Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[2][3][4][5] Botoșani, Moldova – d.

15
iunie 1889,[2] București, România) a fost un poet, prozator și jurnalist român, considerat, în general, ca
fiind cea mai cunoscută și influentă personalitate din literatura română.[7] A publicat un singur volum
antum, Poesii, compus din poemele publicate de-a lungul vieții în revista Convorbiri literare a societății
Junimea, din care Eminescu făcea parte.[8][9] Printre operele notabile se numără Luceafărul, Odă (în
metru antic) și cele cinci Scrisori (I, II, III, IV și V).[10]

Făcând parte din curentul romantic târziu, poezia sa conține noțiuni din metafizică, mitologie, filosofie și
istorie, pe când proza sa conține și elemente sociologice.[10][11] Temele recurente din opera sa sunt
natura, temă tipică romantismului, care în cazul lui Eminescu este privită prin prisma folclorului
autohton, dragostea, uneori violentă, alteori intimă sau neîmpărtășită, nașterea, moartea, cosmosul și
condiția geniului.[10][12] Într-un articol din Encyclopædia Britannica, actualizat în ianuarie 2023, se
menționează: „A transformat atât forma cât și conținutul poeziei românești, creând o școală de poezie
care i-a influențat puternic pe scriitorii și poeții români, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea”.[13]

S-a născut la Botoșani și a copilărit la Ipotești, mutându-se în adolescență la Cernăuți pentru a urma
cursurile gimnaziale unde, la vârsta de 16 ani, a publicat primul poem, De-aș avea (titlul original din
revista Familia a fost DE-ASIU AVÉ[14]).[15] La vârsta de 19 ani a început studiul filozofiei la
Universitatea din Viena, unde a întâlnit scrierile unor autori care îi vor influența puternic opera, precum
Platon, Spinoza, Leibniz, Kant, Rousseau și Schopenhauer, dar și filozofia orientală prin opere precum
Ramayana, Mahābhārata și Vedele.[11][16] Tot în această perioadă începe să publice în revista
Convorbiri literare.[17] La 22 de ani a plecat la Berlin pentru a-și continua studiile.[18]

Eminescu a revenit în țară la 24 de ani, stabilindu-se inițial la Iași.[19] Activitatea jurnalistică a lui Mihai
Eminescu s-a desfășurat între anii 1875 și 1877, la Curierul de Iași, iar din 1877 la Timpul, oficiosul
Partidului Conservator, față de care Eminescu era apropiat ideologic.[20] Articolele de gazetă urmau
linia filozofică adoptată de autor, conservatoare, dar nu reacționară, acesta fiind un susținător al
orânduirii sociale din naștere, al naționalismului xenofob, antisemit și belicos și un oponent al
liberalismului burghez.[20][21][22] Viziunea sa era relativ comună autorilor naționaliști europeni ai
vremii.[21][22]

Epuizat de munca de zi cu zi și probabil suferind de tulburare bipolară, Eminescu s-a retras din gazetărie
în iunie 1883.[23][24] În urma unei căderi nervoase în anul 1886, probleme sale de sănătate mintală au
fost interpretate, probabil eronat, ca simptome de neurosifilis, poetul fiind tratat cu injecții de clorură
de mercur.[23][25][26] Eminescu a murit la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu, fiind
înmormântat două zile mai târziu la cimitirul Bellu din București. Moartea a fost datorată, cel mai
probabil, intoxicației cu mercur.[25][27][26] Manuscrisele lui Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în anul 1902.[28] A
fost ales membru al Academiei Române post-mortem în anul 1948.[29]

Biografie

Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii
Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească din Banatul ocupat de
turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost poreclit Iminul[30], fiul lui Iminul a fost
Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în
conformitate cu uzul limbii slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[31][32]

Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte regiuni, abia
cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma apelului episcopului
Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă
din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe,
învățământ gratuit în limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit.[32] Iovul
Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[32]

Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[32], iar din căsătoria acestuia cu
Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu certitudine fiind doar existența
mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și s-a
însurat cu Ioana Sărghei. După un timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811,
iar Agafia însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la
vârsta de 83 de ani.[32]