Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Infractiunea Neconsumata
Infractiunea Neconsumata
Infractiunea Neconsumata
Facultatea Drept
Referat
Chişinău, 2022
Cuprins
I. INTRODUCERE..........................................................................................................................3
Bibliografie...............................................................................................................................15
2
I. INTRODUCERE
Săvîrşirea infracţiunii, ca, de altfel a oricărui act de conduită exterioară a omului, implică din
partea acestuia o activitate ce se desfașoară, de regulă, in timp și spaţiu. Această activitate poate
consta din una sau mai multe acţini, fiecare acţiune putînd consta, la rîndul său, din unul sau mai
multe acte. Săvîrşirea infracţiunii poate parcurge deci mai multe momente sau faze in drumul ei
spre producerea rezultatului socialmente periculos. Din analiza desfăşurării activităţii
infracţionale s-a putut constata ca, intr-adevar, spre deosebire de latura subiectivă, latura
obiectivă, adică săvîrşirea faptei și producerea urmărilor, se realizează în timp, pe parcursul a
mai multor faze. Această deosebire dintre cele două laturi, sub raportul realizării lor, poate
conduce la situaţii cînd latura subiectivă este realizată în întregime, în timp ce latura obiectivă
este realizată numai în parte, din cauză că executarea faptei a fost întreruptă sau, deşi a fost în
întregime săvîrşită, din diferite cauze n-a dus la realizarea acesteia în mai mare măsură, în sensul
că rezultatul produs a suferit o amplificare deosebită. Faţă de această situaţie s-a pus problema
necesităţii incriminarii si sancţionării şi a acestor faze ce prezintă forme anticipe ale faptelor
prevăzute de legea penală. Astfel, pregătirea de infracţiune şi tentativa conform art.25 alin.2 CP
al RM formeaza aşa-numita infracţiune neconsumată.
După modul in care se manifesta si sub raportul conţinutului lor, actele de pregătire sunt
materiale, morale şi organizatorice.
Actele de pregătire materială constau in crearea condiţiilor materiale favorabile, care
uşurează săvârşirea infracţiunii. In aceasta categorie se înscriu actele care constau in: procurarea
mijloacelor şi a instrumentelor cu ajutorul cărora se poate săvârşi infracţiunea, adaptarea
instrumentelor ori a mijloacelor de săvârşire a infracţiunii, se precizează modul de înlăturare a
obstacolelor materiale, care sunt mijloacele de transport, modul de acţiune la faţa locului, cel de
îndepărtare de la locul faptei, experimentarea unor soluţii de executare, asigurarea unor ajutoare
umane, atragerea victimei în anumite locuri etc.
Tot în cadrul actelor de pregătire ar putea sa se desfăşoare şi activitatea susceptibilă să
pregătească, din punct de vedere moral (spiritual), acţiunea plănuită. Practica evidenţiază o
cazuistică variata a acestei categorii de acte, care constau în: culegerea de informatii în legătura
cu victima şi relaţiile sociale din micromediul social, obţinerea datelor necesare ce privesc
obiectu1 material asupra căruia urmează să acţioneze, precum şi asupra modului de a ajunge în
contact cu acesta, obţinerea unei promisiuni de tăinuire, de favorizare, de nedenunţare etc.
Actele de natură organizatorica au menirea de a recruta complici, de a realiza înţelegeri între
mai multe persoane în vederea săvârşirii in comun a infracţiunii» iar alteori actele organizatorice
constau în crearea de organizaţii cu număr mai mare de persoane, cu organe de conducere, cu
disciplină şi program propriu de activitate etc.
Merita mentionat faptul ca in doctrina romana sunt descrise doar actele de pregatire materiale
si morale, cele materiale incluzind partial pe cele organizatorice.
2. Actul de pregătire nu face parte din latura obiectivă a infracţiunii, el pregatind doar executarea.
Pregătirea nu poate fi recunoscută ca fiind începutul săvârşirii faptei infracţionale, ţinând seama
4
de caracterul actelor preparatorii, care sunt de aşa natură, că nu creează un pericol real pentru
obiectul infracţiunii, nu atentează nemijlocit asupra lui (de exemplu, obiect al furtului este
proprietatea, însă procurarea unei scule pentru a pătrunde în încăpere nu afectează direct valoarea
ocrotită). Actele de pregătire nu se găsesc descrise sub nici o formă în conţinutul normei de
incriminare a faptei pe care urmăreşte să o săvârşească autorul (în afară de cazul când actul de
pregătire este incriminat ca infracţiune de sine stătătoare), prin urmare, nu corespund acţiunii
tipice indicate în componenţa infracţiunii.
4. Actul de pregătire se comite numai cu intenţie, în baza hotărârii infracţionale iniţiale. Intenţia
infractorului cuprinde acţiunile care conţin semnele componenţei de infracţiune, pentru
săvârşirea căreia se pregăteşte infractorul. Astfel, răspunderea penală pentru pregătire, în baza
art. 26 din CP al RM, poate surveni doar în cazul când intenţia celui vinovat cuprinde săvârşirea
unei infracţiuni concrete şi vinovatul conştientizează că după săvârşirea actelor de pregătire, prin
care se creează condiţiile săvârşirii infracţiunii, el va săvârşi şi această infracţiune. Fabricând,
procurând sau adaptând mijloacele de săvârşire a furtului (de exemplu, şperaclul), vinovatul ştie
că va săvârşi furtul cu ajutorul acestuia. Etapa actelor preparatorii presupune întotdeauna
prezenţa intenţiei directe in vederea urmării prejudiciabile, spre a cărei provocare este îndreptată
activitatea vinovatului. Vinovăţia persoanei în cadrul actelor de pregătire constă în
conştientizarea faptului că acţiunile sale creează condiţii pentru săvârşirea faptei prejudiciabile,
prevederea inevitabilităţii provocării urmării prejudiciabile şi dorirea acestui lucru. Infractorul nu
poate să se pregătească de provocarea urmărilor, a căror survenire nu o doreşte, ci doar admite
posibilitatea lor.
5. Caracteristic actelor de pregătire este şi faptul că ele pot fi concepute numai în cazul în care
realizarea hotărârii infracţionale durează o anumită perioadă de timp. Prin concept, actul de
pregătire presupune manifestarea exterioară de durată, deoarece numai în acest caz î n t r e
executarea propriu-zisă şi rezoluţia infracţională ar putea să se interpună o perioadă de timp
suplimentară, cea în care este necesară realizarea actelor de pregătire. Dacă actul de executare
propriu-zisă ar putea fi conceput să se produca aproape instantaneu, de exemplu, în cazul
infracţiunilor spontane, actul de pregătire n-ar putea avea loc, deoarece ar lipsi acel interval de
timp în care să se înscrie asemenea acte. Acţiunile de pregătire pot să anticipeze nemijlocit
atentatul asupra obiectului, dar pot să fie distanţate şi prmtr-o perioadă de timp considerabilă.
6. In sfârşit, actele de pregătire implică nu numai o anterioritate în timp faţă de actele de executare,
dar şi o diferenţă de loc, deoarece ele, pregătind condiţiile de desfăşurare a actelor de executare,
se vor realiza, de regulă, în alte locuri decât acolo unde se execută nemijlocit acţiunea descrisă în
norma de incriminare. Astfel, acţiunile de pregătire în spaţiu sunt îndepărtate de obiectul concret
5
de atentare. Intr-un şir de cazuri, crearea grupului organizat, elaborarea planului infracţiunii,
procurarea mijloacelor corespunzătoare şi alte acţiuni de pregătire sunt săvârşite departe de
viitorul loc al săvârşirii infracţiunii.
In doctrina penală s-au conturat două teze principale în legătură cu incriminarea actelor
preparatorii: teza incriminării actelor preparatorii şi teza neincriminării acestor acte.
Teza incriminării actelor preparatorii. Adepţii acestei teze susţin necesitatea încriminării actelor
preparatorii ca fază de desfăşurare a activităţii infracţionale. În motivarea acestei teze se aduc
argumente ce privesc periculozitatea socială a unor acte de pregătire ce reiese din: crearea
condiţiilor favorabile pentru comiterea infracţiunii, inserarea lor în antecedenţa cauzală a
infracţiunii. Este necesară incriminarea actelor de pregătire - s-a susţinut - pentru a opri de la
început activitatea infracţională. Neincriminarea actelor de pregătire ar putea fi interpretată de
infractori ca o încurajare la pregătirea cu răbdare şi perseverenţă a infracţiunii.
În cadrul acestei teze a incriminării actelor preparatorii se disting două variante: a) a
incriminării nelimitate a actelor de pregătire ce presupune incriminarea acestora la toate
infracţiunile unde sunt posibile şi b) teoria incriminării limitate a actelor de pregătire, adică
incriminarea acestora numai la infracţiunile periculoase.
Tot în legătură cu teza incriminării actelor de pregătire se cuvin menţionate şi opiniile
privind sancţionarea actelor preparatorii la paritate cu infracţiunea consumată ori sancţionarea
diferită faţă de infracţiunea consumată.
Teza neincriminării actelor preparatorii. Susţinătorii acestei teze aduc ca argumente:
echivocitatea marii majorităţi a actelor de pregătire, situarea acestora în afara acţiunii tipice a
elementului material, în raportul de cauzalitate actele de pregătire reprezintă doar condiţii care nu
pot genera niciodată rezultatul socialmente periculos, lipsa lor de pericol social evident, situarea
în timp departe de rezultatul socialmente periculos. Neincriminarea actelor de pregătire înseamnă
o „încurajare pentru cel ce s-a pregătit să săvârşească o infracţiune, de a renunţa cât nu este prea
târziu". Dacă s-ar incrimina actele de pregătire implicit făptuitorul este îndemnat să continue, să
treacă la executare, dacă tot este pedepsit.
7
Incriminarea si sanctionarea pregatirii de infractiune
Conform art. 26 Cod Penal, pregatirea de infractiune nu se pedepseste in toate cazurile ci
doar atunci cind s-a comis o infractiune mai putin grava, grava, deosebit de grava, exceptional de
grava. Marimea pedepsei pentru pregatirea de infractiune in cazul in care nu constituie o recidiva
nu poate depasi ½ din maximul celei mai aspre pedepse prevazuta in articolul corespunzator din
Partea speciala a Codului Penal pentru infractiunea consumată. Răspunderea pentru pregatirea de
infracțiune se stabileste conform articolului din partea speciala ca și pentru infracțiunea
consumată cu trimitere la art. 26 CP.
III. TENTATIVA
Tentativa este forma de infracţiune care se situează în faza de executare a infracţiunii, între
începutul executării acţiunii ce contituie elementul material al laturii obiective şi producerea
rezultatului socialmente periculos. Tentativa este definită în doctrină ca formă a infracţiunii ce
constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost
întreruptă ori nu şi-a produs efectul deşi executarea a fost efectuată în întregime. Tentativa este o
formă a infracţiunii deoarece întotdeauna rezultatul nu se va produce fie datorită întreruperii
actului de executare, fie datorită altor împrejurări, când actul de executare a fost efectuat în
întregime.
Conform prevederilor art. 27 din CP al RM, "Se consideră tentativă de infractiune actiunea
sau inacţiunea intenţionată-indreptată nemijlocit spre savirsirea unei infractiuni daca, din cauze
independente de voinnta faptuitorului, aceasta nu si-a produs efectul." Din definiţia dată în Codul
penal tentativei, se desprind semnele obiective şi subiective caracteristice acesteia:
1. Sub aspect obiectiv, tentativa de infracţiune se caracterizează prin trei semne:
acţiunea (inactiunea) făptuitorului este indreptata nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni
concrete. Făptuitorul, prin actele de executare, atentează la obiectul concret (valoarea socială
ocrotită de legea penală) şi creează pericolul real de a-i cauza o daună, iar uneori chiar îi
cauzează o anumită daună. De regulă, actele de executare a .tentativei se săvârşesc prin acţiuni
(acapararea bunurilor, administrarea otravei etc). Totodată, în cazuri separate forma tentativei
poate fi şi inacţiunea (mama, în scopul uciderii copilului nou-născut, nu îl alăptează etc.);
2. Acţiunea (inacţiunea) a cărei executare a fost inceputa nu si-a produs efectul. Latura obiectivă a
infracţiunii pe care autorul ei a proiectat-o nu este realizată pe deplin: fie că acţiunea de săvârşire
a faptei a fost întreruptă, fie că nu s-a produs rezultatul infracţional al faptei dorit de făptuitor.
Dacă începerea executării faptei este momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei,atunci
întreruperea acţiunii sau executarea ei până la capăt fără să producă rezultatul reprezintă
momentul final sau limita superioară a acesteia. Tentativa de infracţiune se deosebeşte de
8
infracţiunea consumată prin lipsa totală a urmărilor prejudiciabile prevăzute de norma
incriminatoare a Părţii speciale a Codului penal;
9
avut posibilitatea de a dispune de bunurile sustrase din punga victimei din cauza ca a fost
observată şi retinută. Este evident că tentativa fără efect nu poate exista decit în cazul
infracţiunilor cu o componenţă materială, unde consumarea infracţiunii presupune producerea
unui efect anume, prevăzut de lege. Pentru acest motiv, în practică tentativa terminată are
frecvenţă mult mai redusă în raport cu cea întreruptă.
O problemă deosebită apare în cazul delimitării formelor tentativei în funcţie de natura
cauzelor ce împiedică consumarea infracţiunii. Considerăm că în esenţă nu putem delimita
tentativa în două tipuri: proprie şi improprie. Pornind de la faptul că tentativa reprezintă o activitate
infracţională nereuşită, termenul de tentativă "proprie" nu poate fi considerat adecvat. De altfel,
discuţia ar putea fi nu despre delimitarea tentativei în două tipuri după caracterul "propriu", ci
despre o distingere a cazurilor tentativei cu mijloace improprii (nule) şi a cazurilor aşa-numitei tentative la
un obiect impropriu (nul).
Tentativa la un obiect impropriu (nul) are loc atunci când persoana atentează asupra valorii
ocrotite de legea penală, care există in realitate, dar acţiunile comise nu creaza pericol real si nu
pot pricinui vreo dauna din cauza erorii faptuitorului - obiectul material lipsea în momentul
atentatului sau poseda astfel de calităţi, încât prin acţiunile întreprinse nu putea fi vătămat. De
exemplu, hoţul a spart un seif intenţionând să sustragă din el banii, însă seiful era gol; ucigasul
impusca int-o momiie, considerând din greşeală, că era persoana pe care intenţiona să o omoare
etc.
Intrucât eroarea subiectului are loc în afara şi contra voinţei sale, aceasta nu modifică natura
atentatului infracţional şi temeiul răspunderii pentru săvârşirea lui. AstfeL-persoana care a
săvârşit o tentativă la un obiect impropriu (nul) va fi trasa la raspundere penală. De exemplu,
dacă făptuitorul a sustras arme, muniţii, substanţe explozive, care in acel moment nu aveau
capacităţile iniţiale, dar el era sigur că cele sustrase au capacităţile necesare, acesta va purta
răspundere penală pentru tentativă de sustragere a armelor, muniţiilor sau substanţelor explozive
după caz .
Tentativa cu mijloace improprii (nule) are loc atunci cind subiectul foloseste pentru
atingerea rezultatului infractional mijloace inapte, dupa calitatile lor fizice, obiective, sa
provoace survenirea rezultatului dorit. In acest caz consumarea infracţiunii nu a fost posibilă din
cauza insuficienţei sau defectuozităjii mijloacelor folosite.
Mijloacele insuficiente folosite sunt acelea care prin natura lor proprie pot duce la săvârşirea
infractiunii, insa intrebuintate in cantitati insuficiente, în anumite condiţii, ele nu poţ produce
urmarea prejudiciabila pe care făptuitorul o urmăreşte. De exemplu, făptuitorul, în scopul de a
omorî o persoană, îi administrează acesteia o cantitate de otrava insa, fiind insuficientă, aceasta
nu produce.decât vătămarea integraţii corporale a victimei.
Mijloacele defectuoase folosite sunt acelea care prin natura lor sunt apte sa producă
rezultatul urmărit de făptuitor însă, din cauza unor defecte pe care le conţin, ele n-au putut duce
la consumarea infracţiunii. De exemplu, făptuitorul a instalat, cu scopul de a suprima viata
vitimei, o instalatie electrica improvizata ascunsă sub covorul acesteia. însă, datorită caracterului
ei artizanal, aceasta nu a functionat.
In practica judiciară problema sancţionării tentativei improprii se soluţionează într-o formă
generală, fără a se delimita această formă concretă. Tentativa improprie, de obicei, se pedepseşte
ca şi tentativa proprie; pericolul social al subiectului nu se micşorează deci la faptul că acesta a
greşit la determinarea obiectului de atentare sau la alegerea mijloacelor săvârşirii infracţiunii.
Caracterul impropriu ajobiectului sau al mijloace alese, in unele cazuri, poate servi doar ca
10
circumutantă atenuantă, întrucât denotă un pericolul social mai redus al subiectului şi al
acţiunilor nechibzuit savirsite de catre el".
Tentativa absolut improprie. Tentativa absolut improprie sau tentativa absurdă cum mai este
denumită în doctrina penală se caracterizează prin puterea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care este dusă până la sfârşit, dar rezultatul nu se produce datorită
modului greşit de concepere al infracţiunii. În cazul tentativei absurde neconsumarea infracţiunii
se datorează modului greşit de concepere al săvârşirii infracţiunii. Făptuitorul are o imagine
deformată asupra posibilităţii de realizare a faptei sale, crede astfel că poate produce moartea
cuiva prin farmece, rugi, vrăji, ori oferindu-i o substanţă total inofensivă (un pahar cu apă, o
bucată de zahăr) ori că poate comite o înşelăciune cu ajutorul unui fals grosolan care poate fi
observat de oricine.
Infracţiunea putativă. În doctrina penală se mai face distincţie între tentativa absurdă şi
infracţiunea putativă în care fapta săvârşită are caracter penal numai în mintea făptuitorului,
lipsindu-i acest caracter în realitate (de ex.: însuşirea unui bun găsit fără ca infractorul să
cunoască împrejurarea că bunul era abandonat ori încheierea unei noi căsătorii de către o
persoana ce se considera căsătorita fără sa ştie că vechea căsătorie încetase prin moartea soţului
acesteia).
Considerăm că fapta putativă trebuie deosebită şi de tentativa relativ improprie la care
consumarea infracţiunii nu este posibilă datorită lipsei obiectului de unde credea făptuitorul că se
află în momentul săvârşiri faptei. În cazul tentativei relativ improprii lipsa obiectului este
accidentală, obiectul există în materialitatea lui, dar în alt loc. Există, aşadar relaţia de ocrotire
penală cu privire la acest obiect. În cazul faptei putative lipsa obiectului este totală, definitivă,
lipseşte cu alte cuvinte obiectul ocrotirii penale
Fapta de a trage cu arma într-un cadavru, de a încheia o nouă căsătorie cu o persoană ce se
credea căsătorită, nu este infracţiune, ci faptă putativă din cauză că prin astfel de fapte nu se mai
poate aduce atingere obiectului deoarece nu mai există o relaţie socială de ocrotire. Viaţa
persoanei încetase mai înainte, căsătoria încetase prin moartea celuilalt soţ.
13
Incriminarea si sanctionarea tentativei
Rezumând cele analizate, ajungem la concluzia că tentativa de infracţiune este posibilă doar
in privinţa unei categorii determinate de infracţiuni intenţionate. De aceea nu ar fi justificată
afirmaţia că legislaţia admite răspunderea penală pentru tentativă în privinţa tuturor infracţiunilor
fără excepţie. Raspunderea pentru tentativa de infractiune se stabileste in conformitate cu
articolul din Partea speciala cu trimitere la art. 27 din Codul Penal. Marimea pedepsei pentru
tentative de infractiune, in cazul in care ea nu constituie o recidiva, nu poate depasi ¾ din
maximul celei mai aspre pedepse prevazute in articolul corespunzator din Partea speciala pentru
infractiunea consumată. Pentru tentative de infractiune detențiunea pe viata nu poate fi aplicată.
14
Bibliografie
15