Hermes Trismegistul

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Hermes Trismegistul, mozaic din pardoseala Catedralei din Siena

Hermes Trismegistul a fost un alchimist legendar din Alexandria, adesea înfățișat cu un

trident care reprezintă razele iluminării sale. Inițiații care îi urmează învățăturile sunt
cunoscuți sub numele de ermetici.

Termenul grecesc referitor la Hermes, Trismegistul, înseamnă De Trei ori Mare. [1].

Hermes Trismegistus a fost asimilat cu zeul Thot pentru egipteni, Hermes pentru greci

și Mercur pentru romani, fiind identificat de unii chiar cu Moise. Este considerat
inventatorul scrisului și al limbajului, al magiei, al astronomiei și al alchimiei. [2]. În islam,
unde alchimia a fost privită ca o moștenire a profeților dinainte, Hermes Trismegistul este
identificat cu Enoh-Idrīs.[3].

În Discursul perfect, Hermes Trismegistul îi dezvăluie lui Asclepios că Dumnezeu nu are

nume, sau mai curând le are pe toate, deoarece el este în același timp Unu și Întregul.
Bucurându-se în veci de fecunditatea celor două sexe, el dă mereu naștere la tot ceea ce a
avut intenția să procreeze. 

- Cum, Trismegiste, spui că Dumnezeu are ambele sexe? 

- Da, Asclepios, și nu numai Dumnezeu, ci și toate ființele însuflețite și vegetale... [4].

Inca din secolul al IV-lea i.H., grecii il desemnau pe zeul egiptean Thot cu numele atat de
sugestiv si plin de semnificatii „ Hermes Trismegistos“. Epitetul Trismegistos („cel de trei ori
mare") atribuit lui Hermes este de origine relativ tarzie si nu se intalneste la niciun autor
anterior celui de-al doilea secol crestin. El a aparut, cel mai probabil, din formele mai vechi
derivate de greci din surse egiptene originale. Numele Hermes pare sa fi fost considerat in
cursul secolului al III-lea d.H. si al urmatoarelor, un pseudonim convenabil pentru a fi pus in
fruntea numeroaselor scrieri sincretice in care se cauta imbinarea filozofiei neoplatonice cu
iudaismul lui Philon si cu doctrina kabbalista, pentru a oferi astfel o alternativa credibila
pentru crestinism.

Hermes era numit de catre egipteni Tat, Taut, Thot. Thot era sfetnicul si prietenul lui Osiris.
El a imbogatit limba, a inventat literele, a instituit rituri religioase, a transmis oamenilor
numeroase cunostinte filozofice, i-a initiat in astronomie, in muzica si in alte arte. Multi sunt
de parere ca acest Thot sau Hermes a trait cu mult inainte de Moise. Unii au mers atat de
departe, incat l-au identificat cu Adam, in timp ce aproape toti istoriografii, inconjurand de
mister personajul si faptele sale, i-au atribuit puteri magice, daca nu chiar inventarea
magiei.
Se spune ca ceva mai tarziu a trait un alt Thot sau Hermes. Era la fel de venerat ca primul si
indeosebi acestuia ii era asociat numele Trismegistos. Dupa parerea lui Manethon, el este
cel care a tradus caracterele sacre ale primului Hermes, gravate pe tablele de piatra, si le-a
explicat intr-o seama de carti pastrate in templele egiptene. Acelasi autor il numeste „fiul lui
Agathodaemon [Daimonul cel bun]" si adauga ca lui i se datoreaza atat restaurarea
intelepciunii lasate mostenire de primul Hermes, cat si renasterea egipteana a geometriei, a
aritmeticii si a artelor, dupa ce mult timp acestea fusesera pierdute sau neglijate.

Metodele secrete ale lui Hermes (carte)

ASTRONIN ASTROFILUS

Descriere
Metoda secretă a lui Hermes, care spune că „semnul în care se află Luna în momentul
concepției este semnul care va da Ascendentul la naștere”, a fost atribuită marelui înțelept
și inițiat egiptean Hermes Trismegistos, Hermes „cel de trei ori mare”, și unei părți a celor 42
de cărți ale sale, care au dispărut în timpul incendiului din Alexandria, deși unele volume au
fost salvate și păstrate în secret.

Scopul acestui tratat este legat de calea și destinul ființei umane și de relația pe care o are
cu Creatorul său, Dumnezeu Tatăl.

Cuprins:
Introducere

1. Simbolurile gradelor lui Janduz și Jones

2. Poziția Lunii în harta natală
3. Ascendentul, simbolul lui Persona
4. Concepția
5. Calendarul iulian și cel gregorian
6. Metoda secretă a lui Hermes
7. Salvador Dali și roaba – un exemplu pentru latitudinea nordică și longitudinea estică și
pentru gradul dublu al Ascendentului
8. Auguste Rodin și Mâna lui Dumnezeu – un exemplu pentru latitudinea nordică și
longitudinea estică
9. Wim Koppejan și o caravană de cămile – un exemplu pentru latitudinea nordică și
longitudinea estică
10. Novalis și Imnurile nopții – un exemplu pentru latitudinea nordică și longitudinea estică
calculat cu software astrologic
11. Francis Bacon și cancelarul nobil – un exemplu pentru latitudinea nordică și longitudinea
vestică, Calendarul iulian și o naștere prematură
12. Înălțimea sa Prințesa Beatrice și cavalerii – un exemplu pentru latitudinea nordică și
longitudinea vestică
13. Paul Kruger și casa deschisă – un exemplu pentru latitudinea sudică și longitudinea estică
14. Daniel Barenboim și fierul încins – un exemplu pentru latitudinea sudică și longitudinea
vestică
15. Baden Powell și Arcașul Soarelui – un exemplu pentru latitudinea nordică, longitudinea
vestică și Ascendentul într-un semn în creștere rapidă
16. Pearl Buck și ogorul – un exemplu pentru latitudinea nordică și longitudinea vestică, și de
concepție în latitudinea vestică și longitudinea estică
17. Înălțimea Sa Wilhelm-Alexander, Prinț de Orange – un exemplu pentru o naștere în
latitudinea nordică și longitudinea estică și de concepție în latitudinea nordică și
longitudinea vestică, și o sarcină extraordinar de lungă

Bibliografie

Glosar de termeni

Scopul acestui tratat este legat de calea și destinul ființei umane și de relația pe care o are
cu Creatorul său.

În acest sens, autorul a petrecut treizeci de ani urmărind să descopere semnificația

profundă a fiecărui grad din Zodiac și, în special, a metodei care ilustrează gradul corectat al
Ascendentului, care este în mod evident legat de momentul concepției. Autorul
marturiseste: "consider că este un moment de mare dramatism, acela în care sufletul ce se
încarnează acceptă cu curaj programul său pentru viața următoare. Împărtășesc
convingerea nonconformistă că Pluto este guvernatorul superior al Berbecului, și că există 3
planete „ipotetice”, Persefona, Hermes și Demetra, care sunt Guvernatorii superiori ai
zodiilor Taur, Gemeni și respectiv Rac."

Hermes Trismegistos - Gnoza si originile scrierilor trismegiste (carte)

GEORGE ROBERT MEAD

Descriere

George Robert S. Mead (1863−1933), un savant de mare intuitie si patrundere, ale carui
activitati literare sunt cuprinse intre secolele XIX‒XX, trebuie privit ca un pionier de prim
rang in domeniul studiilor gnostice si hermetice. C. G. Jung insusi a facut o calatorie speciala
la Londra in ultima perioada a vietii lui Mead spre a-i multumi pentru munca sa de pionierat
in traducerea si comentarea corpusului de scrieri gnostico-hermetice. Ceea ce Jung pretuia
la Mead nu era numai eruditia sa remarcabila si intrebuintarea plina de eleganta a limbii
engleze, ci mai ales afinitatea sa catre experienta gnozei. Mead a scris despre vechile carti
de intelepciune din interior, ca sa spunem asa, iar in aceasta privinta el semana mult cu
Jung.
Istoria cercetarii hermetice moderne este una sinuoasa. Pana in ultima parte a secolului al
XIX-lea literatura hermetica era privita mai ales ca un fals realizat de neoplatonicieni. In
perioada 1850-1860 savantii au inceput sa puna la indoiala aceste idei. La inceputul secolului
al XX-lea, Reitzenstein a publicat traducerea sa la Poimandres si a dovedit ca scrierile
hermetice tin de spiritualitatea helenistico-egipteana. Mead s-a alaturat fara echivoc noii
perspective si pana la urma s-a dovedit ca a avut dreptate.
Probabil ca cel mai mare merit al lui George Robert Mead a fost capacitatea sa de a discerne
sensul launtric si spiritual al scrierilor hermetice si gnostice. Spiritul sau inflacarat a patruns
in miezul experiential al acestor scrieri vechi si a observat acolo un mesaj atemporal ce
afirma potentialul uman de transformare si patrunderea suprema a transcendentei. Pentru
aceasta, chiar mai mult decat pentru eruditia sa, ii datoram lui George Robert Mead
recunostinta noastra.
Stephan A. Hoeller, Introducere la The Hymnes of Hermes

„Ca se pot trage alte concluzii din riturile si miturile misterice a fost in orice caz perspectiva
unei traditii a misticilor evrei si crestini timpurii pe care Hipolit ii numeste naaseeni. Acesti
gnostici sustineau ca crestinismul, sau mai degraba Vestea cea buna a lui Hristos, era exact
implinirea doctrinei launtrice a institutiilor misterice ale tuturor popoarelor; iar telul tuturor
acestora era revelatia Misterului Omului.”

„Thot Hermes a fost pentru egipteni, din cele mai vechi timpuri, revelatorul intregii
intelepciuni vechi si ascunse; el era par excellence autorul tuturor scrierilor sacre si scribul
zeilor.”

„Nu cautati Cetatea Celui ce este in locurile de pe pamant, caci nu-i facuta din lemn si pietre,
ci [cautati-o] in sufletul ce nu poarta razboi, ci le daruieste celor cu vederea ascutita o viata
contemplativa si pace.”

„Cel nascut a doua oara prin initiere, imbracat cu putere si incoronat cu lumina, traverseaza
salasurile sau scenele fostei sale slabiciuni, pentru ca acolo sa discearna, prin propria sa
perceptie iluminata, cum este «Osiris care indeplineste echilibrul Celui ce stapaneste
cerurile»; sa exercite in libertatea sa cereasca voia sa creatoare; si sa se bucure de suferinta
care i-a adus Iluminarea si Stapanirea.”

George Robert S. Mead

Despre Hermes Trismegistus, C.G. Jung spunea că este una dintre figurile pline de
contradicții ale sincretismului elenistic, un zeu al revelațiilor în care regăsim trei Hermes:
egiptean, egipteano-arab și greco-roman. Hermes Trismegistus este modelul mitic al
inițiatului și al hermeneutului; de ce Trismegistus, Hermes de trei ori mare? Pentru că
meritele din cele două vieți anterioare, consacrate în întregime înțelepciunii și cunoașterii
absolute, au făcut ca în timpul celei de a treia existențe să-și cunoască “eul” autentic printr-
un act iluminator de reminiscență: “Mi se spune Hermes Trismegistus fiind că dețin trei părți
din înțelepciunea întregii lumi”.
Cine a fost Hermes Trismegistus? În treacăt fie spus, numele sau apare ortografiat, în limba
română, cel puțin în trei feluri: Hermes Trismegistul, Hermes Trismegistos și Hermes
Trismegistus. Dincolo de ortografie rămîne întrebarea asupra identității, a existenței ca
persoană a celui adorat de hermetiști, cei a căror imaginație s-a înflăcărat pornind de la
mitul religios și cultural al revelației hermetice primordiale.  În 1612, eruditul elenist Isaac
Cassaubon a arătat, confruntînd textele vechi, că dacă Hermes Trismegistus ar fi trăit într-o
epocă îndepărtată nu putea fi autorul scrierilor atribuite, întrucît acestea nu conțin
elemente ale doctrinelor din vremuri îndepartate, fiind mai curînd scrieri influnțate de
platonism și idei biblice. Nimeni nu a putut afirma și proba cu temei existența lui Hermes
Trismegistus, dar se admite că o lungă perioadă, între secolele al III-lea î. H. și al III-lea d.H.,
numeroși autori de texte alchimice, hermetice atribuiau scrierile lor lui Hermes Trismegistus,
inducînd ideea că transmit o cunoaștere rară și secretă, o gîndire profundă, cu influențe
divine, Hermes fiind vechiul zeu egiptean Thot, cunoscut sub numele de Hermes-Thot. 

Hermes Trismegistus este un personaj cu o bogată încărcătură simbolică, un personaj

arhetipal, cristalizînd simbolismul inițierii în revelația divină și în misterele naturii. Cele mai
multe dintre scrierile atribuite lui Hermes Trismegistus au fost grupate
în Corpushermeticum, traduse și în limba română; de curînd, pentru cei interesați de
începuturile alchimiei a apărut o carte fundamentală: Hermes Trismegistus, Tractatus
Aureus/Tratatul de aur al lui Hermes despre Piatra Filosofilor , București, Editura Herald,
traducere de Monica Medeleanu și Gabriela Nica, studii introductive și comentarii de
Margaret Atwood și Israel Regardie, colecția “Quinta essentia”, 2016, 176 p. Volumul
reunește două versiuni ale Tratatului lui Hermes Trismegistus, una aparținînd autoarei
Margaret Atwood, cealaltă lui Israel Regardie, niciunul dintre ei nefăcînd mențiunea asupra
versiunii folosite, între  cele două versiuni existînd diferențe, pe alocuri semnificative.

Alchimia nu s-a bucurat niciodată de o largă apreciere, de o bună primire, exceptînd cercul
cunoscătorilor, și aceasta în primul rînd datorită limbajului secret, misterios, de neînțeles
pentru cei nefamiliarizați cu operațiunile alchimice, cu terminologia. Margaret Atwood
atrage atenția asupra unei afirmații a lui Arnold de Villanova, care ar descifra taina alchimiei:
“În natură există o materie pură, care, fiind descoperită și adusă prin artă la desăvîrsire,
transformă în sine însăși în mod proporțional toate corpurile nedesăvîrșite pe care le
atinge.” Este o trimitere la Materia Prima, la Materia Universală cunoscută doar de inițiați.În
alchimie nu este vorba de o transmutație în sensul strict al cuvîntului, nu sînt transmutate
specii, ci subiectul lor, “iar subiectele speciilor, precizează Margaret Atwood, nu pot fi la
rîndul lor transmutate dacă nu sînt mai întîi reduse la materia lor originară și astfel devenite
libere să treacă de la o formă la alta.” Dacă speciile sînt indestructibile, filosoful va elibera
Subiectul Universal, fundamentul întregului experiment hermetic.

Hermes Trismegistus dezvăluie tainele alchimiei, “încredințate prin grația și inspirația lui
Dumnezeu”, vorbind despre operația filosofică numită cunoașterea elementelor, care nu
trebuie înțelese în mod obișnuit, în mod corporal, ci în mod spiritual si înțelept. Ce înțelege
un cititor neavizat din lectura grăbită a acestui text: “În peșterile metalelor se află ascunsă
piatra venerată, de o culoare minunată, alături de un spirit sublim și o mare deschisă.”
Natura este cunoscută doar în schimbările sale multiple, iar aceste schimbări se petrec cînd
principiul vitalizator străbate toate lucrurile. Vechii greci celebrau virtuțile oculte ale
eterului, lumea eterică acoperind întreaga existență, luminînd și hrănind, după cum spunea
Virgiliu, miezul pămîntului, aerul și cerurile înstelate. Filosofii din vechime cînd menționau
Piatra în textele lor, prin analogie trimiteau la Eterul naturii, Lumina fiind adevăratul
principiu care desăvîrșește Eterul. Israel Regardie privește Tratatul de aur al lui Hermes
Trismegistus ca fiind un text semnificativ și interesant din punctul de vedere al unei
interpretări psihologice.

Dacă Margaret Atwood a vorbit mai curînd despre experimentarea alchimiei și conferirea
unei demnități disciplinei, Israel Regardie vede în repetarea operațiilor în vederea obținerii
Pietrei Filosofale un cîmp esențial religios, spiritual care deschide perspectiva înțelegerii
vieții în ansamblul ei. Regardie face o analogie între operațiile alchimice și arborele sefirotic,
insistînd pe semnificația lui Tipheret, centrul solar, Binah, Înțelepciunea, Yesod, chintesența.
Din perspectiva propusă de Israel Regardie, “peștera metalelor” este o trimitere la
profunzimile interioare ale omului, un simbol al inconștientului; sînt alte fațete ale naturii
practice a lucrării alchimice. 

Un element central al practicii alchimice este focul, de altfel secretul central al artei
alchimice, despre care nici un text nu oferă o indicație clară asupra naturii sale adevărate.
Focul poate simboliza natura dinamică a sentimentelor și emoțiilor. “Pe de altă parte, scrie
Israel Regardie, dintr-un punct de vedere filosofic, am putea veni cu argumentul că, datorită
calităților sale incisive, de penetrare și iluminare, intelectul ar putea fi acest foc aît de iubit
de către alchimiști. Asta ar implica faptul că ei să fi fost gînditori și filosofi aproape
asemănători cu scolasticii, dedîndu-se la sofisme și calambururi intelectuale.”  Confruntați
cu labirinturi de simboluri ale limbajului alchimiștilor, unii vor găsi simbolurile ca
iluminatoare, alții ca lipsite se sens.

Regardie ia ca exemplu interpretarea freudiană, exclusiv sexuală, a cuptorului, focului și

vasului; pentru Freud întețirea focului, vatra și cuptorul “sînt impregnate în totalitate cu
simbolism sexual.” Deși recunoaște că poate fi o metodă validă de interpretare, Regardie
susține că astfel de fantezii adolescentine nu au o semnificație spirituală profundă și
amintește interpretarea focului așa cum apare în scrierile lui C.G. Jung, unde “încălzirea”
înseamnă înălțarea conștiinței pentru ca locuința spiritului să poată fi “iluminată”. Opera
alchimică are ca rezultat reînnoirea vieții, reunirea celor două jumătăți ale personalității
aflate în conflict, restaurarea sinelui, capacitatea spiritului vital de a curge liber, ajungînd
astfel în starea în care “corpul interior perfecționat și restituit în mod spontan sieși, prin
propria sa putere dinamică inerentă, străluceste și scînteiază în exterior cu o lumină
interioară asemănătoare cu un diamant sau cu o altă piatră extrem de prețioasă”, susține
Israel Regardie.

Afirmarea corpului interior pregăteste psihicul pentru pentru o atitudine invulnerabilă în

fața complicațiilor emoționale, o atitudine care conduce spre lumină, spre o conștiință
purificată și limpezită. Hermes Trismegistus amintea, adresîndu-se fiului, atitudinea
spirituală necesară împlinirii lucrării divine, arătînd că procesul este unul rațional, care
îndeamnă la meditație și reflecție, la studiul sîrguincios al instrucțiunilor. Ce înțeles pot avea
aceste afirmații pentru cel care vede în operațiile alchimice o simplă coacere și amestecare a
metalelor? Operațiile alchimice țintesc purificarea prin înțelegere, eliberarea de sub
dominația inconștientului, separarea materiei și unirea elementelor în proporții armonioase,
transformarea conștientă a contrariilor. Pentru a produce Piatra Filosofală, elementele
trebuie dezintegrate, divizate, împărțite, apoi recompuse în noi forme; cheile Înțelepciunii
pe care le promite alchimia lui Hermes sînt restaurarea unei minți eliberate, unite
cu anima sa, “formînd împreună un psihic complet si reintegrat. Un cer nou și un pămînt
nou.” Studiul alchimiei este dificil pentru că autorii hermetici au învăluit cunoștințele cu o
mantie de metafore, analogii, perifraze și artificii, protejînd-o astfel de cei ce nu ar fi ajuns la
înțelesul tainic. Tratatul de aural lui Hermes Trismegistus este despre Piatra Filosofală
interioară, despre izbînda Luminii, Spiritului și a Înțelepciunii, și promite fiilor Înțelepciunii
sfîrșitul domniei morții și domnia fiului înveșmîntat în haine roșii!

Cei cinci înţelepţi – a

patra călătorie a
calfei
Cei cinci înţelepţi – a patra călătorie a calfei

În cursul celei de-a patra călătorii, candidatul la gradul de calfă citeşte numele a cinci
înţelepţi: Moise, Pitagora, Platon, Hermes Trismegistos, Paracelsus. Candidatul se poate
întreba de ce aceştia şi nu alţii. Precizăm că în masoneria universală nu există unanimitate în
privinţa alegerii numelor celor cinci înţelepţi, nici chiar în cadrul Ritului Scoţian Antic şi
Acceptat nu există unanimitate. În loc să ne întrebăm dacă sînt cei mai potriviţi pentru
specificul ordinului masonic, să încercăm o succintă privire asupra activităţii lor pentru a
înţelege de ce le sînt pronunţate şi venerate numele.

Ce legătură există între noi şi Moise? Evident nu numai una de cultură generală, Moise fiind
un personaj biblic foarte cunoscut, cum la fel de cunoscută este celebra statuie a lui
Michelangelo din Basilica San Pietro in Vicoli din Roma. De ce Moise dintre atîţia patriarhi?
Un răspuns posibil ar fi pentru că el întruneşte toate calităţile pe care ceilalţi le au doar în
parte, sau după cum spunea Maimonide: „Cred, cu o credinţă desăvîrşită, că profeţia lui 
Moise, maestru nostru, a fost adevărată şi că el este părintele profeţilor care l-au precedat şi
care l-au urmat”. Sau cum scrie în Deuteronom: „De atunci nu s-a mai ridicat în Israel
prooroc asemenea lui Moise pe care Dumnezeu să-l fi cunoscut faţă către faţă”. Despre
Moise este suficient a aminti marile momente ale vieţii sale: Exodul, Revelaţia, Drumul prin
deşert. Cine a citit Biblia voind să înţeleagă sensul profund, dincolo de literă, va medita
îndelung asupra scenei în care Dumnezeu îl cheamă pe Moise pe muntele Horeb, acolo i se
înfăţişează lui Moise îngerul Domnului sub forma unui rug care ardea dar nu se mistuia; la
întrebarea lui Moise, cine să le spun că m-a trimis?, Dumnezeu răspunde cu această
enigmatică formulă : „Eu sînt Cel ce sînt„.
Pitagora este înconjurat de o aură de mister şi legendă, încît cu greu mai putem şti care sînt
faptele reale, dar atît contemporanii cît şi urmaşii sînt de acord că a fost o personalitate
uimitoare, un reformator religios, taumaturg, matematician şi filosof, atent la muzica
sferelor ca şi la armonia cetăţii. Poate că a fost primul filosof, căci a găsit cu cale să
contemple lucrurile cele mai frumoase: „Căci frumoasă este contemplarea întregului cer şi a
stelelor care se mişcă pe el, dacă le este observată ordinea. Acest lucru se datorează
participării lumii la principiul prim şi la Inteligibil. După Pitagora principiul prim era natura
omniprezentă a numerelor şi a proporţiilor potrivit căreia toate sînt alcătuite armonios şi
rînduite cum se cuvine. În realitate înţelepciunea este cunoaşterea care priveşte lucrurile
frumoase, prime, divine, neamestecate, care sînt mereu aceleaşi şi în aceeaşi stare şi de la
care se împărtăşesc şi celelalte lucruri care ar putea fi numite frumoase”, scria Iamblichos
în De vita pythagorica. El a creat şcoala de la Crotona, acolo unde transmitea fiecăruia o
parte de înţelepciune pe măsura firii şi a capacităţii sale. Să amintim în treacăt că pitagoreicii
au teoretizat asupra monadei, diadei, tetradei-tetraktys, pentadei sau decadei.
Pentru ce l-au ales printre cei cinci înţelepţi pe Platon? Pentru celebrele sale dialoguri,
pentru că Whitehide a spus că întreaga istorie a filosofiei este o notă într-un subsol al unei
pagini datorată lui Platon? Se pot da multe răspunsuri, iar despre Platon s-au scris biblioteci
întregi. Dacă ar fi răspund în nume personal, ceea ce şi fac, l-aş alege pe Platon fie şi numai
pentru mitul peşterii relatat în cartea a VII-a din dialogul Republica, unde vorbind despre
educaţie şi lipsa de educaţie povesteşte următoarea întîmplare: „iată mai mulţi oameni
aflaţi într-o încăpere subpămînteană, ca într-o peşteră, al cărei drum de intrare dă spre
lumină, drum lung faţă de lungimea întregului peşterii. În această încăpere ei se găsesc, încă
din copilărie, cu picioarele şi grumazurile legate, astfel încît trebuie să stea locului şi să
privească doar înainte, fără să poată să-şi rotească capetele din pricina legăturilor. Lumina le
vine de sus şi de departe, de la un foc aprins înapoia lor; iar între foc şi oamenii legaţi, este
un drum aşezat mai sus, de-a lungul căruia, iată, e zidit un mic perete, aşa cum este
paravanul scamatorilor, pus dinaintea celor ce privesc”; dialogul continuă cu tulburătoarea
întrebare: Dacă cineva le-ar spune celor din peşteră că ceea ce văzuse înainte erau
deşertăciuni, iar acum se află mai aproape de ceea-ce-este, nu i-ar pune în încurcătură, încît
ei ar socoti că cele văzute  înainte erau mai adevărate decît cele arătate acum?  Lecţia
mitului este că educaţia adevărată nu constă în a vărsa ştiinţa în suflet; sufletul în întregul
său, a cărui matrice este peştera, trebuie să se întoarcă el însuşi spre lumină pentru a
susţine contemplarea fiinţei şi a înţelege, cu ciclul cunoaşterii, ciclul timpului. Imaginea
peşterii ne dă de gîndit, zi şi noapte, că omul, această creatură efemeră, nu poate fi, după
spusa lui Pindar, decît „visul unei umbre”.
Cine este Hermes Trismegistos? La această întrebare răspunsul îl dă însuşi Hermes, în
celebra TabulaSmaragdina: „Mi se spune Hermes Trismegistos fiindcă deţin trei părţi din
înţelepciunea întregii lumi”. Evident în cazul hermetismului este un amestec de adevăr şi
legendă specific de altfel epocii elenistice. Despre Hermes ilustrul psiholog Carl Gustav Jung
spunea că „e una dintre figurile cele mai pline de contradicţii ale sincretismului elenistic;
Hermes e un zeu al revelaţiilor şi, în filosofia naturală a evului mediu timpuriu, nici mai mult,
nici mai puţin decît Nous-ul creator al lumii”. Aproape toţi exegeţii recunosc urmele unui
sincretism în care se regăsesc elemente egiptene, arabe, greco-romane. Corpus hermeticum,
ansamblul scrierilor atribuite lui Hermes Trismegistos, adică de Trei ori mare a fost
redescoperit lumii apusene la mijlocul veacului al XV-lea, traducerea şi interpretarea lui fiind
una din mărcile Academiei florentine şi a activităţii lui Marsilio Ficino şi Pico dela Mirandola.
Mircea Eliade spunea că: „Nu trebuie pierdut din vedere că revelaţia cuprinsă în marile
tratate din Corpus hermeticum constituie o gnoză supremă şi anume cunoaşterea esoterică
ce asigură mîntuirea; simplul fapt de a o fi înţeles şi asimilat echivalează cu o iniţiere”.
Ultimul din cei cinci înţelepţi, aşezaţi în ordine cronologică, este Paracelsus, unul dintre cei
mai renumiţi maeştri în magie, alchimie şi astrologie de la începutul secolului al XVI-lea,
autor al unor lucrări importante precum: Catehism alchimic, Tinctura filosofilor, Cerul
filosofilor, Revelaţia lui Hermes, Aurora filosofilor. Despre această din urmă carte s-a spus că
este voit obscură, plină de misticism medieval, ritualuri esoterice şi procese chimice
misterioase. În adevăr, cartea este expresie a vieţii zbuciumate a lui Paracelsus şi a
contextului epocii, este o îmbinare de procese ale gîndirii medievale cu cele ale Renaşterii şi
Reformei. El foloseşte conceptul renascentist al perfectibilităţii omului pentru explicarea
problemei Pietrei Filosofale, unul dintre cele mai obscure secrete ale omenirii; Paracelsus a
continuat să se întrebe şi să filosofeze despre Piatră, căutînd să descifreze şi să înţeleagă
originea ei divină: „Materia Pietrei Filosofale nu este altceva decît Mercurul arzător şi
perfect, extras de Natură şi Artă, care este adevăratul Adam hermafrodit şi microcosmos
preparat cu cea mai mare iscusinţă”.
Iată într-o prezentare succintă de ce numele celor cinci înţelepţi sînt rostite în călătoriile
viitoarei calfe către cerurile cunoaşterii.