

Redactori: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro, Anca Şerban Editor

format .pdf Acrobat Reader şi coperta: Anca Şerban Desene: © 2005

Sylviane Canini.

Text: © 2005 Felicia Sanda Bugnar.

Toate drepturile rezervate autoarei. Femeia din
manuscris

© 2005 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader Lia Bugnar
Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărţii prin
intermediul altor situri, modificarea sau comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii Editura LiterNet
2005
LiterNet sînt interzise şi se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în vigoare.

ISBN: 973-7893-26-3

Editura LiterNet
http://editura.liternet.ro
office@liternet.ro

2  
 Motto: „Dacă nu-ţi pasă unde eşti, n-ai cum să te rătăceşti.”

Personaje:
Femeia
Scriitorul
Femeia din
Odette – soţia scriitorului
manuscris
Filip – fiul lor
Sebastian – patronul unui magazin de antichităţi Nuria Lia Bugnar
– o ţigancă
Un comisionar Editura LiterNet
2005
3  
Actul I

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005
4  
 Femeia:

Întotdeauna am crezut că am un destin cu totul şi cu totul deosebit. Şi când spun deosebit, n-are rost să vă
simţiţi ofensaţi: „încă una care se crede mai brează ca toţi ceilalţi...". Nu un destin deosebit de-al vostru, ci
unul deosebit chiar de-al meu. Tot timpul am avut senzaţia ciudată că sunt aşteptată în altă parte. Chiar şi acum,
la vârsta pe care o am - şi-am să vă rog să aveţi gentileţea de a nu-mi cere să v-o mărturisesc - încă mai am convingerea
că s-a produs o încurcătură la naşterea mea şi astfel am ajuns în casa acelor doi oameni care au insistat, mult timp
după aceea, să le spun „mamă” şi „tată”. Erau oameni foarte cumsecade şi de o simplitate comparabilă doar cu
aceea a unei ploi mărunte... Nu zâmbiţi, o să vă obişnuiţi cu comparaţiile astea ale mele! Comparaţiile mele
sunt comparabile doar cu o lebădă în căutarea unei eşarfe pe care, evident, n-o va găsi niciodată...

Copilăria mea? „Cea mai banală”, „Cea mai ternă” sunt expresii insuficiente ca s-o descriu exact. Aşa că
mă văd nevoită să apelez la una din incomparabilele mele comparaţii: o copilărie comparabilă cu interesul pe
care îl citeşti în ochii unei vaci ce paşte de o oră şi jumătate. Singurul lucru pe care merită să-l ştiţi şi voi este: cum
am pus eu capăt, la vârsta de 11 ani şi cinci luni, acestei inutilităţi care era copilăria mea.

Când vrei să începi o viaţă nouă, nu trebuie decât să iei trenul potrivit.

Tren... tren... muzica roţilor... comparabilă cu ce? Da, ştiu... cu respiraţia întretăiată a unui bărbat ce îţi
spune „te iubesc”, ştiind că nu vei fi niciodată a lui... (Se aude zgomot de roţi de tren.) Mâna controlorului
încleştată de gulerul meu... drumul dintr-un compartiment în altul: „O cunoaşte
 cineva pe copila asta?”.

Compartimentele de tren! Nu există ceva mai frumos! Sunt atât de provizorii! „Acesta e locul meu”,
spunem cu seninătate, ştiind că peste câteva ceasuri sau o zi vom părăsi locul acela şi nu-l vom mai vedea, poate,
niciodată! Dar, până atunci, compartimentul ne soarbe mirosurile, ne găzduieşte obiectele şi aude cele mai
fascinante poveşti ale noastre.

„O cunoaşte cineva pe copila asta?”

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

5  
 Dantele, cutii de bomboane, cufere cu cele mai frumoase lucruri... întotdeauna ne luăm cele mai frumoase
lucruri într-o călătorie... într-unul din compartimentele astea se află şi locul meu...

„O cunoaşte cineva pe copila asta?”

Când ajungi în dreptul locului tău, nu ai cum să nu-l recunoşti! Şi-atunci, nu trebuie decât să dai drumul
şuvoiului de lacrimi pe care îl aveai pregătit de când te-ai suit în tren...

Victor! Cine ar putea descrie eleganţa lui Victor? Nimeni în afară de mine, bineînţeles. Deşi înalt,
subţire şi frumos, eleganţa lui Victor se poate compara cu cea a unui pian, în clipa în care o mână deschide capacul,
lăsând clapele să zâmbească.

- Domnule, eşti o brută. Nu vezi cât de speriată e mititica?

- E cu dumneavoastră?

- N-ai voie să tratezi aşa o fiinţă neajutorată!

- Iertaţi-mă domnule, dar dacă până la următoarea staţie nu-i plăteşte nimeni biletul, o predau poliţiei...

Victor mi-a plătit biletul de intrare în noua mea viaţă. N-a putut s-o lase pe micuţa fugară de la orfelinat să
fie trimisă înapoi în mizerie...

Cei patru ani ce au urmat sunt complet neinteresanţi. Am primit o educaţie şi am aflat că am talente
despre care oricum eram foarte sigură că le am: muzică, dans, pictură, literatură... Oamenii care s-au
ocupat
de mine au fost
cei mai insipizi, anoşti şi inutili pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc... Sigur că ştiau lucruri minunate, dar ei nu erau
decât nişte recipiente care nu se armonizau în nici un fel cu propriul conţinut. Ca şi când ai bea şampanie dintr-o
ulcică de lut.

Imaginea fetiţei neajutorate din tren trebuie să-l fi urmărit în aceşti patru ani pe Victor, astfel că a trimis banii
pentru educaţia mea cu regularitate de ceasornic.

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

6  
 Bănuiam că sunt frumoasă. Dar abia în ochii lui Victor am văzut cât de frumoasă sunt. „Un chip de înger -
desfrânat”. Comparaţia nu-mi aparţine, deşi mi-ar fi plăcut să mă gândesc eu la ea. Victor îmi spunea aşa: „Chip de
-
înger desfrânat”. Mi-a luat trei zile lungi şi frumoase din viaţa mea să-l fac pe Victor să uite de conştiinţa ce-i
-
spunea că sunt de trei ori mai tânără decât el şi n-ar trebui să profite de faptul că soarta mea se află, în totalitate, în
mâinile lui. -

Victor ar fi putut să facă orice pe lume şi i-ar fi ieşit minunat. Paradoxul era că avea atât de mulţi bani încât -
singura treabă de care se ocupa era să-i cheltuiască. Dar lucrul acesta îl făcea cu naturaleţea şi uşurinţa unei frunze -
purtate de vânt. Pluteşte lin, se aşează, se rostogoleşte şi zboară mai departe, de fiecare dată altfel... în căutarea unui
-
alt loc...
-
Educaţia mea s-a desăvârşit abia după ce Victor m-a învăţat să fac dragoste. A durat mai mult decât
disciplinele pe care le deprinsesem în anii plicticoşi de pension. Victor era o enciclopedie la capitolul dragoste. -
Despre mine, spunea că sunt un talent înnăscut şi tind să cred că aşa e. Dar el era mai mult de-atât. Dacă eu eram o -
vioară atinsă de arcuşul unui artist, Victor era însăşi muzica.
-
Când l-am părăsit, după şapte ani, am fost uimită să constat că tot ce învăţasem de la el nu-mi folosea la
-
nimic, pentru că bărbaţii ceilalţi aveau nevoie de infinit mai puţin. Bogăţia de nuanţe, pe care ştiam s-o conţin într-o
îmbrăţişare, a devenit chiar un balast supărător de care nu mi-a fost chiar atât de uşor să mă descotorosesc. -

- Hai, boierule, să-ţi ghicesc, să-ţi zic câţi copii o să faci cu prinţesa de lângă tine. -

- N-o să fac nici unul, pentru că prinţesa nu vrea copii. -

 -

- Aoleo, boierule, o avea vrăji făcute, dă-mi doi poli şi i le iau cu mâna. Să-ţi facă un băiat frumos
ca tine.

- Ia doi poli să ne laşi în pace. Suntem fericiţi.

Aşa era. Victor şi cu mine eram fericiţi. Pentru el era ultima zi de fericire. Am aflat că, la un an de la
plecarea mea, s-a împuşcat, iar pentru mine era începutul unei noi fericiri.

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

7  
 Şatra de ţigani, cu care am plecat, era alcătuită din nouă bărbaţi, cincisprezece femei şi nenumăraţi
puradei al căror nume nu am reuşit niciodată să le reţin, în ciuda faptului că am trăit patru ani alături de ei.

Kajar era cel mai puternic şi râvnit ţigan din şatră, aşa că am fost privită de ţigănci ca o nenorocire
picată din senin, inexplicabilă, cu tot darul ghicitului pe care susţin ele că îl au.

Nuria, ghicitoarea atât de hotărâtă să-l uşureze pe Victor de câţiva poli, n-a văzut cum Kajar, doi paşi mai
încolo, mi-a aruncat o privire. Una singură. Privirea asta mi s-a răspândit prin tot trupul, în toate direcţiile şi mi-au
trebuit patru ani să o pot smulge de acolo.

Pe cât de perplecşi au rămas ceilalţi ţigani când am descins în şatră, noaptea, cu trei cufere şi două cutii de
pălării - îmi luasem doar strictul necesar -, pe atât de firesc i s-a părut lui Kajar să mă ia de mână şi să mă ducă în cortul
lui. O uitătură scurtă şi întunecată i-a fost de ajuns Nuriei ca să îşi ia boarfele şi să se cărăbănească de acolo.

Toată noaptea, urletele ei, acompaniate de toţi câinii din şatră, au fost ecoul încleştării dintre mine şi
Kajar.

Ţigăncile, fără nici o excepţie, mă urau. Dacă un timp am reuşit să-mi câştig traiul în şatră, vânzându-
mi rând pe rând toate lucrurile pe care le aveam, până la urmă tot a trebuit să şterpelesc de prin târguri, să fur găini
noaptea şi să prezic viitorul unora; tocmai eu care eram, clipă de clipă, surprinsă de propriu-mi prezent. Toate
astea mi-au ieşit cu mare uşurinţă; în special, la chestia cu ghicitul eram neîntrecută.
 Aceste „reuşite profesionale” ale mele nu-l împiedicau pe Kajar să mă bată crunt. Bătăile ne erau de folos
tuturor: lui, îi confirmau faptul că îi aparţin; mie, îmi aminteau cine e stăpânul, iar conşătrenilor le arătau cât
de mult ne iubim. Când mă ridicam, clătinându-mă de pe jos, vedeam privirile încărcate de invidie ale ţigăncilor. Nuria
nu m-a iertat niciodată.

- Kajar, ne-am îndepărtat prea mult. N-o să mai ştim să ne întoarcem.

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

8  
 - Nu-ţi fie frică. Putem merge până unde vrem noi. Vrei să ne oprim?

- Nu, nu te opri.

Mâinile lui Kajar pe pielea mea incoloră... ochii lui despicându-mă până în creier... miracolul
desprinderii noastre de noi, de şatră, de lumea asta ştiută... Locurile pe care le-am văzut în nopţile
„Kajariene”...

- Kajar, să nu-mi dai drumul.

- De ce ţi-e frică?

- Să nu cad! Nici măcar nu ştiu dacă înotăm sau zburăm!

- Amândouă...

- Kajar, tu ai mai fost aici...

- Niciodată...

- Atunci, poate eu... am mai fost... aici... mi-e aşa de cunoscut şi... necunoscut...

- Tot ce ni se întâmplă... eşti tu... Şi dacă tu vrei, n-o să ne mai găsească nimeni, niciodată...

- Să ne întoarcem, Kajar...

Şi ne întorceam, pentru că aşa vroiam eu... Până la urmă, Nuria a reuşit să se răzbune. Nu i-a trebuit
mult
ca să-şi dea
seama că sunt cel puţin la fel de şireată ca ea. Aşa că, după un timp, a renunţat la planul de a mă sluţi cu apă
clocotită... de a-mi arde măruntaiele cu otrăvuri numai de ea ştiute sau alte lucruri de felul ăsta...

Am făcut aceeaşi greşeală ca a ei. L-am scăpat din ochi pe Kajar. M-am gândit, mult timp după ce l-am părăsit,
ce anume i-o fi făcut Nuria, de l-a făcut din neom, om.

În noaptea aia, Kajar mi-a făcut ceva ce făceau, probabil, toţi ceilalţi ţigani în corturile lor. S-a

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

9  
suit peste mine... mi-am auzit oasele troznind sub greutate... şi a început să se mişte absurd, într-un du-te-vino
dureros... M-a năpădit un miros iute... Dumnezeule! Omul ăsta s-a spălat vreodată în viaţa lui? Calvarul a durat
doar câteva minute, din fericire... Din noaptea aia, mi-au rămas în urechi sforăiturile crâncene ale lui Kajar şi
hohotele Nuriei care se auzeau de afară.

Când, a doua zi, au văzut că dispărusem fără urmă, Nuria a fost, probabil, singura care nu s-a
mirat.

Magazinul de obiecte de artă şi antichităţi, în care m-am angajat ca vânzătoare, se află într-un
orăşel de provincie, cu al cărui nume nu am să vă plictisesc. -

Sebastian era proprietarul acelui magazin ceea ce îi conferea un statut de om relativ bogat. Adăugând -
aspectul lui plăcut şi vârsta numai bună de însurat, era vânat de toate fetele mai mult sau mai puţin bătrâne din zonă.
-
A fost dragoste şi milă la prima vedere. Dragostea din partea lui şi mila din partea mea. Cele două
-
sentimente creşteau direct proporţional. Cu cât îmi era mie mai multă milă de el, cu atât era el mai îndrăgostit.
-
Dacă aş fi spus „da”, toate obiectele din magazin, cu Sebastian în fruntea lor, mi-ar fi aparţinut.
-
„Băiatul ăsta va muri curând”, m-am gândit de cum l-am văzut.
-
- Tu vei muri în curând. Dacă îţi doreşti ceva, mult de tot, ar fi bine să te grăbeşti că nu prea mai ai timp...
-
-
- Ce
-
lucrur
 i ciudate spui tu... Totuşi, nu mă pot supăra pe tine...

- De ce?
Femeia din
- Pentru că te iubesc.
manuscris

- Cât de mult?
Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

10  
 - Cât viaţa.

- Asta, în cazul tău, nu mai înseamnă prea mult...

- Atunci, fii soţia mea! Nu poţi refuza o ultimă dorinţă unui muribund...

- Tu nu eşti muribund! Doar că ţi-a mai rămas puţin timp de trăit. Şi nu te iubesc.

- Mă vei iubi! Hai să ne căsătorim!

Nu m-aş fi măritat cu omul pe care nu-l iubeam, dacă n-aş fi ştiut cu certitudine că va fi o căsnicie scurtă.
În fond, toţi avem dreptul la o ultimă dorinţă.

Ca o ironie a sorţii, Sebastian îşi risipea viaţa făcându-şi planuri de viitor. Nu faptul că urma să moară îmi
stârnea milă, ci incapacitatea lui de a-şi trăi prezentul. Toate verbele lui erau la viitor: „Vom fi fericiţi, vei vedea!”,
„Voi ajunge foarte bogat”, „Vom călători prin toată lumea”. Îşi trăia viaţa ca pe o perioadă de tranziţie. Viaţa
lui era ca un hol de trecere pe care nimeni nu-l observa, grăbindu-se să ajungă în camera somptuoasă de după el.

Am să trec sub tăcere ce înţelegea Sebastian prin a face dragoste, pentru că, aşa cum mă asigura
după fiecare episod erotic, urma să văd, abia pe viitor, ce amant desăvârşit va fi el: „Cu timpul, va fi mai bine... va fi o
nebunie a simţurilor!”.

Ca orice om cu planuri măreţe de viitor, Sebastian a avut o moarte perfect stupidă. S-a înecat cu un
sâmbure de măslină care i s-a dus pe partea cealaltă, în timp ce spunea: „Peste trei zile, vei fi foarte mândră de
mine... Nu-ţi povestesc încă... Va fi o surpriză...”
 Peste trei zile, îl îngropam.

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

11  
 Femeia din
manuscris

Actul II
Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005
12  
 Magazinul de obiecte de artă şi antichităţi. Femeia stă aşezată pe un scaun foarte neobişnuit
care pare, mai degrabă, să o ţină prizonieră decât să-i dea posibilitatea să se odihnească.

Se aude clopoţelul care anunţă intrarea unui client.

Un comisionar: - Bună seara, doamnă.

Femeia: - Bună seara!

Comisionarul: - Domnul Sebastian e aici?

Femeia: - Nu este.

Comisionarul: - Aş putea cumva să vorbesc cu el? E ceva important. Femeia: -

Numai dacă vă pricepeţi la spiritism. L-am îngropat azi dimineaţă. Comisionarul: - Nu se
poate! Acum câteva zile am vorbit cu el...
Femeia: - Credeţi-mă, domnule... A murit sub ochii mei... S-a înecat...

Comisionarul: - Dar era un înotător minunat...

Femeia: - ... cu un sâmbure de măslină. I s-a dus pe partea cealaltă.

Comisionarul: - Îngrozitor! Să înţeleg că dumneavoastră sunteţi...

Femeia: - Îndurerata văduvă.

Comisionarul: - Şi magazinul...
 Femeia: - Îmi aparţine...
Comisionarul: - În cazul ăsta... şi coletul, pe care l-am adus eu, vă aparţine... Bietul domn
Sebastian... şi l-a dorit atât de mult... Îl urmărea de ani de zile...
Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

13  
 Femeia: - E plătit?
Comisionarul: - Oh, da!
Femeia: - Cât valorează?
Comisionarul: - Doar nu vă gândiţi să-l vindeţi...

Femeia: - Ba exact la asta mă gândeam. Eu sunt aici ca să vând obiectele astea... nu să le colecţionez!

Comisionarul: - Oh! Bietul domn Sebastian! Ştiu sigur că-l vroia pentru dânsul! Poate şi pentru
dumneavoastră!

Femeia: - Bine, domnule. Iertaţi-mă, am avut o zi grea şi nu cred că mai sunt în stare să închei afaceri pe
ziua de azi.

Comisionarul: - Da, da, sigur. E de înţeles. Am să-l pun aici. Vă las acum... Condoleanţe, scumpă
doamnă... Şi... Noapte bună...

Bărbatul îi sărută mâna ceremonios şi iese. Auzim clopoţelul la închiderea uşii.

Femeia se apropie de colet, care a rămas în mijlocul încăperii. Întinde mâna să-l atingă, când se
aude o voce:

Vocea: - Nu pune mâna pe el!

 Femeia: - Poftim?

Femeia se întoarce şi scrutează cu atenţie fiecare colţişor al încăperii. Aproape de aceeaşi

culoare, parcă din perete direct, se desprinde un bărbat.

Bărbatul: - Am spus să nu-l atingi.

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

14  
 Femeia: - Cine mai eşti şi tu? Îţi dai seama în ce hal m-ai speriat?

Bărbatul: - Iartă-mă, trebuia să vin pe uşă.

Femeia: - Cum adică pe... (Realizând sensul vorbelor lui, dat fiind că în încăpere nu se află
ferestre.) Adică... pe unde-ai vrea să cred c-ai intrat?

Bărbatul: - Pe-aici, pe undeva...

Femeia: - De fapt, nici nu-mi pasă. Cert e că am închis. Reveniţi mâine.

Bărbatul: - Nu există mâine.

Femeia: - Pardon?

Bărbatul: - Tu nu ai mâine.

Femeia: - Încerci să-mi spui, printr-un calambur, că eşti un ucigaş?

Bărbatul: - Nu sunt un ucigaş. Decât metaforic, dacă vrei.

Femeia: - Nu-mi plac metaforele. Prefer comparaţiile. Sunt mai clare.

Bărbatul: - Da... Ştiu... incomparabilele tale comparaţii...

Femeia îl priveşte straniu... Tac amândoi.

Bărbatul: - Da' ştiu... Parcă mă cunoşti de undeva.

 Femeia: - Semeni cu cineva... Dar nu îmi dau seama cu cine.

Bărbatul: - Priveşte-mă mai bine!

Femeia (Îl cercetează atentă.): - Cu... mă rog... o cunoştinţă din trecutul meu...

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

15  
 Bărbatul: - Victor?

Femeia (Uluită.): - Îl cunoşti pe Victor? El te-a trimis? Dar nu se poate... doar ştiu că...

Bărbatul: - S-a împuşcat la un an de la plecarea ta...

Femeia (Tace, privindu-l cu atenţie.): - Bine, ai reuşit să mă faci curioasă. Cine eşti?

Bărbatul: - Priveşte-mă mai atentă... Eşti sigură că semăn cu Victor?

Femeia: - Leit. (După o pauză.) Dar ai şi ceva din... Hai, că asta-i chiar o tâmpenie... Spune-mi ce vrei
şi lăsă-mă. Sunt obosită.

Bărbatul: - Kajar. Asta ai vrut să spui... nu? Am ceva şi din Kajar, aşa-i?

Femeia: - Exact. (Înspăimântată.) Cine eşti şi de unde mă cunoşti aşa de bine? Şi, mai ales, ce
vrei?

Bărbatul: - Dacă te-ai linişti puţin şi ai avea răbdare să te uiţi bine la mine, ai vedea că semăn
şi cu Sebastian, răposatul, ba chiar şi cu tipul de adineauri, care ţi-a adus coletul.

Femeia (Se lasă să cadă pe scaun, aproape plângând.): - Am observat... şi cu mulţi alţi bărbaţi din
existenţa mea... Am înnebunit? Sau am aţipit, doar?

Bărbatul: - Nu, n-ai înnebunit şi nici nu visezi. Doar că... mă rog, ce ţi se întâmplă ţie, acum, e un miracol.
Cam cum ar fi pentru mine să coboare însuşi Creatorul, să stăm la o tacla.

Femeia: - Ascultă, domnule... Faptul că ai aflat, nu ştiu de unde şi nici nu-mi pasă, nişte bârfe din
 existenţa mea... şi faptul că ai o faţă cât se poate de comună... nu înseamnă că am să-ţi înghit
aberaţiile...

Bărbatul: - Ştiu totul despre tine... Fiecare gând al tău mi-a trecut mai întâi mie prin cap... şi fiecare
acţiune a ta... a fost pentru că aşa am vrut eu...

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

16  
 Femeia: - Eşti mai nebun decât credeam!

Bărbatul: - Da? Ai plecat de acasă la 11 ani şi cinci luni, cu trenul, l-ai întâlnit pe Victor, te-ai plictisit la
pension, după care i-ai sucit minţile binefăcătorului tău, ca să-l părăseşti pentru Kajar, care s-a dovedit, după patru
ani, a duhni groaznic a transpiraţie, în ciuda „nopţilor Kajariene” pe care ţi le dăruise. Pot să-ţi descriu fiecare
senzaţie pe care ai trăit-o din clipa în care te-ai născut... Pentru că eşti creaţia mea...

Femeia: - Eşti Dumnezeu? Iartă-mă, Doamne, dar mi te închipuiam altfel...

Bărbatul: - Să nu exagerăm... Să ne oprim la denumirea de „creator”.

Femeia: - Doamne! Iartă-mă! Să te servesc cu ceva? O cafea? Un coniac? Măcar un pahar cu

apă?

Bărbatul: - Aş bea o cafea. Deşi, e a treia pe ziua de azi... Se poate fuma aici?

Femeia (Triumfătoare.): - Ha! Te-am prins, şarlatanule! Nu eşti Dumnezeu. N-oi fi eu cine ştie ce
bisericoasă, da' atâta lucru ştiu şi eu: că pe Dumnezeu îl enervează fumatul. E nefumător înrăit. Pentru că tutunul e
„iarba...” ştii tu cui, a adversarului său numărul unu.

Bărbatul (Amuzat.) - Evident că nu sunt Dumnezeu. Asta mi-ar mai lipsi. Am destulă bătaie de cap şi
aşa. Sunt doar creatorul tău. Sunt scriitor. Îţi spune ceva chestia asta?

Femeia: - Da! Îmi spune că mori de foame! Un artist! Ai venit să-mi înşiri minciunile astea sfruntate ca,
la sfârşit, să-mi ceri bani cu împrumut, aşa-i?
 Bărbatul: - Întâmplarea face că sunt un scriitor de succes şi că, slavă Domnului, până acum cărţile mele s-au
vândut ca pâinea caldă.

Femeia: - Atunci ce vrei de la mine?

Bărbatul: - Să te anunţ că nu te mai scriu mai departe.

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

17  
 Femeia: - Reformulează, te rog.

Bărbatul: - N-am să scriu mai departe povestea ta. Îmi scapă din mâini. A început să mă conducă ea
pe mine.

Femeia (Neîncrezătoare.): - Ce încerci tu să-mi spui, e că n-aş fi o fiinţă adevărată? Că sunt doar o...
invenţie de-a ta?

Bărbatul: - Tu eşti o fiinţă adevărată, pentru că eu te-am scris foarte bine. Fără falsă modestie, pot spune că
eşti la fel de vie ca mine.

Femeia: - Dacă eşti aşa grozav şi atotputernic, de ce nu faci tu o minune ca să-mi închizi gura?

Bărbatul: - Ca de exemplu?

Femeia: - Nu ştiu! O minune! Să răsară un copac, aici, în mijlocul magazinului...

Bărbatul: - Aşa, din senin?

Femeia: - Exact! Dacă eşti ce pretinzi că eşti... ar trebui să fie floare la ureche pentru tine.

Bărbatul: - Nu ştiu de ce stau atâta la discuţii cu tine... În fond, aş fi putut să te bag pur şi
simplu într-un sertar şi să încerc să te scriu peste câţiva ani... Poate că ar trebui să faci parte din opera mea de la
maturitate...

Femeia: - Ha! Te fofilezi! Susţii că m-ai creat pe mine cu toată lumea mea şi nu eşti în stare să plantezi un
amărât de copac într-un magazin de antichităţi. Halal creator!
 Bărbatul: - Bine! Dă-mi o foaie şi ceva de scris.

Femeia: - Cu plăcere.

Bărbatul (Se aşează şi scrie, vorbind cu voce tare.): - „Femeia privi uluită cum, exact în mijlocul
magazinului de antichităţi, răsărea nici mai mult nici mai puţin decât un lămâi...”

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

18  
 Femeia priveşte uluită lămâiul.

Bărbatul: - Mulţumită?

Femeia: - Fantastic! Deci, chiar mi se întâmplă... ce mi se întâmplă... întotdeauna am crezut că am un

destin deosebit...

Bărbatul: - Ştiu. Scuză-mă, dar, cum poţi observa din propria-ţi poveste, sunt un scriitor realist
şi nu ai idee cât mă enervează copacul ăla suprarealist din mijloc, de acolo. Pot să-l tai?

Femeia: - N-ar fi păcat? E minunat. Şi oricum, nu avem cu ce să-l tăiem.

Bărbatul (Tăind fraza pe care o scrisese înainte.) - Ba avem. Uite că l-am şi tăiat. (Copacul intră
înapoi, în podea.)

Femeia se uită câteva clipe la locul unde a fost lămâiul, apoi îl studiază atentă pe bărbat. Chiar
ocoleşte de câteva ori scaunul pe care acesta e aşezat.

Femeia: - Eşti frumos.

Bărbatul: - Nu începe cu lucruri din astea. Te anunţ dinainte că farmecele tale nu au nici un efect
asupra mea.

Femeia: - Şi de ce spui că ai venit?

 Bărbatul: - Să-ţi zic că... te las baltă. Povestea asta mă depăşeşte...

Femeia: - Cum aşa? Parcă te lăudai că eşti un scriitor bun...

Bărbatul: - Tocmai de-asta. Nu-mi place cum evoluezi. Te foloseşti de bărbaţi, după care îi arunci.
E dezgustător. Nici nu ştiu cum ai ajuns aşa.

Femeia: - Aşa mi-a fost scris! Crezi că eu înţeleg de ce am plecat de la Victor? Era perfecţiunea

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

19  
întruchipată...

Bărbatul: - Mă călca pe nervi...

Femeia: - Poftim?

Bărbatul: - Genul fără cusur! Sunteţi înnebunite toate când întâlniţi câte unul din ăsta! Vă
fascinează rafinamentul ăla, pervers! Şi bogat pe deasupra!

Femeia: - Nu banii m-au atras la el!

Bărbatul: - Ştiu. Da' stau aşa şi mă-ntreb, dacă n-ar fi fost aşa de bogat, i-ar mai fi dat mâna să aibă atâta
farmec? Îţi spun eu: Nu! Oamenii ca Victor sunt obişnuiţi să le vină totul pe tavă. Habar n-au ce e grija zilei de
mâine. Şi din cauza asta nu sunt obişnuiţi să piardă. De fapt sunt nişte oameni slabi. La primul eşec se împuşcă.

Femeia: - Erai gelos pe el. De-asta mi l-ai scos în cale pe Kajar.

Bărbatul: - Nici ăla nu era mai breaz! Te-ai îndrăgostit ca o proastă de un... o brută...

Femeia: - Eşti gelos. Nu suporţi să mă vezi fericită. Şi pe Sebastian ai fost gelos.

Bărbatul: - Era şters. Nu te merita.

Femeia: - Eşti îndrăgostit de mine (Pauză.)

Bărbatul: - De ce ai tu senzaţia că fiecare bărbat care te întâlneşte, nu mai poate trăi fără tine? Uite că am să-
ţi dau o veste tristă: nu mă atragi în nici un fel. Ba chiar mă calci pe nervi cu stilul ăsta al tău de
 femeie fatală pentru care nimeni nu e suficient de bun.

Femeia: - Şi eu te iubesc. (Pauză lungă la amândoi.)

Bărbatul: - De unde până unde?

Femeia: - Ştii că pe mine dragostea mă loveşte ca un trăznet.

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

20  
 Bărbatul: - La fel de brusc îţi şi trece.

Femeia: - De data asta nu va fi aşa. Tu eşti toţi bărbaţii pe care i-am iubit sau pe care i-aş putea iubi
vreodată...

Bărbatul: - Trebuie să plec.

Femeia: - Şi cu mine cum rămâne?

Bărbatul: - Am să încerc să te continui peste un timp. O lună, un an, nu ştiu. Acum nu mai pot.
Sunt... prea implicat!

Femeia: - Şi eu rămân ca o stană de piatră aici până te hotărăşti tu să...

Bărbatul: - Nu! Tu nu vei simţi nimic! Va fi ca atunci când cazi pe gânduri preţ de o clipă, uitând unde
eşti şi ce vroiai să faci! Pentru tine va fi doar o clipă!

Femeia: - Şi n-am să te mai văd niciodată?

Bărbatul: - Nu. Dar nici nu o să suferi din cauza asta pentru că ai să mă uiţi în momentul în care viaţa
ta o să meargă mai departe.

Femeia: - Viaţa mea! Nu va fi viaţa mea! Va fi o păcăleală! N-am să fiu niciodată cu adevărat fericită! Şi
nici tu!

Bărbatul: - Nu ştim asta. Aşteptăm toată viaţă să întâlnim fericirea. Aşa suntem făcuţi.

Femeia: - Dar eu nu vreau să aştept. Eu vreau să trăiesc din plin. Şi n-ai să mă poţi opri, nici tu şi
 nici toţi Creatorii în pană de inspiraţie din lumea asta. Rămâi aici! Magazinul îmi aduce suficienţi bani ca să
putem trăi amândoi. Tu ai să-ţi vezi de scrisul tău în continuare.

Bărbatul: - Nu e aşa simplu cum crezi tu! În primul rînd sunt un om însurat!

Femeia: - Nu te cred.

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

21  
 Bărbatul (Scoate o poză din buzunarul de la piept.): - Uite-i. Fiul meu şi soţia mea, Odette.

Femeia: (Uimită.): - Dar asta sunt eu.

Bărbatul: - Nu eşti tu. E doar acelaşi chip. Ţi-am dat chipul soţiei mele.

Femeia: - Cum ai îndrăznit să-mi dai un chip care să nu fie numai al meu?

Bărbatul: - Am vrut să fii frumoasă. Soţia mea e cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o!
Dar în rest, nu semănaţi deloc. Tu eşti pătimaşă şi nebună, Odette e raţională, liniştită şi foarte timidă.

Femeia: - Ştie de mine?

Bărbatul: - Da! Obişnuiesc să-i citesc ce scriu pentru că e cel mai bun critic al meu. Îi placi foarte tare.
Moare de curiozitate să-i citesc ce-ai mai făcut. Zice că eşti total imprevizibilă.

Femeia: - S-ar putea să nu mă mai placă!... Mai repede decât crezi... Ce e în colet?

Bărbatul: - Care colet?

Femeia: - Ăsta de-aici.

Bărbatul: - A! Coletul! Sincer, habar n-am. Exact în momentul ăla mi-am dat seama că nu vreau să
mai scriu povestea asta.

Femeia se duce la un patefon şi pune muzică, aprinde o lampă şi stinge lumina.

 Femeia (Începând să se dezbrace.): - Mă cunoşti suficient de bine ca să ştii că n-am să te las să mai pleci
niciodată de-aici, pentru că te iubesc. Nici măcar nu ştiu dacă ce fac eu, acum, (Îşi scoate rochia.) e ideea mea sau a
ta şi, sincer, nici nu-mi pasă. Cărţile tale nu înseamnă nimic pentru mine decât dacă au un final fericit. (Ia foaia de
hârtie pe care scrisese el înainte.) Şi pentru că tu eşti în criză de inspiraţie ai să scrii ce-ţi dictez eu. După care o să
facem dragoste.
Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

22  
 Bărbatul: - Eşti nebună de-a binelea!

Femeia: - Exact. De-asta mă şi iubeşti. Scrie: „Femeia se duse la colet (În timp ce el scrie, ea,
vorbind, execută ceea ce spune pe gură.), îl deschise şi privi nedumerită conţinutul acestuia: o maşină de scris
şi un superb inel cu diamante”. Ai scris?

Bărbatul dă din cap.

Femeia: - Perfect. Acum ne putem iubi.

Se stinge lumina.

Bărbatul: - Dar nu ne e scris aşa şi-atunci nu poate exista.

Femeia: - Puţin îmi pasă.

Lumina se aprinde pe o porţiune din faţă a scenei. Pe un balansoar se află femeia care citeşte
ceva. După un timp, rămâne cu ochii în tavan, gândindu-se. Ia telefonul aflat pe o măsuţă lângă ea şi
formează un număr.

Femeia: - Robert, sunt eu, Odette. Iartă-mă că te deranjez la ora asta, dar simţeam nevoia să
 vorbesc cu cineva şi ai fost singurul la care... (Pauză.) Da. La asta m-am gândit şi eu... Tu ai fost cel mai Femeia din
manuscris
bun prieten al lui... Astăzi... L-am vizitat după-amiază. Nu-şi mai revine, Robert. Mi-a spus-o şi doctorul dar acelaşi
lucru îl simt şi eu. E într-o lume a lui. Nu mă pot abţine să nu plâng când îl văd cât de fericit e... A trecut deja un an
Lia Bugnar
de când e internat şi... uite, nici o schimbare. Astăzi l-am dus şi pe Filip să-l vadă. Mi-a spus că nu mai vrea să vină
niciodată, că „Tata e nebun. Ar trebui să găsim alt tată.”. L-am plesnit şi dup-aia mi-a părut rău. (Pauză.) Da... Pare Editura LiterNet
fericit! Robert, de fapt nu te-am sunat în calitate de prieten al lui, ci în calitate de editor. Mă obsedează o poveste 2005

la care lucra el când... când...

23  
s-a declanşat boala... Mă punea să citesc cu voce tare ca să îşi dea seama cum sună... Da... e... interesantă...
Problema e că nu mă pot gândi decât... la femeia din manuscris. Şi... să nu râzi, Robert, ştiu că sună aiurea, aş vrea să
continui povestea... Simt că dacă nu fac asta înnebunesc şi eu... (Pauză.) Mă bucur că gândeşti aşa!... Mulţumesc,
Robert! Noapte bună!

Închide telefonul, ia din nou în mână foile pe care le citea.

Odette: - „Femeia se duse la colet, îl deschise şi privi nedumerită conţinutul acestuia: o maşină de scris şi un
superb inel cu diamante.” La ce te-ai gândit tu, iubitul meu, când ai scris asta?

Se stinge lumina. Femeia din

manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005
24  
Actul III

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005
25  
 Beznă totală în scenă, după care o vedem pe Femeie în poziţia în care era înainte ca omul cu
coletul să iasă, în momentul în care acesta îi sărută mâna. După care, ca într-un film dat înapoi pe
repede, acesta merge câţiva paşi (ca atunci când dai la video înapoi pe imagine), cu spatele, până în
locul în care a purtat dialogul cu Femeia.

Întuneric o secundă. Din nou lumină o fracţiune de secundă, apucăm să-l vedem pe Comisionar
spunând două trei silabe, iar întuneric, iar lumină.

Comisionarul: - În cazul ăsta... şi coletul pe care l-am adus vă aparţine... Bietul domn Sebastian
şi l-a dorit atât de mult... Îl urmărea de ani de zile...

Femeia: - Îmi aparţine. Comisionarul:

- Şi magazinul... Femeia: - Îndurerata
văduvă.
Comisionarul: - Îngrozitor! Să înţeleg că dumneavoastră sunteţi... Femeia: - ... cu
un sâmbure de măslină. I s-a dus pe partea cealaltă. Comisionarul: - Dar, era un
înotător minunat.
Femeia: - Credeţi-mă, domnule, a murit sub ochii mei... S-a înecat…

Comisionarul: - Nu se poate! Acum câteva zile am vorbit cu el...

Femeia: - Numai dacă vă pricepeţi la spiritism. L-am îngropat azi dimineaţă.

 Femeia din
manuscris

Comisionarul: - Aş putea cumva să vorbesc cu el? E ceva important. Lia Bugnar

Femeia: - Nu este.
Editura LiterNet
Comisionarul: - Domnul Sebastian e aici? 2005

26  
 Femeia: - Bună seara!

Comisionarul: - Bună seara, doamnă...

Iese cu spatele şi clopoţelul, care anunţă intrarea unui client, se aude invers. Replicile trebuie
spuse cu aceeaşi intonaţie ca în actul II, deşi sună ilogic.

Întuneric.

Se aprinde lumina şi, în magazinul de antichităţi, a apărut o masă cu farfurii pe ea - de altfel ea

poate exista dinainte în magazin - la care sunt aşezaţi Femeia şi Sebastian (care e acelaşi actor care
l-a jucat şi pe scriitor). Amândoi mănâncă în tăcere.

Sebastian: - Peste trei zile, vei fi foarte mândră de mine... Nu-ţi povestesc încă... va fi o
surpriză...

În timp ce spune asta, mănâncă măsline. Se îneacă dintr-o dată şi începe să tuşească puternic,
aproape se sufocă. Femeia se uită în altă direcţie un timp, spre public eventual. Dintr-o dată, ca
împinsă de un arc, sare de pe scaun şi începe să-i care pumni în spate lui Sebastian, până când acesta
îşi revine.

Sebastian: - Mulţumesc! Doamne, am crezut că mor.

 Întuneric.

Se aprinde lumina şi ne aflăm în acelaşi spaţiu, dar trăsăturile magazinului de antichităţi sunt
Femeia din
estompate de lumină. Pe scenă se află un bărbat – Sebastian – care, din când în când, va intra în zona
manuscris
mai întunecoasă a scenei, pentru a aranja un obiect sau altul din magazin.
Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

27  
 Sebastian: - Am avut cei mai buni părinţi din lume. Ştiu, veţi zice, încă unul care are senzaţia că nimeni
n-a avut o copilărie fericită ca a lui! Aveţi dreptate! Chiar asta e senzaţia mea: că nimeni nu a avut norocul pe care l-
am avut eu, născându-mă în casa acelor oameni cărora mult timp după aceea le-am spus cu dragoste „mamă” şi
„tată” şi le-aş mai spune şi azi, dacă n-ar fi murit.

Alt colţ al scenei, total neluminat până acum, se luminează brusc şi vedem un bărbat aşezat
într-un scaun cu rotile, cu spatele la spectatori, învelit într-un pled. De la spate, el trebuie să arate exact
ca Sebastian. Lângă el, pe un scăunel - taburet, stă Odette care are în mână nişte foi de pe care
citeşte.

Odette (Vorbind cu omul de pe scaun.): - „...dacă n-ar fi murit.” (Pronunţă aceste cuvinte în
acelaşi ritm cu Sebastian.)

Sebastian s-a dus deja, undeva, în zona semiîntunecată şi aranjează obiecte prin magazinul de
antichităţi.

Odette: - Ştii, iubitule, m-am gândit să spun povestea şi din punctul lui de vedere. De multe ori ne
încăpăţânăm să privim lucrurile dintr-un singur unghi şi începem să vedem totul deformat. Ni se
împăienjeneşte privirea. Nici nu ştii ce bine mi-ar prinde să ştiu că mă auzi, că înţelegi ce spun... Doctorul
zice că e ca şi când aş vorbi singură dar eu sunt sigură că se înşeală... Aşa... hai că m-am întrerupt
 (Continuă să citească.)... deci... „dacă n-ar fi murit.”. Femeia din
manuscris
Sebastian revine în faţă, lumina se stinge pe Odette.
Lia Bugnar

Sebastian (Simultan cu Odette.): - ... dacă n-ar fi murit. Pot spune că am fost un copil ascultător şi de
Editura LiterNet
care părinţii au fost foarte mândri. Şi acum, de câte ori am de luat o hotărâre importantă, mă gândesc ce sfat
2005
mi-ar da ei, dacă ar mai trăi. Şi acţionez întotdeauna conform sfatului pe care cred eu

28  
că mi l-ar da ei. Deci, una peste alta, aproape că acţionez după cum mă taie capul.

De la tata am un sac de amintiri plăcute pe care sper că le voi povesti nepoţilor într-o zi şi
magazinul de antichităţi pe care sper că-l voi lăsa nepoţilor într-o zi, alături de alte magazine pe care le voi deschide
dacă mă va ajuta Dumnezeu, bineînţeles.

Spre deosebire de alţi copii, ai căror părinţi se întreabă ce profesie vor alege aceştia când vor fi mari, eu şi
părinţii mei am ştiut cu exactitate ce voi face eu. Voi vinde antichităţi. Vreau să spun că asta nu-i deloc o treabă
simplă, în caz că v-aţi gândit vreo clipă că ar fi. Trebuie să te cam pricepi la toate pentru că, altfel, poţi fi foarte
uşor păcălit. Fără falsă modestie, recunosc că pe mine nu m-a păcălit nimeni până acum şi-i mulţumesc lui
Dumnezeu. Sper că părinţii mei, de undeva de acolo, de sus, mă privesc şi dau aprobator din cap.

Sebastian se duce spre fundul scenei şi o vedem pe Odette, în aceeaşi ipostază ca şi data
trecută, citindu-i soţului ei.

Odette: - Acum, dac-ai putea vorbi, presupunând că înţelegi ce zic eu aici, m-ai dezaproba. O, ce bine ar
fi să ne contrazicem puţin, ca pe vremuri! (Plânge.) Iubitule, mi-e aşa de dor de tine... Ţi se pare prea în banca lui,
Sebastian ăsta? Ştii, mă gândeam că nimeni nu scrie, niciodată, despre oamenii cuminţi şi la locul lor... şi, sincer, mi se
pare o nedreptate... Să ştii că m-am frământat mult cu coletul ăla al tău... ştii tu... din actul II... cu maşina de scris şi cu
inelul... N-am reuşit să-i dau de cap... Şi fiind ultima frază pe care ai apucat să o scrii în seara aia... seara de
dinaintea bolii... Nu ştiu... M-am gândit că, poate, erai
deja bolnav când ai scris-o... O maşină de scris... Nu! N-are nici un sens! Cred că începuseşi deja să amesteci
realitatea cu povestea... Maşina de scris ştiai că e cadoul pe care urma să-l primeşti de la mine, de ziua ta, iar inelul
era ceea ce vroiai să-mi oferi tu, probabil. Am tăiat tot episodul cu coletul (Râde încet.) Vorba ta: „Ce se taie nu
se fluieră!”. Şi l-am salvat pe Sebastian. Ştiu că nu eşti de acord. Ţi se pare banal. Ei bine, mie mi se pare necesar.
Dacă toată lumea ar fi ca eroina ta din carte, nimic pe lume n-ar mai fi la locul lui. „Singurul regret pe care îl am..."

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

29  
 Lumina de pe Odette se stinge.

Sebastian (Vine în faţă.): - Singurul regret pe care îl am este că părinţii mei n-au apucat să o cunoască
pe minunata mea soţie. Sunt sigur că ar fi iubit-o ca pe copilul lor. Între noi a fost dragoste la prima vedere. Şi
faptul că ea nu a vrut să recunoască asta, dealtfel nici în ziua de azi nu recunoaşte, m-a făcut s-o doresc şi mai tare.
E cea mai frumoasă şi interesantă femeie pe care am întâlnit-o vreodată. Ştiu că şi ea mă iubeşte, deşi nu mi-a spus-o
niciodată. Nu e felul ei să spună lucruri din astea, dar un bărbat simte când femeia de lângă el îl iubeşte. Şi ştiţi cum
e, ce nu se vede la lumina zilei se simte noaptea. (Râde uşor, încurcat.) Înţelegeţi ce vreau să spun. Adevărul e că
mititica de ea a avut o viaţă foarte tristă până acum şi e firesc să nu îşi pună sentimentele pe tavă şi să nu mai aibă
încredere în oameni, nu? De altfel nici nu e nevoie să-mi spună ceva, faptul că a acceptat să fie soţia mea înseamnă
mult, nu-i aşa? E o femeie deosebită şi rafinată, ceea ce e cu atât mai mult de apreciat cu cât a fost furată de ţigani la 11
ani şi cinci luni şi obligată să fure găini. Nu mi-a povestit chiar de-a fir a păr dar, punând fragmentele cap la cap, am
reuşit să-mi dau seama prin ce i-a fost dat să treacă. O înţeleg că îi e greu să-mi povestească, astea sunt răni care
dor toată viaţa. Din ce-am dedus eu, mai mult după privirea decât după vorbele ei, cred că a fost chiar şi violată de
un ţigan din şatră, Kajar sau Kajal, nu am reţinut exact. Un nespălat în orice caz. A fost un miracol că a reuşit să fugă
de acolo.

Lumina se aprinde pe Odette, Sebastian merge spre fundul scenei.

 Odette: - „... să fugă de acolo.” M-am gândit că trebuie să-l mintă, altfel relaţia lor n-ar avea nici o şansă.
Dacă i-ar şti povestea adevărată, nici un bărbat din lume n-ar avea curajul să-şi împartă viaţa cu o astfel de femeie. Nu
crezi? Trebuie să i se dea şi ei o nouă şansă, nu? O şansă... (Începe să plângă uşor.) E vina mea... Din vina mea se
întâmplă lucrurile astea... Iubitul meu... Ştiu că nu înţelegi, că nu auzi, dar jur că n-am să te las singur în beznă... O să
stau lângă tine şi o să-ţi vorbesc până când ai să vii înapoi... Tu eşti aşa de bun... Dac-ai vedea cum am modificat
povestea asta, cum am tăiat-o, te-ai supăra probabil. Dar... pe undeva, suntem chit. Şi viaţa mea devenise o poveste
frumoasă: eu, tu, Filip... cărţile tale... Şi parcă cineva s-a hotărât să amputeze destinele noastre, dintr-o dată şi fără nici

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

30  
un avertisment... Poate, dacă o salvez pe femeia asta de la pierzanie... cineva... ne va salva şi pe noi!

Se aude clopoţelul de la intrarea în magazin şi pe uşă intră Nuria, ţiganca.

Nuria: - Hai, boierule, să-ţi ghicesc. Dă-mi doi poli şi te fac să te iubească domniţa lu' matale, ca pe lumina
ochilor ei.

Sebastian (îndreptându-se spre ea): – Te rog să ieşi imediat de aici... N-am nevoie de ghicitul
tău...

Nuria: - Stai boierule, că nu ţi-am dat în cap... De ce ţi-e frică? Hai să-ţi zic dacă te gândeşte
numai pe tine sau mai suspină şi după altu'.

Sebastian: - Pleacă odată, îţi spun. Dacă te vede soţia mea, sigur va face o criză... Nu suportă ţiganii... (o
împinge cu mâna stângă de umăr)

Nuria îi înşfacă mâna stângă şi îi aruncă iute o privire în palmă.

Nuria: - Olele, boierule, ai nevastă ascunsă. Venită de departe. Tu o iubeşti cu inima curată şi ea se usucă de
alte doruri lângă mata. Da' ce vrea ea, nu e de pe pământu' ăsta. Are-o foame-n ea, pe care nu i-o potoleşte nici un
bărbat. Dă-mi doi poli, s-o fac să-ţi pupe şi tălpile.

Sebastian (Perplex.): – Piei de-aici, femeie!

 Femeia din
manuscris
Nuria: - De-aia nu prinde sămânţa ta. O chinuie alte doruri. Nu te zgârci la doi poli, boierule! Ai luat
femeie rea... şi n-o să ai trai bun cu ea dacă nu mă laşi să o dezleg.
Lia Bugnar

Sebastian: - Nu cred în lucrurile astea.

Editura LiterNet
Nuria: - Atunci de ce ţi-e frică? Sau te face doi poli pe tine, boierule? 2005

Sebastian (Scoate bani din buzunar şi îi aruncă pe jos.): – Ia-i şi pleacă de aici!

31  
 Nuria: - Aoleu! Ţi-a venit dracii pe mine!

Nuria se apleacă să ia banii de pe jos, chiar de lângă picioarele lui. Când să se ridice, rămâne o
clipă în genunchi, în faţa lui, cu ochii pironiţi în ai lui Sebastian.

Nuria (Cu o voce şoptită, ciudată.): – Da' nici tu, boierule, n-ai curaj s-o iubeşti de să i se desprindă
carnea de pe trup... (Îi pune mâna la şliţ, fără să-şi desprindă privirea din a lui.) Şi e mare păcat, că ai avea cu
ce...

Sebastian (Fără să se mişte.): –Ţi-am dat bani, pleacă!

Nuria (Tot în genunchi.): – Zău că aş pleca, boierule, da' tu ai nevoie de mine şi uite, d'aia pe mine nu
mă lasă inima să plec.

Nuria se ridică încet şi nu îşi desprinde ochii din ai lui. Porneşte uşor, prin magazin, mergând
mai mult cu spatele.

Nuria: - Mă doare sufletul că trece viaţa pe lângă tine şi tu n-ai curaj să o apuci.

Găseşte masa la care mâncaseră Sebastian şi Femeia şi se întinde pe ea, ridicându-şi

nenumăratele fuste.
 Nuria: - Hai să vezi cum e dragostea cu o ţigancă. Şi, de câte ori o s-o iubeşti pe cucoana ta, o să-ţi aduci
aminte de mine şi o să te miri ce putere te-apucă. Şi cucoana o să se mire. Taina ta o să vă-nfierbânte sângele la
amândoi. Hai, boierule, să te iubesc.

Dispar în partea mai neluminată a scenei. Se luminează colţul cu Odette.

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

32  
 Odette: - „Hai, boierule, să te iubesc.” Acum, chiar că mă bucur că nu-ţi poţi da cu părerea, iubitul
meu. Cred că ai fi uluit: „Timida mea Odette! Pudica mea Odette! Cum a produs creieraşul ei cuminte asemenea
grozavii?”. Am să-ţi răspund, deşi nu m-ai întrebat: foarte uşor. Al naibii de uşor. Femeia asta, pe care ai scris-o
tu, creaţia asta, a ta, n-are pic de originalitate, iubitul meu soţ. Ce ştii tu despre mine după toţi anii ăştia? „Buna mea
Odette!”, „Îngerul meu!”... M-ai închis în nişte cuvinte şi m-ai obligat să mă învârt în interiorul lor, cu grija să nu
răstorn vreo literă. Am toate femeile din lumea asta închise înlăuntrul meu. Strigă toate în mine... Şi din tot ce ţi-
ai fi putut alege, tu ai ales atât de puţin: „Buna Odette!”. Fiecare om de pe lumea asta scrie, într-un fel sau altul,
viaţa omului de lângă el. Şi descoperi că, la un moment dat (când iubeşti, bineînţeles), trăieşti rolul în care te-a
distribuit omul iubit. Am urât-o pe Femeia asta a ta din prima clipă. Ei i-ai dat tot ce mi-ai refuzat mie. Ştiu sigur
că te-ai îndrăgostit de ea. Te-a fascinat neputinţa ei de a iubi. Cum ai putut? E atât de uşor să nu iubeşti! E cel mai
uşor lucru. (Plânge.) Iubitul meu! Vino înapoi! Şi Filip plânge după tine...

Se stinge lumina. Se luminează magazinul de antichităţi. Sebastian intră în magazin şi se uită la

ce e în jur, de parcă l-ar vedea prima oară. După un timp, îşi drege vocea şi spune cu glas scăzut:

Sebastian: - Iubito, am venit. (Realizând că a vorbit prea încet.) Iubito, am venit.

Femeia intră în magazin, de undeva, din spate. Rămâne în picioare şi-l priveşte pe Sebastian,
care n-o vede din clipa în care intră ci puţin mai târziu.
 Femeia: - Ţi-e foame?

Sebastian (Uitându-se spre masă.): - Nu, deocamdată.

Femeia (Privindu-l ciudat.): – Eşti schimbat. Ce e cu tine?
Sebastian: - Nimic. Poate oboseala de pe drum...
Femeia (Se apropie de el şi aproape că-l adulmecă.): – Nu... e altceva...

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

33  
 Sebastian: - Sunt nebărbierit. Nu eşti obişnuită să mă vezi aşa...

Femeia (Îşi trece degetele peste obrazul lui.): – Nu... nici asta nu e...

Femeia îi trece degetele prin păr, apoi revine pe barba, pe gura lui Sebastian. El îşi trece, uşor
încurcat, palma peste obraz.

Sebastian: - Nu ştiu ce ţi se pare...

Femeia (Apucându-l de palma stângă şi încercând s-o întoarcă spre ea.): - Nici eu...

Sebastian (Îşi smulge palma dintr-a ei şi o apucă de păr, dându-i capul pe spate.): - Mi-a fost dor
de tine...

Femeia: - Unde-ai fost toată noaptea?

Sebastian: - Îţi spun eu (O sărută pe gât, respirând tot mai precipitat.), mai târziu... E o
surpriză. (O aşează pe masă.)

Femeia începe să-i dea haina jos cu mişcări repezite. Lumina se stinge pe ei şi se aprinde pe
omul din scaunul cu rotile care e singur. Bărbatul se deplasează cu scaunul în cerc, oarecum în jurul
celor doi, ale căror mişcări nu se disting exact, pare un balet al mâinilor, picioarelor, pe muzică de
respiraţie pripită. Lumina se stinge.
 Lumina se aprinde. În scenă, intră un copil cu o minge în mână, pantaloni scurţi şi şosete până Femeia din

la genunchi. manuscris

Lia Bugnar
Copilul: - Eu sunt Filip şi am doi părinţi: o mamă şi un tată. Tata e nebun, dar eu n-am voie să spun asta şi,
dacă totuşi o spun, sunt pleznit imediat. Am auzit de la un coleg de la mine, de la şcoală, că nebunii ţipă foarte mult şi Editura LiterNet
m-am mirat deoarece tata nu a ţipat nici măcar o dată. Tata zâmbeşte într-una şi nu clipeşte deloc. L-am urmărit odată 2005
o zi întreagă şi nu a clipit. Cred că mă iubeşte încă şi

34  
ne distram foarte bine când nu era nebun. Când nu era nebun tata era scriitor şi mama era „buna lui soţie”. După
aceea mama a fost scriitoare şi tata a fost „bietul ei soţ”. Mama îl iubeşte pe tata şi din cauza asta plânge când e
singură cu el. Dar eu stau ascuns şi o văd. E puţin obositor ca părinţii unui copil să fie mereu la fel. Adică unul să
plângă tot timpul şi unul să zâmbească într-una. Nu ştiu sigur, dar cred că mama plânge şi când nu plânge. Cred că îşi
adună lacrimile în cap şi, după ce plec eu, le plânge şi pe alea. Mama a scris o carte şi toată lumea a lăudat-o şi a vorbit
despre ea. Un băiat de la şcoală mi-a spus că a auzit-o pe mama lui zicând că e o carte cu prostii. Da' mama mi-a zis
că nu era cu prostii. Era cu o fetiţă care a fugit de acasă şi un nene, aşa, ca tata a găsit-o şi a dat-o la şcoală şi dup-aia
nenea ăla a murit. Aşa... şi atunci ea a plecat mai departe, cu o şatră de ţigani care cântau şi dansau, şi a mers cu ei
până şi-a găsit să lucreze undeva, că obosise de atâta cântat şi dansat toată ziua. Aşa... şi acolo era un nene care s-a
însurat cu ea şi dup-aia i-a făcut o surpriză foarte mare, că s-a dus el şi i-a găsit pe părinţii ei. Şi s-au bucurat toţi foarte
tare pentru că ea, acuma, trebuia să aibă un copil şi-i era frică să nu fugă şi copilul ei de acasă când o să înveţe să
meargă.

Nenea Robert vindea cărţile pe care le scria tata, aşa că şi pe asta tot el a vândut-o. Mama nu mai vorbeşte
cu nenea Robert pentru că într-o zi nenea Robert i-a rupt rochia de pe ea şi i-a zis că tata e nebun. Mama l-a pleznit şi
pe el. Mama plezneşte pe oricine zice că tata e nebun. Un băiat de la şcoală mi-a rupt haina la joacă, dar eu totuşi
mai vorbesc cu el.

Înainte stăteam într-o casă mare şi cu multe cărţi, dar mama a vândut-o şi a cumpărat magazinul ăsta
de antichităţi. Noi locuim deasupra. Mie îmi place foarte mult să mă joc în magazin şi să vorbesc cu oamenii care intră
la noi. Când intră cineva, se aude un clopoţel. Mă distrez foarte bine aici.
 Cred că, atunci când o să fiu mare, o să vând antichităţile astea de pe aici. Sau, mă rog, altele noi.
Sfârşit.

Odette intră în scenă de undeva, din spate.

Odette: - Filip! Ţi-ai făcut lecţiile?

Femeia din
manuscris

Lia Bugnar

Editura LiterNet
2005

35  
 Filip: - Da. Chiar acum am terminat. Pot să mă joc cu sfeşnicele din secolul XV?

Odette (Apropiindu-se de masă şi aşezându-se.): – Nu schimba vorba, că nu mă păcăleşti.

Ce-ai avut de scris pentru mâine?

Filip (Vine la masă şi ia caietul deschis de pe masă.): – Compunere: „Ce vreau să mă fac când voi fi
mare”. Vrei să ţi-o citesc?

Odette: - N-am timp acum. Trebuie să livrez o statuetă unui client. O să i-o citeşti tatălui tău.

Se ridică şi, de undeva din dreapta scenei, îl aduce pe scriitor, care e în cărucior, învelit cu un
pled. Zâmbeşte.

Odette (Ieşind.): – Să fiţi cuminţi!

Filip apucă scaunul cu roţi şi dă câteva ture cu el, ca şi când ar fi o trotinetă. Apoi îl plasează în
mijlocul scenei, cu faţa la public, şi-şi aduce caietul din care începe să citească neastâmpărat, fâţâindu-
se de colo-colo:

Filip: - Eu sunt Filip şi am doi părinţi: o mamă şi un tată. Tata e nebun, dar eu n-am voie să spun asta şi,
dacă totuşi o spun, sunt pleznit imediat.
 Femeia din
manuscris

Lia Bugnar
Bărbatul zâmbeşte într-una. Pe direcţia privirii lui, răsare încet un lămâi. Copilul nu observă şi,
punând caietul pe spatele tatălui, iese - stil trotinetă - în timp ce citeşte mai departe.
Editura LiterNet
2005
Filip: - Am auzit de la un coleg de la mine, de la şcoală...

În scenă, rămâne doar lămâiul.

36  