
des deux mondes”, XCVIII, 1928, tom. XLIX, 15 novembre, p. 366.
58
Din bogata literatură vezi: An der Zeiten Ränder. Czernowitz und die
Bukowina. Geschichte, Litteratur, Verfolgung, Exil, Hrsg. von Cécile Cordon
und Helmut Kusdat, Wien, Theodor Kramer Verlag, 2002; Florence
Heymann, Le Crépuscule des lieux. Identités juives de Czernowitz, Paris, Stock,
2003; Die Geschichte einer untergegangenen Kulturmetropole, Hg. Helmut
Braun, Berlin, Links Verlag, 2005; Gelebte Multikulturalität. Czernowitz
und die Bukowina, Hrsg. Victoria Popovici, Wolfgang Dahmen, Johannes
Kramer, New York, Bern, Frankfurt/M., Peter Lang Verlag, 2010 ş.a.
sionist, dar şi socialist evreu („Bund”), aici dezvoltându‑se

totodată o literatură proprie evreiască, de limbă idiş, ce a
generat valori culturale unanim apreciate pe mapamond.
Iar tot acest efort intelectual şi literar a fost susţinut de o
solidă presă de limbă idiş sau germană59, conferind regiu‑
nii o fizionomie culturală aparte, aproape unică pentru în‑
tregul continent, cultură ce a gravitat indiscutabil în jurul
Universităţii din Cernăuţi. Este și motivul pentru care mulți
tineri basarabeni de religie mozaică s‑au îndreptat spre acest
centru de învățământ superior, spiritul comunitar fiind în‑
deajuns de puternic, conferind siguranță și un mediu pro‑
pice de dezvoltare în virtutea tradițiilor evreiești din acest
spațiu (îndeosebi hasidime).
În aceste împrejurări devin explicabile și temerile mul‑
tor români originari din regiune, cu aspiraţii intelectualiste
şi universitare, în ceea ce priveşte concurenţa exercitată în
Cernăuţi de către purtătorii unei „culturi imperiale”, pre‑
cum cea germană60. Astfel, tinerii români din Basarabia au
fost chiar încurajați să vină la studii aici, reiterând parcă,
într‑un alt sens, mai vechiul principiu geopolitic de a co‑
recta geografia prin etnografie, subminând astfel unul din‑
tre bastioanele culturii germane de până atunci din răsăritul
vechiului Imperiu habsburgic.
Apelând la cifre, constatăm că în 1919/20, la un total de
1671 studenți, 250 erau basarabeni (14,96%), 39 din Vechiul
Regat (2,33%), doar 3 din Transilvania (0,17%), în vreme ce
1328 erau bucovineni (79,47%). De altfel, până spre 1923,
proporțiile rămân oarecum constante în ceea ce‑i privește
pe tinerii de dincolo de Prut: în 1920/21 erau 242 basarabeni
59
Markus Winkler, Jüdische Identitätet im kommunikativen Raum. Presse,
Sprache und Theater in Czernowitz bis 1923, Bremen, Lumière Verlag, 2007.
60
Vezi şi Florin Anghel, Evreii – o problemă de integrare pentru România
Mare? Câteva explicaţii ale antisemitismului. Cazul regiunii Cernăuţi, 1919-
1940, în „Anuarul Institutului de istorie George Bariţiu”, Cluj, XXXIV,
1995, p. 997–109; David Schaari, Comunitatea evreilor din Cernăuţi în
perioada administraţiei româneşti între cele două războaie mondiale, în „Studia
et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae”, IV, 1999, p. 137–184.
44 Lucian Nastasă
(15,38%) la un efectiv total de 1573 studenți, 47 regățeni

(2,98%), doar 2 ardeleni și 1250 bucovineni (79,46%);
în 1921/22 cuantumul basarabenilor deja se reduce la 115
(9,18%), sporind numărul regățenilor la 82 (6,54%), iar al
transilvănenilor la 20 (1,59%), la un total de 1252 studenți.
Din anul următor 1922/23 numărul basarabenilor se reduce
la 86 (6,98%), crescând însă cifra regățenilor – 105 (8,52%)
–, la un cuantum de 1232 studenți, fenomenul cunoscând
un curs ascendent în cazul celor din Vechiul Regat, ca un
indicator direct al fenomenului românizării regiunii, prin
stabilirea în Bucovina a unui aparat administrativ care să
servească acestui proces. Trebuie totodată subliniat faptul
că numărul basarabenilor se diminuează în contextul în
care procesul de unificare statală – în toate componentele
ei: economice, politice, financiare, educaționale etc – oferă
mai multe avantaje tinerilor de peste Prut de a se îndrepta
îndeosebi spre București.
De un anume specific se bucură Universitatea din Iași,
aflată în imediata vecinătate a Basarabiei (la doar 18 km
de granița ante-1918), centru spiritual al unei regiuni care
până la 1812 formase corp comun cu teritorul dintre Prut și
Nistru. Iar cifrele vorbesc aproape de la sine, deși statisticile
universitare edite nu cuprind multă vreme informații despre
originea regională a studenților, ci doar despre religia aces‑
tora. Cu toate acestea, un raport al rectorului Traian Bratu
indică pentru 1918 un procent de cca. 18% studenți originari
din Basarabia și Bucovina, cca. 35% în 1919, pentru ca în
1921 proporțiile să crească deja la cca. 50%61, cu o pondere
semnificativ mai mare pentru basarabeni. Iar cuantumul nu
se schimbă semnificativ nici după un deceniu, având cifre
ce indică medii de 28–30% studenți originari doar din teri‑
toriul de la est de Prut, ponderi practic neschimbate până
la 1940.
Cf. Anuarul Universității Mihăilene din Iași, 1930–1935, publicat de

61
Traian Bratu, Iași, Edit. Universității Mihăilene, 1936, p. 10.

Cât privește Bucureștiul, este aproape inutil să evidențiem

faptul că de regulă metropola este extrem de atractivă pen‑
tru provinciali, aici putându‑se afla un plasament imediat
şi cât mai bun pe piaţa muncii atât în perioada studiilor,
cât și după aceea, oferind totodată şansele unui cumul de
profituri nu doar simbolice, ci şi intelectuale, inclusiv prin
ofertele para‑culturale. Pentru a avea totuși o imagine a
ponderilor, va trebui să apelăm din nou la cifre, deși pen‑
tru această epocă nu avem indicații deloc clare în ceea ce
privește proveniența regională a studenților. Cu toate
acestea, putem estima pentru perioada imediat următoare
conflagrației un procent de 4–5% studenți basarabeni, pen‑
tru ca spre 1930 să avem un cuantum de circa 10–11%.
Iar ceea ce nu poate fi întodeauna surprins cantitativ
într‑o manieră revelatoare, ni se dezvăluie într‑o dimen‑
siune calitativă demnă de luare aminte, pe care o vom
dezvolta mai jos, lăsând cel mai adesea documentele
să vorbească. Până atunci însă, trebuie să constatăm că
există o ușoară supra‑reprezentare a tinerilor originari din
Basarabia în universitățile românești, fapt explicabil prin
veacul de adâncă negură educațională și rusificare agre‑
sivă în această regiune, care odată încheiat oferă un real
avânt spre cunoaștere, ca o dorință puternic încătușată,
mai ales că aceasta se făcea acum în limba română, într‑un
nou cadru statal, de „patrie mamă”. Cu toate acestea, o
notă aparte în ceea ce privește expresiile cantitative de mai
sus se poate constata referitor la ponderea basarabenilor la
Universitatea din Cluj.
De altfel, orașul era de departe cel mai mare centru
urban din Transilvania, așezare specific maghiară, oarecum
omogenă din punct de vedere etnic şi social, situată într‑o
regiune în care progresele economice și industriale erau evi‑
dente, comparativ cu Vechiul Regat. În plus, spre deosebire
de celelalte două vechi universităţi din Bucureşti şi Iaşi, cea
din Cluj şi‑a început „epoca românească” cu o excelentă
bază materială, luată aproape de‑a gata. Este firesc ca în
46 Lucian Nastasă
aceste condiţii nivelul ei de dotare să fi fost aproape mereu

înaintea celorlalte centre. Iar prin faptul că era o univer‑
sitate recent „recuperată”, totodată problemele pe care le
avea de rezolvat fiind mai numeroase şi mai complexe, în‑
deosebi din perspectivă „națională”, mereu puterea centrală
distribuia prin buget sume considerabil mai mari decât ce‑
lorlalte stabilimente. Atitudinea nu a rămas fără urmări,
periodic izbucnind scandaluri pe seama favoritismelor de
care se bucura Universitatea din Cluj. De altfel, chiar diri‑
guitorii şi profesorii acestei instituţii au dat dovadă de mai
mult interes faţă de ea, dar şi de iniţiativă şi bună gestionare
a resurselor.
În acest context, devine explicabilă atractivitatea
Universității din Cluj față de studenții basarabeni, pentru
care Ardealul devenea „Occidentul”, iar în plus autoritățile
au și încurajat o atare „migrație” internă (nu doar în ce
privește tineretul studios basarabean, ci și în direcția altor
categorii – îndeosebi funcționari –, care trebuiau să con‑
tribuie major la „românizarea” regiunii). Însă depărtarea
de Basarabia, precum și exigențele universitare ridicate, au
făcut ca numărul tinerilor de la est de Prut să fie mult sub
așteptări. În plus, cum cei ce urmau studiile superioare erau
îndeosebi evrei, pentru aceștia era de preferat un mediu cât
mai apropiat lor, în principal hasid și vorbitor de idiș, cum
erau cele de la Iași și Cernăuți. Or, în Ardeal, în afara unei
importante populaţii maghiare şi germane, regiunea avea şi
o semnificativă comunitate israelită, însă în profunzime asi‑
milată şi purtătoare a unor puternice sentimente naţionale
maghiare, care trăia totodată în condiţii economice deose‑
bit de prielnice, comunitate ce nu dorea să aibă de‑a face cu
așa‑numitul „iudaism oriental”.
Așadar, cu toate că imediat după 1918 nu au existat mă‑
suri restrictive în ceea ce priveşte accesul în învăţământul
de orice grad, fără o recrutare socială sau confesională pre‑
ferenţială sau discriminatorie, dizarmoniile dintre diversele
centre universitare şi decalajele economice inter‑regionale
(mai ales în cazul Basarabiei, mult înapoiată economic, dar

şi al Moldovei, dacă o comparăm bunăoară cu Transilvania),
precum și particularitățile teritoriale, au afectat în mod spe‑
cific distribuţia artificială a inegalităţii şanselor de acces
la educaţia elevată între diversele fracţiuni ale publicului
tânăr, în funcție de originea regională.
Dintr‑o altă perspectivă, trebuie evidențiat faptul că în
entuziasmul Marii Uniri, pentru a „cuceri” și sufletele noi‑
lor cetățeni români din teritoriile atașate acum, guvernanții
de la București au acordat o sumă de avantaje materiale
și simbolice – îndeosebi sub formă de burse – tinerilor
basarabeni, de regulă foarte săraci, după cum rezultă de
altfel din miile de adeverințe de paupertate ce însoțeau în‑
scrierile lor la școlile superioare de învățământ. Mai mult
chiar, aceste stipendii erau însoțite frecvent de acordarea
preferențială a scutirilor de taxe școlare, prioritate în ca‑
zarea la căminele studențești, accesul la cantine etc. În
plus, în primii doi, trei ani de la unire au fost acceptate
tot felul de diplome din vechea Rusie, pentru admiterea în
universități, ceea ce a generat un aflux de tineri de la est
de Prut nu tocmai pregătiți pentru învățământul superior
și având cunoștințe aproximative în ceea ce privește limba
română.
Nu întâmplător, această atitudine a guvernanților a stâr‑
nit nemulțumiri în rândul studenților regățeni, nici ei cu
mult mai înstăriți, îndeosebi a celor care au participat la
marea conflagrație mondială, unii chiar pe linia frontu‑
lui, dar care așteptau acum de la autorități ceva mai multă
atenție decât „uitarea” postbelică, în care politicianismul
era la ordinea zilei, profitorii de pe urma războiului își
afișau nestingheriți averile acumulate fără a fi trași de ci‑
neva la răspundere etc, în vreme ce tinerii traumatizați de
perioada petrecută în tranșee, unii mutilați, alții rămași or‑
fani ori care și‑au pierdut camarazii și prietenii în împreju‑
rări greu de imaginat, reveniți în universități, s‑au văzut cu
totul și cu totul neglijați.
48 Lucian Nastasă
Cu alte cuvinte, după realizarea idealului de unitate

națională, apare tot mai evident dezinteresul major al pute‑
rii politice faţă de tineret, în relaţia cu acesta prevalând mai
degrabă politicianismul și demagogia. De aici şi nemulţu‑
mirea studenţilor faţă de partidele politice. Dacă până spre
sfârşitul perioadei interbelice se vorbeşte despre mişcările
studenţeşti îndeosebi ca manifestări antisemite, în fapt de
cele mai multe ori antisemitismul constituie izbucnirea de
suprafaţă, insidios manipulată, care permitea violenţele,
pentru că mai ales în anii 30 el se topeşte într‑o mişcare
naivă din punct de vedere ideologic, dar extrem de peri‑
culoasă prin anularea democraţiei, în obiectiv fiind de fapt
partidele politice.
Zadarnic o serie de profesori din învățământul supe‑
rior, deopotrivă şi lideri politici, au căutat să ferească in‑
stituţia de diversele derapaje ideologice, căutând să rede‑
finească rolul universităţii în cadrul societăţii româneşti.
Ion Petrovici, într‑un text devenit celebru, intitulat Menirea
universităţilor, reamintea faptul că valorificarea unui popor
se face în primul rând prin cultură, iar aceasta din urmă nu
se poate realiza decât prin intermediul universităţilor. De
aceea, trebuia creat un mediu prielnic dezvoltării acestora,
care n‑au avut la noi o tradiţie ştiinţifică îndelungată, în
primul rând prin existenţa unui corp profesoral „străbătut
de fiorul creaţiunii ştiinţifice”. Pe de altă parte, crearea de
savanţi şi de buni profesionişti nu e de ajuns. Universitatea
trebuie să aibă influenţă şi asupra educaţiei morale şi civice
a studenţilor, să fie un focar de patriotism generos, dar şi
de „emancipare intelectuală, ca citadele de luptă împotriva
tuturor tiraniilor”62.
Or, aceste idei – dar și multe altele – păreau menite a
fi doar exerciții intelectuale, pentru că în realitate altfel
se petreceau lucrurile în România. Mai mult chiar! Dacă
din punct de vedere politic Marea Unire se realizase, din
I. Petrovici, Menirea universităţilor, în „Minerva”, II, 1928, nr. 2, p. 31.

62
punct de vedere sufletesc lucrurile erau încă departe de

acest ideal. Încă din 1918 se constată în mediul universitar
un soi de animozitate a studenților români față de cei veniți
din Basarabia, provocată insidios de câteva „teme” oarecum
la modă pe atunci, dar unele suficient de puternice încât
să prindă la un cât mai mare public. Fără a le prezenta cu
intenția de a stabili vreo ierarhie, câteva din acestea merită
a fi invocate în contextul amplorii pe care se pare că le‑au
avut în epoca ce‑a urmat unirii României cu Basarabia.
Este cât se poate de adevărat că cea mai mare cohortă a ti‑
nerilor basarabeni veniți la studii în universitățile românești
după 1918 au fost cei de religie mozaică. Explicația rezidă
în faptul că și în teritoriul dintre Prut și Nistru – ca de altfel
pretutindeni – cei mai mari utilizatori ai sistemului școlar
au fost evreii. Este un aspect mult prea evident și demult
stabilit că istoria şi tradiţia evreilor, precum şi Legea, au
făcut din educaţie şi întărirea spiritului ocupaţia de bază a
israeliţilor, averea nefiind decât un accesoriu sau comple‑
mentul. Doar contradicţiile economice, concurenţa, prigo‑
nirea, excluderea ori starea lor marginală şi influenţele ex‑
terioare au făcut de‑a lungul timpului ca bogăţia materială
să ocupe în aparenţă un rang de seamă în ierarhia valorilor.
Iar această bogăţie trebuia să fie, la modul ideal, cât mai
concentrată, sub forma unui capital material ce să însu‑
meze cât mai multă valoare într‑o cantitate cât mai mică,
uşor transportabilă în vremurile de restrişte pentru evrei,
care n‑au fost puţine. Dar „bogăţia” evreilor a luat adeseori
– poate mult mai frecvent decât partea vizibilă, palpabilă
a ei – şi forma unui capital aşa‑zis simbolic, „la purtător”,
utilizabil oriunde şi oricând, îndeosebi sub formă spiritu‑
ală, însumând cunoaştere, pricepere, expertiză, capacitate,
merite intelectuale personale, toate acestea numai bune de
folosit într‑o societate meritocratică.
În acest context, în Basarabia ante–1918 se poate vorbi
de o supra‑reprezentare a elementului evreiesc în instituțiile
de educație. Dar nici imediat după prima conflagrație
50 Lucian Nastasă
mondială lucrurile nu stăteau altfel, în anul școlar 1919/20,

dintr‑un total de 8369 elevi de licee și școli profesionale din
Basarabia, israeliții reprezentau 75,3%, în vreme ce români
erau doar 18,34%63.
Devine astfel explicabil cum se face că din masa tinerilor
basarabeni veniți la universitățile românești, cea mai mare
parte erau de origine israelită. Aceștia însă erau asimilaţi iu‑
daismului rusesc, atât de activ din punct de vedere intelec‑
tual, dar şi cu un mod de viaţă tributar spiritului rus, pe de
o parte plin de misticism, pe de alta cu o mare sensibilitate
față de problemele sociale. Totodată, este demn de semna‑
lat faptul că în această regiune, la 1918, „după naţionalitate,
burghezia noastră este compusă din evrei, români, greci, ar‑
meni, ruşi etc”64, iar ca o specificitate, de pildă, majoritatea
colectorilor, depozitarilor şi comercianţilor de tutun erau
israeliţi65.
Or, acest aflux masiv de tineri evrei basarabeni venea pe
fundalul unei atmosfere antisemite ce s‑a accentuat în anii
războiului. Încă din perioada mobilizării, din 1915, mulţi
evrei au fost expulzaţi din România sub pretextul aplică‑
rii Legii contra spionajului. Mai apoi, acuzaţiile de trădare
şi dezertare aduse acestora erau anunţuri numai bune de
„servit” în acei ani, pentru a alimenta pasiunile antisemite,
inoculându‑li‑se românilor ideea că evreii fie nu dau dovadă
de patriotism, fie sunt laşi pe linia frontului, fie sunt spioni.
Într‑un Raport al biroului de presă israelit din Stockholm,
din 12 octombrie 1917, „guvernul român este acuzat că ar
fi tolerat şi ar fi organizat el însuşi un război de extermi‑
nare sistematică a populaţiei evreieşti. Legenda crimei de
63
Cf. A.C. Cuza, Despre poporație. Statistica, teoria, politica ei. Studiu
economic și politic, ed. II, București, Imprim. „Independența”, 1929,
p. 657.
64
Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe (1812–1918), I, Paris,
Imprimerie Générale Lahure, 1919, p. 43.
65
Idem, La Bessarabie sous le régime russe (1812–1918), IV (L’état économique
de la Bessarabie), Paris, Imprimerie J. Charpentier, 1920, p. 14.
lèse‑patrie, pe care ţarismul decăzut o folosea ca mijloc pre‑

ferat de combatere, a fost deopotrivă pusă în circulaţie con‑
tra evreilor din România, pentru a le ridica în cap poporul
şi armata”66. Aşa se face că evreii au devenit suspecţi de tră‑
dare, ca agenţi germanofili. Pe de altă parte, nu sunt puţine
circularele Marelui Stat Major în ceea ce priveşte „compor‑
tamentul” evreilor din partea ocupată a României, începând
cu 1917, fiind prezentaţi ca informatori ai nemţilor, pentru
că atunci când aceștia din urmă au intrat în capitală au fost
primiţi cu flori şi urale de către israeliţi etc. Din această ul‑
timă perspectivă, evreii au trăit aproape sub teroare în toţi
anii aceia, îndeosebi cei din Moldova, neputând să folosescă
nici măcar limba idiş, acest jargon iudeo‑german, pentru că
imediat erau catalogaţi ca fiind de partea inamicului.
După izbucnirea revoluţiei în Rusia ţaristă, acuzaţiile
de spionaj sunt înlocuite treptat cu altele, adaptate eveni‑
mentelor, şi anume prin includerea evreilor în categoria
de „revoluţionari”, de „revoluţionari străini”, iar mai apoi
de „comunişti”. De altfel, Siguranţa – sub şefia lui Iancu
Panaitescu – a lucrat explicit în direcţia creării unei at‑
mosfere antisemite evidente, cu caracter provocator, acu‑
zându‑i pe evrei, bunăoară, că ar favoriza „ingerinţa ruşi‑
lor în afacerile României”67. La toate acestea se pot adăuga
multe alte acțiuni care, până la finele războiului, au pregătit
și întreținut atmosfera antisemită care mai apoi va excela
prin violențe, îndeosebi în mediul universitar.
Nu putem exclude însă faptul că după revoluția bolșevică
din 1917, pentru evreii de dincolo de Prut ar fi fost mult mai
atractivă perspectiva „justiției sociale” decât cea a obținerii
66
S. Bernstein, Die Judenpolitik der ramänischen Regierung, publicat în
martie 1918 de către Biroul Sionist din Copenhaga, din care fragmente
au fost reluate într‑o cărţulie sub semnătura aceluiaşi, intitulată Les
persécutions des juifs en Roumanie, Édition du Bureau de l’Organisation
Sioniste à Copenhague, [1918], p. 61.
67
Cf. „La Renaissance du peuple juif ”, XI, 1917, no. 31–32 (15 août–15
sept.), p. 22.
52 Lucian Nastasă
independenței de către Basarabia, iar mai apoi unirea cu ve‑

chiul regat al României. De aceea – fără a avea la bază stu‑
dii statistice – putem totuși estima faptul că cea mai mare
parte a evreilor din Basarabia ar fi trebuit să fie contra ideii
de uniune cu România, unde antisemitismul era destul de
prezent, chiar dacă nu în formele violente din unele părți
ale Rusiei țariste. De aceea, actul de la 27 martie 1918 a fost
perceput de o parte a israeliților basarabeni ca un act con‑
trar internaționalismului promovat de revoluția sovietică.
Cum de la sine se înțelege, evreii nu și‑au exprimat pe față
dezamăgirea unirii teritoriului de la est de Prut cu România,
însă nu trebuie să uităm că israeliții basarabeni – și mă refer
în primul rând la cei extrem de săraci, care nu erau puțini
– aveau de ales, măcar „sufletește”, între o patrie a promi‑
siunilor de egalitate și justiție socială (viitoarea URSS) și
o țară a capitalismului hrăpăreț, nici ea prea modernizată
(comparativ măcar cu Rusia), unde antisemitismul exista,
chiar dacă într‑o manieră ceva mai perfidă, fără pogromuri
la lumina zilei.
Dintr‑o altă perspectivă, trebuie subliniat faptul că ime‑
diat după sfârşitul conflagraţiei avem de‑a face cu o situa‑
ţie specifică unor astfel de momente, cel puţin din punct
de vedere demografic. Revenirea la normal a fost însoţită
de întoarcerea în facultăţi a tuturor promoţiilor de studenţi
împiedicaţi de mobilizare să‑şi facă studiile68, în anumite si‑
tuaţii chiar dublându‑se efectivele. Mulţi din aceştia aveau
experienţa războiului, trăiseră în mizeria tranşeelor, fuse‑
seră răniţi şi pierduseră mulţi camarazi sfârtecaţi de obuze
ori răpuşi de gloanţe. Cu alte cuvinte reveniseră puternic
„căliți”, cu un mare potenţial de brutalitate, erau „spirite
agitate” – după cum îi caracteriza un memoriu studenţesc
68
De pildă, într‑un raport al rectorului Universităţii din Iaşi către primul
ministru (din 1918) se cerea demobilizarea a 600 studenţi, care se aflau
încorporaţi şi aşteptau lăsarea la vatră (Arh.St.Iaşi, Universitatea „Al.I.
Cuza”. Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 883; vezi şi dos. 880).
din 1 februarie 192569 –, iar în plus se bucurau de o enormă

autoritate în asociaţiile studenţeşti, dovedind o imensă pu‑
tere de tulburare şi presiune politică. Sau, în alţi termeni,
constituiau veritabile modele, mituri prestigioase şi incon‑
testabile pentru mai tinerii studenţi care nu cunoscuseră
încercările conflagraţiei. În plus, acest efect de recuperare
a „veteranilor” sau a celor împiedicaţi din cauza războiului
de a‑şi face studiile a fost însoţit de afluxul sporit de fete
spre învăţământul superior. Dacă pentru etapa anterioară
există un decalaj mare între cele două sexe, datorită mar‑
ginalizării sau, în anumite cazuri, chiar excluderii femeilor
din viaţa socială, anii războiului şi antrenarea acestora în
cele mai diverse câmpuri de activităţi socialmente organi‑
zate, pentru a înlocui pe cei aflaţi pe front, a schimbat atitu‑
dinea şi importanţa lor socială.
Numai că, în contextul creşterii masive a numărului de
studenţi, statul n‑a manifestat un real interes faţă de învăţă‑
mântul superior românesc, printr‑o finanţare adecvată, n‑a
înţeles că activitatea intelectuală ar fi putut juca un rol fun‑
damental în evoluţia societăţii româneşti. Cu alte cuvinte, la
noi, spre deosebire de mai toate statele europene ale epocii,
demografia studenţească nu a exercitat o reală presiune asu‑
pra guvernanţilor pentru a‑i face să investească mai mult în
universităţi, determinând o parte a tinerilor să recurgă la
violenţă, la răsmeriţe – cu adjuvantul bine cunoscut încă de
la finele veacului XIX, antisemitismul.
În aceste împrejurări, cohortele de tineri veniţi de pe
front sau recent bacalaureaţi intraţi în universităţi după 1918
sunt supuşi unei intense propagande antievreieşti, peste
care se adaugă cea anticomunistă. Reamintim însă că în
urma alipirii Basarabiei la România foarte mulţi israeliţi din
acest teritoriu răsăritean s‑au îndreptat spre Universitatea
din Iaşi, atât datorită proximităţii geografice, cât şi a pu‑
ternicului mediu evreiesc existent aici. Iar reacţiile n‑au
Ibidem, dos. 1087, f. 23v.

69
54 Lucian Nastasă
întârziat să apară, în acest centru de învățământ superior

dezvoltându‑se imediat după război o puternică mișcare
naționalistă și xenofobă sub tutela lui A.C. Cuza, iar mai
apoi a discipolului acestuia, Corneliu Zelea Codreanu.
Numai că acest exod oarecum masiv de tineri dinspre
Basarabia s‑a derulat în paralel cu războiul civil din Rusia,
cu tot ce a însemnat propaganda comunistă, în vreme ce
o primejdie similară părea să vină şi din Ungaria, cu a ei
Comună din martie‑august 1919, în care evreii avuseseră
un rol important70. În acest context, nu este de mirare ve‑
hicularea intensă, obsesivă, a sintagmei „iudeo‑bolşevici”,
la fel cum nu puţine au fost şi procesele – reale sau inven‑
tate – prin care erau demascaţi mulţi evrei ca fiind comu‑
nişti, în vreme ce rapoartele confidenţiale ale serviciilor
noastre secrete făceau frecvente referinţe la activitatea stu‑
denţilor evrei în această direcţie.
De altfel, întreaga atmosferă a primilor ani postbelici a
fost plină de suspiciune, de delațiuni în numele „vigilenței”
în fața primejdiei comuniste etc. Dacă, de pildă, un anume
„proprietar” (Gh. Teodorescu) călătorea cu trenul pe ruta
Iaşi‑Paşcani (în 22 ianuarie 1920), ascultând dialogul
dintre Gabriel Dăscălescu (şef de birou la Directoratul
Instrucţiunii Publice din Basarabia) şi Samuel Kreps (evreu
din Iaşi), care pe tot parcursul „au făcut apologia bolşevis‑
mului, blamând armata”, acesta i‑a denunțat a doua zi la
Poliţia de Siguranţă din Paşcani, declarându‑și marele zel
„patriotic”71.
Este și motivul pentru care studenții basarabeni erau în‑
deaproape supravegheați nu doar de oamenii Siguranței, ci
și de serviciul de informații al armatei, rapoartele acestora
către Ministerul Instrucțiunii fiind mereu alarmante, îndem‑
nând la o mai strictă verificare administrativă a studenților
veniți din Basarabia. Astfel, printr‑o adresă a Ministrului de
70
Vezi W. McCagg, Jews in Revolution. The Hungarian Experience, în
„Journal of Social History”, XXVIII, 1972, p. 78–105.
71
Cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 442/1920, f. 5.
Război, din 12 aprilie 1921, se arăta: „Descoperirea cuibului

bolşevic din Iaşi, întrunirile studenţilor basarabeni din ziua
de 28 martie, manifestările antiromâneşti ale acestor stu‑
denţi, în diferite împrejurări, modul cum înţeleg a acţiona
(…), toate acestea fac să se întrevadă că o mare parte din
studenţii basarabeni sunt comunişti şi agenţi bolşevici, iar
activitatea şi prezenţa lor la Universitatea din Iaşi pare a
fi numai o formă pentru a putea cere la momentul necesar
imunitatea universităţii”72.
Poate că temerile erau îndreptățite, sau poate că nu, însă
ceea ce deranja autoritățile la vremea aceea era organizarea
studenților pe criterii regionale, fapt ce va fi interzis ceva mai
târziu. Iar Cercul Studenților Basarabeni Universitari din
Iași era unul din cele mai active asociații de atunci, protes‑
tând frecvent „împotriva călcării autonomiei Universităţii,
prin arestările şi percheziţiile făcute între studenţi, fără avi‑
zul prealabil al autorităţilor universităţii”73, declarând chiar
grevă în câteva rânduri etc.
De altfel, suspiciunile erau insidios inoculate chiar de
unii intelectuali care, vremelnic, au ocupat unele funcții ad‑
ministrative la est de Prut, în contextul racordării noului
teritoriu la „patria mamă”. Bunăoară, pornindu‑se de la un
referat al lui Gh. Popa‑Lisseanu, subinspectoratul general
de Siguranţă din Basarabia întocmea un raport privitor la
propaganda pe care „elementele străine din Basarabia o face
contra statului [român]”, evidențiindu‑se „în modul cel mai
perfect şi fără putinţă de dezminţire că întreaga avalanşă
de refugiaţi de peste Nistru e cel mai puternic curent al in‑
filtraţiunii pericolului anarhiei comuniste, care încearcă să
submineze întreaga noastră organizaţiune de stat”. Astfel,
„multiplele lor organizaţiuni şi procedurile lor de luptă”
(acțiunile subterane, cu manifeste, întrebuinţarea curierilor,
a spionilor, a corespondenței cifrate etc.) îi face deosebit de
Ibidem, dos. 415/1921, f. 3.

72
Ibidem, f. 4.
73
56 Lucian Nastasă
periculoşi, ei fiind „expresiunea apostolatului ideilor comu‑

niste”, a anarhiei etc, recomandându‑se în aceste împreju‑
rări „ca pe viitor să nu se mai primească sub nici un motiv
noi refugiaţi, iar actualii să fie expulzaţi oriunde, numai în
România să nu fie admişi a şedea”74.
Devine astfel explicabil faptul că pe la începutul anu‑
lui 1921 a fost arestat studentul Timotei Marin împreună
cu alți „comuniști” (Elisei Marin, Minstein Kvinţer, Liuba
Eiliberg ș.a.), fiind întemnițați mai multă vreme fără vreo
judecată, ceea ce a și determinat intervenția rectorului de
atunci, Traian Bratu: „Căci Timotei Marin fiind student al
nostru, universitatea înţelege să se lepede de el dacă e do‑
vedit de crimă în contra patriei. Dar aceeaşi universitate,
ca mamă bună a tuturor studenţilor ei, se simte datoare a
le lua apărarea şi a‑i ocroti când ar fi năpăstuiţi”. Totodată,
invocă faptul că Timotei Marin este „fiu de ţăran moldo‑
vean de peste Prut”, tatăl său a participat la războiul de
Independenţă din 1877/78, ca soldat român, fiind din sudul
Basarabiei. „Arestarea lui a făcut o impresie dureroasă prin‑
tre foarte numeroşii studenţi basarabeni de la această uni‑
versitate”, iar faptul că încă nu este judecat „provoacă din
ce în ce mai multă amărăciune şi deznădejde printre ei şi
ne îngreuiază nespus de mult munca ce depunem pentru a
le câştiga sufletele şi a le fereca cu legături nepieritoare de
sânul patriei întregite”. De aceea, solicită judecarea „neîn‑
târziată”, deoarece „neliniştea şi turburarea spiritelor, atât
de dăunătoare scopurilor culturale‑naţionale pe care le ur‑
mărim, să înceteze cât mai degrabă posibil fie prin condam‑
narea lui, dacă justiţia îl va găsi vinovat, fie prin punerea lui
în libertate, dacă va fi găsit fără vină”75.
Dar pe de altă parte, autoritățile de la București, în nu‑
mele românizării, duceau o politică educațională extrem
de restrictivă în teritoriul de la est de Prut, îndeosebi în
Ibidem, f. 12.
74
Ibidem, dos. 518/1922, f. 3. Asupra acestui caz vezi și Ibidem,

75
dos. 288/1921, f. 27–29; dos. 518/1922, f. 33.

ceea ce privește populația de religie mozaică. La scurt timp

după unire a fost închis Seminarul Pedagogic Evreiesc
din Chişinău, ceea ce a determinat intervenția Marelui
Rabin al Basarabiei, Yehuda Leib Ţirelsohn, care spunea:
„Închiderea cursurilor pedagogice evreieşti din Chişinău a
mâhnit foarte mult masele evreieşti, deoarece această mă‑
sură este o ofensă gravă a sentimentelor noastre naţionale
şi ne lipseşte de posibilitatea de a avea profesori educaţi
în spirit naţional evreiesc, de care are nevoie mare genera‑
ţia noastră tânără”76. Iar într‑o asemenea situație s‑au aflat
multe alte instituții de educație evreiești, îndeosebi de rang
gimnazial.
Au existat însă și situații de alt gen, ceea ce reflectă
totuși complexitatea epocii. Dintr‑un raport al Brigăzii de
Siguranţă Tulcea, din 31 martie 1924, aflăm că unul dintre
profesorii Liceului „Principele Carol” și ai Școlii Normale
din localitate, Nicolae Moscăuţeanu, originar din Ismail, ar
fi avut în 1918 o atitudine antiromânească, ca elev în ultima
clasă de ciclu secundar rupând portretele regelui Ferdinand,
motiv pentru care a și fost anchetat. Apoi Moscăuţeanu a
devenit „capul unei organizaţii de mişcare revoluţionară
cu sentimente anti‑româneşti”, pentru ca în 1923, când se
afla deja la Brăila, să fie suspendat din învăţământ „sub
motiv că este bolşevic” și nutrește sentimente pro‑rusești77.
În schimb, directorul Şcolii Normale raporta ministrului
Instrucţiunii (care ceruse îndepărtarea lui Moscăuţeanu din
şcoală), la 26 iunie 1924, despre faptul că atâta vreme cât
acesta a funcţionat aici, „n‑a dat nicio dovadă de sentimente
antiromâneşti, ba din contra, cu ocazia serbării de Unirea
Basarabiei cu Vechiul Regat, întreg corpul didactic l‑a de‑
legat să vorbească despre această patriotică aniversare. A
vorbit documentat şi cu înflăcărare pentru români în gene‑
ral”. În plus, a pus rânduială în biblioteca şcolii, a fondat
Ibidem, dos. 408/1922, f. 329.

76
Ibidem, dos. 357/1924, f. 176.

77
58 Lucian Nastasă
un muzeu şcolar şi „a arătat întotdeauna grijă de ordinea

şi disciplina şcolară”; „Dacă în adevăr are ceva rusesc, asta
desigur este datorită culturii şi educaţiei ruseşti de la care
mulţi ani înainte s‑a adăpat. În interesul naţional este de a
păstra un element în parte rusificat şi cu tendinţe mari de
românizare”78.
De altfel, în același an 1924, o anchetă a Ministerului
Instrucțiunii concluziona parcă faptul că „titraţii basarabeni
numiţi la şcolile din Basarabia sunt foarte slabi şi animaţi de
sentimente antiromâneşti”79. Evident, o încheiere oarecum
forțată și de conjunctură, pentru că biografia unuia dintre
liderii mișcărilor studențești ai anilor 20, Iulian Sârbu – și
nu numai –, indică o altă extremă, la fel de păgubitoare.
Acesta era basarabean de origine, absolvent al liceului cla‑
sic de stat din Moghilev (Podolia, Ucraina), după care, în
1918/19, s‑a înscris la facultatea de matematici din Moscova.
„Tratamentul însă faţă de tineretul intelectual din partea au‑
torităţilor bolşevice – mărturisește Sârbu în octombrie 1926
– şi neseriozitatea cursurilor universitare, deoarece erau pri‑
miţi acolo copiii lucrătorilor numai pe baza certificatului de
naştere, m‑au forţat să părăsesc Universitatea din Moscova
şi să plec la părinţii mei din Basarabia”80. În urma unirii
Basarabiei cu România, Sârbu s‑a înscris „în acelaşi an” la
Universitatea din Iaşi, secţia Electrotehnică, și deși nu știa
deloc limba română, și‑a făcut un titlu de glorie ca în doar
șase ani să vorbească „limba la perfecţie”, devenind admi‑
nistrator al ziarului „Apărarea Naţională”, al lui A.C. Cuza,
și afirmându‑se ca un îndârjit naționalist și antisemit, după
ce a abandonat facultatea de științe și s‑a înscris la drept81.
Din doar cele câteva aspecte menţionate până acum de‑
rivă, cred, şi cea mai importantă trăsătură a antisemitismu‑
lui interbelic. Ca fundament ideologic, acesta a început să
78
Ibidem, f. 117.
79
Ibidem, f. 365.
80
Ibidem, dos. 451/1926, f. 194.
81
Vezi și Ibidem, dos. 499/1927, f. 9.
se manifeste declarativ contra „iudeo‑bolşevicilor”, dar în

structurile lui profunde vizează îndeosebi intelectualitatea
evreiască, adică pe toţi aceia care prin supra‑reprezentare şi
supra‑calificare erau susceptibili ca pe baza principiului me‑
ritocratic să ocupe funcţii în aparatul de stat, în universităţi,
profesii liberale etc. Dacă până spre 1914 antisemitismul era
îndreptat în principal contra burgheziei evreieşti, a comer‑
cianţilor, artizanilor, meşteşugarilor, apreciaţi ca principalii
concurenţi ai elementului românesc, după război centrul
de greutate cade pe intelectualitate, pentru că – în general
vorbind – de la aceasta mai spera societatea românească o
primenire reală şi atenuarea politicianismului.
Este şi explicaţia pentru care antisemitismul interbelic s‑a
manifestat cel mai pregnant în Universitate. Acesta a fost
spaţiul în care fracţiunea antisemită s‑a constituit într‑o miş‑
care de forţă considerabilă, instaurând un climat ce s‑a expri‑
mat prin agitaţie şi violenţă, climat cultivat şi întreţinut de
corporaţiile studenţeşti aşa‑zis „naţionaliste” şi care va de‑
genera în acţiune politică sub lozincile unor organizaţii sau
partide precum Liga Creştin‑Socială, Acţiunea Românească,
Fascia Naţional‑Română, Liga Apărării Naţional‑Creştine,
Legiunea Arhanghelului Mihail, Totul pentru Ţară, Garda
de Fier ş.a.
Ceea ce dorim însă a evidenția aici este faptul că
autoritățile de la București n‑au făcut aproape nimic pentru
ridicarea Basarabiei din punct de vedere economic și cultu‑
ral, așa cum de altfel nici vechile autorități ruse nu se stră‑
duiseră prea mult în această direcție în veacul de ocupație.
Abia mai târziu, după unire, au fost deschise aici două
facultăți, una de teologie și alta de agronomie, pendinte
însă administrativ de Universitatea din Iași. Cea dintâi a
fost inaugurată abia în toamna lui 1926, pentru a nu se uita
„nici o clipă că Basarabia este românească și că a făcut parte
din trupul vechii Moldove”82. De altfel, în ședința Senatului
[Petru Bogdan], în Anuarul Universității din Iași, anii școlari 1926–1927

82
60 Lucian Nastasă
Universității din Iași din 10 octombrie 1926, când s‑a discu‑

tat crearea acestei facultăți, s‑a votat un Memoriu în care se
afirma că „Basarabia are nevoie de un institut superior de
cultură a cărui menire este să fie nu numai un centru de stu‑
dii teoretice, ci și de iradiere a culturii românești în marea
masă a poporului moldovenesc de peste Prut. Basarabia,
care atâta vreme a fost ținută departe de binefacerile cul‑
turii, are dreptul la viață culturală”83. Deși nu a început
să funcționeze efectiv decât din anul următor (1927) – la
puțin timp fiind numit ca decan Grigore Pișculescu (Gala
Galaction) –, facultatea de teologie din Chișinău a atras un
public studențesc numeros, vizibil dizarmonic cu celelalte
facultăți: în 1926/27 sunt 568 înscriși la teologie, în vreme
ce la litere erau 645 (unii urmând și teologia), la medicină
635, la drept 1707, iar la științe 1162; în 1927/28 avem 551 la
teologie, 557 la litere, 592 la medicină, 1588 la drept, 1365
la științe, pentru ca ulterior numărul să se diminueze ușor,
variind între 335 și 470, cifra din urmă fiind valabilă pentru
anul de sfârșit al crizei economice (1932/33), când investiția
într‑o diplomă teologică devine extrem de rentabilă în acele
condiții de lipsuri și mizerie.
Vizitând la începutul lui 1928 recent înființata facultate
de teologie de la Chișinău, Maurice Pernot află aici „preoți
de 50 ani care învață gramatica și istoria națională cu o ar‑
doare de tineri școlari”84, după ce călătorul constatase că
„ignoranța preoților simpli depășește orice imaginație”, ofe‑
rind și justificări, în sensul că vechii țari lăsaseră Basarabia
de izbeliște din punct de vedere cultural, ceea ce ar fi consti‑
tuit un oarecare beneficiu prin faptul că la 1918 aproximativ
85% din românii de dincolo de Prut erau analfabeți, deoa‑
rece prin neșcolarizare aceștia nu și‑au însușit și limba rusă.
și 1927–1928, Iași, Institutul de Arte Grafice „Viața Românească”, 1929,

p. 18.
83
Anuarul Universității din Iași, anii școlari 1926–1927 și 1927–1928, p. 38.
84
Maurice Pernot, Balkans nouveaux, III, La Grande Roumanie, citat,
p. 363.
Oricum, dincolo de acest aspect, trebuie totuși menționat

faptul că în cadrul facultății de teologie de aici s‑a manifes‑
tat un numeros și puternic grup de studenți naționaliști și
antisemiți, implicați în mai multe acțiuni violente85.
În ceea ce privește facultatea de științe agricole, aceasta
a fost înființată la Chișinău din primăvara lui 1933 – cu
ocazia a 15 ani de la unirea Basarabiei –, prin desprinderea
învățământului agronomic din corpul facultății de științe
din Iași. Deși începuturile au fost aproape penibile, treptat
lucrurile s‑au mișcat tot mai bine, prin existența unui sediu
impresionant, dar mai ales prin fermele create în proximi‑
tate, propice pentru practica în domeniu. Pe de altă parte,
facultatea de științe din Iași a considerat această deplasare
a studiilor agricole spre Chișinău drept „o jertfă”, „din con‑
siderente superioare atât de natură obiectivă, cât și de ordin
național”86.
Chiar și așa însă, această extensie universitară spre
Basarabia nu pare să fi avut cine știe ce rezultate, pentru
că facultatea de teologie a funcționat aici fără un folos real
(exista deja una la Cernăuți, cu o mult mai îndelungată
tradiție) – poate doar sub aspect „național”, în competiție
încă cu biserica ortodoxă rusească –, iar studiile agronomice
nu au avut darul să pregătească regiunea pentru industriali‑
zare, ci mai degrabă pentru ruralizare. Cu alte cuvinte, ca și
în cazul Cernăuțiului87, facultatea de teologie de la Chișinău
a fost pentru guvernanții români un simplu instrument sim‑
bolic al unificării teritoriului, menit a satisface și câteva or‑
golii locale, deși toți cei trimiși din Vechiul Regat pentru a
85
Antisemitismul universitar în România (1919–1939). Mărturii documentare,
ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. ISPMN/Kriterion, 2011.
86
Anuarul Universității Mihăilene din Iași, 1930–1935, Iași, Editura
Universității Mihăilene, 1936, p. 20.
87
Pe vremea habsburgilor, la Cernăuți se afla sediul episcopiei
greco‑orientale, a cărei jurisdicție se întindea până în Dalmația. Asta și
explică de ce austriecii au investit mult (mai ales material) în facultatea
de teologie de la Cernăuți, ca fiind un mijloc de propagandă în Ucraina
și Balcani.
62 Lucian Nastasă
alcătui corpul administrativ și didactic, armata, poliția etc

s‑au considerat niște vitregiți ai soartei, aflați într‑un soi de
surghiun. Nu întâmplător, mai târziu, în anii celui de‑al doi‑
lea război mondial, partea răsăriteană a Basarabiei a servit
drept loc pentru lagărele de concentrare destinate evreilor
și țiganilor.
Așadar, ceea ce a făcut România pentru teritoriul de peste
Prut nu a însemnat mai nimic nici din punct de vedere eco‑
nomic, nici cultural (așadar nici „național”), pentru ca spre
sfârșitul perioadei interbelice, în octombrie 1937, de pildă,
Octav Botez să avertizeze astfel pe G. Călinescu, proaspă‑
tul conferenţiar de critică şi estetică literară la Iaşi, în ceea
ce privește calitatea publicului studenţesc de la universita‑
tea Moldovei întregite: „Deşi am întâlnit, aproape numai
între studenţi (căci 70% sunt studente), unele elemente bine
înzestrate, acestea sunt rare şi fericite excepţii. În genere,
nivelul cultural, din cauze prea cunoscute (cei mai mulţi
studenţi vin din oraşe din provincie, mulţi din Basarabia) e
scăzut. Au un bagaj de lectură redus, au citit puţină litera‑
tură, nu ştiu mai deloc filosofie, puţin limba franceză, mai
deloc germană. Curiozitatea, dorul de a studia nu le lip‑
seşte, dar armătura intelectuală cu care vin e insuficientă”88.
Sunt acestea câteva aspecte ce merită o mai profundă
luare aminte, acum, când peste nu multă vreme se va ani‑
versa un veac de la Marea Unire, când discuțiile în ceea ce
privește viitorul destin al teritoriului de la est de Prut au
devenit tot mai coerente spre un parcurs european. Este și
motivul pentru care, evitând a mai învinovăți banala „ui‑
tare”, punem în circulație câteva documente sugestive, ce
vor ilustra oarecum tema pusă în discuția textului de mai
sus.

88
Mecu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p. 129.

ANEXA 1
Iaşi, 6 august 1918
Domnului Ministru al Instrucţiunii Publice
Domnule Ministru,
Însărcinat de Domnia Voastră ca să ţin lecţii de terminolo‑
gia ştiinţelor fizico‑chimice cu profesorii secundari basarabeni
întruniţi la Chişinău, am onoare a vă aduce la cunoştinţă
unele constatări ce le‑am putut face cu această ocaziune şi
să supun aprecierii domniei voastre unele păreri care pri‑
vesc îndeaproape bunul mers al şcoalei.
I. În primul loc, ţin să amintesc că profesorii secundari,
fie moldoveni, fie de origine străină, au urmărit cu multă bu‑
năvoinţă şi desăvârşit interes lecţiile acestea. Au urmat la
fizică şi chimie 17 profesori ori profesoare, care au ţinut apoi
lecţiile orale şi au făcut probe în scris, dovedind aşa că vor
putea preda în româneşte. Din primul moment m‑a izbit
faptul că elementele moldoveneşti nu aveau încredere în putinţa
lor de a ţine lecţii în româneşte; mi‑au declarat‑o mulţi, că
ei n‑ar putea preda în limba noastră, deoarece limba mol‑
dovenească ar fi limba prostimii şi că aceea pe care o cunosc
şi o vorbesc ei s‑ar deosebi de cea literară în aşa fel încât
ei nu înţeleg româneasca literară. Am avut oarecare greutate
ca să risipesc această neîncredere şi am reuşit să fac acest
lucru, poate mulţumită împrejurării că eu, ca moldovean,
vorbeam limba pe care ei o înţelegeau. După ce le‑am des‑
luşit în câteva lecţii o bună parte din termenii ştiinţifici, am
căutat să‑i pun să ţie lecţii orale, recomandându‑le să se fo‑
losească de limba ce‑au învăţat‑o de la părinţi şi pe care au
vorbit‑o, fiind copii; termenul ştiinţific urma să fie întrebu‑
inţat numai atunci când era neapărată nevoie.
Au ţinut lecţii. Cu greu aş putea arăta ce emoţie puter‑
nică am avut auzind într‑o românească splendidă arhaică
descrierile de aparate de demonstraţie sau expunerea legilor
64 Lucian Nastasă
stabilite experimental ori pe cale de demonstraţie. Țin să

spun că cea mai mare parte din profesori gândeau ruseşte şi
apoi traduceau în limba pe care Eminescu a numit‑o „veche
şi înţeleaptă”, limba cronicarilor Ureche, Costin, Neculce;
era o limbă purificată de multe franţuzisme şi neologisme,
care s‑au încetăţenit la noi, era dulcele grai moldovenesc.
S‑au convins atunci şi ei că pot ţine lecţii în limba prostimii şi
am căutat să le arăt ce comoară nepreţuită zace în acest grai
de care ei nu trebuie să se ferească. Nu cred că exagerez,
Domnule Ministru, dacă aştept ca de aici să vie un început
de purificare a limbii noastre ştiinţifice.
Cea dintâi recomandare ce se cuvine să o facem moldo‑
venilor din Basarabia, care acum este în sfârşit a noastră,
este de a se sluji de limba lor şi de a o îmbogăţi numai când
nevoia va cere, pentru a reda orice idei, oricât de abstracte.
Mi‑am pus întrebarea: de ce profesorii moldoveni nu
aveau încredere în limba lor şi a părinţilor lor? Găsesc două
cauze pentru explicarea acestei stări sufleteşti:
a) Li s‑a sugerat această credinţă încă de pe vremea stă‑
pânirii ţariste. Cunoaştem procedarea administraţiei ru‑
seşti, care a împiedicat pe moldoveni de la cultivarea limbii
lor; nici şcoli, nici cărţi româneşti nu erau în Basarabia. În
aceste condiţii, toată cultura modernă se revarsă numai prin
limba rusă, care era limba de predare în şcoli. În mod fatal,
limba moldovenească se reducea numai la trebuinţele cas‑
nice ţărăneşti şi nu le rămânea intelectualilor decât limba
străină, în special cea rusească, pentru exprimarea de idei
şi sentimente, aşa cum ele rezultă din zbuciumul vieţii mo‑
derne. Şi apoi, ce influenţă covârşitoare a trebuit să exercite
puternica literatură rusească?
b) Odată cu războiul şi căderea ţarismului au căzut asu‑
pra basarabenilor, pentru a face propagandă românească,
elemente străine de tradiţia moldovenească şi ceva mai de‑
părtate prin limba ce‑o vorbeau, adică refugiaţii ardeleni,
bucovineni etc. Autorii ce s‑au citit basarabenilor şi limba
în care aceşti autori erau comentaţi erau prea depărtaţi de
limba moldovenească, redusă la limba ţărănimii. Este sigur

că limba întrebuinţată, atât de împestriţată de neologisme
şi poate chiar de elemente dialectale, nu este înţeleasă de
basarabeni, chiar de aceia culţi. Numai aşa‑mi explic excla‑
marea lor când, după ce m‑au auzit vorbind pe mine, mi‑au
spus: „Pe dumneata te înţelegem”. Le vorbeam în graiul lor,
în dulcele grai moldovenesc, în limba pe care o învăţasem
de la copiii din satul meu, cu care mă jucam când eram copil
sau cu care mergeam la câmp şi la păscut vitele, în luncile
Siretului.
Din aceste constatări putem trage o concluzie: elementele
ce se vor trimite în Basarabia, de acord cu administraţia ei auto‑
nomă, profesori, funcţionari etc. să fie moldoveni. Să se între‑
buinţeze ardelenii, bucovinenii în vechea Moldovă sau în
ţara românească, dar să se trimeată în Basarabia moldoveni.
Numai în felul acesta se va putea face, Domnule Ministru,
unitatea sufletească a românilor din Basarabia cu cei din
patria‑mamă.
Cea dintâi preocupare a intelectualilor basarabeni cu
care am fost în atingere a fost să cunoască limba noastră ştiin‑
ţifică. În acest scop, am ţinut cu profesorii secundari 16 ore,
în opt zile, câte mi‑au stat la dispoziţie. Recunosc că timpul
a fost prea scurt. Afară de acestea, studenţii care se pregă‑
tesc să vie la universităţile din ţară, m‑au rugat să le fac lor
alte lecţii, ceea ce am şi făcut, expunându‑le în alte 7 lecţii de
câte 2 ore terminologia la fizică şi chimie. Procedeul între‑
buinţat a fost cel următor: le citeam la început, apoi le‑am
expus capitolele din fizică şi chimie, termenii necunoscuţi
erau scrişi pe tabelă şi traduşi în franţuzeşte şi nemţeşte;
auditorul găsea cuvântul rusesc corespunzător. Cuvintele în
româneşte şi ruseşte şi le trecea fiecare într‑un carnet. Cu
modul acesta, fiecare din acei ce au ascultat lecţiile, profe‑
sori şi studenţi, s‑a făcut un mic dicţionar.
Se înţelege că nu puteam considera ca terminată chestiu‑
nea limbii. Trebuie contact mai îndelungat al intelectualilor
basarabeni cu românii deoarece trebuie sustraşi influenţei
66 Lucian Nastasă
mediului basarabean, unde ei vorbesc numai ruseşte, pen‑

tru a‑i deprinde cu limba noastră. Ar trebui organizat cât
mai mult concerte, cu piese de teatru româneşti. Teatrul lui
Alecsandri va juca un rol hotărâtor. Am asistat aşa la splen‑
dide producţii date de învăţătorii basarabeni, care au urmat
la cursurile de limbă. Ce înălţător moment când românii
de peste Nistru au recitat cu accent minunat moldovenesc
poezii de Coşbuc ori de alţi autori.
Trimiterea de moldoveni în Basarabia, organizarea unui
teatru moldovenesc, recitări, cursuri, excursii în ţară etc,
iată ce va transforma în scurt timp starea sufletească din‑
colo de Prut. În special trebuie avută în vedere populaţia
ţărănească, căreia să i se trimeată învăţători şi preoţi moldo‑
veni. Dar ca măsură mai benefică este de notat organiza‑
rea unui învăţământ universitar pentru basarabeni. Pentru
acest scop, Universitatea din Iaşi în special va trebui să ia
măsurile trebuitoare.
II. În adevăr, studenţii basarabeni aveau şi alte preocu‑
pări pe lângă aceea de a‑şi îmbogăţi limbajul ştiinţific. Unii
dintr‑înşii urmaseră la universităţile ruseşti din Odessa,
Kiev, Dorpat etc, alţii, care au absolvit liceul acum, doresc
să se înscrie la universitate. Tot aici vor să se înscrie nu‑
meroşi studenţi care au făcut şcoli speciale, de agricultură,
viticultură, silvicultură. Diversitatea aceasta de studii ar da
naştere la greutăţi, când este vorba de înscriere în universi‑
tăţile noastre. Mi s‑au prezentat învăţătorii basarabeni, care
au făcut acolo 4 ani gimnaziul şi apoi alţi 4 ani de şcoală
pedagogică şi ar dori să se înscrie în universitate.
Chestiunea uşurării înscrierilor în universitate, iată ceea
ce reclamă ei necontenit, altfel mulţi se vor înscrie la univer‑
sităţile ruseşti.
Cred, Domnule Ministru, că cel mai bun lucru ar fi ca o
dispoziţie ministerială să recomande pentru câtva timp înscri‑
erea în universitate nu prin decanatele facultăţilor, ci prin
rectorat şi senat universitar, căci pe lângă rectorat funcţio‑
nează comisia de echivalare a diplomelor. Cred că e nevoie
să se recomande o primire cât mai largă a elementelor care

doresc să se înscrie în universitate, deoarece ne aşteptăm la
înscrieri de tineri cu şcoli de numeroase tipuri; e de ajuns
să amintesc că pe lângă basarabeni vom avea şi ardeleni şi
bucovineni, ca să se vadă ce diversitate de studii au tinerii
care ar putea să se înscrie în universitate. O măsură deci în
această direcţie se impune. Natural că diplomele care dau
drept la înscrierile în universităţi, fie din Rusia, Ardeal ori
Bucovina, sunt binevenite şi nu mai au nevoie de echiva‑
lare. Dar este nevoie să lăsăm să se înscrie tineri învăţători,
absolvenţi de seminarii etc, ori de alte şcoli, ale căror studii
ar fi suficiente ca să se poată înţelege cursurile universitare,
chiar dacă tipurile diferă de al şcoalelor noastre. Amintesc
în treacăt că în Rusia erau şcoli secundare de fete, care dă‑
deau absolventelor dreptul de înscriere în universităţi pen‑
tru fete. Trebuie suprimate taxele şi piedicile de birou, şi cu
aceasta se răspunde la strigătul tinerimii, care cere înlesniri
la înscrierea în universitate.
III. Al treilea strigăt, îndeajuns de cunoscut la noi, este
acela: cărţi, cărţi şi iar cărţi româneşti.
Petru Bogdan
profesor universitar Iaşi
(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Cultelor şi Instruc‑

ţiunii Publice, dos. 293/1918, f. 12–15).
[Rezoluţie: „21.VIII. 1918. Se ia act şi se

va interveni la Rectorat pentru uşurarea
înscrierii studenţilor de peste Prut”.]
68 Lucian Nastasă
ANEXA 2
Copie
Domnule Rector,
Am onoare a vă supune următoarele rugăminți ale
Universității Populare din Chișinău:
1) Universitatea a înființat în Chișinău o bibliotecă
națională și urmărește scopul să‑i dea dezvoltare astfel ca ea
să devie tezaurul literaturii române pentru toată Basarabia,
după cum biblioteca Academiei din București prezintă un
asemenea tezaur pentru Muntenia și biblioteca Universității
din Iași pentru Moldova. Iar când în Chișinău se va înființa
și o Universitate de stat, această Universitate va avea gata și
o bibliotecă românească, care va fi în stare să satisfacă toate
cerințele publicului.
De aceea, ca bibliotecar și secretar al Universității, în pu‑
terea delegației ce mi s‑a dat de către Comitetul Universității,
vă rog să interveniți pe lângă corpul profesoral și pe lângă
studenții Universității din București să trimită publicațiile
sale și orice alte cărți bibliotecii universitare din Chișinău
(str. Gogol no. 39). Îndeosebi se simte mare lipsă de cărți
de ordin științific.
2) Universitatea Populară din Chișinău a organizat cursuri
sistematice populare și se țin câte 3–4 lecții pe zi în orele de
seară. Cum corpul profesoral local este neîndestulător ca
număr, cum pentru bunul mers al Universității Populare din
Chișinău și pentru întărirea și răspândirea culturii române
în Basarabia este necesară colaborarea tuturor care sădesc
cultura superioară în centrele românismului, de aceea în
numele Universității Populare vă rog să interveniți pe lângă
corpul profesoral al Universității din București să binevo‑
iască domnii profesori și șefi de lucrări, docenți și asistenți
să vie în Chișinău să ție cursuri pe scurtate sau cel puțin câ‑
teva lecții. Dacă 20–30 persoane ar consimți să ție câte 2–3
lecții, aceasta ar fi înălțător pentru noi și ar pune cele mai
solide baze pentru ca Chișinăul să devie un nou centru pu‑

ternic al românismului și al culturii latine în Orient. Pentru
orice amănunt și pentru preîntâmpinarea cheltuielilor, vă
rugăm să cereți deslușiri fie de la subsemnatul (Chișinău,
str. Boiucanilor, no. 15), fie la d. P. Halipa (str. Iașilor, no.
15). Ca reprezentant al Universității populare din Chișinău
în București l‑avem pe d. Petre Haneș (Aleea Izvoranu
no. 5).
Teodor Porucic[1]
(Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din

Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie,
dos. 155/1918–1919, f. 3)
[1] Teodor Porucic (1878–1954) a absolvit

inițial Seminarul teologic din Chișinău,
după care a urmat facultatea de științe din
București (1900–1904), având în tinerețe
porniri „revoluționare” social‑democrate.
A contribuit de altfel la salvarea marina‑
rilor de pe nava maritimă „Potiomkin”, în
1905. După Marea Unire a revenit tempo‑
rar la Chișinău (în postura ce rezultă și din
documentul de față), pentru ca o vreme să
fie profesor la Academia de Științe Agri‑
cole din Cluj (1925–1931). După al doilea
război mondial revine la Chișinău, unde
va preda la Institutul Pedagogic.
70 Lucian Nastasă
ANEXA 3
România
Delegatul Guvernului Român
în
Basarabia
No. 99/6 aprilie [1]920
Domnule Preşedinte[1],
Situaţia culturală a Basarabiei din punct de vedere al
studiului universitar este foarte îngrijorătoare. Peste 1000
absolvenţi de licee nu s‑au putut înscrie în nici o facultate
pentru motivele următoare:
1) Lipsa de mijloace,
2) Statul n‑a putut ajuta decât foarte puţini studenţi pen‑
tru a‑şi continua studiile.
Numărul absolvenţilor şi absolventelor de liceu creşte
în fiecare an cu 150–200, ceea ce face ca numărul celor ce
rămân dezorientaţi după ce termină studiile liceale să se în‑
mulţească, fără ca ei să poată spera nici măcar în viitor că
vor putea urma la universităţile din ţară sau străinătate, mai
cu seamă acei lipsiţi de mijloace, şi cum aceşti absolvenţi de
licee ştiu ruseşte, ei tind spre centrele ruseşti, Kiev, Odesa,
Moscova. Ruşii n‑au înfiinţat o Universitate la Chişinău
pentru motivul că au voit să dea o dezvoltare deosebită
Universităţii de la Odesa[2], şi pentru a deznaţionaliza pe
cei ce urmau acolo şi cărora le făceau o mulţime de înlesniri.
Oraşele Basarabiei sunt compuse numai din populaţiune
de rasă străină. Populaţiune românească este puţină şi aceea
care este, în mare parte este înstrăinată. Astfel că se impune
a se forma centre culturale româneşti.
Noi am înfiinţat în fiecare capitală de judeţ universităţi
populare. Toate acestea însă nu pot forma un intelect româ‑
nesc decât dacă se înfiinţează o universitate de stat, unde
fiii de ţărani care au terminat liceele să poată să‑şi continuie
studiile, formând astfel o viaţă studenţească şi un intelect

studenţesc românesc care să redeştepte simţul naţional
amorţit şi care după terminarea studiilor să se instaleze în
oraşe spre a‑i dezvolta treptat, treptat viaţa intelectuală ro‑
mânească şi să atragă la oraşe şi alte elemente de la ţară pen‑
tru ca oraşele să înceapă să‑şi piardă din aspectul evreo‑ru‑
sesc de acum.
Este de un interes vital înfiinţarea unei universităţi în
Chişinău.
Elementele rusificate trebuie reîntoarse spre focarul de
lumină românesc. Trebuie ajutaţi toţi acei ce voiesc să în‑
veţe în orice direcţie şi trebuie ca elementele ce dă din licee
să fie imediat prinse în avântul şi dezvoltarea universităţi‑
lor, dându‑le căminuri, săli de lectură românească, seminare
de aplicaţie, în fine făcând sacrificii spre a putea dezmorţi
tineretul spre o idee pur românească.
Ţăranii din fire nu sunt deprinşi a lăsa copii să meargă
prea departe de ei.
O universitate la Chişinău, unde ei au drumuri şi pot
veni să‑i vadă, i‑ar satisface şi apoi ar fi şi o indicaţiune că
România s‑a instalat în mod definitiv în această provincie
şi că românii înţeleg să facă ceea ce ruşii n‑au voit s‑o facă,
înfiinţând o universitate la Chişinău.
Această universitate ar putea funcţiona ca o filială
a Universităţii de la Iaşi, rămânând Iaşul metropola
Românismului Moldovean şi tot de acolo să se transmită
razele de lumină spre Basarabia.
În Chişinău avem clădiri suficiente, cu săli spaţioase şi
luminoase absolut proprii pentru instalarea universităţii,
pentru căminuri, biblioteci şi tot complexul de nevoi ca: la‑
boratorii, spitale bine organizate şi instalate în mod cu totul
deosebit pe specialităţi; clinici deosebite conduse de medici
chemaţi din Vechiul Regat şi Basarabia. Apoi, material su‑
ficient necesar învăţământului practic: bolnavi şi cadavre.
Este de notat că Universitatea de la Iaşi îşi procură cadavre
din Basarabia.
72 Lucian Nastasă
Pentru predarea cursurilor la facultăţile ce se vor înfiinţa,

în afară de profesorii de la Iaşi şi cei ce se vor numi din
Vechiul Regat, avem şi aici elemente bune venite din ţară
şi localnici, în toate ramurile de specialitate, care ar putea
profesa cu succes la catedrele respective.
Lipsind Basarabia de o universitate, ea nu numai că nu‑şi
poate ridica gradul său cultural la nivelul celorlalte provin‑
cii care formează România Mare şi care au câte o universi‑
tate, dar e menită a fi toată viaţa într‑o stare de inferioritate
faţă de celelalte ţinuturi româneşti.
Basarabia formând una din graniţele cele mai amenin‑
ţate ale României, trebuie lucrat astfel ca să ne asigurăm şi
prin fortăreţe naţionaliste, şi influenţând şi asupra fraţilor
noştri de peste Nistru pe care i‑am atrage la Chişinău pro‑
cedând la fel cu ruşii, care atrăgeau pe ai noştri la Odesa.
Întărirea sentimentului naţional nu se poate face decât
cu ajutorul şcoalelor superioare şi a universităţii care tre‑
buie să ridice primele generaţii ţărăneşti pur moldoveneşti
să le intelectualizeze şi apoi să le arunce la oraşe ca să facă
pondere raselor străine care actualmente înăbuşe viaţa na‑
ţională a oraşelor şi dacă va merge tot aşa vor continua să o
înăbuşe din ce în ce mai mult.
Actualmente, printre studenţii basarabeni care urmează
la universităţile din Vechiul Regat, procentul ţărănesc este
aproape nul, iar elementul evreiesc atinge cifra de 80%.
Această constatare statistică oglindeşte cel mai bine imagi‑
nea viitoarei situaţii naţionaliste a oraşelor.
Şi numai aceste elemente vor fi desigur contra înfiinţării
unei universităţi în Basarabia fiindcă văd într‑însa pericolul
ridicării nivelului cultural al ţărănimii, care le va lua situaţi‑
unea preponderentă din oraşe.
Pe lângă toate acestea, o universitate în Basarabia mai
este necesară pentru a scoate titraţi care să umple golurile
funcţiunilor oficiale care astăzi sunt neocupate sau ocupate
de oameni cu totul nepregătiţi. În Basarabia este lipsă de
medici, farmacişti, profesori de licee care nu pot fi ocupate
decât în parte cu suplinitori. Deci toate motivele concură a

cere imperios crearea unei Universităţi de stat în Basarabia.
Este de observat că majoritatea moldovenilor care au
urmat în universităţile ruseşti au rămas în Rusia, s‑au dez‑
naţionalizat şi astfel elemente tinere puternice rămân de
regulă în preajma universităţilor unde au urmat şi făcut cu‑
noştinţe şi uită cu totul locul unde ar urma să se reîntoarcă
şi unde ar trebui să lupte pentru împrăştierea luminii în
straturile poporului din care a ieşit.
Nu suntem noi cei dintâi care susţinem că universita‑
tea este unul din cei mai puternici factori de naţionalizare.
N‑avem decât să vedem ce proporţii şi ce dezvoltare a dat
Germania Universităţii din Strasbourg îndată după ocupa‑
rea Alsaciei şi Lorenei şi să privim acum la Franţa care, din
momentul realipirii acestor provincii, a făcut toate sacrifici‑
ile pentru ca să i se dea o dezvoltare şi mai mare decât aceea
pe care o dăduse Germania[3].
Dacă din punct de vedere naţional e nevoie să se înfiin‑
ţeze o universitate la Chişinău, din punct de vedere social
această nevoie este tot atât de mare. Numai de la cultură
nu ne putem aştepta ca transformările sociale, care fatal
trebuie să se realizeze şi ale căror orizonturi nu le putem
întrevedea destul de clar, să nu se facă pe calea revoluţiei
distrugătoare a tot ce civilizaţiunea a dobândit până astăzi,
ci pe calea evoluţiei dând pur şi simplu o nouă destinaţie la
ceea ce civilizaţia a clădit până astăzi, adăugând la avutul
său noi tezaure democratice.
În afară de motivele de mai sus, care ar fi suficiente pen‑
tru a determina îndeajuns înfiinţarea unei universităţi de
stat, noi basarabenii ţinem a arăta că este o chestiune de
amor propriu înfiinţarea unei universităţi la Chişinău, de‑
oarece nu putem lăsa o populaţiune de 3 milioane locuitori
fără a le da un far de lumină în propria lor provincie şi dacă
aceasta n‑au putut‑o obţine de la ruşi, pentru motive lesne
de înţeles, o cerem şi susţinem a ni se acorda aceasta de
România care are tot interesul ca în toate provinciile sale să
74 Lucian Nastasă
existe instituţii de cultură complete care să radieze lumina

şi cultura românească.
În aceste condiţiuni, d‑le preşedinte al Consiliului, am
onoare a vă ruga să binevoiţi a fi interpretul nostru pe
lângă onor Consiliul de Miniştri pentru înfiinţarea unei
Universităţi de stat la Chişinău, formată la început din fa‑
cultăţi de drept, litere şi medicină (facultate de ştiinţe, sec‑
ţia agriculturii, este deja înfiinţată).
Suma necesară pentru aceasta se ridică la lei 1.701.700,
după cum rezultă din alăturatele proiecte de buget şi se vor
prevedea în bugetul Directoratului de Instrucţie Publică
din Basarabia.
Ministru delegat al Guvernului în Basarabia

[indescifrabil]
Director
[indescifrabil]
Domniei sale,
domnului preşedinte al Consiliului de Miniştri.
(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Cultelor şi In‑

strucţiunii Publice, dos. 449/1920, f. 11–13)
[1] Memoriul este adresat preşedintelui Consiliului

de Miniştri, unde a fost înregistrat sub nr. 1444/21
aprilie 1920. Are ca rezoluţie: „Se va trimite d‑lui
Gh. Popa‑Lisseanu ca să refere dacă se poate găsi
pentru o universitate locul, motivul şi personalul”.
Semnat indescifrabil.
[2] Universitatea din Odesa a fost întemeiată încă
din 1865.
[3] Afirmaţia este evident exagerată, în contextul
sfârşitului marii conflagraţii mondiale. Sub do‑
minaţia germană, Strasbourg îşi schimbase totuşi
semnificativ înfăţişarea. În afara unei vieţi adminis‑
trative şi economice mult mai dinamice, oraşul s‑a
extins, într‑o manieră modernă, a fost construit un
teatru, un palat de justiţie, dar mai ales o splendidă

universitate şi o şcoală de medicină. Tot nemţii au
edificat aici o bibliotecă, deopotrivă universitară şi
municipală, dar care până la primul război mon‑
dial – când Harvard îi va lua locul – a fost cea mai
importantă din lume, prin cele mai mult de o ju‑
mătate de milion de volume (Cf. Johannes Ficker,
Die Kaiser‑Wilhelms‑Universität Strassburg und ihre
Tätigkeit, Rede bei der Gedenkfeier der Reichs‑
gründung gehalten am 18. Januar 1922, Hrsg. zur
Halbjahrhundertfeier der Neuerrichtung der Uni‑
versität Strassburg, Halle, Buchhandlung des Wal‑
senhauses, 1922, p. 22. Asupra acestui stabiliment
şi a rolului politic jucat într‑o zonă geografică atât
de disputată, vezi – până la războiul franco‑pru‑
sac – George Livet, L’Université de Strasbourg de la
Révolution française à la guerre de 1870, Strasbourg,
Presses Universitaires de Strasbourg, 1996, iar pen‑
tru perioada ulterioară: John E. Craig, Scholarship
and nation building. The Universities of Strasbourg and
Alsatian society, 1870–1939, Chicago, University of
Chicago Press, 1984). Într‑un asemenea cadru şi‑a
petrecut Onisifor Ghibu anul academic 1907/8, au‑
diind în principal cursurile de filosofie şi pedagogie
ale lui Theobald Ziegler (1846–1918). Iar ceva mai
devreme trecuse pe la facultatea de ştiinţe Gheor‑
ghe Iuga (1871–1958), care şi‑a luat aici doctoratul
în matematici (1898), ulterior devenind profesor la
Universitatea şi la Academia Comercială din Cluj,
inspector al şcolilor particulare străine din Româ‑
nia, secretar general al Ministerului Cultelor şi Ar‑
telor etc. Pe de altă parte, la trecerea sa prin Stras‑
bourg, în 1893, acesta îi aducea aminte lui Mihail
Dragomirescu mai degrabă de satele româneşti:
„Un oraş în care simţi tăcerea şi liniştea satelor
noastre de ţară, când toţi din sat pleacă la câmp”
– cu toate că de la anexarea ei de către Germania
trecuseră mai bine de două decenii (Titu Maiorescu
şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed.
Z. Ornea, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p. 97).
Intelectualii și violența
Preambul
De‑a lungul vremii am aflat în diverse arhive o sumede‑
nie de materiale documentare ce implică pe intelectualii
de demult, universitari îndeosebi, în cele mai… omenești
ipostaze, de altfel extrem de firești, de caracteristice pen‑
tru tot ceea ce înseamnă ființa în mai toată complexitatea
ei, de la dimensiunea individului dominat de instincte până
la cea presupus elevată, spirituală, de cugetător, de creator,
de utilizator al celor mai rafinate sentimente (dacă există
cumva o instanță care să ne convingă de vreo ierarhie a valo‑
rilor!) etc. Cum de la sine se înțelege, a existat și tentația
de a le valorifica științific, în multe din lucrările mele referi‑
toare la istoria elitelor intelectuale, a mecanismelor de for‑
mare, selecție și promovare a mediului academic etc, regă‑
sindu‑le ca elemente ce țin de „povestea vieții” (biografii,
fie romanțate, fie savante), una din puţinele specii istorio‑
grafice eternizate. Mi s‑a reproșat însă – în termenii cei mai
decenți (lucru tot mai rar în spațiul românesc) – fie faptul că
viața privată a omului de cultură, mai cu seamă latura vul‑
gară a trăirii, este mai puțin demnă de a fi scoasă la lumină,
opera acestuia fiind esența existenței și ca atare doar ea să
se bucure de privilegiul posterității (Ștefan Borbely89), fie
că – de regulă – aceste informații ar fi unilaterale, uneori
marcate de „relativitate sau chiar de inexactitate”, la limita
Ștefan Borbely, Universitatea ieri. Prin gaura cheii, în „Contemporanul

89
– Ideea europeană”, XXI, 2010, nr. 10.

bârfei chiar, impunându‑se „resorturi explicative” ceva mai

complexe (Marta Petreu90). Evident, sunt puncte de vedere
ce merită toată atenția, deși nu eu am inventat „roata”, exis‑
tând până acum cantități impresionante de biografii, atât
în manieră clasică, pozitivist‑empirică, cât și din perspec‑
tiva psihanalizei şi a sociologiei, ca răspuns parcă la istoriile
tot mai dezumanizate, structuralizate ori problematizate, în
care doar analiza creației, a „operei”, pune în umbră tocmai
personajul cel mai important: omul, creatorul.
Or, nimeni și pentru nici un motiv nu poate nega latura
„personală” a fiinţei umane, viaţa ei privată, intimă, chiar
extrem de intimă, pentru că până și cea mai superficială
privire aruncată prin Trecut ne arată că tocmai ceea ce se
vede mai puțin din biografia oamenilor mai „mari” sau mai
„mici” pare să fi constituit dinamica istoriei. Mai mult chiar,
domină impresia că principalii agenți ai mobilizării intelec‑
tului, cu efecte notabile în câmpul social, stau de cele mai
multe ori bine ascunși până și privirilor indiscrete, în virtu‑
tea diverselor norme morale care cel mai adesea ne fac să
părem ceea ce de fapt nu suntem.
Se tot vorbește de faptul că comportamentul nostru
ascultă de norme sociale care se exprimă prin reguli pre‑
cise, ce originează din valorile etice și morale recunoscute
sau interiorizate de ansamblul societății, transmițându‑se
din generație în generație și pe care le definim de regulă
prin termenul de „cultură”. Însă asistăm în ultima vreme
și la puternicul asalt a ceea ce auzim din toate părțile a fi
„sub‑cultură”, noțiune extrem de complexă ce captează tot
mai intens interesul analiștilor din varii domenii91. Așadar,
90
„M.P.” în „Apostrof”, XXIV, 2012, nr. 6.
91
Vezi recentul workshop: Re‑defining ‘Sub‑culture’: A new lens for under‑
standing hybrid cultural identities. Theoretical approaches and practical cases,
20th Century East‑Central Europe, University of Oxford, 28–29 iunie 2013.
Selectiv, de utilitate: The Post‑subcultures Reader, eds. David Muggleton,
Rupert Weinzierl, Oxford, New York, BERG, 2003; Chris Jenks,
Subculture. The Fragmentation of the Social, London, New Delhi, SAGE
78 Lucian Nastasă
de ce nu am privi prin aceeași cheie și conceptul de bio‑

grafie, iar dacă pe unii îi deranjează abordarea ex abrupto a
„intimității” (presupunând că am putea‑o totuși defini cât
de cât acceptabil, separând‑o cu un dram de logică de alte
părți „onorabile” ale vieții!), atunci să denumim aceste la‑
turi ale vieții umane ca fiind „sub‑biografii”?!
În acest context, a impune contemporanilor și, implicit,
istoricilor ce să ia și ce să nu ia din biografia cuiva, ce trebuie
să se știe și ce nu, ce să se spună și ce nu etc., iluzionându‑se
că posteritatea va înregistra doar ceea ce se crede că ar face
cinste și onoare unui anume personaj istoric, îmi pare... in‑
calificabil din perspectiva științificității unui domeniu de
studiu. Dar până și această pornire poate fi înțeleasă, la
urma urmei făţărnicia fiind o trăsătură specific umană, prin
a cărei acţiune individul prefăcut îşi înşeală semenii – une‑
ori chiar pe el – cu aparenţa virtuţilor. Și nu întâmplător,
ipocrizia a devenit și ea – oarecum timid încă – un subiect
de analiză în domeniul științelor umane92. Mai există oare
cineva în lumea aceasta care să nu manifeste prudenţă faţă
de ceilalţi, tocmai datorită îndelungatei experienţe umane,
că în spatele aparenţelor mereu se ascunde ceva necunos‑
cut, nu neapărat josnicie?
Este și motivul pentru care insistăm a ne convinge cole‑
gii de brească că orice investigaţie de acest tip este extrem
de utilă, că prin abordări conceptuale și prin lipsa falsei pu‑
dori, prin apelul la surse de primă mână, dar cât mai vari‑
ate, dincolo de aspectul de intrigă romanescă se va impune
conturarea unor istorii nu doar mai credibile, ci și foarte
Publications, 2005; Ken Gelder, Subcultures. Cultural histories and social
practice, London, New York, Routledge, 2007 ș.a.
92
Vezi, printre altele: Matthew H. Wikander, Fangs of Malice. Hypocrisy,
Sincerity, & Acting, Iowa, University of Iowa Press, 2002; Jenny
Davidson, Hypocrisy and the Politics of Politeness. Manners and Morals
from Locke to Austen, Cambridge, New York etc, Cambridge University
Press, 2004; David Runciman, Political Hypocrisy. The mask of power, from
Hobbes to Orwell and Beyond, Princeton, Oxford, Princeton University
Press, 2008 ș.a.
apropiate de realitatea faptelor personale și a epocii. În fapt,

pentru a nu cădea în patima frazeologiei, vreau să afirm cât
se poate de simplu, pentru istoriografia românească, faptul
că multe – dacă nu cumva majoritatea – dintre pârgiile mo‑
trice ale istoriei se află de fapt în culisele ei, adeseori mult
mai în adâncime decât ne-ar place nouă să credem, dar şi
mult mai dificil de reconstituit din punct de vedere empi‑
ric93. Pentru că mereu şi mereu oamenii au avut parcă ceva
de ascuns, de disimulat. Iar acest sentiment mi s‑a inoculat
încă de pe la începutul adolescenței, când am fost sedus de
Iluziile pierdute ale lui Honoré de Balzac – pentru mine, pe
atunci, un autentic vizionar – care nu doar afirma că există
două tipuri de restituție a trecului („L’histoire officielle,
menteuse [...], puis l’histoire secrète oú sont les véritables
causes des eveniments, l’histoire honteuse”), ci și părea să
probeze acest lucru.
Or, câmpul nostru cărturăresc de atunci, al anilor 80,
părea – cu doar câteva rare excepții – extrem de searbăd,
lipsind nu doar generația mea de veritabilul efect educativ
al lecturii biografiilor, care prin comparație să se constituie
în modele stimulatoare, curative chiar, într‑o epocă domi‑
nată de o ideologie profund distorsionantă și inhibatoare.
Cu alte cuvinte, „nu de nebun” m‑am apucat să răscolesc
la „lada de gunoi” a istoriei, ci pentru că simțeam că multe
lucruri nu se leagă în biografiile ce le citeam cu nesaț, perso‑
najele îmi păreau mereu incomplete, mai curând niște statui
de bazalt, nu doar fără suflu, dar și artificiale, dizarmonic
cioplite. Dacă de regulă „poveștile de viață” se pot constitui
în modele pentru generațiile mai tinere, aflate în căutarea
Poate acesta ar fi și motivul pentru care, nu întâmplător, la noi, mono‑

93
grafiile dedicate unor cărturari privilegiază „opera” în detrimentul bio‑

grafiei, uneori cu aberații interpretative de „te umflă râsul”, pentru că
este mult mai lesne din... 100 de cărți – să zicem – să o scrii pe a 101, decât
să răscolești mii, zeci de mii, chiar sute de mii de documente, cine știe pe
unde răspândite, prost păstrate și pline de praf, pentru a afla detalii care
– probabil – ar oferi direct de la sursă explicații cu adevărat plauzibile.
80 Lucian Nastasă
unor repere și prototipuri umane, mai ales când acestea lip‑

sesc în proximitatea reală, tonele de „viața și opera” diverse‑
lor personalități ale culturii române aproape că nu spuneau
mare lucru în raport cu realitatea, „opera” prevalând în fața
„vieții”, aceasta din urmă constituindu‑se mai degrabă în
elemente de reper pentru „creație”.
Așa se face că, asemenea multora din congenerii cu
aspirații de afirmare intelectuală, am crezut cu sinceritate o
vreme în modelul savantului închis în turnul său de fildeș,
abstras cu totul din vâltoarea cotidianului, întocmai perso‑
najului, a sinologului din Orbirea lui Elias Canetti, aproape
închis între rafturile unei imense biblioteci. Dar până și
acolo, cotidianul, instinctele primare, imoralitățile ce înne‑
gurează viața au devenit o dominantă a narațiunii... Este și
explicația pentru care nu am reușit decât mult mai târziu,
după trei sau patru tentative, să parcurg și paginile de după
căsătoria lui Peter Kien (a savantului) cu menajera..., ceea
ce era să‑mi fie aproape fatal: am renunat și eu la celibat, dar
mi‑am salvat biblioteca!
Însă declicul se produsese ceva mai devreme, în modul
cel mai simplu cu putință, când cochetând cu arheologia,
gravitam prin jurul unui mare savant de atunci, Mircea
Petrescu‑Dâmbovița (nu demult plecat dintre noi), care în
serile de vară petrecute la Cucuteni‑Băiceni îmi explica de
ce pentru un arheolog cele mai interesante situri sunt... gro‑
pile de gunoi. A venit apoi Ștefan Sorin Gorovei cu extra‑
ordinarele lui incursiuni socio‑istorice în genealogie, Pierre
Bourdieu, Victor Karady, Miklós Hadas, Christophe Charle,
Monique de Saint‑Martin și mulți alții cu care am lucrat
de‑a lungul vremii, de unii m‑a despărțit ireparabilul, de
alții vârsta și distanțele, traiectoriile diferite de investigație,
ba chiar și firea mea mai puțin răbdătoare, iar uneori înflă‑
cărată, dar nesociabilă. Însă din toate învățăm câte ceva!
Este poate și motivul pentru care m‑am întins excesiv în
acest preambul, cu temerea de a fi nu tocmai bine înțeles
în cele ce urmează. În fapt, totul a pornit de la ceva extrem
de banal: răscolind prin arhive am găsit enorm de multe

documente referitoare la numeroase personalități ale cul‑
turii noastre. Dacă unele din informațiile „cuminți” au fost
cunoscute și altora, grăbindu‑se a le publica în întregime,
altele, mai puțin „onorabile”, abia au fost invocate ori chiar
„uitate”. Această din urmă categorie doar în aparență părea
să lezeze vreo imagine idealizată a cărturarului, punând
însă în umbră un aspect biografic a cărui importanță numai
posteritatea și cercetătorii ar putea s‑o evalueze. Iar varieta‑
tea tipologică a acestor momente de viață nepătrunsă este
pe cât de largă, pe atât de fundamentală în multe cazuri.
Din toată această cazuistică ne oprim deocamdată asu‑
pra uneia despre care chiar s‑a vorbit puțin la noi, și anume
violența în mediul intelectual, sau mai nuanțat: raportul din‑
tre intelectual și violență.
Pentru o istoriografie a violenței

Oricât am dori să evităm o asemenea discuție, nu trebuie
totuși să ne mire când aflăm că şi intelectualii manifestă
forme ale violenţei, indiferent de cât ar fi ei de „educaţi”,
deoarece aproape în unanimitate biologii susţin faptul că
agresivitatea este mai mult decât un simptom patologic,
este un instinct natural, legat de toate celelalte nevoi vitale,
precum hrana, apărarea în caz de pericol sau comportamen‑
tul sexual. De aceea, această însuşire impune individului
tendinţele de dominare, de supunere, de competiţie, iar psi‑
hologia şi psihanaliza confirmă originea biologică a agresi‑
vităţii. Ceea ce se înţelege şi se acceptă însă mai greu este
faptul că procesele primare ascultă de principiul plăcerii!94
Simplist privind lucrurile, agresivitatea ar fi manifestarea
tendinţei de a face rău cuiva, în mod real, imaginar sau
Vezi Odile Dot, Agressivite et violence, Verviers, Marabout, 1984; Jean-
94
Marie Pelt, La loi de la jungle. L’agressivite chez les plantes, les animaux, les
humains, avec la collaboration de Frank Steffan, Paris, Fayard, 2003;
Edwigw Antier, L’aggressivita, Milano, Ancora, 2004.
82 Lucian Nastasă
simbolic95. Această afirmație are însă valoare doar în cazul

unei judecăți rapide și superficiale, pentru că mereu există
și fațete pe care deși le vedem, le cunoaștem, rămân mereu
într‑un con de umbră, dar care ar putea totuși să ne ofere o
mai extinsă înțelegere a fenomenului.
Pentru început voi insista ceva mai mult asupra acestui
subiect la un nivel oarecum abstract, din dorința de a... le‑
gitima, de a sublinia necesitatea abordării acestei noțiuni
și în câmpul istoriografiei române (și nu numai), dar nu în
formula mai vechilor convenții istoriografice ce au asimilat
violența cu utilizarea nelegitimă și în mod public a forței,
ci dintr‑o perspectivă mult mai generoasă și aducătoare de
mult mai multe beneficii atunci când ne aplecăm cu anali‑
zele asupra diverselor aspecte ale trecutului.
De altfel, abordarea chestiunilor teoretice în ce privește
violența nici nu sunt prea îndepărate, fiind strâns legate în‑
deosebi de dezbaterile politice din ultimul veac și jumătate,
la rigoare poate câteva decenii mai mult. Nici pentru istorici
tema nu este tocmai nouă, aceștia abordând‑o cam de vreun
secol, însă în forma ei arhicunoscută, de utilizare publică a
forței fizice, din acest punct de vedere fiind privilegiat în‑
deosebi evul mediu96. Dar chiar și așa, nu putem vorbi de
un interes deosebit față de analiza conceptului de violență
socio‑istorică, nici chiar pentru epoca Holocaustului (dar
nici în general, în ce privește antisemitismul, privit când ca
95
Utilizăm termenul de „agresiune” cu o valoare similară pentru cel de
„violență”, așadar de sinonim, nu doar din motive stilistice. Dacă totuși
cineva insistă pe o anume distincție, credem că este o opțiune arbitrară,
oarecum înșelătoare prin frecvența utilizării, noțiunea de violență doar
lăsând impresia că ar avea înțelesuri mult mai cuprinzătoare decât
agresiunea.
96
De pildă: Guy Bois, La Mutation de l’an mil. Lournand, village mâcon‑
nais, de l’Antiquité au féodalisme, Paris, Fayard, 1989; The Peace of God. Social
Violence and Religious Response in France around the Year 1000, ed. Thomas
Head, Richard Landes, Ithaca, New York, London, Cornell University
Press, 1992 ș.a. Pentru evul mediu s‑a studiat mult îndeosebi imagistica
violenței, evident, de natură fizică.
înfruntare confesională, când economică), până pe la înce‑

putul mileniului nostru, când evenimentele de la 11 septem‑
brie 2001 au potențat studii cât de cât semnificative pe tema
„violenței”, asociindu‑se Al Queda cu Lumea Islamică. Or,
în istorie am mai avut de‑a face cu „epoci” de glorie ale is‑
lamismului, dar abia din 2001 s‑a analizat problema mai se‑
rios, asociindu‑se violența cu terorismul97. Așa se face că deși
nu avem încă o istorie a violenței în… Imperiul Otoman,
să zicem, teoretizată și definită pe baza cunoștințelor care
le‑am acumulat până acum, avem însă o excelentă lucrare
ce vizează un aspect de violență alimentară din 1847, pre‑
cum cea analizată de Cynthia A. Bouton, într‑o obscură lo‑
calitate din centrul Franței, de numai 4000 locuitori98. Iar
exemplele de acest gen ar putea continua.
Semnificativ este faptul că dezbaterile moderne asu‑
pra violenței indică faptul că indivizii obișnuiți sunt încă
dominați de ideea că noțiunea acoperă aproape exclusiv
dimensiunea biologică, psihiatrică a agresivității fizice, la
aceasta asociindu‑se treptat, până în zilele noastre, în urma
tot mai intenselor dezbateri și clarificări metodologice, și
alte tipuri de practici definibile de către alte domenii ale
cunoașterii umane ca fiind violente: eco‑terorismul, violența
conjugală și cea dintre sexe, pornografia, violența de limbaj
(insulta, brutalitatea expresiei etc.), violența rituală, între
clase sociale, între sat și oraș, metropolă și provincie, între
grupuri etno‑culturale, între ideologii și partidele politice,
violența psihologică, cea din cadrul competițiilor spor‑
tive, până și anumite gesturi sunt invocate ca violențe etc,
foarte multe nefiind recunoscute până deunăzi ca forme ale
97
Pentru câteva analize asupra raportului dintre violență și teroare vezi:
Pamela Stewart, Andrew Strathern, Violence: Theory and Ethnography
London, New York, Continuum, 2002; idem, Witchcraft, Sorcery, Rumors,
and Gossip, Cambridge, Cambridge University Press, 2004; Terror and
Violence. Imagination and the Unimaginable, ed. Andrew Strathern, Pamela
J. Stewart, Neil L. Whitehead, London, Pluto Press, 2006 ș.a.
98
Cynthia A. Bouton, Interpreting social violence in French culture.
Buzançais, 1847–2008, Louisiana State University Press, 2011.
84 Lucian Nastasă
violenței. Ca să nu mai vorbesc de faptul că nu de puține ori

violența a fost chiar denaturată, inventată, ajungându‑se a
se face din ea un mit, adeseori cu o valoare motrice de ne‑
controlat, mai ales în cazul asocierii cu termeni ori sintagme
precum „națiune”, „ideal național”, „creștinism”, „isla‑
mism”, „război sfânt”, „spațiu vital”, „conspirație”99 ș.a.m.d.
Cu alte cuvinte, nu este nevoie să explicăm aici prea mult
despre cum se inventează la noi – presupunând că știm cât
de cât ceva despre istoria României – existența „inamicilor”
interni și externi (de pildă, cetățenii români de religie moza‑
ică, „oculta” mondială evreiască, francmasoneria ș.a.), cum
se născocește statutul de victimă pentru a oficializa diverse
revendicări etc.
Pe de altă parte – trebuie să recunoaștem –, nu de puține
ori identitățile naționale s‑au format prin violență, idee ce
deschide un câmp generos de reflecție, pe care aș fi așteptat‑o
– pentru spațiul nostru – de la eruditul meu prieten Victor
Neumann, serios implicat în decriptarea raporturilor
popor‑neam‑națiune (nu chiar în ordinea înșiruită de el!)100,
la care ar merge și „ingredientul” invocat aici, al violenței,
în toată varietatea ei, pentru a decripta din perspectivă con‑
ceptuală formarea identităților naționale, particularitățile
„identităților multiple”, etnice și politice, interculturalitatea
frecvent invocată pentru Banat etc.101 Pentru că, teoretic pri‑
vind lucrurile, orice presupune „diferență”, „deosebire” etc.,
ar trebui să presupună și violență, adică tendința unora de a
subjuga pe ceilalți. În alți termeni, oricât de reprobabil ar fi
în aparență, deosebirile legitimează violența și dominarea,
99
Vezi, de pildă, mai vechiul meu studiu despre Conduita conspirativă sub
regimul comunist, în vol. Miturile comunismului românesc, sub direcţia lui
Lucian Boia, Bucureşti, Edit. Nemira, 1998, p. 198–204.
100
V. Neumann, Neam, Popor sau Națiune? Despre Identitățile Politice
Europene, București, Edit. Curtea Veche, 2003.
101
Vezi și lucrările: V. Neumann, Conceptually Mystified: East‑Central Europe
Torn Between Ethnicism and Recognition of Multiple Identities, București,
Enciclopedică Publishing House, 2004; idem, Interculturalitatea
Banatului, Timișoara, Iași, Art Press/Institutul European, 2012.
iar în ultimele două veacuri acest lucru a fost tema nenu‑

măratelor produse intelectuale, concepții, teorii, evident,
poate nu așa de tranșant, de brutal, de simplist cum ar
putea părea exprimat mai sus. Până și dacă am lua de bune
interpretările lui Samuel Ph. Huntington102, am ajunge tot
la valoarea „violenței”, prin asociere cu diversele scări de
civilizație ce separă Occidentul civilizat de non‑Occidentul
mai puțin evoluat, nordul de sud etc. Toate acestea ne în‑
deamnă să constatăm că, în istorie, există o dinamică a re‑
prezentărilor, pe care nimeni nu a abordat‑o în mod special,
nici practic, dar nici teoretic (fiind mult diferită de ceea ce
înțeleg cei mai mulți de la noi prin „imagistică” ori „image
de l’autre”, în vogă mai ales după 1985103). Va fi așadar pen‑
tru viitor o temă numai bună pentru cei ce doresc să ducă
istoriografia mai departe, să‑i confere mai multă rigoare și
stabilitate epistemologică.
Oricum, grosso modo, violența beneficiază în imaginarul
nostru de o cât se poate de proastă reprezentare (în forma
ei vulgară), fără a vedea imensa doză de ipocrizie cu care
se dezbate problema. Pentru că se discută despre tot felul
de violențe tocmai de către cei care sunt supuși la tot felul
de alte violențe. Sau, mai concret, se face de pildă educație
în școli blamându‑se agresiunea, când se vorbește deja de
ceva vreme despre actul educativ/pedagogic ca formă a
violenței, măcar sub aspectul manipulării, dacă vrem să
ne facem că nu vedem o sumedenie de alte manifestări ale
acesteia, direct asupra elevilor, de către profesori, colegii
mai mari, băieți asupra fetelor etc. (Nu luăm aici în discuție
violența parentală, tot ca un soi de act de educație, uneori în
formule extrem de dure!). Cu alte cuvinte, probabil toți cei
ce au trecut prin școală, ajungând să discute acum despre…
102
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii publice,
trad. Radu Carpiș, Iulia Motoc, București, Edit. Samizdat, 1997.
103
Temă prezidată de Hélène Ahrweiler (L’image de l’autre: étrangers,
minoritaires, marginaux) la cel de‑al XVI‑lea Congres Internațional de
Științe Istorice de la Stuttgart, din vara lui 1985.
86 Lucian Nastasă
agresivitate, să o disece în patru, să acuze și să se lanseze

în sfaturi de preîntâmpinare sau contracarare a ei etc, sunt
– măcar parțial – marcați de anumite forme de violență la
care au fost supuși de‑a lungul vremii în această instituție
de educație.
Ca să nu mai vorbim – ca un alt exemplu profund ilus‑
trativ – de violențele instituționale la care suntem supuși
tocmai de către stat, care ar trebui să ne ocrotească, pen‑
tru că – printre altele – așa se definește el104. Fără a lua în
seamă umilințele birocratice pe care le suportăm aproape
zi de zi, invocăm aici măcar violența fiscului (în care sta‑
tul, bunăoară, are toate pârgiile să te „execute”, în vreme
ce individul nu prea are cum să se apere, cu greu reușind
să intre în posesia a ceea ce i se cuvine de la stat, în cazul
cel mai fericit având șansa eșalonărilor etc.) ori libertatea
acordată instituțiilor bancare de a exercita violențe finan‑
ciare (vezi, de pildă, nesfârșitele scandaluri referitoare la
clauzele ascunse ale contractelor de împrumut, în care nici
sentințele judecătorești nu mai sunt respectate). Este justi‑
ficat în acest context să includem frustrarea ca un stimul al
violenței (este un fapt deja prea bine cunoscut că frustrarea
materială generează agresivitate), să introducem în anali‑
zele noastre și categoria de „contra‑violență”, care la rândul
ei poate regla oarecum fortuit nedreptăți etc. Păi dacă sta‑
tul supune comunitatea pe care o reprezintă la tot felul de
violențe, atunci cu ce suflu ar putea el (prin reprezentanții
lui) califica o revoltă de stradă – să zicem – ca un act de
agresiune, menit a fi repede înăbușit? În fine… să mă opresc
aici cu chestiunile de actualitate!
Ar fi totuși interesant de prezentat și o altă viziune asu‑
pra violenței, dintr‑o altă perspectivă, ceva mai nuanțată.
Dacă începând cu J.J. Rousseau, trecând pe la Karl Marx
și ajungând la Georges Sorel, s‑a discutat despre violență
104
Câteva idei în Les mécanismes de la violence. États, institutions, individu,
coord. Régis Meyran, Auxerre, Édit. Sciences Humaines, 2006.
ca fiind un proces social, rezultat al contradicțiilor din‑

tre indivizi sau grupuri umane datorate inegalității,
reușindu‑se astfel ca indivizii dominanți să‑și exercite pu‑
terea asupra celor dominați105 (invocându‑se și revolta, ca
modalitate optimă, adeseori singura, de a răsturna situația
dată), alții – precum Machiavelli, Nietzsche, Freud ș.a. –
au prezentat violența ca ceva inerent naturii umane, psi‑
hismul nostru fiind în întregime dominat de violență106.
Iar în prelungirea acestei din urmă perspective există o
semnificativă literatură de specialitate (îndeosebi de na‑
tură medicală și psihologică), cu mai puțină reflecție „fi‑
losofică”, în temeiul căreia violența ar fi chiar o... maladie,
datorată unei întârzieri în dezvoltarea psihologică a indi‑
vidului. Însă demnă de luat în seamă este și încercarea lui
Konrad Lorenz de a vedea în agresiune o modalitate de
comunicare, valabilă atât în cadrul speciilor animale, cât
și a comunităților umane107. Iar în acest din urmă context,
conotațiile analitice ar putea fi duse spre limite încă greu
de imaginat acum.
Rezultă așadar chiar și din această simplă sistematizare
faptul că violența este un termen polisemantic, extrem de
utilizat în epoca noastră, mai ales în ultimele trei‑patru de‑
cenii, mergându‑se uneori până la abuz, mai ales de pe la
debutul acestui veac și mileniu, când politicile de securitate
105
Este de semnalat aici și interesanta lucrare a lui Walter Benjamin,
din 1921, Zur Kritik der Gewalt (în „Archiv für Sozialwissenschaft und
Sozialpolitik”, 47, 1920/21, p. 809–832, reprodusă în Walter Benjamin,
Gesammelte Schriften, vol. II/1, hrsg. Rolf Tiedemann, Hermann
Schweppenhäuser, Frankfurt am Main, Suhrkamp, 1991, p. 179–203, cu
observația ce trebuie făcută, că în limba germană Gewalt semnifică deo‑
potrivă putere/violență, între acești doi termeni existând doar granițe
convenționale.
106
Pentru alți gânditori ce au reflectat asupra violenței, precum Carl von
Clausewitz, K. Schmitt, H. Arendt, J.‑P. Sartre, E. Jünger, M. Heidegger,
J. Patočka ș.a., vezi James Dodd, Violence and Phenomenology, New York,
London, Routledge, 2009.
107
Konrad Lorenz, Das Sogenannte Böse. Zur Naturgheschichte der Aggression,
Venna, Dr. Borotha‑Schoeler Verlag, 1963.
88 Lucian Nastasă
au devenit la ordinea zilei108. Iar acest lucru dă și o anume

particularitate studiilor dedicate violenței, în sensul că tot
mai mult aceasta este asociată cu politica109. Așa se face că
mai toate analizele consacrate acestui subiect au o perspec‑
tivă îndeosebi politologică, în consonanță și cu o direcție
întrucâtva exagerată a studiilor universitare de factură uma‑
nistică, în care studiile de politologie nu doar sunt în vogă,
dar par a capta tot mai multe spirite, chiar în exces, fără
rezultate notabile în evoluția spre bine a societății umane.
Aproape că nu te mai poți mișca în spațiul intelectual fără
să nu te lovești la tot pasul de „politologi”, de „analiști po‑
litici”, tot felul de „specialiști” care pentru mulți dintre cei
ce‑i ascultă par a bate apa în piuă. În fapt, cei mai mulți s‑ar
dori mai curând profeți, alții tot bolborosesc o sumedenie de
șabloane, expresii de efect memorate din cărți occidentale și
reproduse la noi fără multă legătură cu realitățile locale, dar
menite a impresiona – cred ei – acele generații intoxicate de
discursul monoton al fostei propagande comuniste. Cu alte
cuvinte, au creat o alternativă a limbajului de lemn comu‑
nist, propovăduind… nici nu știi prea bine ce!
Mai mult chiar, acum vreo doi‑trei ani, la o masă ro‑
tundă menită a stabili câteva repere metodologice de ana‑
liză a regimurilor comuniste din răsăritul Europei, direc‑
torul de pe atunci al Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului și Memoria Exilului Românesc – un soi de
sinecură pentru cei aflați în grațiile diverselor partide po‑
litice aflate la putere, deși persoana în cauză mă cucerește
tot mai mult cu textele sale, având acum pentru el chiar o
reală prețuire intelectuală –, invitat fiind, și‑a făcut apariția
meteoric cu o mică ceată de curteni, fără a ști ce s‑a discu‑
tat înainte, afirmând simplu și răspicat faptul că – repro‑
duc din memorie – „numai noi, cei din sciences po [aluzie
la franțuzescul abreviat „științe politice”], avem capacitatea
Xavier Crettiez, Les formes de la violence, Paris, La Découverte, 2008.
108
Max Pagès, La violence politique. Pour une clinique de la complexité,

109
Ramonville Saint‑Agne, ERES, 2003.

și instrumentarul de a interpreta cum se cuvine faptele is‑

torice”. Or, nimic mai fals, pentru că realitatea din spațiul
publicistic – și nu numai – indică evident faptul că acești
„politologi” (mă refer la mulți de la noi!) nu au cunoștințe
decât aproximative în ceea ce privește trecutul României,
fapt specific semidocților, neînțelegând că de mai bine de
un veac și jumătate studierea trecutului nu înseamnă doar
o acumulare mecanică de date, ci – mai ales – stăpânirea
instrumentarului de a le descifra semnificațiile. Cu alte cu‑
vinte, un istoric poate fi și politolog, dar mai greu și invers.
Și pentru că am ajuns în acest punct, trebuie să afirm aici
ceea ce analiștii profesioniști ai trecutului nu prea se agită
să o facă, și anume că istoriografia este unul din puținele
domenii ale transdisciplinarității – de prea puține ori pro‑
clamată, dar frecvent înfăptuită –, unde se încrucișează is‑
toria propriu‑zisă, filosofia, literatura, antropologia, etno‑
logia, sociologia, psihologia, de fapt tot soiul de științe (de
la biologie până la… astronomie), iar de o vreme tot mai
mult științele politice. De fapt, istoria furnizeză materia
primă pentru mai toate domeniile așa‑zis umaniste (dar nu
numai), începând cu dimensiunea cazuistică, comparativă,
până la cea de validare, de omologare în timp.
Iar pentru a nu ne depărata de tema intervenției noas‑
tre, trebuie să subliniez faptul că este de neimaginat orice
reflecție asupra violenței fără să apelăm la Michel Foucault,
Erving Goffman, Pierre Bourdieu, Jean‑Claude Passeron,
Paul Ricoeur, Arno J. Mayer ș.a., cu toții fiind istorici, filo‑
sofi și sociologi (aceștia din urmă cu temeinice cunoștințe
asupra trecutului). Până și Hannah Arendt, care deși a repu‑
diat calificativul de „filosof” în profitul celui de teoretician
al politicii, a fost preocupată a defini totalitarismul și anti‑
semitismul de pe poziții profund documentate din punct de
vedere istoric110.
În legătură cu tema noastră vezi îndeosebi Hannah Arendt, On
110
Revolution, New York, Viking, 1963; idem, On Violence, San Diego, New
York, London, Harcourt Brace Jovanovich Publishers, 1970.
90 Lucian Nastasă
Că diferă perspectivele, asta‑i altceva, dar cu siguranță

spre beneficiul științei111. Pentru că în vreme ce, să zicem,
Arno Mayer ia de bune și unilateral definițiile consacrate în
istoriografie pentru violență și teroare (de acțiune fizică),
el se arată preocupat îndeosebi de aspectele ideologice ale
acestora, din perspectivă istoriografică, cu apel masiv la
textele din epocă, urmărind de fapt escaladarea violenței și
terorii, regândind astfel rolul lor în cadrul unei revoluții112.
În felul acesta, el se înscrie pe linia deja trasată de Arendt,
dar mai tranșant de Ricoeur, pentru care violența este un
motor al istoriei113. În schimb, Pierre Bourdieu – secondat
de J.‑C. Passeron – a reușit în ultimele două‑trei decenii să
creeze o adevărată școală ce deține deja monopolul teoretic
asupra violenței simbolice114.
Așadar, noțiunea de violență are numeroase semnificații
în cele mai diverse domenii, cel mai adesea acestea din urmă
nefiind cât de cât comparabile, conținutul ei semantic fiind
analizat până acum îndeosebi de sociologie, antropologie și
psihologie115, pentru ca foarte recent politologia să‑și aroge
întietatea în ce privește accepțiunea și utilizarea termenu‑
lui. Este însă vremea ca și istoricii, utilizând transdiscipli‑
naritatea invocată mai sus, să‑și spună cuvântul, cu multă
prudență față de tot ce s‑a invocat în definirea de până
acum a violenței, pentru că astfel semnificația noțiunii ar
putea fi simțitor întregită prin mult mai multe sensuri,
întrucât studiul trecutului oferă nenumătate perspective
111
Vezi și Beatrice Hanssen, Critique of Violence. Between Poststructuralism
and Critical Theory, London and New York, Routledge, 2000.
112
Arno J. Mayer, The Furies. Violence and Terror in the French and Russian
Revolutions, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 2000.
113
Paul Ricoeur, Histoire et verite, Paris, Édit. du Seuil, 1964.
114
Mauger Gérard, Sur la violence symbolique, în vol. Pierre Bourdieu, théo‑
rie et pratique. Perspectives franco‑allemandes, ed. Hans‑Peter Müller, Yves
Sintomer, Paris, La Découverte, 2006, p. 84–100.
115
Elizabeth Kandel Englander, Understanding Violence, second edition,
Mahwah, New Jersey, London, LEA, 2003; Yves Michaud, La violence,
Paris, PUF, 2004.
asupra evenimentelor, cel puțin la fel de complexe cât și

ființa umană116. Pentru că ceea ce într‑o anumită epocă, con‑
text istoric etc nu părea nicicum a fi o formă a violenței, a
agresivității, a brutalității, acum, prin relectură, poate de‑
veni o expresie majoră a acesteia. La fel cum și reciproca
este valabilă117, între cele două extreme existând nuanțe greu
de surprins, dar și de cuprins în formule simplificatoare.
Am să dau aici ca exemplu apariția și dezvoltarea fe‑
minismului, încă de prin a doua jumătate a veacului XIX,
doctrină ce promova egalitatea între cele două sexe, ridi‑
cându‑se în fond contra diverselor forme de violență la care
a fost supusă femeia de‑a lungul istoriei. Deși s‑a scris enorm
pe această temă (fiind privilegiată îndeosebi perspectiva
violenței în sfera privată), lucrurile par uneori să o ia razna,
asistând la o victimizare a femeilor, la nașterea unui soi de
presiune a feminismului asupra istoriei, îndeosebi în ultimul
sfert de veac118. S‑a creat astfel un decalaj – mai ales teoretic,
116
Deși lucrarea lui Douglass C. North, John Joseph Wallis și Barry R.
Weingast, Violence and Social Orders. A conceptual Framework for Interpreting
Recorded Human History, Cambridge University Press, 2009, a dorit să
ofere un soi de instrumentar accesibil cercetătorilor din științele sociale
și din istorie, aceasta din urmă a fost prea puțin implicată în explicitarea
violenței. În fapt, scopul cărții a fost să argumenteze legătura strânsă
dintre agresivitate și comportamentul economic și politic, dintre stat și
violență etc. Deși invocă și părți de istorie, aceasta este prea puțin impli‑
cată în explicitarea, diseminarea violenței. Cu alte cuvinte, explică „ordi‑
nea socială” sau – mai bine zis – dezordinea, prin apelul la factorul eco‑
nomic și politic în relație cu violența.
117
De pildă, Robert Muchembled (Une histoire de la Violence, Paris, Seuil,
2008), privind violența doar din perspectiva brutalității și a homicidului,
pe care le vede drept o constantă de prin secolul XIII, ajunge la concluzia
că asistăm în ultima vreme la un declin al acesteia, printr‑un control social
tot mai puternic și o coerciție la nivel statal tot mai eficientă. Or, toc‑
mai am invocat mai sus faptul că statul este și el parte a violenței contra
indivizilor, parte deloc de neglijat. Iar cazuistica din ultimii doi‑trei ani,
măcar cea din lumea arabă (de exemplu, așa‑numita „primăvară arabă”),
ne arată că acest gen de violență a căpătat chiar un plus de vigoare, în care
„normele” au devenit de prisos (vezi îndeosebi Siria și Egiptul).
118
Vezi, bunăoară, Violence and the Body. Race, Gender, and the State, edi‑
92 Lucian Nastasă
dar și de facto în anumite societăți unanim apreciate ca fiind

„model” al relațiilor sociale – în favoarea lor, încât subiectul
chiar merită rediscutat119. Pentru că uneori, prin persuasi‑
unea temei (feminismul), ai sentimentul unei constrângeri
a istoriei, ajungându‑se la o deformare a înțelegerii rapor‑
turilor dintre bărbat și femeie, mai puțin din perspectivă
biologică, cât mai ales socială și culturală. Aproape că nu
mai poți spune nimic cu conotație negativă asupra unei
femei, că imediat te faci vinovat de antifeminism, discrimi‑
nare, de „hărțuire”, de violență de gen în general etc. Deja
toate femeile au numai calități, în vreme ce bărbații sunt
susceptibili a face numai rău, fără a ne gândi la un discurs
alternativ în ceea ce privește masculinitatea, măcar pentru
a putea să ne încadrăm într‑o logică a comparațiilor, pentru
a fi onești până la capăt. Pentru că vrem, nu vrem, toate
calitățile pozitive și negative sunt egal repartizate în lumea
aceasta, fie că vorbim de genuri, de etnii, forme statale etc.
De pildă, se vorbește frecvent despre violența conjugală, în
cadrul căreia mereu femeile sunt victime, cu analize psiho‑
logice, sociale, statistici de anvergură etc. Aș dori însă să
mi se indice și o cercetare în care subiectul este bărbatul,
pentru că „doar” auzim de asemenea lucruri, însă pudoarea,
poate orgoliul, ne împiedică să le și discutăm deschis, pe
față, ca subiect demn de atenția analiștilor, pentru că deja
Pierre Bourdieu a vorbit despre „dominația masculină”120
ca un fenomen de dezistoricizare! Ar fi poate vremea așadar
să regândim și această reprezentare, nu neapărat în legătură
cu feminismul, ci – de pildă – din perspectiva discursurilor
de autolegitimare sau delegitimare a cuiva sau ceva, acuza
ted by Arturo J. Aldama, foreword by Alfred Arteaga, Bloomington &

Indianapolis, Indiana University Press, 2003, lucrare concepută în prin‑
cipal din perspectivă politologică, mai mult ca o alternativă politică și
teoretică a discursului feminist.
119
Există chiar o revistă destinată unor astfel de intervenții: „Rethinking
History. The Journal of Theory and Practice”.
120
Pierre Bourdieu, La domination masculine, Paris, Edit. du Seuil, 1998.
de violență introdusă ca temă fiind poate doar un joc reto‑

ric, frecvent contestatar, dar fără un substrat cât de cât real.
Iar aici am putea prea bine face din nou apel la istorie,
la istoriografie, prin introducerea în decriptarea trecutului
a conceptului de morală, prin asociere cu violența. Ar fi
vorba de fapt de o reutilizare a dimensiunii morale în ceea
ce privește cercetarea și cunoașterea trecutului, care de vreo
câțiva ani pare a preocupa pe savanți, pe cei interesați de
filosofia istoriei și a menirii ei în epoca actuală în care…
cam lipsește morala. Evident, nu este locul aici a aborda și
această latură extrem de complexă, pentru a reveni la ceea
ce am anunțat în titlul acestei intervenții.
Însă relația dintre istorie, violență și morală a deve‑
nit evidentă în ultima vreme, îndeosebi prin referințele la
anii celui de‑al doilea război mondial121. Chiar dacă – de
exemplu – Jan Volavka a căutat să înțeleagă semnificația
violenței îndeosebi din perspectivă psihiatrică122, lucrarea
lui este mult mai complexă, rădăcinile putând fi plasate
spre finele conflagrației, în 1944, când autorul de numai 10
ani pe atunci fusese trimis într‑un lagăr nazist din apropi‑
erea Pragăi. Ea ar putea prea bine să fie asociată cu o altă
lucrare, a lui James M. Glass, care pune în discuție direct
ideea valorii morale a violenței, atunci când indivizii luptă
pentru a‑și salva viața123.
121
La rigoare, unii au privit și lucrarea lui G. Sorel prin aceeași cheie,
deși este anterioară celui de‑al doilea război mondial și are o cu totul
altă miză. De fapt, este una din cele mai controversate cărți din veacul
trecut, fiind deopotrivă un soi de sursă de inspirație pentru marxiști și
fasciști, prin dezvoltarea ideii de violență, ridicând‑o aproape la rang de
mit, prin proslăvirea acțiunii „eroice” a proletariatului, menit să salveze
lumea modernă de la decădere etc. (Georges Sorel, Reflections on Violence,
ed. Jeremy Jennings, Cambridge University Press, 2004).
122
Jan Volavka, Neurobiology of Violence, second edition, Washington,
DC, London, American Psychiatric Publishing Inc., 2002. Vezi și Enzo
Traverso, The Origins of Nazi Violence, translated by Janet Lloyd, New
York, London, The New Press, 2003.
123
James M. Glass, Jewish Resistance during the Holocaust. Moral Uses of
94 Lucian Nastasă
De altfel, ca un paradox, încă de acum trei sferturi de

veac, Marc Bloch – unul din principalii fondatori ai Școlii
„Analelor” – constata că există importante probleme de in‑
terpretare a violenței într‑o societate anume, la un moment
dat, aceasta „tenait aussi au plus profond de la structure so‑
ciale et de la mentalité”, fiind parte integrantă a dreptului,
economiei și a moravurilor124. Iar paradoxul vine tocmai din
situația că Bloch, unul din cei mai importanți istorici ai vea‑
cului XX, ce a revoluționat concepția asupra istoriei, prin
globalizarea ei (ca să folosesc un termen în vogă acum),
prin abordarea complexă a vieții individuale și sociale (nu
doar a ce place unuia sau altuia din profesioniștii materiei),
și‑a aflat sfârșitul la numai 57 ani, evreu fiind și membru
al Rezistenței, în fața unui pluton de execuție nazist, la 16
iunie 1944.
Constatăm așadar o prezență continuă a violenței în
cadrul societății umane, orice comunitate având serioase
dificultăți în a o gestiona și eradica, pentru că dacă – la ri‑
goare – am reuși să o definim în mai toată complexitatea ei,
aproape de la o zi la alta ne arată noi și noi fațete, fie că se
manifestă prin acțiuni fizice, coercitive, în grup sau indivi‑
dual, spontan sau organizat, premeditat etc. În acest con‑
text, este timpul de a configura și edifica o perspectivă istori‑
ografică asupra violenței, în cât mai multe dintre formele ei.
Intelectualii și violența
Ne‑am oprit acum asupra raportului dintre intelectuali
și violență deoarece cei dintâi au jucat, începând cu moder‑
nitatea, roluri importante în dezbaterile asupra agresiunii,
iar nu de puține ori în promovarea și structurile violenței125.
Violence and Will, New York, Palgrave Macmillan, 2004 (merită luare
aminte mai ales Capitolul I, „Justificarea morală a asasinatului”).
124
Marc Bloch, La Société féodale, Nouvelle édition, Paris, Albin Michel,
1994, p. 567–568.
125
Există deja o lucrare ce sugerează așa ceva, într‑un domeniu extrem de
Cu alte cuvinte, se poate vorbi de resursele intelectuale

ale diverselor forme de violență, cu atât mai mult cu cât ai
sentimentul că aceasta, sub orice expresie, pare a domina
rațiunea.
La urma urmei, oamenii de cultură ai acestei nații au con‑
stituit mereu, începând cu veacul XIX și până la prăbușirea
comunismului, o categorie socialmente recunoscută și apre‑
ciată, care a exercitat o veritabilă putere intelectuală și ideo‑
logică în cadrul societății românești, oricât de tardiv și inegal
s‑a constituit ea în termenii modernității. Iar puterea lor a
constat în capacitatea de persuasiune și seducție, antrenând
indivizii în circuitul ideilor, oferind acestora deseori iluzia
că participă mai bine la cultura şi la profiturile esenţiale pe
care ea le oferă. În fond, ideile sunt cele ce presează asu‑
pra evenimentelor, ele generează acţiunea, crează istoria,
intelectualii animând de-a lungul timpului marile ideologii,
acestea din urmă nefiind altceva decât sisteme de interpre‑
tare a lumii, implicând ordonarea diverselor tipuri de valori
şi sugerând măsuri de reformare în varii domenii. Aşadar,
intelectualii sunt cei care deţin instrumentele şi puterea de a
mobiliza societatea în direcţia gândirii şi acţiunii, prin per‑
suasiune şi forţa seducţiei simbolice.
În acest context, fără a mai ocoli lucrurile, trebuie să
afirmăm direct faptul că la noi (ca și aiurea, de altfel), în
restrâns, cel al sociologiei istorice a cenzurilor, în care se discută atât de

„violența cenzurii”, cât și despre „cenzura violenței”: Violence, Culture and
Censure, edited by Colin Sumner, London, Bristol, Taylor & Francis Ltd.,
1997. De asemenea, merită luare aminte și Art et violence. Vies d’artistes entre
XVIe et XVIIIe siècles: Italie, France, Angleterre, sous la direction de René
Démoris, Florence Ferran, Corinne Lucas Fiorato, Paris, Desjonquères,
2012, din care rezultă explicit faptul că deși „marea” istorie pare a
aparține războaielor, în vreme ce savanții, intelectualii, erudiții, clerul
educat etc., cei care în fapt au produs civilizația abia se văd din norul
luptelor, al crimelor, al violenței, lucrurile ar putea sta și altfel! De altfel,
este o lucrare interesantă în ce privește legătura dintre artiști și violență
în aceste secole, în care artistul este o figură foarte importantă a vieții
sociale, a cetății mai ales.
96 Lucian Nastasă
limitele cronologice deja amintite, intelectualii s‑au bucurat

de o mare autoritate, imaginea „proletarului” cu condeiul și
spiritul răvășit de idei culturale mărețe, dar mort de foame
și zdrențăros, fiind un mit creat într‑un anumit context isto‑
ric, mit care însă nu a fost prea bine destructurat.
Însă autoritatea este baza structurală a puterii, impu‑
nând o ascultare acceptată nu doar pe temeiul superiorită‑
ţii meritului, a capacităţii, a poziţiei ierarhice, cât mai ales
prin seducţie – care presupune o anume doză de încredere
şi respect –, persuasiune şi manipulare. Sunt deja de noto‑
rietate atare atitudini, putând invoca intelectuali de mare
forță, precum V.A. Urechia, B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu,
Gr.G. Tocilescu, N. Iorga, Vasile Pârvan, Nae Ionescu și
încă mulți, mulți alții. Sintetizând parcă, C. Meissner vor‑
beşte despre Maiorescu, pe când era profesor de filosofie la
facultatea de litere din Iaşi, că „puse stăpânire pe minţile
şi inimile întregii studenţimi; admiraţia tineretului pentru
el era neţărmurită”126. Iar pentru finele veacului XIX, Ion
Petrovici descrie o stare de fapt confirmată de mai toată
lumea ce a lăsat cât de cât un dram de amintire scrisă: „Cu
greu găsisem un locuşor îngust în ultima bancă a amfitea‑
trului, într-o sală, deşi vastă, dar plină ochi de lume înghe‑
muită nu numai în bănci, dar stând şi în picioare, alcătuind
coloane, îngrămădite în toate spaţiile libere ale încăperii,
chiar în spaţiul strâmt dintre catedră şi uşa pe unde urma
să intre profesorul. În fine, la 5 ¼ a apărut un cap alb prin‑
tre capetele tinere, înaintând cu greutate, uneori rămânând
pe loc, ba chiar dând şi înapoi, până când a ajuns în fine
la catedră, cu ochii mulţumiţi de această aglomeraţie, care
nu exista absolut la nici un profesor. Această primă lecţie a
fost o încântare, de altfel ca toate care au urmat şi de la care
n-am lipsit niciodată”, pentru că, întradevăr, „prelegerile lui
Maiorescu erau o încântare”, dezbătând diverse probleme
Amintiri despre Titu Maiorescu, ed. Ion Popescu‑Sireteanu, Iaşi, Edit.

126
Junimea, 1973, p. 83.

„în fraze limpezi, ample, îngrijit construite (…), cu o voce

melodioasă, un conţinut bogat de idei, atacând problemele
cu deosebită eleganţă. În vremea aceea erau poate oratori
mai mari decât el, dar în ceea ce priveşte muzicalitatea gla‑
sului, Maiorescu nu avea rival”127.
Această dimensiune publică ne oferă însă şi alte per‑
spective. Asemenea întregii societăţi, şi în mediul intelec‑
tual modelele ideologice divergente au fost active, ceea ce
a contribuit în plus la neputinţa stabilirii unui front comun
corporativ în faţa interlocutorilor externi (puterea poli‑
tică, cererea socială, puterea economică etc.), de cele mai
multe ori conflictele între diversele grupări intelectuale și
curente culturale fiind în fond reflexul ori prelungirea celor
din câmpul politic și social. Și aceste personaje au fost oa‑
meni, cu bune și cu rele, care s‑au străduit a obține și a li
se recunoaște niște poziții de prestigiu, confruntându‑se în
perceperea ierarhiilor și deţinerea diverselor capitaluri sim‑
bolice. Or, această gamă de acțiuni ne duce și spre ideea de
violență, poate mai puțin ca o constrângere ilegitimă, fizică
sau morală exercitată contra cuiva, ci mai curând ca una de
ordin cultural, persuasiv.
Cum abordările de până acum s‑au interesat mai mult de
teoretizarea și descrierea violenței, este vremea ca analiștii
trecutului să ofere și o radiografiere, o repunere în scenă
istoriografică a figurilor violenței, a celor ce au practicat‑o,
au produs‑o, au promovat‑o. Și pentru că ne referim la in‑
telectuali, de ce să nu‑i calificăm pe unii dintre ei a fi chiar
„autorități ale violenței”?
Pentru că nu dorim să facem istorie de cancan, vom
păstra pentru moment distanță față de comentariile ce s‑ar
cuveni în cele câteva cazuri pe care le vom prezenta sub
formă de document brut, așa cum l‑a produs epoca în care
s‑a petrecut evenimentul. Intervenția noastră va fi doar de
127
Nicolae Florescu, Titu Maiorescu în amintirile lui Ion Petrovici, în
„Manuscriptum”, IV, 1973, nr. 4, p. 136–137.
98 Lucian Nastasă
contextualizare, tocmai pentru a oferi rudimentele unor po‑

sibile reflecții pe tema violenței.
Pe de altă parte, cele câteva cazuri de agresivitate în me‑
diul nostru intelectual‑universitar pe care le vom prezenta
ne‑ar putea sugera și faptul că violența ar putea fi de ase‑
menea o formă de conservare de sine, dar şi de a crea ori
întreține un supra Eu. Nu întâmplător, violenţa fizică, ca şi
cea verbală, pare cel mai adesea apanajul oamenilor comple‑
xaţi, pentru că ei cred că doar prin manifestări brutale exte‑
rioare se pot impune celorlalţi. Iar cei ce nu o puteau face
într‑un mediu închis, intim sau măcar de familie, îşi refulau
probabil pornirile în afară. Nu aş dori aici să ofer prea multe
pilde în acest sens, fiind vorba de personaje care au devenit
demult statui în panteonul culturii noastre, însă cum s-ar
putea aprecia o situaţie ca aceasta: altercaţia dintre Nicolae
Iorga şi Mihail Dragomirescu, care a făcut de altfel obiec‑
tul unei anchete din partea ministrului Instrucțiunii, Spiru
Haret, conflict pe care îl relatăm şi noi după un memorialist
– şi el mai apoi universitar – ce-l acompania pe polihistorul
nostru. Însoţindu-l pe N. Iorga, Al. Lapedatu este rugat săl
aştepte câteva clipe în faţa universităţii, pentru că are ceva de
rezolvat în cancelarie. „După vreun sfert de oră, iată-l că vine
cu paltonul plin de praf de sus până jos, spunându-mi foarte
agitat: «Ştii că m-am bătut cu Dragomirescu?» «Cum?» în‑
treb eu”. Iar N. Iorga îi povesteşte incidentul: „Eram în can‑
celarie, vorbind cu un grup de profesori. Dragomirescu, care
era în altă parte şi asculta ceea ce spuneam, a exclamat deo‑
dată la adresa mea: hodoronc, tronc! Furios, m-am repezit la
el şi l-am lovit cu bastonul în cap. El a ripostat, aşa că ne-am
încăierat până ce am ajuns să ne tăvălim pe jos. Intervenind
cei de faţă, ne-au despărţit”128.
Pentru echilibru însă, trebuie spus faptul că şi M.
Dragomirescu a manifestat frecvent trăsături de caracter
128
Al. Lapedatu, Scrieri alese. Articole, cuvântări, amintiri, ed. Ioan Opriş,
Cluj, Edit. Dacia, 1985, p. 206207.
nu tocmai de admirat, chiar dacă ar fi să ne luăm tocmai

după cele relatate de el lui Eugen Lovinescu, în ceea ce pri‑
veşte calificativele adresate bunăoară de cel dintâi lui Ovid
Densusianu în cadrul unui consiliu al facultăţii, cu ocazia
unei banale neînţelegeri: „stârpitură, putoare, scârba scâr‑
belor, şontorogule, să nu mă faci că te cotonogesc şi de ce‑
lălalt picior”129.
Numai că Iorga nu era la primul incident de acest fel.
De pildă, animozităţile dintre Gr.G. Tocilescu şi N. Iorga
au ajuns aşa de departe, încât acesta din urmă l-a provocat
la duel pe cel dintâi. Totul fusese pregătit pentru aceasta:
Tocilescu şi-a luat ca martori pe gen. Brătianu şi C. Dissescu;
Iorga pe mr. A. Gorgos şi Al.G. Ionescu. Intervenţia mul‑
tora a dus la evitarea înfruntării, cu toată îndârjirea lui
Tocilescu de a nu-i da satisfacţie lui Iorga130. Însă cu duelul
era altceva, mai mult o chestiune de onoare, pentru că, de
pildă, fără să fie un tip irascibil, Sextil Puşcariu va ajunge şi
el în postura de a-şi apăra „onoarea” cu spada, în octombrie
1931, în urma unor neînţelegeri cu Al. Lapedatu; au fost nu‑
miţi chiar şi martorii (Th. Capidan şi G. Giuglea), însă până
la urmă conflictul a fost aplanat pe cale amiabilă131.
Revenind însă la Iorga, poate că de aceea Eugen
Lovinescu – care l-a avut ca profesor prin 1900–1901 – îl ca‑
racterizează astfel: „Faţă de masa nesigură a ascultătorilor,
apostolul avea însă o atitudine agresivă: nu numai nu ne
ademenea pe calea seducţiei personale sau a unei pomeni
universitare, dar dimpotrivă, întrebuinţa arma ironiei şi a
129
E. Lovinescu, Scrieri, vol. II, Memorii, ed. Eugen Simion, Bucureşti,
Edit. Minerva, 1970, p. 118. Vezi și Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea
din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie, dos. 123/1910–1911, f. 66; Ibidem,
dos. 132/1911–1912, f. 35–36; Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii
Publice, dos. 463/1926, f. 36–38.
130
Cf. Scrisori către N. Iorga, I, ed. Barbu Theodorescu, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1972, p. 394395.
131
Pentru imaginarul violent și diversele practici precum răzbunările,
duelurile, suicidul etc. vezi Anthropology of Violence and Conflict, ed. Bettina
E. Schmidt, Ingo W. Schröder, London and New York, Routledge, 2001.
100 Lucian Nastasă
invectivei; impresionabil şi bănuitor, el împingea nervozita‑

tea până la jignire. Fără să presimtă simpatiile noilor veniţi,
crezându-se înconjurat numai de ostilitate, cerea o linişte
sepulcrală; orice şoaptă i se părea un comentariu, orice foş‑
net de hârtie îl irita; nimeni nu putea intra mai târziu în
sală, iar odată intrat, nimănui nu-i era îngăduit decât să as‑
culte sau să ia note; faţă de orice alte preocupări, el avea
izbucnirea Nazarineanului faţă de zarafii din templu”132. Cu
alte cuvinte, aşa cum îl caracteriza şi Şerban Cioculescu, N.
Iorga era „un mare nervos, era un jupuit de viu. Singurul
mod de a stăpâni demonul lui, şi care era la îndemâna tutu‑
ror, era măgulirea. Se lăsa foarte uşor măgulit şi ceda – la el
orgoliul era puternic căptuşit cu vanitatea”133.
Dar nu era singurul care se manifesta astfel. Giorge Pascu
ne apare mai totdeauna ca un personaj extrem de violent şi
irascibil. Prin intermediul publicaţiei sale „Revista critică”
ataca pe mai toţi colegii lui, nu doar din Iaşi. De pildă, exaspe‑
rat, Ilie Bărbulescu – şi el cam cu aceleaşi porniri neacade‑
mice – într-o zi îl întâlneşte pe G. Pascu pe str. Lăpuşneanu
şi-l loveşte cu bastonul134. Pascu a început atunci să strige
„Săriţi că mă omoară”, iar Păstorel Teodoreanu, care tre‑
cea întâmplător pe acolo, i-a replicat: „Nu mă bag, nu mă
amestec, autonomia universitară”135. De altfel, G. Pascu a
fost probabil profesorul căruia i s-au intentat cele mai multe
procese de calomnie, în cadrul cărora s-au cerut sume fa‑
buloase ca „daune morale” şi îndeosebi excluderea din în‑
văţământ, fiind însă doar suspendat de câteva ori136. Sau,
132
E. Lovinescu, op. cit., p. 30.
133
Destăinuiri. Şerban Cioculescu: „Acesta era Iorga”, în „Manuscriptum”,
2/1974, p. 95.
134
Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 1/1924, f. 151.
135
Cf. C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti,
Edit. All, 2000, p. 225. Vezi și Lucian Nastasă, N. Iorga în apărarea
lui Ovid Densusianu, în ”Anuarul Institutului de istorie şi arheologie
A.D. Xenopol”, Iaşi, XXVI/1, 1989, p. 409–413.
136
Cu titlul de exemplu, vezi conflictul dintre N. Şerban şi Giorge Pascu.
Acesta din urmă a fost adus în fața justiției pentru un proces de pater‑
bunăoară, oricât de frumoase amintiri mi-au fost relatate

de cei ce l-au cunoscut la Cluj pe Constantin Daicoviciu,
îndeosebi pentru perioada de după 1960, anterior se pare
însă că profesorul avea uneori ieşiri de o agresivitate fizică
inimaginabilă, care au declanşat nu doar anchete din partea
universităţii, ci şi ale parchetului137.
Totodată, „delicatul” George Oprescu de la senectute a
manifestat de exemplu, ca profesor şi director al Liceului
„Traian” din Turnu Severin, unde a funcţionat până în 1919,
multă violenţă în relaţia cu elevii, pălmuindu-i frecvent, fapt
menţionat de Şerban Cioculescu şi neplăcut rememorat de
Al. Dima (care o „încasase” pe nedrept)138. La fel se pare că
era şi Traian Bratu – după cum își amintește Ioan Hudiţă –,
care pentru elevii Liceului Naţional din Iaşi „constituia
spaima generală”, aceștia detestându-l pentru „severitatea
lui absurdă şi răutatea fără margini”139. Până şi blândul, ma‑
nieratul Al. Odobescu şi-a ieşit la un moment dat din fire
– pe când era şi director al Şcolii Normale Superioare –,
pălmuind un student de la facultatea de ştiinţe (pe Corneliu
Drăgănescu), incidentul generând proteste şi scandaluri
nitate, în 1926. Nerecunoscându‑și fiica, într‑un context special, asu‑
pra căruia nu ne oprim acum, Pascu este acuzat de sperjur. În aceste
împrejurări, colegul său de facultate, N. Șerban, solicită Ministerului
Instrucțiunii (în iunie 1927) suspendarea lui Pascu din învățământ, pen‑
tru că ar fi mințit în fața instanței. Între cei doi are loc chiar o altercație,
Șerban lovindu‑l pe Pascu în văzul lumii, ceea ce atrage o altă acțiune în
justiție. La proces rezultă că gestul lui Șerban „a fost premeditat și făcut
în public”, solicitându‑se 800.000 lei daune. Acesta se apără însă afir‑
mând că de un deceniu „este o victimă la universitate”. Întâi a fost o „vic‑
timă politică” datorită sentimentelor lui filo‑franceze, fiind persecutat de
filo‑germani; apoi se plânge că mereu G. Pascu „îl jignea”, gestul său
nefiind premeditat etc. (Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,
dos. 517/1927, f. 66–72).
137
Vezi, de pildă, Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă,
dos. 153/1943.
138
Cf. Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1981,
p. 7576.
139
Ioan Hudiţă, Jurnal politic, I, ed. Dan Berindei, Iaşi, Institutul
European, 1998, p. 251.
102 Lucian Nastasă
studenţeşti, o anchetă din partea Ministerului Instrucţiunii

şi demisia din această funcţie a universitarului, care de-a
lungul vremii ajutase enorm o sumedenie de tineri scăpătaţi.
Deși George Călinescu putea părea multora din persoa‑
nele străine drept un timid, în realitate avea un sistem nervos
neechilibrat, cu ieşiri colerice, acest lucru accentuându‑se
prin anii 1933–1934 în urma unui surmenaj chinuitor, când
va deveni extrem de depresiv, dezvoltând totodată și ceea
ce se numește „mania persecuţiei”. Este o stare psihologică
cu rădăcini încă din copilărie și adolescență, ce va alterna
cu dispoziții de „je m’en fiche”, părând cu totul abstras
din această lume, cu capul în nori, naiv chiar, până la li‑
mite greu imaginabile. Deși documentul din Anexa II ni‑l
va prezenta într‑una din posturile violente, atunci când a
fost vorba de bani, de drepturile lui salariale, în realitate
Călinescu a fost neînchipuit de mărinimos, de exemplu,
când venea acasă de la Academie, dând bacşiş şoferului câte
100 lei140. De altfel, el era foarte generos cu colaboratorii,
oferindu-le unora lunar sume de bani, în vreme ce soţia lui
avea doar o pereche de pantofi (prin anii ’49–’50). Că era
„distrat”? Devenise deja o legendă, bunăoară căzând de mai
multe ori victimă hoţilor de buzunare, îndeosebi în mijloa‑
cele de transport în comun. De aceea, din 1942 a dat soţiei
o procură prin care o însărcina să-i ridice banii de oriunde.
Însă nu lipsit de semnificație îmi pare momentul pe care
l‑am surprins aici documentar, chiar dacă asupra lui s‑au
făcut deja referințe, îndeosebi de către cel mai erudit biograf
al lui George Călinescu141. Simplist privind lucrurile, este
vorba de reacția viitorului critic și istoric literar, pe când era
bibliotecar la Arhivele Statului (de la finele lui 1920, inițial
ca scriitor paleograf), vizavi de violența administrativă de
a nu i se plăti leafa pe două luni de vară până când, ase‑
menea tuturor angajaților, nu va fi achitat recent impusele
140
I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1981,
p. 142.
141
Vezi îndeosebi Ibidem, p. 77–78.
taxe („prestații”) comunale. Contextul prezentat de Ion

Bălu este unul complex, cu intuiție articulat pe explicații
de ordin psihologic, de nervozitate excesivă, chiar la limita
agresivității, generată – în afara predispozițiilor sistemului
său nervos – de evenimente care la alții produc tulburări
psihosomatice destul de grave142. Iar declicul acestei stări
pare a sta în aflarea adevăratei sale mame, menajera casei,
Maria Vişa, fiică de ţărani, fugită dintr-un obscur sat olte‑
nesc împreună cu sora ei (ajunsă prostituată), descoperire
ce poate fi apreciată fără îndoială a fi un soi de violență de
ordin afectiv.
Faptul că atâta vreme crezuse că este fiul natural al func‑
ţionarului CFR Constantin Călinescu, exponent al micii
burghezii, orăşean, şi nu de oriunde, ci din capitală, când
de fapt era copilul celei pe care el o umilise atâta vreme
cu obstinaţie, a generat o puternică traumă psihologică,
declanșând ceea ce – pe bună dreptate – poate fi invocat
ca fiind „sindromul metecului”. Iar această descoperire
întâmplătoare, la douăzeci de ani, se pare că a lăsat urme
adânci, de vreme ce, ulterior, mereu şi mereu îşi va ascunde
adevărata origine, cu ingeniozităţi de veritabil artizan. De
exemplu, când în 1937 îşi pregătea dosarul de concurs pen‑
tru postul de conferenţiar la Iaşi, s-a dovedit a fi de o rară
migală în „pregătirea” actului său de naştere: l-a îndoit toc‑
mai pe rubrica unde era înregistrată profesia mamei (deşi
nu acolo era locul firesc de pliere) şi l-a ars cu mult meşte‑
şug în dreptul cuvântului umilitor (profesia), ţinând apoi
documentul ore întregi deasupra unui bec pentru a-l „înve‑
chi” cum se cuvine143.
Pe de altă parte, au mai existat și alte elemente care pot
fi adăugate în explicarea stării de spirit a lui Călinescu pe la
începutul anilor ’20. De pildă, aș invoca aici efectul indirect
142
Pentru înțelegerea personajului, utilă ar fi lucrarea lui Donald G.
Dutton, The Abusive Personality. Violence and Control in Intimate Relationships,
second edition, New York, London, The Guilford Press, 2007.
143
Cf. Ion Bălu, op. cit., p. 17–18.
104 Lucian Nastasă
exercitat de Titu Maiorescu – care deja trecuse în lumea

celor drepţi în 1917 – asupra unui tânăr ce părea destul de
dezorientat prin anii 1918–1919 şi care nu reuşise să audieze
vreun curs al ilustrului profesor. De altfel, până pe băncile
facultății, G. Călinescu se arătase prea puțin preocupat de
învățătură, oricum, nu mai mult decât au presupus con‑
strângerile familiale. Dar nici în anul I de la Litere nu a
dovedit vreun sârg, nevoia de a dobândi o anume indepen‑
denţă financiară faţă de părinţi determinându‑l pe George
Călinescu să se angajeze temporar custode al bibliotecii
facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti, care tocmai in‑
trase în posesia cărţilor personale ale recent dispărutului T.
Maiorescu. Dacă până atunci păruse destul de blazat vizavi
de „speculaţiile” filosofice, reticent faţă de eforturile intelec‑
tuale sistematice şi precis orientate, munca de inventariere
a volumelor proaspăt donate l-au introdus pe neaşteptate
în laboratorul de creaţie al ilustrului cărturar, în intimita‑
tea gândurilor acestuia, care avusese obiceiul de a face în‑
semnări consistente pe marginea filelor de carte. Această
fascinaţie a ideilor maioresciene, vehiculate prin simple
notaţii şi reflecţii marginale, a fost decisivă în destinul lui
Călinescu, care descoperă voluptatea lecturii şi a cugetării,
generând totodată „declicul” ce a schimbat un destin altfel
previzibil144. Îl domină de acum obsesia de a recupera anii
pierduți, citind enorm, ostenindu‑se în angajamente intelec‑
tuale față de Ramiro Ortiz și Vasile Pârvan (cu traducerea
lui Un uomo finito a lui Papini), pregătindu‑și totodată exa‑
menele și licența etc.145, ajungând într‑o stare de surmenaj
care‑l va face să‑și piardă cunoștința în sala de curs și să fie
de urgență internat câteva zile.
Totodată, nu putem omite nici contextul concret
emoționant al decesului fostului său profesor, Dimitrie
Onciul, care în postura de director al Arhivelor Naționale
Ibidem, p. 59–61.
144
Vezi și Constantin Georgiade, George Călinescu student. Eseu psihologic,

145
în „Revista de istorie și teorie literară”, XX, 1971, nr. 4, p. 609–614.

îl angajase pe Călinescu, acesta asistând de fapt la agonia

șefului său, însoțindu‑l pe ultimul drum, dar și participând
la verificarea averii personale a defunctului, fără familie și
cu o existență extrem de modestă. Evident, ar mai putea
fi enumerate o sumedenie de alte aparent mărunte aspecte
din biografia intimă a viitorului ilustru cărturar, însă la fel
de important îmi pare a invoca și tulburările specifice vâr‑
stei. De aceea, nu trebuie scăpat din vedere faptul că, în
general, tinerii au fost asociaţi de‑a lungul vremii cu ideea
de revoltă, indisciplină, disperare, pesimism, scepticism
etc146. Ei sunt aceia care manifestă un surplus de energie şi
un spirit de independenţă foarte dezvoltat, sunt îndărătnici
şi insolenţi cu cei ce li se opun, la fel cum la vârsta lor do‑
vedesc multă generozitate şi mai ales un simţ al solidarităţii
aproape impecabil.
Deși îl surprindem pe G. Călinecu în acest document
într‑o postură comică, totuși el își legitimează conduita prin
dreptul care i se cuvine, în acțiunea sa contopind violența
verbală și de atitudine cu luciditatea. Dacă de regulă
violența este asociată cu pierderea simțământului social, a
rațiunii chiar, individul părând greu de controlat, în cazul
de față Călinescu pare extrem de calculat: face forme legale
pentru a ridica salariile, rezolvă hârtiile așa cum trebuie,
predă banii rămași etc.
Aşadar, dacă unii universitari se comportau în public
aşa cum a reieşit mai sus, care să fi fost conduita lor acasă,
în sânul familiei, unde erau mai feriţi de ochii intruşilor?
Pentru că agresivitatea este şi o chestiune de mentalitate,
îndeosebi în cazul violenţei faţă de cei din familie (soţie,
copii), în tradiţia noastră păstrându-se încă obiceiul de a
corija „defectele” copiilor, dar şi ale soţiei, printr-o „sfântă
de bătaie”! Dar nu vrem să insinuăm nimic, în vreme ce la
Vezi Olivier Galland, Sociologie de la jeunesse, 4e édition, Paris, A. Colin,
146
2007; Noortje Berte Tromp, Adolescent personality pathology. A dimensional

approach, Enschede, Print Partners Ipskamp (Universitait Amsterdam),
2010.
106 Lucian Nastasă
fel de veridică este şi latura cealaltă a fiinţei ce manifestă

agresivitate, cu atât mai mult când este vorba de indivizi cu
„ştaif”. De pildă, Onisifor Ghibu era în familie deosebit de
calm, de blând, extrem de tandru, cu mult umor, pe când
în relaţiile cu ceilalţi ne apare nu doar intransigent, cât mai
ales pornit mereu pe ceartă, chiar dur, reclamagiu, proceso‑
man etc147.
Dar pentru o mai bună ilustrare, să răsfoim câteva file de
arhivă referitoare la unele dintre cazurile și personajele in‑
vocate mai sus, punând totodată în circulație documente ce
vor oferi pe viitor acele elemente care să dea seama de perso‑
nalitatea acestor intelectuali, dar și suficiente informații de
„lectură” și interpretare a diverselor semnificații ale noțiunii
de „violență”.
ANEXA I 148
Declarație
în privința incidentului petrecut între d. Iorga și subsemnatul
în seara zilei de 28 noiembrie în cancelaria profesorilor universității
Vineri 28 noiembrie, ora 7 seara, ieșind de la un consiliu

de facultate ce se ținuse în cancelaria rectoratului, m‑am dus
să‑mi iau blana și galoșii din cancelaria profesorilor, unde se
aflau. Acolo am găsit pe colegii Mândrescu[1] și Iorga dis‑
cutând în chestia ardeleană. Se pare că până atunci colegul
Iorga, auzind că la colegul Mândrescu acasă avea să se țină
o întrunire de ardeleni pentru ca să se sfătuiască în chestia
147
Un caz de acest fel în Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice,
dos. 520/1925.
148
Dosar privitor la ancheta făcută de rectorul Universității asupra incidentului
petrecut în „Camera profesorilor” în ziua de 28 noiembrie 1908 între d‑nii profe‑
sori N. Iorga și M. Dragomirescu, în Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea
din Bucureşti. Rectorat, dos. 4/1909, f. 68–84, 106–113.
națională, căutase să‑l convingă să intre, el și ai săi, în „par‑

tidul” naționalist condus de d‑sa, și nu izbutise. După ce
intrasem, eu am auzit, în adevăr, pe colegul Mândrescu re‑
plicând cam acestea: „Toate partidele noastre politice sunt
mai mult sau mai puțin naționaliste, și chiar acelea care nu
sunt, vor fi nevoite să devină naționaliste sub presiunea opi‑
niunii publice, iar încercarea d‑tale de a întemeia un partid
numai pe ideea naționalistă, care e a tuturor, nu va duce
la nimic”. Pornind să iasă, colegul Iorga, aruncându‑și pri‑
virile spre mine, îi răspunse cu o frază care avea aerul să
închidă discuția și cam cu aceste cuvinte: „Și dacă nu voi
izbuti să fac un al treilea partid, voi fi izbutit totuși să dis‑
trug oarecare persoane din politica țării”. La aceste cuvinte,
care se potriveau așa de bine, și cu atacurile sale nepilduite
în contra unor persoane politice scumpe mie, și cu atacurile
personale la adresa mea prin „Neamul românesc”, și mai cu
seamă cu faptul recent de a mă fi insultat, în lipsă, în fața
personalului Librăriei Socec, de la care simulase să cum‑
pere ceva, numai ca să aibă prilejul ca, cu vorbe ofensatoare
la adresa mea, să înjosească marfa ce i se oferea și s‑o azvârle
fără să târguiască nimic – eu mi‑am arătat nemulțumirea și
în același [timp] dezaprobarea față de asemenea manifestări
fără rost serios, zicând, ca pentru mine, dar destul de tare ca
să se audă de toți: „hodoronc‑tronc!”
După câteva momente, în care timp mă îmbrăcasem și‑mi
și uitasem ce se petrecuse, colegul Iorga vine spre mine, se
înfige în fața mea și‑mi zice răstit: „Domnule, m‑ai insultat!”
I‑am răspuns: „Când?” Mi‑a replicat: „Cuvintele de adinea‑
uri nu le‑ai spus la adresa mea?” Aducându‑mi aminte, i‑am
răspuns: „Ah… vorbele acelea le‑am spus așa, pentru mine,
dar cine le‑a auzit și poate să înțeleagă, să le înțeleagă!”
La aceste vorbe, agresorul dându‑se doi pași înapoi a ri‑
postat înfuriat: „Domnule, m‑ai insultat și am să‑ți trimit
martori!” I‑am răspuns cu același calm: „Și eu am să ți‑i pri‑
mesc, cum i‑ai primit dumneata pe‑ai lui Octav Lecca”. (Se
știe că colegul Iorga, fiind provocat de acest scriitor, astăzi
108 Lucian Nastasă
îmi pare judecător, pentru niște ofense prin publicitate, d‑sa

n‑a vrut să primească martorii). După câteva momente, și
când, crezând incidentul închis, am vrut să ies, agresorul,
văzându‑mă fără baston și cu mâinile în buzunarele blanei,
imi tăiă drumul, se înfipse iarăși în fața mea și‑mi zise pe
un ton amenințător cam acestea: „Domnule, retrage‑ți cu‑
vintele, că dacă nu, am să te învăț minte!” Eu, dând să trec
pe lângă dânsul spre ușă, i‑am zis, cu același calm ca și mai
înainte: „Lasă‑mă te rog, domnule, în pace cu insistențele
d‑tale inoportune!” (sau așa ceva). Atunci, ca ieșit din sine,
s‑a dat un pas înapoi, a început să strige tare (nu știu ce) și
a ridicat de‑asupra capului meu bastonul gros ce‑l poartă
totdeauna, vrând de mai multe ori să mă izbească în cap.
Cu același sânge rece, eu am căutat să parez loviturile, ceea
ce nu puteam face, față de înălțimea agresorului, decât vâ‑
rându‑mă într‑însul cu brațul stâng ridicat și căutând să‑i
prind brațul sau bastonul cu mâna dreaptă. Din această
pricină, loviturile, care altminteri ar fi putut să‑mi primej‑
duiască viața dacă m‑ar fi nimerit la cap sau la tâmplă, în
realitate nu au izbutit decât să‑mi atingă blana la brațul
și la umărul stâng, fără să‑mi pricinuiască alt rău. Tot din
această pricină am izbutit repede să prind bastonul agre‑
sorului și să caut a i‑l smulge din mână. Din smuncitură,
colegul agresor a căzut lungit cu fruntea la pământ, iar eu
pierzându‑mi echilibrul m‑am sprijinit ca să nu cad pe ceafa
lui. În ultimele clipe, și când credea că eu, doborându‑mi
adversarul, aveam intenția să ripostez (ceea ce nu putea fi
cazul, fiindcă agresiunea nu izbutise să mă înfurie câtuși de
puțin), colegul Mândrescu a sărit între noi și a dat ajutor
celui căzut să scoale. Firește că în urma acestui atac la care
nici o minte echilibrată nu s‑ar fi putut gândi, am aruncat
câteva cuvinte aspre colegului surexcitat, ca: „e un nebun,
smintit, iacă te‑am răpus și fizicește”, sau așa ceva.
La sfârșitul acestei regretabile scene și îmi pare după ce
agresorul fusese sculat de jos – scenă la care, pe lângă colegul
Mândrescu asistase și colegul Onciul, intrat în cancelarie în
același timp[2] – s‑a deschis ușa de la sala de curs de alături

și a apărut, având pe la spate câteva capete de studenți, co‑
legul de la drept Em. Antonescu[3], care a găsit de cuviință
să ne arunce câteva cuvinte admonestatoare și apoi să în‑
chidă la loc ușa, retrăgându‑se. Îndată după aceasta, și pe
când mă plângeam către colegi de nepilduita brutalitate
neizbutită ce se întâmplase, agresorul, trăsnind și bufnind,
s‑a repezit să ia călimara cea mare de pe masă, probabil cu
intențiunea să asvârle în mine cu ea, dar fără s‑o atingă și‑a
luat seama și a ieșit pe ușă cu violență.
Aceasta este declarația mea în privința acelui deplorabil in‑
cident, pe care o fac cu tot respectul adevărului și al dreptății.
Mihail Dragomirescu
1908 decembrie 2
[Însemnare marginală: „2 decembrie 908. Această

declarație ne‑a fost făcută de dl. Dragomirescu în
mod oral, duminică 30 n‑brie. L‑am rugat să facă
plângerea în scris a doua zi, luni dimineața, la
Universitate, când la ora 10 a.m. am primit cere‑
rea d‑lui Dragomirescu, înregistrată la no. 898, și
în urma căreia am rugat pe dl. Dragomirescu la
chemare să ne (…)149 depunerea scrisă cu cele co‑
municate nouă oral. Rector C. Dimitrescu‑Iași”.]
[1] Simion Mândrescu (1868–1947) era arde‑
lean de origine, fiind născut în Râpa de Jos (jud.
Mureș). Asemenea altor conaționali din Transilva‑
nia de atunci, după ce urmează cursurile liceelor
din Sibiu și Năsăud, trece în Vechiul Regat, pentru
a obține licența în litere (1892). Se specializează în
germanistică la Berlin (cu Erich Schmidt, Gustav
Roethe, I. Vahlen, Alois Brandl ș.a.), unde își va
și susține doctoratul. Revenit în țară va preda la
Bârlad și Iași, pentru ca din 1905 să fie numit pro‑
fesor suplinitor de limba și literatura germană la
Universitatea din București, în chiar anul acestui
Cuvânt ilizibil.
149
110 Lucian Nastasă
incident fiind numit „agregat” la aceeași catedră.

S‑a remarcat printr‑o intensă activitate pe tărâm
național, fiind printre fondatorii Ligii Culturale
(1890), pentru ca în anii de sfârșit ai primului
război mondial să contribuie la acțiunea de pro‑
pagandă a României în Franța și Italia. Mai mult
chiar, a organizat din prizonierii de război români
ai armatei austro‑ungare detaşamente care au lup‑
tat pentru eliberarea Italiei. Ulterior a fost în câ‑
teva rânduri deputat în Parlament, iar în 1925 a
fost numit chiar ministru plenipotenţiar al Româ‑
niei în Albania (1925).
[2] La data când rectorul universității a solicitat
prezența celor doi protagoniști ai incidentului,
dar și a martorilor, pentru a ancheta cazul (2 de‑
cembrie 1908), Dimitrie Onciul – vechi și fidel
susținător al lui Iorga încă de la finele veacului
XIX – a refuzat să depună mărturie, contestând
dreptul lui C. Dimitrescu‑Iași de a cerceta cazul,
nefiind printre „atribuțiile” legale (f.74).
[3] Em. Antonescu (1870–1949) era profesor la ca‑
tedra de drept civil a Universității (din 1904).
Discuția ce am avut‑o cu dl. Iorga asupra chestiunii

naționale și îndeosebi asupra naționalismului partidelor
noastre politice, când dl. Iorga își exprimase credința că
prin naționalizarea partidelor vom izbuti să desființăm pe al
treilea partid, a fost întrerupt de dl. Dragomirescu printr‑un
„hodoronc‑tronc”. Dl. Iorga l‑a rugat să se explice, pe cine
a vizat prin acel „hodoronc‑tronc”. „Așa m‑am exclamat eu
pentru mine și de altfel cine vrea să înțeleagă, n‑are decât
să înțeleagă”, răspunse dl. Dragomirescu. Puțin timp după
aceea, dl. Iorga spunându‑i că‑i va trimite martori, dl.
Dragomirescu i‑a răspuns că martorii îi va da afară, după
cum a făcut și dl Iorga cu martorii d‑lui Lecca. Dl. Iorga,
drept răspuns, a început să dea în dl. Dragomirescu cu
bastonul, iar dl. Dragomirescu, după ce s‑a putut apropia

de d‑sa, l‑a trântit la pământ. În acest moment am putut
interveni pentru a‑i despărți.
Simion C. Mândrescu
[Declarația a fost dată la 3 decembrie 1908]
Domnule Rector,
La invitațiunea domniei voastre de a vă da lămuriri cu
privire la incidentul dintre d‑nii Iorga și M. Dragomirescu,
am onoarea a vă comunica următoarele:
Pe când țineam curs în sala de lângă cancelaria
universității, în ziua de 28 nov., orele 6 p. m., am fost în‑
trerupt de un mare zgomot și vociferări care veneau din
cancelarie. Impresionați, studenții încep a părăsi locurile,
îndreptându‑se către cancelarie; i‑am împiedicat însă, fă‑
cându‑i atenți că nu‑i privește cele ce se petrec în camera
profesorilor și i‑am invitat a‑și păstra locurile, ceea ce au și
făcut. Deoarece zgomotul continua, am fost nevoit a sus‑
penda cursul pentru trei minute. Intrând în cancelarie, am
găsit pe d‑nii Iorga și Dragomirescu foarte iritați și apos‑
trofându‑se reciproc, cu cuvinte destul de tari. Le‑am atras
atenția asupra situației false în care se găseau, ceea ce pro‑
babil recunoscând și dânșii, incidentul s‑a închis.
Mai erau de față și d‑nii profesori Onciu și Mândrescu.
În urma plecării d‑lor Iorga și Dragomirescu, eu mi‑am
reluat cursul.
Primiți, domnule rector, asigurarea distinsei mele stime.
Prof. Em.N. Antonescu
D‑sale, Domnului Rector al Universității București.

112 Lucian Nastasă
Domnule Rector,
Ca răspuns la adresa d‑voastră nr. 679 am onoare a vă
arăta că afacerile mele personale nu sunt în legătură cu în‑
datoririle mele ca profesor, pe care le îndeplinesc cu jertfe,
fiind poate în multe privințe – o spun cu mândrie după cin‑
sprezece ani de profesorat – o excepție. Dacă însă autori‑
tatea competentă ar vedea în locul, neales de mine, unde
am fost silit să pedepsesc ofense grosolane, o jignire, sunt
gata a trage înnaintea instanței prevăzute prin lege toate
consecințele.
Primiți, vă rog, expresia considerației mele deosebite.
N. Iorga
Vălenii de Munte, 7 decembrie 1908
[Rezoluție: „Se va alipi la dosarul inciden‑

tului regretabil despre care pomenea adresa
noastră. Rector C. Dimitrescu‑Iași”.]
Comentarii
Nicolae Iorga ilustrează așadar o anumită formă de

violență, lăsată frâu liber și datorită unei idei prea bune
despre el, un fel de credință într‑un supra‑Eu, după cum
rezultă nu doar dintr‑o epistolă de mai sus, ci din mai toată
atitudinea lui de o viață. De altfel, acestor documente ar
trebui atașată și „scrisoarea publică” adresată de istoric lui
Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii de atunci, în „Neamul
românesc” (III, nr. 152 din 21 decembrie 1908, p. 2410–
2411150), organ propriu de expresie, prin care își făcea cu‑
Republicată în vol. N. Iorga. Corespondență, II, ed. Ecaterina Vaum,

150
București, Edit. Minerva, 1986, p. 157–158.

noscute opiniile, cercetările științifice etc, dar care era și o

tribună a răfuielilor personale. Cum incidentul relatat aici a
ajuns să fie invocat și în Camera Deputaților, sub forma unei
„declarații”, Iorga aproape insistă cu ideea că lui i se poate
tolera orice, pentru că este un profesor cu vechime, „un me‑
ritos profesor, care a lucrat esențial, cu jertfa sănătății sale și
cu absoluta desconsiderare a oricăror interese, aruncându‑se
în sărăcie prin felul curat cum și‑a înțeles misiunea, la ridi‑
carea reputației științifice a Universității românești”151.
Dacă inițial ancheta a fost declanșată de rectorul
Universității din București, C. Dimitrescu‑Iași, și el
profesor la facultatea de litere (așadar coleg cu cei doi
protagoniști ai incidentului), la 10 decembrie 1908, minis‑
trul Instrucțiunii a sistat acțiunea, încredințând acest lucru
Comisiei de Judecată a Corpului Didactic Secundar și
Superior, alcătuită din dr. I. Cantacuzino, N. Măldărescu
și prezidată de Ermil A. Pangrati, acuzarea fiind susținută
de Ștefan Sihleanu, inspector general al învățământului se‑
cundar și superior152. Deși Comisia s‑a întrunit în trei rân‑
duri (27 februarie, 7 martie și 20 aprilie 1909), s‑a evitat în
cele din urmă o tranșare a diferendului în favoarea unuia
sau altuia.
Ibidem, p. 157.
151
Vezi și Scrisori către N. Iorga, III, ed. Barbu Theodorescu, București,

152
Edit. Minerva, 1979, p. 606–607.

114 Lucian Nastasă
ANEXA II 153
București, 14 iulie 1923
DIRECȚIUNEA GENERALĂ
A
ARHIVELOR STATULUI
No. 194
Raport cu privire la faptele incorecte și la scandalul pro‑

vocat de dl. Gh. Călinescu, ajutor de bibliotecar, în cancela‑
ria Arhivelor Statului în ziua de 14 iulie c.
Domnule Ministru,
Subsemnatul, autorizat prin ordinul domniei voastre cu
no. 68496 din 2 iulie c. de a gira și conduce lucrările de can‑
celarie în Direcțiunea generală a Arhivelor Statului cu înce‑
pere de la 1 iulie c., vin cu deosebit respect de a vă aduce
la cunoștință și de a vă cere ca să binevoiți a lua măsurile
de rigoare împotriva d‑lui Gh. Călinescu, ajutor de biblio‑
tecar, aflat în serviciul acestei Direcțiuni de la 1 decembrie
1920, care s‑a făcut vinovat de fapte grave în serviciu și de
lovire a superiorului în timpul serviciului în fața domnilor
funcționari, a personalului de serviciu și a sergentului din
post, provocând un enorm scandal timp de mai bine de o
jumătate de oră, după cum veți binevoi de a vedea din ex‑
punerea următoare:
I) Luând conducerea serviciului în primire pe ziua de
2 iulie c., am pus în vederea domnilor funcționari ca, mai
153
Documentul provine din Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii
Publice, dos. 678/1923, f. 59–62. El a fost publicat anterior în vol. G.
Călinescu. Scrisori și documente, ed. N. Scurtu, cu o prefață de Al. Piru,
București, Edit. Minerva, 1979, p. 222–224, în cadrul unui capitol desti‑
nat activității lui Călinescu în cadrul Arhivelor Statului între 1920–1923
(p.217–224). Editorul Nicolae Scurtu citează documentul ca provenind
dintr‑un alt fond, cel al Direcției Generale a Arhivelor Statului, fără a se
indica concret (dosarul și fila) unde se află materialul.
înainte de a se înainta ștatele de plata lefurilor pe cele două

luni de vară și mai înainte de achitarea lor, să se conforme
ordinului Ministerului Instrucțiunii cu no. 38145, biroul C,
din 10 mai a.c., pentru plata prestației comunale de la 1 apri‑
lie a.c. începând, conform circularei Primăriei Capitalei cu
no. 35462/923, anexată la acel ordin – lucru care de altfel
încă în cursul lunii lui mai se pusese în vedere domnilor
funcționari ai Arhivelor, sub iscălitura fiecăruia, dar până la
1 iulie c. nu se conformase nici unul din ei.
Joi, în ziua de 5 iulie c., dl. Gh. Călinescu, aflându‑se
încă în concediu, aprobat de onor. Minister al Instrucțiunii,
pentru examenul de licență, a venit și a cerut subsemna‑
tului ca să înaintez ștatele de lefuri la Minister, pentru că
are trebuință de bani. I‑am spus că mai întâi, ca și ceilalți
colegi de cancelarie, să prezinte chitanța de plata prestației
către comună pentru trecut. D‑sa indignat, întorcându‑mi
spatele, mi‑a spus că dacă nu voiesc să înaintez ștatele de le‑
furi, știe d‑sa ce are să facă. Apoi, fără știrea subsemnatului,
a luat de la dl. C.D. Popescu, delegatul serviciului, ștatele
de lefuri în chestiune, împreună cu adresa de înaintare a lor,
și atât în concept, cât și în adresa de înaintare a statelor, nu‑
mele d‑lui C.D. Popescu, delegatul serviciului, l‑a înlocuit
cu al său, substituindu‑se astfel singur în calitatea de de‑
legat al serviciului, fără știrea și aprobarea subsemnatului.
În ziua următoare apoi a dus ștatele de lefuri în persoană
la Ministerul Instrucțiunii, a luat d‑sa ordonanța de plată
a lefurilor, făcută pe numele său, iar marți 10 iulie c., înca‑
sând banii de la Ministerul de Finanțe, a achitat în aceeași
zi după amiază lefurile pe lunile iulie și august la o parte
din funcționarii cancelariei, fără să facă cunoscut și subsem‑
natului și fără să se fi conformat ordinului Ministerului și
circularei Primăriei menționate mai sus, de a fi achitat mai
întâi prestația comunală pe trecut.
II) Astăzi, sâmbătă, în 14 iulie c., pe la ora 2.15 p. m.,
dl. Gh. Călinescu voind să‑mi dea un plic cu bani, lefurile
neachitate pe iulie și august ale unora din d‑nii funcționari,
116 Lucian Nastasă
împreună cu cheile de la sertarul său, i‑am spus că lefurile

fiind ridicate și achitate fără știrea subsemnatului și prin sub‑
stituirea sa arbitrară ca delegat al serviciului, restul de bani
nu‑l pot primi, fiind o procedare incorectă din partea d‑sale
și că d‑sa trebuia să se supună la îndatoririle serviciului.
– Nu mă supun, fiindcă nu m‑am supus niciodată!, îmi
răspunse d‑sa.
– Cum, nu te supui? Nesupunerea d‑tale va putea să aibă
consecință neplăcută pentru d‑ta, îi răspunsei.
– Astea sunt fleacuri!, fu răspunsul său, însoțit de un
gest ironic și, întorcându‑mi spatele, a ieșit din biroul
subsemnatului.
I‑am replicat ca să‑și cumpănească bine cuvintele și să
observe respectul pe care‑l datorează în serviciu față de su‑
perior și de girantul serviciului.
Mi‑a răspuns, pe ton foarte ridicat și înțepat, că nu are
nici un respect față de persoana mea și nici nu vrea să știe
cine sunt și pe cine reprezint în cancelaria aceasta, dar că am
datoria ca să primesc banii și cheile, pentru că d‑sa pleacă
pentru 2 luni în concediu! Că am norocul că sunt singur, că
nu se găsește în cancelarie unul superior subsemnatului, ca
să mă pună la rezon, ca pe un om de nimica! Că păcat că e
bolnav, că altfel ar ști el ce să facă!
Văzând că insultele la adresa subsemnatului iau
proporții tot mai mari, însoțite și de amenințări, și că scan‑
dalul provocat de d‑sa crește din ce în ce, l‑am provocat
ca – nefiind în serviciu, nefiind în condica de prezență a
cancelariei și fiind pornit spre scandal mai mare, în chiar
localul cancelariei și în timpul serviciului – să părăsească
cancelaria, spre a putea lucra în liniște d‑nii funcționari
lucrările lor.
Voind apoi dl. Gh. Călinescu ca să meargă spre cancela‑
ria Direcțiunii, nu știu cu ce scop, subsemnatul l‑a oprit de
a înainta într‑acolo. Atunci, în fața întregii cancelarii, m‑am
văzut lovit de d‑sa cu palma peste obraz, chiar peste bandajul
ochiului bolnav.
La plecare, ora 4 p.m., dl. Gh. Călinescu a depus la regis‑

tratura cancelariei, pe lângă un raport adresat Direcțiunii
Arhivelor, nouă (9) chei ce le avea la el de la sertar și de la
bibliotecă, amintind în raportul său că plicul cu banii în
chestiune (peste 20.000 de lei) l‑a luat la sine spre a‑i con‑
semna la Casa de economie, depuneri și consemnațiuni.
Aducându‑vă acestea la cunoștință, vă rog cu tot respec‑
tul, Domnule Ministru, să binevoiți a lua măsurile de ri‑
goare față de acest funcționar incorect, insubordonat, care
insultă și lovește pe superiorul său în chiar localul cancela‑
riei, în timpul serviciului și în plin public.
p. Director general:
Iuliu Tuducescu
Domniei Sale, domnului ministru al Instrucțiunii.
[Adnotări marginale: „Dl. director general

al arhivelor va face o anchetă severă și va
referi”. Semnat D. Burileanu]
Cazul Ionescu‑Caion.
Câteva precizări aparent
nesemnificative
Acuzația de plagiat adusă lui Ion Luca Caragiale de către

un tânăr literat și gazetar, dar în același timp și student la
Facultatea de filosofie și litere din București, Constantin Al.
Ionescu‑Caion154, a deschis în istoria literaturii române un
capitol ce a făcut să curgă multă cerneală, generând pasiuni
și controverse, împărțind lumea în pro‑ și anti‑Caragiale, cu
consecințe aparent inofensive în ceea ce‑l privește pe marele
dramaturg, însă dezastroase în cazul celui ce a îndrăznit să
pronunțe o asemenea învinuire.
Fără a intra în detaliile acestui caz, o scurtă prezen‑
tare a evenimentelor se impune de la sine, pentru a avea
cadrul necesar precizărilor pe care le vom face în acest ar‑
ticol. Este vorba de o clarificare a împrejurărilor și argu‑
mentelor – neinvocate până acum de către istoricii literari,
de la Octav Minar până la Șerban Cioculescu și Marin
Bucur – ce au dus la decizia exmatriculării „studentului”
pe atunci C.A. Ionescu de la Universitatea din București,
moment cu efecte fatidice pentru viitoarea sa carieră, acesta
nemaifinalizându‑și studiile, mereu aflându‑se sub opro‑
briul public, pentru ca la 2 noiembrie 1918 să înceteze
din viață, la numai 38 de ani. Nici posteritatea nu i‑a fost
Caion era pseudoniul sub care s‑a impus C.Al. Ionescu contempo‑
154
ranilor și posterității, acesta utilizând de altfel peste două duzini de

criptonime.
îngăduitoare, frecvent fiind apreciat ca „avid de notorie‑

tate”, bântuit de un „delir al grandorii”, critic „pătimaș” și
„nedrept” etc., pentru ca Mihail Sadoveanu să‑l caracteri‑
zeze prin 1952, drept un „tip grețos, cu nasul strâmb”, un
„mișel”, din cauza căruia I.L. Caragiale ar fi părăsit țara „la
sfârșitul acestei tragicomedii”155.
Ionescu‑Caion a trăit însă în spiritul epocii, al societății
românești de la cumpăna veacurilor XIX și XX, ce apare
disarmonică în multe dintre laturile ei, în care ideea conflic‑
tului dintre generații nu este doar o sintagmă la modă, ci o
realitate ce a brutalizat îndeosebi mediul intelectual de la
noi, cu implicații uneori considerabile156. Mai mult chiar, în
acest context, în care se manifestau și frământările inerente
unui „fin de siècle”, pornirile bilanțiere par a deveni nu doar
necesare, ci chiar o modă. La 1899, Nicolae Petrașcu publica
un tablou al dezvoltării culturii române din ultimul sfert de
veac, Mişcarea literară şi artistică contemporană în România157,
în care punea la loc de frunte contribuţiile lui B.P. Haşdeu,
V.A. Urechia, Gr.G. Tocilescu, L. Şăineanu. În iunie 1900,
D.C. Ollănescu dezvolta conferinţa România de 50 de ani în‑
coace158, o imagine sintetică asupra progreselor noastre po‑
litice, pentru ca în 1901, dr. C.I. Istrati să prezinte în cadrul
Societății de Știinţe din Bucureşti câteva reflecţii asupra
Caracteristicii secolului trecut şi probabilităţi relative la secolul
actual159, identificînd ca specificitate impunerea „ştiinţelor
pozitive”, din această perspectivă românii beneficiind de
patru talente „superioare”: V. Alecsandri, N. Grigorescu,
B.P. Haşdeu şi Iulia Haşdeu.
155
Mihail Sadoveanu, În amintirea lui Caragiale, în vol. Studii și conferințe
cu prilejul centenarului I.L. Caragiale, București, ESLA, [1952], p. 7.
156
Cf. Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română
(sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitară
Clujeană, 1999.
157
„Literatura şi arta română”, III, 1899 (şi extras). Articolul a apărut şi
în revista franceză „L’Humanité nouvelle” din 10 nov. 1899.
158
Publicată tot în „Literatura şi arta română”, IV, 1900, p. 671–680.
159
„Literatura şi arta română”, V, 1901, p. 190–197.
120 Lucian Nastasă
Acestei tendințe se asociază și C.A. Ionescu‑Caion, fiul unui

avocat din capitală, care s‑a afirmat încă de pe la 15–16 ani (se
născuse pe 25 martie 1877160), de pe băncile școlii, prin pasiu‑
nea de a citi și de a face critică și istorie literară, motiv pentru
care a și trebuit să apeleze la mai multe pseudonime, pentru a fi
publicat în presa vremii, când încă nu era major. Deja la 18 ani
avea câteva traduceri – sub formă de volum – din Th. Bailey
Aldrich, Prosper Castanier, Jonathan Swift, Louis Boussenard,
H. de Graffigny, L. Jcolliot ș.a., pentru ca la finele veacului să
fie remarcat prin impetuozitatea de a face critică literară, de
a‑și spune cuvântul în chestiuni de ordin cultural, instituțional
și chiar politic, de a publica nuvele și eseuri etc. Dar mai pre‑
sus de orice, Ionescu‑Caion era un soi de „protejat” al lui Al.
Macedonski, adversar la gloria literară a lui Caragiale.
În aceste împrejurări, când Ionescu‑Caion trimite la
„Moftul român” un text pentru a‑i fi publicat, I.L. Caragiale
– în stilu‑i cunoscut – îl persiflează pe tânărul autor abia
trecut de douăzeci de ani în termeni ce vorbesc aproape de
la sine: „un lirico‑decadento‑simbolisto‑mistico‑capilaro‑se‑
cesionist, turbat de impresia stupeficantă ce i‑a produs‑o ca‑
pelura d‑auro blondo‑irizo‑bronzată”, toată dezvoltarea tex‑
tului ironic făcându‑se sub titlul Un frizer‑poet și o damă care
trebuie să se scarpine‑n cap...161. Iar această umoristică‑acidă
zeflemea venea nu de la oricine, ci tocmai de la Caragiale,
într‑o zi de duminică, printr‑un text ce părea menit a tăia
orice avânt tinerei speranțe scriitoricești, care până atunci
primise doar laude și încurajări.
Însă cum periodicul apărea la vremea respectivă cam
la două săptămâni, cu siguranță că Ionescu‑Caion a aflat
160
Și nu în 1880, așa cum dau unele surse. Certificatul lui de naștere, sub
nr. 376, înregistrat la Primăria București (circumscripția V), indică faptul
că Ionescu-Caion a văzut lumina zilei pe 25 martie 1877, la ora 17.25, pe
str. Lucaci 8, suburbia Sf. Vineri, în casa părinților Alexandru‑Constantin
Ionescu și Elisa A.C. Ionescu.
161
Ion [Luca Caragiale], Un frizer‑poet și o damă care trebuie să se scarpine‑n
cap..., în „Moftul Român”, nr. 6 (6 mai), 1901, p. 6–7.
din vreme iminența apariției textului invocat mai sus în

numărul din 6 mai (suntem doar în România!), ceea ce ar
putea explica tipărirea la aceeași dată a unui articol al lui
Caion, despre D. I.L. Caragiale și opera lui162, în care ilustru‑
lui dramaturg i se contesta talentul, opera sa fiind lipsită
de îndemânare și curând perisabilă. Mai mult chiar, atunci
când tânărul student va publica un text bilanțier despre
Literatura umoristică în România163, nu va ezita o clipă să‑l
excludă pe Caragiale din acest Panteon, pentru ca în Limba
literară la 1900164 să‑l catalogheze pe dramaturg drept un
„scriitoraș”, bun doar de a fi un „conțopist” clasa a III‑a!
Iar astfel de considerații disprețuitoare au tot curs din pana
lui Ionescu‑Caion, I.L. Caragiale reacționând în felul său,
tot în „Moftul Român”, ironizând pe Caion, ajuns în con‑
flict – de pildă – și cu Gh. Bibescu, ce dorea satisfacție chiar
prin duel. Este un pretext numai bun de a‑l caracteriza pe
Ionescu‑Caion drept „o lighioană de purice”, „copil de
trupă al științei”, care se „rățoiește”, un „Caionică” ridicol
ce trebuie băgat „cu nasu în... ce‑a scris”, pentru a încheia
numindu‑l „domnul Mucea, care n‑are mustăți, nici talent
n‑are”165.
Era stilul lui Caragiale, pe care unii îl înghițeau, alții nu,
printre aceștia din urmă numărându‑se și Al. Macedonski,
ce se vedea de asemenea umilit, enervat de parodiile anti‑
simboliste ale dramaturgului. În acest context, încurajat
poate de „protectorul” Macedonski, dar și de alți prieteni
și susținători, înfumurat în sine și de pozițiile ocupate pe
la diverse organe periodice de expresie (ca prim‑redactor
ori cronicar) – unele vădit antijunimiste –, Ionescu‑Caion
recurge la o strategie de discreditare cu maxim impac în
mediul intelectual (atunci, ca și acum), și anume la acuza
162
În „Românul”, XXXXVIII, 6 mai 1901, p. 562–563.
163
În „Patriotul”, II, 1901, nr. 101 (19 august), p. 1–2.
164
„Patriotul”, II, 1901, nr. 125 (16 septembrie), p. 1–2.
165
Mizilic <I.L. Caragiale>, Duelul Prințul Bibescu‑Caion, în „Moftul
Român”, nr. 20 (12 august), 1901, p. 2.
122 Lucian Nastasă
de plagiat adusă lui Caragiale, care ar fi elaborat Năpasta

după o presupusă traducere din ungurește a unei drame
Nenorocul, a unui anume István Kemény.
În acei ani, tehnica compromiterii în cadrul înfruntări‑
lor intelectuale nu mai era ceva chiar atât de spectaculos.
Mediul scriitoricesc și cel universitar aveau încă de proaspete
volumașele lui Nicolae Iorga, Opinions sincères. La vie intellec‑
tuelle des Roumains en 1899 şi Opinions pernicèuses d’un mau‑
vais patriote, ce reuneau articolele sale din „L’Indépendance
Roumaine”166, prin care strategia descalificării adversarilor
prin critică și violență de limbaj, prin umilirea orgoliului,
devenise o armă deja redutabilă, resimțindu‑se matricea
intelectuală a impulsivităţii ca formă de manifestare pu‑
blicistică în cultura română. Însă a‑l acuza pe Ion Luca
Caragiale de plagiat putea fi ceva cu adevărat de senzație,
iar Ionescu‑Caion a obținut ceea ce dorea: furori, dar mai
ales vâlvă în jurul numelui său, pe de altă parte suspiciune
în cazul dramaturgului.
Evident, nu putem omite în acest context vârsta acuzato‑
rului (abia 21 ani), căruia trebuie totuși să‑i recunoaștem nu
doar multă aplecare pentru studiu și scris, o imensă dorință
de afirmare în câmpul culturii și îndeosebi al literelor, dar
și lipsa de experiență, ce presupune și enorm de multă acu‑
mulare de informație și exercițiu analitic. Apoi, dintr‑o altă
perspectivă, nu trebuie scăpat din vedere faptul că în gene‑
ral tinerii au fost asociaţi de‑a lungul vremii cu ideea de te‑
ribilism, indisciplină, disperare, pesimism, scepticism etc167.
Ei sunt aceia care manifestă un surplus de energie şi un
166
N. Iorga, Opinions sincères. La vie intellectuelle des Roumains en 1899,
Bucureşti, Imprimerie de „L’Indépendance roumaine”, 1899; idem,
Opinions pernicièuses d’un mauvais patriote, Bucureşti, Imprimerie de
„L’Indépendance Roumaine”, 1900. O versiune în limba română a oferit
de curând Andrei Pippidi: N. Iorga, Opiniile sincere și pernicioase ale unui
rău patriot, ed. Călin Strat, trad. A. Pippidi, București, Edit. Humanitas,
2008.
167
Vezi Olivier Galland, Sociologie de la jeunesse, 4e édition, Paris, A. Colin,
2007; Noortje Berte Tromp, Adolescent personality pathology. A dimensional
spirit de independenţă foarte dezvoltat, sunt îndărătnici şi

insolenţi cu cei care îi ofensează, la fel cum la vârsta lor do‑
vedesc multă generozitate, am putea spune chiar naivitate.
Fără a intra în detaliile acuzațiilor prin presă aduse lui
Caragiale, schimbările de termeni (Domnul Caragiale n‑a pla‑
giat, a copiat, după cum suna unul din titlurile lui Caion168),
constituirea de tabere pro și contra, abdicările unora etc.,
reținem aici faptul că dramaturgul îl dă în judecată pe tâ‑
nărul C.A. Ionescu, pentru calomnie169. Ajuns în fața Curții
cu Juri la 3 martie 1902 și având de înfruntat pe celebrul
Barbu Ștefănescu Delavrancea, ca avocat principal al lui I.L.
Caragiale – asistat de George Panu, Petre Grădișteanu și P.
Missir –, Caion adaugă printre cei plagiați de dramaturg și
pe Lev Tolstoi, transformând totodată audierea din 11 martie
într‑un adevărat „spectacol” doar pentru susținătorii unuia sau
altuia. Pentru că trebuie totuși spus faptul că, deși era vorba
de o acuzație atât de gravă la adresa lui Caragiale, opinia pu‑
blică a fost mai puțin interesată de proces, dovadă – compara‑
tiv cu alte acțiuni judiciare din epocă – puținătatea publicului
asistent la înfățișările în fața curții, dar și a slabei prezențe a
cazului în coloanele bogatei prese bucureștene de atunci.
Sentința pronunțată pe 11 martie 1902, în urma ple‑
doariei lui Ștefănescu Delavrancea170, dar în lipsa lui C.A.
approach, Enschede, Print Partners Ipskamp (Universitait Amsterdam),
2010.
168
În „Revista literară”, XXIII, 1901, nr. 17 (10 decembrie), p. 266–268.
169
Vezi asupra acestor evenimente, selectiv, din lucrările cu adevărat
documentate: Octav Minar, Caragiale. Omul și opera, [București], 1913,
p. 101–128; B. Jordan, Lucian Predescu, Caragiale. Tragicul destin al
unui mare scriitor, București, Edit. Cugetarea, 1939, p. 281–308; Șerban
Cioculescu, Detractorii lui Caragiale, I, în „Revista Fundațiilor Regale”,
II, 1935, nr. 10, p. 174–181; idem, Viaţa lui I. L. Caragiale, Bucureşti, Edit.
Eminescu, 1977, p. 194–201; Marin Bucur, Opera vieții. O biografie a lui I.L.
Caragiale, II, București, Cartea Românească, 1994, p. 155–187; Procesul
Caragiale‑Caion, Cuvânt înainte de Alexandru Condeescu, București,
Muzeul Literaturii Române, 1998.
170
Inclusă de Vasile V. Haneș în Antologia oratorilor români, București,
Socec, [1944], p. 121–134.
124 Lucian Nastasă
Ionescu‑Caion (datorită gripei), îl condamna pe acesta la

trei luni de închisoare corecțională, 500 lei amendă și 10.000
lei despăgubiri civile, sumă imensă pentru anii aceia, când
aveam de‑a face cu un leu‑aur.
În acest context, istoria literară de până acum înregis‑
trează totodată faptul – prezentat de unul sau două pe‑
riodice din acea săptămână – că la numai trei zile de la
condamnarea lui Caion, Consiliul profesoral al Facultății
de filosofie și litere din București s‑a reunit, luând decizia
excluderii studentului C.A. Ionescu din învățământul su‑
perior, pentru „falsuri spre a calomnia pe Caragiale”171, deși
tânărul nu apelase încă la recurs, pentru a merge în fața
unei instanțe superioare. În mod evident, pare o grabă evi‑
dentă din partea Consiliului profesoral, ce se cuvinte totuși
mai bine disecată și apreciată.
Așadar, recurgând la Procesul verbal al ședinței din 14
martie 1902172, aflăm un alt context al exmatriculării lui
Caion, deși toți cei prezenți atunci la ședință știau moti‑
vele reale pentru care acesta trebuia îndepărtat din facul‑
tate, ca o pedeapsă suplimentară, fără putința de a se mai
înmatricula vreodată la o altă universitate românească.
De fapt, se invocă drept pretex al excluderii ceva oare‑
cum asemănător cu acuza studentului la adresa lui I.L.
Caragiale.
Concret, despre ce este vorba? „Cazul disciplinar al
lui C.A. Ionescu (Caion)”, student în anul III, este prin‑
cipalul punct pe ordinea de zi a ședinței, iar pentru că el
vine să circumscrie mult mai bine și direct acest aspect de
anume importanță pentru istoria noastră literară și intelec‑
tuală, îl vom reproduce ca atare, în întregime, pentru ca în
171
Cf. „Adevărul” din 16 martie 1902, p. 2, apud Marin Bucur, Opera vieții.
O biografie a lui I.L. Caragiale, II, p. 169, 185.
172
Aflat în cadrul registrului de procese‑verbale ale Consiliului profeso‑
ral al Facultăţii de litere din Bucureşti, ce acoperă perioada 20 mai 1897–
30 iunie 1907, de la Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti.
Facultatea de litere şi filosofie, dos. 75/1897–1907, f. 41v–42v.
final să mai adăugăm noi câteva comentarii pe marginea

documentului.
Consiliul Facultății de filosofie și litere

Ședința de la 14 martie 1902
Pro ces‑Verbal
Președinte: dl. I. Bogdan, decan.

Membrii prezenți: d‑nii C. Dimitrescu‑Iași, T. Maiorescu,
D. Onciul, N. Iorga, O. Densușianu, I. Bianu, C.
Rădulescu‑Motru, S. Mehedinți și Pompiliu Eliade.
La ordinea zilei:
I) Cazul disciplinar al lui C.A. Ionescu (Caion), student
în anul al III‑lea al facultății.
Dl. decan arată că, abstracție făcând de recenta condam‑
nare pentru calomnie ce a suferit C.A. Ionescu, acest student
al facultății compromite prin purtarea și scrierile sale imorale,
în special prin multele falsificate de care s‑a făcut vinovat,
disciplina universitară, și pune apoi Consiliului întrebarea
dacă, în urma unei astfel de purtări, C.A. Ionescu mai poate
fi îngăduit să figureze printre studenții universității noastre.
Ascultând explicațiunile d‑lui decan și ale d‑lui Onciul,
și având în vedere:
1) Că C.A. Ionescu, student în anul al III‑lea la Facultatea
de filosofie și litere, și‑a atribuit în bibliografia operelor
sale publicată pe coperta broșurii Isus (București, 1901,
Tipografia Curții Regale F. Göbl fii, 22 pag., în 8º) trei scri‑
eri în limba franceză, și anume:
a) Essais sur la décadence romaine, Paris, 1899;
b) Études historiques, Paris, 1899;
c) Le culte de Bachus, 1901, care sunt date toate ca ieşite
în editura librăriei Retaux frères la Paris, pe când din cata‑
logul de editură al acestei librării rezultă că nu există nici
una din aceste scrieri, iar însuşi editorul Retaux a declarat
într‑o carte poştală ce se află anexată în original la dosarul
126 Lucian Nastasă
procesului de calomnie ce dl. Caragiale a intentat lui Caion

înaintea Curţii cu Juraţi, că n‑a editat nici o scriere de C.A.
Ionescu, că prin urmare această faptă a zisului student con‑
stituie un evident falsificat.
2) Având în vedere că C.A. Ionescu a publicat, sub pro‑
pria iscălitură, în „Noua Revistă Română”, o notiță despre
o luptă a lui Mircea cu turcii în 1399, întemeindu‑se pe un
pretins document din care publică un fragment care, pre‑
cum a dovedit dl. profesor Onciul, este fabricat de autorul
notiței – ceea ce constituie de asemenea un falsificat.
3) Având în vedere faptul relatat de dl. decan, că studen‑
tul C.A. Ionescu s‑a prezentat, prin septembrie anul trecut,
la Universitatea din Iași, și nefiind decât în anul al II‑lea de
facultate, a încercat să inducă în eroare, printr‑o scrisoare
dată ca a d‑lui Gr.G. Tocilescu, pe profesorii Universității
din Iași, cerând să fie admis la examenul de licență sub pre‑
textul că la București este „persecutat” de unii profesori –
ceea ce constituie o încercare de fraudă.
4) Având, în sfârșit, în vedere că C.A. Ionescu (Caion)
a publicat mai multe articole de revistă și broșuri pline de
lubricități și imoralități, precum este fragmentul Tbenboui
din „Rodica” (nr. 3 din 1902) sau broșura Din umbră.
Moravuri antice (București, 1901)173,
Consiliul, fără să se refere la hotărârea Curții cu Jurați,
care a condamnat pe studentul C.A. Ionescu (Caion) pen‑
tru calomnie prin presă, este în unanimitate de părere că e
în interesul disciplinei universitare ca C.A. Ionescu, student
în anul al III‑lea la Facultatea de filosofie și litere, să fie
exclus din Universitate, ca nedemn de a mai figura printre
studenții ei, și însărcinează în același timp pe dl. decan să
aducă această hotărâre la cunoștința d‑lui rector, spre a fi
supusă Senatului universitar.
La realizarea ei se inspirase din Prosper Castanier, pe care Caion îl
173
tradusese: Nuvele antice. Moravuri din timpul decadenței romane, București,

Tip. Adevărul, 1899, 94 p. (Caion asigurase volumul și cu o Notă intro‑
ductivă, dar și cu numeroase ilustrații).
II) Cererea preotului D. Georgescu, licențiat în teologie

și student în anul I la facultatea de filosofie și litere din Iași,
de a fi transferat la cea din București.
Consiliul, neunindu‑se în părere cu Universitatea din
Iași asupra echivalării licenței în teologie din țară cu bacala‑
ureatul sau cu absolvența de învățământ secundar, respinge
această cerere.
III) Rezolvându‑se aceste două chestiuni de la ordinea
zilei, dl. O. Densușianu cere voie să pună în vederea consi‑
liului o chestie colegială, de natură delicată, asupra căruia
d‑sa crede că consiliul facultății e dator să se pronunțe. D‑sa
relevă gravele acuzațiuni aduse prin publicitate colegului
nostru d‑lui Gr.G. Tocilescu și pune întrebarea dacă nu
cumva ar fi de nevoie ca Consiliul, în interesul prestigiului
personal al colegului nostru, precum și al facultății întregi,
să ceară d‑lui ministru al Instrucțiunii Publice să ia măsu‑
rile ce va crede de cuviință spre a se face deplină lumină în
această afacere.
Dl. T. Maiorescu, la această propunere, face observarea
că ar fi mai indicat să se ceară mai întâi d‑lui coleg Tocilescu
lămuriri asupra măsurilor ce a luat, pentru a înlătura
acuzațiunile care apasă asupra d‑sale.
Consiliul, admițând părerea d‑lui Maiorescu, hotărăște să
se facă pentru aceasta o nouă convocare, la care dl. Tocilescu
să fie rugat în special ca să asiste, spre a da explicațiunile
dorite. Această convocare se fixează pe ziua de sâmbătă, 16
c[urent], orele 4 ½ p. m.174
Drept care s‑a încheiat prezentul proces verbal.
[Semnează:] I. Bogdan, C. Rădulescu‑Motru, C.

Dimitrescu‑Iași, T. Maiorescu, D. Onciul, N. Iorga175, O.
Densușianu, I. Bianu, S. Mehedinți, Pompiliu Eliade
174
Această ședință nu va mai avea loc, următoarea întâlnire a Consiliului
profesoral fiind pe 29 aprilie 1902.
175
Imediat, a doua zi de la acest Consiliu, N. Iorga a publicat Un îndemn,
în „Epoca” din 15 martie 1902, cu referire directă la Ionescu‑Caion, dar și
128 Lucian Nastasă
Așadar, sunt invocate alte motive pentru eliminarea lui

C.A. Ionescu‑Caion din universitățile românești, motive pe
care presa vremii nu le menționează (decât în măsura în care
sunt citate fragmente din pledoaria lui Barbu Ștefănescu
Delavrancea), dar nici cei ce au cercetat acest moment din
biografia lui Ion Luca Caragiale.
După cum lesne se poate constata, avem de‑a face cu o
întrunire a Consiliului profesoral oarecum timpuriu plă‑
nuită, probabil neștiindu‑se când va fi dată o sentință în
această speță. Însă Consiliul, prin verdictul său, așa cum
l‑am reprodus mai sus, ar fi trebuit să constituie un atu forte
în favoarea lui Caragiale, pentru că nu făcea altceva decât
să dovedească – printr‑o susținere academică – faptul că
Ionescu‑Caion nu era altceva decât un „falsificator”, nu ori‑
care, ci unul chiar de profesie, datorită recidivelor. Așadar,
prin inventarea unui anume István Kemény – născocire
deja recunoscută de tânărul student – nu putea fi nimic
surprinzător.
Mai mult chiar, decizia Consiliului pare una extrem de
radicală, dacă luăm totuși în seamă faptul că C.A. Ionescu,
student în doar anul III, însă cu o activitate intelectuală
și publicistică probabil fără precedent printre congenerii
lui (nici chiar Iorga nu avusese la 21–22 ani un asemenea
palmares, deși s‑a impus contemporanilor ca un mare gra‑
foman!), s‑a văzut deodată exclus din toate universitățile
românești, fără drept de reinscripționare vreodată! S‑a in‑
vocat o chestiune de deontologie profesională, într‑o epocă
în care aceasta încă nu era definită, dar mai ales inaplicabilă.
Pentru că la recursul din 10 iunie 1902, George Danielopol
– avocatul lui Caion – i s‑a adresat direct lui I.L. Caragiale,
spunându‑i că se află într‑o „bună companie”: „La noi, în
țara românească, toți autorii români nu s‑au ilustrat decât
cu acuzații mai grave la adresa lui Gr.G. Tocilescu (text reprodus și în N.

Iorga, Cuvinte adevărate, Bucureşti, Edit.Minerva, 1903, p. 1–4).
prin plagiere, toți academicienii nu s‑au ilustrat decât prin

plagiere, toți politicienii prin maimuțăreală”. Iar apărătorul
își va încheia pledoaria invocând că mai puțin contează can‑
titatea copiată, cât mai ales gestul de a face asta. Iar în plus,
cei care judecă sub semnul imparțialității, nu trebuie ca prin
verdictul lor să facă „pe placul acelei societăți compusă din
profesori universitari, academicieni, literați etc., care toți au
la activul lor plagiate, societate care a făcut pe Caragiale să
intenteze proces lui Caion”176.
Ce sugera la urma urmei G. Danielopol când făcea
referință la „societatea” alcătuită din universitari, academi‑
cieni etc? Probabil că în primul rând se gândea la membrii
Consiliului profesoral care îl eliminase pe tânărul Caion,
care în mare parte erau junimiști ori maiorescieni, sau în
cel mai cuminte caz manifestau atașament față de acest
grup, această „coterie”, cum o numea cineva pe atunci. Iar
„complicitățile” cam așa se înfățișau!
Deasupra tuturor se afla Titu Maiorescu, acest spiritus
rector care dăduse vechii Junimea o nouă semnificație pe la
cumpăna vecurilor XIX–XX, un alt ethos comunitar, pro‑
movase o nouă strategie în catalizarea aspiraţiilor tinerilor
intelectuali, pe unii dintre ei făcându‑i maiorescieni. Ca uni‑
versitar în primul rând, Maiorescu este atent mai ales după
1890 în a depista pe tinerii promițători – indiferent de ca‑
tegoria lor socială –, canalizându‑i în direcţia concepută de
el: le supraveghează lecturile, îi invită la el acasă, făcîndu‑le
intrarea în lumea influentă, îi poartă în călătorii de vacanţă
pe cheltuială proprie, iar unora chiar le găseşte soţii din fa‑
milii bune, profită de poziţia sa politică şi socială pentru a
le oferi cu generozitate burse, posturi, şanse de afirmare. Cu
alte cuvinte, le oferă protecție și sprijin în ascensiunea so‑
cială, cerându‑le în schimb loialitate și afirmarea semnelor
distinctive de apartenență la un grup bine definit. În felul
Apud Marin Bucur, Opera vieții. O biografie a lui I.L. Caragiale, II,
176
p. 173–174, 186.
130 Lucian Nastasă
acesta s‑au adunat în jurul lui Maiorescu tineri de mare va‑

loare, ce s‑au afirmat apoi în câmpul culturii, în toată com‑
plexitatea acestuia.
Din această cohortă făceau parte mai toți cei prezenți la
acest Consiliu profesoral, cei mai mulți datorând direct lui
Maiorescu cooptarea la universitate, iar alții bucurându‑se
de o acceptare mai mult sau mai puțin tacită din partea lui,
în temeiul altor tipuri de complicități.
Ion Bogdan, cel mai longeviv decan al vreunei facultăţi
din ţară177, căruia în 1902 i s‑a încredințat și conducerea ce‑
lebrei reviste „Convorbiri literare”, devenise din 1901 toto‑
dată cumnatul lui N. Iorga178. D. Onciul a ajuns profesor la
Universitatea din București, în 1895, cu sprijinul evident al
lui Maiorescu şi în înţelegere cu I. Bogdan. Un rol determi‑
nant a avut Maiorescu şi asupra lui C. Rădulescu-Motru,
încă din anii studenției, căruia – mărturisește peste dece‑
nii acesta din urmă – „îi datoresc şi faptul de a fi persistat
până la sfârşit cu urmarea cursurilor facultăţii de litere” 179,
unde va şi ajunge profesor de filosofie. Simion Mehedinți
– care din 1907 va prelua și conducerea „Convorbirilor li‑
terare” –, precum și Pompiliu Eliade, au fost ambii ma‑
iorescieni recunoscuți180, la fel ca și alți universitari ce nu‑i
regăsim acum, în documentul de mai sus, dar care deve‑
niseră sau vor deveni voci importante în cultura noastră
177
A ocupat această funcţie din 1898 până la moartea sa, în 1919, cu o
scurtă întrerupere ca prorector şi rector (1912).
178
Asupra acestui aspect și a semnificațiilor vezi Lucian Nastasă, Strategii
matrimoniale în mediul universitar românesc la finele sec. XIX. Cazul Nicolae
Iorga, în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. L. Boicu, G. Bădărău şi L. Nastasă,
Iaşi, Edit. Fundaţia Academică ”A.D. Xenopol”, 1994, p. 619–630.
179
C. Rădulescu‑Motru, Mărturisiri, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu,
180
Ambii fuseseră numiți profesori agregați provizoriu de la 1 februa‑
rie 1901, așadar cei mai noi în facultate (cf. Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti,
Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere şi filosofie, dos. 90/1900–1901,
f. 79). În plus, Eliade era cumnatul lui Spiru Haret, prin căsătoria cu sora
acestuia, Eliza. Nou titularizat era și Ovid Densusianu, de la 1 martie
1901, până atunci fiind suplinitor.
academică (cum ar fi Mihai Dragomirescu, P.P. Negulescu,

Teoharie Antonescu, I.Al. Rădulescu‑Pogoneanu, I. Dianu,
G. Murnu, Ch. Drouhet, D. Evolceanu, Em. Pangrati, C.
Giurescu şi mulți alții, pe care îi vom regăsi de altfel în volu‑
mul Lui Titu Maiorescu omagiu, XV februarie MCM, Bucureşti,
Socec, 1900).
Și Nicolae Iorga trebuie atașat acestui grup, în plus
cunoscându‑l pe Caragiale încă din perioada studenției
ieșene, când acesta din urmă se stabilise temporar în inima
Moldovei cu proaspăta lui soție Alexandrina Burelly181, mij‑
locitor fiind socrul de atunci al viitorului istoric, Vasile Tasu,
junimist și printre altele bun prieten cu George Panu (care
împreună cu A.D. Xenopol alcătuiau grupul celor „trei buni
români”), unul din apărătorii de acum ai lui Caragiale, și în
gazeta căruia – „Lupta” – începuse Iorga să publice din fe‑
bruarie 1890. De altfel, Iorga se afla în grupul de admiratori
ai dramaturgului din jurul „Curierului Literar”, pentru ca în
curând, în al său „Sămănătorul”, universitarul să dezvolte
un veritabil cult pentru Caragiale.
Alăturarea lui Ovid Densusianu acestui „grup de interese”
se datora recunoștinței pentru maniera în care au reușit Ion
Bogdan şi Titu Maiorescu să intervină în iunie 1900, pentru
ca filologul să fie recomandat ca agregat, iar mai apoi ca titu‑
lar (1901), în fața opoziției gălăgioase a lui B.P. Haşdeu. În
ceea ce‑i privește pe I. Bianu și pe C. Dimitrescu‑Iași, cel din‑
tâi manifesta un soi de „spirit ardelenesc” al solidarității, atât
față de Maiorescu, cât și față de Bogdan, în vreme ce „Coco”
Dimirescu era un mai vechi coleg cu mentorul Junimii din
epoca ieșeană, unde fusese profesor la universitatea de acolo
până în 1885, după care s‑a transferat la București, unde în
intervalul 1898–1910 va fi rector de patru ori, ocupând tot‑
odată și postul de director al Şcolii Normale Superioare şi
apoi al Seminarului Pedagogic (1899–1919).
181
N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu,
132 Lucian Nastasă
Aceasta ar fi grosso modo situația în cadrul acestui

Consiliu profesoral ce l‑a pedepsit atât de aspru pe C.A.
Ionescu‑Caion, ipostază ce s‑a perpetuat încă mult timp, de
vreme ce în 1913, profund nemulţumit de eşecul numirii la
Universitate, D. Nădejde i se adresa lui I. Bianu, arătându‑i
că „meritele muncii” altora nu vor putea nicicum ieşi „în
lumina ce ar merita‑o din cauza atmosferei de mistificare în
care se zbate la noi biata filosofie, sub influenţa din culise a
şefului junimismului decadent, d. Maiorescu, şi‑a epigoni‑
lor săi; dar e clară ca lumina zilei sentinţa acestora (…) de
a identifica interesele universităţii cu ale coteriei lor şi de a
transforma în special facultăţile de litere în debuşeie pentru
«destinaţii» şi predestinaţii..., căsuţe înconjurate cu zid din
str. Mercur 1”182.
Din acuzele aduse de Consiliul profesoral lui
Ionescu‑Caion, cea de la punctul 2, în ce privește un fals
„dovedit” de către D. Onciul, pe marginea unui articol din
„Noua Revistă Română”183, este de menționat faptul că isto‑
riografia de până acum pe această temă a confirmat ipoteza
studentului, fără ca atunci să îndrăznească cineva a pune
sub semnul îndoielii învinuirea adusă de profesor184. S‑a
profitat astfel de poziția lui Onciul, de mare autoritate pro‑
fesională, pentru a condamna un așa zis „fals” al lui Caion,
nedovedit și de istoriografia ulterioară.
Se cuvine însă a mai atrage atenția asupra punctului III
al Consiliului profesoral invocat mai sus, care pentru mai
toți cei prezenți avea o subtilă legătură cu cazul Caion, in‑
directă în fond, dar cu referire directă la necuviința unui
coleg de Consiliu, care deși și‑a dovedit agresiva insolență
față de Gr.G. Tocilescu, mai nimeni nu s‑a gândit să‑l și
182
Scrisori către I. Bianu, III, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1976, p. 14.
183
Const. Al. Ionescu, Un război al lui Mircea în 1399 (Un document nou),
în „Noua Revistă Română”, nr. 45 din 1 decembrie 1901, p. 418–419.
184
Cf. Marele Mircea Voievod, coord. Ion Pătroiu, București, Edit.
Academiei, 1987, p. 305.
tragă la răspundere pentru limbajul și maniera de a‑l trata

prin presă pe mai vârstnicul profesor și coleg. Este vorba
de atacul furibund al lui Nicolae Iorga îndeosebi con‑
tra lui Tocilescu, dar și a altora din foștii discipoli ai lui
B.P. Hasdeu, printr‑o lungă serie de articole publicate în
„Epoca”185. Fără a intra în detalii acum, menționăm doar
faptul că aceste articole (îndeosebi Cugetări asupra unui ban‑
chet de intelectuali şi Adversarii schimbării morale) au generat
reacţia „Gazetei conservatoare” pe parcursul anului – 1902
–, care îl califica pe Iorga, în mai multe rînduri, drept „ruşi‑
nea intelectualismului român”, „plagiator”, „calomniator al
literaturii naţionale” etc, ceea ce a atras mai multe procese
de presă. Însă faptul că Iorga a utilizat un limbaj extrem
de ofensator la adresa lui Tocilescu, nu a produs cine știe
ce „revoltă” ori dezbatere în cadrul Consiliului, ci cu dibă‑
cie s‑a… amânat ziua discuțiilor, care de altfel nici nu au
mai avut loc vreodată. Însă atacurile lui Iorga la adresa lui
Tocilescu au continuat!186
În plus, trebuie evidențiat faptul că Ionescu‑Caion era
un student apropiat lui Gr.G. Tocilescu, pe care l‑a invo‑
cat laudativ în multe din articolele sale de presă, ceea ce ar
putea oferi un surplus de înțelegere mâniei lui N. Iorga con‑
tra tânărului pe care – nu demult, pe când acesta avea doar
18 ani – o gazetă îl aprecia ca fiind „un tânăr scriitor, deja
cunoscut în literatura noastră”187. De altfel, cu mai puțin de
o lună înainte de acest Consiliu profesoral, Ionescu‑Caion
publicase un portret elogios la adresa lui Tocilescu, atât în
ce privește catedra universitară, cât și Muzeul Național188.
Or, în epocă, postul de director al Muzeului era deja râvnit
185
Acestea vor fi reunite în 1903 sub formă de volum, intitulat Cuvinte
adevărate, Bucureşti, Edit.Minerva, 1903, 344 p.
186
Vezi, de pildă, un text mai puțin invocat: N. Iorga, Colecția de folclor a
Ministerului de Instrucție (Scrisoare către d. ministru Haret), București, I.V.
Socec, 1903, 28 p.
187
„Foaia populară”, I, 1898, nr. 17 (10 mai), p. 6.
188
Caion, Grigore G. Tocilescu, în „Forța morală”, II, 1902, nr. 15 (17
februarie), p. 1–2.
134 Lucian Nastasă
de Al. Tzigara‑Samurcaș, care nu de multă vreme devenise

nașul de cununie al lui Iorga cu Ecaterina, sora decanului
Ioan Bogdan189. Iar aceste asocieri sunt extrem de sumare,
conexiunile având o anvergură mult mai pătrunzătoare, ne‑
fiind aici locul a le prezenta cât de cât convenabil190.
Ce s‑a întâmplat cu Ion Luca Caragiale după acest in‑
cident se știe deja în multe detalii, poate exagerându‑se
atunci când se afirmă că procesul lui cu Caion ar fi con‑
tribuit major la dezgustul de a mai trăi în România, motiv
pentru care se va stabili din noiembrie 1904 în Germania,
la Berlin, unde va și înceta din viață la 22 iunie 1912. Însă
după procesul lui Caragiale cu Caion au mai fost încă multe
altele în care parte era dramaturgul, unde nu „onoarea” lui
era în joc, ci – mai grav pentru el – banii, averea191. De ce
să‑l fi dezgustat și mâhnit atât de mult o dispută cu un tânăr
student, pe care a reușit să‑l umilească „din prima”, dar și
pe parcurs?
Mai puțină lume s‑a arătat însă interesată de destinul lui
C.A. Ionescu‑Caion după acest eveniment, mai toți anii pe
care i‑a avut de trăit stând sub efectele perverse ale proce‑
sului cu I.L. Caragiale. Este totuși demn de semnalat faptul
că în urma recursului din 10 iunie 1902, mult mai captivant
decât anterioara judecată, la care – printre altele – Nicolae
Iorga s‑a dat în „spectacol”192, în fața unei apărări de data
189
Vezi răspunsul lui Al. Tzigara‑Samurcaș, O lămurire, în „Epoca”,
VIII, 1902, nr. 1952–50 (22 februarie), p. 2. Ulterior, Caion va lua atitu‑
dine în ce‑l privește pe Iorga, de cele mai multe ori de bun simț, contra
Sămănătorismului, bunăoară, ori după evenimentele din 13 martie 1906
(Caion, Cine strică graiul românesc, în „Românul literar”, IV, 1906, 26 mar‑
tie, p. 198); degeaba a „ridicat tinerimea” N. Iorga – scria Caion –, acesta
neputând „să facă deosebirea între noțiunea de limbă și cea de națiune”.
190
Vezi în acest sens Lucian Nastasă, Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din
viaţa privată a universitarilor „literari” (1864–1948), Cluj, Edit. Limes, 2010.
191
Vezi, de pildă, C. Popescu‑Cadem, Document în replică, București,
Edit. Biblioteca Bucureștilor, 2007, p. 139–147.
192
Vezi și articolul acestuia din „Epoca”, intitulat O părere de rău, repro‑
dus apoi în N. Iorga, Cuvinte adevărate, Bucureşti, Edit.Minerva, 1903,
asta tratată cu mai multă seriozitate, Ionescu‑Caion a fost

achitat în unanimitate de completul de jurați. Chiar și în
acest context, tânărul scriitor și gazetar a rămas un „exma‑
triculat”, a cărui carieră a eșuat cu doar câteva luni înainte de
a‑și trece licența. În plus, a rămas toată viața cu sentimentul
că I.L. Caragiale, prin textele denigratoare și ofensatoare
din „Moftul Român”, prin acuzațiile de „imoralitate” aduse
tânărului student, l‑au împins spre acuzația de plagiat, cu
toate consecințele induse.
Din nefericire, urmările procesului au fost resimțite și de
familia lui Ionescu‑Caion, tatăl său, Alexandru Ionescu –
avocat la Creditul Rural – falimentând, în vreme ce mama
sa, împreună cu el și o soră, s‑au retras la Paris, ajungând
– se pare – în sărăcie. Caion a figurat în capitala Franței
drept corespondent al ziarului „Viitorul”, dar și ca un soi
de funcționăraș pe lângă Legația României de acolo,
continuându‑și totodată activitatea scriitoricească și de jur‑
nalist. În anii neutralității din primul război mondial, sub
direcția lui Ionescu‑Caion a apărut la București periodicul
„L’Eclair”, ce susținea interesele germano‑austriece, curent
în care se înscriau de altfel multe alte publicații, precum
„Universul”, „Ziua” lui I. Slavici, „Lupta” lui C. Racovschi,
„Libertatea” lui N. Fleva etc.193 Era o convingere a sa, a celui
care în 1915 a și publicat o broșură interesantă (La guerre eu‑
ropéenne. Sparte contre Athènes. France et Allemagne, Bucarest,
1915, 42 p.), într‑un context deja regândit, nu demult, cu o
mai mare deschidere de către Lucian Boia194. Iar patriotis‑
mul lui Ionescu‑Caion nu poate fi pus la îndoială, de vreme
ce mulți alți intelectuali au optat să lupte... prin birouri
(îndeosebi la Cenzură), tânărul oponent al lui Caragiale
p. 133–138, cu ironii la adresa lui Ionescu‑Caion și a avocaților acestuia,

G. Danielopol și Tanoviceanu, dar și în ce‑l privește pe Gr.G. Tocilescu.
193
Cf. Ion Rusu Abrudeanu, România și războiul mondial. Contribuțiuni la
studiul istoriei războiului nostru, București, Socec, 1921, p. 116.
194
L. Boia, „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii primului răz‑
boi mondial, București, Humanitas, 2010.
136 Lucian Nastasă
a murit eroic pe front, cu puțin timp înainte de sfârșitul

conflagrației.
Atașăm cu acest prilej, sub formă de Anexe, alte câteva
documente aparent cu mai puțină semnificație, dar care
redau totuși câte ceva din situația creată tânărului Caion,
cum ar fi – de pildă – intenția lui de a‑și continua studiile la
Universitatea din Iași, dar și aspecte ce țin de performanțele
lui școlare.
Anexa 1
1902 luna iunie 19
Regatul României
Universitatea din București
No. 149
Domnule Decan,
Am onoarea a vă aduce la cunoștință că Senatul
Universitar, în ședința de la 27 mai a.c., a decis excluderea
pentru totdeauna din Universitatea din București a studen‑
tului acelei facultăți C.A. Ionescu (Caion), pentru abateri
grave de la datoriile de student.
Comunicându‑vă aceasta, vă rog să dispuneți exmatri‑
cularea numitului student și publicarea excluderii în Aula
Universității.
Primiți, vă rog, Domnule Decan, asigurarea deosebitei
mele considerațiuni.
Rector,
C. Dimitrescu‑Iași
(Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea
din Bucureşti. Facultatea de litere şi filoso‑
fie, dos. 98/1903, f. 499).
Anexa 2
Domnule Decan,
Vă rog să binevoiți a dispune liberarea unui certificat de
studii pe anii 1899–1902, pe care i‑am urmat regulat ca stu‑
dent al facultății de litere, secțiunea istorică.
Totodată vă rog respectuos a dispune ca în josul certifica‑
tului să se menționeze că mă pot înscrie la Universitatea din
Iași, spre a putea termina studiile acolo.
Vă rog, domnule decan, a primi omagiile de respect de‑
osebit ale lui
Ionescu A. Const.
Alătur o coală de 1 leu pentru certificatul cerut.
Domnului Decan al Facultății de Litere din București.
fie, dos. 98/1903, f. 497).
[Însemnare marginală: „6 oct. 1903. Se va

elibera petiționarului un certificat de exame‑
nele trecute la facultate”. Semnat: I. Bogdan]
Anexa 3
Certificat
Noi, decanul Facultății de Filosofie și Litere din București,

certificăm că dl. C.Al. Ionescu s‑a înscris la această facultate
în anul șc. 1899–1900195, a frecventat regulat cursurile anului
I, depunând următoarele examene:
Ionescu‑Caion făcuse studiile secundare „în particular”, trecând exa‑

195
138 Lucian Nastasă
Limba latină – b. roșie

Limba elenă – b. albă
Antichitățile – zece
Logica – b. albă
Psihologia – b. albă.
În urma acestor rezultate s‑a înscris la specialitatea is‑

toria și filosofia, a urmat regulat cursurile, anul al II‑lea și
parte din al III‑lea și a depus următoarele examene:
Istoria filosofiei contemporane – b. roșie
Istoria medie și modernă – șase
Istoria românilor – b. albă.
Decan,
I. Bogdan
Secretar: G.I. Chelaru
București, 8 octombrie 1903, no. 208
fie, dos. 98/1903, f. 510).
menul final de clasa VII gimnazială (azi anul III de liceu) în sesiunea din
iunie 1899.
Istoria Socială în polemica
dintre Ștefan Zeletin și
Gheorghe I. Brătianu
Deceniul al treilea al al veacului trecut s‑a remarcat, în pla‑

nul culturii, prin confruntări şi polemici izvorâte din nevoia
unor fundamentări atât ideologice, cât şi ştiinţifice. Aspectul
a fost deja subliniat196 ca o caracteristică a unei perioade de
adânci transformări prin care trecea societatea românească,
perioadă în care se căutau noi direcţii şi modalităţi de dez‑
voltare a acesteia. Orice asemenea dezbatere punea în discu‑
ţie, în primul rând, menirea învăţământului care, generali‑
zând, nu însemna altceva decât însuşi destinul culturii şi al
societăţii noastre197. Şi în domeniul istoriei – sau, mai bine
196
Z. Ornea, Confluenţe, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1976; idem,
Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, Bucureşti, Edit.
Eminescu, 1980; Daniel Chirot, Neoliberal and social democratic theories of
development: the Zeletin Voinea debate concerning Romania΄s prospects in the
1920΄s and its contemporary importance, în vol. Social Change in Romania,
1860–1940. A debate on Development in a European Nation, ed. Kenneth
Jowitt, University of California, Institute of International Studies, 1978,
p. 31–52; Al. Zub, De la istoria critică la criticism (Istoriografia română la
finele secolului XIX și începutul secolului XX), București, Edit. Academiei
Române, 1985, p. 259–270; Irina Livezeanu, Cultural Politics in Greater
Romania. Regionalism, Nation building & Ethnic struggle, 1918–1930, Ithaca
and London, Cornell University Press, 1995.
197
Vezi, în acest sens, I. Saizu, Menirea învăţământului în moderniza‑
rea României contemporane (puncte de vedere din perioada interbelică), în
„Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie A.D. Xenopol” (infra:
AIIAI), Iași, XXI, 1984, p. 247–262.
140 Lucian Nastasă
spus, cu privire la rolul acesteia în reformarea educaţiei naţi‑

onale – au existat polemici semnificative, pentru că, la urma
urmelor, „orice demers istoric e întrucâtva polemic”198.
În cadrul acestei mişcări spirituale atrage atenţia pole‑
mica generată de apariţia lucrării lui Ştefan Zeletin, Istoria
socială. Cum poate deveni istoria o ştiinţă a cauzalităţii199, care,
chiar dacă nu a atins proporţii deosebite, se înscrie în con‑
fruntările de idei mai sus menţionate şi care, pe lângă me‑
nirea de a forma un climat spiritual necesar stabilirii ten‑
dinţelor obiective de evoluţie a învăţământului românesc în
raport cu perioada anterioară şi cu realităţile timpului, se
poate încadra în marile dezbateri ce au avut loc pe plan
internaţional asupra problemelor teoretice şi metodolo‑
gice ale istoriei. Ideile enunţate de cei doi protagonişti, Şt.
Zeletin şi Gh.I. Brătianu200, reţin atenţia atât prin actuali‑
tatea lor, cât şi prin concluzia pe care o avansăm că pre‑
miza fundamentală oricărei construcţii teoretice în ştiinţa
istorică este nu numai înarmarea cu o metodă ce oferă o
largă perspectivă cunoaşterii şi interpretării faptului istoric,
ci şi o adecvată aplicare a acesteia, în strânsă concordanţă
cu obiectul cercetat. Cunoaşterea nu presupune, neapărat,
simplificare şi generalizare, iar aplicarea mecanică şi forţată
a unei metode, oricât de promiţătoare pare, nu poate duce
decât la eroare.
Generată de congresul profesorilor de istorie, Istoria
socială propusă de Şt. Zeletin apare nu numai ca o reacţie
împotrive „istoriei tradiţionale”, „cronologizante”, ci şi ca
un mijloc de „adaptare sufletească a tinerimii la societatea
română, aşa cum ea se află astăzi”201. Renunţarea la această
198
Al. Zub, De la istoria critică la criticism, p. 140
199
Extras din „Pagini agrare şi sociale”, II, 1925, 19, p. 361–366; 20–21,
p. 390–397.
200
Gh. I. Brătianu, Teorii nouă în învăţământul istoriei, cu prilejul unui stu‑
diu al domnului Șt. Zeletin, Iaşi, „Viața Românească”, 1926, 22 p.
201
Şt. Zeletin, Istoria socială. Cum poate deveni istoria o ştiinţă a cauzalităţii.
Expunere de principii în vederea întocmirii unui curs de istorie socială
modalitate de a privi istoria era cu atât mai justificată cu cât

domeniul cunoştea profunde mutaţii metodologice încă de
la sfârşitul secolului XIX. În timp ce în Franţa, de exemplu,
H. Berr, E. Durkheim, P. Vidal de la Blanche, F. Simiand,
H. Wallon, L. Febvre, M. Bloch ş.a. se ridicaseră împotriva
„şcolii metodice”, încercând să impună o nouă direcţie isto‑
riografiei202 prin deplasarea atenţiei de la eveniment şi viaţa
politică spre activitatea economică, psihologia colectivă,
organizarea socială etc., la noi – cu câteva excepţii – era o
adevărată epocă a „modestei legiuni a erudiţilor”, invadată
de scrupuloase restituiri evenimenţiale, rectificări de date,
minuţioase analize de fapte, critică riguroasă a documen‑
telor, complicate studii genealogice ş.a., care vizau doar
obiectivitatea absolută în domeniul istoriei. De altfel, Vasile
Pârvan observa în 1920 că „a face ştiinţă astăzi, se chiamă a
strânge materiale”, ca o acuză la adresa celor care nu valori‑
ficau „principial, cauzal, efectiv” materialul istoric203.
În acest context al acribiei, Ştefan Zeletin – cu lăuda‑
bila intenţie de înnoire şi deschidere în ştiinţa istorică – nu
sesiza tocmai acestă necesară etapă de acumulare, înce‑
pută de un Bălcescu, M. Kogălniceanu, A.T. Laurian, B.P.
Haşdeu, V.A. Urechia ş.a., prin care trecuse şi istoriografia
apuseană, etapă ce avea să stea la baza viitoarelor sinteze.
Astfel, la aparentul imobilism metodologic, Zeletin face a
sa „expunere de principii în vederea întocmirii unui curs
de istorie socială universală”204, apelând la o metodă de cer‑
cetare în care îşi găsesc loc elemente ale determinismului
universală, Bucureşti, 1925 (Extras din „Pagini agrare şi sociale”, 1925,
numerele 19–21), p. 24.
202
În acest sens: Guy Bourdé, Hervé Martin, Les écoles historiques,
Editions du Seuil, Paris, 1983, p. 171–188; Charles‑Olivier Carbonell,
Georges Livet (coord.), Au berceau des Annales, Le milieu strasbourgeois,
L΄histoire en France au début du XXe siècle, Toulouse, Presses de l΄Institut
d΄Etudes Politiques de Toulouse, 1983, 293 p.
203
V. Pârvan, Idei şi forme istorice. Patru lecții inaugurale, Bucureşti, Cartea
Românească, 1920, p. 40.
204
Subtitlu la lucrarea sa Istoria socială.
142 Lucian Nastasă
economic205. Gestul nu era nici singular, nici nou, chiar

dacă nu se aminteşte nimic despre predecesori.
Gh.I. Brătianu, care se afirmase deja ca un bun cunoscă‑
tor al istoriografiei generale206, reproşează această omisiune,
referindu‑se în special la opera unor gânditori occidentali
în care îşi găsiseră loc preocupările economice şi sociale207.
Așadar, Zeletin doar se raliază celor care încă din secolul
XIX (T.H. Buckle, F. Guizot ş.a.) vor considera desfăşu‑
rarea evenimentelor ca fiind influenţată de un complex de
fenomene cu caracter colectiv, pentru ca, odată cu pătrun‑
derea materialismului istoric, să adopte fenomenele econo‑
mice drept criterii explicative în istorie. Prin determinism
istoria devine anonimă; „pentru istoricul social – va spune
Zeletin – nu există individualităţi creatoare; istoria se cre‑
ază ea însăşi prin acţiunea colectivă a societăţii; ea se plămă‑
deşte prin propria ei cauzaţie”208.
Observaţia nu era nouă. Deja, în 1888, un discipol al lui
A. Comte, Louis Bourdeau, plasându‑se pe un plan filoso‑
fic, afirma că istoria are ca obiect „l΄universalitè des faites”,
studiind activităţile umane în toate dimensiunile lor, cu po‑
sibilitatea de a neglija evenimentele singulare şi personalită‑
ţile209. De altfel, îndemnul lui Bourdeau – „occupons‑nous
des masses” – nu va displăcea, mai târziu, „şcolii” Analelor.
Treptat, modelul operelor erudiţilor germani (Mommsen,
Ranke, Treitschke, Sybel, Waitz, Delbrück ş.a.) şi francezi
(Monod, Lavisse, Guiraud, Ramboud ş.a.) a fost părăsit
în favoarea pluridisciplinarităţii, acest mod de a concepe
istoria impunându‑se programatic unor reviste precum
205
Paul E. Michelson, Zeletin in Romanian Development, în Proceedings of
the Society for Romanian Studies, vol. 1, 1985, p. 16–20.
206
Vezi bunăoară Gh.I. Brătianu, Concepţiunea actuală a istoriei medievale,
Bucureşti, 1924, cu bibliografia de la p. 37–62, ce conţine 602 titluri.
207
Idem, Teorii nouă în învăţământul istoriei, p. 4.
208
Şt. Zeletin, op. cit., p. 8.
209
L. Bourdeau, L΄Histoire et les Historiens. Essai critique sur l΄histoire con‑
sidérée comme science positive (apud Guy Bourdé, Hervé Martin, op. cit.,
p. 161–162).
Vierteljahrschrift für Sozial‑ und Wirtschaftsgeschichte – centrată

pe probleme de istorie socială – sau acea Revue de Synthèse
historique, „organul revoluţiei împotriva istoriei istorizante”
de sub conducerea lui H. Berr, cel care, din 1920, iniţiază şi
colecţia „Evolution de l΄Humanite”210. Așadar, răspunzând
la întrebarea Ce este istoria socială, Zeletin se alătură noilor
tendinţe istoriografice, dovedindu‑se, aşa cum remarca
Mihai Ralea, un alt recenzent al său, un „tip logic construc‑
tiv”, cu „pătrundere şi idei”211.
Ştefan Zeletin greşeşte însă la împărţirea materialului is‑
toric, dovedind un simplism şi un schematism excesiv, ca
o consecinţă a transpunerii ideologiei sale în planul isto‑
riei, dar care se încadrează în profundele dezbateri ce aveau
loc în societatea românească asupra direcţiilor viitoare de
dezvoltare a acesteia: agrară sau industrială212. Preocupat
de problemă, Zeletin ignoră tocmai complexitatea evoluţiei
istorice. Aici, metoda aplicată suferă cel mai mult. Criteriile
luate în discuţie pentru periodizarea încercată de el sunt
unilaterale, fapt remarcat de Gh. Brătianu213, privind doar
anumite aspecte ale devenirii sociale. Omite diversitatea de
moduri în care s‑a realizat trecerea de la o „orânduire” so‑
cială la alta, specificacitatea evoluţiei fiecărui grup sau so‑
cietăţi umane, specificitate ce exclude un criteriu global de
apreciere. Ca şi Wilhelm Windelband sau Heinrich Rickert,
mai înainte, Brătianu se opune tendinţei de a se căuta legi
în istorie, de a tipologiza faptele, acestea păstrând un „carac‑
ter precis de individualitate214; „a susţine că indiferent de
210
H. Berr a fost unul dintre primii care au reacţionat împotriva istoriei
„istorizante” (sau „pozitiviste”).
211
„Viaţa românească”, XVIII, 1926, 1, p. 143.
212
I. Saizu, Asemănări şi deosebiri între programele economice ale partidelor
politice burgheze din România (1922–1928), în AIIAI, XII, p. 91–113 (vezi
şi Valeriu D. Bădiceanu, Ştefan Zeletin doctrinar al burgheziei româneşti,
Bucureşti, 1943, p. 67–90).
213
Gh.I. Brătianu, op. cit., p. 6–8.
214
Idem, Concepţiunea actuală asupra istoriei medievale, p. 30; idem, Teorii
nouă în învăţământul istoriei, p. 6.
144 Lucian Nastasă
împrejurări şi de mediu, fenomenul istoric se repetă invari‑

abil, cu rigoarea unei legi fizice, înseamnă a aşeza în mod
arbitrar istoria printre ştiinţele naturale”215. Gh. Brătianu se
ridică tocmai împotriva acelei tendinţe de a se aplica darwi‑
nismul la studiul istoriei, aşa cum o făcuse mai înainte Otto
Seeck, de exemplu, în a sa Istorie a prăbuşirii lumii antice216.
Şi, pe bună dreptate, istoricul ieşean îşi pune întrebarea: „A
turna realitatea veşnic schimbătoare în formele rigide ale
câtorva fapte tipice invariabile nu‑i oare o siluire arbitrară a
materiei istorice?”217.
În încercarea sa, Ştefan Zeletin desprinde patru „forme
de faze sociale”: agrare, de tranziţie de la societăţile agrare
la cele plutocratice, plutocratice (sau burgheze) şi de tran‑
ziţie de la plutocraţie la societăţi agrare, urmând ca istoricul
să împartă „cursul timpurilor istorice în tot atâtea perioade,
câte asemenea faze sociale întâlneşte: unde una sfârşeşte şi
alta începe, va înfige şi el hotarul a două epoci istorice”218.
O împărţire mai mult apriorică decât bazată pe o legătură
între faptele istorice.
Referindu‑se la această „nouă împărţire a materialului”,
Gh.I. Brătianu lămureşte noţiunile de regim feudal şi regim
domnial plecând tocmai de la „axioma” lui Zeletin că „orice
societate agrară, oriunde şi oricând se întâlneşte, este de‑
numită medievală”219 – idee preluată de la istoricii Eduard
Meyer sau Giuseppe Salvioli, care găseau perioade de feu‑
dalism şi capitalism în antichitate220. În argumentările sale,
Brătianu apelează însă la unul dintre cei mai buni cunos‑
cători ai istoriei medievale, Ferdinand Lot, care pusese în
215
Idem, Teorii nouă în învăţământul istoriei, p. 5 (v. şi Şt. Zeletin, op. cit.,
p. 9).
216
Otto Seeck, Geschichte des Untergangs der antiken Welt, Berlin, Siemenroth,
1896.
217
Gh.I. Brătianu, op. cit., p. 6.
218
Şt. Zeletin, op. cit., p. 12.
219
Ibidem, p. 14
220
Al. Boldur, Ştiinţa istorică română în ultimii 25 de ani, în „Studii și cer‑
cetări istorice”, XX, 1947, p. 60
evidenţă confuzia dintre regimul feudal şi cel domanial221.

„Concepţia pur economică – arăta Gh. Brătianu – nu ne
dă decât o imagine unilaterală şi deci neexactă a acestei pe‑
rioade”; „istoricul trebuie, deopotrivă, din cercetarea amă‑
nunţită a izvoarelor, fără idei preconcepute, fără scop prealabil,
să reconstituie legătura dintre fapte, să găsească firul evolu‑
ţiei – nu să întinză firul de la început şi să lipească faptele
de el, cu mai mult sau mai puţin talent”222.
Gheorghe Brătianu se va opri şi asupra punctului de ve‑
dere educativ al concepţiei lui Ştefan Zeletin. Istoricul îşi
pune deci întrebarea dacă „avem dreptul să facem din în‑
văţământul secundar un învăţământ de clasă”, suprimând
unele fapte ale istoriei universale ce „nu se potrivesc cu
cercetarea strictă a originei aşezămintelor actuale”223. În
legătură cu aceasta, Brătianu militează pentru cunoaşterea
întregului „complex geografic şi cultural din care facem
parte”224, dar şi pentru ideea că „o expunere istorică a fe‑
nomenelor sociale şi economice trebuie să se întemeieze
pe o cunoaştere foarte sigură a cronologiei tradiţionale aşa
de disputate: altfel ar fi un haos (...). Cronologia e desigur
un schelet lipsit de viaţă, dar, întocmai ca şi scheletul, e în
221
Gh.I. Brătianu, op. cit., p. 9–12.
222
Ibidem, p. 6–7
223
Ibidem, p. 8.
224
Ibidem; Zeletin susţinea ca predarea istoriei în şcoală să devină româ‑
nocentrică, așa cum pledase la începutul veacului XX și Ion Găvănescul
(Sistemul româno‑centric în predarea istoriei universale, în „Cultura română”,
I, 1904, nr. 7; Româno‑centric şi româno‑vitreg, în „Cultura românâ”, I, 1904,
nr. 8), care, la rândul lui, primise replica lui Ioan Bogdan (Cîteva cuvinte
despre sistemul româno‑centric în predarea istoriei universale, în „Convorbiri
literare”, XXXVIII, 1904, nr. 4). În epocă nu au lipsit nici ideile contrare;
de exemplu, la Congresul profesorilor de istorie de la Iaşi (7–9 iunie
1930), la propunerea de a se studia în şcoală istoria politică a sud‑estului
european, s‑a manifestat atitudinea de a se elimina capitolele de istorie
românească din manualele de istorie universală, pe motiv că celei dintâi
i se acordă o importanţă prea mare (cf. A. Sacerdoţeanu, De la al IV‑lea
Congres al profesorilor de istorie. 7–9 iunie 1930, Iaşi, în „Arhivele Olteniei”,
X, 1931, nr. 53, p. 82).
146 Lucian Nastasă
acelaşi timp un reazăm care susţine toată expunerea faze‑

lor istorice. O cunoştinţă precisă a faptelor mai însemnate,
a datelor esenţiale ale istoriei politice, rămâne şi acum cea
mai bună pregătire pentru înţelegerea deplină a unui curs
de istorie socială”225.
În linii mari, polemica s‑a oprit însă aici226, poate şi da‑
torită faptului că Zeletin plănuia o lucrare de anvergură pe
care, din păcate, nu a mai apucat să o finalizeze şi care, pro‑
babil, s‑ar fi intitulat aidoma cursului său de deschidere din
1927: Forme de gândire şi forme de societate227.
Pentru a completa scurta prezentare de mai sus, dar şi
profilul spiritual al gânditorului Ştefan Zeletin, considerăm
oportună anexarea unei epistole adresată de acesta istori‑
cului Gh.I. Brătianu, epistolă ce are darul de a fixa în scris
convingerile celui dintâi în problema învăţământului româ‑
nesc din deceniul al treilea.
Stimate Domnule Brătianu,

Vă trimit o broşură228, care întregeşte ideile expuse în
«Istoria Socială», şi mă folosesc de acest prilej spre a vă
scrie câteva cuvinte de lămurire. Fac aceasta cu atât mai
mult cu cât vitregia împrejurărilor m‑a împiedicat până
acum a lua atitudine amănunţită faţă de atât de interesanta
dv. polemică.
Cetind studiul dv. polemic asupra «Istoriei Sociale»,
nimic nu m‑a surprins mai mult – şi trebuie să o mărturisesc
225
Gh.I. Brătianu, op. cit., p. 19.
226
La rândul său, Ştefan Zeletin a răspuns lui Gh.I. Brătianu (Teorii
nouă în învăţământul istoriei) în „Pasul vremii”, I, 1926, 2, din 15
mai, p. 61–62; după apariţia Istoriei sociale, Zeletin mai publicase
Naţionalizarea şcoalei, Bucureşti, 1926, 73 p., precum şi articolul Istoria
socială ca obiect de învăţământ, în „Pagini agrare şi sociale”, II, 1926, 1–2,
p. 18–20; 3, p. 61–64.
227
Cf. Cezar Papacostea, Ştefan Zeletin, Viaţa şi opera, Bucureşti, 1935,
p. 13.
228
Probabil Naţionalizarea şcoalei, pe care Brătianu o va recenza în „Cele
trei Crişuri”, VIII, 1927, 1, ian., p. 3–4.
pe faţă, mai neplăcut – decât atitudinea în problema învăţă‑

mântului. Nu mai era aici vorba de motive teoretice.
În atitudinea dv. găsim o nouă dovadă a faptului, atât
de des relevat de mine, că noua noastră pătură conducă‑
toare nu are – în domeniul şcoalei – instinctul şi intuiţia
intereselor ei de clasă. Pare că pionierii liberalismului nos‑
tru, care au fost dotaţi cu un atât de miraculos instinct pe
terenul economic‑politic, vor fi veşnic lipsiţi – spre neferici‑
rea ţării – de acelaşi instinct în problemele culturii. În ceea
ce mă priveşte pe mine, noua noastră pătură cârmuitoare
îmi e destul de repulzivă, şi dacă‑i pledez interesele, aceasta
e numai în urma unor supreme raţiuni teoretice. Am con‑
ştiinţa că apăr un interes social superior, deşi acest interes
colectiv contrazice în mod brutal sentimentele mele. Şi a
trebuit o lungă luptă cu mine însumi, spre a mă răpune de‑
finitiv şi a scrie aşa cum scriu.
Dar dv. aveţi trecutul indisolubil legat cu plămădirea
noii clase. În asemenea împrejurări, atitudinea dv. e pen‑
tru mine o enigmă, o tristă, tragică enigmă. Zic tragică nu
pentru dv. personal, ci pentru că aici văd ceva reprezentativ
pentru întreaga clasă căreia aparţineţi, şi pentru că această
defectuozitate biologică a noii noastre clase – această ne‑
înarmare cu instinctul întreg al adaptării – numai bine nu
poate aduce ţării.
Respingerea unui învăţământ de clasă are cu atît mai
puţin temei cu cât întreaga istorie a pedagogiei dovedeşte
că orice societate, în orice epocă, a avut un învăţământ de
clasă. Chiar societatea noastră actuală – aceasta sper că o
dovedeşte îndeajuns broşura mea prezentă – are un aseme‑
nea învăţământ. Numai că şcoala noastră actuală apără in‑
teresele unei clase moarte. Şi atunci nu am eu dreptate să
susţin că şcoala noastră trebuie pusă în serviciul clasei care
trăieşte şi conduce?
Şcoala română a fost mereu copilul vitreg al ţării.
Problema e departe de a fi rezolvată prin actuala reformă:
aceasta‑mi pare a avea defectul tuturor celor precedente: ea
148 Lucian Nastasă
nu a răsărit din terenul concret al societăţii noastre, ci plu‑

teşte în aer. Va avea oare ţara noastră vreodată şcoala ce‑i
trebuie? Cine ştie!
Cu cele mai deosebite sentimente,

Ştefan Zeletin
Bucureşti, 20.XII.1926
(Biblioteca Academiei Române, S 56/CDIII)

N. Iorga în apărarea
lui Ovid Densusianu
Reprezentant de frunte al culturii românești, cu mari

contribuții în domeniul lingvisticii, literaturii, istoriei lite‑
rare și folclorului, Ovid Densusianu a fost direct implicat
în dezbaterile de idei din primele patru decenii ale veacu‑
lui trecut, combătând sau fiind combătut de critici, filologi,
reviste și grupări literare. Polemicile purtate cu personalități
de talia lui T. Maiorescu, O. Goga, G. Ibrăileanu, C. Stere,
Al. Philippide, D. Onciul, N. Iorga, V. Pârvan, S. Pușcariu
ș.a. nu vizau altceva decât modernizarea culturii române,
devenind adevărate confruntări de principii, metode și
idei, în mai toate cazurile fiind exclusă insulta, invectivele,
disprețul, compromiterea, etc. Arma sa era ironia, uneori
sarcastică, dar în limita bunului simț.
Au existat însă și opinenți care au depășit cadrul
urbanității, atât în numele unei „școli filologice”, cât și în
virtutea unei critici subiective, de cele mai multe ori vul‑
gară, ce nu avea alt scop decât discreditarea unor lingviști
și istorici literari români și străini. A fost și cazul lui Giorge
Pascu (1882–1951), profesor de istoria literaturii române
vechi și dialectologie la Universitatea din Iași, personali‑
tate controversată ale cărei indiscutabile merite științifice
au fost de cele mai multe ori puse în umbră de un com‑
portament violent, subliniat de aproape toți contempora‑
nii, gata să înfrunte pe oricine și pentru orice229. De altfel,
G. Pascu este autorul unor importante lucrări de lingvistică și

229
150 Lucian Nastasă
un grup de profesori universitari ieșeni au tipărit în 1937

o broșură anonimă intitulată Un caz nenorocit și trist: cazul
Giorge Pascu.
După ce a activat la mai multe publicații periodice, fără
a fi călăuzit de un ideal politic sau ideologic bine definit,
G. Pascu a întemeiat propria sa „Revistă critică” în pagi‑
nile căreia a tipărit – în afara multor studii valoroase da‑
torate lui sau unor colegi de profesorat precum Tr. Bratu,
P. Constantinescu‑Iași, Iorgu Iordan, Gh. Zane, Șt. Zeletin,
Șt. Bârsănescu, S. Sanielevici ș.a. – numeroase articole
critice și recenzii care loveau direct sau indirect în mari
personalități ale culturii noastre230. Faptul nu a rămas fără
urmări, directorul revistei pierzând o parte din colaborato‑
rii valoroși, dar atrăgând asupra lui și o adevărată coaliție,
care în alte împrejurări era chiar ea dezbinată în confruntări
de idei.
istorie a literaturii vechi românești, precum: Despre cimilituri (1909–

1911); Etimologii românești (1910); Sufixele românești (1914–1915); Istoria
literaturii și limbii române în seculul al XVI‑lea (1921); Istoria literaturii
române în secolul al XVII‑lea (1922); Istoria literaturii române în secolul
al XVIII‑lea (1924–1927); Dictionnaire etymologique macedo‑roumain
(1925); Cronicarii moldoveni: Grigorie Ureche și Miron Costin (1936)
ș.a. Meritele sale au fost recunoscute prin alegerea ca membru al
Societății internaționale de dialectologie romanică din Bruxelles
și director al Institutului de filologie română din Iași (1927–1932).
Asupra activității sale vezi: M. Bucur, Istoriografia literară românească,
București, Edit. Minerva, 1973, p. 226–228; Ilie Dan, George Pascu,
în „Analele Științifice ale Universității Al.I. Cuza din Iași”, secț. III,
Lingv., t. XX, 1974, p. 159–162 ș.a.
230
„Revista Critică” a fost înfiinţată în 1927 (an. I, nr. 1, ian. – mart. 1927),
cu apariție trimestrială. În 1930–1935 au apărut: an. IV, vol. 1 (1930), 80
p.; nr. 2 (1930), 144 p.; nr. 3–4 (1930), 248 p.; an. V, vol. 5 (1931), 248 p.;
vol. 6 (1932), IV+216 p.; vol. 7 (1933), 195 p.; vol. 8 (1934), VI+240 p.;
vol. 9 (1935), VI+240 p. Era un periodic de cultură generală, cu rubricile:
studii, dicţionar biografic, cronică, recenzii, revista revistelor şi biblio‑
grafie. „Revista critică”, IV, 1930, nr. 1 este în întregime ocupat de artico‑
lul lui G. Pascu despre Examenul de capacitate de l. română din Bucureşti,
aprilie 1929.
Un asemenea caz este mai vechea dispută dintre G. Pascu

și Ov. Densusianu231, care, în 1931, după o serie de articole
semnate de cel dintîi în „Revista critică” (Examenul de capa‑
citate de limba română din București, april 1929, IV, 1930, nr. 1;
O minune filologică: Ovid Densusianu, V, 1931, nr. 1 ș.a.), îl de‑
termină pe N. Iorga să intervină în favoarea lui Densusianu,
după ce, la rândul său, istoricul primise aceleași aspre critici
din partea profesorului ieșean.
Faptul ar putea părea bizar în contextul evoluției rapor‑
turilor dintre Iorga și Densusianu, cu atît mai mult cu cât,
după o colaborare de numai trei luni a celui din urmă la
„Sămănătorul” (în 1903), acesta se desolidarizează de Iorga
datorită atacurilor îndreptate împotriva lui Pompiliu Eliade
(măcar ca pretext), pentru ca, din februarie 1905, să‑și scoată
propria sa revistă, „Viața nouă”, de orientare simbolistă și
vădit antisămănătoristă232. Cu toate că între reprezentanții
celor două curente literare a existat o îndelungată dispută,
aceasta nu i-a împiedicat pe Iorga și Densusianu să conlu‑
creze atunci când interesele o cereau. Mai mult, așa cum
aminteam, când atacurile lui G. Pascu au depășit bunul simț,
devenind vădit calomnioase, Iorga, ca rector al Universității
din București, nu va ezita să ia poziție, adresând omologu‑
lui său ieșean următoarea scrisoare:
231
După ce, în 1907, G. Pascu își manifestă adeziunea la critica pe care
o făcuse Ov. Densusianu dicționarului etimologic al lui S. Pușcariu
(în „Arhiva”, XVIII, 1907, nr. 4, p. 190), începând cu 1909 lingvistul
ieșean publică o serie de articole ce au drept scop discreditarea savan‑
tului bucureștean: Ovid Densuseanu plagiază, în „Viața românească”,
IV, 1909, nr. 11, p. 235–237; Răspuns d‑lui Ovid Densuseanu, în „Viața
românească”. V. 1910, nr 1, p. 109–112; I.A. Candrea și Ovid Densusianu,
„Dicționarul etimologic al limbii române”, în „Viața românească”, VI,
1911, nr. 3, p. 444; O minune filologică, în „Revista critică”, V, 1931, nr. 1,
p. 1–42 ș.a.
232
Din 1928, pentru o perioadă de doi‑trei ani, relațiile dintre Iorga și
Densusianu sunt ceva mai cordiale, istoricul fiind decan al Facultății de
litere din București (până la 1 martie 1929, când devine rector), în vreme
ce filologul era prodecan. Vezi și epistola lui Iorga în vol. Scrisori către
Ovid Densusianu, II, București, Edit. Minerva, 1981, p. 264.
152 Lucian Nastasă
Domnule Rector233,
În ultimul număr al Revistei critice din Iași, d‑l profesor
Giorge Pascu adresează d‑lui profesor Ovid Densusianu
cuvinte care se întâlnesc de obicei în gazetele politice de
ultima treaptă.
Este inutil să vă amintesc că d‑l Ovid Densusianu este una
din ilustrațiile științei românești, înconjurat pretutindeni
de cea mai adâncă stimă pentru lucrările‑i fundamentale în
domeniul filologiei românești și că d‑sa n‑a întrebuințat în
discuțiile cu ceilalți filologi români niciodată un limbagiu
asemănător cu acesta.
Manifestarea de azi a d‑lui profesor Giorge Pascu nu e,
de altfel, decât continuarea unui lung șir de insulte cu care
gratifică pe toți tovarășii săi de catedră de la universități, de
la profesorul universitar de la Sorbona, Mario Roques234,
până la profesorii de specialitate din România.
În momentul de față, când se încearcă, fie și pe o cale in‑
directă, a legii învățământului superior, un organism comun
al universităților românești, Senatul Universitar, care repre‑
zintă Universitatea din București, continuu batjocorită și
calomniată de d‑l profesor Giorge Pascu, are dreptul de a
vă pune întrebarea: dacă o asemenea atitudine poate avea
aprobarea unei Universități care ocupă un înalt loc în dez‑
voltarea științei românești?
Desigur că dezaprobarea la care avem dreptul, mergând
până la cererea ca d‑l Giorge Pascu să dea seama înaintea
Comisiunii de judecată, este pentru noi preferabilă unui
proces de calomnie pe care altfel am fi nevoiţi să‑l intentăm
d‑lui profesor Giorge Pascu.
Înregistrată la 26 februarie 1931.

233
Mario Roques (1875–1961), profesor de romanistică la Sorbona,

234
fondator al institutului de filologie română din Paris, care nu aprecia

deloc pe G. Pascu, iar în „Romania” (XXV, 1906, nr. 137, p. 114) făcuse
câteva observații asupra unui studiu al lui A. Philippide, amendate
mai apoi, probabil de Ibrăileanu, în „Viața românească”, I, 1906, nr. 3,
p. 525–526.
Primiţi vă rog, domnule rector, asigurarea deosebitei

mele consideraţiuni.
Rector,
N. Iorga
(Arh.St.Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza” – Rec‑

torat, 1/1931, f. 407)
La rândul său, rectorul ieşean, dând curs sesizării lui

Iorga, cere lămuririle de rigoare celui reclamat. În acest caz,
G. Pascu va înainta următoarea înştiinţare şi un memoriu
justificativ care, după cum se va observa, trebuie apreciat
cu multă reţinere şi prudenţă, aşa cum reiese de altfel şi din
tonul şi conţinutul documentului.
*
Domnule Rector,
Răspunzând adresei dv., prin care‑mi aduceţi la cunoş‑
tinţă adresa d‑lui rector al Universităţii din Bucureşti cu
privire la critica pe care am făcut‑o în „Revista critică”, 1931,
nr. 1, activităţii ştiinţifice a d‑lui Ovid Densusianu, prof. la
Universitatea din Bucureşti, şi invitaţiei dv. de a da cuveni‑
tele lămuriri, am onoarea a vă remite aici alăturat un memo‑
riu, însoţit de următoarele broşuri: 1) Revista critică, 1931,
nr. 1; 2) G. Pascu, Examenul de capacitate din 1929; 3) G.
Pascu, Concursul de agregaţie Hudiţă – Oţetea; 4) G. Pascu,
I. Iordan, T. Roşculeţ, A. Philippide la 70 de ani; şi 5) C.
Cernăianu, N. Iorga idolul neamului românesc.
Prof. G. Pascu
Iaşi, 23 martie 1931

torat, 1/1931, f. 649)
154 Lucian Nastasă
Memoriu
Adresa d‑lui rector Iorga, în numele senatului universitar

din Bucureşti, este încă un act de ostilitate a d‑lui Iorga îm‑
potriva Universității din Iași.
Observ de la început că un membru al senatului universi‑
tar din București, pe care l‑am văzut de curând la Bucureşti,
m‑a asigurat că conţinutul adresei d‑lui Iorga nu cores‑
punde faptelor. În adevăr, la sfârşitul unei şedinţe a senatu‑
lui univers[itar] din Bucureşti, dl. Iorga a spus numai atât,
că prof. G. Pascu de la Iaşi a insultat pe dl. Densusianu, fără
a prezenta şi ceti numărul respectiv din „Revista Critică”, şi
dl. Iorga a propus senatului, şi senatul a admis ca un fapt
divers, să se‑ntrebe senatul universitar din Iaşi. Despre vreo
dare în judecată a mea nici pomeneală!
Adresa d‑lui Iorga, aşa cum a fost redactată, este deci
opera personală a d‑lui Iorga.
Dl. Iorga este supărat pe Universitatea din Iaşi, fiindcă
aceasta, prin profesorii ei cei mai autorizaţi în specialitate,
i‑au arătat numeroasele şi gravele d‑sale greşeli ştiinţi‑
fice. Aşa, dl. Bărbulescu235 i‑a arătat greşelile cu privire la
235
Ilie Bărbulescu (1873–1945), lingvist şi filolog, fondator al catedrei de
slavistică la Universitatea din Iaşi. Relaţiile lui cu G. Pascu nu au fost
tocmai cordiale, iar pentru exemplificare cităm sesizarea celui din urmă
adresată la 14 martie 1924 decanului facultăţii de litere din Iaşi:
Domnule Decan,
Am onoare a vă aduce la cunoştinţă că dl. prof. Ilie Bărbulescu nici astăzi,
ca de obicei, n‑a ieşit de la curs decât după ce s‑a sunat clopoţelul. De
astă dată însă, dl. Bărbulescu mi‑a trimis răspuns prin dl. secretar că are
să‑mi spargă capul cu acelaşi ciomag cu care a încercat aceeaşi operaţie
în ianuar 1923 pe stradă.
Vă rog să luaţi măsuri ca domnul ciomăgaş să revie la realitate pentru a
nu fi silit să mă apăr cu revolverul şi să reclam la parchet.
Prof. G. Pascu
(Arh.St.Iaşi, Facultatea de Litere – corespondenţă, 1/1924, f. 151).
transcrierea textelor româneşti vechi şi la problemele de filo‑

logie slavo‑română; dl. G. Ibrăileanu236 greşelile de literatură
română modernă: d‑nii O. Tafrali şi P. Constantinescu‑Iaşi
greşelile relative la arta românească; G. Pascu greşelile cu
privire la literatura românească veche; I. Iordan greşelile
cu privire la literaturile romanice; iar marele nostru savant
A. Philippide, în Originea românilor, vol. I, p. 793, a arătat
că, dintre toţi învăţaţii români şi străini care s‑au ocupat de
istoria românilor, dl. Iorga are cele mai confuze cunoştinţi asu‑
pra originii acestui popor.
Neputând răsturna adevărurile care i s‑au spus în faţă,
dl. Iorga n‑a răspuns niciodată la chestie, ci totdeauna a
denaturat ideile profesorilor din Iaşi, împingând denatura‑
rea până la calomnie. V[ezi] de exemplu G. Ibrăileanu, Dl.
N. Iorga critic şi polemist, [în] „Viaţa românească” din mart.
1909, p.412–420, şi iunie 1909, pg.373–398; I. Bărbulescu,
[în] Arhiva, 1923, pg.204–206; O. Tafrali, [în] Arta şi arheolo‑
gia, 1930, no. 4, p. 49–50237.
Încă de mult, din iunie 1909, în „Viaţa românească”,
vol. 13, p. 397, G. Ibrăileanu zicea: „Dl. Iorga înjură toată
lumea: partidele politice; membrii acestor partide, indivi‑
dual, pe toţi acei care nu fac parte din nici un partid; toate
revistele şi pe toţi scriitorii; pe cei care nu‑i citează cărţile,
ori i le citează fără elogii ori cu elogii moderate; Portugalia;
tinerii turci; Ardealul; critica europeană”.
Iată acum şi câteva exemple de nobilul limbaj al d‑lui Iorga:
236
Iorga l‑a atacat pe Ibrăileanu încă din 1905, în „Sămănătorul”, IV, 4
decembrie, p. 914, pentru ca odată cu apariţia Spiritului critic în cultura
românească, polemica să capete proporţii considerabile. Pentru cadrul
general vezi lucrările lui Z. Ornea, Sămănătorismul, Bucureşti, Edit.
Minerva, 1970, şi Poporanismul, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972.
237
Resentimentele lui Iorga faţă de Orest Tafrali datează încă de când cel
din urmă era student al lui Tocilescu. Câţiva ani mai târziu, activitatea
arheologică a lui Tafrali a dat naştere unei şedinţe la Academie (18 sep‑
tembrie 1915), animozităţile dintre cei doi cunoscând un curs ascendent
şi mai ales păgubitor pentru profesorul ieşean. Vezi şi O. Tafrali, Critica
operelor arheologice şi istorice, Iaşi, 1921, p. 132.
156 Lucian Nastasă
– D‑l Găvănescu238 este alb la păr şi roş la faţă, dar nu de

ruşine, rândaş („Sămănătorul”, 1904, p. 130 nota), individ
prea roşcovan şi împleticit în mers, care trebuie neapărat dus la
Poliţie şi care răzămându‑se de un zid şi învârtindu‑și limba
cu greu, începe să strige: „ce vă uitaţi la mine, mă beţivilor!”
Individul neruşinat e simpla proiectare în afară a conştiinţei
d‑lui Găvănescu („Sămănătorul”, 1904, p. 203 nota).
– Dl Ibrăileanu este di pi Brăila.
– Dl. Bărbulescu este Bărboulescu.
– În ziarul efemer „Straja”, Iaşi, 2 ianuar 1923, dl. Iorga
zice despre mine că‑s surugiu beat.
– În „Neamul românesc literar” din 1909, vorbind de
bucăţile literare publicate de Caragiale şi de revista „Viaţa
Românească”, le numeşte porcăieli (v. „Viaţa românească”,
iunie, 1909, pag. 396).
În ce priveşte articolul meu despre dl. Densusianu, eu
probez pe 42 de pagini de tipar, în comparaţie cu Originea
românilor de A. Philippide, că tot ce a scris dl. Densusianu
cu privire la originea românilor este fundamental fals, iar
alte opere ale d‑sale sunt iarăşi greşite şi tendenţioase. Sunt
de remarcat în special gravele greşeli ale d‑lui Densusianu
cu privire la gramatica românească elementară, greşeli pe
care le‑a relevat mai întâi prof. I. Iordan239. Din punct de
238
Ion Găvănescul (1859–1945), profesor de pedagogie, psihologie şi
estetică la Universitatea din Iaşi.
239
Este vorba de critica adusă de Iordan manualului de limba română
pentru clasa a II‑a secundară, întocmit de Densusianu şi I.A. Candea. Cu
timpul, atitudinea lui Iordan se modifică, prezentând în termeni favora‑
bili întreaga activitate a lui Ov. Densusianu (v. „Însemnări ieşene”, IV,
1939, nr. 2, p. 304–308). Mai semnificativă ni se pare evoluţia raporturi‑
lor dintre Iorgu Iordan şi G. Pascu. Documentele de arhivă au înregistrat
în mod evident sprijinul pe care G. Pascu l‑a acordat tânărului I. Iordan,
aflat la studii în străinătate (Pascu mergând chiar până la plastografie,
cf. Arh. St. Iaşi, Fac. de litere – corespondenţă, 8/1921, p. 22), şi considerat
de profesorul său „un element de valoare”, pentru ca mai târziu Iordan
să‑şi aprecieze ocrotitorul în termeni nu tocmai potriviţi (v. I. Iordan,
Memorii, II, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, şi Valeriu Mangu, De vorbă
cu Iorgu Iordan, Bucureşti, Edit. Minerva, 1982).
vedere moral, semnalez faptul că, pentru a se răzbuna pe

dl. A. Philippide, care nu l‑a putut trece la un examen, dl.
Densusianu l‑a insultat pe dl. Philippide în două articole
din „Noua rev[istă] română” din 1901240.
Este adevărat că în articolul meu eu am făcut pe ici pe
colo şi câte‑o glumă, dar aceste glume sunt din cele obişnu‑
ite şi fără nici un gând de a jigni pe dl. Densusianu.
În orice caz, dl. Iorga, care la 1904 a cerut desfiinţarea
Universităţii din Iaşi (v. „Sămănătorul”, 1904, pag.132),
care sare cu revolverul (v. Cernăianu, p. 7), care cere împuş‑
carea adversarilor (v. Cernăianu, p. 69), care, vorbind de
jandarmerie, a scris că „n‑are curajul de a prinde hoţii de
drumul mare care sunt şi ei la guvern” (Cernăianu, p. 47),
care în faţa unor oaspeţi din Polonia a spus, la mănăstirea
Văcăreşti, că aceasta are şi o „închisoare la care vor fi trimişi
membrii guvernului şi ai majorităţii după ce voi veni eu la
putere” (Cernăianu, pg.49), care, vorbind de capul banditu‑
lui Munteanu, a zis că „capul lui Munteanu s‑ar putea aşeza
cu toate onorurile la preşedinţia Consiliului; ar putea servi
drept inspiraţie” (Cernăianu, p. 45); care este capabil să tri‑
meată Universităţii noastre o adresă cu un conţinut izvorât
numai din imaginaţia d‑sale; care vorbeşte pornografii în so‑
cietate (v. Cernăianu, p. 14); şi care în polemicile sale califică
pe profesorii din Iaşi, cu cunoscuta sa impetuozitate, di pi
Brăila, boi, surugii beţi, porcăieli, şi‑a pierdut orice drept de a
se adresa vreunei autorităţi şi mai ales Universităţii din Iaşi.
Pentru o deplină edificare, anexez următoarele broşuri:
1. „Revista critică”, 1931, no. 1 cu studiul meu despre acti‑
vitatea ştiinţifică a d‑lui Densusianu, din care se poate vedea
mai ales că părerile d‑sale au fost nimicite de A. Philippide.
2. G. Pascu, Examenul de capacitate din 1929, din care se
poate vedea totala nepregătire a candidaţilor din Bucureşti,
Se referă la articolul Cum se falsifică la noi titlurile ştiinţifice, în „Noua
240
revistă română”, III, 1901, nr. 33, p. 418–425; nr. 34, p. 447–453. Cu un an

mai devreme, Densusianu publicase şi broşura Pagini din cultura noastră
universitară, Bucureşti, 1900, 39 p.
158 Lucian Nastasă
elevi ai d‑lui Densusianu, care nu face cursuri de istoria lim‑

bii române, ci de limba bască!!
3. G. Pascu, Concursul de agregaţie Hudiţă – Oţetea, din
care se poate vedea dorinţa d‑lui Iorga de a se amesteca în
recomandările noastre de profesori.
4. G. Pascu, I. Iordan, T. Roşculeţ, A. Philippide la 70 de
ani, din care se poate vedea fundamentala deosebire de ve‑
deri dintre dl. Iorga şi şcoala filologică de la Iaşi.
5. C. Cernăianu, N. Iorga idolul neamului românesc, anto‑
logie pentru posteritate, din care se poate vedea, pe lângă
cele deja citate mai sus, şi părerile defavorabile pe care di‑
feriţi învăţaţi şi publicişti le‑au exprimat cu privire la ideile
şi caracterul d‑lui N. Iorga. Se remarcă în special cele spuse
de D.A. Sturdza şi O. Goga.
Giorge Pascu

torat, 1/1931, f. 650–655)
Rectorul Universității din Iași s‑a mulțumit doar să ia

cunoștință de acest Memoriu al lui George Pascu, fără a
duce lucrurile mai departe, în sensul unei declarații de
„dezaprobare” a celor afirmate de profesorul din orașul
moldav. În aceste împrejurări, au fost declanșate procedu‑
rile de anchetare a lui Pascu de către Comisia de Judecată
a Corpului Didactic Universitar241. Conform procedu‑
rii, inițial a fost numit ca acuzator al lui Pascu din par‑
tea Ministerului Instrucțiunii profesorul C.C. Giurescu,
care însă s‑a recuzat, în locul lui fiind desemnat Scarlat
Lambrino. Din acest motiv – dar și altele – data proce‑
sului s‑a tot schimbat, mai întâi fiind stabilită ziua de 22
ianuarie 1932, mai apoi 3 martie, dezbaterile având loc în
241
Materialele se află la Arh.St.București, Ministerul Instrucțiunii. Direcția
Învățământului Superior, dos. 478/1932.
sala de ședințe a Senatului Universității din București, co‑

misia fiind alcătuită din C.G. Rătescu (președinte al Curții
de Casație) ca președinte, iar ca membri Petre Bogdan
(rector), I. Iacobovici (profesor la Cluj), E. Botezat (pro‑
fesor la Cernăuți) și C. Rădulescu‑Motru (profesor la
București). Cum de la sine se înțelege, George Pascu a
avut dreptul la apărare, aceasta fiind reprezentată de pro‑
fesorul N. Corodeanu.
Reproducem mai jos câteva documente referitoare la
acest caz, precum și procesul verbal al ședinței din 3 martie
1932, ce conține verdictul Comisiei:
România
Universitatea din București
No. 567, data 30 martie 1931
Domnule Ministru [N. Iorga],

Domnul profesor Giorge Pascu de la Universitarea din
Iași, în mai multe numere din „Revista Critică”, pe care o
conduce, își bate joc într‑un mod foarte vulgar de universi‑
tatea noastră și de profesorii ei.
În ultimul număr batjocorește într‑un mod foarte groso‑
lan nu numai pe profesorul Ovid Densusianu, dar și pe tatăl
său, care este mort.
Purtarea aceasta a d‑lui profesor Giorge Pascu, după
părerea noastră, nu cadrează absolut deloc cu situațiunea
unui profesor universitar; de aceea mă văd silit să vă rog
ca să binevoiți a‑l trimite înaintea Comisiunii de Judecată a
Corpului Didactic Universitar, spre a‑și da seama înaintea
acestei instanțe de insultele pe care de atâta timp le adre‑
sează diferiților colegi de la universitatea noastră.
Primiți vă rog, domnule Ministru, asigurarea deosebitei
160 Lucian Nastasă
Prorector
[Indescifrabil] Secretar General
G. Chelaru
D‑lui Ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor.
(Arh.St.București, Ministerul Instrucțiunii.

Direcția Învățământului Superior,
dos. 478/1932, f. 238)
[Însemnare marginală: „Se va trimite îna‑

intea Comisiunii de judecată. Acuzarea se
va susține de d. C.C. Giurescu”. Semnat:
N. Iorga.]
C.d.J. a C.D.U.
Nr. 1/8 ian. 1932
Domnule Președinte,
La adresa dv. cu no. 141 din 21 decembrie 1931 am onoa‑
rea a vă răspunde următoarele:
Întrucât a existat între subsemnatul și d. Giorge Pascu o
polemică în trecut242 și întrucât raporturile personale dintre
noi doi sunt rupte, însărcinarea ce mi s‑a dat, de a susține
acuzarea împotriva d‑lui Pascu, ar putea fi interpretată de
către opinia publică universitară și extrauniversitară ca un
mijloc de răzbunare personală împotriva acuzatului. Pentru
a evita o asemenea propunere, am rugat pe d. Ministru al
Instrucțiunii Publice să binevoiască a mă înlocui printr‑un
242
C.C. Giurescu recenzase negativ lucrarea lui G. Pascu, Gligorie
Ureache, în „Convorbiri literare”, LIII, 1921, febr.–martie, p. 222–232 şi
april, p. 322–328. Iar mai apoi C.C. Giurescu, Miron Costin, un nou studiu
al d‑lui Pascu, în „Convorbiri literare”, LIII, 1921, dec., p. 861–872.
alt coleg în procesul intentat d‑lui Pascu. Aștept în momen‑

tul de față rezoluția d‑lui Ministru al Instrucțiunii.
Primiți, vă rog, domnule Președinte, asigurarea deosebi‑
tei mele considerațiuni.
C.C. Giurescu
Profesor universitar
Str. Berzei 47
D‑sale, d‑lui Președinte al Comisiunii de Judecată a

Corpului Didactic Universitar.
(Arh.St.București, Ministerul Instrucțiunii.

Direcția Învățământului Superior,
dos. 478/1932, f. 13)
Comisiunea de Judecată a Corpului Didactic Universitar
Ședința de la 3 martie 1932

Procesul d‑lui Giorge Pascu de la Universitatea din Iași
Pro ces‑verbal
Președinte: dl. C. Rătescu, Președinte la Înalta Curte de

Casație;
Membri: dl. P Bogdan, de la Universitatea din Iași,
asesor;
dl. I. Iacobovici, de la Universitatea din Cluj,
asesor;
dl. E. Botezat, de la Universitatea din Cernăuți,
asesor;
dl. C. Rădulescu‑Motru, de la Universitatea
din București, supleant.
162 Lucian Nastasă
Astăzi, 3 martie 1932, fiind termenul fixat pentru ju‑

decarea procesului d‑lui profesor Giorge Pascu de la
Universitatea din Iași, sunt prezenți Comisiunea în comple‑
tul ei, dl. profesor Sc. Lambrino, delegatul Ministerului cu
susținerea acuzării, și dl. profesor Giorge Pascu, asistat de
dl. profesor N. Corodeanu, ca apărător.
După citirea adresei Ministerului de trimetere în jude‑
cată și a punctelor de acuzare, s‑a dat cuvântul d‑lui profe‑
sor Sc. Lambrino pentru dezvoltarea și motivarea punctelor
de acuzare.
D‑sa, pentru a dovedi că învinuitul „își bate joc într‑un
mod foarte vulgar de Universitatea din București și de pro‑
fesorii ei”, citează mai multe pasagii din „Revista Critică”,
din care caută să evidențieze limbajul inelegant și epitetele
vulgare pe care învinuitul le întrebuințează, vorbind de
diverși profesori de la Universitatea din București și în spe‑
cial de dl. profesor O. Densușianu.
D‑l. profesor N. Corodeanu, în apărare, susține că acest
proces este o ceartă de gramatici; că ea are un fond curat
științific, privind punctul de vedere diferit al Universității
din Iași, reprezentat prin dl. profesor A. Philippide, de acel
al Universității din București, reprezentat de dl. profesor O.
Densușianu, cu privire la originea românilor;
Că prin urmare nu este vorba de un pamflet, ci de o
simplă ineleganță de stil, cu prilejul polemicii științifice –
ineleganță pe care d‑sa o recunoaște, adăugând că d‑sa per‑
sonal n‑ar fi întrebuințat în aceste polemici limbajul d‑lui
Giorge Pascu; în urma celor expuse cere achitarea clientului
d‑sale de învinuirile ce i se aduc.
Comisiunea,
Ascultând atât acuzarea, cât și apărarea în prezenta‑
rea dovezilor celor susținute și din prezentarea acestor
dovezi formându‑și convingerea că dl. profesor Giorge
Pascu în polemicele sale întrebuințează termeni și expresii
neconforme cu spiritul științific, procedeu care nu cadrează

cu o discuțiune academică și cu demnitatea de Profesor
Universitar,
Constată totuși că nu este cazul a se aplica vreo pedeapsă
disciplinară d‑lui profesor Giorge Pascu, întrucât faptul de
care este învinuit nu se poate încadra în nici unul din cazu‑
rile prevăzute de art. 49 din Lege.
Dată și citită în Palatul Universității din București, azi,
3 martie 1932.
Președinte: C. Rătescu
Membri: P. Bogdan, I. Iacobovici,

E. Botezat, C. Rădulescu‑Motru
Grefier: G. Chelaru
(Arh.St.București, Ministerul Instrucțiunii. Direcția

Învățământului Superior, dos. 478/1932, f. 91)
„Poeticul” Dan Barbilian
și mișcarea legionară
Prezentat deopotrivă ca poet și profesor de matematici la

Universitatea din București, biografiile dedicate lui Dan
Barbilian (alias Ion Barbu) au evitat cât s‑a putut de mult
chestiunea implicării lui în mișcarea legionară, ori s‑a
reținut din acest aspect doar părțile nesemnificative, cu iz
de justificare sau de dezvinovățire, care să nu „compromită”
o poveste a vieții ce viza în primul rând pe creatorul de artă,
al versului, pe născocitorul unor teorii algebrice și geome‑
trice ce s‑au bucurat de o mare apreciere pretutindeni în
lumea academică.
De altfel, chiar Barbilian, într‑o „Autobiografie” din 28
iunie 1959243, recunoaște că: „După căderea regimului lui
Carol al II‑lea, dezorientat politicește, m‑am lăsat înșelat
de programul revendicărilor sociale al mișcării legionare și din
octombrie până în noiembrie [1940] (până la primele lor crime)
m‑am apropiat de ei, ca să‑i cunosc. Văzând că am de‑a face cu
mistificatori și vărsători de sânge, m‑am îndepărtat treptat de
ei. La rebeliune, nu‑i mai vedeam aproape deloc. Căderea le‑
giunii a lichidat apoi totul”. Iar motivații în aceeași cheie nu
au lipsit la Dan Barbilian și cu alte câteva ocazii, la fel cum
prietenii din epocă și biografii săi de mai apoi au întregit
aspectul și cu o justificare cât se poate de... umană: speranța
Publicată și comentată de Ghiță Florea și Simona Iacob, Ion Barbu

243
(Dan Barbilian) în arhive, în „Caiete Critice”, nr. 3–5/2008, p. 35–41 (cita‑

tul ce urmează, p. 38).
matematicianului ca, sub noul regim de „ordine” instituit de

legionari, să‑și atingă dezideratul de a deveni profesor titular
la facultatea de științe din București, convins fiind că doar
calitatea de conferențiar era una depășită, ținând seama de
„prestigiul” său științific, îndeosebi peste granițele țării. Cu
alte cuvinte, din punct de vedere politic, după 1941, a fost
mult mai puțin primejdios să fie catalogat drept oportunist
decât legionar, cu o adeziune explicit formulată totuși la ide‑
ologia extremei drepte, a nazismului și antisemitismului.
Din perspectiva „oportunismului”, lucrurile sunt oare‑
cum clare, de vreme ce faptele par să coincidă și în această
direcție. În fond, cooptarea la universitate a fost și este un
mecanism foarte complex, care nu exclude întru totul ha‑
zardul, însă dincolo de acțiunea principiului meritocratic
au mai fost și alți stimuli. În acest context putem vorbi –
printre altele – de existența „oportunismului”, adică ape‑
titul unora dintre aspiranţii fără atuuri solide de a naviga
cu abilitate printre diverşii factori de putere, pândind şi
fructificând orice portiţă deschisă spre accederea la pozi‑
ţia râvnită. În fond, oportunistul – dincolo de semnificaţia
unei persoane care-şi crează şanse – este un excelent ma‑
nipulator al opiniei celorlalţi, tehnica devenind de-a lun‑
gul vremii poate regula de bază pentru succesul sau chiar
supraviețuirea profesională a cuiva, deşi tot mai mult noţiu‑
nea a căpătat conotaţii negative244.
Pe de altă parte, nu trebuie să credem că Dan Barbilian
chiar nu a știut la ce s‑a angajat când a început să cânte osa‑
nale lui Corneliu Zelea‑Codreanu ori Adolf Hitler, făcând
versuri doar din naivitate, ca un exercițiu scriitoricesc, și
din dorința de a promova de la conferențiar la profesor titu‑
lar. Între stilul acestora din urmă și Riga Crypto – să zicem
– chiar nu există nici o filiație stilistică, fiind evident carac‑
terul de odă! Justificarea lui, că sub „vechiul” regim al lui
Vezi în această ordine de idei cartea lui Lucian Boia, Capcanele istoriei.
244
Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, București, Edit. Humanitas,

2011 (unde este invocat și cazul Dan Barbilian).
166 Lucian Nastasă
Carol II, primul ministru de atunci – Armand Călinescu –

i‑ar fi anulat promovarea, șansa lui de ascensiune profesio‑
nală ivindu‑se abia odată cu instaurarea regimului legionar,
este de departe cusută cu ață albă, pentru simplul motiv că
„noua ordine” a început tocmai cu un asasinat, al primu‑
lui ministru! A mai așteptat Barbilian încă doi ani pentru a
constata că legionarii erau antisemiți, că au folosit asasina‑
tul ca armă politică etc? Pentru că un personaj ca el, oricât
de poetic și de „aerian” am dori să‑l credem, ne apare în mai
toate mărturiile ca fiind solid ancorat în realitățile epocii,
nu doar puternic dominat de instinctele primare, ci mai ales
la curent cu viața politică (națională și din afară), cu bârfele
din câmpul literar, cu sforăriile din mediul universitar, cu
mecanismele de selecție și promovare din mediul academic
etc., așa cum rezultă și din documentele de mai jos.
Dar să presupunem că justificările lui Dan Barbilian ar
putea fi luate cu bună credință, deși multe, multe alte argu‑
mente derivate din cele de mai sus ar putea fi prea bine dez‑
voltate. Însă mai greu de înțeles ar fi atitudinea lui față de
unii colegi de breaslă – așa cum rezultă din documentele de
mai jos, dar și din alte mărturii –, ce denotă nu doar un spi‑
rit critic (uneori nedrept, după cum se va vedea), ci și multă
invidie, ranchiună, chiar o animozitate răzbunătoare față
de unii confrați ce au promovat înaintea poetului‑matemati‑
cian. Oricum, delațiunea este o pornire detestabilă a ființei
umane, însă acest lucru devine mult mai grav sub egida unei
ideologii de extremă dreapta, uneori cu consecințe drama‑
tice pentru cei ce nu erau agreați de „cruciații” românismu‑
lui, adepți ai violenței și chiar ai suprimărilor fizice.
Cât a fost de îndreptățit Dan Barbilian să apeleze la o
asemenea manieră de a prezenta propria sa situație univer‑
sitară, dar mai ales pe a altora, cu un spirit nu doar critic, ci
hipercritic, ar fi o temă de dezlegat într‑un studiu mai com‑
plex despre corpul profesoral al facultăților de științe. Însă
este evident că se impun reflecții suplimentare în ceea ce
privește înțelegerea nu doar a structurilor de funcţionare a
instituţiilor de educație elevată, ci şi a părţile esenţiale ale în‑

tregului angrenaj cultural naţional, cu fizionomia mai bine
conturată a unei fracţiuni a elitelor intelectuale româneşti,
desluşindu-se astfel cum şi cât au servit intereselor proprii
(individuale sau de grup) diversele pârghii instituţionale de‑
ţinute la un moment dat, cam în ce măsură prestigiul a avut la
bază componente reale sau improvizate, cum şi prin ce mij‑
loace mediocrităţile pot deveni „oamenii zilei”, iar veritabilii
creatori de bunuri culturale pot muri în anonimat etc.
Dar să reproducem mai jos documentele:
Domnule Ministru,
Universitatea din București se poate felicita, fără îndo‑
ială, de câștigurile rezultate prin încadrarea profesorilor
proveniți de la Universitatea din Cernăuți, câtă vreme această
încadrare se acoperă cu meritul civic și științific.
La secția de matematică a Facultății de Științe au fost
încadrați d.d. Miron Niculescu și Dan Hulubei, în urma
dispozițiilor care, în ultimă cercetare, pornesc de la fostul
director al învățământului superior, d. Th. Ionescu, om al
vechiului regim.
Îmi iau voia să întâmpin încadrarea d. Miron Niculescu cu câ‑
teva obiecții și să contest cu toată tăria încadrarea d. Dan Hulubei.
*
* *
Din punct de vedere științific d. Miron Niculescu în‑

seamnă o achiziție decentă pentru Universitatea din
București, dacă o privim în sine. Într‑adevăr, d. Miron
Niculescu are o activitate matematică.
Cu toate acestea, există la Secția Matematică a Fac. de
Științe conferențiari și asistenți a căror situație științifică nu
168 Lucian Nastasă
cedează cu nimic situației d. Miron Niculescu (s‑ar putea

spune, uneori, dimpotrivă).
Vârsta, poziția socială îi așează pe aceștia deasupra d.
Miron Niculescu. Ei au știut să aștepte, muncind tăcut în
sectorul specialității lor, în vreme ce cariera universitară a
d. Niculescu se desfășura cu o dezinvoltură demoralizantă
pentru dânșii.
Astfel, prima numire a d. M. Niculescu la Cernăuți (la
conferința de Mat. Generale) a fost făcută înainte ca d‑sa să‑și
fi trecut doctoratul, ceea ce constitue o nedreptate și chiar o
ilegalitate, dacă ținem seama că, la acea dată, existau în țară
doctori în matematică neutilizați. Mă întreb dacă explicația
nu trebue căutată în faptul că d. M. Niculescu e finul fos‑
tului ministru al Instrucțiunii Publice și ginerele inspecto‑
rului școlar din acel minister, d. Gh. Costescu, „aghiotantul
politic” al primului, pentru a folosi un eufemism.
Numirea d. Niculescu la catedra de Geometrie din
Cernăuți (pentru care nu avea nici un titlu, lucrările sale
fiind de Analiză) s‑a făcut într‑o atmosferă de complici‑
tate locală, cu ignorarea deliberată a posibililor candidați,
specializați în Geometrie.
Acestă ridicare, cu „arderea etapelor”, ar fi trebuit să de‑
termine în schimb, la d. Niculescu, o devotare totală carie‑
rei de universitar cernăuțean. Dimpotrivă, d‑sa s‑a înrolat
de timpuriu, și a rămas până la urmă, în acel lot de profe‑
sori cernăuțeni migratori (navetiști), acordând Cernăuțului
două zile pe săptămână, contribuind în felul acesta la pier‑
derea sufletească a acestui oraș, înainte de pierderea lui
teritorială.
Din toate aceste motive, încadrarea d. Niculescu la
Universitatea din București devine ratificarea unui mod
de recrutare mult prea optimist și o amenințare de ocu‑
pare fără efort a viitoarelor vacanțe de catedre de la Fac.
de Științe, deci compromiterea încă o dată a carierei ace‑
lor conferențiari și asistenți mai în vârstă și cu o situație
științifică preponderantă.
În nici un caz încadrarea d. Niculescu n‑ar trebui să constitue

o primă asupra acestor elemente, de soarta cărora va fi chemat să
decidă, ca membru al Consiliului Facultății.
*
* *
Cazul d. Dan Hulubei, doctor în științe de la Nancy, e

mult mai simplu.
Rog pe d. Ministru să ceară lista lucrărilor d. D.H. M‑ar
surprinde dacă ele, inclusiv teza, nu pot fi numărate pe de‑
getele unei singure mâini.
Despre lucrările de geometrie ale sale pot afirma, cu greuta‑
tea pe care mi‑o dă reputația științifică ce se întâmplă să am,
că nu au nici o însemnătate pentru Știința‑care‑se‑face. Aceea
dintre ele care s‑ar părea că se sustrage de la această apreci‑
ere radicală, disertează în jurul unei probleme de mult tranșată:
problema isoperimetrelor. În sprijinul judecății mele chem
autoritatea șefului școalei germane geometrice, d. Wilhelm
Blaschke, din Hamburg, care poate afirma că numele d.
Dan Hulubei nu are circulație în Știință. Pentru activitatea
de mecanician a d. D.H., să se întrebe d. G. Hamel, profeso‑
rul de specialitate al Universității din Berlin.
În ceea ce privește referințele ce se pot culege în țară asu‑
pra d. Dan Hulubei, Ministerul Educației nu poate fi destul
de circumspect:
a) d. Dan Hulubei e rudă cu d. Malaxa. Deci referentul
său va trebui să nu aibă legături cu marea industrie.
b) d. D.H. e fratele profesorului Horia Hulubei, fost
senator al regimului Carol și cunoscut pentru coloratura
sa ideologică comunizantă și legăturile sale cu Frontul
Popular din Franța. Știu din spusele d. prof. I. Plăcințianu,
confirmate și de d. prof. Eugen Bădărău, că d. Horia
Hulubei n‑a disprețuit să alăture meritelor sale de munci‑
tor științific o scrisoare de recomandație a d. Delbos, mi‑
nistrul de externe al Frontului Popular, pentru desăvârșirea
170 Lucian Nastasă
carierei sale universitare, ceea ce constitue un nemaiauzit

precedent. Din aceste motive, referentul d. Dan Hulubei ar
fi trebuit ales printre cei care nu au jucat nici un rol în organi‑
zarea acelui atentat la conștiința națională (inițiat de Frontul
Popular din Franța și judeo‑masoneria engleză): „Frontul
Renașterei Naționale”.
Să se noteze că d. Dan Hulubei a fost desemnat drept
comandant al Frontului Studențesc din Cernăuți, loc de în‑
credere în trecutul regim.
c) Referentul asupra cazului D. Hulubei ar trebui să fie un
om de necontestată integritate. De exemplu, dintre aceia care,
a doua zi după ieșirea din vreun eventual minister, au refuzat să
facă parte din Consiliile de administrație ale societăților particu‑
lare, în legătură strânsă cu specialitatea portofoliului său.
d) Referentul ar trebui să fi fost și să fi rămas un om de
știință (nu știință vulgarizată), dintre aceia ale căror lucrări
științifice, pompos intitulate „memorii”, sunt înregistrate
în „Zentralblatt für Math.” – oglinda activității matema‑
tice mondiale, cu mai mult decât titlul – ceea ce dovedește
disprețul revistei pentru inanitatea aportului științific.
Un referent care n‑ar întruni aceste condiții mi se pare emi‑
namente recuzabil. Mă întreb, dacă Ministerul a observat
aceste condiții în indicarea referentului asupra cazului D.
Hulubei?
Mă întreb, dacă Ministerul Educației a avut deajuns în vedere,
la încadrarea d. D.H., că d‑sa a ajuns profesor universitar pe cea
mai mică dintre portițe: împotriva avizului Consiliului Facultății
de Științe din Cernăuți și în urma unui proces în contencios asu‑
pra interpretării dispozițiilor tranzitorii din „legea Iorga” (având
ca avocat pe fostul rezident regal d. Alexianu)?
În aceste condiții, încadrarea la București a unui profe‑
sor de asemenea proveniență constitue o însemnată scădere de
prestigiu pentru prima Universitate a țării; un prilej de descu‑
rajare și o amenințare pentru acei muncitori științifici de la
această Universitate, care așteaptă încă împlinirea carierei
lor.
Aștept de la primul Ministru al Educației al României

Legionare toată dreptatea înscrisă în vestirile Căpitanului,
în care cred nezdruncinat.
Dan Barbilian
Conferențiar la Fac. de Științe, București
Domnului Ministru al Educației Naționale
(Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii

Publice, dos. 1028/1940, f. 55–57)
[Înregistrat la 26 noiembrie 1940]
Memoriu
De ani de zile urmăresc să ridic, prin munca mea științifică,

matematicile românești la oarecare treaptă de demnitate
europeană. Cred că am reușit, după cum, în țară, o recu‑
nosc chiar adversarii mei și după cum mărturisesc repeta‑
tele invitații oficiale la universități și societăți științifice ger‑
mane: am ținut lecții la Hamburg, Viena, Münster și chiar
în „cetatea înaltă” a matematicilor germane: Göttingen.
Sunt referent la Zentralblatt für Mathematik și colaborator la
Jahrbuch über die Fortschritte der Mathematik. În 1938, după
lecțiile la Universitățile din Viena și Münster, am avut cin‑
stea să fiu invitat ca oaspe de onoare la Congresul național ger‑
man de Mat. și Fizică din Baden‑Baden, alături de cei mai mari
matematicieni italieni, profesorii Severi și Bompiani.
Nefiind încadrat în nici un partid politic și fără legături
de rudenie cu puternicii zilei, ridicând o masă de dușmănii
prin atitudinea mea dârză și hotărâtă față de ilegalități sau
172 Lucian Nastasă
numai lipse de delicateță, mă găsesc astăzi, la aproape 46 de

ani, tot conferențiar, cu toate că s‑au ivit între timp nume‑
roase ocazii în care mi s‑ar fi putut da satisfacție.
Astfel, la vacanța catedrei de Geometrie Analitică și
Geometrie Superioară, de la Cernăuți, s‑a ocolit concursul
și s‑a procedat la chemarea unui tânăr conferențiar ne‑ge‑
ometru, care prin anumite legături politice fusese numit
conferențiar înainte de a‑și lua doctoratul245.
În 1937, Facultatea de Științe din Buc. a cerut, pentru
mine, transformarea conferinței ce ocupam în catedră
de Axiomatică. Totuși, această catedră n‑a putut trece în
bugetul din aprilie 1938, datorită sabotagiului asociației
oculte Falanga, căreia atitudinea mea independentă și ho‑
tărâtă în anume chestiuni îi devenise neplăcută (cu toate
că făceam parte din Institutul de Știință anexat ei, unde
urmasem chemării a doi profesori pentru care am o deo‑
sebită stimă: N. Coculescu și răposatul Aurel Angelescu).
Între timp, Sfinția Sa Episcopul Colan, care devenise mi‑
nistru și căruia izbutisem să‑i explic situația mea, și‑a luat
asupră‑și să‑mi facă dreptate. A cerut Directorului General
al Învățământului Superior, dl. C. Kirițescu, să dea curs
propunerii facultății și să întocmească decretul regal. Deși
instrucțiunile fuseseră date pe la mijlocul lunii aprilie,
oculta funcționarilor Ministerului Educației de atunci a
amânat, sub pretexte specioase, decretul, care a apărut abia
în „Monitorul Oficial” de la 25 iunie 1938, dată la care nu
mai erau șanse să se țină consiliul profesorilor sau al se‑
natului universitar, al căror consimțământ era implicat de
textul decretului.
Art. I. Conferința de Matem. Elem. și Geometrie Descriptivă,
de pe lângă Fac. de Științe din București, se transformă în Catedră
de Mat. Elem. și Axiomatică.
Astăzi, acest tânăr profesor e încadrat la București, devenit deci peste
245
noapte superiorul meu. Împotriva încadrărilor la Secția de Matematică a

Facultății de Științe din București am înmânat domnului prof. Chirnoagă
un memoriu.
Art. II. Actualul conferențiar titular devine profesor titular,

după un vot al Consiliului Facultății și al Senatului Universitar.
Eu plecasem de la începutul lui iunie în Germania,
să‑mi țin prelegerile la universitățile unde fusesem invitat,
de unde m‑am întors abia în septembrie, după congresul
matem. german din Baden‑Baden. Între timp, Armand
Călinescu devenise ministru al Educației Naționale. În
legea de reorganizare a învățământului universitar, catedra
de Axiomatică nu a putut găsi loc, sub pretext că nu există
catedră asemănătoare la alte facultăți, desigur pretext, deoa‑
rece există în lege cel puțin o catedră (a lui Horia Hulubei)
fără omolog la alte facultăți. Motivele adevărate erau: 1) le‑
găturile mele cu Germania; 2) un antisemitism hotărât; 3)
simpatia față de mișcarea legionară, exprimată imprudent
într‑o conversație cu d. Ralea, înainte de Prigoană.
De atunci au fost încă trei vacanțe de catedre, în legătură
cu specialitatea mea: catedra de Algebră de la București,
cea de la Cernăuți și în sfârșit catedra de Geometrie a regre‑
tatului G. Țițeica. Nu s‑a putut găsi însă loc pentru mine.
Ceva mai mult, la ocuparea ultimei catedre a trebuit să
susțin candidatura prof. Vrânceanu, pe lângă acei membri
ai Consiliului care, din spirit de dreptate, declarase că se
abțin de la vot, afirmându‑le că la rigoare mă voi duce și
în provincie, numai pentru a împiedica venirea d. Miron
Niculescu, candidatul Falangei, la o catedră pentru care nu
avea nici o competență.
Astăzi e vacantă la București catedra de Teoria
Funcțiunilor. Lucrările mele de la rubricele γ și ε din Nota
de lucrări științifice alăturată, cum și cursul, purtând în mare
parte asupra unor vederi proprii în așa numita Geometrische
Funktionentheorie, propus anul trecut studenților din anul
IV de Mat., dovedesc deajuns competența pentru a ocupa
și o astfel de catedră. E în spiritul noii Ere Legionare repa‑
rarea nedreptăților vechi și cred că ocuparea acestei catedre
îmi revine. Împrejurări de ordin practic – înlăturarea mea
din o a doua slujbă ce ocupam la stat (și care îmi permitea
174 Lucian Nastasă
să duc, în București, un traiu mai omenos) prin aplicarea

legii cumulului recentă – fac târziul act de dreptate pe care‑l
aștept dureros de actual.
D. Barbilian
titularul Conferinței de Mat. Gen. și Geometrie
de la Fac. de Științe din București

Publice, dos. 1028/1940, f. 61 bis)
[Rezoluție: „1. XI. 40. D‑lui Făcăoaru pt.

a supune cazul Comisiei de revizuiri. T.
Herseni”]
[Înregistrat la Ministerul Educației Naționale

sub nr. 231663/19 noiembrie 1940]
Declarație
Numirea în Invățământul Superior a d. Miron Niculescu

(astăzi profesor încadrat la Fac. de Științe din București) și
ocuparea de către d. Alex. Ghika a conferinței de Analiză, de
la Fac. de Științe (transformată între timp în conferință de
Teoria Funcțiunilor) s‑au făcut într‑o atmosferă de adâncă
imoralitate, de atribuit aceleiași cauze: amestecul fostu‑
lui consilier regal dr. C. Angelescu în treburile interne ale
facultăților și râvna d‑sale de a‑și căpătui ginerii și finii246.
D. Miron Niculescu a fost numit conferențiar de Matem.
Generale la Fac. de Științe din Cernăuți înainte de a‑și fi luat
doctoratul, cu toate că la acea dată exista în țară un doctor
246
Alex. Ghica era căsătorit din 1934 cu fiica lui C. Angelescu, Elisabeta
(n.n.).
în matematici (d. O. Țino) neutilizat încă în învățământul

superior.
Această călcare de lege (dar mai ales neomenie) își are
explicația în faptul că d. Miron Niculescu era fiu și ginere
de institutori, agenți electorali și oameni de casă ai politi‑
cianului dr. Angelescu. Socrul, d. Gh. Costescu, era chiar,
la acea dată, inspector școlar în Minister. Ceva mai mult,
nunul d. Niculescu se întâmplă să fie același fost ministru
dr. Angelescu care, în opoziție sau la guvern, știa prin omul
său C. Kirițescu să‑și impună voința în Universități.
De asemenea, d. Miron Niculescu a ocupat catedra de
Geometrie Analitică din Cernăuți fără să aibă o singură lu‑
crare de Geometrie (afară de un articol elementar, de pe vre‑
mea când era elev de liceu, din „Gazeta Mat.”), ocolindu‑se
concursul și pe bază de aranjamente locale.
Ca profesor la Cernăuți s‑a distins prin dezertarea
șase ani de‑a rândul a locului activității sale, consacrând
Cernăuțului 2 zile pe săptămână, iar focarului său conjugal,
din București, 5. Acest puțin scrupulos universitar și seme‑
nii lui care, la Cernăuți, erau legiune au contribuit astfel
la înstrăinarea sufletească a orașului înainte de înstrăinarea
teritorială.
Dl. Alexandru Ghika a ocupat o conferință anume
reînființată pentru d‑sa în vremea ministeriatului socrului
său, dr. Angelescu, și prin intervenția acestuia. Cu precauție
comisia de examen a fost alcătuită din d.d. Dragomir
Hurmuzescu, A. Davidoglu, N. Coculescu, dintre care unul
cel puțin era liberal cunoscut.
În fața acestei intimidări, tinerii matematicieni, fără
situație universitară în acel moment (vreo 10), s‑au abținut
de a contracandida pe d. Ghika, cu toate că situația sa
științifică era și este nici mai mult nici mai puțin decât
cuviincioasă.
Dl. Ghika a fost astfel singurul candidat al conferinței
sale, ceea ce este fără precendent.
176 Lucian Nastasă
*
* *
Îmi îngădui să atrag atenția Onor. Comisii și asupra

situației morale a d. S. Stoilov, prof. de Analiză la Șc.
Politehnică.
O fac cu destulă tristețe fiind vorba, de astădată, de un
om de știință.
Barbilian
Onoratei Comisii de Verificare a Situației Universitarilor

(subcomisia pentru Fac. de Științe)

Publice, dos. 1028/1940, f. 116)
După cum prea bine se poate constata, neîmplinirile lui

Dan Barbilian în planul promovării ca profesor universitar
titular (deziderat cu nimic deplorabil), îl pune în postura nu
de „referent” pe marginea operei matematice a trei din cole‑
gii lui (Miron Niculescu, Dan Hulubei și Alexandru Ghica)
– la rigoare chiar patru, prin invocarea lui S. Stoilov –, ci de
delator în ce privește părți din biografia acestora, invocând
înrudiri, alianțe familiale, afinității ideologice diferite de cele
fasciste etc. Dacă unul dintre documente – Memoriul – este
aproape un strigăt de disperare pentru nedreptățile ce le‑a
întâmpinat Barbilian în ascensiunea profesională, pentru a
fi numit profesor titular, celelalte par acte de oribilă turnăto‑
rie. Asta face ca Barbilian să fie luat de valul înșelător al unor
presupuse îndreptări a nedreptăților vechilor guvernări din
România, la nevoie calificându‑se „antisemit” (deși nu avem
ieșiri ale acestuia în această direcție), susținător al Mișcării
Legionare, adept al tulburei, așa‑zisei ideologii promovată
de Corneliu Zelea‑Codreanu ori, mai apoi, de Horia Sima.
A încerca noi acum să devoalăm cine sunt cele trei prin‑

cipale personaje, colegi ai lui Dan Barbilian, ce s‑au „bu‑
curat” de atenția denunțătoare a poetului‑universitar, prin
texte redactate poate nu chiar pe un colț de masă la Capșa,
printre cafele, fum de țigară și cu o ușoară infuzie de narco‑
tice, ar putea deveni extrem de ridicol pentru lumea mate‑
matică nu doar de la noi, ci mai de pretutindeni.
Pentru profani însă se cuvine a reține că Miron Nicolescu
(1903–1975) și‑a trecut doctoratul la Sorbona sub îndruma‑
rea lui Paul Montel, cu o teză despre Fonctions complexes dans
le plan et dans l’espace, în 1928. A predat apoi la Universitatea
din Cernăuți, pentru ca după ocupația sovietică din 1940 să
vină prin transfer la București. În capitala Bucovinei a în‑
ceput ca conferențiar suplinitor de matematici generale, a
devenit apoi docent de analiză matematică și conferențiar
definitiv (1931), după numai doi ani ocupând ca titular ca‑
tedra de geometrie analitică, pentru ca abia la București să
ocupe de la începutul lui 1942 catedra de calcul diferențiat
și integral. În acest context, s‑a afirmat ca specialist în te‑
oria funcțiilor, îndeosebi cele armonice, poliarmonice și
policalorice, dar și în direcția studiului analicității eliptice,
hiperbolice ori parabolice, cu rezultate notabile. De altfel,
cercetările sale i‑au adus o largă recunoaștere națională,
fiind ales membru corespondent (1936), apoi titular (1953)
al Academiei Române, al cărei președinte a și fost din
1966. Totodată a condus Institutul de Matematică al aces‑
tui înalt for științific (din 1963), realizările lui fiind apre‑
ciate și în străinătate, devenind bunăoară vicepreședinte
al „International Mathematical Union”, dar și dobândind
numărul „Erdös 2”. Dar foarte semnificativ este faptul că a
fost un veritabil profesor, făcând „școală”, mai toți studenții
îndrăgindu‑l pentru prezența lui umană și de la catedră.
Celălalt, Dan Hulubei (1899–1964), și‑a susținut doctora‑
tul la Nancy în 1925, cu o disertație intitulată Sur la relation
entre la théorie des espaces à courbure constante et la geometrie
des sphères, după care devine asistent (1925) și conferențiar
178 Lucian Nastasă
la Iași (1926), pentru ca din 1932 să fie cooptat ca profe‑

sor de geometrie analitică și proiectivă la Universitatea din
Cernăuți, în 1940 trecând la facultatea de științe din capitală
ca profesor de mecanică rațională. Mai apoi, în anii regi‑
mului comunist, va preda matematici generale la facultatea
de silvicultură din Câmpulung Moldovenesc (1948–1953),
pentru ca în cele din urmă să devină șeful catedrei de mate‑
matici la Institutul Politehnic din Galați. Deși numărul lu‑
crărilor sale este destul de redus, calitatea a ceea ce a tipărit
a fost îndeajuns elogiată de istoriografia domeniului.
Alexandru Ghika (1902–1964), cu un doctorat la Paris
în 1929, a devenit conferențiar de analiza și teoria funcțiilor
la începutul lui 1935 la București. Are meritul că a fi inau‑
gurat în universitățile românești studiul funcțiilor analitice,
îndeosebi a funcțiilor monogene uniforme, domeniu încă
de pionerat și în lumea occidentală, datorat matematicia‑
nului francez Borel. Din această perspectivă, Ghika a ela‑
borat noțiuni noi, precum puncte periferice și interstițiale.
Se axplică astfel faptul că, în 1963, a fost ales membru titu‑
lar al Academiei Române, după ce în 1948 fusese cooptat
corespondent.
Se poate constata o anume animozitate a lui Dan
Barbilian față de cei proveniți de la Cernăuți, poate și pen‑
tru că – la un moment dat – în disperare de cauză ar fi fost
în stare să meargă la universitatea bucovineană, numai să
devină profesor. Însă mai mult ca orice vorbesc documen‑
tele, cele publicate acum, dar și altele, care vin să întărească
imaginea poetului‑matematician, într‑un sens diferit de cea
conturată de soția sa, Gherda Barbilian, într‑o apreciabil
volum intitulat Ion Barbu. Amintiri (1979)¸ori de către cei
câțiva biografi ai săi, care nu întotdeauna s‑au simțit confor‑
tabil când au fost în situația de a reconstitui și această parte
din viața lui.
Lucian Blaga și
„oratoria găunoasă” a
lui Marin Ștefănescu
Titlul preia în fapt o sintagmă utilizată de Lucian Blaga

spre finalul unui raport pe care, poate, nu și‑ar fi dorit să‑l
facă, asupra scrierilor și activității universitare a lui Marin
Ștefănescu. Această evaluare devine însă – după cum va
rezulta și din lectura documentului din Anexă – un strigăt
de conștiință a lui Lucian Blaga față de ceea ce reprezenta
atunci, ca și acum, impostura academică și universitară. De
altfel, dacă nu ar fi existat nu demult un apreciabil efort
restitutiv din partea lui C. Schifîrneț247, personajul în cauză
– Marin Ștefănescu – ar fi rămas în anonimat din perspec‑
tiva operei, doar autorului textului de față reținându‑i oare‑
cum interesul atunci când, a analizat în două din lucrările
sale, mecanismele de formare și selecție a elitei universitare
românești248.
247
Marin Ștefănescu, Filosofia românească, ediție îngrijită și note de C.
Schifîrneț, București, Edit. Historia, 2008. Din păcate, autorul ediției,
luat de valul entuziasmului reeditărilor din Titu Maiorescu, Spiru
Haret, C. Rădulescu‑Motru, Tr. Brăileanu, Al. Claudian, A.D. Xenopol,
M. Manoilescu ș.a. – de altfel efort extrem de profitabil pentru cultura
română –, imprimă un ton abuziv triumfalist și în cazul operei lui Marin
Ștefănescu, pledând și intitulându‑și prefața ediției invocate mai sus:
O concepție originală despre filosofia românească (p. 7–47), ceea ce este de
departe o exagerare fără acoperire.
248
Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de
selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007; idem,
180 Lucian Nastasă
În fond, sintetic, ce se știe cât de cât semnificativ despre

Marin Ștefănescu, profesor universitar de istoria filosofiei și
logică în toată perioada interbelică la Cluj, la una din cele
mai prestigioase instituții de învățământ superior de atunci?
Pentru că nu trebuie să pierdem din vedere faptul că noua
universitate preluată în 1918 trebuia să devină unul dintre
bastioanele culturale ale românismului în spațiul transilvan,
iar în acest scop – nu întâmplător – au fost atrase printre
cele mai sclipitoare minți românești din epocă (N. Iorga și V.
Pârvan la început, pentru organizare, apoi Sextil Pușcariu,
Emil Racoviță, Theodor Capidan, Emil și Iuliu Hațieganu,
George Leon, Iacob Iacobovici, Iuliu Moldovan, Gh. Pamfil,
Al. Borza, Dan Rădulescu, Petre Sergescu, Dimitrie Pompeiu
ș.a.). Dacă românizarea Universității din Cernăuți a reprezen‑
tat și un excelent mecanism pentru servirea clientelei politice
în epocă (îndeosebi liberale, prin Ion I. Nistor), nu același
lucru se poate spune despre Universitatea din Cluj, care doar
în mică măsură a răspuns comandamentelor partinice, pu‑
nând mai presus competența, prin acțiunea principiului me‑
ritocratic. S‑au strecurat însă și la Cluj „recompensați”, de
ordin politic ori din clientela cuiva, un asemenea caz fiind
și Marin Ștefănescu. Iar contextul este de altfel surprins de
Sextil Pușcariu în Memoriile sale, când constată următoarele:
„Răul principal era pe de o parte birocratismul şi considera‑
ţiile politice de partid, la Bucureşti”, dar și „lipsa unui om
cu experienţă universitară şi cu independenţă faţă de rudele
şi prietenii cu apetituri prea mari, în Ardeal”, care să organi‑
zeze noul stabiliment. Astfel, în Consiliul Dirigent, „chestiu‑
nile de ordin politic în legătură cu Universitatea prevalau pe
cele de natură didactică şi ştiinţifică”249.
Născut pe 10 mai 1880 în familia lui Ștefan Nicolae
și al Constantinei, viitorul profesor clujean va adopta
Intimitatea amfiteatrelor. Ipostaze din viaţa privată a universitarilor „literari”
(1864–1948), Cluj, Edit. Limes, 2010.
249
Sextil Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe şi Ion Bulei, Bucureşti,
Edit. Minerva, 1978, p. 389.
patronimul Ștefănescu ceva mai târziu, probabil pentru a

evita banalitatea numelui inițial. Absolvent al facultății de
litere din Paris în 1909 (specialitatea filosofie), tot aici și‑a
susținut și doctoratul în 1915, sub coordonarea lui André
Lalande și Victor Delbos, cu două lucrări, Le dualisme lo‑
gique (Paris, F. Alcan, 1915, 196 p.) și Essai sur le rapport
entre le dualisme et le thèisme de Kant (Paris, F. Alcan, 1915,
103 p.). Luat sub protecția lui C. Rădulescu‑Motru, Marin
Ștefănescu este numit încă din 3 noiembrie 1914 ca asistent
al acestuia pe lângă catedra de psihologie, logică și teoria
cunoașterii, pentru ca la 27 aprilie 1916 să fie numit docent
la materia respectivă. Participă la primul război mondial
încă din august 1916, până în iunie 1918, fiind rănit în două
rânduri, ceea ce i‑a creat în epocă un fel de aureolă, pe care
nu va întârzia s‑o exploateze. Astfel, de la 1 aprilie 1919
este numit conferențiar de istoria logicii și de metafizică pe
lângă catedra lui C. Rădulescu‑Motru250, pentru ca odată cu
înființarea Universității din Cluj să fie numit profesor titu‑
lar la catedra de filosofie, pe temeiul a doar patru lucrări. A
fost de altfel perioada când mulţi universitari (sau intelec‑
tuali ce vor ocupa ulterior o catedră) şi-au sporit capitalul
politic prin militantismul în cauza unirii, unii prin mijloace
intelectual-propagandistice, alţii pe câmpul de luptă, alţii
şi într-o parte, şi în alta. O recunoaște şi Marin Ştefănescu,
în 1924, cu ocazia implicării sale într-un scandal de calom‑
nie, din care cauză a şi fost suspendat din învăţământul su‑
perior vreme de şase luni: „Drumul meu la universitatea de
aici [Cluj] a fost prin durerea cu care am muşcat ţărâna pe
câmpul de onoare”251, recunoscând totodată că în oraşul din
inima Ardealului s-a lăsat antrenat mai mult în activităţile
„extraşcolare” decât în cele profesionale252.
250
Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea din Bucureşti. Facultatea de litere
şi filosofie, dos. 152/1915–1920, f. 52–53.
251
Marin Ştefănescu, Pe drumul apostolatului..., în „Patria”, VI, 1924,
nr. 148 (17 iulie), p. 1.
252
Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă (1919–1940), ed.
182 Lucian Nastasă
De altfel, „scandalul” din 1924, căruia Marin Ștefănescu

i‑a fost protagonist, a devenit unul ce a depășit sfera „ca‑
lomniei” (așa cum și‑ar fi dorit el a califica întâmplarea).
Cu alte cuvinte, acuzaţiile aduse lui Marin Ştefănescu în
acel an au depăşit simpla bârfă, luând forma unei anchete
a procuraturii, dezonorarea publică a universitarului, chiar
declanşarea mecanismelor ce ar fi trebuit să ducă la exclude‑
rea lui din învăţământ. Dar despre ce a fost vorba?
Ajuns profesor la Universitatea din Cluj, mai puţin
prin merite profesionale – fiind impus îndeosebi de C.
Rădulescu-Motru şi N. Iorga –, Marin Ştefănescu a părut
multora dintre colegi nu tocmai întreg la minte, manifes‑
tând un naţionalism deşănţat şi păgubos (sub haina unui
misionarism cultural), chiar agresiv, dublat de o religiozi‑
tate exagerată în manifestare şi expresie. Iar sub aspectul
acestei din urmă atitudini ar fi multe de spus, pentru a evi‑
denţia mai curând până unde poate merge fanatismul, mai
ales cel de paradă: de pildă, îşi începea cursul rostind în
genunchi „Tatăl Nostru”, în faţa unui amfiteatru plin de stu‑
denţi, de altfel comportându-se în toate şi pretutindeni ca
un propagator militarist al ortodoxismului, cam la fel cum
procedase pe front în anii conflagrației mondiale. Ajuns la
Universitatea din Cluj, Ștefănescu a luat sub îngrijire o fată
orfană de război, poate şi ca o compensaţie a faptului că nu
avea decât un fecior, însă cu grave probleme psihice.
De aici i s-a tras însă scandalul din 1924, prelungit şi
în anul următor. Adică, pur şi simplu, a fost acuzat de
un aşa-zis viol asupra tinerei Maria Petrişor, de numai 12
ani, aflată sub ocrotire la familia profesorului. Speriat de
acest denunţ, M. Ştefănescu a recurs la un gest ce a agra‑
vat lucrurile, generând un soi de oprobriu public, prin
internarea fetei la Şcoala de Corecţie din Gherla, invo‑
când faptul că aceasta era imorală şi de nestăpânit. Deşi
Petre Ţurlea şi Stelian Mândruţ, Bucureşti, Edit. Academiei Române,
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie
Literară „G. Călinescu”, 2005, p. 171–172.
ancheta poliţiei nu a dovedit violul, rudele fetei l-au ac‑

ţionat în judecată, dar nici tribunalul nu i-a găsit univer‑
sitarului vreo vină. Însă de acest scandal s-au „autosesi‑
zat” unii colegi de profesorat, îndeosebi Nicolae Bănescu,
Fl. Ştefănescu-Goangă, Vasile Bogrea, Sextil Puşcariu şi
Nicolae Drăganu, care au crezut totuşi în culpa lui Marin
Ştefănescu, provocând o anchetă disciplinară din partea
Ministerului Instrucţiunii. În cele din urmă, Comisia de
judecată a cadrelor universitare nu-l găseşte vinovat de viol
(!?), dar apreciază ca dezaprobator gestul de a încredinţa
fata unei şcoli de corecţie, motiv pentru care îl suspendă
pentru trei luni de la catedră253. Este adevărat că nu iese
fum fără foc, ceva, ceva real existând în aceste acuzaţii, de
vreme ce soţia lui Ştefănescu, Maria, a dorit să intenteze
divorţ. Pe de altă parte, impetuozitatea colegilor acuzatori
nu poate fi disociată nici de antipatia ce o purtau „preotu‑
lui” improvizat de la catedră, adeseori agresiv în limbaj şi
care prin exagerata religiozitate şi nervozitate naţionalistă
arunca asupra întregului corp universitar o lumină nu toc‑
mai de seriozitate academică.
Evident, au mai fost și alte incidente în care apare impli‑
cat Marin Ștefănescu, dintre care unul plin de semnificații,
cum ar fi competiţia „deschisă” la catedra de sociologie din
Cluj, în februarie 1936, în care s-au înfruntat patru can‑
didaţi. Incidentele au dat naştere unor dezbateri de fond
şi unei aprige polemici, care a divizat membrii comisiei,
instituind arbitrajul între finaliştii Traian Herseni şi C.
Sudeţeanu, iar câştig de cauză având cel din urmă, deşi
părea cel mai puţin „cotat”254, însă nu fără tertipuri în care
a fost implicat și Marin Ștefănescu. De altfel, în numărul
trei al revistei „Sociologie românească”, pe 1936, au fost pu‑
blicate, pe tema acestui concurs, câteva piese de bază ale
dosarului, din care reproducem acum un citat din primul
253
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 521/1925, f. 2–4,
6–7.
254
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere‑corespondenţă, dos. 286/1935–1936.
184 Lucian Nastasă
material, semnat de Dimitrie Gusti: „Preşedintele [e vorba

de Marin Ştefănescu], care n-a reuşit săşi impună punctul
său de vedere comisiei, a refuzat la un moment dat să-şi mai
împlinească îndatoririle. Din pricina aceasta, majoritatea
comisiei a cerut demiterea lui. Totuşi, preşedintele n-a vrut
nici să demisioneze, nici să lucreze mai departe. Astfel, d-sa
a refuzat să iscălească ultimul proces-verbal pe motiv că
nu e de acord cu hotărârea comisiei. Totuşi şi în asemenea
împrejurări trebuia să iscălească, dar numai că iscălea cu
opinie separată. Când i s-a lămurit acest lucru, a declarat
că va iscăli… a doua zi. Lucrările au fost încheiate astfel
în prezenţa sa, dar fără iscăliturile regulamentare. Pentru
ca lucrările să fie salvate, comisia a trebuit să consemneze
toate acestea în procesele-verbale. A doua zi preşedintele,
în loc să iscălească, cum îşi luase angajamentul, a convocat
comisia, cu eliminarea tocmai a specialistului [D. Gusti],
care nu a fost înştiinţat sub nici o formă, şi interpretând
greşit legea (vezi memoriul către senatul universitar), a lu‑
crat numai cu doi membri din comisie [Ştefan Marinescu
şi rectorul Universităţii din Cluj, Fl. Ştefănescu-Goangă]
faţă de cinci şi a scos cu totul alt rezultat”255. Or, după cum
vom vedea mai jos, Traian Herseni, unul din favoriţii lui D.
Gusti, care l-a şi avut ca asistent la catedra de Sociologie,
etică şi politică la Bucureşti (1931–1935), fiind totodată şi
membru al Institutului Social Român, participând la mai
multe campanii sociologice, s‑a apropiat tot mai mult de
mişcarea de extremă dreapta, dezvoltând mai apoi o teorie
rasială, ce implica purificarea poporului român printr-un
program de eugenie, pentru ca în perioada guvernării legi‑
onare să devină secretarul general al Ministerului Educației
Naționale, postură de care se leagă de altfel – indirect – și
textul nostru de față.
D. Gusti, Consideraţii în legătură cu un concurs universitar. Documente

255
şi propuneri pentru modificarea legii şi regulamentului, în „Sociologie

Românească”, 1936, nr. 3, p. 3–4.
Documentul pe care îl reproducem aici face parte din

dosarul întocmit lui Marin Ștefănescu cu ocazia lucrărilor
Comisiei pentru revizuirea situației membrilor corpului di‑
dactic, instituită prin legea nr. 3670 din 2 noiembrie 1940,
comisie ce a funcționat la București, fiind alcătuită din P.P.
Panaitescu (ca președinte), Traian Herseni, Dan Rădulescu,
Gh. Nechita, Iacob Lazăr, Vintilă Dongoroz, G. Meitani,
Iordache Făcăoaru, Virgil Nițulescu, Dimitrie Găzdaru,
Stan Ionescu, Ștefan Bogdan și Petre Tomescu. Întrunită pe
3 ianuarie 1941 în clădirea Ministerului Educației Naționale,
comisia a avut la dispoziție referatele științifice ale lui
I. Petrovici, Mircea Florian și Lucian Blaga, dar poate nu
întâmplător – prin analiza la obiect, sintetică, dar extrem de
profundă și sugestivă – s‑au adoptat cu precădere concluzi‑
ile acestuia din urmă.
Cum de la sine se înțelege, nu lipsite de interes sunt și
opiniile primilor doi referenți, însă fiecare din ele pare mar‑
cată de o anumită doză de subiectivism, dintre varii per‑
spective. Chiar și așa, nimic nu a concurat la vreo validare
a producției „filosofice” realizată de Marin Ștefănescu, și
mai ales a poziției sale academice. Până și Mircea Florian,
căruia Ștefănescu i‑a fost membru în comisia de concurs
la catedra de filosofie și logică de la Cernăuți (dându‑i
câștig de cauză lui Florian, în defavoarea contracandida‑
tului Matei Gr. Peucescu)256, având totodată cam aceeași
genealogie intelectuală (ca discipoli și protejați ai lui C.
Rădulescu‑Motru și P.P. Negulescu, care au fost în fond
maiorescieni), concluzionează în raportul său „științific”
(care mai curând face referiri la „ce spun alții”) într‑o ma‑
nieră destul de incoerentă: „În viața noastră culturală,
domnul prof. M. Ștefănescu a debutat încă înainte de răz‑
boiul din 1916 ca un entuziast național, creștin aflat în că‑
utarea unei doctrine cu înfățișare științifică”, doar pentru
256
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 882/1940,
f. 93–108; comisia a fost alcătuită din P.P. Negulescu, Alex. Ieșan, Marin
Ștefănescu și I. Petrovici.
186 Lucian Nastasă
„posibilitățile de lesnicioasă difuzare în mase”, doctrina sa

fiind „pseudoștiințifică, după opinia celor mai mulți”. „De
o parte stă orientarea generală a gândirii d‑sale, anume fun‑
darea filosofiei pe rațiunea națională și pe Logosul divin.
Azi această orientare a încetat de a fi un fenomen izolat, ci
e împărtășită și de alții, cărora nu li s‑au precupețit laudele.
De altă parte e metoda sau modul de realizare a orientării
doctrinale. Aici, credem, dezvăluie punctul vulnerabil al
operei d‑lui prof. M. Ștefănescu”, al cărei „spirit se întru‑
pează rudimentar, fără nuanțare și adâncime, (...) într‑un
stil retoric împănat cu locuri comune”, ce a stârnit „zâm‑
bete și chiar a scandalizat”257.
În ceea ce‑l privește pe Ion Petrovici, acesta recunoaște
meritele celor două lucrări ale disertației doctorale a
lui Marin Ștefănescu, poate și pentru că, în 1924, când
Petrovici a publicat studiul său despre Kant și filosofia româ‑
nească, cu ocazia centenarului morții filosofului german, a
menționat laudativ cele două opuri într‑o notă de subsol.
Cât privește creștinismul fervent manifestat de Ștefănescu,
Petrovici îl supune unei comparații oarecum pripite în 1925,
când profesorul universitar clujean „apare kantian în mă‑
sura în care și Kant este creștin”258. Deși I. Petrovici poartă
acest ușor balast al aprecierilor, atunci când vine vorba de
Filosofia românească a lui Marin Ștefănescu evaluările sunt
reținute, ironia fiind evidentă: „Nimeni n‑a avut motive să
regrete că autorul a renunțat la al doilea volum, dacă era
vorba să apară în condițiile celui dintâi. Fiindcă acesta,
cu toate intențiile patriotice de care este evident călăuzit,
științificește vorbind constituie o lucrare... neexistentă. Nici
un princip de selecționare a materialului folosit, aruncate
de‑a valma lucruri care ar aparține filosofiei cu altele care
nu‑i aparțin, în sfârșit, o scriere umflată artificial, pentru a
Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1046/1940, f. 186.

257
I. Petrovici, Studii istorico‑filosofice, București, Tip. Jockey Club, I.C.

258
Văcărescu, 1925, p. 217.

fi cât mai voluminoasă, chiar dacă va sta pe picioare de lut

care se vor sparge fără întârziere”.
Și tot Ion Petrovici continuă o serie de considerații în
ceea ce‑l privește pe universitarul clujean, care mai mulți
ani nu a mai produs nimic „filosofic”, dar „și‑a cheltuit ac‑
tivitatea spirituală mai mult în formă de propagandă orală
și conferințe de popularizare. Este incontestabil că această
activitate a fost pururea însuflețită de cele mai frumoase
intențiuni și s‑a exercitat în favoarea unor idei sănătoase
și înălțătoare. Aproape că nu era conferință care să nu se
încheie invariabil cu «patria» și «Dumnezeu», deși uneori
subiectul se preta mai puțin, iar acele două sacre idei, oricât
ar fi ele sublime, nu pot totuși să conțină cheia explicativă a
tuturor problemelor posibile”.
Referindu‑se la volumul Le problème de la méthode (Paris,
Alcan, 1938), după mai multe citate ce dau seama de „cu‑
getările filosofice” ale lui Marin Ștefănescu, Ion Petrovici
concluzionează prin a rememora reacția auditoriului când
autorul și‑a prezentat subiectul cu ocazia Congresului
Internațional de Filosofie de la Paris (din 1937): „Poate că
singularitatea atitudinii și caracterul straniu al soluțiunii
au contribuit la faptul că nu s‑a înscris absolut nimeni la
discuția acestei comunicări, isprăvită într‑o tăcere pe care
un bătrân filosof de față a explicat‑o astfel: «C’est naturel,
ça a été plutôt une confession!»”259.
În acest context, ne pare extrem de util și de sugestiv a
publica in extenso raportul semnat de Lucian Blaga pe margi‑
nea operei și a activității profesorale a lui Marin Ștefănescu
la Universitatea din Cluj. Deși cel dintâi și‑a dorit cu ar‑
doare încă din 1924 să predea la facultatea de litere și filoso‑
fie din inima Ardealului, șansele i‑au fost mereu și mereu de‑
favorabile, criteriile extra‑profesionale cântărind parcă în‑
totdeauna mai mult decât meritul și capacitatea, cooptarea
259
f. 187–190.
188 Lucian Nastasă
lui Blaga la o catedră universitară făcându‑se târziu, mai

mult printr‑o voință de sus, ce a putut crea și un artificiu
legislativ260. Însă în 1924, când Marin Ștefănescu era sus‑
pendat pentru imoralitate, iar Blaga a fost respins de la o
docență ce i se cuvenea, au existat şi considerente arbitrare,
dovadă fiind rândurile adresate de Fl. Ştefănescu-Goangă
lui V. Bogrea la 22 iunie din acel an: „A trebuit să fiu de
gardă, căci amicul P[uşcariu] prea vrea săi fericească pe cei
din jurul său. Cred că e supărat pe mine, căci la examenul
de docenţă n-am vrut să subscriu raportul elogios cei făcuse
Moş Paul (…). P. avea intenţia să-l propună ca suplinitor
al catedrei filosofului nostru [Marin Ştefănescu], pus în
concediu din oficiu. Cred că va veni cu propunerea aceasta
la toamnă”261. În acest context, cu amărăciune va nota S.
Puşcariu în acelaşi an, la 2 noiembrie, că „astfel, universi‑
tatea noastră a plătit ruşinea de a respinge pe singurul cap
filosofic între tinerii noştri ardeleni”262. A fost însă reinte‑
grat Marin Ștefănescu, profesor de istoria filosofiei și logică
în toată perioada interbelică la Cluj, care nu a creat nici un
discipol, și care – inevitabil – şi-a aflat sfârşitul la 11 ianuarie
1945, într-o modestă cameră de la periferia Capitalei, uitat
mai de toată lumea. La înmormântare, în 14, la care a asistat
şi primministrul N. Rădescu, doar C. Rădulescu-Motru a
rostit câteva cuvinte de adio, însă fără ca vreun ziar bucu‑
reştean să pomenească de acest eveniment263.
260
Vezi în acest sens Lucian Nastasă, Intelectualii și promovarea socială în
România (pentru o morfologie a câmpului universitar), Cluj, Edit. Limes,
2004, p. 129–152.
261
„Jurnalul literar”, Oneşti, 1977, p. 6.
262
S. Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Edit. Minerva,
1978, p. 742.
263
Două necrologuri au apărut, doar în Ardeal: Simion Radu, + Marin
Ştefănescu. Omul şi filosoful, în „Telegraful român”, XCIII, 1945, nr. 4,
p. 23; C. Sudeţeanu, Marin Ştefănescu, în „România nouă”, Sibiu-Cluj,
XIII, 1945, nr. 22 (31 ianuarie), p. 2.
ANEXĂ
Ca urmare la telegrama nr. 425/1940, ce ați binevoit a‑mi
trimite în numele „Comisiei de revizuire”, am onoarea a vă
raporta cele ce urmează:
Dorința Comisiunii ca subsemnatul să întocmesc un
referat asupra activității științifice și didactice a d‑lui pro‑
fesor Marin Ștefănescu mă pune în fața unei probleme de
conștiință. Nu e tocmai ușor lucru să iei hotărârea de a scrie
un raport asupra unui profesor, coleg la aceeași facultate, și
vă rog să mă credeți că numai gravitatea cazului mă face să
ies din rezerva ce mi‑am impus. Mai presus de sentimentul
de colegialitate, ce trebuie să‑l am față de un profesor de la
aceeași facultate, sunt însă bunul nume al Universității și
interesele superioare ale învățământului filosofic românesc.
D. Marin Ștefănescu a publicat, în răstimpul de când e
profesor de filosofie la Universitatea Clujului, două lucrări
mai voluminoase: Filosofia românească (1922) și Le problème
de la méthode (1938).
După citirea studiului despre Filosofia românească, în cea
dintâi tinerețe a mea, rămăsesem cu o impresie echivocă.
Recitind de curând studiul, am fost nevoit să‑mi revizuiesc
temeinic acea impresie, în sensul că lucrarea o găsesc ne‑
grăit de falsă și de greșită în tot felul ei de a vedea lucrurile.
Nu pot decât să mă mir cum a putut să apară o asemenea
lucrare sub semnătura unui profesor universitar.
În studiul mai recent apărut în limba franceză (Le
problème de la méthode), probabil cea mai confuză carte ce
s‑a scris în ultimele decenii, d. Marin Ștefănescu izbutește
să compromită problema „rugăciunii”. Cartea e un lung șir
de incoerențe. Sunt aici, adunate la un loc, vagi și desfigu‑
rate amintiri de lecturi filosofice, parcă înadins amestecate
și prefăcute în haos. Problemele de metodologie, de filo‑
sofie, de religie sunt încurcate fără strop de discernământ.
Mai mult, profesorul care se crede „creștin” se face vinovat
190 Lucian Nastasă
de adevărate erezii, chiar din punct de vedere creștin. Dacă

n‑aș ști că autorul este d. Marin Ștefănescu, cartea mi s‑ar
părea o dezlănțuire iresponsabilă a unui creier în dezordine.
Cât privește activitatea didactică, știm de mult, din
informațiile ce‑mi veneau din cercul studenților, că la Cluj
există un „caz” Marin Ștefănescu. Timp de douăzeci de ani
profesorul a reușit să sufoce în studenți orice interes pen‑
tru marile probleme ale filosofiei. Filosofia, judecată pe po‑
triva apariției d‑lui Marin Ștefănescu, ajunsese un obiect
caricatural. Datorită patosului retoric și a permanentelor
confuzii ale unui profesor care nu era stăpân nici pe abe‑
cedarul filosofiei, problematica cea mai înaltă a spiritului
uman a căzut în desuetudine. De obicei, întâia lecție a d‑lui
Marin Ștefănescu impresionează violent pe studenții care
îl aud întâia oară, aceasta grație accentelor oratorice și a
sonorităților glasului. Cum însă lecția se repetă la nesfârșit,
cu variații în formă, dar aceeași în lipsa ei de substanță,
după a treia lecție oratorul nu mai stârnește decât zâmbete.
Există câteva gânduri supreme, de care un filosof nu se
apropie decât în tăcere, potrivit poruncii: „Să nu iei numele
D[umne]zeului tău în deșert”. De douăzeci de ani, în loc
de a iniția pe studenți, sistematic, grav și sever, în arzătoa‑
rele probleme ale filosofiei, dl. Marin Ștefănescu nu face
decât „să ia în deșert” numele Patriei și Ideea Creștină, sin‑
gurele nuclee ale cursurilor d‑sale. Supremele bunuri spi‑
rituale sunt astfel zilnic degradate prin oratoria găunoasă a
unui profesor care‑și ascunde vidul interior în dosul unor
atitudini teatrale de stegar naționalist. Consecințele acestei
activități didactice le socot dezastruoase.
Primiți vă rog domnule Președinte asigurarea înaltei
Lucian Blaga
Sibiu, 18 dec. 1940

Domniei Sale, domnului P.P. Panaitescu, președintele

Comisiei de revizuire

Publice, dos. 1046/1940, f. 193)
O comemorare disputată.
Asasinarea lui Nicolae Iorga
și mediul universitar
Ascensiunea și instaurarea mișcării legionare la cârma

României începând cu 6 septembrie 1940, alături de
Ion Antonescu, ce a culminat cu fondarea Statului
Național‑Legionar (la 14 septembrie), a deschis perspectiva
unei perioade de aproximativ cinci luni în care au guver‑
nat îndeosebi violența și arbitrarul, „răzbunarea” devenind
cuvântul de ordine și temeiul juridic al asasinatului poli‑
tic, real sau închipuit. Acest scurt interval de timp a deve‑
nit poate unul din cele mai sângeroase din trecutul ce se
proclama „modern” al României, la numai două decenii
de la realizarea Marii Uniri lumea asistând la uciderea bru‑
tală a marilor ei spirite, oameni de cultură și universitari cu
o faimă de netăgăduit, ori la asasinarea sumară a câtorva
sute de conaționali prin abatoare sau păduri, doar pen‑
tru simplul motiv că erau israeliți, ca să nu mai vorbim de
execuțiile succinte al unor așa‑ziși adversari politici, foști
miniștri, lideri de partide, ofițeri etc.
Cu alte cuvinte, s‑a instaurat teroarea în adevăratul înțeles
al cuvântului, iar în acest tumult aproape că nu au existat voci
cât de cât importante care să se facă auzite, să salveze măcar
aparențele unei umanități care părea deja că nu mai există.
Am spus „aproape” pentru că au existat și câteva excepții no‑
tabile (foarte puține, este drept!), mai ales prin semnificațiile
gesturilor lor, uneori riscante în împrejurările de atunci.
Un astfel de caz s‑a petrecut în contextul asasinării lui

Nicolae Iorga, în fatidica zi de 27 noiembrie 1940, când alte
câteva zeci de personalități și‑au aflat sfârșitul violent sub
tirul de gloanțe al legionarilor. Ca o ironie a sorții, nu miste‑
rul a învăluit aceste evenimente, ci frica, vinovata și fățarnica
tăcere, chiar lașitatea. Această atmosferă explică de altfel
cum se face că funeraliile celor ce și‑au pierdut atunci viața
au fost marcate de o temere și o tăcere colectivă, într‑un cva‑
sianonimat. Nu simplitatea, ci lipsa de pioșenie s‑a remar‑
cat, de recunoaștere chiar – așa cum s‑ar fi cuvenit și s‑ar fi
întâmplat în vremuri de normalitate – a rosturilor sociale și
culturale pe care le‑au avut măcar unii dintre marii dispăruți.
Iar în cazul lui Nicolae Iorga, personalitate proeminentă a
culturii române, lucrurile sunt cât se poate de elocvente.
Depus la capela Cimitirului Bellu, un memorialist pre‑
cum Pericle Martinescu înregistrează în imagini cât se poate
de plastice preziua înmormântării marelui polihistor. În pri‑
mul rând era teama celor care l‑au cunoscut (şi nu numai)
de a veni pentru un ultim omagiu, în faţa unei eventuale
răzbunări legionare, apoi banalitatea imaginii din capelă,
unde Iorga – „ca orice muritor de rând, ca un anonim oare‑
care întins pe o năsălie” – zăcea alături de trupul neînsufle‑
ţit al unei alte mari personalităţi a ţării, economistul Virgil
Madgearu. În jurul celor doi se aflau numai familiile îndo‑
liate, auzindu‑se din când în când doar „hohote înăbuşite”,
fără prezenţa vreunei oficialităţi, fără coroane, doar flori,
multe buchete de flori, „la moartea acestor oameni care ar
fi trebuit să fie conduşi la locul de veci de cortegii nesfârşite
formate din colegi, admiratori, foşti elevi, ce s‑ar putea nu‑
măra cu miile; Iorga, cel puţin, era unul despre care nimeni
n‑ar putea să spună că n‑ar fi meritat funeralii naţionale”.
De altfel, ziarele au avut interdicţia de a publica vreun ne‑
crolog. A fost înmormântat „ca un simplu căruţaş”, în pre‑
zenţa a doar câteva persoane264. Singurul însemn ceremo‑
Pericle Martinescu, Umbre pe pânza vremii, Bucureşti, Edit. Cartea

264
194 Lucian Nastasă
nios, vizibil de doliu, a fost arborarea drapelului negru la

Universitatea din Bucureşti, din dispoziţia rectorului (P.P.
Panaitescu) şi a decanului facultăţii de litere (Al. Marcu),
însă doar pentru câteva ore, fiind apoi smuls de studenţii
legionari.
Până și acest singur moment de omagiere a ilustrului isto‑
ric dispărut a generat discuții, patimi și resentimente. Astfel,
prin capitală a circulat o vreme zvonul că acest gest de sa‑
crilegiu ar fi fost cauționat de către Dumitru Caracostea,
prin prezența și susținerea unei manifestații a legionarilor
în incinta universității, împotriva arborării steagului negru.
Cum vorbele au devenit tot mai supărătoare pentru cel acu‑
zat, acesta a ținut să lămurească contextul de atunci și im‑
plicarea lui și a colegilor de facultate în cadrul Consiliului
profesoral al facultății de litere și filosofie din 5 martie
1941265. Cum discuțiile ne par esențiale pentru cunoșterea
contextului, reproducem în continuare părți importante
din cele consemnate atunci:
„[D. Caracostea:] «Deoarece circulă zvonul că aș fi

consfințit prin prezența mea o manifestare studențească
împotriva arborării steagului negru la facultatea de litere
pentru mult regretatul nostru Niculae Iorga, țin să se con‑
semneze în procesul verbal al Consiliului că n‑am putut
lua parte la o astfel de manifestare, căci aceasta ar fi în‑
semnat să aprob o atitudine contrară voinței și faptei mele.
Într‑adevăr, deoarece trecuse câteva ore de la moartea lui
Niculae Iorga și steagul negru nu fusese încă arborat, am
intervenit hotărât la dl. rector să fie arborat steagul negru la
facultatea pe care Niculae Iorga a ilustrat‑o ca nimeni altul.
Martor de intervenția mea este dl. coleg Gh. Brătianu, care
știe că numai în urma acestei intervenții s‑a arborat steagul
Românească, 1985, p. 77; vezi și Ioan Hudiță, Jurnal politic, II, ed. Dan
Berindei, Iași, Institutul European, 2000, p. 144.
265
şi filosofie, dos. 340/1939–1943, f. 273, 278.
negru. Nu puteam deci consfinți o manifestare care, de fapt,

se săvârșea contra propriei mele inițiative. Dacă zvonuri ca
acestea ar atinge numai persoana mea, aș trece asupra lor,
dar ele privesc însă și facultatea».
În legătură cu această declarație, dl. decan [Al. Marcu] ia
cuvântul și spune că este în măsură să confirme cele de mai
sus, întrucât d‑sa a fost prezent la discuțiile care au avut loc
în biroul d‑sale între fostul rector, profesor P.P. Panaitescu,
și dl. prof. Caracostea, la care a luat parte și dl. prof. Gh.
Brătianu.
Dl. decan ține să precizeze însă că prima inițiativă pen‑
tru arborarea doliului la facultate a fost a decanatului, care
a intervenit în acest sens la fostul rector al universității. În
urma discuțiilor ce au avut apoi loc, în împrejurările arătate
mai sus, fostul rector profesor P.P. Panaitescu și‑a dat asen‑
timentul față de dl. Caracostea, adăugând că înmormân‑
tarea s‑ar fi putut să aibă caracter oficial prin participarea
unor reprezentanți ai guvernului; ba ceva mai mult, a doua
zi am autorizat să trimitem la rectorat persoanele care ar fi
protestat împotriva măsurii luate de facultate. Acest lucru
s‑a și întâmplat, însă fostul rector a hotărât menținerea do‑
liului arborat.
A doua zi după înmormântare (la care dl. decan asis‑
tase și depusese o coroană în numele colegilor, prezentând
totodată condoleanțe unora din membrii familiei Iorga),
ieșind întâmplător în sala de marmură a facultății, dl.
decan declară că a găsit în acea sală un grup de studenți
convocați pentru unele comunicări de președintele
Societății Studenților în Filosofie și Litere, legal constitu‑
ită și recunoscută în cadrul Uniunii Studențești a fostu‑
lui regim legionar. La un moment dat unul din studenți a
protestat împotriva arborării doliului la facultate, însă dl.
decan ține să arate că acesta nu era președintele societății.
Întrucât cu același prilej și după închiderea acestui inci‑
dent președintele soc[ietății] studenților a declarat că are
dispoziții de la Uniune să fixeze în localul facultății icoane
196 Lucian Nastasă
și candele, domnul decan a aprobat în principiu propu‑

nerea și după terminarea întrunirii a promis președintelui
Societății sprijinul său în această privință. Numai în acest
scop dl. decan a avut prilejul să vorbească în acea zi cu
președintele studenților.
Dl. N. Bănescu, găsind că declarațiile făcute îl privesc
personal, cere cuvântul spunând următoarele: «Nu discut
cine a avut meritul de a fi sugerat arborarea steagului negru,
văd că e divergență între d‑voastră; dar mă uimește cu atât
mai mult faptul că fiind amândoi de față la amenințările
aruncate și la insultele grosolane adresate memoriei mult re‑
gretatului Iorga, n‑ați făcut un gest spre a‑l chema la ordine,
ați permis deci să pună în discuție atât de neobișnuit tocmai
actul din care vă faceți acum un merit.
Am informațiile cele mai sigure de la persoane oficiale și
martori oculari ai scenei că lucrurile s‑au petrecut exact cum
afirm. De altfel, mi‑ați mărturisit domnule Caracostea că ați
fost de față la cele petrecute și singură această prezență a
domniei voastre acolo, fără a fi intervenit, a impresionat
adânc studențimea cea bună și constituie o ‘consacrare’ a
actului săvârșit».
În replică, dl. decan dă lămurirea că toți cei prezenți, în
afară de studenți, erau numai în trecere prin sala de mar‑
mură și au fost surprinși de acea manifestație, pe care în nici
un caz nu o puteau prevedea și deci preîntâmpina.
Dl. prof. D. Caracostea insistă asupra faptului că arbora‑
rea doliului făcându‑se și în urma insistențelor sale pe lângă
rector, nu d‑sa ar fi putut consfinți o manifestare ostilă me‑
moriei lui Niculae Iorga. Prezența sa la acea manifestare se
datorește imposibilității în care se afla de a părăsi faculta‑
tea, întrucât ieșirea era ocupată de studenți.
Dl. prof. Petrovici intervine în discuție și arată că o seve‑
ritate excesivă în aprecieri acum, după trecerea evenimente‑
lor, ar fi nedreaptă dacă se ține mai ales seamă de faptul că
însuși conducătorul statului, în împrejurările dramatice în
care s‑a produs asasinarea lui Niculae Iorga, a găsit cu cale
de a împiedica orice fel de manifestare a doliului național,

interzicând până și publicarea unui necrolog în ziare.
Aceasta fiind prudența de care guvernul țării a găsit bine
să se facă uz în împrejurarea de mai sus, nu decanul și unii
profesori ai acestei facultăți pot fi acuzați acum de faptul că
nu au provocat un incident cu urmări poate tragice înlăun‑
trul facultății noastre.
Dl. Bănescu, luând din nou cuvântul, spune: «Fiindcă
cereți atât de stăruitor să se treacă toate afirmațiile d‑voastră
în procesul verbal, cer să se treacă întocmai și ce declar eu
acum. Nu primesc aceste explicațiuni ale d‑lui Petrovici. Eu
știu că se introdusese aci, la Universitate, în chip oficial, o
stranie pedagogie a regimului de odioasă amintire și v‑ați
lăsat terorizați, lucru inadmisibil. Aveați datoria, cei care
reprezentați atunci autoritatea, să respingeți cu ultima ener‑
gie asemenea monstruozități. Căci autoritatea n‑o putea re‑
prezenta, peste d‑voastră, studenții, care prin definiție chiar
aveau alte îndatoriri decât a insulta memoria unui glorios
profesor, și încă după ce fusese asasinat. Aceasta dezvăluie,
domnilor, complicități, o solidaritate cu asasinatul oribil.
Vă era teamă pentru viața d‑voastră, cum o repetați atât de
insistent? Să fi demisionat unul după altul, să nu se mai fi
aflat om care să mai fi luat asupră‑i demnități în care nu
puteau fi decât simpli figuranți, să se fi închis mai bine uni‑
versitatea decât să se scoboare atât de jos».
Dl. prof. Brătianu declară că personal a comemo‑
rat pe profesorul Niculae Iorga la ora de curs, iar în le‑
gătură cu discuțiile ce au avut loc precizeză că a fost de
față la intervenția d‑lui prof. D. Caracostea și că ezitările
d‑lui rector, înainte de a hotărî arborarea doliului, au fost
condiționate de informațiile pe care trebuia să le ia de la
autoritățile superioare. Odată însă doliul arborat, fostul
rector Panaitescu a dispus menținerea lui”.
Discuțiile surprinse de secretarul Consiliului profesoral

au fost îndeaproape verificate de protagoniștii schimburilor
198 Lucian Nastasă
de replici, doi dintre ei revenind după o săptămână (la 12

martie 1941) cu declarații complementare, menite a elucida
sau nuanța evenimentele ce au urmat imediat asasinării lui
Nicolae Iorga. Astfel, D. Caracostea a venit cu următoarea
întâmpinare266:
„Din cele arătate, rămâne ceea ce am afirmat în întâm‑

pinarea mea scrisă: n‑am consfințit prin prezența mea ma‑
nifestarea împotriva arborării steagului negru pentru N.
Iorga, pentru că am determinat arborarea lui și pentru că
prezența mea n‑a fost voită, ci întâmplătoare și silită, cum
s‑a stabilit.
În psihoza zilelor acelea, când întreaga țară era în
situația cunoscută, ar fi absurd să se ceară unui singur pro‑
fesor (erau mai mulți de față) ceea ce nimeni în țară nu
putea face, cu atât mai puțin într‑o întrunire de câteva sute
de studenți, în care, în umbră, vedeam intenția de a‑i îm‑
pinge la ireparabil.
Un profesor de istorie era dator să facă ceea ce stă în
cerințele specialității: critica mărturiilor, așa cum s‑a făcut
în ședința aceasta.
Cât privește aprecierile d‑lui Bănescu, atunci când
aruncă vorba «complici» și apostrofa «Dumneata, domnule
Caracostea …. etc», ele fac parte din arsenalul de interpre‑
tări ale vechilor scheme parlamentare și mă lasă rece. Sper,
pentru dl. Bănescu, că atunci când temperamentul său se
va calma, va regreta un gest și ieșiri care nu sunt în tradiția
facultății de litere din București”.
La rândul său, decanul de la acea dată, italienistul

Alexandru Marcu, a ținut și el să‑și prezinte punctul de ve‑
dere, întregind astfel atmosfera acelor momente267:
266
şi filosofie, dos. 340/1939–1943, f. 274.
267
Ibidem, f. 275–277.
„Îndemnul d‑lui coleg N. Bănescu, ca, la provocare, au‑

toritatea să fi răspuns cu provocare și la violență cu violență,
prezintă, astăzi, cel puțin inconvenientul de a nu se fi pro‑
dus atunci și imediat ce i‑a fost dictat de conștiință.
Iar pentru că este vorba de «conștiință» și de «atunci»,
trebue să adaug că a fost o împrejurare, direct legată de ceea
ce formează obiectul discuției noastre, în care, împotriva
aparențelor de astăzi, dl. coleg N. Bănescu a crezut că este
bine să se asocieze la prudența de care a dat dovadă autori‑
tatea, colegii și decanul acestei facultăți.
La insistențele d‑lui coleg N. Bănescu de a da explicații
cu privire la împrejurarea de «atunci», în care d‑sa a crezut
că este mai bine să fie prudent, am declarat în fața colegilor
din consiliul profesoral următoarele:
După cum s‑a consemnat într‑un proces verbal al unei
ședințe anterioare, în primul consiliu profesoral care s‑a
ținut după vacanța de Crăciun, dl. profesor N. Bănescu a
cerut câteva momente de reculegere pentru memoria mult
regretatului și marelui nostru coleg N. Iorga. În declarația
pe care dl. Bănescu a făcut‑o cu acel prilej și pe care mi‑a
dat‑o după consiliu și în scris, spre a fi inserată întocmai
în procesul verbal, protesta și împotriva «unor lașități», pe
care nu le preciza, dar care erau de atribuit «regimului» pe
atunci la putere. Dl. prof. P. P. Panaitescu, pe atunci rector
al Universității, a protestat în ședință contra acestui termen
și a cerut un moment de reculegere și pentru memoria tâ‑
nărului istoric Cristescu268. După ședința Consiliului și dl.
Panaitescu mi‑a dat în scris declarația sa, spre a fi trecută în‑
tocmai în procesul verbal. Totodată, fostul rector m‑a rugat
să atrag atenția d‑lui Bănescu că acea declarație, dacă ar fi
fost menținut în ea cuvântul de «lașitate», ar fi fost adusă la
268
Este vorba de Vasile Cristescu (1902–1939), legionar notoriu, apropiat
al lui Corneliu Zelea‑Codreanu, arestat în 1938, fiind internat în lagărul
de la Miercurea Ciuc, de unde va reuși să evadeze. A fost împușcat de
poliție la 26 ianuarie 1939, pe când se afla ascuns în locuința unor prie‑
teni, fiind trădat – se pare – de chiar Horia Sima.
200 Lucian Nastasă
cunoștința autorităților superioare. Aducând acest lucru la

cunoștința d‑lui coleg N. Bănescu, de față fiind și secretarul
facultății, dl. Popescu‑Spineni, am adăugat că acea aluzie, în
forma neprecisă în care fusese făcută, s‑ar fi putut răsfrânge
și asupra colegilor săi de la facultate, dacă nu asupra între‑
gii facultăți, ceea ce ar fi fost nedrept, întrucât, în limitele
posibilităților sale și trecând peste consemnul general, de‑
canatul se manifestase cu prilejul înmormântării regretatu‑
lui coleg, arborând doliul la intrare și participând, prin sub‑
semnatul și dl. secretar al facultății, la acea tristă ceremonie,
cu care prilej am depus o coroană în numele profesorilor
facultății de filosofie și litere din București și am prezentat
condoleanțe familiei Iorga, prin fiica sa d‑na Chirescu269,
singura pe care am întâlnit‑o în Capela Cimitirului Bellu.
La această observație a subsemnatului, dl. coleg N.
Bănescu, de față fiind secretarul facultății, mi‑a declarat
textual că ar conveni să suprime din textul declarației sale
cuvântul de «lașitate», dar mi‑a mărturisit că se găsește în
încurcătură, deoarece a dat între timp o copie de la textul
aceleiași declarații unui membru al familiei Iorga. Totuși,
a admis să suprime acel cuvânt de «lașitate» și l‑a șters cu
mâna sa din textul autograf al declarației, care de altfel
se păstrează în Arhiva facultății. Dl. coleg N. Bănescu își
amintește, desigur, că atmosfera în care s‑a petrecut scena
a fost din cele mai calme și mai senine, cu toată îndurera‑
rea de care eram toți cuprinși, oridecâteori se repuneau în
discuție acele tragice întâmplări; după cum își amintește, și
dl. secretar poate confirma, că i‑am pus în vedere în preala‑
bil că, în cazul în care nu ar fi voit să suprime acel cuvânt,
eu l‑aș fi consemnat în procesul verbal, după cum, cu obiec‑
tivitatea care mă caracterizează, am procedat întotdeauna
269
Se referă la Florica Iorga (1898–1954), căsătorită din 1918 cu colonelul
D. Chirescu (1890–1980), cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”, prefect
de Storojineţ în 1931–1932, în vremea cât Iorga a fost prim‑ministru (17
aprilie 1931–2 iunie 1932). Florica Iorga este autoarea unor volume de
versuri: Floarea soarelui (1944), In Memoriam (1945).
cu toate procesele verbale ale ședințelor noastre. Despre

această obligație de a fi obiectiv și de a trece în procesul
verbal textul autentic al declarației, îl anunțasem de altfel
și pe fostul rector Panaitescu, în prezența fostului secre‑
tar al Universității, Mușatescu, și a secretarului facultății,
dl. [Marin] Popescu‑Spineni. Atâta numai că, între timp,
dl. coleg Bănescu a crezut că este mai bine să suprime din
declarația sa scrisă cuvântul de «lașitate».
Din seara când a făcut‑o până la prima ședință a consi‑
liului profesoral, în care, conform uzanței, acel proces ver‑
bal trebuia citit și aprobat, s‑a întâmplat însă ca regimul
Legionar să fie desființat. Acest fapt l‑a îndreptățit pe dl.
N. Bănescu să ceară – prin dl. secretar – reintroducerea cu‑
vântului de «lașitate», ceea ce s‑a și făcut, întrucât fusese
scos tot în urma unei hotărâri a d‑sale, singurul în măsură
să poată decide ce devin afirmațiile și aprecierile proprii. În
registrul de procese verbale al facultății se găsește într‑ade‑
văr dovada celor mai sus afirmate.
Dar atunci: care este poziția adevărată a d‑lui coleg N.
Bănescu, în ce privește «curajul» pe care și‑l atribue «acum»
și «lașitatea» de care acuză pe alții în ce privește momen‑
tul de «atunci»? Căci oricâte insistențe și «intimidări» s‑ar
fi putut folosi pe lângă dl. coleg Bănescu, în scopul acelei
retractări (dar intimidări nu era cazul să se producă și nu
declară nici d‑sa că s‑ar fi produs), sigur este că un om de
conștiință și de curaj nu ar fi convenit la acea retractare, cu
nici un risc. După cum ar fi preferat să demisioneze imediat,
atunci, spre a nu se simți dezonorat de colegialitatea unora
dintre profesorii acestei facultăți; sau, în orice caz, spre a
justifica învinuirile postume de acum și a le da cuvenita au‑
toritate morală. Al. Marcu”.
Referindu‑se așadar la un moment delicat petrecut în

prima ședință a Consiliului de după vacanța de iarnă, cea
din 8 ianuarie 1941, într‑adevăr aflăm faptul consemnat la‑
conic că Al. Marcu aduce la cunoștină celor prezenți faptul
202 Lucian Nastasă
că „a depus o coroană în numele profesorilor facultății la

înmormântarea fostului coleg N. Iorga, luând parte la ofici‑
erea serviciului divin”270.
Este de altfel tocmai ședința în care N. Bănescu ia cu‑
vântul, făcând următoarele afirmații, primind totodată și
replica lui P.P. Panaitescu271:
„N. Bănescu: În legătură cu cele spuse de d. decan, aș

vrea să adaug și eu câteva cuvinte, în aceeași ordine de idei.
De la ultima noastră întrunire în Consiliu, s‑a întâmplat un
fapt care a umplut de durere inimile noastre. În împrejurări
dramatice s‑a curmat viața celui care, timp de patruzeci de
ani, a ilustrat catedra de Istorie universală la această facul‑
tate. Nu voi încerca, d‑lor colegi, a schița activitatea titanică
a omului extraordinar, binefacerile mari ce s‑au revărsat
din această activitate, timp de două generații, asupra nației
noastre. Sunt într‑o adunare savantă și fiecare din d‑voastră
le cunoaște tot atât de bine ca și mine. Dar ceea ce vreau,
în acest moment, e să dau expresie datoriei pe care o simt
– și cred că sunt în sentimentul majorității acestui consiliu
– ca, înainte de a relua lucrările noastre, să îndreptăm, peste
toate urile dezlănțuite [și peste toate lașitățile]272, un gând
pios către acela care a fost marele nostru coleg, neprețuit
învățător celor mai mulți dintre noi. Ca un omagiu amintirii
sale mari, rog să păstrăm un minut de reculegere.
Se păstrează câteva minute de reculegere.
P.P. Panaitescu: Întrucât d. Bănescu a omagiat aminti‑
rea lui Nicolae Iorga, țin să asociez la această omagiere și
amintirea marelui istoric Vasile Cristescu, care se poate face
măcar acum, căci în vremea când a fost ucis acesta era impo‑
sibil. Cer deci un moment de reculegere și pentru el.
Se păstrează câteva minute de reculegere.
270
şi filosofie, dos. 340/1939–1943, f. 311.
271
Ibidem, f. 312–313, 315.
272
Partea care s‑a dorit scoasă, pentru ca apoi să fie din nou inclusă.
N. Bănescu spune că, la această replică, are de răspuns

numai atât: d‑sa nu făcea parte, pe atunci, din Consiliul
acestei facultăți; dacă ar fi făcut, e sigur că s‑ar fi ridicat și
atunci, cum s‑a ridicat astăzi”.
Dincolo însă de aceste riposte și clarificări tardive,

rămân faptele în sine, specifice unui mediu universitar
extrem de eterogen din punct de vedere moral și intelec‑
tual273. De altfel, într‑o scrisoare adresată de Al.T. Stamatiad
lui Perpessicius, la 25 decembrie 1940, cel dintâi aprecia:
„Popor de ticăloşi şi de nemernici! Academia Română a
tăcut. Universitatea a tăcut. Biserica a tăcut. Magistratura a
tăcut. Armata a tăcut. Presa a tăcut. O ţară întreagă a tăcut.
Îmi ascund capul în mâini de‑atâta ruşine. Hotărât, nu l‑am
meritat”274. În schimb, pentru funeraliile târzii, de reînhu‑
mare a lui Corneliu Zelea‑Codreanu și a Nicadorilor, tot din
acele zile, ceremoniile au depășit orice imaginație de prost
gust, în procesiuni cu iz propagandistic, la care – din ne‑
fericire – au participat sute de fețe bisericești, tămâind în
stânga și în dreapta, mobilizând o lume imensă, pentru care
spectacolul morții însemna îndeosebi colaci și colivă!
Iar această vinovată tăcere era resimțită într‑o societate în
care decesul unei persoane cu o anume notorietate declanșa
aproape de la sine o serie de rituri şi ritualuri funerare, cu
o durată mai scurtă sau mai lungă, cu un grad mai mare
sau mai mic de complexitate ori de implicare publică etc.
Pe de altă parte, chiar N. Iorga păruse cândva agasat de
ritualurile înmormântării la noi, atât de complicate încât
mereu şi mereu acestea au generat nu doar persiflări, ci mai
ales indiferenţă, un soi de rutină împovărătoare pentru par‑
ticipanţi, în care se pierd sensurile iniţiale ale morții, ale
pioșeniei. Nu întâmplător, adresându‑se soţiei sale Catinca,
la 15 februarie 1939, N. Iorga se plângea de „obiceiul nostru
273
Vezi Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de
selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007.
274
Cf. „Manuscriptum”, 3/1971, p. 77.
204 Lucian Nastasă
sălbatec de la înmormântări, trebuind să stau două ceasuri

afară în umezeala cimitirului până s‑au isprăvit cele unspre‑
zece cuvântări”275. Poate au fost gânduri pripite, pentru că
– în fond – importanţa morţii este relevată tocmai de aceste
cutume, de nenumăratele rituri existente în toate tipurile de
societăţi, iar în acest context ritualurile funerare apar întot‑
deauna ca fiind esenţiale, doliul, discursurile, necroloagele
destinate celui dispărut fiind întotdeauna revelatoare. Se
crează astfel o ambianţă propice, în care se transmit me‑
saje specifice, adaptate nu doar personajului invocat, ci şi
spectatorilor, pentru că funeraliile nu sunt altceva decât o
modalitate de a transfera asupra defunctului statutul (so‑
cial) avut în viaţă. Or, de data aceasta nu numai că nu a
existat o scenografie funerară așa cum i s‑ar fi cuvenit unei
personalități de asemenea anvergură, ci mai mult, societa‑
tea românească a tăcut, așa cum a tăcut și tace în multele ei
alte momente tragice.
Și totuși – deși această ultimă reflecție pesimistă este o
realitate –, nu toată lumea amuțise. Este și cazul pe care
îl ilustrăm mai jos prin câteva documente, caz petrecut la
Universitatea din Iași, acea instituție de învățământ supe‑
rior unde s‑au plămădit mișcările extremiste de la noi, dar
și unde s‑au manifestat deschis și puternic în mai toată peri‑
oada interbelică și reacțiile adverse, antilegionare și antifas‑
ciste. Iar protagonistul incidentului nu se bucură cât de cât
de celebritate, fiind cunoscut îndeosebi de istoricii literari,
din motive ce se vor desprinde aproape de la sine, pentru că
este vorba de Octav Botez.
Fiu al generalului Panait Botez, mare susţinător al uni‑
rii Principatelor Române, Octav se înrudea de altfel, prin
mama sa Smaranda, cu Gh. Sion276. Dacă Octav Botez
și‑a dorit o carieră de profesor secundar, iar mai apoi de
universitar, fratele său Eugen – cunoscut mai ales sub
275
N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900–1939, ediţie Andrei Pippidi,
276
Acesta era fratele bunicii lui Octav Botez.
pseudonimul scriitoricesc de Jean Bart – a urmat profesia

tatălui, ajungând însă ofiţer de marină, nu fără un impact
decisiv asupra operei lui literare. Pe de altă parte, trebuie
remarcat faptul că Octav Botez a pătruns în mediul uni‑
versitar relativ târziu şi doar pentru că a fost susţinut mai
ales de Garabet Ibrăileanu şi de ceilalţi dascăli de la „Viaţa
Românească”. Absolvent al facultăţii de litere din Iaşi
în 1906, a încercat să se specializeze în filosofie la Berlin
(1912–1913), a revenit în ţară, a plecat din nou în străină‑
tate pentru un doctorat, la Geneva (1914, în sociologie),
dar fără rezultat. A fost aproape două decenii profesor de
liceu la Iași, publicând totodată recenzii şi cronici în „Viaţa
Românească”. Abia în 1925 a reuşit să-şi încropească o di‑
sertaţie doctorală, de fapt un studiu relativ la Alexandru
Xenopol, teoretician şi filosof al istoriei277, mai mult în perspec‑
tiva unei cariere universitare. De altfel, i se va şi încredinţa
suplinirea conferinţei de Estetică şi critică literară din Iaşi
(de la 1 septembrie 1927), pentru ca în martie 1931 să fie
definitivat pe post.
Totodată, cu intermitenţe, Octav Botez îl suplineşte pe
Ibrăileanu între 1930–1936, pentru ca după moartea aces‑
tuia să fie recomandat ca succesor prin „chemare” la catedra
de Istoria literaturii române moderne şi estetică literară278,
în baza unui referat semnat de Mihai Ralea şi Iorgu Iordan,
deşi „opera” nu-l recomanda, excluzându‑se astfel o even‑
tuală contracandidatură din partea lui Dumitru Găzdaru,
datorită orientării politice a acestuia (era legionar), susținut
fiind de Giorge Pascu279. În plus, unul dintre partizanii
lui Octav Botez, Iancu Botez (nu exista nici o relaţie de
277
Tipărită apoi la Bucureşti, Tip. Casa Şcoalelor, 1928, 221 p.
278
Vacanţa catedrei în „Monitorul Oficial”, nr. 273 din 23 noiembrie
1936. Dosarul „chemării” la Arh.St.Iaşi,Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat,
dos. 1613/1936, 14 file.
279
„Revista critică”, XI, 1937, p. 66–83; Valeriu Mangu, De vorbă cu Iorgu
Iordan, Bucureşti, Edit. Minerva, 1982, p. 42–47. În epocă s‑a vehiculat şi
numele lui Mihail Sadoveanu ca succesor al lui Ibrăileanu („Curentul”,
17 aprilie 1936).
206 Lucian Nastasă
rudenie între cei doi) – titularul catedrei de engleză –, spera

că va obţine pentru fiul său, Constantin (Sachi), conferinţa
rămasă vacantă, ce ar fi trebuit să devină una de Filosofia
ştiinţei. Că lucrurile s‑au petrecut altfel, se știe acum prea
bine, datorită faptului că despre ocuparea conferinţei de
Estetică şi critică literară s‑a scris deja suficient de mult,
fiind implicat nimeni altul decât George Călinescu280.
Dintr‑o altă perspectivă, Octav Botez a devenit în me‑
diul intelectual ieșean un soi de legendă, ajungând să fie in‑
vocat chiar mai mult decât Al. Philippide, ca reprezentând
tipul universitarului închis în turnul său de fildeş, abstras
lumii reale, departe de frământările cotidiene, preocupat
doar de carte, de lecturi, de reflecție asupra fenomenelor
culturale etc. De altfel, nu întâmplător C. Stere îl supra‑
numise „Bilateralul”, datorită faptului că era specialist în
filosofie şi în literatură, iar Ibrăileanu îi zicea „Filosofic”,
reliefând cumva lipsa de voinţă a lui O. Botez281. Oricum,
un contemporan îl descrie astfel pe universitarul nostru:
„Un om scund, cu spatele puţin adus, ca şi cum ar fi rămas
aşa fiindcă a stat o viaţă de om aplecat pe mesele biblioteci‑
lor, purtând ochelari de miop, a căror echilibru nestabil pe
nas îi dăduseră un tic nervos şi fulgerător pentru a-i aşeza
mereu, agitat şi mobil, mereu în mişcare, curios peste mă‑
sură, nu putea suferi să vadă o carte, oricare ar fi, fie şi de
algebră, fără să o ia imediat în mână, să o apropie exagerat
de ochelari şi să o foileteze, rămânând, apoi, izolat, cu ea în
mână, ceasuri întregi, ca s-o cerceteze deaproape”282. Iar un
alt memorialist mai adaugă la acest portret faptul că Octav
Botez „era un taciturn”, însă care s-a destăinuit lui Mihail
280
N. Mecu, G. Călinescu. Doctoratul şi conferinţa universitară. Mărturii epis‑
tolare, în „Revista de istorie şi teorie literară”, XXXI, 1983, nr. 3, p. 12–18;
Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Edit. Cartea Românească,
1981, p. 183–201.
281
Mihai Sevastos, Amintiri de la „Viaţa Românească”, ediţie în întregime
refăcută, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 311.
282
Demostene Botez, Memorii, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p. 311.
Sevastos că „banii îi ţine nevastă-mea [Silvia], care nu prea

vede cu ochi buni cumpărarea de cărţi în dauna cheltuielilor
pentru copii. (...) Pentru ei este în stare să facă orice, chiar
să cheltuiască până la ultima leţcaie”283. Poate de aceea O.
Botez părea unora din cei ce-i erau colegi la universitate ca
fiind un tip cu „capul în nori”, care în viaţa de familie se afla
„sub papucul nevestei”!
Însă acest personaj parcă dintr‑o altă lume, prea puțin
implicat în tot felul de sforării universitare, care mai mult
asculta la alții decât ar fi încercat să‑i convingă de ceva pe
confrații de breaslă, acest timid în aparență, frământat în
sine, are – sub impactul evenimentelor din toamna lui 1940
– o ieșire surprinzătoare, provocată inițial de împrejurările
în care și‑a pus capăt zilelor fostul său coleg de la Berlin și
ulterior de cancelarie la facultate, Petre Andrei, iar mai apoi
de asasinarea mai vechiului său adversar în estetica literară,
Nicolae Iorga, care la vârsta de 69 de ani, pe când se afla în
vila sa de la Sinaia, a fost ridicat în după‑amiaza zilei de 27
noiembrie 1940 de o „echipă a morţii”284, special constituită
pentru el, şi dus în marginea pădurii de la Strejnic, fiind
răpus de mai multe focuri de armă, după ce în noaptea an‑
terioară mai fuseseră asasinaţi la închisoarea Jilava alţi foşti
„inamici” ai mişcării legionare, aşa cum la Snagov a fost
împuşcat economistul universitar Virgil Madgearu.
Numai că pe când toată țara tăcea, sub povara unei
specifice nopți românești a „cuțitelor lungi” și unei
„Novemberpogromnacht”, la Iași s‑au auzit câteva voci, mai
mult sau mai puțin ferme, dar mai ales de o profundă încăr‑
cătură simbolică, pentru că aparțineau lui Andrei Oțetea,
Paul Nicorescu și George Călinescu. Însă reacția lui Octav
283
Mihai Sevastos, op. cit., p. 23–24. Octav Botez a avut două fete, care
şi-au desăvârşit studiile universitare la Paris. Totodată, avea la Iași o
impresionantă casă pe o stradă importantă (la nr. 1), lângă Spitalul Sf.
Spiridon, care astăzi îi şi poartă numele.
284
Vezi Diana Cristev, Dosarul asasinilor lui Nicolae Iorga, în
„Manuscriptum”, 3/1971, p. 69–76.
208 Lucian Nastasă
Botez surprinde în cel mai înalt grad, atât datorită firii lui
de obicei împăciuitoare, dar dedată acum la o evidentă și
curajoasă revoltă împotriva crimei, cât și prin implicarea
unui fost student al său, Eugen Coșeriu, militant legionar,
agresiv prin atitudine și limbaj într‑un loc în care ar fi tre‑
buit să domnească transcendența spiritualității, a culturii și
științei. Deși momentul a fost invocat nu demult285, centrul
de greutate l‑a constituit scenografia discursului pro‑Iorga
și a contextului, dar mai puțin personajele implicate, în
vreme ce, acum mai bine de trei decenii, Iorgu Iordan a că‑
utat să repare imaginea confratelui filolog – Eugen Coșeriu
–, lăsând deoparte esența momentului, pentru a converti
„cazul” Octav Botez în profitul imaginii personale, de prin‑
cipală victimă a legionarilor286.
Or, din această ultimă perspectivă, trebuie amintit faptul
că una dintre figurile centrale ale incidentului, alături de
Octav Botez, a fost nimeni altul decât tânărul student pe
atunci, Eugen Coșeriu (1921–2002), care după evenimentele
surprinse documentar mai jos și eșecul rebeliunii legionare
din ianuarie 1941, și‑a continuat studiile în Italia fascistă (la
Roma, Padova și Milano), refugiindu‑se apoi în Uruguay,
unde s‑a afirmat în lingvistică, predând la Universitatea din
Montevideo (1950–1963), pentru ca în cele din urmă să se
stabilească în Germania Federală, creând ceea ce s‑a numit
„Școala de lingvistică de la Tübingen”. În mod bizar, prea
puțin s‑a vorbit despre această etapă a biografiei sale, de
tânăr înregimentat în mișcarea legionară, cu porniri vio‑
lente, antisemite și totalitare, deși ulterior a fost prezentat
ca un „anticomunist”, potrivnic dictaturii ceaușiste, motiv
285
Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930–
1950, ed. II, București, Edit. Humanitas, 2012, p. 195–196.
286
Valeriu Mangu, De vorbă cu Iorgu Iordan, București, Edit. Minerva,
1982, p. 315–322. Am considerat util ca documentelor inedite pe care le
tipărim acum să adăugăm într‑o formulă completă și ceea ce a prezentat
Iorgu Iordan, pentru o imagine cât mai cuprinzătoare prin mărturiile
vremii.
pentru care – în mod paradoxal – a și fost numit membru

de onoare al Academiei Române în 1991, cetățean de onoare
al câtorva importante orașe de la răsărit de Carpați (inclusiv
al Iașului pe care în 1940 l‑a străbătut în uniforma legio‑
nară), poate mai curând ca susținător al unității lingvistice
în ceea ce a constituit cândva România Mare, posteritatea
lui generând încă din abundență comemorări, aniversări,
evenimente științifice. Iar în cadrul incidentului de la în‑
ceputul lunii decembrie, pe care îl relatăm acum, s‑au mai
adăugat și alți studenți – mai ales fete – cu evidente simpatii
legionare, ale căror nume nu ne mai spun nimic astăzi.
Nu putem lăsa însă nemărturisită atitudinea altor tineri
implicați în evenimentul de atunci, poate la fel de cuteză‑
tori precum profesorul lor, și menționăm aici îndeosebi pe
Alexandru Piru cu soția sa, și pe Viorel Alecu, proaspeți
licențiați, dar care gravitau în jurul lui Octav Botez și
mai ales în preajma lui George Călinescu cu a sa „Noua
Junime” și periodicul „Jurnalul literar”. Dacă despre Al.
Piru (1917–1993) s‑a vorbit și se va mai vorbi încă, prin fap‑
tul că o lungă perioadă de vreme – ce acoperă mai tot regi‑
mul comunist al României – a fost profesor de literatură la
Universitățile din București și Craiova, autor al mai multor
volume de istorie literară, elaborate în maniera celui căruia
i‑a fost cândva asistent (G. Călinescu), dar și a unor mono‑
grafii de scriitori ori tomuri de critică literară, despre ce‑
lălalt congener – Viorel Alecu (1917–2000) – mai vorbesc
doar istoricii literari. A fost însă peste două decenii doar
profesor secundar prin diverse orașe, abia din 1967 ocupând
un loc binemeritat de cercetător în cadrul Institutului de
Cercetări Pedagogice din București. Dar mereu și‑a dovedit
atașamentul față de fostul său magistru, devenind chiar un
exeget al lui George Călinescu prin cel puțin două volume
de referință (despre Opera literară și, mai apoi, Jurnalul lite‑
rar), la care se adaugă alte opuri de istorie literară ori proză,
precum și un soi de roman cu iz memorialistic de o valoare
încă prea puțin reliefată.
210 Lucian Nastasă
Într‑un fel, aceste două excepții menționate (de altfel,

deloc singulare), alături de studenții extremiști de dreapta,
dau astfel mai multă greutate constatărilor lui Octav Botez,
din octombrie 1937, când îl avertiza pe G. Călinescu – proas‑
pătul, pe atunci, conferenţiar de critică şi estetică literară la
Iaşi –, asupra calităţii publicului studenţesc: „Deşi am întâl‑
nit, aproape numai între studenţi (căci 70% sunt studente),
unele elemente bine înzestrate, acestea sunt rare şi fericite
excepţii. În genere, nivelul cultural, din cauze prea cunos‑
cute (cei mai mulţi studenţi vin din oraşe din provincie,
mulţi din Basarabia) e scăzut. Au un bagaj de lectură redus,
au citit puţină literatură, nu ştiu mai deloc filosofie, puţin
limba franceză, mai deloc germană. Curiozitatea, dorul de
a studia nu le lipseşte, dar armătura intelectuală cu care vin
e insuficientă”287.
Ca un epilog indirect al evenimentului ilustrat mai jos
prin cele șase documente, ar mai fi verdictul Comisiei pen‑
tru revizuirea situației membrilor corpului didactic, insti‑
tuită de legionari prin legea nr. 3670 din 2 noiembrie 1940,
comisie ce a funcționat la București, fiind alcătuită din P.P.
Panaitescu (ca președinte), Traian Herseni, Dan Rădulescu,
Gh. Nechita, Iacob Lazăr, Vintilă Dongoroz, G. Meitani,
Iordache Făcăoaru, Virgil Nițulescu, Dimitrie Găzdaru, Stan
Ionescu, Ștefan Bogdan și Petre Tomescu. În cazul lui Octav
Botez, Comisia în cauză s‑a reunit pe 7 ianuarie 1941 în clă‑
direa Ministerului Educației288, luându‑se decizia de a‑l pen‑
siona pe profesorul ieșean, deși avea doar 57 ani, în temeiul
unui raport întocmit de D. Caracostea, pe care îl reprodu‑
cem ca un ultim document al Anexei. Acest lucru nu s‑a mai
întâmplat datorită îndepărtării legionarilor de la putere în
urma rebeliunii din 21–23 ianuarie 1941, Octav Botez înce‑
tând din viață nu mult după aceea, la 25 septembrie 1943.
287
Mecu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p. 129).
288
f. 40–48.
ANEXE
Facultatea de Litere și Filosofie

Iași
Nr. 1185 din 10 decembrie 1940
Ministerul Educației Naționale. București
Domnule Ministru,
Conform ord. dv. no. înreg. 2017/1940 cu privire la cazul
profesorului Octav Botez, despre care vă raportasem cu
telegrama no. 1163/1940, am invitat pe dl. prof. O. Botez,
precum și alte persoane care se aflau în sală la cursul său în
ziua de marți 3 dec. 1940, să‑mi facă declarații cu privire la
incidentul petrecut.
Am obținut astfel 11 declarații, care se pot grupa în trei
grupe:
a) 1) Prof. Octav Botez; 2) Al. Piru și 3) Viorel Alecu,
licențiați în litere, și 4) Sim. Vărzaru, profesor la Liceul de
aplicație din Iași.
b) 1) Eugen Coșeriu, student la facultatea noas‑
tră de litere; 2) Mărioara Hamza; 3) Corina Mitan; 4)
Georgeta I. Cămârzan; 5) Eliza Marinescu, și 6) Alexandra
R. Marinescu, studente la facultatea noastră de litere.
c) 1) Gr. Scorpan, asistent la facultatea de litere.
Din aceste declarații rezultă că în ziua de marți 3 dec.
1940 dl. prof. O. Botez, înainte de a‑și dezvolta lecția sa
despre poetul Grigore Alexandrescu, a‑ncercat să come‑
moreze pe istoricul N. Iorga, răposat de curând, dar a fost
împiedicat de studentul Eugen Coșeriu și apoi de dl. Gh.
Lică, președintele Centrului Studențesc Iași, care a invitat
pe studenți să părăsească sala.
În tot timpul incidentului, d‑nii Eugen Coșeriu și Gh. Lică
au avut față de dl. prof. O. Botez o atitudine cuviincioasă.
212 Lucian Nastasă
Dl. prof. O. Botez afirmă că a ținut să comemoreze pe

decedatul N. Iorga fiindcă acest lucru îl făcuse mai îna‑
inte și d‑nii prof. [P.] Nicorescu, [A.] Oțetea și conf. [G.]
Călinescu.
Este totuși o mică deosebire de procedare. Pe când d‑nii
Nicorescu, Oțetea și Călinescu spusese despre N. Iorga
numai câteva cuvinte în treacăt, dl. O. Botez înștiințase pe
studenți, prin dl. [Al.] Piru, cu o zi mai înainte.
În timpul parlamentărilor, dl. prof. O. Botez a pronunțat
[aprecieri] surprinzătoare la adresa actualului regim, consi‑
derându‑l un regim de teroare. Pe de altă parte, și‑a închipuit
că […]289 a fost izvorât din propria conștiință a studenților
[…]290 d‑lui prof. D. Găzdaru […]291
Dar dl. prof. D. Găzdaru nici nu se afla în Iași, iar dl.
Scorpan declară că n‑a știut nimic de chestie, deoarece d‑sa
era ocupat la Teatrul Național, unde‑i director.
Vă trimit în original cele 11 declarații pentru a putea lua
cunoștință de toate detaliile și a lua măsurile ce veți crede
de cuviință.
Declarația d‑lui prof. Octav Botez este interesantă și din
punct de vedere al punctuației!
Pentru a înțelege mai bine atitudinea d‑lui prof. O. Botez,
îmi permit să vă aduc la cunoștință că d‑sa este un om exte‑
nuat și în permanentă stare de tensiune nervoasă, din cauza
sforțărilor făcute să stăpânească ceea ce nu poate stăpâni și
a disperării de care‑i cuprins văzând că nu reușește a fi luat
în serios.
Decan,
G. Pascu

Publice, dos. 955/1940, f. 123–124)
289
Fragment lipsă.
290
Fragment lipsă.
291
Fragment lipsă.
[Rezoluție: „La dosar. Dl. prof. Botez va fi

supravegheat de dl. decan”. Semnat: Tra‑
ian Herseni.]
Depoziție asupra incidentului care a avut loc la cursul de

Istoria liter. române, din ziua de 3 decembrie a.c.
Câteva zile înainte de a ține cursul meu din 3 decembrie,

am fost pus de împrejurări în fața unei grele probleme de
conștiință.
Datoria mea de Profesor, critic și istoric literar, ca și dem‑
nitatea mea omenească, mă obligau, respectând tradiția
acestei facultăți, să consacru măcar câteva vorbe acelui care
a fost N. Iorga, după cum făcusem cu ocazia morții lui O.
Goga, acum doi ani.
Îmi dădeam seama, în același timp, că în starea actuală
de spirit, aceasta ar putea provoca unele reacțiuni, urmate
de consecințe, pentru mine grave.
Aflând însă că doi colegi, domnii Nicorescu și Oțetea,
au vorbit în cursul săptămânii trecute, fără a fi de nimeni
tulburați, despre N. Iorga, pentru a nu fi considerat ca un
laș de către aceștia, și mai cu seamă de către studenții mei,
sentiment pe care nu l‑aș fi putut suporta, m‑am decis să
accept riscul, orice s‑ar întâmpla.
Menționez detaliul că unul din studenții mei mă între‑
base, pe când ieșeam de la curs, dacă voi vorbi despre Iorga
în prelegerea viitoare. Fiindcă nu știam în acel moment ce
făcuseră colegii pomeniți mai sus, i‑am răspuns, după cât
mi‑aduc aminte: „Probabil”, interpretând atitudinea lui ca
o dorință sau ca ceea ce cerea de la mine, cel puțin o parte
din auditoriul meu obișnuit.
Aveam intenția să vorbesc scurt, obiectiv, imparțial,
arătând ce este după părerea mea caduc și ce socot că va
214 Lucian Nastasă
rămânea în picioare, în viitor, din imensa operă literară a

defunctului. Notez în treacăt că departe de a fi un admi‑
rator, vreme de trei decenii am fost într‑o tabără ideologic
dușmană aceleia a lui N. Iorga și că în cursul meu asupra
curentului sămănătorist din 1937–1938 am combătut adesea
principiile ca și sentințele lui literare.
Câteva minute înainte de începerea cursului, m‑am în‑
tâlnit în cancelaria facultății cu dl. conf. G. Călinescu, care
m‑a întrebat: „Vorbești desigur despre Iorga?” I‑am răspuns
afirmativ, iar d‑sa mi‑a spus: „Eu am vorbit chiar acum, ne‑
tulburat de nimeni”.
Înțelesesem greșit că‑i consacrase întreaga prelegere, dar
am aflat mai târziu că, tratând despre Maiorescu, pomenise
în treacăt „despre un cronicar modern răpus, ca și Miron
Costin odinioară, de gloanțe”292.
Cele comunicate însă de d‑sa m‑au întărit în hotărârea
luată, știind că orele noastre de curs, venind una după alta,
aveau aproape același public.
În fața unui auditor mai numeros decât de obicei, și în
care am observat și persoane străine de Universitate, am
început să vorbesc. Dar abia spusesem câteva fraze, când
în momentul în care rosteam cuvintele: „Sunt oameni care
pot fi înlăturați din viață, însă nu din patrimoniul spiritual
al unei națiuni”, studentul Coșeriu, despre care am aflat
mai târziu că asistase și la prelegerea d‑lui Călinescu, îna‑
intând spre mine, în cămașă verde (a se nota că portul ei
fusese interzis de comandantul Mișcării Legionare cu o zi
înainte), mi‑a vorbit astfel: „Domnule profesor, cursul dvs.
de anul acesta tratează despre epoca lui Alecsandri. Dacă
voiți să vorbiți despre N. Iorga nu o puteți face decât într‑o
conferință, cu autorizația rectorului”.
Indignat de această somațiune în public, care mi s‑a
părut impertinentă, și urmând cu orice preț un scandal, căci
dl. Coșeriu ar fi putut foarte bine să‑mi comunice ce voia în
Miron a fost decapitat, nu împușcat. [Nota lui] G. Pascu.

292
particular, înainte de deschiderea cursului, l‑am întrebat în

numele cui vorbește. El mi‑a răspuns: „Execut un ordin al
d‑lui Lică, președintele Centrului Studențesc”.
Cunoscând puterea și metoda d‑lui Lică, pentru a evita
scandalul, după un moment de ezitare i‑am spus: „Ținând
seama de împrejurări, renunț de a mai vorbi despre N.
Iorga”. Pentru a nu rămâne totuși umilit în fața studenților
mei, lucru pe care îl urmărea probabil dl. Coșeriu, am ținut
să adaug: „Să se știe însă că am renunțat numai în fața te‑
roarei”. Dl. Coșeriu mi‑a răspuns: „Domnule profesor, mă
insultați, nu e vorba de teroare, nu am la mine revolver”.
I‑am răspuns: „Teroarea poate fi de mai multe feluri, ea
poate exista și fără revolver. De altfel, chiar dacă l‑ai avea,
nu m‑aș teme”.
În acest timp, am auzit în sală tumult și strigăte de indig‑
nare împotriva studentului Coșeriu: „Nu‑i dați ascultare,
domnule profesor”, iar câțiva studenți au înaintat spre el.
Am căutat să aplanez conflictul, exprimându‑mi regretul
că un student distins, pe care l‑am apreciat totdeauna, se
poartă astfel cu mine, dar am auzit noi strigăte de indignare
și protest, însoțite de vorbele: „Nu vă potriviți, domnule
profesor, unui cretin”.
În această învălmășeală, studentul Coșeriu s‑a retras și
mi s‑a spus mai târziu că m‑ar fi amenințat la plecare.
Supunându‑mă voinței atotputernice a d‑lui Lică, trans‑
misă prin dl. Coșeriu, și renunțând să vorbesc despre N.
Iorga, credeam că furtuna luase sfârșit. După câteva minute
de reculegere, căci fusesem destul de tulburat de cele întâm‑
plate, am început – în continuare cu prelegerea trecută – să
vorbesc despre Grigore Alexandrescu.
Cu cinci minute însă înainte de sfârșitul orei, se aud niște
lovituri puternice în ușa încuiată a sălii de curs. Înțelegând
ce urma să se întâmple, am spus adresându‑mă auditoriului:
„Fiți calmi, sosește plutonul de execuție”, și am descuiat sin‑
gur ușa. Au năvălit atunci în sală dl. Lică, însoțit de 5 studenți
(nici unul din ei nu era de la Litere), aduși de dl. Coșeriu.
216 Lucian Nastasă
După ce m‑a apostrofat, spunându‑mi că a venit să‑mi

arate ce înseamnă teroarea, vociferând groaznic, dl. Lică a
strigat studenților: „Toată lumea afară!” În același timp, un
student, despre care am aflat că era dl. Cobâlaș de la Drept,
mi‑a strigat amenințător: „Comunistule, masonule, ai să fii
dat ca Iordan afară din Universitate”. I‑am răspuns calm:
„Dovezi!”, dar atunci dl. Lică, intervenind, i‑a ordonat să
tacă. Cu o voce tot atât de tare, d‑sa a strigat apoi audito‑
riului îngrozit, care se pregătea să plece (am văzut studente
cu ochii în lacrimi, iar câteva au leșinat): „Nu este permis,
nu putem permite, noi, care am suferit în închisori, să se
vorbească în această Universitate despre N. Iorga, cea mai
mare canalie a neamului”.
L‑am lăsat să peroreze, apoi am spus, pe un ton liniștit:
„Respect sentimentele dvs. și înțeleg tot ce spuneți despre
Iorga, ca om. Dar nu despre om voiam să vorbesc, ci – în
calitate de profesor – despre istoricul și literatul Iorga, pe
care, oricât de grele ar fi păcatele omului, nimeni nu‑l poate
elimina din cultura noastră. Însăși ideologia legionară socot
că‑i datorește ceva …”
Am văzut însă că vorbeam zadarnic, căci d‑sa mi‑a răs‑
puns violent: „Noi nu ne încurcăm în astfel de subtilități.
Pentru mine, cel din urmă plugar valorează mai mult decât
N. Iorga”.
Înțelegând că discuția cu un om care nega însuși rostul
culturii devine inutilă, l‑am întrebat numai de ce atunci
când trei profesori înaintea mea au vorbit despre N. Iorga,
legionarii au crezut că trebuie să fiu sancționat numai eu.
Mi‑a răspuns, cam încurcat, că nu fusese informat despre
ceilalți și, plecând, mi‑a declarat că‑și cere scuze pentru ges‑
tul său inelegant față de mine.
Octav Botez

Publice, dos. 955/1940, f. 125–126)
Domnule Decan,
La adresa d‑voastră cu no. 1173 din 4 decembrie 1940,
subsemnatul Piru Alexandru, licențiat al Facultății de litere
și filosofie, am onoarea a vă raporta următoarele:
În ziua de marți 3 decembrie, orele 17, asistam la cursul
de Istoria literaturii române moderne al d‑lui prof. Octav
Botez. În momentul când d‑sa a anunțat că va vorbi despre
N. Iorga ca istoric literar, studentul Eugen Coșeriu, care se
afla în sală, a mers la catedră, în uniformă de legionar, și
l‑a somat să facă altă prelegere. După ce d. profesor Botez
s‑a supus, declarând că trebuie să se conformeze ordinului
elevului său, d. Eugen Coșeriu a continuat să rămână în fața
clasei și să‑l sfideze. Cum auditoriul era turmentat de această
întâmplare neașteptată (căci despre N. Iorga mai vorbiseră
și alți domni profesori, fără ca cineva să protesteze) și fi‑
indcă două domnișoare studente leșinaseră de spaimă, am
invitat pe d. Coșeriu să‑și considere misiunea îndeplinită și
deci să părăsească sala. Notez că n‑aveam nimic împotriva
d‑lui Coșeriu, care‑mi era prieten și chiar i‑am dat posibili‑
tatea, în luna octombrie, de a lua masa la Școala Normală
Superioară în contul bursei pe care o aveam acolo ca elev.
De altminteri, d. Coșeriu audiase cu o oră mai înainte pe
d. prof. G. Călinescu care, de asemenea, vorbise despre N.
Iorga.
După un sfert de oră de la plecarea d‑lui Eugen Coșeriu,
în timp ce d. prof. Octav Botez vorbea despre lirica patrio‑
tică a lui Grigore Alexandrescu, s‑au auzit puternice bătăi în
ușa din față a amfiteatrului unde se ținea cursul. Dându‑se
imediat drumul, au intrat d‑nii: Gh. Lică, Cobâlaș, Coșeriu,
Ciocan și alții pe care nu‑i cunosc.
D. Gh. Lică a strigat studenților: „Părăsiți sala!”, iar
d. Cobâlaș i‑a adresat d‑lui prof. Octav Botez aceste cuvinte:
„Fiindcă voi nu sunteți în stare să luminați studențimea, am
218 Lucian Nastasă
venit noi s‑o luminăm”. Apoi i‑a zis: „Ești un francmason,

un comunist, ca și Iorgu Iordan”. A intervenit însă d. Lică
spunând d‑lui Cobâlaș: „Taci”, și a continuat: „Bănuiam că
d‑ta vei vorbi despre canalia de Iorga”. Atunci d. prof. a
încercat să explice că nu‑l interesează Iorga ca om și mai
ales ca om politic, ci numai ca istoric literar. D. Lică a ri‑
postat: „Poate să fie Iorga istoric, dar dacă e canalie, atunci
cel din urmă plugar român îi este superior”. A urmat apoi
un discurs pronunțat magna voce cu admirabile accente de
patriotism sincer.
La toate celelalte încercări ale d‑lui prof. Octav Botez de
a se explica, d‑nii Lică și Cobâlaș au răspuns că „nu dis‑
cută”. Între timp, d. Lică mi‑a adresat mie, care fusesem
somat să rămân în sală, calificativul de „hoț”.
În cele din urmă, d. Lică și‑a cerut scuze d‑lui prof. Octav
Botez, recunoscând că fusese obligat să se poarte inelegant.
Adaug că d. Coșeriu mi‑a spus atunci când, după formu‑
larea ordinului său, pleca: „N‑o să mai aveți plăcerea să‑l
ascultați pe Octav Botez”.
Aceasta este depoziția mea.
Primiți, vă rog, domnule decan al Facultății de Litere din
Iași, asigurarea deosebitului meu respect.
7. XII. 1940 Al. Piru

Licențiat în Litere
Iași, str. Voinicilor

Publice, dos. 955/1940, f. 129)
Domnule Decan,
La cererea pe care mi‑ați făcut‑o prin confidențiala din
5 decembrie 1940, am onoarea a vă raporta cazul petrecut
în după amiaza zilei de marți 3 decembrie a.c. la cursul de

„Istoria literaturii române moderne”.
Dl. profesor O. Botez și‑a început cursul cu intenția de
a comemora pe N. Iorga, fapt pe care‑l obișnuia ori de câte
ori înceta din viață vreo personalitate din lumea literelor
sau științei românești, care avea vreo afinitate cu cursul
domniei sale.
Nici n‑a sfârșit bine prima frază, în care arăta emoția
ce l‑a copleșit la aflarea morții lui Iorga, când studentul
Coșeriu din anul al II‑lea s‑a sculat din fund și după ce și‑a
dezbrăcat paltonul, apărând în uniformă legionară, a pășit
țanțoș până în fața catedrei, interzicându‑i d‑lui Botez de a
vorbi despre Iorga.
Dl. Botez s‑a arătat foarte surprins, cu atât mai mult
cu cât Iorga mai fusese comemorat cu ocazia morții de
profesori (ca d‑nii Andrei Oțetea, Paul Nicorescu și Petre
Caraman) din aceeași facultate.
Sala a început să se manifeste ostil față de gestul d‑lui
Coșeriu, iar eu și prietenul meu Piru, indignați la culme,
am intervenit silind pe dl. Coșeriu să părăsească sala. Dl.
Botez i‑a spus d‑lui Coșeriu înainte de a părăsi sala, în
mod forțat, că se supune în fața teroarei, continuând să
vorbească despre Grigore Alexandrescu. Cu toate acestea,
după nici un sfert de oră de la plecarea d‑lui Coșeriu, bătăi
puternice de cizme s‑au auzit în ușa amfiteatrului. După ce
unul din studenți a deschis ușa, și‑au făcut apariția d‑nii
Coșeriu și Lică, urmați de serioase ajutoare. La această
apariție stranie și neașteptată, am părăsit sala nedorind să
am de furcă cu oameni de care trebuie să te ferești și pe de
altă parte, trebuie să mărturisesc sincer, nedorind să pără‑
sesc viața la vârsta nu fragedă, dar prematură de 23 ani.
Multe fete au leșinat, de corpurile acestora mă împiedi‑
casem pe sală și pe scări. Din urmă se auzea vocea d‑lui
Coșeriu, care mă striga. Am părăsit imediat facultatea, ve‑
nind – precum știți – la dumneavoastră spre a vă aduce
cazul la cunoștință.
220 Lucian Nastasă
Amănunte în legătură cu faptele petrecute de la intrarea

d‑lor Lică și Coșeriu în sală se vor găsi în declarația d‑lui
Piru, care a rămas pe loc.
Primiți, vă rog, d‑le decan asigurarea deosebitei mele
considerațiuni.
Viorel Alecu
licențiat în litere

Publice, dos. 955/1940, f. 130–131)
Declarație
Subsemnatul, Eugeniu I. Coșeriu, student an. II și

vicepreședinte al Soc. Studenților în Filosofie și Litere din
Iași, declar următoarele:
Aflând că în ziua de 3 dec. dl. prof. univ. Octav Botez va
comemora la cursul domniei sale pe Nicolae Iorga, am soco‑
tit faptul ca o vădită provocare și ca o sfidare nemărturisită
(cuprinzând și anumite aluzii de natură a crea în studențime
o atmosferă ostilă legionarismului), din următoarele motive:
1. Dl. prof. Octav Botez nu a apreciat pe Nicolae Iorga și
n‑a vorbit niciodată în termeni buni despre el.
2. O anumită categorie de studenți (printre care dl. Piru
și alții) fusese anunțată din timp de această provocare.
Considerând această atitudine ca nepotrivită cu rolul edu‑
cativ al Universității și nepotrivită cu obligația profesorului
de a face la curs numai cultură și știință fără ingrediente de
altă natură, am raportat chestiunea camaradului Gheorghe
Lică, președintele Centrului Studențesc Iași, care mi‑a or‑
donat să invit pe dl. profesor Octav Botez să nu trateze la
curs chestiunea de mai sus.
M‑am prezentat deci la ora d‑lui prof. O. Botez și de în‑

dată ce a început în chipul acesta: „Cu inima îndurerată de
moartea atât de năpraznică și de neașteptată a distinsului
profesor și istoric literar Nicolae Iorga …”, m‑am ridicat și
i‑am spus pe un ton foarte politicos: „Domnule profesor, re‑
gret că trebuie să vă rog în numele studențimii să nu tratați
acest subiect la cursul domniei voastre, întrucât nu are
nici o legătură cu acesta, titlul fiind «Epoca Alecsandri».
Dacă doriți însă să țineți o conferință în acest sens, deose‑
bită de curs, trebuie să aveți aprobarea domnului rector al
Universității”.
Domnul profesor a spus că‑i nevoit să se supună teroa‑
rei. I‑am răspuns că: „nu poate fi vorba de teroare, ci de o
rugăminte, deoarece n‑am venit să vă silesc cu revolverul
sau să vă ameninț”. Domnul profesor mi‑a replicat: „Vedeți
…, cuvântul teroare are mai multe sensuri…” și a chemat ca
martori pe studenți, că‑i nevoit să se supună teroarei exerci‑
tată de noi: „Vedeți… e un regim de teroare, căruia trebuie să
ne supunem”.
Totodată, dl. profesor Botez a pretins că și alți profesori
au vorbit despre Nicolae Iorga la curs și totuși nimeni nu i‑a
oprit, și mi‑a citat numele d‑lor profesori: Călinescu, Oțetea,
Nicorescu. Dl. prof. Călinescu a spus textual: „Iorga a fost
un copil naiv și besmetic, care însă era simpatic oarecum ca
scriitor”. Cu privire la ceilalți d‑ni profesori, am răspuns că
n‑am aflat că vor trata acest subiect, căci altfel i‑aș fi rugat
același lucru și din aceleași motive.
D‑nul profesor a pretins că aș putea la un moment dat
să‑l ameninț cu pistolul sau să‑l omor și pe domnia sa „cum
l‑am ucis pe Iorga” – acuzând deci legionarii de omorârea lui
Iorga, faptă care, cum se știe, a fost înfierată de regim și de
guvern. Dl. profesor a mai spus că Iorga a fost profesor, cri‑
tic literar și student al facultății noastre, lucru pe care l‑am
recunoscut, dar care nu‑i dădea d‑lui profesor Botez dreptul
să mă insulte, întrucât executam un ordin pe care trebuia
să‑l respect.
222 Lucian Nastasă
Dl. profesor Botez m‑a întrebat dacă chestiunea are vreo

legătură cu d‑nii Găzdaru sau Corpan, închipuindu‑și că le‑
gionarii au cu domnia sa cine știe ce chestiune personală.
Mi‑a spus apoi, pe un ton ironic, că în orice caz mă feli‑
cită ca pe un fost elev al domniei sale – foarte apreciat – și
crede că voi ajunge departe, că ordinul îmi va renta, că‑mi
va aduce profit. I‑am răspuns că legionarul execută ordinele
fără să aștepte vreo recompensă pentru asta.
În timpul acesta, o studentă – d‑na Piru – se silea să ațâțe
pe studenți împotriva mea, îndemnându‑i să protesteze și să
susțină ca profesorul să vorbească ce vrea. Dl. Piru, licențiat
în litere, a cerut ca dl. profesor să‑mi pretindă să ies afară.
Am arătat domnului profesor că nu‑mi poate nimeni cere
să părăsesc sala și am protestat împotriva atitudinii neaca‑
demice a d‑lui Piru. Dl. profesor a spus atunci: „D‑le Piru,
renunță, mai bine vedeți... e un regim de teroare; îți pot face și
dumitale cum i‑au făcut lui Iorga. Dumnealor au forța, noi nu
avem nimic”.
Toate acestea au fost spuse în fața unui amfiteatru cu
peste 80 de studenți. Pentru că nu se puteau suporta insul‑
tele grave aduse regimului legionar și studențimii, am ra‑
portat cazul camaradului Gheorghe Lică, președintele CSI,
pentru a lua măsuri în consecință.
Toate acestea s‑au întâmplat întocmai, lucru pe care‑l ga‑
rantez cu cuvântul meu de student.
Eugen Coșeriu

Publice, dos. 955/1940, f. 133–134)
În același spirit se înscriu și declarațiile studentelor

Marioara Hamza (din anul III) și Corina Mitan (anul IV),
care confirmă cele spuse de Eugen Coșeriu, rezultând toto‑
dată măcar atașamentul lor față de legionari, dacă nu cumva
și înregimentarea. (Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii

Publice, dos. 955/1940, f. 135–136)
Declarație
Subsemnata, Cămărzan I. Georgeta, studentă anul II la

Facultatea de Litere și Filosofie din Iași, secția filologie mo‑
dernă, declar următoarele cu privire la cele ce s‑au întâm‑
plat în ora de Istoria literaturii române moderne ținută de
la 5–6 în ziua de marți 3 decembrie 1940, de către dl. prof.
Octav Botez.
Dl. prof. O. Botez a început prin a anunța că va vorbi
despre „acela care a fost Nicolae Iorga”. Imediat dl. Coșeriu
Eugen s‑a ridicat și înaintând spre catedră a spus d‑lui pro‑
fesor câteva cuvinte pe care nu le‑am auzit, eu fiind așezată
atunci în banca a 9‑a a Amfiteatrului, dar mi‑am dat seama
din răspunsul d‑lui profesor că dl. Coșeriu îl anunțase că
o lecție comemorativă pentru N. Iorga nu era bine venită.
Dl. prof. Botez a spus că se va supune teroarei și că poate
dl. Coșeriu să scoată revolverul și să‑l execute și pe el ca pe
răposatul N. Iorga. Dl. Coșeriu a spus că nu face altceva
decât îndeplinește un ordin al șefului studențimii din Iași,
dl. Gh. Lică, că nu are revolver și că roagă pe dl. profesor
să se mărginească la materia din anul acesta, care cuprinde
Epoca Alecsandri și în care nu intră N. Iorga. Dl. profesor
a întrebat de când se obișnuiește ca elevul să dicteze profe‑
sorului ce materie să predea. A intervenit dl. Piru, care și‑a
dat părerea că dl. Coșeriu trebuie dat afară și chiar a înain‑
tat până lângă catedră, repetându‑și părerea. Dl. profesor a
spus că e inutil să mai intervie pentru că ceilalți au forța, iar
ei nimic.
Dl. Coșeriu a plecat, iar în urmă dl. prof. Botez a spus că
regretă că aceasta i‑a venit de la un student bun și inteligent,
224 Lucian Nastasă
pe care‑l aprecia. Din fund, dl. Alecu a spus că dacă un om

face ceea ce a făcut dl. Coșeriu, nu e inteligent, ci cretin.
După ce dl. prof. Botez s‑a recules câteva clipe, a început
să vorbească despre Gr. Alexandrescu. Cam pe la sfârșitul
orei s‑au auzit bătăi în ușa care era încuiată ca de obicei. Dl.
prof. Botez a spus să se dea drumul, căci probabil a venit un
pluton de execuție. Au intrat dl. Gh. Lică, dl. Cobâlaș, Șt.
Ciocan, Eug. Coșeriu și încă alți câțiva studenți legionari
pe care nu știu cum îi cheamă. Dl. Gh. Lică a spus că s‑a
așteptat ca dl. prof. Botez să vorbească despre N. Iorga și
de aceea l‑a avertizat prin dl. Coșeriu. Din discuția care a
urmat n‑am reținut decât frânturi de fraze. Am auzit că dl.
Gh. Lică a spus că el, ca șef al studențimii ieșene, e dator să
aibă grijă de educația ei. Dl. prof. Botez a fost calificat de
francmason de unul dintre cei veniți, la care d‑lui a cerut
să‑i facă dovada. Dl. Cobâlaș i‑a arătat d‑lui profesor că au
murit o mulțime de elemente capabile și care ar fi putut face
ceva pentru țara asta, ca răspuns la întrebarea d‑lui prof.
Botez, dacă nu crede că N. Iorga a fost un om important.
Dl. Gh. Lică i‑a spus d‑lui Botez că a insultat morții. Dl. Gh.
Lică a spus tuturor să părăsească sala. Eu m‑am dus la Fac.
de Drept și de acolo am văzut pe geam că discuția a mai
urmat câtva timp, gesticulând când unii, când alții, apoi toți
au părăsit sala, iar servitorul a venit și a stins lumina.
Cămărzan I. Georgeta
6 decembrie 1940, Iași

Publice, dos. 955/1940, f. 138)
Cunosc pe d. Octav Botez din 1909, când, la exame‑
nul de capacitate pentru limba franceză, am avut prilejul
să prețuiesc cultura sa temeinică. De atunci, adesea am re‑
gretat că n‑a putut da o lucrare care să‑l impună. Pe lângă
excesul de spirit critic, lucrul se explică și prin faptul că,
chemat târziu la locul pe care‑l ocupă, obligațiile didactice
îl absorb.
Dintre lucrările prezentate, cele mai importante nu ating
decât indirect domeniul istoriei literare. Alexandru Xenopol,
teoretician și filosof al istoriei (1928) privește domeniul filoso‑
fiei istoriei, ca și broșura anterioară, A. Xenopol gânditor.
După cum și titlul arată, Pe marginea cărților prezintă
recenzii de revistă, dintre care unele se mărginesc la 4–5
pagini.
Interes prezintă În jurul teoriei genurilor literare (15 pa‑
gini). Dar lucrarea este mai mult un capitol de poetică ge‑
nerală și de estetică literară.
Naturalismul în opera lui Delavrancea dă un capitol util, iar
cele 15 pagini par un fragment.
Titu Maiorescu și locul lui în cultura românească dă în 15
pagini o utilă caracterizare, dar nu o contribuție științifică.
Alte lucrări ale d‑lui Botez nu mi‑au fost înaintate.
Situația aceasta se explică și prin felul cum se ajungea
conferențiar și apoi profesor. Dădea cineva un număr de pa‑
gini dintr‑o specialitate oarecum înrudită. Era abilitat do‑
cent pentru o specialitate oarecare, în cazul de față pentru
estetică literară, fără concurs între mai mulți. Apoi era făcut
conferențiar (celebra reformă [Armand] Călinescu cores‑
punde la acest caz și‑l generaliza…). Când se făcea un loc
vacant, fie și pentru o altă specialitate decât cea pentru care
era abilitat, se găsea o formulă pentru profesorat.
În cazul de față, faptul că d. Botez mai are puțin până la
pensie, prezintă un avantaj. Într‑un an‑doi vom avea tineri
226 Lucian Nastasă
bine și din timp pregătiți să se prezinte la concurs. Domnul

O. Papadima este bursier într‑al treilea an la Berlin. Și pro‑
fesorii lui mi‑au vorbit cu laude excepționale. El este bursi‑
erul vestitei fundații Humboldtstiftung. Aici alege guvernul
german tinerii din toate țările, și am avut satisfacția să fiu
încredințat că este socotit ca cel mai ales dintre toți. Mai este
d. Emil Turdeanu, care a studiat serios la Paris și actual‑
mente lucrează la Sofia. Facultatea de litere îi cunoaște pe
amândoi. Sunt deci elemente care se pot prezenta la con‑
curs. Altminteri, nu vom cunoaște la catedră plusul pe care
trebuie să‑l dea generațiile.
E de preferat un profesor nepregătit suficient sau fără lu‑
crări, dar care mai are un an‑doi, altuia care ar ajunge profe‑
sor fără concursul la care trebuie neapărat să ia parte tinerii
anume pregătiți pentru această specialitate.
Cu cea mai aleasă stimă,
D. Caracostea
Domniei Sale, domnului Rector al Universității,

președintele Comisiei pentru revizuirea profesorilor.

Publice, dos. 1051/1940, f. 46).
Miklós Bánffy și avatarurile
singurătății la Cluj (1945–1949).
File din dosarul Securității
Din perspectiva timpului, biografia lui Miklós Bánffy ne

pare una puternic contorsionată de frământările istoriei din
prima jumătate a veacului XX, parcursul vieții sale însoțind
agitația unei epoci marcate de două războaie mondiale, de
prevederile umilitoare pentru Ungaria ale Tratatului de
la Trianon, de ascensiunea și influența extremismelor de
dreapta sau de stânga, dar și de profunde transformări soci‑
ale și culturale ce au schimbat fața acelui secol și care pen‑
tru mulți au fost traumatizante. De altfel, toate acestea – și
încă multe altele – nu doar l‑au dominat, ci l‑au și inspirat,
așa cum rezultă din a sa Trilogie Transilvană, elaborată între
1934 și 1940293, dar și din memoriile lui politice, Huszonöt év
[După douăzeci de ani], redactate în 1945, însă publicate
abia în 1993294.
În fapt, Miklós Bánffy întruchipează el însuși un posibil
personaj pe care ar trebui să‑l redea posterității nu doar is‑
toricii, ci și literații, pentru că astfel „iluziile” trecutului s‑ar
293
Vezi Miklós Bánffy, They were counted, I, translated by Patrick
Thursfield and Kathy Bánffy‑Jelen, foreword by Patrick Leigh Fermor,
London, Arcadia Books, 1999; The Writting on the wall, II, 2009; They were
divided, III, 2001.
294
Budapest, Püski, 1993, 220 p. Vezi și versiunea în engleză: Miklós
Bánffy, The phoenix land, translated by Patrick Thursfield and Katalin
Bánffy‑Jelen, with an introduction by Patrick Thursfield, London,
Arcadia, 2003, 419 p.
228 Lucian Nastasă
întrupa și pentru cei care încă nu pot înțelege epoca. Fără

vreo legătură cu personajul lui din Li cel Prost (din 1946), dar
nici chiar cu Îngerul păcii (din 1948), Miklós Bánffy a căutat
mereu să se acomodeze realităților de zi cu zi, indiferent
de schimbările teritoriale el rămânând mereu ardelean, gata
să înfrunte aproape orice pentru a trăi pe aceste locuri, fie
la Bonțida, fie la Cluj. După un început de carieră politică
mai mult decât promițătoare în Ungaria post‑Trianon – ca
ministru de externe, cu realizări notabile în planul relațiilor
internaționale, ca președinte al Consiliului Național al
Artelor Plastice de la Budapesta etc –, Bánffy se restabilește
din 1926 în Transilvania, renunțând la activismul politic în
profitul preocupărilor culturale, prin munca de echipă de
la „Erdélyi Helikon” și implicarea în lumea teatrului, cu o
experiență anterioară deloc de neglijat295. Anii de sfârșit ai
celui de‑al doilea război mondial îl găsesc implicat în tenta‑
tivele de concordie maghiaro‑române, nefinalizate însă nu
din vina sa, dar cu siguranță i se datorează faptul că orașul
drag inimii lui, Clujul, a evitat distrugerile inerente trecerii
prin vâltoarea frontului. A plătit însă cu propriul castel de la
Bonțida, ce a fost incendiat de naziștii aflați în retragere (pe
13 octombrie 1944), dar mai dureroasă a fost pierderea valo‑
roasei lui biblioteci (de peste 25000 volume) și a unor opere
de artă ce însuflețeau atmosfera cărturărească de acolo.
Chiar și în aceste împrejurări, Miklós Bánffy rămâne în
Ardeal, în orașul de pe Someș, perioada de incertitudine
în ce privește această regiune sfârșindu‑se prin solemni‑
tatea din 13 martie 1945, a trecerii Transilvaniei de nord
sub administraţie românească, la care au fost prezenţi
Regele Mihai I, Petru Groza cu membrii guvernului şi A.I.
Vâşinski. De altfel, acest eveniment a constituit un moment
nu doar simbolic în ceea ce priveşte soarta Transilvaniei, ci
şi unul psihologic, îndeosebi pentru populaţia maghiară,
Între 1912–1918 a fost director al Teatrului Național și al Operei din

295
Budapesta.
care începe să realizeze faptul că destinul ei este aproape

hotărât, de a trăi ca minoritate în cadrul statului român. Că
în opinia unor lideri comunişti maghiari adeziunea la noile
realităţi era o chestiune de strategie duplicitară, dovadă stă
declaraţia pe care a făcut‑o Vasile Luca cu această ocazie296,
într‑un cerc restrâns şi de încredere al unor autonomişti ma‑
ghiari: „Toate acestea trebuie îndurate şi trebuie trecut peste
ele. Dacă acum aţi obţine autonomia, aceasta ar fi nimicită
în curând de şovinismul pustiitor al românilor; dar dacă re‑
uşim să întărim democraţia românească, aceasta va putea
face faţă reacţiilor ce vor urma după înlesnirile pe care le
cerem”297.
Aceste afirmaţii au fost de fapt rudimentele a cel puţin
două sarcini majore ce reveneau noii puteri instalate, aca‑
pararea puterii politice în general, şi, anihilarea sentimente‑
lor şi manifestărilor naţionaliste în special. În mod evident,
nu întâmplător a fost numit ca şef al guvernului dr. Petru
Groza, care deşi nu era membru al Partidului Comunist,
s‑a dovedit a avea multe alte atuuri. Dintre acestea, în cazul
viitorului Transilvaniei, Petru Groza a fost privit de cea mai
mare parte a maghiarilor de stânga ca un prieten al lor şi, nu
întâmplător, după moartea sa şi retragerea armatelor sovie‑
tice (în 1958) se va aprecia mereu că viaţa maghiarilor este în
continuă deteriorare298. Devine astfel explicabil cum, după
ce i‑a fost naționalizată și casa din Cluj – Palatul Tholdalagi
Korda –, lăsându‑i‑se în folosință doar o cameră, Miklós
Bánffy și‑a pus speranța în primul ministru de atunci, Petru
296
Vasile Luca era de origine maghiară (László Luka), din Secuime. Vezi
„fişa” sa într‑un document britanic publicat în Gh. Buzatu, România
şi războiul mondial din 1939–1945, Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie
Europeană, 1995, p. 390–391; de asemenea, Gh. Onișoru, Pecetea lui Stalin.
Cazul Vasile Luca, Târgoviște, Edit. Cetatea de Scaun, 2014, p. 22–23.
297
Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România
(1945–1955), coord. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. CRDE, 2002, p. 256.
298
Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Maghiarii din România
(1956–1968), coord. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. CRDE, 2003, p. 288–
292, 719–722.
230 Lucian Nastasă
Groza, cerându‑i sprijinul și descriindu‑i situația mizeră în

care ajunsese la 77 ani, fără pensie, fără alte venituri, fără
cel mai mic ajutor din partea familiei, aflată la Budapesta.
Era, de altfel, un strigăt de disperare pentru a i se aproba
repatrierea în Ungaria, solicitare făcută încă din 1947, dar
acceptată abia în toamna lui 1949.
De această perioadă se leagă și textul de față, stimulat
de fapt de găsirea la CNSAS (Consiliul Național pentru
Studierea Arhivelor Securității299) a unui dosar din fon‑
dul „operativ” pe numele lui Miklós Bánffy, nr. 63843,
închis în decembrie 1966, ce a stat în custodia Serviciului
„C” (Evidență) după plecarea lui din țară, dar cu mai
multe indicații de alte conexiuni, referitor la diverse per‑
soane sau pe probleme (tematice). Deși Direcția Generală
a Siguranței Statului a luat ființă în temeiul Ordinului
MAI nr. 12100‑S din 20 iunie 1947, devenind apoi Direcția
Generală a Securității Poporului (din august 1948), cum de
la sine se înțelege ea a preluat întregul patrimoniu docu‑
mentar de la vechile servicii ale Siguranței, reorganizând și
gestionând materialele informative în funcție de imperati‑
vele de moment300. Așa se face că dosarul de față cuprinde
și documente anterioare anului 1948, însă strict legate de
două aspecte din viața lui Bánffy după 1945: relațiile cu fa‑
milia sa rămasă în Ungaria și „manifestările dușmănoase,
antisovietice”.
Spre deosebire de alte dosare personale emanate de
Securitate, din categoria celor „operative”, cel de față îmi
pare de‑a dreptul „sărac” în documente, dacă ținem seama
de rosturile politice ale lui Miklós Bánffy din perioada in‑
terbelică, dar nu numai. Concluzia vine din comparația cu
299
Creat în baza Legii nr. 187/7 decembrie 1999 „privind accesul la pro‑
priul dosar și deconspirarea Securității ca poliție politică”, modificată și
completată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/2008.
300
Vezi „Partiturile” Securității. Directive, ordine, instrucțiuni (1947–1987),
ed. Cristina Anisescu, Silviu B. Moldovan și Mirela Matiu, București,
Edit. Nemira, 2007.
ale nume, ale căror dosare sunt de‑a dreptul impresionante,

din motive lesne explicabile (cum ar fi al lui Edgár Balogh
sau Lajos Jordáky). Până și existența unui dosar pe numele
lui Nae Ionescu, decedat încă din 1940, conține sute de do‑
cumente din perioada interbelică, legate în mai multe to‑
muri, deși „urmărirea” a fost deschisă tocmai în 1953301. Iar
exemplele ar tot putea continua! Această „sărăcie” ne face
să credem – cum parțial s‑a și confirmat – că numeroase
documente elaborate de‑a lungul vremii sub numele Bánffy
au ajuns după 1951 în dosarele altor „urmăriți” aflați cândva
în atingere cu contele scriitor, apreciat de unii drept un Lev
Tolstoi al literaturii ardelene.
Din cele două teme importante ale dosarului Miklós
Bánffy, cea cu caracter familial ocupă cea mai mare parte,
contele rămas la Cluj – departe de soție și fiică – fiind pre‑
ocupat în toamna anului 1946 și în prima parte a lui 1947 să
trimită și să primească scrisori, care în condițiile de atunci
nu se făcea în deplină siguranță, cu atât mai mult cu cât
schimburile epistolare oficiale între România și Ungaria
erau minuțios supravegheate, cenzurate și chiar reținute.
Ele puteau deveni astfel materiale numai bune de a acuza
pe cineva de activitate subversivă, de iredentism, de pone‑
grire a regimului nou instalat, chiar de spionaj. În acest
context au fost căutate mijloace alternative de comunicare,
în principal prin „curieri”, de regulă oameni de încredere,
în special rude ce puteau trece dintr‑o țară în alta, scăpând
astfel scrisorile de controlului autorităților.
Este tocmai ceea ce a făcut și Miklós Bánffy, apelând
în noiembrie 1946 la o rudă a farmacistului clujean Károly
György Hintz, căreia i‑a încredințat mai multe epistole către
soția sa Aranka Várady, aflată la Budapesta. Probabil curi‑
erul „a căzut” în mâinile autorităților române – sau poate
lucra la două capete –, de vreme ce un material aflat în ar‑
hiva Comitetului Regional PCR din Cluj nu‑i pomenește
CNSAS, dos. I‑073552 (2 vol. ); dos. P‑014548 (2 vol. )

301
232 Lucian Nastasă
numele și‑l califică drept un „curier permanent”302. Această

întâmplare însă face ca în dosarul Miklós Bánffy să găsim
două lungi epistole adresate lui de către soție și de către fiica
sa, Katalin (Kató). Aceasta din urmă prezintă un interes nu
doar istoric, cât mai ales unul... social, pentru că descrie în
multe detalii căsătoria fiicei lui Bánffy cu Ted Jelen, ofițer în
armata SUA, ceea ce o încurajează pe Kató să spere că foarte
curând va putea veni la Cluj pentru a‑și vedea tatăl bolnav și
sărăcit, aflându‑se acum sub o „înaltă” protecție americană.
Cealaltă epistolă, a soției Aranka, trezește în cel mai
înalt grad interesul autorităților, din mai multe perspective.
Iar un punct important îl constituie planurile și demersu‑
rile soției de a salva din proprietățile funciare, una aflată
în Ungaria („Csudaballa”), cealaltă fiind Bonțida, aceasta
din urmă constituind darul de nuntă pentru fiica sa Katalin,
aspect deja reglat prin acte notariale la finele anului 1946.
Rezultă în acest context faptul că Aranka trăia la Budapesta
cam la fel de modest (poate chiar de‑a dreptul sărăcită) ca
soțul ei de la Cluj, de vreme ce aflăm că deja se întreținea
prin vânzarea unor opere de artă, îndeosebi mici sculpturi
antice. Astfel, ea caută soluții, una fiind aceea de a compensa
naționalizarea proprietății din Ungaria („Csudaballa”),
deja împărțită la țărani în urma reformei agrare de acolo, cu
o alta, posibil prin invocarea calității de „participant” a lui
Bánffy la mișcarea de rezistență, existând posibilitatea unei
„proprietăți de schimb” de 300 pogoane. Iar pentru a intra
în această categorie, i se cere un certificat semnat de oame‑
nii zilei, precum Edgár Balogh, Lajos Jordáky, Károly Kós
ș.a., prin care să se relateze faptul că Miklós Bánffy a făcut
mai multe drumuri între Budapesta și România, în anii de
sfârșit ai conflagrației, din însărcinarea semnatarilor, ca
parte a mișcării de rezistență antifascistă. Cu un asemenea
document, Aranka ar rezolva problema unei „proprietăți
de schimb” cu ajutorul lui Péter Veres, nimeni altul decât
Arh.St.Cluj, Comitetul Regional P.C.R. Cluj, fond. 1, dos. 9/1946, f. 46–47.

302
scriitorul devenit om politic, care după numai câteva luni

va ajunge ministrul Apărării în Ungaria (1947–1948).
Miklós Bánffy apelează la vechii lui prieteni pentru a
obține certificatul sugerat (f.28), atașându‑l unei scrisori
datate 20 decembrie 1946, trimisă tot printr‑un curier neo‑
ficial, corespondența căzând însă în mâinile Siguranței de
atunci. Astfel, în ultima zi a anului 1946 (cu o zi înainte
tocmai își aniversase ziua de naștere) este interogat și dă o
declarație în care descrie motivul pentru care a apelat la un
asemenea curier, dar mai ales explică înțelesul unei fraze
ce părea anchetatorilor ca fiind antisovietică: „Recunosc că
am amintit în scrisoarea mea că rușii urăsc pe englezi, la
fel recunosc că am amintit în scrisoarea mea că aici nu este
decât întuneric și pustie, înțelegând Europa. Susțin că rușii
sunt supărați pe englezi, ce am menționat în scrisoare, ce
am constatat din ziare”. Întrebat asupra documentului ce
însoțea scrisoarea, Bánffy declară: „Certificatul anexat la
scrisoarea mea am primit înainte de Crăciun de către dl.
Balogh Edgár cu scopul de a dovedi atitudinea mea în tim‑
pul războiului, când am intervenit lângă Horthy Nicolae ca
orașul Cluj să fie socotit ca oraș deschis și să nu fie apărat”.
(f.13). Încercarea lui de a motiva aparentul sens antisovie‑
tic al uneia din fraze trebuie corelată însă – credem – cu o
propoziție din epistola trimisă lui Miklós Bánffy de soția sa
la 29 noiembrie 1946, când oarecum disperată de situația ei
încheia astfel: „Orizontul e înflăcărat, ca la apus de soare, în
consonanță cu marele meu apus”!
Cum de la sine se înțelege, nu vom insita aici asupra în‑
tregului conținut al dosarului de la CNSAS al lui Miklós
Bánffy, existând însă mai multe scrisori olografe ale aces‑
tuia, lungi, scrise cu creionul, dar suficient lizibile, cu
informații despre cel rămas singur la Cluj, despre „oamenii
zilei” de aici, despre prieteni etc. Deși există mențiunea că
au fost interceptate cinci fotografii de la nunta fiicei lui cu
ofițerul american, din nefericire acestea lipsesc, fiind proba‑
bil atașate ulterior altui dosar.
234 Lucian Nastasă
S‑ar mai cuveni menționat aici interesul autorităților ro‑

mâne față de Casa de Păstrare și Economii din Cluj, la care
Miklós Bánffy era președinte al consiliului de administrație,
instituția fiind îndeaproape supravegheată până la trecerea
ei în patrimoniul statului, deoarece „este una din instituțiile
care sprijină în modul cel mai activ propaganda și acțiunile
economice maghiare din Transilvania”. Aflăm astfel că deși
armata sovietică și‑a însușit în 1945 întreg capitalul băncii,
aceasta a reușit să‑și refacă rapid capacitățile (fără a vinde
din bunurile imobiliare), finanțând tranzacții importante,
„ceea ce dovedește că are ajutoare din afară”, adică de la
Budapesta.
Evident, nu lipsește nici ridicolul situației, între coperțile
aceluiași dosar aflându‑se frecvent formulări contradictorii
ale celor ce au supravegheat sau caracterizat activitatea lui
Miklós Bánffy. Astfel, dacă la sfârșitul lui 1951 se nota pe
una din fișele lui faptul că „în ultimii ani nu a făcut nici un
fel de politică”, iar „în prezent este un bun democrat”, în
decembrie 1966 apare în scriptele Securității că ar fi „fost
șovin maghiar și a fost membru al Partidului Maghiar”, mai
mult chiar, „președintele comunității maghiarilor” din Cluj.
Sunt acestea doar câteva elemente ce pot stimula noi
investigații asupra anilor de sfârșit ai lui Miklós Bánffy,
petrecuți într‑o Românie în plină transformare, pe cale de
a‑și construi comunismul, nu doar utopic, cât mai ales lipsit
de interes pentru marile ei spirite.
Zevedei Barbu și
iluzia diplomației
românești comuniste
A trebuit să comemorăm un veac de la nașterea lui Zevedei

Barbu, pentru ca părți din biografia sa să revină în actua‑
litate, în cadrul unui interes ce în alte spații geografice se
manifestă de mai multă vreme, pornindu‑se tocmai de la
ceea ce este mai important din viața unui om: opera. Pentru
că, fără a intra acum în detalii, gândirea sociologică occi‑
dentală de după al doilea război mondial a fost fără îndoială
marcată de câteva din reflecțiile lui Zevedei Barbu asupra
raporturilor dintre democrație și dictatură, dintre rațiune și
violență, dintre istorie și imaginație, dar și asupra psiholo‑
giei istorice, teroarea imaginației, sociologia dramei etc303.
Sunt doar câteva dintre temele atinse de gânditorul
român care, prin forța împrejurărilor, a făcut „Școală” nu
aici, unde și‑ar fi dorit cel mai mult să trăiască și să lucreze în
câmpul culturii, ci pe alte meridiane, în principal în Anglia
și Brazilia, în dimensiuni culturale greu de circumscris acum
și aici. Cum de s‑a ajuns ca opera sa principală să fie elabo‑
rată îndeosebi în emigrație, după al doilea război mondial,
Vezi îndeosebi volumele lui Zevedei Barbu, Le développement de la
303
pensée dialectique (Paris, Alfred Costes, Editeur, 1947), Democracy and

Dictatorship (New York, Grove Press, 1956) și Problems of Historical
Psychology (New York, Grove Press, 1960), precum și studiile sale răs‑
pândite în diverse alte publicații, adunate acum de William Outhwaite
(Sussex University) și Bráulio Matos (Brasilia University) într‑o antolo‑
gie în curs de apariție, The Zevedei Barbu Reader.
236 Lucian Nastasă
tocmai în cazul celui care împărtășise ideile de stânga, care

avusese statutul de „ilegalist” și făcuse închisoare alături de
unii dintre viitorii lideri ai României comuniste, iar după
răsturnarea regimului antonescian părea să fie printre „oa‑
menii zilei”? Este tocmai ceea ce am dori să surprindem în
studiul de față, prin raportarea directă la evenimentele din
biografia ante‑exil a lui Zevedei Barbu, în legătură indiso‑
lubilă cu activitatea lui în cadrul aparatului diplomatic ro‑
mânesc din primii ani de după sfârșitul marei conflagrații
mondiale. În fond, cazul lui nu este singular pentru epoca
ce o avem în vedere, desțărarea multor intelectuali – chiar
de stânga – fiind una dintre opțiunile salvatoare, cu impact
însă enorm asupra reflecției despre realitățile politice ale
vremii și a destinului celor ce păreau a nu mai avea destin.
Iar din această perspectivă, Zevedei Barbu conturează o ti‑
pologie ce merită o atentă luare aminte.
Fără a insista prea mult asupra unor repere biografice
anterioare perioadei avute acum în vedere304, câteva ele‑
mente se cuvin a fi însă reiterate și chiar completate pen‑
tru o mai bună contextualizare. Ardelean de origine, năs‑
cut pe 28 ianuarie 1914 la Reciu (jud. Sibiu), într‑o familie
modestă de țărani, puternic ancorată în creștinismul orto‑
dox305, tânărul Barbu devine un exponent tipic al acțiunii
principiului meritocratic în România interbelică. După ab‑
solvirea Liceului „Aurel Vlaicu” din Orăștie (în iulie 1933),
urmează cursurile Facultății de litere și filosofie din Cluj,
fiind captivat de psihologia experimentală profesată de
Florin Ștefănescu‑Goangă, personalitate nu neapărat de
anvergură intelectuală, cât mai ales un influent om politic
național‑liberal, ce a controlat și determinat puternic în
anumite perioade destinul universității transilvane, dar și al
304
Ele au fost nu demult sistematizate și mult îmbogățite de către Mircea
Popa, Centenarul nașterii filosofului Zevedei Barbu, în „Apostrof”, XXVI,
2015, nr. 2 (297), p. 15–18.
305
Ceea ce și explică prenumele de „Zevedei”, inspirat după tatăl a doi
dintre apostolii lui Isus Hristos (al lui Iacov și Ioan).
Ministerului Instrucțiunii306, cu o aureolă oarecum forțată

de oponent al extremismului de dreapta, câștigată practic
în urma unui așa‑zis atentat (în fapt o stupidă răzbunare
de natură sentimentală) al legionarilor în data de 28 no‑
iembrie 1938. Este și motivul pentru care Zevedei Barbu își
va susține licența în psihologie (ca materie principală) cu
Ştefănescu‑Goangă, dar și în sociologie (ca disciplină se‑
cundară) cu cvasi‑anonimul Constantin Sudeţeanu, elabo‑
rând cu acest prilej o interesantă lucrare despre Minciună în
lumea copilului (în vara lui 1937).
Poate n‑ar fi lipsit de importanță să menționăm faptul
că tânărul Barbu și‑a mai ales o a doua materie secundară
pentru licență, și anume istoria filosofiei, ilustrată în acea
vreme de Marin Ştefănescu. Ajuns universitar mai mult
prin merite așa‑zis „patriotice” și mai deloc profesionale,
„filosoful” a părut multora din colegi nu tocmai întreg
la minte, manifestând un naţionalism deşănţat şi ridicol
(sub haina unui misionarism cultural), chiar agresiv, du‑
blat de o religiozitate exagerată în manifestare şi expre‑
sie. Iar sub aspectul acestei din urmă atitudini ar fi multe
de spus, pentru a evidenţia mai curând până unde poate
merge fanatismul, mai ales cel de paradă: de pildă, îşi în‑
cepea cursul rostind în genunchi „Tatăl Nostru”, în faţa
unui amfiteatru plin de studenţi, de altfel comportându-
se în toate şi pretutindeni ca un propagator militarist al
ortodoxismului.
Încă înainte de finalizarea studiilor universitare, se pare
că Zevedei Barbu a fost îndrăgit de Fl. Ștefănescu‑Goangă,
care din pozițiile ce le‑a ocupat – de la 1 noiembrie a devenit
și rector al Universității din Cluj – l‑a susținut pe tânărul
fiu de țăran, promițător prin aspirații. În plus, s‑a mai bu‑
curat poate și de un soi de solidaritate regională, din partea
profesorilor originari din zona Sibiului, unii și absolvenți
306
În calitatea lui de subsecretar de stat, între 5 septembrie 1936 și 30
decembrie 1937.
238 Lucian Nastasă
ai Liceului din Orăștie, solidaritate cu adevărat activă în

cazul celor din acest spațiu transilvan rămas ortodox, după
ce mulți conaționali ardeleni trecuseră în veacul XVIII la
greco‑catolicism.
Așa se face că, student fiind, Zevedei Barbu va fi numit
preparator suplinitor – dar cu atribuții de secretar – la
Oficiul Universitar din Cluj (între 1 aprilie 1936 și 30 sep‑
tembrie 1938), pentru ca mai apoi să fie luat de protecto‑
rul său Ștefănescu‑Goangă la Institutul și Laboratorul de
psihologie experimentală, tot ca preparator. La 1 aprilie
1939, va fi chiar promovat ca asistent, cu puțin timp îna‑
inte de susținerea tezei lui de doctorat, intitulată Contribuţii
la psihologia onestităţii, în fața unei comisii alcătuite din N.
Mărgineanu, C. Sudeţeanu, D.D. Roşca şi Liviu Rusu, la
data de 23 iunie 1939.
Când totul părea să‑i meargă bine din perspectiva unei
cariere universitare, în direcția psihologiei experimentale
sub oblăduirea lui Fl. Ștefănescu‑Goangă, aspirând chiar la
obținerea unei burse de specializare în străinătate, izbucni‑
rea celui de‑al doilea război mondial și, mai apoi, instaura‑
rea în România a regimului antonescian îi va schimba oare‑
cum destinul lui Zevedei Barbu. În toamna lui 1940, când
guvernul este dominat de iresponsabile elemente legionare,
Fl. Ștefănescu‑Goangă este suspendat din învățământ încă
din octombrie307, în contextul unei epurări politice, le‑
galizată apoi de o așa‑numită Comisie pentru revizuirea
situației membrilor corpului didactic, instituită prin legea
nr. 3670 din 2 noiembrie 1940, comisie ce a funcționat la
București308 și care, i-a îndepărtat din universități pe toți cei
care se manifestaseră de‑a lungul vremii contra exceselor de
extremă dreapta.
Arh.St.Cluj, Facultatea de Litere și Filosofie, doc.453/1940.

307
Alcătuită din P.P. Panaitescu (ca președinte), Traian Herseni, Dan

308
Rădulescu, Gh. Nechita, Iacob Lazăr, Vintilă Dongoroz, G. Meitani,

Iordache Făcăoaru, Virgil Nițulescu, Dimitrie Găzdaru, Stan Ionescu,
Ștefan Bogdan și Petre Tomescu.
De altfel, ascensiunea și instaurarea mișcării legionare

la cârma României începând cu 6 septembrie 1940, ală‑
turi de Ion Antonescu, ce a culminat cu fondarea Statului
Național‑Legionar (la 14 septembrie), a deschis perspectiva
unei perioade de aproximativ cinci luni în care au guver‑
nat îndeosebi violența și arbitrarul, „răzbunarea” devenind
cuvântul de ordine și temeiul juridic al asasinatului poli‑
tic, real sau închipuit. Acest scurt interval de timp a deve‑
nit poate unul din cele mai sângeroase din trecutul ce se
proclama „modern” al României, la numai două decenii
de la realizarea Marii Uniri lumea asistând și la uciderea
brutală a marilor ei spirite, oameni de cultură și universi‑
tari cu o faimă de netăgăduit, ori la asasinarea sumară a
câtorva sute de conaționali prin abatoare sau păduri, doar
pentru simplul motiv că erau israeliți, ca să nu mai vorbim
de execuțiile succinte a unor așa‑ziși adversari politici, foști
miniștri, lideri de partide, ofițeri etc.
Astfel, Zevedei Barbu își va continua activitatea în ca‑
drul Laboratorului de psihologie experimentală fără a‑l mai
avea în proximitate pe Ștefănescu‑Goangă309, traumele ge‑
nerate de excesele legionarilor suprapunându‑se peste cele
produse de Arbitrajul de la Viena, care nu doar au stabilit o
altă frontieră pentru România, ci au determinat reașezarea
în „exil”, la Sibiu, a universității ardelene. Poate din această
perioadă se dezvoltă în el un interes sporit pentru studiul
mișcării legionare, care pe la finele anilor ’60, pe când era
deja profesor de sociologie la Sussex University, a căpătat
forme concrete, acceptând chiar un soi de colaborare cu se‑
viciile secrete române (Direcția VII a Securității) în schim‑
bul furnizării unor lucrări din țară despre legionari sau
opere scrise ale acestora. Mai mult chiar, prin 1967 și 1968,
Barbu a vorbit în câteva rânduri la BBC despre atrocitățile
Legal, Fl. Ștefănescu‑Goangă va fi reintegrat în învățământul supe‑
309
rior încă de pe 10 februarie 1942, însă de facto și‑a reluat activitatea la

catedră abia de la 11 ianuarie 1943. Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de Litere și
Filosofie, doc.62/1942.
240 Lucian Nastasă
legionarilor și teroarea fascistă din România anilor 1940–

1944, anunțând chiar intenția de a scrie o carte de sociologie
despre crimele extremiștilor de dreapta din acea perioadă310.
În acest context, în care se produce și o reașezare a
pozițiilor academice, de la 1 august 1942 Zevedei Barbu
este transferat la dorința sa în postul de asistent la catedra
de Filosofia culturii311, al cărui titular era poetul și filosoful
Lucian Blaga, ajuns în postura de profesor universitar abia
în 1938, după îndelungate eforturi312, mai întâi la o catedră
de Sociologie rurală, devenită abia din 1940 de Filosofia
culturii. În locul lui Barbu va fi adus la Institutul de psiho‑
logie un basarabean de origine, Anatol Chircev313, care mai
apoi va lupta pe frontul de răsărit, fiind luat prizonier în
URSS, de unde a revenit abia în 1948. Plecarea lui Zevedei
Barbu este explicabilă de altfel prin atmosfera creată în
cadrul catedrei de psihologie, suplinită – după suspenda‑
rea lui Fl. Ștefănescu‑Goangă din învățământ – de Nicolae
Mărgineanu314, și el susținut cândva de fostul titular, dar
care odată ajuns în locul profesorului său a manifestat o
vădită ostilitate față de asistentul lui Goangă, poate și din
motive profesionale315.
310
Cf. Arhiva CNSAS. Fond SIE, dos. 7464, vol. 2, f. 46–53.
311
Arh.St.Cluj, Facultatea de Litere și Filosofie, doc.293/1942.
312
Vezi Lucian Nastasă, Intelectualii şi promovarea socială (Pentru o morfolo‑
gie a câmpului universitar), Cluj, Edit. Limes, 2004, p. 129–152.
313
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere‑corespondenţă, doc.358/1942.
314
Ibidem, doc.532/1941.
315
Vezi mai apoi conflictul dintre Fl. Ștefănescu‑Goangă și N.
Mărgineanu din februarie 1946 (de altfel, nu a fost singurul), celui din
urmă reproșându‑i‑se felul în care nu și‑a respectat îndatoririle didactice,
ținuta etică și mai ales probitatea științifică (cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de
litere‑corespondenţă, doc.526 și 527/1946). De altfel, această ostilitate a lui
Mărgineanu față de Barbu se va manifesta și mai apoi, o Notă infor‑
mativă din 8 iulie 1947 a serviciilor de supraveghere subliniind, printre
altele, faptul că cel dintâi, președinte al Societății Româno‑Americane,
a înmânat agentului consular britanic din Cluj mai multe texte în care
descrie situația politică din România, iar atunci când relatează despre
epurările din învățământul superior este menționat Zevedei Barbu, care,
Fără a intra în detaliile relației dintre Lucian Blaga și

Zevedei Barbu, trebuie subliniat faptul că întâlnirea din‑
tre cei doi a lăsat urme adânci în orientarea intelectuală a
celui din urmă, care de acum manifestă tot mai pregnant
preocupări spre filosofie și literatură, devenind de altfel se‑
cretar și prim‑redactor al revistei de sociologie și filosofie
„Saeculum”. În această nouă atmosferă intelectuală, al unui
Sibiu universitar, aproape de casa părintească, dar oarecum
la distanță de o capitală unde rigorile dictaturii antonesci‑
ene se simțeau la tot pasul, Barbu începe să aprofundeze o
altă direcție de gândire, cea marxistă, într‑un context istoric
bine circumscris și, mai ales, într‑un cerc de prieteni și co‑
legi universitari ce merită luare aminte.
Dacă până spre 1943, Zevedei Barbu a simpatizat politic
cu Partidul Național Țărănesc, așa cum mulți români ar‑
deleni au simțit că se cuvine, colegialitatea universitară cu
Victor Iancu, Alexandru Roșca, Mihai Beniuc ori Liviu Rusu
l‑a adus în tagma așa‑zisului „nucleu al comuniștilor de la
Universitate”316. Intrat la Facultatea de filosofie și litere din
Cluj abia din 1939, ca asistent la catedra de Estetică și cri‑
tică literară, Victor Iancu s‑a apropiat repede de Barbu și de
revista „Saeculum”, publicând încă din primul număr un
studiu despre teoria valorilor la Tudor Vianu, după ce an‑
terior se afirmase printre semnatarii Manifestului Cercului
Literar, adresat lui Eugen Lovinescu317. Cam de aceeași vârstă
cu Iancu, dar cu vreo șapte ani mai mare decât Barbu, Mihai
Beniuc fusese coleg cu acesta din urmă în cadrul Institutului
de psihologie, unde era tot asistent318, remarcându‑se toto‑
dată prin câteva volumașe de versuri, oarecum naive, dar mai
„fără merite deosebite”, dar apropiat de comuniști, aspiră să devină pro‑

fesor universitar (Arhiva CNSAS. Fond SIE, dos. 7464, vol. 1, f. 9).
316
Arhiva CNSAS. Fond SIE, dos. 7464, vol. 1, f. 70–75.
317
Mai multe vezi la Alexandru Ruja, Victor Iancu – între repere biografice și
existența culturală, în „Studii de literatură română și comparată”, XVIII–
XIX, 2002–2003, p. 191–199.
318
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere‑corespondenţă, doc.823/1941.
242 Lucian Nastasă
ales prin atașamentul lui față de marxism. De aceeași factură

era congenerul Alexandru Roșca, coleg cu Barbu și Beniuc
la Institutul de psihologie, angajat însă aici încă din 1926, ca
preparator, pentru ca de la 1 decembrie 1938 să fi devenit șef
de lucrări. Liviu Rusu era mult mai în vârstă (născut în 1901),
își începuse cariera alături de Fl. Ștefănescu‑Goangă, pentru
ca după o specializare la Paris să se apropie de estetică, ocu‑
pând din 1938 respectiva catedră de la Cluj, unde l‑a avut
ca asistent pe Victor Iancu, amintit mai sus. Însă nu lipsit
de semnificație este faptul că toți au publicat în „Saeculum”,
că erau percepuți ca intelectuali de stânga, anti‑fasciști și
anti‑legionari, unii chiar cu simpatii pro‑sovietice.
Într‑un context încă nu deplin lămurit, la 23 octombrie
1943 au fost arestaţi Victor Iancu şi Zevedei Barbu319, alături
de mai multe persoane, cu ocazia unei așa‑numite „căderi”,
în fapt descoperirea la Sibiu, încă din 11 octombrie, a unei
organizații comuniste alcătuite din 55 membri. În fapt, eve‑
nimentul trebuie asociat cu o acțiune de mai largă amploare
a Siguranței antonesciene, de arestări în rândurile celor care
inițiaseră și aderaseră la Frontul Patriotic, organism care în
toamna lui 1943 preconiza, la inițiativa lui Petru Groza, o
colaborare cu Liga Păcii din Ungaria (cu o componență de
stânga). Așa se face că în octombrie‑decembrie 1943 s‑au
tot făcut arestări, printre cei reținuți numărându‑se Gh.
Vlădescu‑Răcoasa, Petru Groza, Mihail Magheru, Petre
Ion, Miron Belea, Gh. Micle ș.a.
În privința celor de la Sibiu, în urma anchetei a rezultat
faptul că Zevedei Barbu se afla printre cei patru lideri ai
organizației clandestine, context în care Curtea Marţială a
Corpului 6 Armată l‑a condamnat la 8 ani şi 6 luni închi‑
soare pentru „propagandă politică în şcoală” şi „participare
la organizaţie politică şi activitate clandestină potrivnică
ordinii existente în stat”320. În consecinţă, a fost destituit
Ibidem, doc.452/1943.
319
Curtea Marţială a Corpului 6 Armată din Sibiu, dosar 8511/1943.

320
şi din învăţământul superior321, iar în conformitate cu le‑

gislaţia vremii pierde drepturile politice, pe cel de pensie,
i se anulează diplomele de licenţă şi doctorat etc322. Însă
nu i s‑a aflat nici o culpă lui Victor Iancu, eliberat de altfel
la scurt timp după arestare, la fel cum discutabilă ar fi în
această perioadă situația lui Mihai Beniuc, bunăoară, „sal‑
vat” de Siguranță prin moblizare, fără a fi trimis pe front
asemenea altor colegi universitari, fiind totuși repartizat
Secției VI a SSI, pentru cenzura corespondenței de limba
maghiară, unde a activat până la schimbarea politică din
23 august 1944.
Zevedei Barbu a fost astfel încarcerat la Caransebeș,
locul pe unde trecuseră sau unde se mai aflau ca deținuți
încă mulți alți lideri comuniști, aduși aici după deteriora‑
rea Doftanei, precum Gh. Gheorghiu‑Dej, Emil Botnăraș,
Teohari Georgescu, Chivu Stoica, N. Ceaușescu, Alexandru
Drăghici, Iosif Chișinevschi, Alexandru Moghioroș,
Miron Constantinescu, Alexandru Nicolschi, Pantelimon
Bodnarenko ș.a., mulți din aceștia nu demult transferați în
lagărul de la Târgu Jiu. Caransebeșul era unul din puținele
penitenciare prevăzute cu ateliere industriale, unde se putea
lucra, dar se puteau și menține legăturile „politice” dintre
deținuți, mulți din „șefii” unor asemenea ateliere bucu‑
rându‑se în anii regimului comunist de poziții importante
în stat (Vasile Vaida a fost ministru al Agriculturii și prim‑se‑
cretar al regiunii Cluj; Teodor Rudenko a deveni ambasa‑
dor în China; Andrei Iacobovici a ajuns director general în
Ministerul Construcțiilor ș.a.m.d.). De altfel, la Caransebeș
comuniștii aveau totul sub control, fiind organizați și du‑
când o activitate strict supravegheată de liderii lor, cei oa‑
recum „rebeli” fiind imediat puși la punct. S‑a creat astfel
o solidaritate între deținuți, care mai apoi, după 23 august
1944, se va reflecta mai ales în distribuția pârgiilor de putere
„Monitorul Oficial”, nr. 304 din 31 decembrie 1943.

321
Arh.St.Cluj, Facultatea de litere‑corespondenţă, dos. 541/1943.

322
244 Lucian Nastasă
în stat și în cadrul PCR. În ceea ce‑l privește pe Barbu, după

„eliberare”, documentele PCR apreciază că în perioada
detenției acesta n‑ar fi „avut o atitudine tovărășească”, fiind
privit poate cu circumspecție și pentru faptul că era un „in‑
telectual”, la al cărui proces pledase în favoarea lui ca mar‑
tor al apărării Lucian Blaga, iar la începutul lui februarie
1944, soția lui Octavian Goga a intervenit pe lângă înaltele
autorități ale statului pentru grațierea lui323.
Zevedei Barbu nu a rămas multă vreme în închisoare,
actul de la 23 august 1944, de răsturnare a regimului anto‑
nescian, aducând încă din acea noapte eliberarea tuturor
deținuților politici încarcerați. Revenit la Sibiu, Barbu va fi
reintegrat în universitate, activând totodată ca lider în cadrul
Uniunii Patrioților, care îl va desemna în noiembrie 1944 să
candideze ca primar local, unde de altfel a eșuat. A profitat
însă de relațiile anterioare, potențate de mult râvnitul statut
de „ilegalist”, fiind chemat la sfârșitul lui ianuarie 1945 ca
secretar general al Ministerului Naționalităților. Acolo era
titular Gh. Vlădescu‑Răcoasa, și el sociolog, cu un curs de
specializare pentru doctorat la Facultatea de Științe Sociale
și Economice de la Geneva, dar și la Institutul Universitar
de Înalte Studii Internaționale de acolo (fără a-și suține
vreodată doctoratul), pentru ca din toamna lui 1923 să fie
numit asistent pe lângă catedra de Sociologie a lui Dimitrie
Gusti, care i‑a încredințat și calitatea de secretar, apoi direc‑
tor al Institutului Social Român (până în 1937). Ulterior, de
la începutul lui 1941324, a condus asistența socială și salariza‑
rea la CAM, predând totodată ca profesor la Academia de
Studii Cooperatiste și la Universitatea Muncii, cu o bogată
activitate publicistică. Și Vlădescu‑Răcoasa fusese arestat
în toamna lui 1943, alături de Petru Groza, cu care avea o
mai veche și strânsă relație de amiciție, pentru ca în guver‑
narea Nicolae Rădescu să ocupe portofoliul Ministerului
323
Arhiva CNSAS. Fond SIE, dos. 7464, vol. 1, f. 3, 45–49 ș.a.
324
f. 219–222.
Naționalităților (6 decembrie 1944–28 februarie 1945), unde

împreună cu Zevedei Barbu, dar și cu ajutorul lui Groza
(care era vicepreședinte al Consiliului de Miniștri), va fi în‑
tocmită Legea Minorităților.
Barbu nu va activa mult în cadrul acestui departament,
pentru că, în condițiile deja cunoscute325, comuniștii pro‑
voacă disoluția guvernului Rădescu, după care se realizează
o altă echipă, în care funcția de prim‑ministru revine lui dr.
Petru Groza, echipă agreată de URSS și dominată de fideli
ai acesteia. În aceste împrejurări, Zevedei Barbu trece la
Ministerul de Externe, nu pentru că ar fi avut vreun „con‑
flict” cu Vlădescu‑Răcoasa326, ci pentru că era o dorință a sa
mai demult reprimată (nu fusese Lucian Blaga, mentorul său
„filosofic”, ani buni în diplomație?!). De altfel, noul regim ce
stătea să se instaleze a apelat la mai mulți universitari pentru
a reprezenta România peste hotare, de pildă Iorgu Iordan
fiind numit șeful Legației de la Moscova (avându‑l pe Mihai
Beniuc – fost coleg al lui Zevedei Barbu la Universitatea
din Cluj/Sibiu – drept consilier cultural), mai apoi Tudor
Vianu va deveni ambasador la Belgrad etc. Această mișcare
are loc de altfel la intervenția directă a lui Petru Groza pe
lângă Gh. Tătărescu, ministru al Afacerilor Străine, primul
ministru prețuindu‑l mult pe Zevedei Barbu, la fel cum și
Lucrețiu Pătrășcanu considera mai mult decât binevenită
prezența universitarului clujean în aparatul diplomatic. De
altfel, între Barbu și Pătrășcanu existau tot felul de afinități
intelectuale și umane, cei doi hoinărind – de pildă – în
prima parte a lui 1946 prin Moscova, făcându‑și mărturisiri,
împărtășindu‑și entuziasmul în ideologia marxistă etc.
Inițial, Barbu ocupă de la 1 mai 1945 postul de consi‑
lier cultural în cadrul Ministerului Afacerilor Străine327, cu
325
Vezi Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, București, Edit.
ALL, 1996.
326
După cum se afirmă într‑un document ulterior al serviciilor secrete
(Arhiva CNSAS. Fond SIE, dos. 7464, vol. 1, f. 95).
327
În statul de funcții figura pe poziția: „consilier de presă principal diurnist”.
246 Lucian Nastasă
misiunea specială de a supraveghea raporturile culturale

româno‑maghiare, dar și cu atribuții în ce privește anumite
analize sociologice, apoi – de la 1 iunie 1945 – va fi numit di‑
rector adjunct al Presei și Propagandei în Centrală, pentru
ca la scurt timp să fie trimis consilier de ambasadă la Londra,
ocupând totodată și funcția de secretar general al sindicatu‑
lui ministerului, în 1946 figurând ca vicepreședinte al acestei
organizații. Însă până la plecarea în misiune, Zevedei Barbu
s‑a angajat și în munca propagandistic‑educativă, ținând
lecții de filosofie la așa‑numita pe atunci Universitatea
Liberă Democratică din București – în lunile mai, iunie și
iulie 1945328 –, alături de alți intelectuali de stânga, precum
Al. Graur, H. Stahl, Andrei Oțetea, Alex. Sanielevici, Gr.
Moisil, Al. Rosetti, Emil Condurachi, Athanasie Joja, Iorgu
Iordan, C. Parhon ș.a. Din această perioadă datează pro‑
babil o caracterizare a lui Barbu, ca membru PCR, în care
este descris ca fiind „un om inteligent, cunoscător al teoriei
marxiste, scriitor, bun orator, dar slab în acțiunile pe teren.
Este foarte încrezut”329.
În perioada cât s‑a aflat la București, se mai petrece un
eveniment, de natură personală. Pe lângă faptul că a in‑
trat în „cercuri mari” – prietenii reproșându‑i că deja s‑a
depărtat de ei –, fiind și foarte ocupat (conferințe, articole
de gazetă, însărcinările de la minister etc.), se trezește de‑
odată și „înconjurat de multă atenție din partea unor cer‑
curi feminine, care urmăreau să‑l atragă în sânul lor prin
căsătorie”330. Astfel, cunoaște aici fetele familiei Bertola,
dat fiind că locuia în chirie într‑una din garsonierele imo‑
bilului de pe bulevardul 6 Martie nr. 44, de altfel propri‑
etatea acesteia. Tatăl fetelor – italian de origine – dece‑
dase mai demult, în vreme ce mama avea încă în posesie
impozantul Hotel „Bulevard”. Cum Barbu se afla printre
328
Textele conferințelor sale în Arh.St.Bucureşti/Văcăreşti, Universitatea
din Bucureşti. Rectorat, dos. 37/1945, f. 637–644.
329
Arhiva CNSAS. Fond SIE, dos. 7464, vol. 1, f. 45–49
330
Ibidem, f. 94.
„oamenii zilei”, intelectual rafinat și cu un prestigiu sim‑

bolic indiscutabil, intră repede într‑o mai strânsă relație
de prietenie cu Letiția Bertola, dar și cu surorile ei, Menel
și Clotilda.
Menel Bertola era cea mai în vârstă (n. 1904), fusese o
vreme măritată, iar după divorț se retrăsese în apartamentul
de la nr. 2 al imobilului amintit, trăind fără prieteni și fără
vizite, preocupată doar de ceea ce se pricepea mai bine: să
cânte la pian. De altfel, făcea acest lucru la Teatrul „Studio”,
pentru ca la începutul lui 1949 să se mute la Teatrul „Sfântul
Sava”. În schimb, Clotilda trăia sub luminile rampei, la
propriu și la figurat, ocupând apartamentul de la nr. 6.
Absolvise Academia de Artă Dramatică din București în
1938, frecventând totodată Conservatorul de Muzică și
Școala de Arte Frumoase. Cunoscută îndeosebi sub numele
de „Claudy” Bertola, aceasta s‑a remarcat încă de la începu‑
tul carierei ca o artistă de mare talent, nu doar frumoasă,
ci și foarte cultă, interpretând roluri memorabile pe sce‑
nele de la Comedia, Teatrul Național, Sărindar, Odeon și
la Municipal. Nu întâmplător a fost prietenă cu Marietta
Sadova, binecunoscută pentru simpatiile ei legionare, dar
fără ca Claudy să se manifeste politic în această direcție. Se
căsătorise în 1940 cu pictorul Ștefan Constantinescu, sen‑
sibil mai în vârstă decât ea, care prin forța împrejurărilor
devenise un soi de artist preferat al perioadei antonesciene.
Mariajul celor doi nu a ținut prea mult, gelozia artistului
plastic impunând divorțul, dar bucurându‑se încă de pri‑
etenia actriței, care‑l mai primea uneori să locuiască la ea.
Claudy Bertola a mai avut o aventură trecătoare cu un alt
actor, de la Teatrul Evreiesc, cu Willy Ronea, pentru ca din
1945 să se îndrăgostească de Liviu Ciulei, cu care a lucrat
împreună la Odeon, mai apoi cei doi căsătorindu‑se, deși ea
era cu un deceniu mai în vârstă decât el331. Ulterior, Clody
Asupra ei vezi Ludmila Patlanjoglu, autoarea unui volum de dialo‑
331
guri cu Clody Bertola, La vie en rose cu Clody Bertola, București, Edit.

Humanitas, 1997.
248 Lucian Nastasă
se va despărți și de Ciulei, devenind soția „asistentului”

acestuia, Lucian Pintilie.
Ultima din cele trei surori, Letiția, care i‑a și devenit soție
lui Zevedei Barbu, era o ființă ce manifesta aceeași aplecare
spre artă, asemenea surorilor ei, dar mai ales poseda o cul‑
tură generală profundă, cu accente aparent non‑conformiste
pentru acea epocă, dar și pentru un soț cu origini rurale,
ce și‑au pus totuși pecetea asupra sa, chiar dacă acesta se
emancipase intelectual. S‑au căsătorit însă oarecum precipi‑
tat, cu doar două zile înainte ca Barbu să plece în misiune la
Londra (martie 1946), așadar fără ca cei doi să fi avut ocazia
unei mai bune cunoașteri și acomodări conjugale, ceea ce
va genera tensiuni de‑a lungul anilor. Iar chintesența nefe‑
ricirilor lui Barbu o aflăm ceva mai târziu, în 1952, într‑un
schimb epistolar dintre acesta și cumnata sa Clody Bertola,
interceptat de Securitate, din care rezultă starea permanent
conflictuală din familia sociologului, care își aprecia soția
ca fiind „frivolă și neserioasă”, dispusă să‑l înșele.
Practic, Zevedei Barbu era bănuitor, gelos chiar, între
cei doi soți contrazicerile fiind la ordinea zilei, chiar pe te‑
mele cele mai… artistice. Era în stare să se certe cumplit, de
pildă, pentru faptul că Letiția își permisese să afirme faptul
că muzica de jazz ar fi „superioară” celei clasice, simfoniei.
De altfel – îi scrie Clody lui Zevedei –, „sistemul tău de
a‑i cere să gândească și să se simtă ca tine, o enervează”,
constatând totodată „cu amărăciune că menajul vostru se
desfășoară exact așa cum era de așteptat”. În fine, Letiția
Barbu era mult diferită de soțul ei, care prefera să‑și pe‑
treacă vremea mai mult în lumea cărților, adeseori un uni‑
vers abstract, în vreme ce soției îi plăcea extrem de mult să
socializeze, ceea ce de altfel nu‑i putea aduce decât beneficii
tânărului diplomat. El vedea însă altfel lucrurile. Dorința ei
de a nu rămâne veșnic în casă, ca o umbră a soțului, ci dim‑
potrivă, de a ieși frecvent cu prietenele, îi stârnea lui Barbu
gândurile unei cumplite gelozii, neînțelegând ceea ce Clody
simțea foarte bine în ceea ce o privea pe sora ei: „Faptul
că trăiește într‑o țară nouă, îi dă o exuberanță pe care nu

trebuie s‑o traduci prin frivolitate”. În plus, cei doi soți nu
împărtășeau nici idealuri politice comune332, iar întâlni‑
rile Letiției cu prietenele și implicarea lui Barbu în diverse
mondenități la familiile Tilea, Beza‑Daponte, Mezincescu
etc, aflate la Londra, îi creau probabil un sensibil disconfort
sociologului‑diplomat.
Revenind însă la subiectul nostru, trebuie subliniat faptul
că Zevedei Barbu va fi transferat de la 1 martie 1946 pe lângă
Legația României de la Londra cu rangul de consilier de
legație cl. I, pentru ca la scurtă vreme, în temeiul Decretului
Regal nr. 1482, să fie numit prim‑consilier al Legației pe
data de 10 mai 1946. A intrat astfel în rândurile corpului
diplomatic în contextul arătat mai sus, prin susținerea lui
Petru Groza, fiind însă oficial numit de către Comisia inter‑
ministerială ca reprezentant al Partidului Comunist333.
Dacă foaia calificativă a lui Zevedei Barbu pe 1945 de la
Ministerul Afacerilor Străine este săracă în informații, cu
caracterizări lapidare, cea din anul următor, ce reliefează
deja o bună pare din activitatea lui la Londra, surprinde
trăsături demne de luare aminte. Astfel, Barbu este „foarte
deferent și leal față de superiori”, dar „prietenos, colegial
și (…) față de colegi și subordonați”, dovedește „o morali‑
tate ireproșabilă”, fiind „extrem de punctual și sârguitor”.
Totodată, „posedă o mare putere de muncă”, „e plin de
inițiativă”, „foarte conștiincios în lucrări”, are capacitate de
conducere și de organizare, „cu o judecată dreaptă și obiec‑
tivă, doritor a studia deaproape problemele politice la ordi‑
nea zilei” etc, toate aceste calități recomandându‑l a fi „un
foarte bun șef de misiune”334. Totodată, pentru comuniști,
Barbu era și un fel de iscoditor al atmosferei din interio‑
332
333
Vezi Arhiva Ministerului de Externe, București. Dosar Personal Zevedei
Barbu, nr. 77 (Z)/33, nepaginat.
334
Arhiva Ministerului de Externe, București. Dosar Personal Zevedei Barbu,
nr. 77 (Z)/33.
250 Lucian Nastasă
rul Legației din capitala Marii Britanii, elaborând câteva

note informative, prin care evidențiază „reaua voință” a
funcționarilor, ce „are la bază convingerile reacționare și os‑
tilitatea față de partidul nostru”. De pildă, în una din aceste
note vorbește despre atitudinea presei engleze față de alege‑
rile din noiembrie 1946 și față de guvernul Groza, membrii
Legației rămânând impasibili în fața diverselor acuzații de
fraudă electorală, Zevedei Barbu calificându‑și colegii drept
niște „canalii” etc335.
În fapt, în această primă etapă a prezenței lui la Londra,
Zevedei Barbu redacta în principal rapoarte asupra situației
politice din Anglia, bine apreciate la București în perioada
cât Gh. Tătărescu s‑a aflat la cârma Ministerului Afacerilor
Străine. De altfel, calitățile sale l‑au determinat pe Richard
Franasovici – care în februarie 1946 era reprezentantul
politic al României la Londra – să‑l coopteze pe Barbu
în calitate de consilier personal în perioada cât cel dintâi
a fost membru al delegației noastre la Conferința de Pace
de la Paris. Astfel, universitarul‑diplomat s‑a aflat mereu în
preajma lui Franasovici, ceea ce a generat multe suspiciuni
din partea reprezentanților PCR. Dintr‑un raport informa‑
tiv al secretarei celulei PCR de la Londra ar rezulta faptul că
lui Zevedei Barbu i s‑ar fi dat „atribuțiuni neînsemnate”, în
fapt fiind un soi de protejat al lui Franasovici – motiv pen‑
tru care consilierul a fost cazat împreună cu soția la Hotelul
Continental la Paris (cu o diurnă de 8000 fr.fr./zi) –, care
se purta „în modul cel mai cordial posibil” cu Barbu, acesta
din urmă trimițând în țară un raport extrem de laudativ la
adresa lui Franasovici, ce lucrează în „favoarea guvernului”.
De altfel, de acum încep suspiciunile liderilor PCR în ceea
ce‑l privește pe Zevedei Barbu, într‑un context general ce
nu‑și găsește aici locul pentru a fi dezvoltat. În plus, secre‑
tara PCR a Legației din Londra – prezentă și ea la Paris
pentru un scurt răgaz – are frecvente altercații verbale cu

335
Barbu, pe care îl califică a fi doar un „socialist”, dar în nici

un caz un „revoluționar”, cum și‑ar fi dorit Partidul336.
În aceste împrejurări, înlăturarea lui Gh. Tătărescu de la
cârma Ministerului Afacerilor Străine, la 4 noiembrie 1947
crează și pentru Zevedei Barbu o altă atmosferă în cadrul
Centralei și a Legației, unde o nouă garnitură de „diplomați”
avea să „primenească” ideologic raporturile României cu
Occidentul. Deja – după cum s‑a observat – Barbu nu se
mai bucura de încrederea Partidului datorită prea marii
apropieri de R. Franasovici și de anturajul acestuia la Paris
(Dimancescu, Danielopol, Stroe, Grigore Constantinescu
ș.a.), motiv pentru care a și fost rechemat în țară la 1 septem‑
brie 1947, revenindu‑se însă asupra acestei decizii. Este însă
tot mai îndeaproape urmărit în ceea ce privește activitatea
sa, semnalându‑se faptul că pe 18 septembrie a mers la Paris
să se întâlnească cu Ion Moruzzi (consilier de Legație), re‑
venind doar după aproape o lună de zile; apoi a angajat ca
om de serviciu pe un anume Ion Vlad Lorentz, iar pe soția
lui ca bucătăreasă, însă ambii fuseseră în serviciul lui V.V.
Tilea etc. În plus, în 1947, lui Zevedei Barbu îi apăruse la
Paris o lucrare intitulată Le Développement de la pensée dialec‑
tique, la Editura Alfred Contes337.
Mai mult chiar, după îndepărtarea lui Gh. Tătărescu din
guvern, conducerea Ministerului Afacerilor Străine va fi
preluată de Ana Pauker, o înverșunată stalinistă338, ceea ce
a stârnit „comentarii defavorabile” din partea lui Zevedei
Barbu, atât la adresa ei, cât și a lui Emil Bodnăraș, ce ocupa
portofoliul Ministerului Apărării de la aceeași dată, 5 no‑
iembrie 1947. Conform unei note informative din 17 ianu‑
arie 1948, sursa „Răzvan” din cadrul Legației de la Londra
relatează faptul că Barbu ar fi spus despre Bodnăraș că este
„un vulpoi bătrân”, care oricum „îl întorci, tot în picioare
336
Ibidem, f. 5–7.
337
Ibidem, f. 45–49.
338
Vezi Robert Levy, Gloria și decăderea Anei Pauker, Iași, Edit. Polirom,
2002.
252 Lucian Nastasă
cade”, în vreme ce consilierul este neglijent, invocând un

caz în care a lăsat cifrul pe biroul său, plecând la întâlnire
cu soția339.
Pentru universitarul ajuns în diplomație, atmosfera sta‑
linistă din cadrul Legației de la Londra devenea tot mai
irespirabilă, un nou corp de neprofesioniști, dar fideli ai
Partidului, aflându‑și locul în capitala Angliei. Astfel, este
adus aici Egon Balas, un personaj loial lui Ana Pauker și lui
Vasile Luca, cu sarcina expresă de a supraveghea activitatea
misiunii diplomatice de aici, personaj care mai apoi a fost
arestat și încarcerat în cadrul răfuielilor din interiorul PCR,
părăsind în cele din urmă România (în 1967), pentru a se
stabili în SUA, unde a și publicat un interesant volum de
memorii340. În aceste condiții, în februarie 1948, Barbu și‑a
închiriat o casă în afara Londrei, la țară, pretextând nevoia
liniștii pentru lucru, deschizându‑și totodată un depozit la
o bancă din Zürich.
Însă poziția lui începe să se clatine serios odată cu de‑
misia lui Lucrețiu Pătrășcanu de la Ministerul Justiției (la
23 februarie 1948), prilej cu care Zevedei Barbu îi ia pu‑
blic apărarea celui considerat asemenea lui drept un „co‑
munist intelectual”, afirmând că acesta este „cel mai cinstit
și sincer membru al partidului, un adevărat intelectual, un
naționalist și un bun român”341. Fără a intra în detalii, știm
acum că Pătrășcanu a fost în fapt victima înfruntării din‑
tre intelectualii comuniști și „revoluționari” sau, în alți ter‑
meni, a luptei la vârf pentru pârghiile de putere în Partid342.
339
Arhiva CNSAS. Fond SIE, dos. 7464, vol. 1, f. 13.
340
Versiunea românească: Egon Balas, Voința de libertate. O călătorie pri‑
mejdioasă prin fascism și comunism, trad. Stela Tinney, București, Editura
Fundației Culturale Române, 2001, 534 p.
341
342
În acest sens vezi Lavinia Betea, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui
lider comunist, București, Edit. Humanitas, 2001; Grigore Răduică, Crime
în lupta pentru putere, 1966–1968: Ancheta cazului Pătrășcanu, București,
Edit. Evenimentul Românesc, 1999; Principiul bumerangului. Documente
Căzut în disgrație, mai tot ceea ce făcea Zevedei Barbu în

cadrul Legației londoneze era supus unei analizei minuțioase,
dintr‑o perspectivă puternic ideologizantă. Rapoartele sale
lunare asupra „Situației politice din Anglia” sunt atent eva‑
luate de către doi dintre „analiștii” Ministerului de Externe,
staliniști până în cea mai intimă fibră a lor, și anume de
către Hortensia Roman și Eduard Mezincescu. Cea dintâi,
Hortensia Vallejo (după numele de fată), fusese o activistă
spaniolă în cadrul războiului civil din Peninsula Iberică, ce
l‑a cunoscut cu acest prilej pe Walter Neulander (Roman),
pe care l‑a urmat apoi în România, prin căsătorie343. Dincolo
de atașamentul ei profund stalinist față de noul regim in‑
staurat în România după abdicarea regelui Mihai I (30
decembrie 1947), nu i se poate contesta un impresionant
orizont cultural, susținut de cunoașterea – se spune – a
șapte limbi. După un stagiu în cadrul Radiodifuziunii ro‑
mâne, unde era un fel de „factotum”, îndeosebi în chestiuni
de propagandă și ideologie, Hortensia Roman a ajuns sub
ministeriatul lui Ana Pauker ca șefă a Diviziei Politice din
cadrul MAE. Celălalt, Eduard Mezincescu, lucra în cadrul
aceleiași Divizii, în această perioadă punând la cale un dis‑
cutabil document prin care, sub semnătură proprie, va ceda
URSS‑ului Insula Șerpilor, din august 1948 fiind numit ti‑
tularul Ministerului Artelor și Informațiilor, după care va
reveni la Ministerul de Externe, fiind printre altele unul din
protagoniștii incidentului cu „pantoful” din cadrul sesiunii
Adunării Generale ONU în octombrie 1960, luând atitu‑
dine de partea lui Nikita Hrușciov.
Cei doi vor da de altfel tonul unei suite de evaluări ne‑
gative a rapoartelor furnizate de la Londra de către Zevedei
Barbu asupra situației politice din Anglia, reproșându‑i‑se în
principal „o tendință de subestimare a necesității cercetării
ale procesului Lucrețiu Pătrășcanu, coord. Mihai Giugariu, București, Edit.
Vremea, 1996.
343
Aceștia au fost părinții lui Petre Roman, prim‑ministru al României
după căderea regimului Ceaușescu, în decembrie 1989.
254 Lucian Nastasă
temeinice a fenomenelor economice și o anumită superfi‑

cialitate în aprecieri”344. În acest context, devine explicabil
faptul că un raport al lui Barbu din 24 ianuarie 1948, despre
„Blocul vestic”, conferința partidelor socialiste de la Londra
și discursul lui Bevin, este aspru criticat în Centrala de la
București de către un alt referent, L. Nițescu, care concluzi‑
onează că lucrarea consilierului „suferă de anumite lipsuri
(concepție generală, formulare), care îi scad valoarea do‑
cumentară, de altfel și așa destul de redusă”, în plus fiind
„incomplet, iar forma lasă de dorit”345.
Așadar, se schimbaseră oamenii în Ministerul Român de
Externe, iar odată cu aceștia și maniera de a privi rapor‑
turile cu Occidentul, tonul și grila aprecierilor devenind
puternic ideologizate. Imediat după venirea Anei Pauker la
conducerea ministerului, au început și schimbările radicale
în cadrul legațiilor, perioada diplomaților profesioniști și,
pentru scurt timp, a universitarilor de stânga diplomați a
luat sfârșit, pentru a face loc politrucilor. La Londra a fost
numit ca ambasador un avocat în vârstă, Mihail Macavei,
mai mult decorativ, ca un soi de răsplată adusă pentru
faptul că pledase în perioada pre‑comunistă în procesele
ilegaliștilor346. În fapt, afacerile curente erau controlate de
George Macovescu, ce avea rangul de prim‑consilier347, se‑
condat îndeaproape de „omul” Anei Pauker pe atunci, și
anume de Egon Balas, ce îndeplinea funcția de prim‑secre‑
tar al Legației din Londra. Acesta din urmă era un stalinist
în adevăratul sens al cuvântului, rămânând un personaj
interesant prin destinul său ulterior. Alături de aceștia, în
afara lui Barbu, mai funcționau încă I. Murgu (consilier de
344
Cf. Arhiva Ministerului de Externe, București. Problema 210, 1948, Anglia.
Situația internă, nepaginat.
345
Ibidem.
346
Vezi Elena M. Macavei, Amintiri din viața soțului meu Mihail Macavei,
București, Edit. Politică, 1969, 227 p.
347
Acesta fusese jurnalist, căsătorindu‑se cu o membră a PCR din
ilegalitate.
presă) și E. Mantu (ca al doilea secretar de Legație), restul

personalului fiind de natură auxiliară, unii dintre ei deja în
slujba serviciilor informative românești (sub nume de cod
precum „Răzvan”, „Bucur” ș.a.).
Imediat după ce Mihail Macavei a preluat postul,
Zevedei Barbu – ca prim consilier și responsabil al secțiunii
Consulare – a fost delegat să preia și responsabilitatea
muncii economice (Oficiul Economic)348, impunându‑i‑se
ca adjunct tocmai Egon Balas, care apare în documentele
Legației de atunci și ale Ministerului de Externe sub nu‑
mele de Eugen Balaș. Astfel, Barbu avea un surplus de
sarcini, cea dintâi – de natură consulară – solicitând un
efort deosebit, în sensul că acesta trebuia să identifice pe
toți prizonierii din armata germană aflați în Anglia, dar ori‑
ginari din România, să le întocmească fișe cu datele perso‑
nale, să ia legătura cu autoritățile britanice și să negocieze
modalitățile de repatriere (fiind concentrați într‑un lagăr
de prizonieri), urmând apoi să fie verificați de o delegație a
Legației noastre etc349.
Totodată, asistăm și la o excesivă „birocratizare” de
tip comunist a activității Legației, a raportelor etc, impu‑
nându‑se încă de la începutul lui 1948 ședințele de „analiză
și critică” a raporatelor elaborate de membrii misiunii di‑
plomatice. Așa se face că, de pildă, în cadrul unei aseme‑
nea ședințe de la finele lunii mai 1948, raportul lui Zevedei
Barbu despre „Situația politică în Anglia” este aspru și
minuțios examinat de Egon Balas, reproșându‑i‑se faptul că
materialul conține „afirmații greșite, formulări inexacte și
poartă o notă generală de superficialitate”, fiind însă mai
puțin vehement criticat documentul elaborat de I. Murgu,
în timp ce raportul lui George Macovescu este de‑a dreptul
348
Arhiva Ministerului de Externe, București. Problema 212, 1948, Anglia.
Probleme economice, nepaginat.
349
Arhiva Ministerului de Externe, București. Problema 202, 1948, Anglia,
nepaginat. Vezi și Arhiva Ministerului de Externe, București. Problema 41,
1948, Anglia.
256 Lucian Nastasă
ridicat în slăvi350. Cât privește critica „cu tendință”, este su‑

ficient să parcurgem astăzi – prin comparație – rapoartele
lui Zevedei Barbu (din 15 martie 1948, „Situația politică
în Anglia”, cu adaosurile statistice despre economia Marii
Britanii, dar și cel din iulie 1948, despre „Partidul Comunist
Britanic”) și cel al lui Egon Balas (din 9 iunie 1948, despre
„Conferința Partidului Laburist de la Scarborough”) pentru
a vedea, debarasați de prejudecăți și infestări ideologice, ca‑
litatea profund superioară a materialelor lui Barbu, compa‑
rativ cu ale criticului său!
În felul acesta, Zevedei Barbu realizează că idealurile
lui anterioare în ceea ce privește mișcarea comunistă sunt
tot mai mult estompate de realitățile de la București, unde
aripa dură a PCR se instalase la putere, impunând o adevă‑
rată „dictatură a proletariatului”. Încep de altfel și „epură‑
rile” celorlalte eșaloane din Legațiile românești, la fel cum
persoane precum Mihai Beniuc351 fuseseră deja rechemate
în țară sub diverse pretexte. În plus, Lucrețiu Pătrășcanu
– unul din liderii marcanți ai PCR – fusese arestat în apri‑
lie 1947, sub acuzația inițială de „naționalism burghez” și
„șovinism”, la fel cum mulți alți vechi ilegaliști au căzut vic‑
time luptei pentru putere.
În acest context, când la finalul verii lui 1948 o parte din
personalul Legației din Londra a fost anunțat că va trebui
să‑și petreacă concediul în țară, Zevedei Barbu și colegul
său I. Murgu au protestat, fiecare invocând diverse motive
personale. Cel dintâi avea nu doar experiența tracasărilor
din ultimele zece luni, ci chiar un eveniment asemănător,
petrecut cu un an înainte, când a fost rechemat în centrala
MAE de la 1 septembrie 1947, tot sub pretextul concediului,
împreună cu el fiind adusă în țară și Elisabeta Romalo, ste‑
nodactilografă la Legația de la Londra, în vreme ce pentru
Alice Tomescu – o altă funcționară în cadrul misiunii – se
350
Arhiva Ministerului de Externe, București. Problema 210, 1948, Anglia.
Situația internă, nepaginat.
351
Acesta a fost înlocuit de ginerele lui Ana Pauker.
emisese chiar un ordin de „comprimare”. La vremea aceea

a intervenit Petru Groza pentru Barbu, iar R. Franasovici
pentru Tomescu352, universitarul revenind în Anglia la 1 no‑
iembrie 1947.
Astfel, Zevedei Barbu a refuzat să plece în „concediu” pe
1948, în România, invocând că este bolnav de reumatism și
că dorește să meargă în altă parte pentru a‑și reface sănăta‑
tea. În realitate, cum bine surprinde un raport informativ
din acele zile, motivul esențial era „frica de acuzațiile ce i s‑ar
putea aduce”, chemarea în țară părându‑i‑se „o cursă”353. În
fapt, conducerea MAE manifesta nu doar neîncredere în el,
ci a dovedit și multă perfidie, în vara lui 1948 spunându‑i‑se
că va fi numit șef de misiune în Brazilia, însă guvernul acelei
țări solicită pe cineva din Centrala ministerului. De aceea va
trebui ca Barbu să revină la București, pentru ca apoi să fie
numit în Brazilia.
În fața refuzului lui Zevedei Barbu de a reveni în țară,
Macovescu s‑a dus acasă la sociolog, explicându‑i această
„strategie”, cel dintâi lăsându‑l pe prim‑consilierul Legației
să creadă că acceptă oferta după o discuție de vreo trei
ore. Însă în ajunul zilei de 1 septembrie, după ce fuseseră
deja rezervate biletele de avion pentru București, Barbu a
anunțat că amână plecarea, trimițând totodată ambasado‑
rului o scrisoare prin care îl informa că nu se simte bine,
motiv pentru care încă nu poate pleca spre țară, dar nu
poate veni nici la Legație. Mihail Macavei a anunțat telefo‑
nic MAE despre această situație, fiind deja un al doilea caz
de recidivă în cadrul misiunii din Londra, după ce I. Murgu
352
Franasovici a intervenit pentru ea (la începutul lui octombrie 1947),
nu doar pentru „meritele excepționale din trecut” (când a condus
Cancelaria Legației sub administrație suedeză, în anii războiului), ci și
pentru „priceperea și hărnicia în serviciul contabil actual”, Alice Tomescu
fiind licențiată a facultății de litere din București, fusese funcționară la
o bancă, iar în plus era o utilizatoare „perfectă” a limbii engleze. Cf.
nr. 77 (Z)/33, f. 58.
353
258 Lucian Nastasă
refuzase plecarea și fusese deja destituit. Totodată, Macavei

s‑a dus personal la Barbu acasă, pe care l‑a așteptat vreme
de vreo oră, după care au discutat încă vreo două ceasuri,
declarând ambasadorului că nu pleacă la București „până
nu i se aduce la cunoștință de către Minister ce acuzații i se
aduc” (deși nu se vorbise oficial de așa ceva). După două
zile a fost trimis la sociolog și Egon Balas, discuțiile având
aceeași finalitate.
Numai că între timp Macovescu se deplasase la București
pentru a discuta situația lui Barbu și Murgu, revenind la
Londra cu instrucțiuni din partea lui Eduard Mezincescu
(deja secretar general la MAE), să‑l convingă pe Barbu să
vină în țară pentru a discuta situația. Acesta a părut că ac‑
ceptă ideea, însă a doua zi – într‑o joi, pe 9 septembrie – a
venit la Legație și și‑a prezentat demisia (vezi Anexa 1)354,
invocând cel puțin două motive pline de semnificație: mai
multe evenimente l‑au dus la „convingerea că nu mai sunt
necesar fazei actuale în care se găsește evoluția socială și
culturală a statului român”; apoi „atmosfera de neîncre‑
dere, care și‑a făcut loc în jurul meu”, atât la MAE, cât și
la Legație, „cu toate străduințele mele de a demonstra că
lucrez cinstit”.
Cum de la sine se înțelege, în condițiile date, în dimineața
zilei de 10 septembrie 1948 Zevedei Barbu a dat o succintă
declarație către „Press Association”, preluată de mai multe
jurnale britanice, prin care anunța faptul că: „Am demi‑
sionat deoarece concepția mea asupra omului și a locului
său în societate nu se poate reconcilia cu teoria sau prac‑
tica politică a guvernului din România de azi”. „Structura
mea socială și intelectuală – continuă el – m‑a plasat pe
mine de la început printre aceia care gândeau spre ridi‑
carea nivelului social al poporului român”; „Eu nu sunt
dintre aceia care au fost convertiți la socialism de regimul

354
nr. 77 (Z)/33.
prezent. Dimpotrivă, sunt dintre puținii care au contribuit

la creșterea mișcării socialiste în România. Totuși, niciodată
nu am gândit că actualul regim politic ar putea recurge, ca
o condiție a succeselor sale, la abolirea libertății conștiinței
individuale și la interzicerea convingerilor individuale atât
din punct de vedere social, politic și asupra problemelor
culturale”. „Eu aparțin grupului de intelectuali progresiști
– continuă Zevedei Barbu – care în numele progresului so‑
cial au luptat pentru diferite exproprieri” (moșii, „concerne
industriale”, bănci etc.), „dar niciodată n‑am putut să mă
resemnez nici un singur moment la exproprierea unor astfel
de bunuri, cum e conștiința omului sau ideile sau cultura
lui”. „Guvernul român crede că o astfel de expropriere este
necesară pentru realizarea socialismului. Eu nu cred”. În
final, subliniază că acesta este „motivul principal al demisiei
mele”, unul de ordin politic, adăugând faptul că activitățile
Legației ar putea servi doar la mărirea distanței între cele
două țări și divizarea lumii în două tabere opuse.
Afirmațiile au fost considerate de către ambasadorul
Mihail Macavei drept „provocatoare”, în consecință acesta
a anunțat după 36 de ore că de fapt Zevedei Barbu a fost
destituit pentru „lipsă de loialitate”, fiind un „element tră‑
dător trecut în tabăra dușmanului”. Sintetizând, un docu‑
ment al Securității caracterizează în limbajul caracteristic
situația astfel: „Faptul că Barbu Zevedei a refuzat să nu mai
plece acasă, arată cât de putred este el în fond, dacă el caută
să‑și justifice trădarea prin pretinse «greșeli» comise față de
el de Partid, de Minister și de Legație”355.
Serviciul de presă al Legației Române la Londra anunță
deja în „Romanian News”, no. 214a/11th September 1948,
destituirea lui Zevedei Barbu din postul ocupat, deoa‑
rece „nu reprezintă interesele țării sale și nu manifestă lo‑
ialitate față de aceasta. Demisia trimisă de dl. Barbu nu a
fost luată în considerație”, pentru regimul de la București

355
260 Lucian Nastasă
important fiind ca în scripte să apară ca „destituit” și nu

ca „demisionat”356. În acest context, după numai o lună,
Barbu este destituit și din învăţământul superior, prin de‑
cizia Ministerului Educaţiei nr. 237.274/15 octombrie 1948,
semnată de C. Daicoviciu357.
Totodată, printr‑o decizie a MAE din 19 noiembrie
1948, sunt trimise înaintea Comisiei de disciplină a minis‑
terului, fiind judecate „pentru abateri grave”, opt persoane,
printre care, alături de Zevedei Barbu, mai apar: Mircea
Meteș, prim‑secretar de Legație; Mircea Vasiliu, secretar de
Legație; Ioan Murgu, consilier de presă; Vasile Stoica, mi‑
nistru plenipotențiar cl. I ș.a.358
Cum de la sine se înțelege, cazul lui Barbu nu a fost
singular în epocă, tema „defectărilor” din cadrul aparatu‑
lui diplomatic românesc în perioada de început a regimu‑
lui comunist fiind una ce trebuie neapărat inițiată și dez‑
voltată sub aspectul analizelor istoriografice. Pentru că
acum, la repezeală, cazul sociologului îmi pare demn de
comparat cu cel al lui Ștefan Baciu, fost atașat de presă la
Legația română de la Berna (din octombrie 1946), care în
aceeași perioadă va alege de asemenea exilul, în 1949 ple‑
când în America Latină. Și el ardelean de origine, va avea
o carieră profesională de excepție, devenind un foarte bun
specialist al literaturii latino‑americane, predând ulterior
în SUA, la Universitatea din Seattle, pentru ca din 1964
să se stabilească în Hawaii, predând la Universitatea din
Honolulu.
În ceea ce‑l privește pe Zevedei Barbu, după demisia sa
este semnalat a fi prezent încă la Londra, fără ocupație și
„foarte deprimat”, după cum relatează o notă informativă
din 10 februarie 1949. În fapt, după gestul menționat, Barbu
356
nr. 77 (Z)/33, f. 16.
357
„Monitorul Oficial”, nr. 236 din 11 octombrie 1948.
358
nr. 77 (Z)/33.
a simțit nevoia de a căuta dreptatea în ceea ce‑l privește, de‑

punând mai multe scrisori‑memoriu la Ambasada Sovietică
de la Londra, prin care își justifica decizia359.
De altfel, de acum înainte, până în preajma căderii re‑
gimului comunist din România (decembrie 1989), Zevedei
Barbu a fost mereu urmărit de către Securitate și de Serviciul
de Informații Externe, care periodic au elaborat note infor‑
mative, pentru ca de prin 1967–1968, când începe acțiunea
de reabilitare a lui Lucrețiu Pătrășcanu, să asistăm la un in‑
teres deosebit al autorităților din țară față de cooptarea lui
Barbu ca agent și utilizarea lui în supravegherea emigrației
românești, dar și a utilizării prestigiului său academic în
influențarea opiniei publice internaționale, îndeosebi în ce
privește relațiile româno‑maghiare, mai ales după apariția
celebrei Erdély története, sub îngrijirea lui Béla Köpeczi, în
1986. Este vorba însă de un alt capitol al biografiei sale, ce va
trebui cu minuțiozitate cercetat și contextualizat realităților
de atunci360.
Anexa 1
Domnule Ministru,
Alăturat vă înaintez demisiunea mea din cadrele
Ministerului Afacerilor Externe, cu rugămintea să o
comunicați la București, întrucât nu o pot trimite prin poșta
obișnuită.
Motivele acestei demisiuni vă sunt, în parte, cunoscute.
Totuși cred că este necesar să repet cel puțin principiile care
stau la baza acestor motive:
1) O serie întreagă de întâmplări, mari și mici, în legătură
directă sau indirectă cu mine, m‑au dus la convingerea că
359
Vezi un început de restituție la Michael Finkenthal, Vizita bătrânului

360
domn: Barbu Zevedei în România, în anii regimului Ceaușescu, în „Observator

cultural”, nr. 764/20 martie 2015.
262 Lucian Nastasă
nu mai sunt necesar fazei actuale în care se găsește evoluția

socială și culturală a statului român.
2) Atmosfera de neîncredere, care și‑a făcut loc în jurul
meu, atât la Minister, cât și la Legațiune, atmosferă care
persistă, cu toate străduințele mele de a demonstra că lu‑
crez cinstit, face imposibilă continuarea muncii mele sub
ordinele și în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe
al R.P.R.
În afară de aceste două principii, motivele demisiunii
mele nu mai au nici o altă bază. Prin urmare, ceea ce s‑ar
putea spune despre demisiunea mea, ce nu se cuprinde în
cele două principii, nu este adevărat și nu poate veni de la
mine.
9 sept. 1948 Zevedei Barbu
(Arhiva Ministerului de Externe, București.

Dosar Personal Zevedei Barbu, nr. 77 (Z)/33)
Anexa 2
Nr. 569
15 septembrie 1948
Doamnă Ministru,
În legătură cu destituirea lui Zevedei Barbu, fost în
cadrele Ministerului de Externe, am onoare a vă raporta
următoarele:
Încă de la venirea noastră la Londra am observat la
Zevedei Barbu o comportare dubioasă, străină de interesele
regimului nostru. În muncă afișa o atitudine de superficiali‑
tate, pe care, o vreme, am pus‑o pe socoteala unei comodități
a lui, dar pe care ulterior am apreciat‑o ca o desconsiderare
a muncii Legației. Cu toate că am făcut încercări pentru a‑l
apropia de noi, Zevedei Barbu se simțea mai mult atras de
Ion Murgu, un element complet străin de noi, cu care com‑

plota împotriva Legației. Fiecare din membrii Legației a că‑
utat să se poarte cu el colegial, corect, astfel încât să nu se
simtă izolat. Cu toate acestea – avându‑și conștiința încăr‑
cată – Zevedei Barbu își manifesta tot felul de sensibilități
bolnăvicioase care îl făceau să izbucnească în atitudini ne‑
corecte atât față de mine, cât și de ceilalți colaboratori.
Când personalul Legației a fost anunțat că va trebui să‑și
petreacă în țară concediul, singurii care au protestat au fost
Zevedei Barbu și Ion Murgu. De altfel, a doua zi (după cum
v‑am anunțat telegrafic) Zevedei Barbu a cerut viza pentru
plecarea soției lui în Italia, în vederea concediului.
Văzându‑i atitudinea din ce în ce mai dușmănoasă re‑
gimului nostru și Legației, am socotit de cuviință ca unul
dintre noi să aibă o discuție deschisă cu el. L‑am însărcinat
pe Macovescu și, după o discuție de 3 ore, Zevedei Barbu
și‑a recunoscut o parte din greșeli și a declarat că se va com‑
porta astfel încât să șteargă impresia făcută prin ultimele lui
acte. De asemeni a accentuat că atunci când îi voi cere, va
pleca imediat în concediu. Tot atunci v‑a trimis o scrisoare
referitoare la Murgu, cu care afirma că are unele răfuieli
personale.
În luna august, după destituirea lui Murgu, Barbu a avut
o atitudine rezervată, însă cu cât se apropia data plecării
în concediu, cu atât era mai frământat. În jurul datei de
1 septembrie, după ce se angajase bilete de avion, Barbu
mi‑a declarat că își amână plecarea. Apoi, deodată am pri‑
mit o scrisoare prin care mă anunța că nu mai poate veni
la Legație, fiind bolnav de reumatism și deci nici nu mai
poate pleca la București. Am anunțat telefonic Ministerul și
apoi m‑am dus să‑i fac o vizită acasă. Nu l‑am găsit și l‑am
așteptat o oră până a venit din oraș. Discuția cu el a durat
2 ore și mi‑a declarat că nu pleacă la București până nu i se
aduce la cunoștință de către Minister ce acuzații i se aduc
(nimeni niciodată nu‑i vorbise despre vreo acuzație). De
asemeni cerea ca Partidul să‑i trimeată la Londra o critică.
264 Lucian Nastasă
Două zile mai târziu Balaș a discutat cu el și a ajuns la

aceleași concluzii.
La întoarcerea la Londra, Macovescu i‑a adus la
cunoștință cele comunicate de către dl. secretar general
Mezincescu, adică să vie în concediu la București și acolo se
va discuta situația, Ministerul neluând încă vreo hotărâre în
ceea ce îl privește. Barbu a mulțumit pentru această comu‑
nicare și s‑a interesat când sunt avioane pentru București.
A doua zi – 9 septembrie – a venit la mine și mi‑a prezen‑
tat demisia și o scrisoare de explicare a demisiei (vezi anexa
1 și 2). Am insistat să se răzgândească și să se ducă în țară,
însă Barbu era categoric în hotărârea lui.
La 10 septembrie a dat o declarație presei (vezi anexa
no. 3), declarație pe care o socotim provocatoare și care
lămurește pe deplin putreziciunea lui Zevedei Barbu.
Ziarele au publicat parțial declarația, fără comentarii.
Legația a dat un comunicat după consultarea
Ministerului, anunțând destituirea lui. Comunicatul a apă‑
rut în presă (vezi anexa no. 4).
Cu acestea socotim cazul Barbu închis, iar anexele alătu‑
rate, în special scrisoarea lui pusă față în față cu declarația
ulterioară, credem că dau o imagină completă a putrezi‑
ciunei lui Zevedei Barbu, astăzi element trădător trecut în
tabăra dușmanului. Eliminarea lui este o întărire a muncii
noastre în Legație, a cadrelor Ministerului, și reprezintă o
purificare a mișcării muncitorești.
Primiți, vă rog, doamnă ministru, asigurarea deosebitei
Mihail Macavei
D‑sale Doamnei Ana Pauker, Ministru al Afacerilor

Externe. București.

Dosar Personal Zevedei Barbu, nr. 77 (Z)/33)
Anexa 3
Legaţiunea României
Londra 31 Decembrie 1947
Situaţia p olitică în Anglia
Criza economică şi politică britanică nu manifestă până

în prezent nici un simptom de închidere, ci dimpotrivă, de
agravare. Caracteristic este că prezenta criză este atât de
adâncă, încât sunt semne că duce la o restructuralizare to‑
tală a vieţii politice britanice. În momentul de faţă în Anglia
se poate vorbi cu foarte multă rezervă de o politică bazată
pe linia vechilor partide: Conservator – Laburist – Liberal.
Noile evenimente internaţionale, precum şi situaţia internă
a Imperiului Britanic, au dus la o scindare a acestor forţe în
două ramuri opuse. Pe de o parte se observă o solidarizare
a tuturor forţelor reacţionare începând de la organizarea de
tip pur fascist a lui Mosley şi trecând prin conservatori şi
cabinetul laburist, iar pe de altă parte, o încercare de so‑
lidarizare a tuturor forţelor progresiste în jurul partidului
comunist, care a intrat de câteva zile mult mai energic în
arena luptelor politice propriu‑zise.
Originea acestei grupări politice trebuie căutată în situa‑
ţia economică extrem de grea prin care trece Marea Britanie.
Scurt exprimat situaţia este astfel: criza adâncă a împărţit
naţiunea britanică în două tabere. O tabără a acelor care au
fost beneficiari şi care încearcă să treacă prin criză, rămâ‑
nând mai departe în situaţia de conducere. Aceştia oferă cri‑
zei actuale diferite soluţii de surogat care să nu le clintească
câtuşi de puţin situaţia lor. A doua tabără doreşte schimbări
radicale pe linia intereselor marilor mase populare. Aceste
două tabere au avut până în prezent anumite forme inter‑
mediare – însuşi partidul laburist a căutat să joace un astfel
de rol. În momentul de faţă însă încep să dispară treptele
266 Lucian Nastasă
intermediare. Lupta deschisă între imperialismul american

şi Uniunea Sovietică a ajutat mult la clarificarea situaţiei.
Ofensiva planului Marshall, precum şi ultima conferinţă a
celor Patru Mari – ţinută la Londra – a contribuit la matu‑
rizarea celor două nuclee politice britanice.
Iată cum stau faptele:

Dacă până în prezent puteau avea loc anumite discuţi‑
uni asupra poziţiunii precise a cabinetului laburist în ceea
ce priveşte gruparea forţelor politice din Marea Britanie,
în momentul de faţă nu mai poate exista nici o îndoială.
Odată cu ridicarea d‑lui Stafford Cripps la rangul de diri‑
guitor al economiei britanice, cabinetul laburist – şi, am
putea spune, programul de guvernare laburistă – s‑a plasat
la dreapta. Care este situaţia Partidului Laburist vom vedea
mai jos, însă asupra programului de guvernare trebuie să
spunem că se deosebeşte foarte puţin de acela pe care l‑ar fi
adoptat un eventual cabinet conservator.
Momentul Cripps în politica britanică a fost creat de
următoarele împrejurări: Anglia se regăseşte cu o indus‑
trie nerefăcută încă; cu o producţie care nu creşte decât în
foarte puţine sectoare; cu o exagerată lipsă de alimente,
deci cu necesităţi urgente de a importa astfel de bunuri. La
acestea se adaugă lipse de devize, care este o urmare firescă
a lipsei de producţie. Împrumutul american este aproape
în întregime epuizat (au mai rămas aproximativ 300 mili‑
oane dolari). Irosirea stocului de aur a mers într‑un tempo
înspăimântător, aşa încât anul 1947 lăsa Angliei nu mai
mult decât 270 milioane lire sterline rezervă de aur. În mo‑
mentul de faţă toate investiţiile capitalului englez în stră‑
inătate nu aduc mai mult decât 150 milioane lire sterline
anual. La toate greutăţile se mai adaugă sarcinile grele pe
care Anglia şi le‑a asumat ţinând sub arme peste un milion
de oameni. Acest fapt, pe lângă că aduce o insuficienţă a
mâinei de lucru, mai adaugă considerabil la sarcinile bu‑
getare. Spre exemplu, în bugetul acestui an numai pentru
armata engleză din Germania sunt prevăzute 750 milioane

lire sterline.
Toate eforturile Cabinetului Laburist de a redresa eco‑
nomia britanică nu au dat satisfacţie şi nici nu deschideau
perspectivele clare a unei îmbunătăţiri. Dimpotrivă, în vara
trecută, criza s‑a declarat acută.
În această grea situaţie, Planul Marshall trece pe sub
nasul cabinetului britanic iluzia unei refaceri rapide pe
baza unui ajutor acordat în dolari. În acest moment apare
formula Cripps. În raportul trecut am expus această for‑
mulă, acum o schiţăm iarăşi, adăugând noile fapte:
Cripps a introdus: 1) în interior o politică de austeritate
economică (a se vedea măsurile de reducere a consumului –
expuse în raportul precedent); 2) o încercare de refacere a
producţiei pe baze capitaliste; 3) o acomodare a producţiei
la nevoile imediate. Toate aceste măsuri au fost luate pentru
a menţine întreaga economie britanică până când soseşte
ajutorul american. La acestea s‑a mai adăugat ceva: până la
sosirea noului lot de dolari se impune o economie a dolaru‑
lui. Deci orice plată a importului se încearcă a se face nu în
dolari. Faptul aduce după sine o îndreptare înspre zonele
din afara influenţei dolarului. Dar repetăm: aceasta numai
până când vin dolarii.
Într‑o situaţie atât de gravă la care a ajuns producţia ca‑
pitalistă, care a pus la grea încercare burghezia engleză, ar fi
putut apare marea mişcare a maselor muncitoare cu un pro‑
gram hotărît de stânga. A apărut însă dl. Stafford Cripps
– cu programul său de politică dirijată la spate cu intere‑
sele marelui capital englez, sprijinit de capitalul imperialist
american. Acest fapt se datoreşte mai multor cauze princi‑
pale. Cea mai însemnată dintre toate este slăbita conştiinţă
de luptă a clasei muncitoare engleze. Datorită unei evoluţii
speciale care nu o putem expune aici – dar mai ales dato‑
rită faptului că Mişcarea Laburistă n‑a făcut altceva decât
să ameţească prin mişcări mincinoase conştiinţa clasei mun‑
citoreşti, această clasă se găseşte în faţa unor împrejurări
268 Lucian Nastasă
favorabile, dar pe care ea nu poate să le domine. Partidul

comunist poartă şi el partea sa de vină – aşa după cum vom
vedea când vom analiza Raportul lui Harry Pollit, secreta‑
rul general al Partidului Comunist Britanic.
Apariţia d‑lui Stafford Cripps a fost grăbită şi de faptul că
Partidul Conservator, sprijinind o politică capitalistă şi mai
ales bazându‑se pe ajutorul acordat de americani, a început
să‑şi hotărască poziţiile. Laburiştii au găsit exact omul mo‑
mentului. Un om aşa zis de stânga care să aibă o anumită
priză în masele muncitoare, dar în acelaşi timp să lucreze
exact în linia în care ar fi lucrat conservatorii, adică o redre‑
sare a economiei pe baze capitaliste. Pentru multă lume – în
special de stânga – apariţia lui Cripps ca dictator econo‑
mic pune foarte multe probleme. Cripps este în domeniul
politic o personalitate puternică. Este extrem de inteligent,
muncitor, modest, cu o voinţă de fier. Chiar unii membrii
marcanţi ai Partidului Comunist încă nu sunt lămuriţi cu
noua înfăţişare absolut de dreapta a d‑lui Stafford Cripps.
Harry Pollitt l‑a considerat foarte multă vreme nu numai
un prieten personal, dar un prieten al clasei muncitoare.
Foarte multă lume îşi aduce aminte de campaniile electorale
pe care Stafford Cripps le făcea împreună cu Harry Pollitt.
Însă dacă trebuie să continuăm cu caracteristicile personale
ale d‑lui Cripps atunci trebuie să spunem că este vegetarian,
bigot, şi pe deasupra extrem de bogat. Aceasta formează
cealaltă latură a lui, care ne poate explica de ce Stafford
Cripps este alesul momentului de faţă. Considerând însă
personalitatea sa şi mai ales capacitatea sa de muncă, toată
lumea de stânga este de acord ca Stafford Cripps este un om
extrem de periculos pentru mişcarea muncitorească.
De la venirea sa, Stafford Cripps nu a făcut altceva decât
să susţină pe toate căile posibile politica marelui capital. În
prima linie, întreg programul său economic a fost inspirat
de câteva conferinţe consecutive ţinute atât cu reprezentan‑
ţii marei industrii, cât şi cu cei ai micilor întreprinderi. De
aici a ieşit în prima linie o asigurare dată reprezentanţilor că
Guvernul renunţă deocamdată la o politică de naţionalizare

şi că iniţiativa particulară este un element de bază al econo‑
miei britanice. Sunt apoi câteva măsuri prin care s‑a venit
în ajutorul imediat al marilor întreprinderi. Una dintre cele
mai importante măsuri a apărut acum câteva săptămâni
(4 decembrie): Stafford Cripps renunţă la impozitele im‑
puse financierilor pe capitalul investit în reclamă. Dalton in‑
trodusese acest impozit ca o măsură foarte potrivită pentru
a împiedica firmele să facă evaziuni fiscale prin această por‑
tiţă deschisă de guvernele conservatoare. Stafford Cripps
a anulat măsura lui Dalton – aceasta însemnează că orice
parte a venitului dintr‑o firmă, declarată ca fiind cheltuită
pentru reclamă este scutită de impozite.
De asemenea, controlul economic este, în chip evident,
slăbit. În schimbul concesiunilor făcute, Stafford Cripps re‑
uşeşte să stabilească împreună cu producătorii un plan mi‑
nimal, acomodat nevoilor actuale. Privind necesităţile mo‑
mentului Cripps şi‑a propus două premise imediate politicii
sale economice: prima este – întreaga producţie britanică să
se îndrepte spre export; a doua este – întreg exportul să se
facă în schimbul importului de alimente. Astfel Cripps a re‑
zolvat clar problema foarte discutată de cabinetul laburist,
şi anume: ce trebuie să aibe prioritate la import, materiile
prime şi maşinile, sau alimentele. Cripps şi‑a organizat în‑
treg importul pentru alimente. Acest fel de rezolvare a pro‑
blemei a adus după sine consecinţe foarte importante atât
în ceea ce priveşte directivarea producţiei, cât şi în ceea ce
priveşte politica financiară a lui Stafford Cripps.
Este ştiut faptul că Anglia a importat până în prezent
toate alimentele din zona dolarului. Totul a fost plătit în
dolari împrumutaţi din America. La un moment dat nevo‑
ile alimentare erau atât de mari încât Strachey – Ministrul
Aprovizionării – a spus public că a plătit anumite alimente
din Argentina cu peste 15 la sută deasupra preţului mon‑
dial. Acum împrumutul s‑a terminat. O încercare de a cum‑
păra alimente din Argentina plătind lire sterline a căzut, în
270 Lucian Nastasă
Canada tratativele au durat peste 7 luni. Toată lumea cerea

dolari. Nemaiposedând dolari, Stafford Cripps s‑a văzut
nevoit a încerca cumpărarea alimentelor din zonele dina‑
fara dolarului. Acestea sunt: Europa răsăriteană şi unele
dominioane. Însă Europa de răsărit în frunte cu U.R.S.S.
cerea în schimbul produselor alimentare anumite produse
industriale (în special maşini) de care avea imediată nevoie.
Anglia trebuia să producă şi să livreze la timp astfel de pro‑
duse. Motivul pentru care au căzut tratativele comerciale
cu U.R.S.S. în primăvara trecută, nu a fost câtuşi de puţin
împrumutul pe care Anglia l‑a dat Rusiei în timpul războiu‑
lui, ci faptul că dl. Wilson nu a putut asigura Statul Sovietic
că va putea livra la timp produsele industriale pe care le
cereau în schimbul alimentelor şi lemnului. Timp de 5–6
luni Stafford Cripps n‑a făcut altceva decât a pus de acord
producţia britanică cu nevoile imperioase ale importului de
alimente. Astfel că în momentul de faţă guvernul britanic
a fost în stare să încheie câteva Convenţiuni comerciale de
prim ordin. Convenţiile economice formează cea mai im‑
portantă contribuţie a d‑lui Cripps la politica economică
britanică. Condiţiunile în care Anglia a încheiat sau încheie
aceste tratative nu formează obiectul unei discuţiuni, deoa‑
rece teama de înfometare este atât de mare încât orice apro‑
vizionare cu alimente este bine venită.
Au fost realizate astfel:

1. Convenţia cu Sovietele. Anglia a cumpărat 500 milioane
tone hrană pentru animale (grăunţe). Acesta este numai în‑
ceputul unor tratative care urmează a fi extinse în primă‑
vară. Deşi condiţiunile amănunţite ale Convenţiei nu sunt
încă cunoscute, publicul britanic este foarte plăcut impre‑
sionat. Atitudinea partidelor politice o vom vedea mai jos.
2. Convenţia cu Canada. Prevede un schimb de mărfuri
între Anglia şi Canada pe timp mai îndelungat. Canada
oferă alimente, iar Anglia plăteşte parte cu lire convertibile
în dolari, parte cu marfă engleză.
3. Convenţia cu Australia. S‑au cumpărat 85 milioane tone

de carne dintre care 40 milioane se desfac în Anglia. Aceste
mărfuri se plătesc în lire inconvertibile, deci aduce o econo‑
mie de 120 milioane dolari.
Mai sunt tratative avansate cu: 1) Iugoslavia; 2)
Portugalia; și 3) Suedia.
Toate aceste convenţiuni sunt destinate să furnizeze

economiei britanice strictul necesar până când se va aplica
planul Marshall. Deşi, datorită gravităţii momentului s‑ar
putea crede că dl. Cripps ar fi trebuit să obţină aprobarea
tuturor partidelor, totuşi lucrurile nu s‑au întâmplat astfel.
Deşi Eden a felicitat pe Wilson când a anunţat în Camera
Comunelor rezultatul Convenţiei cu Sovietele, totuşi
pe feţele conservatorilor s‑a văzut o vădită dezaprobare.
Chestiunea s‑a clarificat câteva zile mai târziu, când s‑a aflat
că însuşi dl. Bevin a căutat să împiedice cel puţin tratati‑
vele viitoare cu Sovietele, dacă nu poate să zădărnicească pe
cele realizate deja. S‑a simţit mâna americanilor, cărora nu
le convine nici o tratativă cu Răsăritul. Ei doresc ca întreaga
criză economică engleză să se rezolve printr‑o cădere dispe‑
rată în braţele capitalului american.
Adevărul este că nici dl. Cripps nu doreşte să facă altceva
decât să reziste până când ajutorul american soseşte. Însă
se pune întrebarea dacă dl. Cripps reuşeşte cel puţin atât.
În ceea ce priveşte însă celelalte obiective ale politicii eco‑
nomice a d‑lui Cripps se pot spune următoarele: Mărirea
producţiei nu s‑a realizat în sectoarele cele mai importante.
După campanii îndelungate, producţia de cărbune deabia
la începutul acestui an anunţa o cantitate infimă pentru ex‑
port (50.000 tone). Condiţiunile de producţie însă nu pot
să suporte preţul mondial al cărbunelui (producţia totală a
acestui an a fost de aproape 17 milioane tone).
Producţia de tractoare a înregistrat un vădit progres.
Anul acesta s‑au construit 50.319 tractoare în comparaţie cu
28.000 anul trecut. Această creştere se datoreşte în prima
272 Lucian Nastasă
linie nevoilor interne de a reforma producţia agricolă pre‑

cum şi nevoilor de a exporta în ţările agricole.
Producţia generală a depăşit nivelul din 1938, totuşi nu
corespunde nevoilor actuale.
Nici perspective prea promiţătoare nu prezintă creşterea
producţiei. Foarte multă lume se întreabă dacă nu cumva
scăderea raţiilor alimentare nu duce direct la scăderea pro‑
ducţiei. Pe de altă parte Cripps, urmărind politica sa de
austeritate economică, a redus în chip simţitor (la 180 mili‑
oane) investiţiile de stat. Acest fapt va naşte în cel mai scurt
timp o adevărată problemă a şomajului.
Balanţa import‑export arată limpede sensul în care tre‑
buie să se mişte politica economică a d‑lui Cripps. Balanţa
acestui an este deficitară cu 550 milioane lire sterline. În
1946 deficitul a fost 307 milioane lire sterline. Deci deficitul
acestui an este simţitor mai mare deşi Cripps şi‑a aplicat ri‑
guros politica sa de austeritate economică; spre exemplu din
August la noiembrie 1946 deficitul a scăzut de la 76.800.000
lire sterline la 31.900.000 lire sterline. În acest interval s‑au
făcut reduceri în importul de alimente cu 17 milioane lire
sterline, în materii prime cu 43 milioane lire sterline, iar în
manufactură cu 37 milioane lire sterline.
Deşi deficitul general al acestui an este de 550 milioane
lire sterline, dacă se urmăreşte deficitul comerţului britanic,
numai în zona vestică se va vedea că este de 800 milioane
lire sterline, deci aproape dublu – de aici se poate vedea
originea deficitului. În proiectul d‑lui Cripps pentru 1948
sunt prevăzute 1.600 milioane lire sterline pentru import
şi 100 milioane pentru cheltuielile guvernamentale. Acestea
urmează a fi luate: 130 milioane lire sterline din impozite,
şi 1.550 milioane lire sterline din export. Dar cele mai op‑
timiste aprecieri nu văd cum se pot realiza aceste sume din
export. Prevederile sunt clare că deficitul lui 1948 – dacă nu
poate să orienteze comerţul în afară din zona dolarului – va
fi cel puţin de 300 milioane lire sterline. Acest deficit nu
poate fi plătit decât din Planul Marshall – altfel economia

britanică se prăbuşeşte.
Deci orientarea economică bicefală a lui Cripps este evi‑
dentă. Pe de o parte doreşte ieşirea din zona dolarului pen‑
tru a micşora deficitul, pe de altă parte are nevoie de dolari
(Planul Marshall) ca să poată echilibra comerţul. Poziţia
nu este una dintre cele mai uşoare. Politica de austeritate
economică, a adus o scădere în popularitatea Cabinetului
Laburist prin faptul că greul lipsurilor cădea pe marile
mase sărace. Efortul pentru mărirea producţiei şi deci pen‑
tru mărirea exportului în interesul în prima linie a marelui
capital, de asemeni a adus nemulţumirea maselor munci‑
toreşti. De la aceste mase se cere un efort deosebit care nu
este câtuşi de puţin compensat cu o ridicare a salariilor.
Nemulţumirea devine din ce în ce mai accentuată pe mă‑
sură ce indicele de scumpete se ridică, iar salariile munci‑
torilor rămân aceleaşi. Nenorocirea este că nemulţumirea
poporului este exploatată în prima linie de forţele politice
de dreapta care acuzând pe laburişti de lipsă de pricepere,
propun soluţiuni diversioniste, sau de politică economică
pur liberalistă. Astfel – considerând gravitatea crizei eco‑
nomiei britanice – nu este deloc de mirare că acum câteva
săptămâni Mosley – şeful partidului fascist britanic – a ieşit
în public propunând un program de guvernare pur fascist
(discriminări rasiale – înlăturarea străinilor etc.). Apariţia
lui Mosley în aceste momente este simptomul cel mai ca‑
racteristic al adâncimii crizei britanice precum şi a direcţiei
spre care tinde rezolvarea ei (asupra lui Mosley a se vedea
un raport special). Mai important decât aceasta este faptul
că Conservatorii câştigă teren – este cunoscut rezultatul ale‑
gerilor comunale, iată acum rezultatul câtorva alegeri parla‑
mentare parţiale.
La Gravesend (district muncitoresc)
Laburişti............................... 24.692
Conservatori......................... 23.117
274 Lucian Nastasă
Important este că de la alegerile generale 1945, conser‑

vatorii au câştigat 4000 voturi şi laburiştii au pierdut 3000.
La Howdenshire
Conservatori......................... 23.344
Laburişti............................... 9.298
____________________
majoritate conservatoare: 14.046
În 1945, majoritatea conservatoare a fost numai de 10.187

La Epsom
Conservatori.......................... 33.633
Laburişti............................... 17.339
____________________
majoritate conservatoare: 16.294
În 1945 majoritatea conservatoare a fost numai de 6.643.

La East Edinburgh
Laburişti............................... 16.906
Conservatori......................... 11.490
____________________
majoritate laburistă: 3.416
În 1945, majoritatea laburistă: 2149.
Fapt sigur este că în 1945 laburiştii au obţinut în cele

patru circumscripţii 48 la sută, iar acum 42 la sută.
Nu se poate şti dacă rezultatul acestor districte este un
simptom al majorităţii conservatorilor pe ţară, dar putem
spune sigur că cele două partide se egalează. Şi aceasta ex‑
primă mai bine realitatea decât orice. În fapt, în momentul
actual, Conservatorii şi Cabinetul laburist nu au puncte de
vedere deosebite decât în foarte puţine privinţe. Amândouă
partidele duc o politică de interese a marelui capital.
Amândouă partidele sprijină capitalismul american ca ul‑
timul ajutor dat capitalismului britanic spre a putea să se
apere în faţa revendicărilor maselor populare. În concluzie
amândouă partidele luptă pentru reabilitarea capitalismu‑

lui, pe spatele clasei muncitoare.
Dl. Churchill în ultimul său discurs politic a avut intu‑
iţia acestei stări de fapt. El a spus: „În Anglia toate parti‑
dele sunt unite împotriva tiraniei comuniste” – aceasta este
realitatea.
Politica d‑lui Stafford Cripps a fost ultimul act al unei
politici laburiste independente. Astăzi guvernul laburist s‑a
unit şi a făcut caz comun cu conservatorii (şi Mosley) înche‑
gând astfel blocul reacţionar britanic. La aceasta a dus atât
politica lui Marshall, precum şi mişcările maselor munci‑
toare de a crea o politică socialistă care să limiteze interesele
marelui capital.
Blocul reacţionar se compune din: 1) Partidul Conservator.
Acest partid este unitar. S‑au născut slabe discuţiuni între o
ramură a vechilor conservatori care nu doresc fixarea unui
program de guvernare (ei zic vom vedea şi vom face) şi o
ramură a tinerilor conservatori (Eden) care doresc de pe
acum fixarea unui program de guvernare. 2) Cabinetul labu‑
rist aproape în întregime. Cabinetul atrage cu sine majorita‑
tea partidului. Nu cunoaştem lucruri precise despre modul
în care s‑ar rupe acest partid. 3) Partidul Liberal, care este pe
cale de contopire cu conservatorii.
În faţa coaliţiei forţelor reacţionare se ridică forţele pro‑
gresiste. Partidul Comunist a luat iniţiativa coaliţiei aces‑
tor forţe. Aici au intrat: 1) Partidul Comunist; 2) Trade
Unioanele; 3) Stânga Partidului Laburist.
Partidul Comunist este numericeşte extrem de redus –
40.000–50.000. Nici chiar numărul restrâns de membrii nu
este constant. Sunt foarte mulţi muncitori care se înscriu în
Partid, pentru timpul în care sunt şomeri şi odată cu primi‑
rea unui nou serviciu, părăsesc partidul. Partidul Comunist
Britanic a dus în timpul naţionalizărilor o politică de spriji‑
nire a Cabinetului Laburist. Ritmul activităţii politice a aces‑
tui partid a fost foarte lent – după cum însuşi Harry Pollitt
o recunoaşte. Prea arareori a folosit interesele pure ale clasei
276 Lucian Nastasă
muncitoare ca obiective de luptă. Partidul Comunist este în

momentul de faţă într‑o completă reorganizare.
La 14 decembrie, Harry Pollitt a dezvăluit noua poziţie a
Partidului Comunist Britanic, în raportul său politic ţinut
în faţa Comitetului Executiv – acest raport este de o im‑
portanţă deosebită, atât prin pătrunderea sa teoretică, cât şi
prin cotitura pe care Partidul Comunist o încearcă în acti‑
vitatea sa politică. Opinia publică i‑a dat o importanţă de‑
osebită. Ziarele reacţionare s‑au ocupat pe larg de el şi mai
ales de repercusiunile pe care le poate avea orientarea nouă
a Partidului Comunist.
Raportul este făcut în vederea Congresului Partidului
Comunist Britanic din februarie viitor; este o punere de
probleme care urmează a fi discutate şi prelucrate în acest
congres. Însă, pe deasupra, acest raport însemnează o pu‑
nere de acord a Partidului Comunist Britanic cu noua ori‑
entare a Partidelor Comuniste de pe Continent sau în gene‑
ral a liniei Cominformului.
Harry Pollitt demască în faţa poporului englez, mane‑
vrele capitalului american (Planul Marshall) de a face din
Marea Britanie un satelit al imperialismului american. În
a doua linie, denunţă pentru prima dată, coaliţia tuturor
forţelor reacţionare britanice (conservatorii şi dreapta labu‑
ristă) ca o mişcare care foloseşte ajutorul american pentru
a‑şi întări poziţiile marelui capital împotriva revendicărilor
poporului.
În acestă ordine de idei, Pollitt demască acţiunea Stafford
Cripps. El judecă efortul cerut de Cripps clasei muncitoare
de a ridica producţia şi de a mări exportul, ca o manevră
pentru a reabilita criza capitalistă pe spatele clasei munci‑
toare. Pollitt accentuează că doreşte o ridicare a producţiei
şi o mărire a exportului, dar cu condiţiunea ca beneficiul să
se reverse asupra bunei stări a muncitorimii, nu să se verse
în buzunarul patronilor.
Harry Pollitt aduce o justă critică a Partidului Comunist
Britanic. El consideră activitatea de până acum a partidului
ca insuficientă calitativ şi cantitativ. Partidul a subestimat

spiritul de luptă al clasei muncitoare britanice. Adeseori a
lăsat ca acest spirit să lâncezească. Aceasta din motivul că
munca partidului a fost de un ritm lent şi concentrată mai
mult la vârfurile Partidului, nu răspândită în marile mase.
Având cele mai de sus în vedere Harry Pollitt cere: 1) Lupta
împotriva Planului Marshall; 2) Condiţionarea exportului
de ridicarea standardului de viață al muncitorimii, deci o
politică a ridicării de salarii. Însă cel mai important lucru
este faptul că H. Pollitt reliefează ideea mare prin care clasa
muncitoare devine factorul de apărare a independenţei
Angliei faţă de America şi a independenţei poporului bri‑
tanic faţă de capitalismul britanic împrospătat cu capitalis‑
mul american.
Ca sarcină politică imediată, Partidul Comunist în‑
cepe lupta pentru obţinerea unui front unit al forţelor
progresiste din Anglia. Baza forţelor progresiste o consti‑
tuie Trade‑Unioanele. Deci Pollitt deschide bătălia pen‑
tru preluarea de către Partidul Comunist a conducerii
Trade‑Unioanelor. O altă forţă progresistă este formată de
aripa stângă a Partidului Laburist. Deci Pollitt deschide
lupta împotriva aripei drepte a laburiştilor şi pentru obţine‑
rea unui cabinet laburist de stânga.
Trade‑Unioanele (aproape 8.000.000 membrii) prezintă
terenul celor mai vii lupte. Sunt două aripi cam de im‑
portanţă egală. Trade Unioanele au format suportul actu‑
alului Cabinet laburist. De aceea şi în momentul de faţă
dl. Morrison şi dl. Bevin sunt foarte bine reprezentaţi.
Susţinătorii lui Morrison şi Bevin formează aripa dreaptă a
Trade‑Unioanelor. Şeful acestei aripe este Arthur Deaken, se‑
cretarul general al Sindicatului Transporturilor. Aripa stângă
a luat conducerea în Sindicatul Minierilor (Secretar General
A. Horner) Uniunea Inginerilor şi Uniunea Naţională a
Muncitorilor din Căile Ferate. În Comitetul Central (Trades
Union Council) aripa dreaptă are o zdrobitoare majoritate.
Lupta între cele două aripe este cunoscută de multă vreme
278 Lucian Nastasă
mai ales pe chestiunea politicei externe a lui Bevin. În mo‑

mentul ultim însă această luptă s‑a agravat în jurul Planului
Marshall. Cei mai mulţi dintre sindicaliştii englezi sperau
că Trade Unioanele vor juca un rol de mijlocitori între
Sindicatele Sovietice şi Federaţia Americană a Muncii, la vi‑
itorul Congres al Uniunii Mondiale a Sindicatelor. Totuşi
în cele din urmă aripa dreaptă a învins. În ultima şedinţă a
T.U.C.‑ului s‑au luat două hotărâri: 1) S‑a trimis o felicitare
d‑lui Bevin pentru atitudinea avută la ultima Conferinţă a
Celor Patru Mari (deci o aprobare a rupturii); şi 2) O împu‑
ternicire a delegaţilor englezi la Congresul Uniunii Mondiale
a Sindicatelor de a sprijini Planul Marshall. Deci o solidari‑
zare cu Bevin şi Cripps. Fricţiunea a ajuns un nivel foarte
ridicat în momentul în care H. Pollitt a expus noua linie
a Partidului Comunist. La lupta comuniştilor de a ocupa
conducerea cât mai multor secţii sindicale aripa dreaptă răs‑
punde cu o contra‑ofensivă. Zilele trecute Secretarul General
al Partidului Laburist Philip Morgan (omul lui Bevin) a de‑
nunţat public acţiunea Comuniştilor în Sindicate ca o acţi‑
une anti‑naţională, întrucât sabotează producţia şi conduce
muncitorimea engleză la lupta pentru interese străine de ea.
Phil. Morgan propune un program de reorganizare a aripei
drepte pentru lupta împotriva comunismului.
Lupta este în curs şi vom vedea rezultatele la proximele
alegeri sindicale din februarie. Chiar la încheierea acestui
raport aflăm că a sosit la Londra dl. Irving Brown, dele‑
gatul american care a lucrat pentru spărtura în sindicatele
franceze.
Partidul Laburist are două aripi. Aripa dreaptă este
mult mai puternică, în ceea ce priveşte reprezentanţa în
Parlament. Şefii acestei aripi sunt: Attlee, Bevin, Morrison
şi mai nou Cripps. H. Pollitt a spus că va lupta pentru stabi‑
lirea unui guvern de stânga laburistă. Aici este partea deli‑
cată. Să vedem ce înţelege Pollitt sub aripa stânga laburistă.
În diferite ocazii, în special cu ocazia discuţiunilor poli‑
ticei externe, s‑a observat un grup de parlamentari laburişti
care au criticat pe dl. Bevin. Acest grup s‑a numit în gene‑

ral aripa stângă. În acest grup a fost o fracţiune mai veche
condusă de Zilliacus, Platts‑Mills, Pritt, Solley, etc şi una
mai nouă a lui Crossman, G. Bing, care s‑a grupat în jurul
revistei „New Statesman and Nation”. Amândouă grupurile
s‑au ridicat la maximum 60 parlamentari. După informa‑
ţiile pe care le avem, la niciunul din aceste grupuri nu s‑a
gândit Pollitt. În prima linie aripa Crossman este anti‑co‑
munistă. Ea doreşte un socialism – ca un remediu de sal‑
vare de comunism (comunismul este o degenerare a socia‑
lismului a spus Crossman). Cealată fracţiune este compusă
din oameni fără prea mare greutate. Zilliacus este acuzat
de Partidul Comunist că nu are legături cu masele şi duce
o activitate de unul singur. Ceilalţi sunt acuzaţi de puţină
neseriozitate (afară de D.N. Pritt).
Totuşi Partidul Comunist se va folosi într‑o oarecare mă‑
sură de aceste fracţiuni.
Din actualul cabinet Partidul nu se poate baza decât
pe Strachey – Ministrul Aprovizionării – şi pe Shinwell –
Ministrul Războiului (S‑ar putea ca Shinwell să formeze
centrul stângii). Pe Dalton îl va folosi împotriva lui Cripps.
Însă Partidul Comunist se bazează pe ridicarea unei aripe
stângi din marile mase laburiste, care nu sunt mulţumite de
actuala conducere. La această aripă s‑a gândit Pollitt. Lupta
Comuniştilor este să mobilizeze aceste mase, ca împreună
cu Trade Unioanele să ajungă la un guvern de concentrare
a tuturor forţelor progresiste. Lupta este în curs.
Concluziuni
Anglia este la un moment crucial politic. Criza econo‑
mică împreună cu atacurile date de imperialismul american
a dus la coaliţia tuturor forţelor reacţionare, care nepu‑
tându‑şi apăra singure poziţiile s‑au pus în slujba şi sub tu‑
tela imperialismului american. Acţiunea Cripps este ultimul
act al acestei situaţii. De cealaltă parte, înfometate de o criză
280 Lucian Nastasă
fără sfârşit provenită din contradicţiile sistemului capitalist,

şi luminate de experienţa socialistă sovietică, marile mase
se organizează pentru apărarea drepturilor la o viaţă mai
bună. Politiceşte naţiunea britanică este într‑un proces de
despărţire pe două tabere. Dacă, deocamdată, în Anglia nu
se poate vorbi de un război civil (aceasta depinde de gradul
de conştiinţă al clasei muncitoare), ne putem aştepta însă
la altceva: la o epocă de un nou fascism – fascism britanic.
Deocamdată puterea de stat este în mâna reacţiunii, care se
pregăteşte să se apere de oricine care se atinge de poziţiile
ei. Cred că în scurtă vreme comuniştii vor fi urmăriţi întoc‑
mai cum sunt deja în America.
Zevedei Barbu

Problema 210, 1947, Anglia. Situația internă,
nepaginat)
Anexa 4
Republica Populară Română

Ministerul Afacerilor Străine
Nr. 5042
Domnule Consilier,
Din analiza raportului d‑voastră din 31 decembrie 1947
asupra situaţiei din Anglia se constată o tendinţă de subes‑
timare a necesităţii cercetării temeinice a fenomenelor eco‑
nomice şi o anumită superficialitate în aprecieri. Vă atragem
atenţia asupra acestor lipsuri, întrucât ele scad valoarea do‑
cumentară a raportului.
1) Raportul d‑voastră începe prin a afirma: „....odată cu
ridicarea d‑lui Stafford Cripps la rangul de diriguitor al
economiei britanice, cabinetul laburist, şi am putea spune
programul de guvernare laburist, s‑a plasat la dreapta”. Din

aceasta ar reieşi că înainte de numirea d‑lui Cripps în actuala
sa funcţiune, cabinetul laburist nu era plasat la „dreapta”,
ci la „stânga” sau cel puţin la „centru”, într‑o expresie co‑
respunzătoare celei din raport. Afirmaţia nu este conformă
realităţii, remanierea care a adus pe dl. Cripps într‑un post
de mare răspundere, constituind doar o accentuare a alune‑
cării spre dreapta a cabinetului laburist.
2) În legătură cu „formula Cripps” raportul spune între
altele că dl. Cripps „a introdus o încercare de refacere a
producţiei pe baze capitaliste”. Or, este de ştiut că guver‑
nul laburist a făcut acest lucru din momentul venirii sale la
putere.
3) Raportul acordă o importanţă exagerată personalităţii
lui Sir Stafford Cripps. De altfel, chiar cu această rezervă,
personalitatea ministrului britanic este superficial analizată.
Cităm: „Însă dacă trebuie să continuăm cu caracteristicile
personale ale d‑lui Cripps, atunci trebue să spunem că este
vegetarian, bigot şi pe deasupra extrem de bogat. Aceasta
formează cealaltă latură a lui, care ne poate explica (??) de
ce Sir Stafford Cripps este alesul momentului de faţă”.
Acest fel de a prezenta situaţia constituie o bagatelizare
şi o subestimare a rolului d‑voastră politic.
4) Raportul nu documentează afirmaţia pe care o soco‑
teşte drept una din concluziile sale de bază: „Ne putem aş‑
tepta la o epocă de fascism britanic”.
5) Ideea cu care se încheie raportul, „cred că în curând co‑
muniştii vor fi urmăriţi întocmai cum sunt deja în America”,
este depăşită de evenimente.
6) O lipsă gravă a raportului este că nu pomeneşte
aproape nimic despre planul Marshall şi consecinţele imix‑
tiunii americanilor în politica şi economia britanică.
În concluzie, situaţia economico‑socială a Marii Britanii,
reflectată în luptele politice ce se dau actualmente în această
ţară, nu este îndeajuns de temeinic analizată. Nu aflăm din
raportul d‑voastră care este situaţia detailată a producţiei
282 Lucian Nastasă
engleze, situaţia exactă a exporturilor şi importurilor, evo‑

luţia puterei de cumpărare a salariaţilor, evoluţia situaţiei
alimentare, etc. şi consecinţele acestor fenomene pe plan social şi
politic (şomaj, orientarea politică a maselor, atitudinea dife‑
ritelor sindicate şi a liderilor sindicali...).
Ministerul Afacerilor Străine

Dr. Eduard Mezincescu
Ministru Plenipotenţiar
Șeful Diviziunii Politice
Hortensia Roman
Domniei Sale, domnului consilier Barbu Zevedei,

Legația Republicii Populare Române din Londra

nepaginat)
Anexa 5
Referat și aprecieri
asupra Rap ortului d‑lui consilier
Barbu Zevedei din 24 ianuarie 1948
Sumar: Raportul d‑lui Zevedei tratează despre: Blocul

Vestic, conferința partidelor socialiste de la Londra și dis‑
cursul d‑lui Bevin.
Raportul d‑lui Barbu Zevedei se referă la situația politică

din Anglia în prima lună a anului în curs, cu unele reveniri
asupra evenimentelor din luna decembrie.
Raportul tratează evoluția ideii unei a treia „puteri
mondiale”, sub care expresie imperialiștii britanici își as‑
cund intenția de a forma un bloc vest‑european sub egidă
engleză, care să se bucure de autoritate pe plan mondial.

În această formă, din diferite motive, planul nu a putut fi
înfăptuit.
În momentul de față – arată raportul – ideea unei a treia
așa zise „puteri mondiale” a fost pusă din nou pe primul
plan de către Departamentul de Stat, „însă americanii i‑au
dat nuanța care le convine”. Americanii urmăresc să creieze
un bloc occidental, în care să încorporeze și Germania ves‑
tică. De data aceasta, Angliei nu i s‑ar mai rezerva locul întâi.
Pe de altă parte, ca o consecință a proectatei uniuni vamale
a țărilor din blocul occidental, s‑ar facilita considerabil des‑
facerea mărfurilor americane pe piața europeană. Englezii
ar fi preferat să nu cedeze în chestiunea „preferințelor im‑
periale” (tarif vamal preferențial pentru țările Imperiului),
dar situația lor economică nu le permitea o atitudine inde‑
pendentă față de USA – afirmă raportul – așa că au acceptat
formula americană a blocului occidental.
Ca osatură politică a blocului au fost alese partidele
„socialiste” din țările planului Marshall. În acest spirit au
avut loc la Londra lucrările comitetului de organizare a
conferinței internaționale socialiste (Din partea lui Titel
Petrescu a participat Wolmar, iar din partea P.S.D. a fost
invitat ca observator Nuselovici‑Moldovanu). Morgan
Philipps a declarat că laburiștii își propun să organizeze
convocarea unei conferințe regionale a partidelor socialiste
din țările planului Marshall.
Raportul se ocupă apoi de ecourile discursului lui Bevin
din 22 ian. 1948, care a obținut aprobarea unanimă a con‑
servatorilor. „Timp de două zile Camera Comunelor a trăit
înfrățirea liberalo‑conservatoare‑laburistă care nu s‑a mai
pomenit decât în preziua declarării ultimului război”. În
ceea ce privește rezistența împotriva planurilor lui Bevin,
raportul o vede cristalizându‑se în rândurile acelor laburiști
care își dau seama de amenințarea expansionismului ame‑
rican. Ar fi și o a doua rezistență: ceea ce raportul numește
vag „rezistența forțelor progresiste”.
284 Lucian Nastasă
Raportul d‑lui consilier Barbu Zevedei suferă de anumite

lipsuri (concepție generală, formulare) care îi scad valoarea
documentară, de altfel și așa destul de redusă.
Raportul nu prezintă situația din Anglia în ansamblul ei,
în perioada de timp specificată. Majoritatea raportului este
închinată expunerii argumentelor folosite de către partiza‑
nii curentului așa zis „Keep Left” („Țineți la stânga!”), de
către sprijinitorii blocului occidental sau de către apărăto‑
rii celei de a patra Internaționale „Socialiste”, dar nu aflăm
aproape nimic despre atitudinea organizațiilor de masă. De
pildă, despre lupta ascuțită dintre curentul progresist și cel
oportunist înlăuntrul sindicatelor britanice, raportul nu
scrie decât câteva rânduri și trimite la „raportul precedent”,
care nici el nu spunea prea multe în această chestiune. Pe
de altă parte, nu este tratată decât cu totul superficial pro‑
blema repercusiunilor sociale ale crizei economice care se
agravează, iar despre criza în sine (producție, șomaj, efec‑
tele planului Marshall) nu ni se vorbește nimic, deși criza
are o mare importanță politică.
Pe de altă parte, în unele pasagii, greșeli de exprimare se
îmbină cu o oarecare superficialitate, și este greu de precizat
când se termină una și când începe cealaltă.
De pildă, despre formula „socialismului apusean” (gru‑
pul „Keep Left”: Crossman și alții) raportul spune că „era în‑
dreptată împotriva liberalismului, socotind naționalizările
necesare, dar mai ales împotriva imperialismului american.
Însă era îndreptată în același timp împotriva comunismu‑
lui” etc. Raportul nu arată însă că sub o firmă „anti‑impe‑
rialistă”, însuși curentul „Keep Left” exprimă tendințele
anumitor cercuri reacționare britanice anti‑sovietice, care se
opun penetrației crescânde militare și economice americane,
pentru că le stânjenește propriile planuri de expansiune.
Tratarea problemei Internaționalei „Socialiste” lasă de
dorit. În loc de a arăta cu claritate de la început scopu‑
rile politice ale laburiștilor și ale celorlalți „socialiști” de
dreapta, raportul dă explicații de felui acesteia: „Între timp

se mai întâmplă ceva care întărește ideea uneia a treia puteri
mondiale. Înființarea Cominformului urmată de o serie în‑
treagă de pacte între statele din Sud Estul Europei. Aceasta
a dus cu sine (?) ideea Internaționalei Socialiste. Astfel a
venit Congresul dela Anvers și Conferința preparatorie dela
Londra care sunt cunoscute”. Nu intrăm în discuția acestei
afirmații eronate. Este poate o gravă greșală de exprimare
căci nu putem crede că raportul se asociază cu propria sa
idee.
Tot ca o greșală de exprimare ar trebui socotită și con‑
statarea cu care se încheia analiza fidelă a discursului d‑lui
Attlee: „Deci un fel de socialism (?) evoluționist”... iată ce
propune d. Attlee.
Pe de altă parte, raportul folosește unele expresii care nu
cadrează cu un raport politic adresat de o legație Doamnei
Ministru. De pildă: „... La spatele întregii afaceri este
America” (p. 4); „Zilliacus a vorbit și el și a scăldat‑o în
două ape” (p. 6) etc.
În concluzie: raportul din 24 ianuarie a.c. al d‑lui consilier
Barbu Zevedei este incomplet, iar forma lasă de dorit.
Referent,
L. Nițescu

nepaginat)
Indice de nume
Agârbiceanu, Ion – 40 Balcani – 61

Ahrweiler, Hélène – 85 Bălcescu, Nicolae – 141
Albania – 110 Balogh, Edgár – 231–233
Aldama, Arturo J. – 92 Balș, Eugen – Balas, Egon
Alecu, Viorel – 209, 211, 220, Bălu, Ion – 102–103, 206
224 Balzac, Honoré de – 79
Alexandrescu, Grigore – 211, Bănescu, Nicolae – 183,
215, 217, 219, 224 196–203
Andrieşescu, I. – 25 Bánffy, Katalin (Kató) –
Angelescu, Aurel – 172 Bánffy, Miklós – 227–234
Angelescu, C. – 174, 175 Bánffy-Jelen, Kathy – 227, 232
Angelescu, Elisabeta – 174 Barbilian, Dan (alias Ion
Anghel, Florin – 43 Barbu) – 164–178
Anisescu, Cristina – 230 Barbu, Ion – vezi Barbilian,
Antonescu, Em. – 109–111 Dan
Antonescu, Ion – 192, 239 Barbu, Zevedei – 235–285
Antonescu, Teoharie – 131 Bărbulescu, Ilie – 14, 100,
Arendt, Hannah – 87, 89, 90 154–156
Argentina – 269 Bard, Christine – 7, 24
Aron, Reymond – 7 Bârlad – 109
Arteaga, Alfred – 92 Bârsănescu, Șt. – 150
Basarabia – 21, 34, 35–74, 210
Bates, David – 12
Baciu, Ștefan – 260 Beldiman, Alexandru A. – 21
Bădărău, Eugen – 169 Belea, Miron – 242
Bădărău, G. – 130 Belgrad – 245
Bădiceanu, Valeriu D. – 143 Beniuc, Mihai – 241–243, 245,
Bailey Aldrich, Th. – 120 256
Balas, Egon (alias Balș, Eugen) Benjamin, Walter – 87
– 252, 254–256, 258, 264 Berindei, Dan – 101, 194
288 Lucian Nastasă
Berlin – 21, 23, 109, 134, 169, Botez, Octav – 16, 62, 204–213,
205, 207, 226 216–225
Berna – 260 Botez, Panait – 204
Bernstein, S. – 51 Botez, Smaranda –
Berr, H. – 141, 143 Botezat, E. – 161, 163
Bertola, Clody – 247, 248 Botezat, I. – 159
Bertola, familia – 246 Bourdé, Guy – 141, 142
Bertola, Letiția – 247 Bourdeau, Louis – 142
Bertola, Menel – 247 Bourdieu, Pierre –
Betea, Lavinia – 252 Boussenard, Louis – 120
Bevin – 254, 271, 277–279, 282, Bouton, Cynthia A. – 83
283 Brăila – 57, 156, 157
Bianu, Ioan – 21, 24, 125, 127, Brăileanu, Tr. – 179
131, 132 Brandl, Alois – 109
Bing, G. – 279 Brătianu, gen. – 99
Blaga, Dorli – 16 Brătianu, Gh.I. – 139–148, 194,
Blaga, Lucian – 16, 179–191 195, 197
Blaschke, Wilhelm – 189 Bratu, Traian – 44, 56, 101, 150
Bloch, Marc – 94, 141 Braun, Helmut – 42
Bodnăraș, Emil – 251 Brown, Irving – 278
Bodnarenko, Pantelimon – 243 Bruxelles – 150
Bogdan, I. – 23, 125, 127, 130, Buckle, T.H. – 142
131, 134, 137, 138, 145 Bucovina – 21, 34, 38, 39, 41,
Bogdan, Petru – 59, 67, 159, 42, 44, 67
161, 163 Bucur, Marin – 118, 123, 124,
Bogdan, Ștefan – 185, 210, 238 129
Boghicevici, Claudia – 9 Budai-Deleanu, Ion – 40
Bogrea, Vasile – 15, 183, 188 Budapesta – 38, 228, 230–232,
Boia, Lucian – 21, 84, 135, 165, 234
208 Bulei, Ion – 180,
Boicu, L. – 130 Burelly, Alexandrina – 131
Bois, Guy – 82 Burileanu, D. – 117
Boldrin, Michele – 8 Buzatu, Gh. – 229
Boldur, Al. – 144
Borbely, Ștefan – 76 Călinescu, Armand – 166, 173,
Borza, Al. – 180 225
Botez, Constantin (Sachi) – Călinescu, Constantin – 103
Botez, Demostene – 206 Călinescu, George – 16, 62,
Botez, Iancu – 205 102–105, 114–117, 206,
208–210, 212, 214, 217, Cluj – 20, 26, 28, 32, 40, 41, 45,
221 46, 69, 75, 101, 159, 161,
Cămârzan, Georgeta I. – 211, 180–184, 187, 188, 190,
223, 224 227–245
Câmpulung Moldovenesc – 178 Cobâlaș – 216–218, 224
Canada – 270 Coculescu, N. – 172, 175
Candrea, I.A. – 151 Comte, A. – 142
Cantacuzino, I. – 113 Condeescu, Alexandru – 123
Capidan, Theodor – 99, 180 Condurachi, Emil – 246
Caracostea, D. – 194–198, 210, Constantinescu, Grigore – 251
226 Constantinescu, Miron – 243
Caragiale, Ion Luca – 118–126, Constantinescu, Ștefan – 247
128–131, 134–136, 156 Constantinescu-Iași, P. – 150,
Caraman, Petre – 119 155
Caransebeș – 243 Cordon, Cécile – 42
Carbonell, Charles-Olivier Corodeanu, N. – 159, 162
– 141 Coșbuc, George – 40, 66
Carpiș, Radu – 85 Coșeriu, Eugen – 208, 211, 214,
Castanier, Prosper – 120, 126 215, 217–220, 222–224
Ceaușescu, Nicolae – 243, 253 Costescu, Gh. – 168, 175
Cernăianu, C. – 153, 157, 158 Costin, Miron – 64, 214
Cernăuți – 40–43, 46, 61, 159, Craig, John E. – 75
161, 167, 168, 170, 172– Craiova – 209
175, 177–178, 180, 185 Crettiez, Xavier – 88
Charle, Christophe – 7, 80 Cripps, Stafford – 266–274,
Chelaru, G. – 138, 160, 163 276, 278–281
China – 243 Cristescu, Vasile – 199, 202
Chirescu, D. – 200 Cristev, Diana – 207
Chirot, Daniel – 139 Croicu, Marieta – 22, 132
Chişinău – 36, 57, 60, 61, 63, Croicu, Petre – 22, 132
68, 69–74 Crossman – 279, 284
Chișinevschi, Iosif – 243 Cucuteni-Băiceni (jud. Iași)
Ciocan, Șt. – 217, 224 – 80
Cioculescu, Şerban – 26, 100, Cuza, A.C. – 50, 54, 58
101, 118, 123
Ciulei, Liviu – 247, 248 Dahmen, Wolfgang – 42
Ciupală, Alin – 40 Daigle, Christine – 12
Claudian, Al. – 179 Dalton – 269, 279
Clausewitz, Carl von – 87
290 Lucian Nastasă
Danielopol, George – 128, 129, Epsom – 274

135, 251 Erbiceanu, Constantin – 19
Dăscălescu, Gabriel – 54
Davidoglu, A. – 175 Făcăoaru, Iordache – 174, 185,
Davidson, Jenny – 78 210, 238
Delbos, Victor – 169, 181, Febvre, L. – 141
Delbrück – 142 Ferdinand I, rege – 57
Démoris, René – 95 Ferran, Florence – 95
Densusianu, Ovid – 99, 125, Ficker, Johannes – 75
127, 130, 131, 149–163, Filipescu, C. – 39
Dima, Al. – 101 Finkenthal, Michael – 261
Dimancescu – 251 Fiorato, Corinne Lucas – 95
Dimitrescu-Iași, C. – 109, 110, Fleva, N. – 135
112, 113, 125, 127, 131, 136 Florea, Ghiță – 164
Dissescu, C. – 99 Florescu, Grigore – 25
Dodd, James – 87 Florescu, Nicolae – 97
Dongoroz, Vintilă – 185, 210, Florian, Mircea – 185
238 Fontenay-aux-Roses – 20
Dorondel, Ștefan – 35 Foucault, Michel – 89
Dorpat – 36, 66 Franasovici, R. – 250, 251, 257
Dosse, François – 7, 24 Franţa – 73, 110, 141, 169, 170
Dot, Odile – 81 Freud, S. – 87
Drăgănescu, Corneliu – 101 Fruntașu, Iulian – 35
Drăganu, Nicolae – 183
Drăghici, Alexandru – 243 Gala Galaction – vezi
Dragomirescu, Mihail – 75, 98, Pișculescu, Grigore
109, 110, 111, 131 Galland, Olivier – 105, 122
Duclert, Vincent – 12 Găvănescul, Ion – 145, 156
Dumitrescu, Vladimir – 25 Găzdaru, Dimitrie – 185, 205,
Duret, Pascal – 27 210, 212, 222, 238
Durkheim, E. – 141 Gelder, Ken – 77
Dutton, Donald G. – 103 Geneva – 205, 244
Georgescu, D. – 127
Eden – 271, 275 Georgescu, Teohari – 243
Edinburgh – 274 Georgiade, Constantin – 104
Egipt – 91 Gérard, Mauger – 90
Eiliberg, Liuba – 56 Germania – 73, 75, 134, 173,
Eliade, Pompiliu – 208, 267, 283
Eminescu, Mihai – 64 Gheorghiu-Dej, Gh. – 243
Ghibu, Onisifor – 75, 106 Hașdeu, Iulia – 119

Ghica, Ioan – 24, 174, 176 Hațieganu, Emil – 180
Ghika, Alex. – 174, 175, 178 Hațieganu, Iuliu – 180
Giugariu, Mihai – 253 Hawaii – 260
Giuglea, G. – 99 Head, Thomas – 82
Giurescu, C. – 131 Heidegger, M. – 87
Giurescu, C.C. – 15, 25, 100, Herseni, Traian – 183–185, 210,
158, 160, 161 213, 238
Giurescu, Dinu C. – 15, 25, 100, Heymann, Florence – 42
245 Hintz, Károly György – 231
Giurgea, Eugeniu N. – 39 Hitler, Adolf – 165
Glass, James M. – 93 Honolulu – 260
Goffman, Erving – 89 Horner, A. – 277
Goga, Octavian – 40, 149, 158, Howdenshire – 274
213, 244 Hrușciov, Nikita – 253
Gorgos, A. – 99 Hudiţă, Ioan – 101, 153, 194
Gorovei, Ștefan Sorin – 80 Hulubei, Dan – 167, 169, 170,
Grădișteanu, Petre – 123 176, 177
Graffigny, H. de – 120 Hulubei, Horia – 169, 174
Graur, Al. – 246 Huntington, Samuel P. – 85
Gravesend – 273 Hurmuzescu, Dragomir – 175
Grigorescu, N. – 119
Groza, Petru – 228–230, 242, Iacob, Simona – 164
244, 245, 249, 250, 257 Iacobovici, Andrei – 243
Guiraud – 142 Iacobovici, Iacob – 159, 161,
Guizot, F. – 142 163, 180
Gusti, Dimitrie – 184, 244 Iancu, Victor – 241–243
Iaşi – 14, 40, 44–46, 52–55,
Hadas, Miklos – 80 58–63, 66–69, 71, 72, 96,
Halippa, P. – 69 100–103, 109, 126, 127,
Hamburg – 169, 171 136, 137, 145, 149, 150,
Hamilton, David – 27 152–162, 178, 204–207,
Hamza, Mărioara – 211, 222 210–212, 218, 220–224
Handoca, Mircea – 26 Ibrăileanu, G. – 149, 152, 155,
Haneș, Petre – 69 156, 205, 207
Haneș, Vasile V. – 123 Ieșan, Alex. – 185
Hanssen, Beatrice – 90 Igaș, Traian – 9
Haşdeu, B.P. – 96, 119, 131, 133, Imperiul Habsburgic – 21, 38,
141 42
292 Lucian Nastasă
Ionescu, Al.G. – 99 Kirițescu, C. – 172, 175

Ionescu, Alexandru-Constantin Kogălniceanu, M. – 141
– 120, 132, Köpeczi, Béla – 261
Ionescu, Elisa A.C. – 120 Kós, Károly – 232
Ionescu, Nae – 13, 96, 231, Kramer, Johannes – 42
Ionescu, Stan – 185, 210, 238 Kreps, Samuel – 54
Ionescu, Th. – 167 Kulczykowski, Marius – 38
Ionescu-Caion, Constantin Al. Kusdat, Helmut – 42
– 118–138, Kvinţer, Minstein – 56
Iordan, Iorgu – 150, 153, 155–
158, 205, 208, 216, 218, Lalande, André – 181
245, 246 Lambrino, Scarlat – 25, 158,
Iorga, Catinca – 203 162
Iorga, Ecaterina – 134 Landes, Richard – 82
Iorga, Florica – 200 Lapedatu, Al. – 98, 99
Iorga, Nicolae – 22, 96, 98, Laurian, A. T. – 141
99, 100, 106, 107, 110– Lavisse, E. – 142
113, 122, 125, 127–134, Lazăr, Iacob – 185, 210, 238
149–163, 170, 180, 182, Leigh Fermor, Patrick – 227
192–226 Leon, George – 180
Iuga, Gheorghe – 75 Levy, Robert – 251
Lică, Gh. – 211, 215–224
Jcolliot, L. – 120 Livet, Georges – 75, 141
Jelen, Ted – 232 Livezeanu, Irina – 139
Jenks, Chris – 77 Lloyd, Janet – 93
Joja, Athanasie – 246 Londra – 246, 248–254, 256–
Jordáky, Lajos – 231, 232 266, 278, 282, 283, 285
Jordan, B. – 123 Lorenz, Konrad – 87
Jowitt, Kenneth – 139 Lot, Ferdinand – 144
Julliard, Jacques – 11 Lovinescu, Eugen – 99, 100,
Jünger, E. – 87 241
Luca, Vasile – 229, 252
Kandel Englander, Elizabeth
– 90 Macavei, Elena M. – 254
Karady, Victor – 38, 80 Macavei, Mihail – 254, 255,
Kemény, István – 122, 128 257–259, 264
Kien, Peter – Macedonski, Al. – 120, 121
Kiev – 36, 66, 70 Machiavelli, N. – 87
Macovescu, George – 254, 255, Mezincescu, Eduard – 249,

257, 258, 263, 264 253, 258, 264, 282
Magheru, Mihail – 242 Michaud, Yves – 90
Maior, Petru – 40 Michelson, Paul E. – 142
Maiorescu, Titu – 13, 14, 96, 97, Micle, Gh. – 242
104, 125, 127, 129, 130– Miercurea Ciuc – 199
132, 149, 179, 214 Mihai I, rege – 228, 253
Malaxa, N. – 169 Milano – 208
Măldărescu, N. – 113 Minar, Octav – 118, 123
Mândrescu, Simion – 106–109, Minea, Ilie – 15
111 Mischie, Alexandru – 9
Mândruţ, Stelian – 182 Missir, P. – 123
Mangu, Valeriu – 156, 205, 208 Mitan, Corina – 211, 222
Manoilescu, M. – 179 Moghilev (Podolia, Ucraina)
Mantu, E. – 19 – 58
Manuilă, Sabin – 41 Moghioroș, Alexandru – 243
Marcu, Alexandru – 194, 195, Moisil, Gr. – 246
198, 201 Moldovan, Iuliu – 180
Mărgineanu, N. – 238, 240 Moldovan, Silviu B. – 230
Marin, Elisei – 56 Mommsen, Th. – 142
Marin, Timotei – 56 Monod, Gabriel – 142
Marinescu, Alexandra R. – 211 Montel, Paul – 177
Marinescu, Eliza – 211 Montevideo – 208
Marinescu, Ștefan – 184 Morgan, Philip – 278, 283
Martin, Hervé – 141, 142 Moruzzi, Ion – 251
Marx, Karl – 86 Moscăuţeanu, Nicolae – 57
Mateescu, G.G. – 25 Moscova – 36, 58, 70, 245
Matiu, Mirela – 230 Mosley – 265, 273, 275
Matos, Bráulio – 235 Motoc, Iulia – 85
Mayer, Arno J. – 89, 90 Muchembled, Robert – 91
McCagg, W. – 54 Muggleton, David – 77
Mecu, Nicolae – 16, 62, 206, Müller, Hans-Peter – 90
210 Münster (Germania) – 171
Mehedinți, S. – 125, 127, 130 Münster, Arno – 12
Meissner, C. – 14, 96 Murgoci, G. – 35
Meitani, G. – 185, 210, 238 Murgu, Ioan – 254–258, 260,
Meteș, Mircea – 260 263
Meyer, Eduard – 144 Mușatescu – 201
Meyran, Régis – 86
294 Lucian Nastasă
Nădejde, D. – 132 Outhwaite, William – 235

Nancy – 169, 177
Nastasă, Lucian – 23, 25, 30, Padova – 208
61, 100, 119, 130, 134, 179, Pagès, Max – 88
188, 203, 229, 240 Pamfil, Gh. – 180
Nechita, Gh. – 185, 210, 238 Panaitescu, Emil – 25
Neculce, Ion – 64 Panaitescu, Iancu – 51
Negulescu, P.P. – 14, 131, 185 Panaitescu, P.P. – 185, 191, 194,
Neulander, Walter – 253 195, 197, 199, 201, 202,
Neumann, V. – 84 210, 238
Nicolae, Constantina – 180 Pangrati, Ermil A. – 113, 131
Nicolae, Ștefan – 180 Panu, George – 123, 131
Nicolschi, Alexandru – 243 Papacostea, Cezar – 146
Nicorescu, Paul – 25, 208, 212, Papadima, O. – 226
213, 219, 221 Parhon, C. – 246
Niculescu, Miron – 167–169, Pârvan, Vasile – 15, 17–32, 96,
173–176 104, 141, 149, 180
Nietzsche, Fr. – 87 Paşcani – 54
Nistor, Ion I. – 180 Passeron, Jean-Claude – 89, 90
Nistru – 34–37, 44, 49, 55, 66, Patlanjoglu, Ludmila – 247
72 Patočka, J. – 87
Nițescu, L. – 254, 285 Pătrășcanu, Lucrețiu – 245,
Nițulescu, Virgil – 185, 210, 238 252, 256, 261
North, Douglass C. – 91 Pătroiu, Ion – 132
Nuselovici-Moldovanu – 283 Pauker, Ana – 251–254, 256,
264
Odessa – 36, 66 Pelivan, Ion G. – 35, 36, 50
Odobescu, Al. – 101 Pelt, Jean‑Marie – 81
Ollănescu, D.C. – 119 Pernot, Maurice – 42, 60
Onciul, D. – 104, 108, 110, 125, Perpessicius – 203
126, 127, 130, 132, 149 Petrașcu, Nicolae – 119
Onișoru, Gh. – 229 Petrescu, Titel – 283
Oprescu, George – 101 Petrescu-Dâmbovița, Mircea
Ornea, Z. – 75, 139, 155 – 80
Ortiz, Ramiro – 104 Petreu, Marta – 77
Ory, Pascal – 7, 24 Petrişor, Maria – 182
Oțetea, Andrei – 153, 158, 207, Petrovici, Ion – 30, 48, 96, 185–
212, 213, 219, 221, 246 187, 196, 197
Peucescu, Matei Gr. – 185
Philippide, Al. – 15, 149, 152, Rebreanu, Liviu – 40

153, 155–158, 206 Reciu (jud. Sibiu) – 236
Philipps, Morgan – 283 Retegan, Simion – 38
Pippidi, Andrei – 122, 204 Rickert, Heinrich – 143
Piru, Alexandru – 114, 209, 211, Ricoeur, Paul – 89, 90
212, 217–220, 222, 223 Roethe, Gustav – 109
Pișculescu, Grigore – 60 Roma – 208
Plăcințianu, I. – 169 Romalo, Elisabeta – 256
Pollitt, Harry – 268, 275–279 Roman, Hortensia – 253, 282
Pompeiu, Dimitrie – 180 Roman, Petre – 253
Popa, Mircea – 236 Roman, Walter – vezi
Popa-Lisseanu, Gh. – 55, 74 Neulander, Walter
Popescu, C.D. – 115 Ronea, Willy – 247
Popescu-Cadem, C. – 134 Roques, Mario – 152
Popescu-Sireteanu, Ion – 14, 96 Roșca, Alexandru – 241, 242
Popescu-Spineni, Marin – 200, Roşca, D.D. – 238
201 Roşculeţ, T. – 153, 158
Popovici, Victoria – 42 Rosetti, Al. – 246
Porucic, Teodor – 69 Rousseau, J.J. – 86
Predescu, Lucian – 123 Rudenko, Teodor – 243
Pritt, N.D. – 279 Runciman, David – 78
Prut – 34–37, 40–44, 46, 47, 49, Rusia – 51, 52, 54, 67, 73
51, 52, 55, 56, 60, 62, 66, Russo, Demostene – 15
67 Rusu Abrudeanu, Ion – 135
Rusu, Liviu – 238, 241, 242
Racovschi, C. – 135
Răduică, Grigore – 252 Sadova, Marietta – 247
Rădulescu, Dan – 180, 185, 210, Sadoveanu, Mihail – 119, 205
238 Şăineanu, Lazăr – 119
Rădulescu-Motru, C. – 125, Saint-Martin, Monique de – 80
127, 130, 159, 161, 163, Saizu, I. – 139, 143
179, 181, 182, 188 Salvioli, Giuseppe – 144
Ralea, Mihail – 16, 143, 173, 205 Sanielevici, Alex. – 246
Ramboud – 142 Sanielevici, S. – 150
Ranke, Leopold v. – 142 Sankt Petersburg – 36
Râpa de Jos (jud. Mureș) – 109 Sartre, Jean-Paul – 11, 87
Râpeanu, Sanda – 130, 131 Schaari, David – 43
Râpeanu, Valeriu – 130. 131 Scheuch, Erwin K. – 37
Rătescu, C.G. – 159, 161, 163 Schifîrneț, C. – 179
296 Lucian Nastasă
Schmidt, Bettina E. – 99 Stere, C. – 149

Schmidt, Erich – 109 Stewart, Pamela J. – 83
Schmitt, K. – 87 Stoica, Chivu – 243
Schneider, Reinhart – 37 Stoica, Vasile – 260
Schröder, Ingo W. – 99 Stoilov, S. – 176
Schweppenhäuser, Hermann Strachey – 269, 279
– 87 Strasbourg – 73–75
Scurtu, Nicolae – 114 Strat, Călin – 122
Seattle – 260 Strathern, Andrew – 83
Seeck, Otto – 144 Sudeţeanu, C. – 183, 188, 237,
Şerban, N. – 100, 101 238
Sergescu, Petre – 180 Sumner, Colin – 95
Sevastos, Mihai – 206, 207 Sussex – 235, 239
Sèvres – 20 Swift, Jonathan – 120
Shinwell – 279 Sybel – 142
Sibiu – 109, 190, 237, 239, 241,
242, 244, 245 Tafrali, Orest – 155
Sima, Horia – 176, 199 Tanoviceanu, I. – 135
Simiand, F. – 141 Târgu Jiu – 243
Simion, Eugen – 99 Tasu, Vasile – 131
Sintomer, Yves – 90 Tătărescu, Gh. – 245, 250, 251
Sion, Gh. – 204 Teodoreanu, Păstorel – 100
Siria – 91 Theodorescu, Barbu – 99, 113
Sirinelli, Jean-François – 7, 24 Theodoru, G. – 41
Siupiur, Elena – 35 Thursfield, Patrick – 227
Slavici, I. – 135 Tiedemann, Rolf – 87
Smith, James V. – 27 Țino, O. – 175
Solley – 279 Ţirelsohn, Yehuda Leib – 57
Sorel, Georges – 86, 93 Tirol‑Voralberg – 38
Stahl, H. – 246 Țițeica, G. – 173
Stamatiad, Al.T. – 203 Tocilescu, Gr.G. – 96, 99, 119,
Ștefănescu, Marin – 179–191, 126–128, 132, 133, 135,
237 155
Ștefănescu-Delavrancea, Barbu Tolstoi, Lev – 123, 231
– 123, 128 Tomescu, Alice – 256, 257
Ștefănescu-Goangă, Florin – Tomescu, Petre – 185, 210, 238
183, 184, 188, 236, 237– Transilvania – 21, 34, 35, 38–
240, 242 40, 43, 45, 47, 109, 228,
Steffan, Frank – 81 234
Traverso, Enzo – 93 Wallon, H. – 141

Treitschke – 142 Weeks, Theodore R. – 34
Tromp, Noortje Berte – 105, Weingast, Barry R. – 91
122 Weinzierl, Rupert – 77
Tuducescu, Iuliu – 117 Whitehead, Neil L. – 83
Tulcea – 57 Wikander, Matthew H. – 78
Ţurlea, Petre – 182 Wilson, W. – 270, 271
Turnu Severin – 101 Windelband, Wilhelm – 143
Tzigara-Samurcaș, Al. – 134 Winkler, Markus – 43
Winock, Michel – 11
U.R.S.S. – 270 Wolmar – 283
Ucraina – 58, 61
Ungureanu, Constantin – 39 Xenopol, A.D. – 14, 131, 179
Ureche, Grigore – 64
Urechia, V.A. – 96, 119, 141 Zamfirescu, Duiliu – 22
Uruguay – 208 Zane, Gh. – 150
Zelea-Codreanu, Corneliu –
Vahlen, I. – 109 54, 164, 176, 199, 203
Vaida, Vasile – 243 Zeletin, Ştefan – 139–148, 150
Vălenii de Munte – 112 Ziegler, Theobald – 75
Vallejo, Hortensia – vezi Zilliacus – 279, 285
Roman, Hortensia Zub, Al. – 18, 23, 139, 140
Várady, Aranka – 231
Vasiliu, Mircea – 260
Vâşinski, A.I. – 228
Veres, Péter – 232
Vianu, Tudor – 241, 245
Vidal de la Blanche, P. – 141
Viena – 38, 42, 171, 239
Vlădescu-Răcoasa, Gh. – 242,
244, 245
Volavka, Jan – 93
Vulpe, Magdalena – 180, 188
Vulpe, Radu – 25
Waitz – 142
Wallet, Jean-William – 12
Wallis, John Joseph – 91

Nastasa, Intelectualii Din Romania Original OCR

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nastasa, Intelectualii Din Romania Original OCR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucian Nastasă

Intelectualii din România

Intelectualii din România

© Lucian Nastasă, 2014

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Editura Mega | www.edituramega.ro

Datoria vieții noastre. Context istoric şi semnificaţie la

Frontierele spirituale și avatarurile Marii Uniri.

Cazul Ionescu‑Caion. Câteva precizări aparent

Istoria Socială în polemica dintre Ștefan Zeletin și

N. Iorga în apărarea lui Ovid Densusianu 149

„Poeticul” Dan Barbilian și mișcarea legionară 164

Lucian Blaga și „oratoria găunoasă” a lui Marin Ștefănescu 179

O comemorare disputată. Asasinarea lui Nicolae Iorga și

Miklós Bánffy și avatarurile singurătății la Cluj (1945–1949).

Zevedei Barbu și iluzia diplomației românești comuniste 235

Indice de nume 287

Mereu incursiunile în spațiul intelectualității au părut de‑a

termenul, deşi acest din urmă aspect ar merita o mult mai

histoire intellectuelle, Paris, La Découverte, 2003; Michele Boldrin, Against

aveam acasă prea multe atestate, cu excepția unei banale

De aceea, mărturisesc o anumită certitudine când afirm

În acest context, trebuie să subliniem faptul că pe inte‑

război mondial3. Însă nu trebuie în mod mecanic să iden‑

ierarhii etc. Însă spre deosebire de larga categorie a intelec‑

şi solidarităţi, entuziasme şi afinităţi. Sintetizând parcă,

explozia industriei culturale: presă, editare de carte, tradu‑

cu iz autobiografic a lui Lucian Blaga, de prin 1959, aşadar

Dincolo de orice afirmaţie oarecum de complezenţă, Vasile

ale unui loc de frunte în ierarhia socială etc., doar „vederea

Dar acest gen de reflecţie, această convingere metafizică

ci în maniera oarecum complexă dezvoltată de un contem‑

prin efortul şi jertfele de sânge cu totul şi cu totul inegale

Elita intelectuală românească în anii primului război mondial, Bucureşti,

şi cu atât mai repezi, cu cât nu există nici măcar o încercare

„când va veni şi la noi, cu acelaşi ritm înălţător şi sfânt al

primenirea societăţii, iar starea de spirit ce părea să accentu‑

Această categorie a fost definită pentru cumpăna secolelor XIX–XX –

de către Pascal Ory şi Jean‑François Sirinelli – ca „un om al culturalului,

organizat, care îşi exercita influenţa şi distribuia cunoştinţe

numai pe temeiul superiorităţii profesionale, a capacităţii, a

puse în lucru decât de intelectualii autentici ai naţiei, de

profesorului universitar în înălţarea spirituală a naţiei, ca

Vasile Pârvan, Datoria vieţii noastre, p. 12.

informaţii cât mai diverse, dar fără niciun folos, pentru că

manipulată, care permitea violenţele, pentru că mai ales în

Dar nu era încă aşa şi nici nu va fi! Lucid, Pârvan con‑

pierduseră mulţi camarazi sfârtecaţi de obuze ori răpuşi de

Vasile Pârvan, Datoria vieţii noastre, p. 21.

Actul Marii Uniri din 1918 a făcut ca România să‑și realizeze

constata, multe din observațiile ce vor împăna studiul de

Russia. Nationalism and Russification on Russia’s Western Frontier, 1863–1914,

simțitor compoziția etnică, ajungând de la 86% populație

cine știe ce interesată de soarta basarabenilor, cel puțin sub

Vezi și Ion G. Pelivan, L’union de la Bessarabie à la mère‑patrie, la

Roumanie, II, Paris, Imprimerie Générale Lahure, 1919, p. 7–8.

era, s‑a format mai curând în spațiul ex‑Basarabean, în spe‑

occidentale entre 1870 et 1975, în vol. Perspectives des sciences socials en

XVIII şi prima jumătate a celui următor, rostul stabilimente‑

în vreme ce nemții depășeau 60%, iar polonezii erau peste

Unire – intelectuali transilvăneni contribuiseră la dezvol‑

diferențe, în vol. Călător prin istorie. Omagiu profesorului Liviu Maior la

de învățământ superior. Pe de altă parte, din această per‑

tinerilor de dincolo de Prut este sensibil sub‑reprezentată,

N. Iorga în apărarea lui Ovid Densusianu 149

„Poeticul” Dan Barbilian și mișcarea legionară 164

Lucian Blaga și „oratoria găunoasă” a lui Marin Ștefănescu 179

Zevedei Barbu și iluzia diplomației românești comuniste 235

Indice de nume 287