Jriveratectonicanorilor

Redactor & Versiune pdf: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.
ro
© 2017 – José Rivera
© 2017 – Versiune în limba română realizată în cadrul Masteratului de Scriere Dramatică al Universității de Arte din Tîrgu-Mureș. Traducere
coordonată și revizuită de lect. univ. dr. Anda Cadariu. Drepturile pentru prezenta versiune în limba română aparțin Centrului de Studii și Creații
Teatrale al Universității de Arte din Târgu-Mureș, persoană de contact: tutore al Masteratului de Scriere Dramatică, prof. univ. dr. habil. Alina
Nelega, e-mail alinanelega@yahoo.com
© 2017 – Copertă: Anda Cadariu
© 2017 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader
Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărții prin intermediul altor situri,
modificarea sau comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii LiterNet sînt interzise și se pedepsesc conform legii
privind drepturile de autor și drepturile conexe, în vigoare.
ISBN: 978-973-122-123-6
http://editura.liternet.ro / office@liternet.ro
1
Tectonica norilor
José Rivera
1
Tectonica norilor a avut premiera mondială în cadrul celei de-a nouăsprezecea ediții a Festivalului anual Humana de piese noi americane, la
Actors Theatre din Louisville (Jon Jory, director de producție), în Louisville, Kentucky, la data de 5 martie 1995. Spectacolul a fost regizat de
Tina Landau; scenografia: Paul Owen; costume: Laura Patterson; lumini: T.J. Gerckens; sunet: Martin R. Desjardins; coregraful luptei: Drew
Fracher; dramaturg: Michele Volansky; regizor tehnic: Michele Steckler; asistent al regizorului tehnic: Janette L. Hubert. Distribuția:
CELESTINA DEL SOL: Camilia Sanes, ANÍBAL DE LA LUNA: Robert Montano, NELSON DE LA LUNA: Javi Mulero.
Tectonica norilor a fost produsă de La Jolla Playhouse (Michael Greif, director artistic; Terrence Dwyer, manager; Robert Blacker, director
artistic asociat), cu premiera la data de 20 iunie 1995. Spectacolul a fost regizat de Tina Landau; scenografia: Riccardo Hernandez; costumele:
Brandin Barón; lumini: Anne Militello; sunet: Mark Bennett; dramaturg: Gregory Gunter; regizor tehnic: Kristen Harris. Distribuția;
CELESTINA DEL SOL: Camilia Sanes, ANÍBAL DE LA LUNA: Luis Antonio Ramos, NELSON DE LA LUNA: Javi Mulero.
Tectonica norilor a mai fost produsă la Playwrights Horizons (Tim Sanford, director artistic), cu premiera la data de 5 ianuarie 1997. Spectacolul
a fost regizat de Tina Landau; scenografia: Riccardo Hernandez; costumele: Anita Yavich; lumini: Frances Aronson; sunet: Mark Bennett și JR
Conklin; coloana sonoră originală: Mark Bennett; regizor tehnic: Martha Donaldson. Distribuția: CELESTINA DEL SOL: Camilia Sanes,
ANÍBAL DE LA LUNA: John Ortiz, NELSON DE LA LUNA: Javi Mulero.
Pentru Heather
Tectonica norilor José Rivera
„Ah déjame recordarte cómo eras entonces, cuando aún no existías.” (Pablo Neruda)
„… dragostea era tărâmul făgăduinței, o arcă la bordul căreia perechile puteau să scape de Potop.”
(Julian Barnes, O ISTORIE A LUMII ÎN 10 ȘI 1/2 CAPITOLE, traducere din limba engleză de Radu
Paraschivescu, Nemira 2011)
„Misterul a ceea ce înseamnă cu adevărat o pereche e singura taină care ne-a rămas, iar când îi vom da
de cap nu va mai fi nevoie de literatură…” (Marvis Gallant)
„… descoperirea că viteza luminii pare aceeași pentru orice observator, indiferent de felul în care acesta
se mișcă, a condus la teoria relativității - și astfel am fost nevoiți să renunțăm la ideea că timpul este
unic și absolut.” (Stephen W. Hawking, SCURTĂ ISTORIE A TIMPULUI)
„Todo me parece como un sueño todavía…” (Danny Daniel)
PERSONAJE:
CELESTINA DEL SOL, douăzeci și ceva de ani
ANÍBAL DE LA LUNA, treizeci și ceva de ani
NELSON DE LA LUNA, douăzeci și ceva de ani
TIMP ȘI LOC:
Prolog - Los Angeles. În prezent. Noaptea.
Piesa - Același oraș. Aceeași noapte, mai târziu.
Epilog - Același oraș. După patruzeci de ani.
Editura LiterNet, 2017 5

PROLOG
Los Angeles. Noapte. O scenă goală cu un pat suspendat la înălțime mare, înclinat astfel încât căpătâiul patului, îndreptat spre spatele scenei,
să fie puțin mai sus decât partea opusă a patului, îndreptată spre proscenium.
În partea din față a scenei se află un perete de sticlă de sine stătător. Pe o parte a acestui perete se scurge apă. Peretele reprezintă o stație de
autobuz urbană, în timpul unei furtuni. În fața lui se află două microfoane pe stative. Între ele este o distanță de câțiva metri.
Prologul începe cu un bolero: „Por El Amor De Una Mujer”, de Los Panchos.
Celestina del Sol așteaptă în stația de autobuz. Se aude sunetul ploii. Celestina e udă leoarcă. Ține în mână o plasă mică de cumpărături.
Poartă o rochie subțire de gravide și tremură. Pare extenuată, ca și când ar fi umblat pe jos zile în șir. Vârsta ei reală este imposibil de stabilit.
De asemenea, este imposibil de stabilit dacă este bogată sau săracă. Este foarte, foarte însărcinată.
În timp ce se aude boleroul, Celestina face autostopul, cu mâna ridicată, sperând să prindă o ocazie, dar se pare că în această seară nu prea
este trafic în Los Angeles. Bagă mâna în buzunar, scoate niște biscuiți sărați și îi mănâncă cu poftă, savurând fiecare îmbucătură.
Brusc, Celestina este scăldată în lumina unor faruri. Ridică mâna mai sus. Luminile farurilor trec pe lângă ea și dispar. Dezamăgită, Celestina
mai mănâncă un biscuit.
Așteptăm ca boleroul să se termine sau ca volumul să scadă gradat. Un moment de liniște, apoi farurile unei alte mașini o luminează pe
Celestina. De această dată, luminile rămân pe ea. Celestina ridică mâna, plină de speranță. Șoferul o claxonează, iar ea pleacă, fericită, de
lângă perete și se îndreaptă spre unul dintre microfoane. Brusc, microfoanele sunt scăldate în lumină roșie.
Intră Aníbal de la Luna și se duce la celălalt microfon. Aníbal e un bărbat chipeș, la treizeci și ceva de ani, îmbrăcat în uniforma echipajelor
terestre ale American Airlines. Pe parcursul următoarei scene, Aníbal și Celestina rămân în fața microfoanelor. Nici o clipă nu mimează că ar fi
într-o mașină.
În timpul Prologului se montează casa lui Aníbal din zona Echo Park a Los Angeles-ului. Montarea ar trebui să dureze exact atât cât se joacă
Prologul.
CELESTINA (tremurând): Mulțumesc mult.

ANÍBAL: Doamne, ești leoarcă. Am o jachetă pe bancheta din spate.
CELESTINA (îmbrăcând jacheta): Mulțumesc.
(Pauză scurtă.)
ANÍBAL: Nu-mi vine să cred că stă cineva pe-afară pe o vreme ca asta. Se zice că e furtuna secolului.
CELESTINA: Unde mă aflu?
ANÍBAL: Los Angeles.
CELESTINA (îngrijorată): Los Angeles?
ANÍBAL: Virgil colț cu Santa Monica.

CELESTINA (indicația nu-i spune nimic): Oh.
(Celestina nu mai spune nimic. Își masează doar burta și privește fix în față. Tăcerea ei îl neliniștește puțin pe Aníbal.)
ANÍBAL: Îți vine să crezi că plouă în halul ăsta în L.A.? Coño! Inundații în Fairfax… pe L.A. River plutesc cadavre… Aeroportul s-a închis…
dacă Big One ar lovi acum, să fim serioși, jumătate din oraș ar muri. Dar ăsta-i L.A.-ul: dezastre la fiecare colț.
(Aníbal râde. Celestina nu răspunde.)
ANÍBAL: Am locuit în New York. Am locuit în fiecare zonă a orașului, în afară de Staten Island. Și Brooklyn. Și Queens. Și știi care-i chestia?
New York-ul își omoară oamenii unul câte unul, știi? O împușcătură aici, un cuțit acolo, lupte corp la corp la bancomat, mici decese pe care le
poți număra pe degete. Dar asta? Chestia asta din L.A.? Vorbim de ucidere în masă, de distrugere în masă. O nenorocită de inundație în
anotimpul greșit și mor sute de oameni... aerul se prăbușește sub propria-i greutate toxică și pier mii de oameni... Și când o să vină Big One, o să
înfulece sute de mii de suflete la micul dejun. Și de sezonul incendiilor nici n-am zis nimic!
(Celestina se uită pentru prima dată la Aníbal.)
CELESTINA: De ce nu te întorci la New York?

ANÍBAL: Glumești! Îmi place aici. Am o casă. Și mai și pică din cer femei uluitoare, a’ dracului de superbe! Coño, mă jur să nu plec de-aici!
(Celestina nu răspunde. Mănâncă un biscuit în liniște, cu mintea în altă parte. Aníbal se uită lung la ea.)
ANÍBAL: Ești bine?

CELESTINA: Șoferul de tir care m-a adus aici îmi tot punea mâna pe genunchi și am țipat.
ANÍBAL: De când ești aici?
CELESTINA: Nu știu.
ANÍBAL: Nu știi?
CELESTINA: Nu am ceas... nu port ceas... nu țin socoteala timpului... eu și timpul nu prea ne-nțelegem!
ANÍBAL (nu înțelege remarca): Oh. Unde vrei să te duc?
ANÍBAL: Încotro făceai autostopul?
CELESTINA: Spre nicăieri. Nu merg nicăieri. Nu știu unde mă duc, îmi pare rău.
ANÍBAL: Făceai autostopul numai așa? În uragan? Însărcinată? Așa, de distracție?
CELESTINA: Da’ multe-ntrebări mai pui...

ANÍBAL: Ce-ar fi să te duc la spital? Să vedem dacă totul e bine cu copilul tău.
CELESTINA: Nu! Nu! Să nu faci asta! Nu vreau ca doctorii să-mi pună o mulțime de întrebări.
ANÍBAL: Poate poliția...
CELESTINA: Fără poliție! Te rog! Fără poliție! Nu vreau să merg la poliție!
ANÍBAL: N-ai pe nimeni în L.A.?
CELESTINA: Nimeni. Nu am pe nimeni. Numai pe tine te am!
ANÍBAL (se face că nu aude): Păi, ești în mașina mea, trebuie să te duc undeva...
CELESTINA: Du-mă la tatăl copilului. Îl caut pe tatăl acestui copil. Îl cheamă Rodrigo Cruz. Îl cunoști? E un bărbat foarte frumos și șmecher.
ANÍBAL: Nu, nu-l cunosc...
CELESTINA: Nimeni nu-l cunoaște. Am întrebat pe toată lumea. Șoferul ăla de tir m-a purtat prin fiecare stat în căutarea lui Rodrigo Cruz!
ANÍBAL: ... Îmi pare rău...
CELESTINA: Mi-am început călătoria în Montauk Point: o cameră foarte mică într-o casă, Papi plimba turiștii cu barca, a fost cam demult – dar
eu – am pierdut noțiunea „timpului” – urăsc cuvântul ăsta – „timp” – dar e singurul pe care îl am, nu-i așa?
ANÍBAL: Coño, m-ai cam pierdut...
CELESTINA: Pot să-ți dau detalii despre Rodrigo Cruz. Lucra pentru Papi, repara barca. Ochii lui erau verzi ca marea. Avea riduri pe spate. Dar
nu pot să-ți spun când era așa, ok? Poate s-a schimbat, înțelegi? Nu pot să-ți spun vârsta lui. Știi cât de greu e să găsești pe cineva dacă nu știi
câți ani are?
ANÍBAL: Mda, e o problemă cu care eu niciodată...
CELESTINA: Toată călătoria asta a fost ca prin ceață! E o țară uriașă! N-ar fi trebuit să plec niciodată din Montauk! Eram în siguranță în casa
mea! Papi și Mami se ocupau de toate! Mi-au luat toate ceasurile!
ANÍBAL (complet derutat): Ceasurile?
CELESTINA: Dar dormeam când arătosul ăla nemernic de Rodrigo Cruz a intrat în camera mea! M-a lăsat cu burta la gură! A plecat! Acum
uită-te la mine! Mor de foame și m-am săturat de afurisiții ăștia de biscuiți uzi... și am obosit să tot fiu însărcinată!
ANÍBAL (îngrijorat): Ia-o mai ușor...
CELESTINA: Scuză-mă. Poți să mă lași aici.
ANÍBAL: Dar nici nu ne-am mișcat. Semaforul e încă roșu.
CELESTINA: Te rog, nu vreau să te mai deranjez.
ANÍBAL: Nu te pot lăsa să dormi afară. Nu când ai putea naște dintr-o clipă-n alta.
CELESTINA: Am mai dormit și altă dată afară!
(Ploaia cade în continuare peste mașină, în timp ce Aníbal se gândește ce să facă mai departe.)
ANÍBAL: Coño, okay, ascultă: dacă promiți că nu ești o criminală în serie... promit că nici eu nu sunt un criminal în serie, ok? Poți sta la mine în
noaptea asta, ok? Numai în noaptea asta, ok? Locuiesc aproape, în Echo Park, ok?

CELESTINA: Pot? Nu pot.

ANÍBAL: Promit să nu-ți pun mâna pe genunchi, ok?
(Celestina se uită la Aníbal)
CELESTINA: Cum te cheamă?

ANÍBAL: Scuze. Aníbal de la Luna. Îmi pare bine de cunoștință.
CELESTINA: Eu sunt Celestina del Sol.
(Celestina îi întinde mâna. Aníbal și Celestina își dau mâna. Celestina zâmbește.)
Ok. Hai să mergem la tine.
(Lumina devine verde. Luminile scad pe Aníbal și Celestina. Mașiniștii termină de asamblat casa lui Aníbal. Aníbal și Celestina ies.
Microfoanele se opresc.)

Lumină difuză în casa lui Aníbal, o căsuță modestă din lemn, meșteșugărească, de dinaintea Celui de-al Doilea Război Mondial,
nehollywoodiană.
Sufrageria, bucătăria și spațiul redus alocat pentru luarea mesei formează, practic, o singură cameră, plină de fotografii sentimentale de
familie și cu mobilă second. Ușa din sufragerie dă spre veranda din față. O altă ușă duce către baie. Tencuiala de pe pereți are câteva crăpături
fine, ca urmare a unui cutremur recent.
Toate utilitățile - chiuveta, televizorul, casetofonul, frigiderul, cuptorul cu microunde, video–ul, telefonul, aragazul O’Keefe & Merrit etc. - ar
trebui să fie perfect funcționale. În bucătărie se află un dozator de apă potabilă: bidonul este gol.
Singura lumină din casă provine de la ceasurile digitale care clipesc; ceasurile sunt răspândite prin toată casa. E ora 8:05 P.M.
Peretele de sticlă este integrat acum în casă. Lângă patul suspendat au fost așezate două scări, astfel încât patul să fie accesibil din sufragerie.
Se aud pași. Sunetul unei chei care descuie ușa de la intrare. Ușa se deschide. Dintr-o dată, toate ceasurile digitale se opresc și pornesc iarăși,
arătând o nouă oră: 12:00. Ora rămâne aceeași pe parcursul întregii scene.
Celestina și Aníbal intră din verandă. Amândoi sunt uzi leoarcă. Celestina poartă o jachetă subțire din piele întoarsă. Aníbal cară un bidon de
apă Sparkletts de cinci litri, plin.
Prin ușa larg deschisă, putem auzi în depărtare sirene de poliție, ambulanță și pompieri. Celestina închide ușa, iar sirenele se opresc.
ANÍBAL: Ai grijă pe unde calci.

CELESTINA: Drăguță casă.
ANÍBAL: E artizanală2. Construită în anii ’40.
CELESTINA: Asta înseamnă că-i veche?
ANÍBAL: Pentru L.A. e de-a dreptul medievală.
CELESTINA (nu înțelege): Oh.
(Aníbal pune bidonul cu apă pe podeaua bucătăriei, în timp ce Celestina își dă jos jacheta udă. Amândoi își descalță pantofii plini de apă.)
ANÍBAL (referitor la pantofii ei): Lasă-i unde vrei.

CELESTINA (se uită în jur, zâmbește): Am să țin minte asta toată viața.
ANÍBAL: Stai să dau drumul la căldură. Și să facem un pic de lumină.
(Aníbal dă căldura mai tare și aprinde niște becuri. Se uită la Celestina – prima lui privire de ansamblu asupra ei. E mult mai însărcinată și
mult mai frumoasă decât credea. Ea îi zâmbește cu căldură.)
CELESTINA: Ai o casă foarte frumoasă, Aníbal.
2
În original „It’s a craftsman”. Traducerea exactă, în acest context, este „stilul Arts&Crafts”, însă, pentru a păstra calitatea scenică a textului, am decis să adaptăm cuvântul
în limba română, înlocuind această expresie cu termenul „artizanal”. (n. tr.)

ANÍBAL: Măcar e uscată. Ceea ce nu pot spune și despre tine.
(Aníbal merge la baie și revine cu un prosop, pe care i-l aruncă Celestinei. Ea își șterge fața, brațele și picioarele.)
CELESTINA: Ești cel mai bun și cel mai frumos bărbat din lume! Iar asta e cea mai fericită noapte din viața mea!
ANÍBAL (zâmbește): Vrei ceva de băut?
CELESTINA (cu entuziasm): Apă. Te rog.
(Aníbal se duce în bucătărie.)
ANÍBAL: Păi… fă-te comodă. Ia loc. Relaxează-te.
(Aníbal pune bidonul Sparkletts plin pe dozator. Duce bidonul gol pe verandă: din nou, când deschide ușa, auzim sirene de mașini aflate la
distanță. Sunetul încetează când Aníbal închide ușa.
Prea încântată ca să stea liniștită, Celestina începe să exploreze casa, uitându-se la fotografiile de pe mese, la cărțile din rafturi etc.)
CELESTINA: Totul e atât de frumos aici. Și e ordine.

ANÍBAL: Debbie face ordine.
CELESTINA: Cămăruța mea din Montauk era dezordonată. Nu era mare, dar era toată lumea mea. Peste tot erau lucruri, unele peste altele:
dormeam îmbrăcată, și mâncam în pat, și citeam romane polițiste, de fapt aproape că nu dormeam deloc, visam cu ochii deschiși, făceam planuri
care nu se îndeplineau niciodată, priveam cum vin furtuni, râdeam de fazele total nevrotice ale lunii, ascultam cum vâjâie stelele pe cer, dansam,
cântam bolerouri, făceam dragoste cu mine însămi iar și iar, trăiam o viață întreagă într-o singură cameră!
(Celestina râde, se ia în brațe și dansează prin cameră.)
ANÍBAL (uitându-se scurt la ea): Vrei o quesadilla?

CELESTINA: Iar Mami și Papi munceau din greu pentru mine. Mă iubeau așa de mult. Da’ ei credeau că-s blestemată! Chiar credeau asta! Se
ocupau de toate în locul meu!
(Aníbal o privește pe Celestina lung, neștiind ce să înțeleagă din toate acestea.)
ANÍBAL: Părinții tăi credeau că ești blestemată?

CELESTINA: Da. Acum sunt morți. Aș vrea foarte mult o quesadilla.
ANÍBAL: Stai puțin.

CELESTINA: Papi își făcea cruce când se uita la mine. Mami nu voia să mă alăpteze. Mi-au pus în cameră optsprezece statui ale lui Iisus!
ANÍBAL: Stai puțin. De ce stăteai numai într-o cameră…?
(Celestina se uită la Aníbal, conștientă de expresia lui, și râde.)
CELESTINA: Nu sunt nebună. Hei. Nu te speria. Doar că mi-e greu să spun o poveste. Cursiv.
ANÍBAL (făcându-și griji pentru copil): Ia-o mai ușor. Pentru amândoi.
CELESTINA (atingându-și burta): Probabil și copilul ăsta crede că sunt nebună!
ANÍBAL: Dar eu nu –
CELESTINA: Mă întreb ce aude. O, Doamne! Cred că m-a auzit vorbind cu șoferul ăla de tir și-a auzit toate cuvintele lui murdare! Ce om urât și
jegos!
(Deodată, Celestina are o contracție cumplită care-o face să se chircească de durere. Aníbal se duce la ea și o ia de mână.)
ANÍBAL: Celestina, te rog… ar fi.. ar fi mult mai bine să te-așezi…

CELESTINA (în dureri): De ce?
ANÍBAL: Pentru că dacă te agiți prea tare, ai putea… adică… nu vreau să naști în seara asta pe podeaua casei mele…
CELESTINA: Și podeaua ta e atât de curată!
ANÍBAL: Da… adică… coño, doar nu ți-a venit sorocul!
CELESTINA (durerea se diminuează): Nu știu.
ANÍBAL: Nu știi?
(Disconfortul dispare și Celestina se îndreaptă. Zâmbește ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.)
CELESTINA: Nu cred că știu.

ANÍBAL: Păi, stai puțin. Cât de însărcinată ești? Mai exact.
CELESTINA (defensiv): Ce vrei să spui?
ANÍBAL: În ce lună ești?
CELESTINA: Nu-s prea sigură.
ANÍBAL: Nu ești sigură?
CELESTINA: Asta e cea mai călduroasă și încântătoare casă în care…
ANÍBAL: Stai puțin. Nu e obligatoriu să știi în ce lună ești? Sau câți ani ai?
CELESTINA: Ba da… ba da, așa e…. dar n-ar trebui să întrebi niciodată o femeie câți ani are, s-ar putea să nu-ți placă răspunsul! (Îi zâmbește.)
Îmi dai, te rog, apa aia?

(Aníbal se uită la Celestina, apoi se duce la dozatorul Sparkletts și îi toarnă un pahar mare cu apă. I-l dă.
Celestina bea foarte repede, aproape înecându-se, ca și cum n-ar fi băut apă de multă vreme. După ce termină de băut, întinde paharul gol în
semn că mai vrea. În timp ce Aníbal îi ia paharul și merge să-l umple din nou, Celestina găsește pe masă fotografia înrămată a unei femei
tinere.)
CELESTINA: Deci ai în viața ta o mulțime de „femei uluitoare, a’ dracului de superbe”, Aníbal?
(Aníbal îi întinde Celestinei paharul cu apă.)
ANÍBAL (referindu-se la fotografie): De fapt, nu. De fapt, da, una. Asta.

CELESTINA: E frumoasă.
ANÍBAL: O cheamă Debbie.
(Celestina privește fotografia mai mult timp. Aníbal așteaptă ca ea să spună ceva.)
ANÍBAL: E la birou acum. Doarme acolo destul de des. Lucrează pentru studiourile Disney. Răspunde la telefoane. E superbă. E tot din Puerto
Rico, dar și-a schimbat numele din Epifania Niguayona Gonzales în Debbie Shapiro. Oricum, colegii n-o respectă. Ea doar își închipuie că o
respectă. Dar se amăgește. Știu eu. Îi știu pe bărbați. Știu când un bărbat tratează o femeie ca pe un obiect sexual și toți tipii cu care lucrează
Debbie la Disney așa tratează femeile. Ea crede că ăia o apreciază pentru creierul ei. N-au s-o facă director, așa cum crede ea. O să rămână
recepționeră până împlinește treizeci de ani, pe urmă au s-o concedieze și au s-o înlocuiască cu o fată Latino mai tânără, mai drăguță și cu pielea
mai albă.
CELESTINA: Oare s-ar supăra că sunt aici?
ANÍBAL: Te-ar urî dacă n-ai fi însărcinată. Deb nu crede în prietenia între sexe. Crede în sexul între sexe. Dar ești însărcinată, așa că nu ești o
amenințare.
CELESTINA (surprinsă): Nu sunt?
ANÍBAL: Cred că nu.
(Celestina pune fotografia la loc, își termină paharul cu apă și se uită la Aníbal.)
CELESTINA: Tu ce crezi? Sex sau prietenie?

ANÍBAL: Cred că prietenia dintre sexe este nu numai posibilă, ci chiar de preferat. Așa, totul este mai curat. Dar eu nu lucrez în industria
filmului. Eu încarc bagaje la aeroport. Și în munca asta nu e pic de sex.
CELESTINA (șocată): Chiar?

(Pauză scurtă. Aníbal nu e sigur cât de departe vrea să ducă această conversație, dar Celestina are ceva ce îl atrage. Simte că poate vorbi
deschis cu ea.)
ANÍBAL: De fapt... uneori mă uit sus pe cer la un avion, plin de oameni care merg la New York și câteodată mă uit direct în ochii unei femei
care călătorește la clasa întâi și stă la geam. Și ea se uită în jos, la mine, visând cu ochii deschiși. Poate i-e frică să zboare, i-e frică să nu fie asta
ultima ei oră pe pământ, se întreabă dacă a făcut destul, dacă a îndrăznit destul, dacă a mâncat destul, și toți cei din jurul ei par deja morți. Iar
frica de moarte îi scoate la iveală toate fanteziile sexuale latente din fântâna adâncă în care erau îngropate, imaginile din mintea ei o excită – și
iată, ne privim direct în ochi timp de o secundă și deodată bărbatul fără chip din fanteziile ei are ochi... ochi vii, ochi portoricani, și sunt ochii
mei, Celestina.
(O scurtă pauză. Celestina merge la Aníbal. Se apropie de el – atât de mult încât burta ei uriașă îi atinge ușor stomacul. Se uită în ochii lui
Aníbal. Intensitatea privirii ei îl neliniștește..)
ANÍBAL: Ce faci?
CELESTINA: Pot să-i văd?
ANÍBAL: Să vezi? Ce? Poți să ce?
CELESTINA: Ochii tăi vii, portoricani, Aníbal. Pot să-i văd?
ANÍBAL (agitat): De ce? Nu.
CELESTINA: Doar așa. Lasă-mă.
ANÍBAL: Coño, te-am adus aici fiindcă ți-ai dat cuvântul. Că nu ești o criminală. O psihopată. O fanatică din aia care te deoache, însetată de
sânge....
(Celestina îl privește adânc în ochi pe Aníbal.)
CELESTINA: Mă gândesc la sex tot timpul, deși am avut un singur iubit, o singură dată. Rodrigo Cruz. Am avut aproape doi iubiți! Jegul ăla de
șofer care își tot punea mâna pe genunchii mei. Dar am fugit de el. Mi-am încercat norocul în ploaie. Nici măcar el nu a putut să mă oprească să
visez la sex zi și noapte: la cutele de pe spatele lui Rodrigo, la picioarele mele înfășurate în jurul gâtului său... obsesia asta a mea... ca un val
uriaș... a început demult, când eram mai tânără și locuiam în cămăruța mea. Când Papi mi-a adus o bicicletă ca să mă facă să mă gândesc și la
altceva în afară de corpul meu. Și, într-o zi de neuitat, m-au lăsat să dau roată casei pe bicicletă, iar și iar. Pentru că Papi voia să număr, să număr
iar și iar. Spunea că asta o să mă învețe cum e cu natura „timpului”. Iar eu am încercat și–am încercat, chiar am încercat, dar n-am învățat nimic.
Eram așa de recunoscătoare că ieșisem în sfârșit din cămăruța mea! (Pauză scurtă)
Apoi Papi l-a angajat pe Rodrigo să-i repare barca, numită „Celestina”. Stăteam la geam și mă uitam la el cum muncește. Era frumos. Mă
întrebam dacă sunt îndrăgostită. El se uita înapoi la mine, mă fixa cu privirea, iar părul îi era așa de lung și de negru. Mă întrebam: așa arată
dragostea? Nu știu câți ani au trecut... (pe atunci nu cunoșteam cuvântul „ani”. L-am învățat pe drum, de la șoferul de tir; de la el am învățat tot

felul de cuvinte ca „ani” și „acum” și „ieri” și „minut” și „secol”)... probabil că au trecut ani... pentru că anii sunt mai lungi decât zilele (am
învățat asta!)... iar părul lui Rodrigo era lung și cărunt și el s-a strecurat în camera mea și și-a făcut treaba murdară și m-a părăsit... părinții mei
au murit în cealaltă cameră și m-am dus să văd ce se întâmplă pentru că era atât de liniște. Erau în patul lor micuț, se țineau de mână, cuvertura
verde le acoperea pe jumătate corpurile ridate, erau goi și palizi și acoperiți de fire de păr lungi și gri și erau foarte, foarte morți. Atunci a fost
singura dată când nu m-am mai gândit la sex, când am sunat la poliție și le-am spus că Mami și Papi sunt morți, apoi m-am îmbrăcat și am
pierdut socoteala „timpului” și m-am speriat și-am fugit afară, în ploaie, pentru că eram sigură că vor da vina pe mine și stând la nesfârșit în
camera mea n-am învățat prea multe, dar din romanele polițiste pe care le-am citit am învățat că atunci când cineva moare, poliția vine
întotdeauna să te ia și să te ducă pe scaunul electric. Și-am pornit la drum, însărcinată, în căutarea lui Rodrigo Cruz, furioasă și nerăbdătoare
pentru că el era singurul bărbat cu care am făcut sex vreodată și mă gândesc întruna la sexul cu Rodrigo și iubesc cuvântul „sex” și dacă aș putea
să mi-o trag trag trag toată ziua, aș face-o!
(Aníbal o sărută impulsiv, repede, pe Celestina. Celestina scoate un sunet înăbușit. Aníbal se întoarce cu spatele la ea.)
ANÍBAL: Hai să-ți fac mâncarea aia!
(Aníbal pornește plita și se ocupă cu preparatul mâncării în bucătărie.)
CELESTINA: Ar trebui să plec.
(Celestina se îndreaptă spre ușa de la intrare.)
ANÍBAL: Nu vreau să pleci.

CELESTINA: Nu crezi că sunt ciudată?
ANÍBAL: Ba da. Cred că ești ciudată. Dar nu vreau să pleci.
CELESTINA: Dar nu știu de când sunt aici. Nu știu dacă nu a trecut prea mult! Ar trebui să plec!
ANÍBAL (referindu-se la sărut): Îmi pare rău! De obicei nu fac așa ceva!
CELESTINA: Au trecut minute? Zile? La naiba! Știam că așa o să se întâmple !
ANÍBAL: O jumătate de oră cel mult! Douăzeci de minute. Nu zile.
CELESTINA: Ești sigur?
(Aníbal se uită la ceasul lui de mână.)
ANÍBAL: Mi s-a oprit ceasul.

CELESTINA (știa că asta se va întâmpla): Chiar trebuie să plec înainte ca Rodrigo să se transforme într-un bătrân de nerecunoscut și să moară!

(Aníbal privește ceasurile răspândite prin casă – clipesc toate. Arată ora 12:00.)
ANÍBAL: Ceasurile s-au oprit...
(Celestina se încalță și îmbracă jacheta udă.)
CELESTINA: Nu pot rata ocazia. Trebuie să-l oblig pe ticălosul ăla să facă ce trebuie!
(Celestina merge la ușă, o deschide. Se aud sirene. Aníbal o prinde pe Celestina de braț, împiedicând-o să fugă afară.)
ANÍBAL: Celestina, stai o secundă –

CELESTINA: Nu pot să stau o secundă; nu știu ce înseamnă o secundă!
ANÍBAL: Ești aici doar de câteva minute. Doar câteva minute. Mâine dimineață, când răsare soarele, vor fi trecut numai câteva ore...
(Pauză scurtă. Celestina îl privește.)
CELESTINA: Ore? Asta-nseamnă mult?

ANÍBAL: Coño... cred că ți s-a întâmplat ceva, Celestina, o traumă, nu ai nicio logică...
CELESTINA (ofensată): Nu mi-am pierdut mințile...
ANÍBAL: Te rog. Mănâncă de cină. Poți dormi pe canapea. Dimineață o să luăm un mic dejun copios și o să-ți dau niște bani. Te duc cu mașina
unde vrei tu, okay?
(Aníbal se duce în bucătărie și revine cu un pahar cu apă. I-l întinde Celestinei. Încă însetată, Celestina se întoarce și ia paharul.)
CELESTINA: Ești atât de frumos, Aníbal.
(Aníbal închide ușa. Sirenele se opresc. Celestina își dă jos pantofii și jacheta.
Urmărind-o cu vigilență pe Celestina, care bea apa, Aníbal se duce în bucătărie, deschide frigiderul și scoate din el pachete cu tortillas, brânză,
salsa și guacamole. În timp ce pregătește cina, nu se poate abține și o privește pe Celestina cu uimire.)
ANÍBAL: Cine ești tu, Celestina?
(Celestina zâmbește, căci întrebarea era inevitabilă, apoi se gândește puțin. Începe să pună masa pentru cină, în timp ce Aníbal așază tortillas
și brânza pe plita încinsă.)

CELESTINA: Cum simți „timpul”, Aníbal?
(Aníbal o privește o clipă.)
CELESTINA: În corp? Îl simți, nu-i așa? Îți pulsează în inimă. Îți biciuiește nervii din creier. Pe unii-i pornește, pe alții-i oprește. Așa simți
„timpul”? Și unde este „timpul”? Care este organul pentru „timp”? Inima? Sau șira spinării, acea cascadă argintie de nervi și amintiri: este
„timpul” acolo, în ea? E în gonade? Are „timpul” un sunet? Ce clopote, Aníbal, ce coardă vibrantă atinsă de un virtuoz acompaniază trecerea
„timpului”? Este „timpul” albastru? Are gust de friptură? Poți să ți-o tragi cu el? Sau e cumva un tren marfar invizibil care trece peste tine în
fiecare zi… care te rupe în bucăți din ce în ce mai mici… bucăți atât de mici încât nu-ți mai pot ține sufletul pe pământ, și de-aia mori? Hai,
Aníbal, ajută-mă cu chestia asta!
ANÍBAL: Pur și simplu știi. E logic.
CELESTINA: Bine, atunci… dar dacă există oameni care n-au logică? Oameni fără un ceas interior care să le spună când a trecut un moment,
când a început altul, care-i diferența dintre o zi și un an. Ce le spui acestor oameni?
ANÍBAL: Coño, ai o imaginație...
CELESTINA: Și dacă oamenii ăștia nu merg înainte prin spațiu și „timp” la fel ca tine? Nu îmbătrânesc treptat. Dacă rămân acolo un pic mai
mult decât ar trebui. Sau dacă ritmurile zilei nu înseamnă nimic pentru ei. Așa că dorm „timp” de mai multe săptămâni odată. Stau treji toată
iarna, speriindu-și părinții ca dracu’! Și pot face dragoste două săptămâni fără pauză!
ANÍBAL: Nu știu.
(Pauză scurtă.)
CELESTINA: Nu. Sigur că nu. Cum ai putea ști?
(Cina este pregătită. Masa e aranjată. Celestina aruncă mesei o privire apreciativă.)
CELESTINA:Ar trebui să mă spăl pe mâini.

ANÍBAL: (referitor la baie): Pe-acolo.
(Celestina pornește spre baie. Apoi se uită la Aníbal. Merge la el, îl sărută pe obraz și-l îmbrățișează. El o ține strâns în brațe.)
CELESTINA: Papi mi-a spus că avea douăzeci și cinci de ani când m-am născut. Înainte să moară, i-am sărbătorit a șaptezeci și noua aniversare.
Când șoferul ăla de tir m-a cules de lângă Montauk Point, eram gravidă și sarcina începea să se vadă. Când am traversat frontiera spre Los
Angeles, înainte să-mi atingă genunchii, a pus două lumânări pe un mic tort și a spus că sărbătorim doi ani împreună. (Pauză scurtă.) Deci asta
sunt: o femeie de cincizeci și patru de ani, Aníbal, și sunt însărcinată de doi ani cu copilul ăsta.

(Celestina merge la baie și închide ușa. Aníbal e singur. Se duce la telefonul din sufragerie. Ridică receptorul. Linia e moartă. Aníbal trântește
receptorul.)
ANÍBAL: Rahat.
(Aníbal se duce lângă televizor și îl pornește. Nu prinde niciun canal, vede doar paraziți. Pornește radioul. Din nou, paraziți.
Aníbal se întoarce în bucătărie și ascunde toate cuțitele. Se aude o bătaie în ușă. Aníbal se uită la ușă, îngrijorat. O a doua bătaie. Aníbal se
duce la ușă și o deschide. Sirene.
În fața ușii stă fratele mai mic al lui Aníbal, sergentul Nelson de la Luna. Nelson, în vârstă de douăzeci și cinci de ani, e mai înalt și mai bine
făcut decât fratele lui mai mare: are o față dulce de copil, păr scurt și o mustață mică. Poartă o haină militară de ploaie și cizme de armată.)
ANÍBAL: Nelson?
NELSON (cu un zâmbet larg): Frate!
(Nelson râde și îl îmbrățișează viguros pe Aníbal. Frații se sărută pe obraz și se lovesc reciproc peste spate.)
ANÍBAL: Băga-mi-aș, Nelson, ce dracu’ cauți aici?

NELSON: Surpriză! Ce casă faină!
(Nelson intră în casă și își dă jos haina de ploaie. Pe dedesubt poartă un tricou, pantaloni, o plăcuță de identificare, toate militare. Lui Aníbal
încă nu-i vine să creadă că a venit fratele lui. Închide ușa. Sirenele se opresc.)
ANÍBAL: Ce chestie, domnule! Incredibil! Ești singur?

NELSON: Nu, boule, mai e juma’ de companie la Grand National. Băi, uite-te la tine. Ești bătrân.
ANÍBAL: Ba pe-a mă-tii! Ce bou ești; nici măcar nu m-ai sunat…
NELSON: Surpriză, surpriză, cât plătești pentru bordeiul ăsta?
ANÍBAL: Ce idiot ești! Deci, care-i treaba? Credeam că ești în Germania.
NELSON: Gata cu Germania, frate. M-au pus să-mi mut curu’ în Fort Benning, Georgia, acum șase luni. Apoi mi-au zis să mă car încoace
pentru două zile.
ANÍBAL: Ești la instrucție? Vă pregătiți să invadați vreo prăpădită de țară din lumea a treia?
NELSON: Auzi, „prăpădită”. Ce homo ești. Ai ceva bere?
(Nelson se duce la frigider și se servește cu o bere.)

ANÍBAL: Servește-te cu o bere.

NELSON: Acuma-s în Death Valley, în pula mea. Tot o apă de la atâta ploaie, în pula mea. Credeam că tu stai în California de Sud, unde-i
soare, lăbarule.
ANÍBAL: Și pe-aici plouă, curule. Coño, ce mă bucur să te văd, Nelson.
(Se îmbrățișează din nou cu exuberanță, lovindu-se reciproc peste spate.)
NELSON: Deci, da, mi-au expediat curu’ în Death Valley, sunt gata de drum, o să fac instrucție în deșert ca să mă duc în Orientul Mijlociu sau
în ceva budă de țară cu petrol sub ea... o să fie plin de tancuri peste tot, la dracu’, tragem în orice chestie destul de idioată să ne iasă-n cale – în
mare parte oi și coioți – fiindcă suntem bărbați, Aníbal, nu ne căcăm pe noi ca tine: bărbați, BĂRBAȚI!
ANÍBAL (râde): E, rahat. Du-te, mă, dracu’.
NELSON: Hei, decât să mi-o frec toată ziua ca tine… deci asta e casa ta, în sfârșit, tre’ să-mi iau și eu una de-asta, văd că se câștigă bine din
munca de hamal, sau ce: faci contrabandă cu droguri sau căcaturi de-astea?
ANÍBAL (râde): Cât stai pe-aici?
NELSON: Man, sunt varză. Tre’ să fiu înapoi în Death Valley mâine dimineață la cinci zero zero, că am o întâlnire a dracului de plăcută cu
căcănarul ăla de comandant, cică o întâlnire de cinci minute. Așa că pot sta pe-aici cam o oră, că drumurile-s ca dracu’ în seara asta.
ANÍBAL (dezamăgit): O oră? Nelson, nu te-am văzut de șase ani.
NELSON: Timpul zboară, pulică.
ANÍBAL: Și de ce nu-l poți suna pe tip -?
NELSON: În niciun caz. Trebuie să fiu acolo. Tre’ să mă vadă în persoană, stând în fața comandantului. De tot căcatul.
ANÍBAL: Practic, ești făcut pentru armată.
NELSON (referindu-se la Aníbal): Iar tu faci umbră pământului degeaba. Băi, te faci tot mai urât și mai prost.
ANÍBAL: Te oftici că pe mine m-a iubit mama și pe tine nu.
(Nelson începe să caute baia.)
NELSON: O, futu-i, unde-i buda, mă? Am mâncat niște pastramă de vită și mă trece o căcare masivă.
ANÍBAL: Ești un poet, Nelson, știai? Un poet al timpurilor noastre.
NELSON: Pupă-mă-n cur!
ANÍBAL: E cineva în baie. O femeie.
NELSON (surprins): O femeie la tine în baie, Aníbal?
ANÍBAL: O cheamă Celestina. Am luat-o cu mașina în seara asta.
NELSON (zâmbește larg): Frate! Deci nu faci chiar degeaba umbră pământului!

(Nelson bate palma cu Aníbal.)
ANÍBAL: Nu, e gravidă, Nelson, și e... cred că are... probleme mintale sau ceva... sau trăiește într-o lume a ei, nu știu.
NELSON: Femeile.
ANÍBAL: Arată de parcă ar avea douăzeci și cinci de ani dar ea zice că are cincizeci și patru.
NELSON: Așa-i în căcatul ăsta de L.A., frate.
ANÍBAL: Și mai spune că e însărcinată de doi ani.
NELSON: Și tu ai agățat-o? Și mai zici că nu ești dobitoc!
ANÍBAL: Făcea autostopul. Pe vremea asta. Nu puteam să trec pur și simplu pe lângă ea.
NELSON: Ce gay ești. Și ce liberal. E drăguță?
ANÍBAL: E superbă.
NELSON: Mișto. Aș putea fute o gravidă nebună dacă e superbă.
ANÍBAL: Nu fi porc, Nelson –
NELSON: Ce? O s-o fac pe cățea să urle la lună.
ANÍBAL: Nu este -
NELSON: Ascultă, prietene, eu am stat într-un tanc nouă săptămâni, sunt pregătit să fut și capre. Jur că mama era iradiată când te-a născut.
ANÍBAL (râde): Te fut în gură.
NELSON: Tu ești poetul timpurilor noastre! Dobitocule! Liberalule! O să te trântesc dracului de toți pereții!
(Nelson sare la Aníbal. Aníbal încearcă să- i țină piept. Se luptă în sufragerie, deranjând mobila, râzând. Nelson îl prinde pe Aníbal.
Nelson îl ridică pe Aníbal deasupra capului și se pregătește să-l trântească de pământ.)
ANÍBAL: Nelson - NUUUUUUUUUUU!!
(Intră Celestina. Ține în mână un pistol. Țintește spre capul lui Nelson. Ambii bărbați înmărmuresc.)
NELSON: Ooo, băga-mi-aș.

ANÍBAL: Celestina...?
NELSON (deja admirând-o): Instinctul și formația mea militară îmi spun că ăla e un pistol.
CELESTINA: Lasă-l jos.
(Nelson îl lasă repede jos pe Aníbal. Celestina țintește în continuare cu pistolul capul lui Nelson.)
ANÍBAL: Celestina. Te rog pune deoparte chestia aia - e în regulă...

CELESTINA: El cine-i?
ANÍBAL: - el e fratele meu - Nelson - el e Nelson, e ok...
(Celestina, reticentă, pune pistolul în buzunar. Ambii bărbați sunt extrem de ușurați. Nelson râde nervos.)
NELSON: Whoa. Să-mi fut una. Iubesc orașul ăsta!

ANÍBAL: Nu știam că ai pistol, Celestina. Doamne!
CELESTINA: L-am furat de la șoferul ăla, pe când dormea.
NELSON: Uau.
ANÍBAL (încă speriat): Doamne Dumnezeule.
CELESTINA: Îmi pare rău, Aníbal, eu…
ANÍBAL: E în ordine. Numai… coño. Fac infarct.
CELESTINA: Voiam să te apăr.
NELSON (către Aníbal): Voia să te apere, boule!
ANÍBAL (către Nelson): Nu mă-nnebunesc după pistoale.
NELSON (către Celestina): Eu da. (aparte, lui Aníbal) E superbă, man. Prezentările.
ANÍBAL (circumspect): La dracu’. Nelson, ea e Celestina. Celestina, el e fratele meu mai mic, Nelson.
(Celestina se duce să dea mâna cu Nelson.)
CELESTINA (către Nelson): Îmi pare bine.

NELSON (zâmbet larg, fermecător): Deci, Celestina, ce mai faci?
ANÍBAL (aparte, lui Nelson): Nelson… ia-o-ncetiș…
NELSON (aparte, lui Aníbal): Lasă-mă-n pace sau te pocnesc…
ANÍBAL (aparte, lui Nelson, referindu-se la Celestina): … probleme mintale…?
NELSON (către Celestina): Sunt însurat, okay? Dar. Sunt separat de nevastă-mea. M-a lăsat, curva dracu’. Se îmbată într-o seară și zice: „Știi,
Nelson, în adâncul inimii, pur și simplu nu-mi plăceți, voi, portoricanii ăștia mici și nespălați!” I-am răspuns: „Du-te dreacu’, femeie” și am
aruncat în ea cu o grenadă de mână.
CELESTINA (amuzată): Ai aruncat cu o grenadă de mână…?
ANÍBAL (îngrozit): Ai aruncat cu o grenadă de mână…?
NELSON (defensiv): N-a explodat! Am hotărât să divorțăm. Copilul tău are tată?
CELESTINA: Tocmai îl caut. Îl cheamă Rodrigo Cruz.
NELSON: Ești măritată cu el?
CELESTINA: Nu, dar am să-l oblig!

NELSON: Și-l iubești pe tipul ăsta?

NELSON: Păi dacă nu-l găsești, dă-mi de știre. Eu iubesc copiii. Îi înțeleg. Ai ochi frumoși, Celestina.
CELESTINA: Mulțumesc.
ANÍBAL: Cred c-o să vomit.
NELSON: Nu pot sta prea mult pe-aici, Celestina. Îmi slujesc patria în cadrul forțelor armate ale Statelor Unite. Vă apăr de… ăăăă… nu de
comuniști… ăăăă… de imigranți ilegali, magnați ai drogurilor și arabi. E o muncă periculoasă. Îmi risc viața în fiecare zi. Dar sunt pregătit! Și
chestia e că trebuie să fiu înapoi în Death Valley în seara asta – Death Valley, Valea Morții, ce adecvat, nu? – Am întâlniri foarte importante cu
ofițeri de rang înalt – apoi luni mă duc în Fort Benning, Georgia, să finalizez divorțul de nebuna de nevastă-mea. Și apoi, cam în doi ani, o să fiu
demobilizat. Ce vreau să zic e că… N-o să mai fiu pe-aici o vreme. Dar o să vin înapoi peste doi ani și-o să te caut, okay? Și dacă nu l-ai găsit pe
tatăl copilului, s-ar putea să te cer de nevastă, fiin’că nicio femeie n-ar trebui să-și crească singură copilul. Înțelegi? E ok așa pentru tine,
Celestina? Pot să te cer?
CELESTINA (neștiind ce să spună): Ăăăă. Poți să mă ceri.
NELSON: Da! Bun așa! Păi, mi-am terminat treaba aici. Pa-pa!
(Nelson se îndreaptă spre haina de ploaie și începe s-o îmbrace.)
ANÍBAL: Cum adică? Ce faci?

NELSON: Tre’ să mă-ntorc în Death Valley. Mă cheamă datoria.
ANÍBAL: Fix acum?
NELSON (uitându-se la ceasul lui de mână): O, nu! Mi-a murit ceasul! La dracu’. Da. Tre’ să plec. O să mă cac undeva pe drum. Sunt terminat
dacă n-ajung.
ANÍBAL: Toate astea se întâmplă prea repede –
NELSON: Rahat, viața trece cât ai clipi. Obișnuiește-te cu ideea. Și mulțumesc că mi-ai prezentat-o pe femeia visurilor mele, frate-miu.
(Celestina zâmbește. Apoi o fulgeră din nou durerea de burtă.)
CELESTINA: Ohhhhhh.
(Nelson și Aníbal se duc repede la Celestina.)
ANÍBAL și NELSON: Ești bine??

CELESTINA (încă în dureri): E în ordine. Mulțumesc. (Durerea o mai fulgeră o dată.) De ce face copilul meu asta? De ce-mi trimite semnale
prin șira spinării? Ce cod e ăsta? Ce cuvinte?

(Nelson îi privește burta.)
NELSON: Îmi dai voie?
(Celestina încuviințează, iar Nelson îngenunchează la picioarele ei și-i masează burta. Durerea dispare încet. Celestina zâmbește ușurată.)
CELESTINA: Mulțumesc, Nelson.
(Nelson își așază capul pe burta ei, ascultând sunetele dinăuntru.)
NELSON: Ce chestie. Se aude oceanul! Se aud stelele cum vâjâie pe cer!

CELESTINA (încântată): Chiar?
NELSON: Aud un trup micuț care caută ieșirea. Oase mici. (către burta ei.) Hei, tu, de-acolo, dinăuntru. O să te-aștept, micuțule. O să fiu tatăl
visurilor tale. Hai afară din noaptea aia adâncă în care ești, hijo de mi alma, să-mi vezi zâmbetul de cur prost ce sunt, o să vezi lumina soarelui!
Nu că-i tare? Și să-i spui frumoasei de maică-ta să m-aștepte, bine, mijo?
(Nelson o sărută pe Celestina pe burtă. Mișcată, Celestina îl sărută cu blândețe pe Nelson în creștetul capului.
Neslon se ridică. Nelson și Aníbal se cuprind într-o îmbrățișare lungă.)
ANÍBAL: Șase ani, Nelson. La dracu’, șase ani.

NELSON: Asta e cea mai fericită seară din viața mea!
(Nelson deschide ușa. Sirene. Nelson dispare în ploaie. Aníbal se duce la ușă.)
ANÍBAL: N-ai să poți ajunge în Death Valley pe ploaia asta…

NELSON (din off): Ba un bărbat poate!
(Aníbal privește cum se îndepărtează mașina lui Nelson. Stând cu spatele la public, Aníbal îi face, trist, cu mâna. Celestina se uită la el. Aníbal
închide ușa. Sirenele se opresc.
Celestina îl privește pe Aníbal, care păstrează o vreme tăcerea, cu mintea în altă parte.)
CELESTINA: Ești bine?
(Pauză scurtă. El încearcă să zâmbească. Începe să strângă masa din bucătărie.)

ANÍBAL: Chiar ai de gând să-l aștepți? Doi ani?

CELESTINA: Eu nu știu ce înseamnă „doi ani”, Aníbal.
(Aníbal își freacă ochii obosiți – apoi se uită la ceasul lui de mână - apoi își dă seama că ceasul nu funcționează.)
ANÍBAL: Nici măcar nu știu cât e ceasul. Poate-i deja săptămâna viitoare. Nu-mi amintesc nimic de azi dimineață. Nu-mi amintesc dacă am
sărutat-o pe Debbie când a plecat sau dacă am lucrat sau dacă am mâncat sau dacă am venit cu mașina de la aeroport sau dacă am dat peste o tipă
care făcea autostopul în furtuna secolului. Și chiar a fost deșteptu’ de ăla micu’ pe-aici? Nu-mi vine să cred că deja e bărbat! Parcă au trecut
doar zece minute de când eu mă luam la trântă cu el!
CELESTINA: Nu mâncăm?
ANÍBAL (încercând să se concentreze): Să mâncăm. Da. Să mâncăm.
(Aníbal și Celestina se așază la masa de bucătărie. Celestina, care abia așteaptă, începe imediat să-și umple gura cu mâncare, consumând-o cu
pasiunea unei persoane lihnite de foame.)
CELESTINA (cu gura plină): Asta e cea mai bună mâncare!

ANÍBAL (îngrijorat): Ușor… Celestina… ușor…
(Aníbal și Celestina își continuă cina. Acest proces ar trebui să dureze la fel de mult ca în realitate – în ciuda vitezei cu care Celestina își atacă
mâncarea - și ar trebui să aibă loc în liniște.
În tot acest timp, Aníbal și Celestina se pot uita din când în când unul la celălalt – pot zâmbi – își pot feri privirea – uneori Aníbal o privește fix
pe Celestina, alteori ea pe el.
Deodată, casa este zguduită de câteva bubuituri dure de tunet. Fulgerul de afară luminează casa prin ferestre, nenatural de puternic.
Celestina se uită la Aníbal.)
CELESTINA: Me pregunto… me pregunto como será haberte amando en cada etapa de tu vida, Aníbal.
(Pauză scurtă. Aníbal o privește și ea continuă în spaniolă.)
CELESTINA: Amar al niñito que fuiste, y tomarte de la mano, y ayudarte a cruzar la calle, y besar tu barriguita gordita de bebé, y peinar tus
greñitas de chiquillo. Y luego, mas adelante, amar al anciano en que te convertiste, y besar tus arrugas profundas, y suavizar tu pelo canoso, y
deleitar tu sabio y cansado corazón, y mirar fijamente hacia adentro de esos ojos misteriosos, mas alla de las cataratas, y muy adentro de tí,
hacias los verdes prados donde uno nunca nevejece. ¿No te pareceria lindo tener ese tipo de amor, Aníbal? ¿El amor de toda una vida?

(Pauză scurtă. Aníbal zâmbește neliniștit.)
ANÍBAL: Ce?
CELESTINA: Ce?
ANÍBAL: N-am știut că vorbești spaniolă.
CELESTINA: Solamente hablo Español cuando estoy enamorada.
ANÍBAL: Ce?
(Pauză scurtă.)
CELESTINA: Nu vorbești deloc spaniolă?

ANÍBAL (trist): Deloc.
CELESTINA: Deloc?
ANÍBAL: Deloc.
CELESTINA: De ce nu?
ANÍBAL: Câteodată… nu știu… oamenii mai uită…
CELESTINA: Dar cum să uiți o limbă?
ANÍBAL: Așa s-a întâmplat, Celestina. Nu e frumos și nu sunt mândru de asta, dar așa s-a întâmplat.
CELESTINA: Îmi pare rău.
ANÍBAL: Singurul cuvânt pe care-l știu e „coño”!
CELESTINA (râde): Păi, „coño” e util.
(Celestina râde cu tristețe. Aníbal râde împreună cu ea. O privește. Ea întinde o mână. El îi ia mâna întinsă și o ține între ale lui o clipă.)
ANÍBAL (retrăgându-se): Să-ți pregătesc canapeaua.
(Pauză scurtă.)
CELESTINA: Bine. Te ajut.
(Pe parcursul următorului discurs, Aníbal se duce la canapea și o desface. Merge la dulap și se întoarce cu perne, pături și cearceafuri.
Împreună, el și cu Celestina pregătesc canapeaua. Dacă e nevoie, pentru ca discursul să se încadreze în timp, Aníbal poate să treacă prin orice
ritual de seară care e considerat necesar: să stingă luminile, să încuie ușa, să pornească sistemul de alarmă, să ducă gunoiul etc.

Spre finalul discursului, în timp ce Aníbal e cufundat în amintiri, nu o mai privește pe Celestina. În spatele lui Aníbal, întoarsă spre partea din
spate a scenei, Celestina își dă jos rochia de gravidă și îmbracă o cămașă de noapte pe care-o avea în plasa de cumpărături. Își desface părul
lung. Arată mai nepământesc, mai angelic ca niciodată.)
ANÍBAL: Am făcut dragoste cu Debbie chiar azi noapte. Sau a fost azi dimineață? (Pauză scurtă.) Am convins-o să rămână peste noapte aici, în
loc să doarmă iar la birou. Parcă a trecut un milion de ani. (Pauză scurtă.) O știu pe Debbie din liceu, din Bronx. Am ieșit o vreme împreună.
Apoi ea a plecat – s-a dus la facultate – iar eu nu-mi permiteam asta așa că am rămas și mi-am găsit o slujbă. Ea s-a măritat cu profesorul ei de
engleză și s-a mutat în Ohio. Am vrut să mă sinucid. În următorii cinci ani, am avut tot felul de alte relații. La prima, aveam douăzeci și doi de
ani. Femeia de care m-am îndrăgostit atunci avea treizeci și nouă. Ne simțeam grozav împreună. Dar am dus-o acasă să-i cunoască pe ai mei și
tata s-a dat la ea și s-a terminat. Apoi m-am îndrăgostit de o blondă. Era o frumusețe. Dar venea dintr-o familie dusă rău de tot și avea probleme
cu drogurile și bea prea mult, și în noaptea în care i-am spus că nu o mai iubesc a încercat să sară dintr-o mașină pe autostrada Belt Parkway.
După aceea m-am îndrăgostit de o serie de lesbiene. Toate femeile care îmi plăceau erau de fapt gay! Apoi, într-o noapte, în ajun de Anul Nou,
locuiam în Lower East Side, sună telefonul, e Debbie. Și-a părăsit soțul. A plecat din Ohio. Că e la soră-sa, în Harlem. Că nu mi-ar plăcea să ne
vedem. (Pauză scurtă) M-am dus la ea. Nu știam la ce să mă aștept. Stătea într-una din clădirile alea vechi cu încălzirea dată prea tare și
calorifere de oțel care pocnesc toată noaptea, și muzica lui Willie Colón și râsete și petreceri și săruturi zgomotoase care năvălesc pe tine din
toate apartamentele din jur. Oameni explodând pur și simplu! Înnebunind! Îmi amintesc mirosul de tos- tos-
CELESTINA: Tostones!
ANÍBAL: Tostones! Și orez și fasole și lechón- lechón-
CELESTINA: Lechón asado!
ANÍBAL: Lechón asado! Știi: totul gătit cu multă man–
CELESTINA: Manteca!
ANÍBAL: Manteca! Și am ținut-o pe Debbie în brațe toată noaptea. Nu ne-am tras-o. Am sărutat-o mult. Ne-am atins peste tot. Dar nu am
făcut-o. O luam din nou de la început. Îi învățam corpul din nou. Părea cumva mai complexă. Toți anii în care nu ne-am văzut, toți kilometrii pe
care i-a străbătut, toată acea înțelepciune și experiență de femeie măritată care nu erau ale mele. Mă simțeam ca un băiețel, un copil, în brațele
unei femei mature. În acea noapte am hotărât să mergem împreună la L.A. și să o luăm de la capăt. Să trăim în singurul oraș în care te poți
reinventa cu adevărat. Să căutăm aur în L.A. River. Ea voia să se îmbogățească din filme. Eu voiam să scap de rasiștii care vedeau în mine doar
un amărât de hispanic. (Pauză scurtă)
În timp ce ne țineam în brațe și ne atingeam, mi-am amintit un lucru de care credeam că uitasem. S-a întâmplat pe când eram doar un băiețel.
Nu-mi mai aduc aminte câți ani aveam. Locuiam în Newark, New Jersey. Eram în vizită la verișorii mei, care trăiau într-o casă mare în
Patchogue, Long Island. Ochii mei de copil vedeau o casă enormă, asemeni unei case bântuite din epoca victoriană, dar poate că nu era așa.
Aveau treisprezece copii. Ne uitam mereu împreună la lucha libre, lupte profesioniste. Odată, văru-meu Ernesto a fost luat de val în timp ce se
uita la Bruno San Martino la TV și mi-a tras un pumn în stomac. Lui Ernie îi plăcea să provoace durere. Avea părul negru, creț și lung, buzele
roșii, dinții strâmbi: dintre toți verișorii, el semăna cel mai mult cu mine. Într-o altă seară, după o petrecere, vărul meu Cheo mi-a povestit cum
își simțea biluțele fluturând în pantaloni când dansa pe muzică americană. Biluțele lui se mișcau înainte și-napoi când dansa pe rock’n’roll. Îmi

plăcea Cheo. Nu mă lovea niciodată, ca Ernesto. Cheo m-a învățat despre exponenți și rădăcini pătrate. S-a dus în Vietnam. Toată lumea credea
că Ernesto va ajunge traficant de droguri. (Pauză scurtă).
Într-o noapte eram la etajul al doilea din casa verișorilor mei. Îmi amintesc că am trecut pe lângă un dormitor întunecat: ușa era deschisă. Mi s-a
părut că aud o voce strigându-mă dinăuntru. Am intrat. Era verișoara mea, Eva. Ea era mai mare decât Ernie și Cheo. Mult mai mare decât mine.
Țin minte că stătea lângă fereastră. Îi vedeam fața luminată de un felinar de pe stradă – sau era luna? Îmi amintesc că era un miros greu în
cameră. Nu știu cum am ajuns acolo – dar am sfârșit întins în pat cu Eva. Stăteam întins pe spate, mă uitam la tavan. Eva era în genunchi lângă
mine. Apoi și-a ridicat rochia și m-a încălecat și-și freca pelvisul de mine. Cred că avea chiloți pe ea. Eu aveam pantalonii pe mine și nu știam de
ce îmi face asta, dar știam că trebuie să o las pentru că era verișoara mea mai mare și deci avea autoritate. Îmi aduc aminte că avea picioare fine.
Îmi amintesc fața ei. Se uita pe fereastră. Nu-mi amintesc cât a durat. Nu-mi amintesc dacă a intrat cineva peste noi. Nu-mi amintesc dacă a știut
cineva vreodată, deși mai târziu părea că toată lumea știe. Mi-a plăcut cum stătea Eva deasupra mea. Îmi amintesc greutatea ei. Mi-a plăcut
greutatea ei. Nu-mi amintesc dacă mi s-a sculat sau nu: eram doar un copil! Mi-a plăcut să mă uit la fața Evei în timp ce privea pe fereastră. La
lumina care-i dezvăluia jumătate din față. Aș vrea să-mi pot aminti gura ei! Cred că era deschisă. Dar nu mai țin minte. Zâmbea, oare? Și-a
mușcat buza de jos? Vorbea cu mine? A spus ceva în spaniolă? Îmi amintesc ochii ei. (Pauză scurtă).
Așa că m-am îndrăgostit de Eva. Mă gândeam la ea tot timpul. Și cred că mama a bănuit ceva și și-a făcut griji pentru noi, deși în familia mea au
mai fost căsătorii între veri primari. Într-o seară, spălam vase împreună cu mama, unul lângă altul. Atunci am avut singura discuție despre sex
din viața noastră. Fără să se uite la mine, a spus: „Aníbal, ține minte: există unele fructe pe care nu ai voie să le mănânci.” Asta a fost tot ce a
spus. Iar eu știam exact despre ce e vorba. Și altceva nu mi-a mai spus. (Pauză scurtă)
Nu am uitat-o niciodată pe Eva. Chiar și în brațele lui Debbie, după cinci ani în care mi-a fost dor de ea și mi-a lipsit, Eva îmi venea în minte cu
ușurință. E ca și cum... spațiul din jurul corpului meu ar fi fost iremediabil îndoit – sau deformat – de greutatea Evei. Mă întreb dacă dragostea îți
poate face asta uneori. Schimbă legile fizice din jurul tău cumva: viteza luminii și forma spațiului și modul în care simți timpul.
CELESTINA: Ce crezi că te-a făcut să te îndrăgostești de femeile astea?
ANÍBAL: Crezi că știu?
(Aníbal se întoarce să se uite la Celestina, care între timp și-a îmbrăcat cămașa de noapte. Ea îi zâmbește. Pauză scurtă.)
CELESTINA: Vrei, te rog, să-mi masezi picioarele?

ANÍBAL: Poftim?
CELESTINA: Îmi masezi picioarele? Mi-au înghețat.
(Pauză scurtă)
ANÍBAL: Ăăăă, sigur.

(Pauză scurtă. Celestina se așază pe canapea și își ridică picioarele goale, în așteptare. Aníbal se așază lângă ea, cu picioarele ei în poală. I le
masează ușor. Ea închide ochii în extaz.)
CELESTINA: Hmmmmmm..... da......
(Celestina pare să adoarmă. Fața ei este senină și împăcată. Aníbal o privește o clipă. Nu se poate abține să zâmbească.)
ANÍBAL: Buenas Noches.
(Aníbal dă să se ridice. Celestina deschide ochii.)
CELESTINA: Sărută-mi degetele de la picioare.

ANÍBAL: ... Poftim?
CELESTINA: Doar o dată?
ANÍBAL: Să-ți sărut – ce -?
CELESTINA: Te rog? Doar o dată?
(Pauză scurtă)
ANÍBAL: Bine.
(Aníbal îi sărută degetele de la picioare unul câte unul. Ea zâmbește la fiecare sărut, încearcă să nu chicotească, are ochii încă închiși.
Aníbal termină și dă să plece.)
CELESTINA: Nu. În nici un caz.

ANÍBAL: Acum ce mai e?
CELESTINA: Mai sus.
ANÍBAL: ... Mai sus?
CELESTINA: Pe corp.
ANÍBAL: Bine.
(Aníbal o sărută pe genunchi. Celestina suspină adânc, se întinde.)
CELESTINA: Un pic mai sus.

(Aníbal îi sărută coapsele. Celestina șoptește.)
CELESTINA: Mai sus.
(Aníbal îi sărută burta enormă.)
CELESTINA: Și mai sus.
(Aníbal îi sărută sânii.)
CELESTINA: Continuă.
(Aníbal o sărută pe gât.)
CELESTINA: Ai ajuns, călătorule! Ești acasă!
(Aníbal o sărută pe Celestina ușor, o singură dată, pe buze. Se țin în brațe îndelung. Se aude ploaia care lovește casa. Cei doi nu se privesc în
timp ce vorbesc.)
ANÍBAL: Mi-e frică.

CELESTINA: Să nu-ți fie.
ANÍBAL: Nu-i vorba de corpurile noastre. Mă tem că o să amestecăm visele mele triste cu visele tale sălbatice.
CELESTINA (zâmbește): Poate vor avea copii frumoși, Aníbal.
(Aníbal o sărută cu blândețe pe buze. Ea își deschide gura și îl primește înăuntru, sărutându-l înapoi cu toată pasiunea de care e capabilă.)
ANÍBAL: Celestina.
(Celestina vorbește cu Aníbal în timp ce-l ține în brațe.)
CELESTINA: Mi-e străin propriul corp, Aníbal. Mi-e străin propriul trecut. Amintirile mele nu-mi spun nimic. Mă îndoiesc de toate. Nu cred
nici măcar ce-mi confirmă alții. Mă întreb dacă numele meu chiar este Celestina del Sol! (Pauză scurtă.) Uneori, ești cu cineva și nu ți se mai
pare că-ți ești atât de străin. Cumva, prin noroc sau chimie sau intervenție divină sau nebunie, te lovești de o altă viață și are loc o explozie

urmată de pace. Pentru o secundă, un an, cincizeci de ani - sau oricât ar fi - simți că ai ajuns, într-un fel, acasă. Uneori nu există „timp” – doar un
nesfârșit acum, care trebuie umplut cu viață. Ca să fie salvat de rutină și moarte. (Pauză scurtă.) Haide.
ANÍBAL: Bine.
(Aníbal o ia pe Celestina de mână și o conduce spre scara care duce spre patul suspendat.
În timp ce urcă pe scară, restul casei pare să dispară și e înlocuit de stele îndepărtate care sclipesc, și semiluni, și nori întunecați, argintii.
Când ajung la pat, se aude încă un ciocănit la ușă.
Dintr-o dată, casa revine la starea inițială, ca și când s-ar fi rupt o vrajă. Aníbal se uită spre ușă.)
CELESTINA (încetișor): Cine-o fi?

ANÍBAL: Stai aici.
(Aníbal coboară. Celestina rămâne sus în pat, ascunsă parțial vederii de tăblia patului, îndreptată spre avanscenă.
Aníbal deschide ușa. Sirene. Aníbal este surprins la vederea sutelor de bidoane Sparkletts care acoperă veranda.
În fața ușii stă Nelson, care arată schimbat. Părul îi este puțin mai lung. Nu mai are mustață. În loc de uniformă poartă blue jeans, teniși și o
jachetă veche de blugi. Se sprijină într-un baston.
Dar nu este singura schimbare. Partea copilăroasă și fericită a lui Nelson a dispărut. Deși încă folosește unele dintre vechile sale replici, din
ele lipsește spiritul.)
ANÍBAL: Nelson?
NELSON (zâmbet obosit): Frate!
(Nelson îl cuprinde pe Aníbal într-o îmbrățișare puternică și-l lovește peste spate.)
ANÍBAL (derutat): Ce cauți aici?
(Nelson îl ține îndelung în brațe pe Aníbal, care vrea să se desprindă din îmbrățișare. Nelson nu-l lasă.)
NELSON: Uite-te la tine, mă! Ce bătrân și ce urât te-ai făcut!

ANÍBAL: Ce s-a întâmplat?
NELSON: La dracu’, vreau doar să te țin în brațe, man!
(Aníbal, îngrijorat, se desprinde din îmbrățișare.)

ANÍBAL: Ce-ai pățit? N-ai putut să te-ntorci in Death Valley? S-au închis autostrăzile?
NELSON: Death Valley? Ce vorbești? Totu-i super! Sunt un om liber! Pot să fac ce vreau acum!
ANÍBAL (observând într-un final): Hei, ce-i cu tine? De ce ai fața asta?
(Nelson intră în sufragerie, închizând ușa după el. Sirenele se opresc. Nelson se uită în jur.)
NELSON: Băga-mi-aș, locu’ ăsta nu s-a schimbat deloc. Totu-i exact la fel cum îmi amintesc!
ANÍBAL: Stai. Stai un pic. Ce ți s-a-ntâmplat? Arăți complet – ce-i cu hainele tale?
NELSON: Doamne, vrei să termini cu felul în care arăt? Ce, ești homo? Am noroc că-s în viață, boule. Vreau o bere.
(Nelson se duce la frigider să-și ia o bere.)
ANÍBAL (încă derutat): Ia-ți o bere.

NELSON: Am fost șucărit pe tine, frate. Chiar am fost. Toate scrisorile pe care ți le-am trimis mi-au venit înapoi, telefonul ți-a fost deconectat,
mi-am zis, „Curu’ ăla s-a mutat fără să-mi zică! Dacă mă face să străbat toată țara – trei zile-n pula mea - și nu-i acolo, o să-l omor!”
(Pauză scurtă.)
ANÍBAL: Ai mers cu mașina trei zile?

NELSON: Păi nu? Din Georgia? Te-ai prostit la cap? Nu mai ai memorie? Ce ți-am zis eu acum doi ani? Că imediat ce mă-ntorc în Benning și
ies din armată și divorțez de Mein Kampf, vin înapoi aici, o găsesc pe fata aia și-o cer de nevastă.
(O pauză scurtă, timp în care Aníbal se uită la Nelson.)
ANÍBAL: Doi ani? Nelson, ești beat? Au trecut câteva minute de când ai plecat de-aici și-ai zis asta.
NELSON (râde): Tre’ să mai ieși din L.A., frate. Ți se lichefiază creierul!
ANÍBAL: Acu’ juma’ de oră –
NELSON: Poate pentru tine, domnu’ Tralala! Ai pe tine aceleași haine plicticoase pe care le-aveai în seara aia! Și nu ploua atunci cumva?
ANÍBAL (alarmat, îngrijorat): Termină cu căcaturile, Nelson…
NELSON: Ba să termini tu cu căcaturile, sau te pocnesc! Unde-i Celestina? O ascunzi? A născut? Copilul știe cine sunt? Întreabă de mine? Pun
pariu că mă iubește!
ANÍBAL (încercând să se concentreze): Ea… ea… ăăăă…
NELSON: Și tu! NemernLicule! De ce mi-au venit înapoi scrisorile? Crezi că a fost distractiv să fiu în căcata aia de Bosnie și să n-am niciun
căcat de semn de la tine tot timpul ăla? Mă cac pe tine!

ANÍBAL: Bosnia?
NELSON: Păi, războiul? Bătălia de la Mostar? Ești drogat sau ce? Nu ajung știrile în L.A.? (Nelson bagă mâna în haina lui de ploaie și scoate
un ciorchine de medalii. Le aruncă de-a curmezișul camerei, una câte una.) Medalia R-com cu două frunze de stejar! Medalia Army
Achievement! Steaua de Bronz cu trei frunze de stejar! Steaua de Argint cu două frunze de stejar! Medalia pentru Eliberarea Bosniei!
(Nelson râde și bagă mâna în alt buzunar, de unde scoate un pachet de scrisori pe care i le trimisese lui Aníbal, toate returnate. Aníbal se uită
cu uimire la datele de pe ștampilele poștale.)
ANÍBAL: Scrisorile astea-s din Bosnia.

NELSON: Frumoasă țară. Am întâlnit și-o gravidă. Man, chiar voiam s-o iau de nevastă – mi se rupea inima când am lăsat-o – dar „nu”, am zis,
„Mă așteaptă în State cea mai frumoasă fată, pe nume Celestina!”
(Tremurând, Aníbal pune jos scrisorile.)
ANÍBAL: Cum se poate ca o noapte să însemne doi ani… Celestina?
(Celestina se ridică în capul oaselor în pat și coboară pe scară în sufragerie în timp ce Nelson vorbește:)
NELSON: Au fost nevoiți să mă bage într-un căcat de spital militar, pen’ că am făcut un căcat de depresie? Mi-am zis: Tre’ să trec peste asta ca
să-mi revăd mireasa și copilul! Și-mi spuneam mie însumi asta, Aníbal, iar și iar, ca pe-o rugăciune, și să știi că ăsta a fost singurul lucru care a
împiedicat căcaturile de gloanțe sârbești să-mi intre în ceafă sau minele de teren să-mi șteargă picioarele de pe fața pământului. Insuportabila
fericire a numelui ei!
(Celestina a ajuns în sufragerie. Nelson se întoarce s-o privească. Nu-i vine să creadă ceea ce vede.)
CELESTINA: Bună, Nelson.
(O pauză lungă în care Nelson o admiră și zâmbește.)
NELSON: Hei.
CELESTINA: Ce mai faci?
NELSON: Chiar tu ești.
CELESTINA: Chiar eu sunt.
NELSON (răspunzându-i la întrebare): Sunt puțin obosit. Mă doare curu’ – am condus trei zile din Georgia pân’ aici.

(Nelson începe să plângă. Celestina merge la el.)
CELESTINA: Hei, hei, ce s-a-ntâmplat?

NELSON: Nimic. Nu-i nimic. Nicio problemă.
(Celestina îi șterge ochii lui Nelson.)
CELESTINA: Am auzit ce-ai pățit în război. Îmi pare rău.

NELSON: S-a terminat. Am supraviețuit. O să-l uit cât de repede pot.
CELESTINA (atingându-și burta): Am multe să-ți spun… după cum vezi…
NELSON: O, da! Îmhm! Văd că multe s-au întâmplat în viața ta, Celestina!
ANÍBAL (către Celestina): Tu știi ce se-ntâmplă aici?
CELESTINA (în inima ei se dă o luptă): Nu-ți fie frică, Aníbal, te rog…
NELSON (neascultând): Da’ știi ce-i ciudat? Mă uit la tine. Parcă n-ai îmbătrânit deloc!
CELESTINA: Dar nici n-am îmbătrânit!
NELSON: Și iar ești însărcinată! Exact ca-n seara aia!
CELESTINA: Nu e – Nelson – asta trebuie să-ți spun - și știi că nu te-aș minți. Ai plecat din Los Angeles. Te-ai dus la război… dar aici, în casa
asta, timpul n-a trecut; e încă aceeași seară; tu ai plecat cu puțin timp în urmă. Și copilul ăsta… e copilul lui Rodrigo… înțelegi?
NELSON (râde): ‘Te dreacu.
CELESTINA: Ăsta e adevărul!
NELSON: Nu-mi vine să cred că mă minți în halul ăsta!
CELESTINA: Și, Aníbal – au trecut doi ani – indiferent ce crezi tu!
ANÍBAL: Cum se poate așa ceva?
CELESTINA: Eu sunt de vină, Aníbal. Te-ai molipsit de la mine! Am schimbat „timpul” din jurul tău –
ANÍBAL: Dar - cine mi-a plătit lumina? Cine-a plătit chiria? Unde-i Debbie? Ce s-a-ntâmplat cu jobul meu?!
NELSON: Ce dracu’ încercați voi să-mi faceți?!
CELESTINA (către ambii bărbați): S-au întâmplat…
NELSON (vorbind peste Celestina): Uite, eu știu că ăla-i copilul lui Aníbal! Bine?! Îmi dau seama ce s-a-ntâmplat!
CELESTINA: Nu s-a-ntâmplat nimic!
NELSON: V-ați îndrăgostit! E în regulă! Și, oricum, noi doi nu ne-am făcut promisiuni, nu, Celestina?
CELESTINA: Îmi pare rău, Nelson…
NELSON: Așa că vreau doar să văd copilul ăla înainte să plec! Unde-i? Unde-i băiețelul ăla cu care-am vorbit? I s-a-ntâmplat ceva?!
CELESTINA: Încă nu s-a născut!

NELSON: Man, n-am chef să mai ascult rahaturile astea în doi peri! Duceți-vă la dracu’, amândoi! Mi se rupe dacă v-ați îndrăgostit unul de
altul! Am fost un idiot când am crezut c-o să m-aștepți! Dar nu m-ai așteptat! Așa-i că nu m-ai așteptat?!
(Nelson face o mișcare spre Celestina. Aníbal încearcă s-o apere. Nelson îl ia pe Aníbal, îl ridică și-l trântește de podea.
Celestina merge la Aníbal și-l îmbrățișează. Aníbal se crispează de durere, rămas fără grai. Nelson respiră greu, și imediat îi pare rău pentru ce
i-a făcut fratelui său.
Liniște.
Nelson plânge în tăcere.)
ANÍBAL (în dureri): O, Doamne.

NELSON: Îmi pare rău, frățioare. Nu-s cu toate-acasă. O parte din mine a dispărut, pe când mă uitam prin luneta tancului, pe când ținteam, pe
când urmăream exploziile. Dumnezeii mă-sii! Tre’ să uit atâtea chestii!
ANÍBAL: Doamne, Dumnezeule, frate!
(Nelson se duce la Aníbal, îl ridică și-l așază cu grijă pe canapea. Apoi îl îmbrățișează.)
NELSON: Îmi pare rău, frățioare, știi că te iubesc, futu-i! Sunt un cretin! N-ar fi trebuit să vin aici! Ție-ți merge bine cu femeia ta, asta-i în
regulă, e minunat! Tre’ să mă dau la o parte și să te las să fii fericit, man! Căca-m-aș! Îmi pare rău! Ești fratele meu, la dracu’, și-mi pare rău!
ANÍBAL: Nelson…
(Nelson se șterge la ochi și se duce la ușă. O deschide. Sirene. Nelson fuge în noapte.)
ANÍBAL: Nelson? Nelson!
(Aníbal se ridică să se ducă după Nelson.)
CELESTINA: Aníbal – nu mă lăsa singură!
(Aníbal se duce la ușă.)
ANÍBAL: Trebuie să vorbesc cu el!
(Aníbal fuge în noapte, urmărindu-l pe Nelson. Închide ușa după el.

Celestina e singură. Se duce la ușă și-l așteaptă pe Aníbal. Închide ușa. O deschide din nou. O închide din nou. Se așază.

În câteva momente, nu mai are habar cât timp a trecut de când a plecat Aníbal. Din câte-și dă ea seama, ar fi putut trece zile, săptămâni. Devine
din ce în ce mai agitată. Agitația se transformă în panică. Tremură. Se uită în jur.
Nemaiputând suporta durerea așteptării, Celestina se îmbracă rapid. Își ia pantofii și își pune jacheta de piele întoarsă a lui Aníbal. Se duce la
ușă. Celestina fuge în noapte, lăsând ușa deschisă.
Ceasurile digitale se opresc din clipit și arată o nouă oră: 8:06.
Intră Aníbal. Cu un braț îl susține pe Nelson, care e ud leoarcă și arată răvășit. Aníbal îl ajută pe Nelson să se așeze. Nelson se așază,
ținându-și fața în mâini. Aníbal închide ușa din spatele lui. Sirenele se opresc. Aníbal arată foarte afectat.)
ANÍBAL (către Nelson): … e ok, e ok, frate… ești acasă…

NELSON: Mersi, man.
ANÍBAL: Celestina! L-am găsit! Pun pariu că te așteptai să nu ne mai întoarcem! Mi-a luat toată noaptea, dar l-am găsit!
(Niciun răspuns. Aníbal se duce la baia din culise.)
ANÍBAL: Celestina?
(Niciun răspuns. Aníbal merge înapoi în sufragerie.)
ANÍBAL: Celestina!
NELSON: Celestina!
ANÍBAL: Dumnezeii mă-sii de treabă.
NELSON: Unde e?
ANÍBAL: I-au dispărut pantofii… jacheta… toate ceasurile merg… a fugit… căcat! Stai aici… (Ia la repezeală o haină și fuge afară, în ploaie.
Din culise): Celestina!
(Ușa se trântește. Nelson rămâne singur în scenă. Luminile în care e scăldat Nelson încep să se diminueze.)
NELSON: Celestina.
(Luminile sunt foarte slabe. Sunetul ploii se oprește. Nelson strigă în casa întunecată, cuprinsă de liniște.)
NELSON: Celestina!
(Heblu.)

EPILOG
În întuneric, boleroul din Prolog începe din nou, dar cu sonorul mai jos, deformat dacă se poate. Luminile din avanscenă se aprind.
În timpul discursului Celestinei, mașiniștii intră în scenă și dezasamblează casa. Până la sfârșitul discursului Celestinei, nu ar mai trebui să
rămână nimic din casa lui Aníbal din Echo Park.
Scările de lângă pat dispar și patul e coborât pe scenă. Peretele de sticlă e mutat din casă și rămâne într-o parte a scenei, de sine stătător. Apa
se scurge pe peretele de sticlă, ca și în Prolog. Un microfon este amplasat pe un stativ, în mijlocul avanscenei.
Au trecut patruzeci de ani.
Celestina intră și merge la microfon. Nu mai e gravidă. Hainele ei sunt mult mai frumoase ca înainte. În afară de asta, arată la fel. Împinge un
cărucior. Poartă jacheta învechită din piele întoarsă a lui Aníbal. Vorbește cu bebelușul. Este în mijlocul conversației.
CELESTINA: Îți vine să crezi că plouă în halul ăsta în L.A.? Coño! (Pauză scurtă) Ultima oară când am fost aici ploua exact ca acum, chiar
înainte ca tu să te naști, și Los Angeles-ul s-a schimbat așa de mult, mijo. Nu pot să-mi revin. A venit într-un final și Big One - un monstru cu
șapte epicentre - eliberând valuri incredibile de energie, luând prin surprindere și omorând mulți oameni - cele șase câmpuri active de petrol din
Pico au explodat – din turnurile din centru și din Century City și din Burbank cădeau bucăți de sticlă ca niște ghilotine plutitoare - au fost
paisprezece milioane de refugiați și Los Angeles a murit o vreme. Oamenii s-au dus înapoi în New York și în Vestul Îndepărtat. A urmat un
somn lung. (Pauză scurtă.)
Dar oamenii s-au întors. S-au întors pentru lucrurile pe care le-au iubit înainte la L.A. Au reconstruit orașul. Și orașul a renăscut - și acum e mai
grozav ca niciodată! Uite, mijo, vezi? Clădirea de-acolo? E Casa Albă. Au mutat-o de la Washington, D.C., și au pus-o pe Wiltshire Boulevard.
Și uite clădirea Națiunilor Unite și World Trade Center. Toate sunt aici, în noul L.A. Noua capitală a Statelor Unite. Capitala culturală și
comercială a lumii. Capitala celei de-a treia lumi. Păi chiar că au aranjat locul ăsta, Aníbal! Aici se află cel mai mare metrou din lume. Leagă
Catalina Island de Angeles National Forest. Aerul e atât de curat! E chic să citești! Toate străzile au nume spaniole! Au fost integrate în oraș
toate suburbiile! Nu mai există zone sărace! Nici un mare cutremur în următorii o sută cincizeci de ani! În L.A., asta înseamnă practic pentru
totdeauna!
(Casa a fost dezmembrată complet și îndepărtată de pe scenă. Decorul arată la fel ca la începutul piesei. Boleroul se termină sau se
diminuează.
În întuneric, Aníbal intră și se întinde pe pat.
Celestina împinge căruciorul lângă pat.
Reflectoarele care luminează patul se aprind. Se vede foarte clar că Aníbal este un bărbat bătrân, de peste șaptezeci de ani. Aníbal stă întins în
pat, citește o carte.
Lumina din jurul patului scade foarte mult, lăsând patul ca o insulă luminată. Stelele care pâlpâie vag, semilunile și norii argintii, întunecați,
din scena anterioară pot să reapară: ar trebui să arate ca și cum patul plutește din nou prin spațiu.
Celestina merge lângă Aníbal și îl privește îndelung.)

CELESTINA (zâmbet larg): Ești chiar tu, Aníbal?

ANÍBAL (ridică privirea din carte): Hmm?
CELESTINA: Sunt eu, Aníbal! M-am întors! Tocmai am sosit în L.A.! N-am crezut că o să-mi amintesc cum să ajung în Echo Park – dar stația
din Virgil colț cu Santa Monica e încă acolo - și casa ta arată exact la fel – cutremurul n-a afectat-o – nu-mi vine să cred ce noroc am avut!
(Aníbal se uită la Celestina îndelung. Nu își aduce aminte de ea.)
ANÍBAL: Ești noua asistentă?

CELESTINA: Sunt eu. Celestina! M-am întors!
ANÍBAL: Nu ești noua asistentă? Cine o să-mi facă baie?
CELESTINA: … sunt Celestina.
ANÍBAL: Cine-i Celestina?
CELESTINA: Aníbal, termină.
ANÍBAL: Cine ești?
(Pauză scurtă)
CELESTINA: Celestina del Sol.
(Celestina așteaptă ca Aníbal să-și amintească de ea. Ceea ce nu se întâmplă. Aníbal întinde mâna.)
ANÍBAL: Sunt Aníbal de la Luna. Îmi pare bine de cunoștință.
(Dezamăgită, Celestina dă mâna cu Aníbal.)
CELESTINA: Îmi pare bine.

ANÍBAL: Ai venit pentru casă? E artizanală. Construită în secolul trecut. În anii ’40.
CELESTINA: Chiar nu-ți aduci aminte de mine?
ANÍBAL: Când ne-am întâlnit?
CELESTINA: Cred că acum patruzeci de ani, dar nu sunt sigură.
ANÍBAL: Patruzeci de ani! Coño! Memoria mea nu bate până acolo!
CELESTINA: Pentru mine parc-a fost ieri! M-ai cules de pe marginea străzii. Eram însărcinată. M-ai dus la tine acasă. Am mâncat quesadillas!
Mi-ai masat picioarele!

ANÍBAL: Chiar?
CELESTINA: Îmi amintesc fiecare moment din acea noapte! M-am gândit la tine în continuu! Și am vrut să mă întorc mai repede, dar am
pierdut socoteala „timpului”!
ANÍBAL: Nu se poate să fi fost acum patruzeci de ani. Vederea mea nu-i prea grozavă – afurisita asta de cataractă, știi? – dar – ești o copilă.
Câți ani ai, două’ș’cinci? Două’ș’șase?
(Pauză foarte scurtă)
CELESTINA: Nu sunt foarte sigură.
(Răspunsul pare să trezească ceva în Aníbal, dar acesta nu prea știe ce.)
ANÍBAL: Ei bine, dacă ai venit pentru casă, fă-te comodă, uită-te în jur – e artizanală!
CELESTINA: La naiba, știu că-i artizanală, Aníbal!
ANÍBAL (râde, referindu-se la bebeluș): Și cine-i puștiul?
CELESTINA: Fiul meu. Cred că l-am tot născut vreo șase luni!
ANÍBAL: Poți să repeți, te rog?
CELESTINA: Nu contează!
ANÍBAL: Câți ani are?
CELESTINA: Crezi că știu?
ANÍBAL: Oare de ce mi se pare c-am mai avut conversația asta?
CELESTINA: Îl cheamă Aníbal. Aníbal del Sol y la Luna. Tatăl lui e mort. Cadavrul lui Rodrigo a fost scos din L.A. River în furtuna secolului.
ANÍBAL: Coño!
CELESTINA: A fost în noaptea când ne-am întâlnit, Aníbal. Fratele tău era în armată. Aveai o iubită pe nume Debbie.
ANÍBAL: Debbie? Ai ajuns prea târziu. Am îngropat-o săptămâna trecută în Anaheim. Și hai să-ți spun ceva, ăia de la Disney au făcut o treabă a
dracu’ de bună când mi-au îngropat soția. Oamenii ăia chiar știu să organizeze o-nmormântare! Sunt niște adevărați comercianți ai morții!
CELESTINA: Deci până la urmă te-ai însurat cu ea, hmm?
ANÍBAL: A trebuit. Am lăsat-o cu burta la gură.
CELESTINA: Și Nelson?
ANÍBAL: E erou de război, știi. Stă mai sus, pe strada asta. S-a însurat cu o fată frumoasă acu’ mulți ani… o bosniacă. Au treișpe copii!
CELESTINA (zâmbește): Foarte bine.
(Aníbal o privește lung pe Celestina.)

ANÍBAL: Îmi pari…coño… îmi pari așa de cunoscută. Semeni puțin cu… era o fată… într-o noapte care a părut să țină o veșnicie… era…
nebună… și foarte grasă…
CELESTINA: Eram însărcinată!
ANÍBAL: …dar a fost acu’ patruzeci de ani… înainte de Big One… înainte să mute capitala… mi s-a întâmplat ceva atunci… am leșinat vreo
doi ani… n-a găsit nimeni nicio explicație… m-am trezit și era cu doi ani mai târziu! Și-am avut în timpul ăsta tot felul de vise fără nicio logică!
(Râde) Dar știi ceva? A fost așa demult și s-au întâmplat atâtea de-atunci, atâta viață, atâta moarte, atâtea schimbări, încât totul pare îngropat sub
timpul care a trecut de-atunci și până acum, știi? Ca și cum undeva în mintea mea ar fi un șanț, o gaură foarte neagră și adâncă, și timpul tot
umple gaura asta cu rămășițele din viața mea, iar detaliile: fiecare nume, fiecare față, fiecare gust, fiecare sunet: au dispărut! În groapă! Nu le
mai pot atinge! Coño! Ce înseamnă asta, hmm? Ți se pare că are vreun sens?
CELESTINA: Nu.
ANÍBAL: Nu. Dar ești frumoasă. Drăguță. Ar fi plăcut să-mi amintesc de tine. Să te fi iubit.
CELESTINA: Ne-am iubit, Aníbal.
ANÍBAL: De unde știi că ne-am iubit?
CELESTINA: Am trăit împreună doi ani, nu-i așa?
ANÍBAL: Chiar?
CELESTINA: Au fost cei mai fericiți ani din viața mea.
ANÍBAL: Ești sigură că am fost eu?
(Pauză scurtă. Celestina își șterge lacrimile, îi atinge mâna lui Aníbal și i-o sărută.)
CELESTINA: Ar trebui să te las să dormi. Mă bucur mult că te-am revăzut, Aníbal.

ANÍBAL: Da.
CELESTINA: Să ai grijă de tine, bine?
ANÍBAL: Mulțumesc că ai trecut pe-aici. Ascultă, casa-i un chilipir la prețul ăsta. E un loc minunat să crești o familie!
CELESTINA: O să țin cont de asta.
ANÍBAL: Da. Bine.
CELESTINA: Pot să fac ceva pentru tine înainte să plec?
(Pauză scurtă.)
ANÍBAL: Da, poți.

CELESTINA: Ce anume?
ANÍBAL: Vrei, te rog, să-mi masezi picioarele? Mi-au înghețat.

(Pauză scurtă.)
CELESTINA (zâmbește): Bine.
(Celestina se urcă în pat cu Aníbal, care își așază picioarele în poala ei. Celestina îi masează ușor picioarele. Senzația mâinilor ei pe picioarele
lui are un efect imediat și electrizant asupra lui Aníbal. Când vorbește, pare din nou tânăr.)
ANÍBAL: Am căutat-o prin Los Angeles zile în șir după ce m-a părăsit. M-am dus la stația aia de autobuz de la Virgil colț cu Santa Monica
și-am așteptat acolo zi și noapte. Am dat telefon la toate spitalele și m-am dus la toate secțiile de poliție din districtul L.A. (Pauză scurtă.)
Mi-am imaginat cum ar fi s-o găsesc. Cum ar fi să trăiesc cu ea pentru totdeauna. Mi-am imaginat între noi momente lungi de tăcere, când n-am
avea ce să ne spunem. Mi-am imaginat cum ar fi să îndurăm teroarea unui Los Angeles scăpat de sub control pentru că aceste momente de liniște
ar fi ca niște aripi de fier, iar noi am fi adăpostiți sub ele. N-am auzi zgomotul cutremurelor de pământ și nici țipetele unei lumi muribunde. Dar
ea nu s-a mai întors la mine niciodată. N-am mai văzut-o niciodată. Mi-au rămas doar amintiri despre o femeie extraordinară și despre o noapte
pătrunsă de senzația aia de vis, știi senzația aia: de sunet ca o muzică suspendată, de aer care nu se mișcă, de timp care nu se mai scurge. A durat
ani de zile, dar până la urmă mi-am dat seama că întâlnisem în noaptea aceea un adevărat mister, că primisem în casă un miracol viu. Că
Celestina del Sol era dintr-o lume pe care n-aveam s-o înțeleg niciodată. Că uneori, Natura improvizează. Că Natura a creat o femeie care trăia în
afara câmpului temporal și care s-ar putea să nu moară niciodată. Că într-o zi, toți cei care au cunoscut-o vreodată și-și amintesc de ea vor
dispărea. Că ea va trăi întotdeauna în acea perfecțiune a corpului, ca un fel de zeiță exilată și uitată. Și că a încerca să înțelegi o astfel de viață, și
de ce dragostea e importantă pentru ea, de ce un zeu ar avea nevoie și el să fie iubit, e ca și cum ai încerca să înțelegi anatomia vântului sau
arhitectura liniștii sau tectonica norilor. (Râde.) Da. Cum să reacționezi mai bine în fața unui miracol decât îndrăgostindu-te de el?
(În cele ce urmează, lumina scade pe pat. Sunetul ploii crește.)
ANÍBAL: Și la un moment dat în acea seară, am auzit limba spaniolă, căci dragostea a luat forma limbii pe care o vorbeau părinții mei în
noaptea în care am fost conceput, limba pe care o uitasem…
(Celestina îl sărută pe Aníbal. Se dă jos din pat, ia bebelușul din cărucior și se îndreaptă spre stația de autobuz cu el în brațe.)
ANÍBAL: Celestina mi-a spus: „Me pregunto como será haberte amando en cada etapa de tu vida, Aníbal…”
(Aníbal își continuă discursul în spaniolă, încet, în paralel cu traducerea simultană și mai sonoră a Celestinei:)
CELESTINA (bebelușului): Mă întreb cum ar fi să te iubesc în fiecare etapă a vieții tale, Aníbal. Să iubesc băiețelul care ai fost pe vremuri, să te
țin de mână și să te trec strada, și să-ți sărut burta grăsuță de bebeluș, și să-ți pieptăn părul de băiețel. Și apoi, mai târziu, să iubesc bătrânul

care-ai devenit, și să-ți sărut ridurile adânci, și să-ți mângâi părul cărunt, și să-ți bucur inima înțeleaptă și obosită, și să mă uit fix în ochii aceia
misterioși, dincolo de cataracte, și adânc în tine, până la peisajele verzi în care nu îmbătrânești niciodată. N-ar fi frumos să trăiești o astfel de
dragoste, Aníbal?
ANÍBAL: „… El amor de toda una vida.”
CELESTINA: … Dragostea unei vieți.
(Aníbal zâmbește trist la această amintire frumoasă. Apoi o uită din nou și se întoarce la cartea pe care o citea, ca și când nimic nu s-ar fi
întâmplat.
Lumina de pe pat iese treptat.
În stația întunecată de autobuz, Celestina ridică mâna, sperând să prindă o ocazie cu care să plece din Los Angeles. Bagă mâna în buzunar și
scoate niște biscuiți sărați. Îi dă unul copilului și-l mănâncă pe celălalt.
Ploaie. Faruri. Heblu.)
SFÂRȘIT

Citiți și alte cărți din colecția de teatru a Editurii LiterNet:
1. Petre Barbu - Tatăl nostru care ești în supermarket

2. Igor Bauersima - norway.today (traducere de Victor Scoradeț)
3. Georg Büchner - Woyzeck (traducere de Mihaela Sîrbu)
4. Lia Bugnar - Femeia din manuscris / Omul de zăpadă
5. Ștefan Caraman - Morți și vii / Santiago el campeon
6. Gianina Cărbunariu - poimâine alaltăieri / Stop the Tempo! / Tigru
7. Anton Pavlovici Cehov - Livada de vișini (traducere de Alexa Visarion) / Pescărușul (traducere de Maria Dinescu și Andrei
Șerban)
8. Teodor Corban - Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
9. Brian Dykstra - Strangerhorse (traducere de Gabriela Monica Rusu și Mircea Sorin Rusu)
10. Árpád Göncz - Gratiile (traducere de Anamaria Pop)
11. Mihai Ignat - Nu-nțeleg ce se-ntâmplă
12. Thomas Jonigk - Făptașii (traducere de Victor Scoradeț)
13. Cristian Juncu - Ciupercutze
14. Franz Xaver Kroetz - 3 piese cu femei (traducere de Victor Scoradeț)
15. Dea Loher - Legăturile Klarei (traducere de Victor Scoradeț)
16. Olga Macrinici, Mariana Starciuc, Andreea Radu - Antologia msd - Masteratul de scriere dramatică al Universității de Arte din
Tîrgu Mureș (1)
17. Rodica Mandache - Povestea Elisabetei Rizea
18. Maria Manolescu - Ca pe tine însuți
19. Roxana Marian - Mede/ea sau Despre fericirea conjugală
20. Péter Nádas - Înmormântarea (traducere de Anamaria Pop)
21. Alina Nelega - Amalia respiră adânc / Decalogul după Hess
22. Tatiana Niculescu Bran - Brâncuși contra S.U.A.
23. Ioan Peter, Mihai Ignat, Alina Nelega, Peca Ștefan - 4atru piese
24. Cosmin Perța - Să împuști iepuri e bine aici
25. Răzvan Petrescu / Dragoș Alexandru Mușoiu – Jaf armat / Spargerea
26. Radu Popescu – S-a furat mireasa!
27. Tudor Popescu - 4 comedii
28. Roland Schimmelpfennig - Noapte arabă (traducere de Victor Scoradeț)
29. William Shakespeare - Măsură pentru măsură (traducere de Ioana Ieronim)
30. Géza Szőcs - Busurmanii din Crîngul de Jos (traducere de Anamaria Pop)
31. Lucian Dan Teodorovici - Audiență 0
32. Katalin Thuróczy - Cina zeilor (traducere de Anamaria Pop)

33. Ana Turos, Livia Stoica, Gabriel Sandu, Inna Cebotari, Alexandra Pâzgu – 5 din 5 piese de teatru
34. Radu Țuculescu - Bravul nostru Micșa
35. Andreea Vălean - Eu când vreau să fluier, fluier
36. András Visky - Julieta (traducere de Paul Drumaru)
37. Matei Vișniec - Despre sexul femeii - câmp de luptă în războiul din Bosnia / Istoria comunismului povestită pentru bolnavii
mintal / Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat
38. Frank Wedekind – Deșteptarea primăverii (traducere de Victor Scoradeț)
39. Charles Way – Crăiasa Zăpezii
40. Elise Wilk – Pisica verde / Avioane de hârtie
41. Antoaneta Zaharia - Jocul
Lista completă a volumelor din colecția de teatru se află la http://editura.liternet.ro/catalog/toate/0/10/Teatru.html. Lista completă a
volumelor publicate de Editura LiterNet se află la http://editura.liternet.ro/catalog. Toate volumele pot fi descărcate gratuit de pe site-ul
LiterNet pentru uz personal. Reproducerea lor pe alte siteuri sau pe alte suporturi este interzisă.

Jriveratectonicanorilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jriveratectonicanorilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Redactor & Versiune pdf: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.

© 2017 – José Rivera

© 2017 – Copertă: Anda Cadariu

© 2017 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader

„Todo me parece como un sueño todavía…” (Danny Daniel)

Editura LiterNet, 2017 5

CELESTINA (tremurând): Mulțumesc mult.

Editura LiterNet, 2017 6

CELESTINA (indicația nu-i spune nimic): Oh.

(Aníbal râde. Celestina nu răspunde.)

(Celestina se uită pentru prima dată la Aníbal.)

CELESTINA: De ce nu te întorci la New York?

ANÍBAL: Ești bine?

Editura LiterNet, 2017 7

Editura LiterNet, 2017 8

CELESTINA: Pot? Nu pot.

(Celestina se uită la Aníbal)

CELESTINA: Cum te cheamă?

Ok. Hai să mergem la tine.

Editura LiterNet, 2017 9

ANÍBAL: Ai grijă pe unde calci.

ANÍBAL (referitor la pantofii ei): Lasă-i unde vrei.

CELESTINA: Ai o casă foarte frumoasă, Aníbal.

Editura LiterNet, 2017 10

ANÍBAL: Măcar e uscată. Ceea ce nu pot spune și despre tine.

(Aníbal se duce în bucătărie.)

ANÍBAL: Păi… fă-te comodă. Ia loc. Relaxează-te.

CELESTINA: Totul e atât de frumos aici. Și e ordine.

(Celestina râde, se ia în brațe și dansează prin cameră.)

ANÍBAL (uitându-se scurt la ea): Vrei o quesadilla?

(Aníbal o privește pe Celestina lung, neștiind ce să înțeleagă din toate acestea.)

ANÍBAL: Părinții tăi credeau că ești blestemată?

Editura LiterNet, 2017 11

(Celestina se uită la Aníbal, conștientă de expresia lui, și râde.)

ANÍBAL: Celestina, te rog… ar fi.. ar fi mult mai bine să te-așezi…

(Disconfortul dispare și Celestina se îndreaptă. Zâmbește ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.)

CELESTINA: Nu cred că știu.

Editura LiterNet, 2017 12

CELESTINA: Deci ai în viața ta o mulțime de „femei uluitoare, a’ dracului de superbe”, Aníbal?

(Aníbal îi întinde Celestinei paharul cu apă.)

ANÍBAL (referindu-se la fotografie): De fapt, nu. De fapt, da, una. Asta.

CELESTINA: Tu ce crezi? Sex sau prietenie?

Editura LiterNet, 2017 13

(Celestina îl privește adânc în ochi pe Aníbal.)

Editura LiterNet, 2017 14

ANÍBAL: Hai să-ți fac mâncarea aia!

(Aníbal pornește plita și se ocupă cu preparatul mâncării în bucătărie.)

CELESTINA: Ar trebui să plec.

(Celestina se îndreaptă spre ușa de la intrare.)

ANÍBAL: Nu vreau să pleci.

(Aníbal se uită la ceasul lui de mână.)

ANÍBAL: Mi s-a oprit ceasul.

Editura LiterNet, 2017 15

ANÍBAL: Ceasurile s-au oprit...

(Celestina se încalță și îmbracă jacheta udă.)

ANÍBAL: Celestina, stai o secundă –

(Pauză scurtă. Celestina îl privește.)

CELESTINA: Ore? Asta-nseamnă mult?

CELESTINA: Ești atât de frumos, Aníbal.

ANÍBAL: Cine ești tu, Celestina?

Editura LiterNet, 2017 16

CELESTINA: Cum simți „timpul”, Aníbal?

(Aníbal o privește o clipă.)