SUPORT DE CURS - AUDITUL SI EVALUAREA

PROIECTELOR

PARTEA I – EVALUAREA

Capitolul 1. Evaluarea de proiecte si programe – explicitarea conceptelor

1.1 Materia primă a evaluării

Materia primă a evaluării este constituită din proiecte, programe şi politici publice.
Proiectele reprezintă unitatea cu gradul cel mai scăzut de generalitate. Un proiect este efortul
organizat de a pune în practică o idee. Este vorba mai ales de proiectele de dezvoltare socio-
economică. Printre elementele esenţiale ale unui proiect se numără: scopul, obiectivele,
actorii implicaţi (iniţiatori, beneficiari direcţi şi indirecţi, finanţatori, etc.) activităţile,
calendarul, resursele şi efectele multiplicatoare.
Proiectele pot fi iniţiate şi implementate de diferite entităţi printre care: instituţiile
administraţiei publice, organizaţiile non-guvernamentale şi chiar firmele din sfera privată. De
regulă proiectele reprezintă punerea în aplicare a obiectivelor specifice ale unor programe.
Programul este unitatea cu gradul de generalitate mai ridicat decat proiectul, însă cu o
structură asemănătoare. Implementarea unui program se realizează prin implementarea mai
multor proiecte, care detaliază şi pun în aplicare unul sau mai multe dintre obiectivele
programului.
Politica publică reprezintă unitatea cu gradul cel mai ridicat de generalitate, ce
corespunde unei direcţii strategice de acţiune într-un anumit domeniu. Un exempu de politică
publică, specifică administraţiei publice din România este dezvoltarea capacităţii
administrative; un program subsecvent acestei politici este Modernizarea Administraţiei
Publice Locale, iar unul dintre proiectele care pun în aplicare acest program este Evaluarea
Programelor în Administraţia Publică.
Proiectul este implementat la nivelul unei primării şi detaliază şi aplică unul dintre
obiectivele programului: creşterea responsabilităţii pentru cheltuirea banilor publici.
Programele şi proiectele pot fi finanţate de instituţii ale administraţiei publice centrale
şi locale, de organizaţii internaţionale (Uniunea Europeană, Banca Mondială, etc.), organizaţii
non-profit şi alte entităţi. De obicei, finanţatorul este cel interesat de rezultatele proiectului, de
evaluarea îndeplinirii obiectivelor propuse.
În numeroase cazuri, instituţiile publice co-finanţează sau sunt parteneri în proiectele
de dezvoltare care afectează grupurile de oameni, comunităţile din raza lor de acţiune. Mai
mult, un management performant presupune organizarea activităţii instituţiilor publice pe
bază de proiecte, pentru a fi mai uşor administrată, îmbunătăţită, urmărită şi verificată. Este o
tendinţă susţinută şi încurajată în întreaga Uniune Europeană. Nevoia de evaluare în sistemul
administrativ este în continuă creştere. Reforma administraţiei publice, dezvoltarea capacităţii
administrative presupune dezvoltarea capacitătii de evaluare. Aceasta poate fi realizată prin
crearea unui cadru legislativ, a unei capacităţi instituţionale şi prin dezvoltarea resursei umane
în domeniul evaluării.

1
 1.2 Definiţii ale evaluării

Evaluarea proiectelor şi programelor în administraţia publică este o etapă specifică,

extrem de utilă în planificarea şi managementul proiectelor, o tehnică de cercetare şi un
instrument pentru realizarea politicilor publice, utilizat cu succes de către responsabili de
managementul instituţiilor şi al organizaţiilor, de coordonarea proiectelor şi a programelor
derulate din fonduri publice sau private. Înalţi funcţionari publici, politicieni, manageri,
directori de instituţii şi organizaţii, directori de programe şi coordonatori de proiecte utilizează
diferite modele de evaluare pentru a sesiza, în timp util, efectele intervenţiilor pe care le
implementează sau intenţionează să le implementeze. Scopul este de a sesiza şi a contracara
la timp efectele nedorite asupra grupurilor de oameni, comunităţilor şi societăţii, precum şi
pentru a încuraja elementele pozitive ale programelor şi proiectelor. Mai mult, scopul implicit
al evaluării este de a colecta sistematic informaţii despre rezultate, output si administrarea
proiectelor pentru îmbunătăţirea implementării şi generarea unor decizii performante în viitor.
Pe scurt, diferitele modele de evaluare sunt utilizate pentru a minimiza pierderile şi a
maximiza beneficiile intervenţiilor asupra grupurilor sociale de mici sau mari dimensiuni.
De-a lungul evoluţiei sale, evaluarea a primit numeroase definiţii. O sinteză a
definiţiilor evaluării date de diferite dicţionare relevă anumiţi termini-cheie: determinarea
meritului, a valorii, estimare, preţuire etc. Evaluarea de proiecte sau programe este strâns
legată de sensul acestor termeni, fără a se rezuma însă la ei. În definiţiile evaluării apar de
asemenea ca o constantă o serie de elemente legate de metodologie.
Comisia Europeană propune cinci criterii relevante în evaluare: relevanţă, eficienţă,
eficacitate, sustenabilitate şi impact 1. Pornind de la acestea, putem defini evaluarea ca fiind
procesul prin care, cu ajutorul unor metode şi instrumente specifice, putem măsura gradul în
care proiectele au obiective şi rezultate relevante, resursele sunt consumate economic, pentru
a atinge obiectivele propuse, dacă proiectul are şanse de a continua şi după încheierea
finanţării, măsura în care activităţile îşi ating grupul ţintă şi dacă impactul lor este resimţit pe
termen lung.
Cheia unei înţelegeri corecte este diferenţa între sistematic şi continuu din care rezultă
diferenţa între evaluare (sistematică dar secvenţială- realizată în anumite momente din viaţa
unui program) şi monitorizare (proces continuu de colectare a datelor în timpul
implementării unui program).
Sintetizând, putem reliefa următoarele elementele esenţiale ale unei evaluări:
 Este un instrument util în managementul politicilor, programelor şi proiectelor;
 Implică aprecieri pe baza unor criterii;
 Este utilă în oricare dintre stadiile dezvoltării unui program:
o În stadiul de design;
o Înainte de implementare- evaluarea ex-ante;
o În timpul implementării- evaluarea concomitentă;
o Ulterior implementării- evaluarea ex-post;
 Este un proces explicativ: porneşte de la anumite întrebări pentru care găseşte
răspunsuri;
 Este mai comprehensivă decât monitorizarea;
 Este o activitate sistematică şi implică analize ştiinţifice (colectarea de date, analiza
lor, compararea lor pe baza anumitor criterii);
 Stă la baza luării unor decizii în legatură cu programul evaluat : modificarea
designului sau a modului de implementare. Deciziile se pot referi la continuarea,
modificarea sau chiar stoparea programului.
1
www.evalsed.info

2
 ► Monitorizarea

Monitorizarea se referă la cuantificarea pe tot parcursul implementării proiectului sau

programului a evoluţiei privind atingerea obiectivelor, consumarea resurselor, atingerea
grupului ţintă, cuantificarea sistematică a schimbărilor generate de implementarea
programului sau proiectului. În urma monitorizării se poate sesiza în mod permanent raportul
input – output, venituri-cheltuieli, activităti planificate- activităţi realizate, grup ţintă propus-
grup ţintă atins, înregistrându-se eventualele discordanţe. Evaluarea explică de ce respectivele
discordanţe există (dacă există).
Monitorizarea este descriptivă, în timp ce evaluarea este explicativă. Legătura dintre
monitorizare şi evaluare este foarte strânsă. Evaluarea nu poate fi realizată (sau poate fi
realizată extrem de dificil), dacă nu există un sistem coerent de monitorizare. Acest sistem
presupune de regulă un set de indicatori şi un plan de monitorizare. Deasemenea anumite
resurse trebuie alocate procesului de monitorizare. De obicei, resursele umane pentru
monitorizare sunt mobilizate de echipa de implementare a proiectului. Dar nu este exclus, mai
ales în cazul unor proiecte de mari dimensiuni, ca monitorizarea să fie asigurată de persoane
specializate din afara echipei de implementare a proiectului.

►Auditul

Auditul reprezintă o verificare a prevederilor financiare ale unui proiect şi a măsurii în

care acestea sunt îndeplinite în conformitate cu criteriile legale şi financiare specifice.
Auditorii Comisiei Europene şi agenţii lor atribuie termenului de audit o sferă mult mai largă
de semnificaţii: verificarea necesităţii proiectului, a măsurii în care activităţile şi rezultatele
proiectului sau programului justifică investiţia financiară, a existenţei şi vizibilităţii în practică
a unei plus-valori generate de proiectul sau programul respectiv.

1.3. Scopul evaluării

Evaluarea reprezintă un proces prin care se măsoară performanţa unui program

şi se identifică soluţii la problemele existente. Mai exact, evaluarea poate avea, printre
altele, scopul de a analiza rezultatele unui program, de a le compara cu costurile sale, de
a ajuta autorităţile să răspundă în faţa cetăţenilor pentru acţiunile lor, de a ajuta la
procesul de alocare a resurselor şi de a ajuta la îmbunătăţirea managementului
programelor.

Datele rezultate în urma evaluării sunt utile atât pentru îmbunătăţirea procesului de
implementare a programelor, cât şi a celui de luare a deciziilor. Prin evaluare este
determinată eficacitatea proiectelor şi programelor, prin răspunsul pe care îl dă întrebărilor: ce
funcţionează?, pentru cine? şi în ce condiţii? Evaluarea susţine deasemenea procesul de
planificare a activitătilor viitoare, de repartizare a resurselor umane, financiare etc.

1.4. Criterii de evaluare

Pe ce se bazează aprecierile evaluatorilor? Răspunsul este simplu: pe criteriile de

evaluare. Abordarea UE are la baza 5 criterii:
 Relevanţă
 Eficacitate

3
  Eficienţă
 Impact
 Sustenabilitate

Relevanţa se referă la măsura în care programul analizat reuşeşte să răspundă nevoilor

reale ale actorilor implicaţi. De asemenea are în vedere eventualele schimbări de context care
ar putea avea ca rezultat anumite modificări în tipul nevoilor la care programul ar trebui să se
adreseze sau schimbări în ierarhia acestora. Un program este relevant dacă pe tot parcursul
implementării sale ţine cont de aceste modificări de context, are flexibilitatea necesară de a se
replia de câte ori este necesar pentru a răspunde nevoilor la care îşi propune să răspundă. Iar
un program devine irelevant în momentul în care, pe parcursul existenţei sale, eşuează în
acoperirea nevoilor pe care-şi propune să le acopere sau le acoperă în mod defectuos, raportat
la planul iniţial.
Un aspect al relevanţei este şi necesitatea ca anumite programe să fie susţinute din
bani publici. Care sunt aceste programe? Care sunt motivele pentru care statul trebuie să se
implice în implementarea sa? Sectorul privat sau non-profit nu a reuşit să acopere nevoile
actorilor implicaţi? De ce? Pentru a afla dacă un program este relevant şi în ce măsură, trebuie
apreciate toate aceste elemente.
Eficacitatea are în vedere măsura în care programele îşi ating obiectivele propuse. De
asemenea, gradul în care rezultatele proiectului corespund nevoilor identificate în faza de
design este o măsură a eficacităţii unui program.
Eficienţa ia în calcul un aspect suplimentar, esenţial în existenţa proiectelor şi
programelor: cel financiar. Mai mult, eficienţa are în vedere şi următoarele aspecte:
 Ar fi putut fi obţinute aceleaşi rezultate cu mai puţine resurse?
 Sunt costurile unitare prea ridicate?
 Chiar dacă obiectivele sunt atinse, este proiectul/programul prea costisitor pentru a
putea fi continuat?
Impactul reprezintă efectul net pe care un program îl produce. Datorită variabilelor
externe, distorsionante, impactul unui proiect este greu de calculat cu exactitate. Este greu să
diferenţiezi efectul unui program într-un context socio-economic este extrem de complex.
Totuşi folosind metode adecvate este posibil, cu o marjă de eroare asumată să dăm răspunsul
la următoarele întrebări:
 Ce schimbări au rezultat în urma programului?
 Există alte beneficii ale programului, alături de cele preconizate?
O altă accepţiune a impactului este aceea în care impactul prezintă efectele unui program pe
termen lung.
Sustenabilitatea se referă la continuitatea programului după întreruperea finanţării din
sursa iniţială.
 Efectele programelor sau programele însele continuă după încheierea implementării?
 Pot fi identificate surse alternative de finanţare?
Sustenabilitatea dă, alături de celelalte criterii măsura performanţei unui proiect sau program.
Alături de aceste criterii mai pot fi menţionate şi altele, la fel de importante pentru
aprecierea performanţelor unui program. Cele la care ne vom referii în continuare sunt
echitatea şi implicarea comunităţii.
Echitatea se referă la aspecte precum: accesul la serviciile furnizate de proiect
indiferent de: vârstă, sex, condiţii materiale şi sociale. De regulă sunt promovate proiecte care
descurajează discriminarea de orice tip.
Participarea comunităţii este un alt criteriu de care se ţine cont în evaluarea anumitor
proiecte. Desigur, este vorba despre proiectele care permit aceasta activitate.

4
 Toate aceste criterii, alături de altele pe care nu le-am menţionat, dar care pot fi la fel
de importante, sunt utilizate în precesul de evaluare. Însă, în funcţie de programul sau
proiectul evaluat, se poate apela doar la o parte dintre acestea.

Pe lângă luarea în considerare a cât mai multe dintre criteriile enumerate, evaluarea ar
trebui să fie analitică, sistematică, de încredere, orientată pe probleme sau pe utilizatori, in
funcţie de modelul de evaluare utilizat.

Capitolul 2. Tipuri şi sisteme de evaluare

Există numeroase criterii în functie de care putem clasifica tipurile de evaluare:

- după scopul evaluării,
- după momentul de timp în care se desfăşoară evaluarea,
- după unitatea de analiză,
- după poziţia membrilor echipei de evaluare etc.

2.1. După scopul evaluării:

a. Evaluarea sumativă, care analizează rezultatele la un anumit moment de la
începerea programului cu scopul de a stabili performanţa programului şi de a
estima valoarea sa
b. Evaluarea formativă se face de obicei în timpul implementării (este o
evaluare intermediară) cu scopul de a analiza situaţia şi de a uşura
îmbunătăţirea programului.
De asemenea, exista diferenţe între evaluarea prestabilită, recunoscută prin:
afirmarea obiectivelor, utilizarea testelor obiective, utilizarea standardelor deţinute de
responsabilii programelor şi a rapoartelor de tip cercetare şi evaluarea reactivă, caracterizată
prin următoarele elemente:
 Pune un accent mai mare asupra activităţilor unui program, decât asupra
intenţiilor sale.
 Răspunde necesităţilor publicului.
 Perspectivele valorice ale actorilor sunt luate în considerare în menţionarea
eşecurilor şi a succeselor unui program.
Unul dintre principalele dezavantaje ale evaluării prestabilite este faptul că cercetătorii
(tradiţional cantitativişti) se concentrează asupra unor variabile care nu pot fi controlate de
management, prin aceasta pierzând din utilitate. Stimulii standardizaţi generaţi de evaluarea
prestabilită s-au dovedit adesea mai puţin relevanţi decât stimulii care apar spontan în cadrul
programului (cum ar fi reacţiile actorilor, discuţiile ulterioare desfăşurării unei activităţi etc.).
Câteva trăsături esenţiale ale evaluării reactive sunt:
- accentul pus pe observaţie şi flexibilitate,
- preferinţa pentru metodele calitative
- accentul pus pe îmbunătăţirea practicilor locale.
Evaluarea reactivă are o serie de avantaje şi dezavantaje. Printre avantaje se numără:
relevarea unor variabile importante ale programului, încurajarea eforturilor de schimbare ale
celor implicaţi într-un program, încurajarea creşterii controlului local. Totuşi, evaluarea
prestabilită ar trebui preferată evaluării reactive atunci când este important să ştim dacă
anumite scopuri au fost atinse, dacă anumite promisiuni au fost ţinute şi când urmează să fie
investigate ipoteze sau aspecte predeterminate. În concluzie, trebuie avute în vedere ambele
tipuri de evaluare în funcţie de program.

5
 2.2. După momentul evaluării:
 Evaluarea ex-ante
 Evaluarea interim
 Evaluarea ex-post

a. Evaluarea ex-ante

Exaluarea ex-ante este un tip de evaluare realizat în cea dintâi etapă a ciclului unui
program sau proiect (faza de planificare şi design), înainte de a fi luată decizia de
implementare a sa, înainte de a se manifesta presiunea termenelor limită. Evaluarea ex-ante
presupune o analiză SWOT, în cadrul căreia vor fi luate în considerare caracteristicile
definitorii ale localităţii, regiunii, statului în care se implementează proiectul, o analiză a
nevoilor şi anumite simulări ale efectelor socio-economice. Acest tip de evaluare asigură
relevanţa şi coerenţa programului în functie de context.
În cazul în care este vorba de un program care urmează a fi pus în aplicare prim mai multe
proiecte, iar acestea vor fi selectate prin licitatie, evaluarea ex-ante a programului ajută la
determinarea criteriilor de selecţie a proiectelor şi la selectarea proiectelor care urmează a fi
finanţate. De asemenea cu noul statut al României de stat membru al Uniunii Europene
trebuie acordată o atenţie specifică respectării regulamentelor şi standardelor Uniunii
Europene de calitate în furnizarea de bunuri şi servicii.

b. Evaluarea interim

Evaluarea interim se realizează în cea de-a doua etapă a ciclului unui proiect sau
program, în timpul implementării. Scopul acestei evaluări este îmbunătăţirea designului şi a
procesului de implementare a unui proiect sau program. Evaluarea interim are elemente
comune cu evaluarea formativă în sensul că: urmăreşte gradul de realizare a obiectivelor până
în momentul evaluării, gradul de respectare a calendarului, încadrarea în buget, gradul de
utilizare a celorlalte resurse, etc. Prin comparaţia cu situatia iniţială, în cursul evaluării
interim, pot fi semnalate anumite schimbări relevante în contextul socio-economic care pot
afecta programul. Tot în cursul evaluării interim trebuie sesizată orice deviere de la normele
europene în furnizarea de bunuri şi servicii.
Evaluarea interim utilizează informaţiile obţinute în urma monitorizării şi în urma evaluării
ex-ante. De regulă evaluarea interim presupune analize ale rezultatelor intermediare ale
proiectului, însă este recomandabilă şi o analiă detaliată a impactului probabil care încă nu a
avut timp să se manifeste, însă este inerent. Pe baza concluziilor evaluării interim poate fi
îmbunătăţit atât designul cât şi managementul programelor analizate, pot fi prevenite
eventuale impacturi negative.

c. Evaluarea ex-post

Evaluarea ex-post vizează analiza întregului program în principal din perspectiva

rezultatelor comparate cu obiectivele iniţiale cât şi din perspectiva impactului pe care îl are.
Există numeroase elemente comune între evaluarea ex-post şi evaluarea sumativă. Pe lângă
metode de evaluare precum analiza rezultatelor şi a impactului, evaluarea ex-post mai poate
utiliza următoarele metode: benchmarking, analiza cost-beneficiu şi cost-eficienţă, analiza
proceselor şi analiza multi-atribut.
Scopul evaluării ex-post este multiplu: cuantificarea rezultatelor şi efectelor
intenţionate sau nu ale unui program, analiza calitativă şi cantitativă a performanţelor,
învăţarea unor lecţii pentru îmbunătăţirea managementului unor programe viitoare,

6
compararea performanţelor programului evaluat cu performanţele altor programe similare,
etc.

2.3. După poziţia membrilor echipei de evaluare

După poziţia membrilor echipei de evaluare există două tipuri esenţiale de evaluare:
a. Evaluarea internă
b. Evaluarea externă

a. Evaluarea internă este evaluarea realizată de personal specializat din interiorul

instituţiei care implementează programul. De regulă, instituţia implementatoare are personalul
calificat şi datele necesare pentru realizarea evaluării. Totuşi, în România există numeroase
instituţii (dacă ne referim la sectorul public) sau organizaţii (dacă luăm în calcul şi sectorul
non-profit) care nu beneficiază de o capacitate internă de evaluare (nu au persoane
specializate în domeniul evaluării), deşi au specialişti pe diferite sectoare relevante pentru
proiectul evaluat. Aceste instituţii vor apela, chiar şi pentru evaluarea internă a programelor la
serviciile unor experţi în evaluare din exterior, de preferinţă independenţi (fără alte conexiuni
cu proiectul evaluat sau cu echipa de implementare a proiectului).
Scopul evaluării interne este furnizarea unei analize din perspectiva implementatorului
care are acces la date mai uşor decât orice alt actor implicat (fie el finanţator sau evaluator
extern). Prin urmare acest tip de evaluare este extrem de bogat în date, iar raportul de evaluare
este unul foarte explicit şi explicativ. Cei care au implementat proiectul cunosc cel mai bine
teoria, procesele şi rezultatele acestuia şi motivele pentru care s-au implementat anumite
modificări în designul iniţial, eventual motivele pentru care nu a fost respectat calendarul
iniţial, s-a depăşit bugetul sau, dimpotrivă, nu s-au utilizat resursele, care au fost elementele
distorsionante apărute pe parcurs şi ce efecte au avut aceste elemente asupra programului.
Evaluare internă este foarte potrivită pentru evaluarea formativă, ajutând la controlul
calităţii evaluării şi la dezvoltarea capacităţii interne de evaluare. Dezavantajele evaluării
interne sunt: lipsa unor expertize sectoriale şi lipsa independenţei.
a. Evaluarea externă reprezintă evaluarea realizată de către evaluatori
independenţi, de regulă din afara instituţiei sau organizaţiei care implementează programul
sau care se numără printre actorii care participă la realizarea programului. Avantajele
principale ale acestui tip de evaluare sunt independenţa şi potenţialul unei game largi de
expertiză. Evaluarea este potrivită mai ales evaluărilor sumative. Dezavantajele acestui tip de
evaluare sunt posibilele presiuni care pot limita independenţa, faptul că nu ajută la dezvoltarea
capacitătii interne de evaluare şi costurile ridicate pe care le presupune.

Alte tipuri de evaluare

Alături de tipurile de evaluare amintite anterior, în literatura de specialitate sunt menţionate şi
o serie de alte tipuri de evaluare, printre care evaluarea participativă şi evaluarea bazată pe
teorie.
a. În evaluarea participativă, perspectiva evaluatorului este pe poziţie de egalitate cu
perspectivele actorilor implicaţi în program. Intenţia este de a avea un proces de
evaluare cu concluzii şi recomandări relevante şi utile pentru proiectele viitoare ale
actorilor implicaţi. Acest tip de evaluare se potriveşte atât cu evaluarea sumativă cât şi
cu cea formativă. Implicarea tututor participanţilor pe poziţii de egalitate aduce de
obicei un plus semnificativ de informaţie în procesul de evaluare. Evaluarea
participativă este adesea prezentată ca un tip modern de evaluare şi este prezentată în
opoziţie cu evaluarea tradiţională.

7
 b. Evaluarea bazată pe teorie
Acest tip de evaluare se caracterizează prin faptul că nu permite realizarea unor analize
statistice ale datelor obţinute, de cele mai multe ori datorită diversităţii acestora. Prin urmare,
vor fi utilizate preponderent metode calitative de cercetare. Utilitatea acestui tip de evaluare
este evidentă mai ales în cazul evaluărilor unor iniţiative comunitare, ale căror efecte nu pot fi
analizate statistic, dar care pot furniza informaţii despre eficacitatea acestui tip de iniţiativă.
Evaluarea bazată pe teorie porneşte de la premisa că orice program de intervenţie
socială are la bază o teorie despre cum funcţionează un anumit proces, în ce condiţii va atinge
eficienţa şi eficacitatea maximă etc. Această teorie poate fi implicită sau explicită. Teoria unui
program este, în linii mari, echivalentă cu modelul logic al acestuia care explică modul său de
funcţionare. Acest tip de evaluare oferă numeroase informaţii edificatoare pentru modul de
implementare a unor programe complexe similare, indicând riscurile, elementele-cheie şi
lecţiile învăţate pe parcursul implementării.

2.4. Sisteme de evaluare: evaluarea centralizată şi evaluarea descentralizată

Ca şi în cazul serviciilor publice, există avantaje şi dezavantaje, fie că se optează

pentru centralizare, fie că se alege descentralizarea ca model de organizare a sistemului de
evaluare a programelor în România. În timp ce o centralizare excesivă imprimă lipsă de
flexibilitate şi induce lipsa discreţiei administrative, descentralizarea poate atrage după sine
lipsa coerenţei, utilizarea deficitară a metodologiei, etc. Din acest motiv se optează de cele
mai multe ori pentru o soluţie intermediară: nici centralizare, dar nici descentralizare
excesivă. O atenţie deosebită trebuie acordată nevoilor fiecărui domeniu de activitate. Chiar
dacă iniţial dezvoltarea unui sistem de evaluare este legată de un anumit minister, ulterior,
trebuie analizată nevoia de evaluare şi la nivelul celorlalte ministere. Mai mult, deşi o atenţie
deosebită va fi acordată evaluării programelor cu finanţare europeană (PHARE, SAPARD,
Fonduri Structurale, etc), nu trebuie ignorate şi celelalte programe finanţate din surse interne,
dar şi din alte surse externe. Sistemul de evaluare va câştiga astfel în complexitate.
Irlanda este un exemplu în care au fost încercate ambele modele. Astfel:
- Modelul centralizat a fost adoptat în intervalul 2000-2006. Activitatea de evaluare a
fost organizată şi coordonată de către Unitatea de Evaluare a Ministerului Finanţelor. În acest
interval s-a asigurat o concentrare a eforturilor de evaluare pe programele operaţionale. A fost
o abordare consecventă şi s-au semnalat costuri reduse. Un alt avantaj al sistemului centralizat
de evaluare este faptul că Unitatea de Evaluare e exterioară Autorităţii de Management care
implementează programul operaţional respectiv.
- Modelul descentralizat a fost implementat în intervalul 1994-1999. Evaluarea
reprezenta în această perioadă responsabilitatea fiecărei Autorităţi de Management
responsabile cu un Program Operaţional. Şi această abordare are o serie de avantaje: permite
Autoritătilor de Management să conceapă evaluările conform propriilor nevoi, iar acestea pot
apela la Unitatea Centrală de Evaluare pentru expertiză tehnică.
Modelul propus pentru România de către specialiştii din Unitatea Centrală de Evaluare
pentru perioada 2007-2013 este o combinaţie între modelul centralizat şi cel descentralizat.

Capitolul 3. Metode de cercetare utilizate în evaluare

Pentru fiecare tip de evaluare a fost dezvoltată o gamă largă de metode de cercetare în
conformitate cu scopul evaluării, cu tipurile de întrebări la care evaluarea urmează să
răspundă, cu contextul organizaţional şi socio-economic, cu bugetul disponibil, cu capacitatea
de cercetare şi cu alţi factori semnificativi.

8
 Evaluarea unui proiect sau program presupune utilizarea atât a metodelor calitative
de cercetare cât şi a celor cantitative. Abordarea cel mai des utilizată este cea a metodelor
multiple - o combinaţie funcţională între cele două tipuri de metode. Un anumit grad de
cuantificare este necesar în toate studiile de evaluare pentru a aprecia succesul intervenţiilor şi
amploarea efectelor adverse. În acelaşi timp, metodele calitative de cercetare sunt extrem de
utile în rafinarea instrumentelor de cercetare şi în aprofundarea informaţiei colectate.
În sociologie în particular şi în ştiinţele socio-umane în general, termenii cantitativ şi
calitativ ajung să desemneze două mari paradigme.
Diferenţa între calitativ şi cantitativ se face atât la nivel epistemologic general, cât şi
privind anumite aspecte precum: rolul cercetătorului, relatia cu subiectul, relaţia teoretic-
empiric, metodele principale utilizate şi natura datelor obţinute.
Modelul cantitativist presupune descrieri şi explicaţii de tip pozitivist, dintr-o
perspectivă exterioară, obiectiv-structurală. Spre deosebire de acesta, modelul calitativist are
la bază subiectivitatea umană. Socialul este construit prin interacţiunea simbolurilor şi
reprezentărilor individuale sau de grup, iar cunoaşterea este de tip comprehensiv. Una dintre
diferenţele majore dintre cele două modele, la nivel metodologic este faptul că modelul
cantitativ utilizează metode structurate, în timp ce modelul calitativ se bazează pe metode şi
tehnici nestructurate.
Abordarea calitativă a socio-umanului este modelul care are la bază orientarea
epistemologică fenomenologico-comprehensivă, idiografică, care se aplică la nivel
microsocial, local, contextual, care vizează realitatea procesuală şi construită social de actor,
care utilizează punctul de vedere al subiecţilor în explicarea şi înţelegerea realităţii, în care
relaţia dintre cercetător şi subiect este una apropiată, iar relaţia teoretic-empiric este una de
emergenţă a teoriei pe parcursul cercetării empirice. Acelaşi model calitativist utilizează ca
unităţi de cercetat întrega populaţie sau o eşantionare teoretică, datele sunt culese pe parcursul
unei perioade lungi, continue, iar metodele principale utilizate sunt: observatia participativă,
interviul intensiv, (auto)biografiile, analiza calitativă a documentelor. Datele obţinute sunt
complexe, de profunzime, este utilizat un limbaj natural, cu putine date statistice şi
reprezentări grafice şi e utilizat cu preponderenţă în antropologie culturală şi istorie. Pentru a
reliefa cât mai clar specificitatea modelului calitativ, autorul îl prezintă în comparaţie, deci nu
opoziţie cu cantitativismul.
Urmând aceeaşi arhitectură a definiţiei, orientarea generală epistemologică a
modelului cantitativ este una pozitivist-explicativistă. Cercetarea cantitativă se aplică
preponderent nivelului macrosocial, global, formal, vizează realitatea statică şi exterioară
actorului social, utilizează perspectiva cercetătorului, intre cercetător şi subiect există o relaţie
distantă („din exterior”). În cercetarea cantitativă teoria este verificată prin cercetarea
empirică (ipotezele sunt testate), selecţia unităţilor de cercetat din populaţia vizată se face
preponderent prin eşantionare statistică, culegerea datelor se face episodic, şi se întinde pe
perioade scurte de timp, metodele principale utilizate sunt: experimentul, ancheta cu
chestionar standardizat, analiza cantitativă a documentelor şi observaţia sistematică din
exterior. Datele obţinute în urma cercetărilor cantitative sunt „tari” (valide, de mare fidelitate),
însă nu surprind la fel de multe detalii ca şi cercetarea calitativă şi nu ating profunzimea
colecţiilor de date calitative. Totuşi, datele cantitative sunt generalizabile, pot sta la baza
contructiei unor noi axiome, teorii. Raportul de cercetare în cazul modelului cantitativist este
consistent în cifre, tabele, grafice şi comentarii în limbaj natural, iar frecvenţa cea mai mare a
utilizării acestui model este întălnită în sociologie şi psihologie socială.
Evident rămâne faptul că cele două paradigme sunt puse faţă în faţă cu scopul de a
face o comparaţie şi nu pentru a sublinia un raport de opoziţie.

3.1. Analiza cantitativă a documentelor

9
 Datele culese trebuie să aibă o legatură directă cu ceea ce urmează a fi analizat.
Informaţia necesară poate fi adunată în mai multe moduri. Un prim pas îl poate constitui
revizuirea unor cercetări sau studii realizate anterior.
În cazul evaluării unui program pot exista cercetări anterioare care să furnizeze
informaţii legate de programe similare, activităţi cotidiene şi diverse caracteristici ale unui
anumit grup de persoane. Alteori nu există asemenea informaţii. În acest din urmă caz se va
apela la alte metode de colectare a datelor consecutiv operaţiunilor preliminarii de analiză a
situaţiei.
Uneori evaluările anterioare pot fi utilizate ca surse importante de date. Uneori, pentru
comparaţia dintre prezent şi trecut se va recurge la memoria persoanelor implicate sau afectate
de diverse intervenţii sociale. Un caz particular îl constituie problematica schimbării
instituţionale. Pentru aprecierea schimbării instituţionale se vor căuta indicatori utilizaţi în
anii precedenţi privind modul de acţiune al instituţiilor. Este dificil de definit în avans obiectul
investigaţiilor. Aceasta presupune de obicei studiul unor documente mai vechi sau discuţii cu
diferite persoane care pot duce la identificarea schimbărilor şi a elementelor constante.
O sursă de date necesare pentru realizarea unui studiu de evaluare este cercetarea
arhivelor, a datelor provenite din recensăminte şi a celorlalte date statistice existente. Este
necesară colectarea unui set principal de date cantitative care să se refere la calitatea vieţii,
nivelul veniturilor, al cheltuielilor etc. la nivel de comunitate. Aceasta mai ales când sunt
studiate diferite comunităţi pentru a asigura comparabilitatea tematică între acestea.
Analiza documentelor va furniza informaţii referitoare la probleme şi variabile sociale
relevante pentru proiectul sau programul respectiv care este în curs de implementare sau în
fază de proiectare. Însă, din moment ce fiecare proiect şi program este unic, trebuie adunate
informaţii suplimentare depre situaţia concretă. Pentru fiecare program evaluat vor fi necesare
date legate de variabile precum: participarea anterioară sau implicarea prezentă în programe
similare, stilul de viaţă, angajarea, atitudinile, valorile sociale şi credinţele care caracterizează
comunităţile, organizarea socială a acestora, dinamica populaţiei, coordonatele demografice
ale comunitaţii şi regiunii.
Analiza cantitativă a documentelor are avantajul de a fi mai puţin costisitoare în
termeni de timp şi alte resurse decât sondajele de opinie, dar potenţialul de eroare este mai
ridicat. Prin utilizarea bazelor de date existente, analistul poate formula modele despre
performanţa unui proiect sau program, impactul social potenţial la nivelul grupurilor şi al
comunităţilor, etc. Informaţia care contrazice modelul construit, determină revizuirea acestuia,
mai ales dacă datele care nu se potrivesc modelului sunt considerate relevante. Analiza
documentelor este preferată ca metodă primară de culegere a datelor pentru evaluare. Aceasta
datorită virtuţilor sale privind economia de resurse. Totuşi ea este de obicei utilizată împreună
cu alte metode, atât cu scopul completării informaţiei, cât şi cu scopul examinării validităţii
datelor.

3.2. Metode cantitative utilizate în evaluarea de proiecte

Exista unele deosebiri între ancheta sociologică şi sondajul de opinie, chiar dacă
anumiţi cercetători tind să pună semnul egalităţii, echivalenţei şi chiar al identităţii între cele
două noţiuni. Se remarcă astfel diferite note distinctive între cele două forme de cercetare:

1. O primă caracteristică specifică a sondajului de opinie spre deosebire de ancheta

sociologică consta in faptul ca sondajul de opinie are în centru pe de o parte
sondajul, iar pe de altă parte opinia. Termenul sondaj este sinonim cu cercetare

10
 selectivă, iar sensul se poate reduce în mod strict la operaţia de selectare a
indivizilor care urmează a fi chestionaţi.
Aspect prin excelenţă subiectiv al realităţii sociale, prin opinie se înţelege o stare
sau o predispoziţie mentală faţă de un anumit referent. Opinia are la bază diverse
credinţe, valori, atitudini, sentimente şi aprecieri personale ale celor care o
exprimă.

2. O altă caracteristică specifică a sondajului de opinie în comparaţie cu ancheta

sociologică este specificul problemelor cercetate. În cazul sondajului de opinie
publică, problemele sau temele abordate au un caracter de interes general (opţiuni
politice, atitudini faţă de probleme instituţionale etc.), pe când ancheta sociologică
poate fi centrată pe probleme care preocupă un grup mai restrâns (ex.: beneficiarii
unui program sau proiect, o anumită categorie ocupaţională etc). Din acest motiv,
în evaluarea de programe se vorbeste, mai degrabă, de anchetă sociologică decât
de sondaj de opinie.

3. Sondajul de opinie este o subspecie a anchetei sociologice, care se remarcă printr-

un puternic caracter descriptiv. De cele mai multe ori, sondajele de opinie nu stau
la baza unor cercetări explicative.

4. Spre deosebire de anchetă, sondajul de opinie necesită, de regulă, un timp mai

scurt de desfăşurare. Întrebările din chestionarele folosite sunt de cele mai multe
ori clar structurate şi relativ simple. Eşantioanele selectate asigură o
reprezentativitate rezonabilă pentru evaluările cu caracter general urmărite.
Ancheta sociologică, dimpotrivă, necesită un timp mai indelungat de organizare şi
desfăşurare, întrebările din cadrul chestionarului specific anchetei pot fi
structurate, semistructurate şi chiar nestructurate, iar eşantionarea se face după
proceduri mai complexe.

5. Rezultatele sondajului sunt prezentate într-o formă uşor accesibilă. Ancheta

sociologică are următoarele caracteristici:
- presupune un număr mare de cazuri,
- selectarea acestora trebuie făcută după criterii riguroase de eşantionare;
- datele trebuie colectate în situaţii normale, cât mai apropiate de viaţa de zi cu zi;
- colectarea se face în conformitate cu proceduri standardizate iar datele sunt într-o
formă măsurabilă cantitativ, cea mai simplă fiind prezenţa sau absenţa unui atribut.

În evaluarea de proiecte şi programe pentru administraţia publică cel mai adesea este
utilizată ancheta sociologică. Aceasta poate avea ca populaţie statistică cetăţenii - clienţi ai
unei anumite instituţii (administraţia financiară, poliţia, sistemul educaţional etc.), beneficiarii
unui program sau proiect. Populaţia statistică poate consta şi în membrii unei unităţi
administrativ-teritoriale sau ai unui grup dintr-o anumită comunitate, ţintă a unor intervenţii
susţinute din bani publici.

3.3. Metode calitative utilizate în evaluarea de proiecte

Selectarea unei metodologii pentru evaluarea unui proiect sau a unui program îşi
pune amprenta asupra întregului proces de evaluare. De cele mai multe ori, selecţia se făcea
din rândul metodelor cantitative. Recent cercetătorii metodelor de evaluare au observat

11
anumite limitări ale tehnicilor cantitative privind răspunsul care trebuia dat anumitor întrebări
de evaluare.
Se constata diferenţe între metodele cantitative şi cele calitative de cercetare utilizate
în procesul de evaluare. Tendinţa actuală este de a combina cele două abordări metodologice.
Metodele calitative de colectare a datelor la care se face referire cu predilecţie sunt:
interviurile individuale, observaţia participativă şi analiza documentelor. Toate acestea
participă uneori la constructia unui studiu de caz.
Utilizarea metodelor calitative în evaluarea de programe
Prin utilizarea metodelor calitative în evaluarea de programe, se obţin o serie de
descrieri ale organizării şi funcţionării programului, ale experienţelor pe care le au cei
implicaţi în program. Scopul acestor descrieri este oferirea unei imagini despre programul
respectiv. Prin utilizarea metodelor calitative se încearcă găsirea unui răspuns la următoarele
tipuri de întrebări:
1. Cum funcţionează programul?
2. Care este perspectiva participanţilor în programul respectiv? Cât sunt ei de mulţumiţi
cu desfăşurarea sau cu rezultatele programului? Care este rolul fiecărui actor implicat?
Care sunt principalele nemulţumiri şi care sunt cauzele acestora?
3. Cum s-au desfăşurat anumite activităţi ale programului?
Se urmăreşte descrierea tuturor aspectelor care pot fi relevante pentru înţelegerea unui
program.
Din totalitatea informaţiilor colectate prin interviuri, studii de caz, observaţii de teren,
vor fi ulterior selectate pentru raportul de evaluare acele informaţii care oferă un răspuns
pentru întrebările evaluării.

Observaţia
Observaţia este o metodă cu multiple avantaje în evaluarea de proiecte. Caracterul său
non-invaziv este esenţial în obţinerea unor informaţii nedistorsionate, spre deosebire de cele
obţinute prin interviu sau prin sondajul de opinie unde efectul de dezirabilitate socială este
mai pregnant.
Evaluatorul poate realiza observaţia şi poate beneficia de informaţiile culese prin
această metodă în cursul participării în implementarea unui proiect, cu ocazia întâlnirilor şi
interacţiunilor ocazionate de derularea proiectului. Datele astfel obţinute trebuie notate
imediat, înregistrările fiind indicat să fie făcute într-un jurnal de observaţie care urmează a fi
analizat ulterior. Acest tip de date pot fi extrem de utile în evaluările de proces. De asemenea,
evaluatorul poate colecta o serie de date prin analiza activităţilor specifice unui program. În
cursul interacţiunilor cotidiene, un număr de detalii aparent nesemnificative se pot dovedi
ulterior ca fiind esenţiale. Ele pot atrage atenţia evaluatorului asupra unor aspecte care
urmează a fi analizate formal ulterior.
De exemplu, dacă în cazul evaluării activităţii unui centru de zi pentru copii proveniţi
din familii defavorizare, evaluatorul observă materialele didactice care se presupune că sunt
utilizate zilnic în stare perfectă (neatinse, neuzate) îşi poate pune întrebări în legătură cu
utilizarea efectivă a materialelor in timpul activităţilor zilnice. Dacă, în aceeaşi situaţie,
evaluatorul observă o atitudine de mirare a copiilor care intră în sala de mese la vederea
fructelor şi a feţelor de masă, evaluatorul poate investiga ulterior condiţiile în care copii iau
masa de obicei, precum şi dacă sunt hrăniţi corespunzător.
În evaluarea programelor observaţia nu este folosită la adevărata sa valoare. O primă
cauză este explicarea problemelor prin cauze sociale sau economice (de genul: sărăcia este
datorată situaţiei economice generale, salariilor mici, educaţiei reduse, provenienţei dintr-o
familie cu mijloace reduse etc.). În anumite cazuri astfel de explicaţii nu sunt suficiente,

12
comportamentul putând fi cauza reală, iar pentru studiul comportamentelor observaţia este cea
mai bună metodă.
O a doua cauză este costul în timp şi forţă de muncă pentru a face suficiente observaţii
referitoare la un grup mare de oameni sau la o comunitate. Cercetările efectuate pe astfel de
teme durează perioade mari de timp, exact ceea ce lipseşte de obicei într-o evaluare.

Interviul individual
Interviul individual este cel mai adesea utilizat in evaluarea unor programe de mici
dimensiuni, când sunt implicaţi un număr relativ restrâns de indivizi-cheie în implementarea
unui program. Când utilizează acest tip de interviu, evaluatorul urmăreşte fie clarificarea
modului de funcţionare a programului, fie determinarea unor soluţii pentru realizarea de
schimbări în modul de funcţionare. Interviul individual este o încercare de a obţine informaţii
pentru evaluarea unui program prin intermediul unor întrebări şi răspunsuri din cadrul unor
convorbiri între evaluator şi participanţii într-un anumit program.

Focus grupul (FG)

FG este un interviu structurat aplicat asupra unui grup special constituit cu ocazia
interviului. Se foloseşte mult în domeniul marketingului, în care se urmăreşte aflarea opiniilor
despre anumite produse sau servicii şi pentru a completa anumite cercetări sociologice (pentru
triangulare). O variantă este cea în care sunt convocaţi experţi (metoda Delphi), în care se
urmăreşte ajungerea la o soluţie sau la evaluarea unor situaţii.
Principalul scop al FG este surprinderea cât mai detaliată a atitudinilor, credinţelor,
sentimentelor, experienţelor şi reacţiilor respondenţilor într-o manieră mai puţin specifică
celorlalte metode calitative de cercetare fie că este vorba de observaţie, interviu individual sau
studiu de caz). Particularitatea FG este interacţiunea.
În comparaţie cu interviul individual, care intenţionează pentru cunoaşterea
atitudinilor individuale, FG agregă o multitudine de perspective şi procese emoţionale într-un
context de grup.
Faţă de observaţie, FG poate furniza o cantitate mai mare de informaţii într-o perioadă
mai scurtă de timp, economisind astfel resurse (timp, bani, personal). În timp ce în cadrul
observaţiei cercetătorul asteaptă ca lucrurile sa se întâmple, în cadrul FG el conduce direcţia
investigaţiei în sensul dorit, prestabilit prin ghidul de FG. În acest sens, FG nu este un
eveniment spontan, ci organizat.
FG poate fi utilizat în etapele preliminare sau exploratorii ale unei evaluări, în timpul
acesteia, pentru a valida opiniile obtinute în interviurile individuale, şi informaţiile provenite
din studiul documentelor sau ulterior implementării unui program pentru a evalua impactul
sau pentru a da noi direcţii de evaluare. FG poate fi utilizat ca metodă de evaluare de
preferinţă în combinaţie cu alte metode de cercetare pentru verificarea validităţii evaluării.
Numărul recomandat de persoane participante la FG este de obicei între şase şi zece,
însă anumiţi cercetători utilizează până la 15 persoane, pe când alţii se opresc la patru.
Numărul grupurilor variază de asemenea, mergându-se de la câte o întâlnire cu cele câteva
grupuri formate, la mai multe întâlniri cu un singur grup pană la mai multe intâlniri cu mai
multe grupuri.
FG durează de obicei între o oră si două ore.
Sunt preferate locaţiile neutre pentru a evita orice tip de dezirabilitate şi asocierile cu
influenţele pozitive şi negative pe care le-ar putea genera un anumit context. Dealtfel, FG
utilizate pentru evaluarea unui program pot fi organizate într-o varietate de locuri: săli
închiriate, săli de şedinţă (în care, eventual, subiecţii ca grup pre-determinat se intalnesc si cu
alte ocazii, în timpul implementării programului) etc.

13
 Selecţia participanţilor pentru FG nu este nici ea un proces simplu. Dacă un grup e
prea eterogen, sub aspectul genului sau al categoriei sociale sau ocupaţionale, diferenţele
dintre participanţi pot avea un impact considerabil asupra contribuţiilor acestora în cadrul FG.
De asemenea, dacă un grup e omogen din perspectiva anumitor caracteristici, diverse opinii
sau experienţe ar putea fi omise.
Odată ce întâlnirea a fost stabilită, rolul moderatorului devine esenţial. El oferă
informaţii şi explicaţii clare în legatură cu scopul întâlnirii, îi ajută pe participanţi să se simtă
în largul lor şi înlesneşte interacţiunea dintre ei. În timpul întâlnirii moderatorul trebuie să
anime dezbaterea prin întrebări deschise, prin provocarea participanţilor la a-şi exprima
opiniile. Rolul moderatorului se referă şi la concentrarea continuă a atenţiei participanţilor
asupra subiectului. De asemenea, moderatorul trebuie să asigure fiecărui participant şansa de
a interveni şi în acelaşi timp, moderatorii trebuie să evite manifestarea propriilor opinii, pentru
a nu influenţa anumiţi participanţi.
Moderatorul trebuie să posede calităţi deosebite de comunicare interpersonală, să fie
un bun ascultător neprejudiciat şi adaptabil. Astfel va fi încurajat un dialog deschis, interactiv,
eficient.
Nivelul controlului impus de moderatori depinde de tipul proiectului, de tipul şi
scopul evaluării. Dacă sunt implicaţi doi sau mai mulţi moderatori trebuie să existe un acord
prealabil în legătură cu aportul fiecăruia. E recomandabil ca unul dintre moderatori să
supervizeze interacţiunea grupului, iar celalalt să ia notiţe în legătură cu aspecte ale discuţiei
care nu pot fi înregistrate, precum şi cu opinii sau reacţii care trebuie clarificate ulterior.
În evaluarea de programe, metoda poate fi folosită în următoarele scopuri:
1. Să înţelegem de ce a apărut o anumită problemă în mediul din care sunt selectaţi
participanţii şi în ce măsură programul respectiv o acoperă;
2. Pentru identificarea nevoilor recunoscute, dar şi a celor latente şi a satisfacţiei fată
de modul în care programul răspunde la aşteptările lor;
3. Găsirea unor posibile soluţii pentru eventualele probleme ale programului;
4. Pentru a afla posibilele reacţii faţă de anumite soluţii propuse de diferiţii actori
implicaţi in program;
5. Aflarea atitudinilor faţă de anumite instituţii sau programe sau a încrederii în
acestea.
În evaluarea unui program, pot fi utilizate mai multe focus grupuri, rezultatele fiind
ulterior corelate. Este chiar recomandabil ca în momentul în care avem de a face cu grupuri
eterogene pe care vrem să le studiem, să construim mai multe focus grupuri. Este bine să
evităm să reunim în acelaşi grup şefii şi subordonaţii, persoane cu mai multă educaţie şi
persoane mai slab educate etc. pentru că diferă modul în care se pun problemele, există
sentimente de teamă sau respect care pot împiedica prezentarea unor puncte de vedere. De
asemenea, populaţia studiată poate fi împărţită şi pe faţete ale problemei studiate.

Analiza documentelor
Analiza documentelor este sursa de informaţii cel mai adesea exploatată de către
evaluatori mai ales din motive de economie de resurse: timp, bani, personal. În cadrul
procesului de evaluare, analiza documentelor se poate referi la analiza rapoartelor, evidentelor
contabile şi nu numai, a planurilor anuale, a tuturor detaliilor legate de un anumit proiect sau
program. Provenienţa documentelor poate fi diversă: organizaţia finanţatoare,
implementatoare, contractantă sau subcontractantă.
Marele avantaj este faptul că datele sunt deja adunate, nu mai este necesară
organizarea unui sondaj de opinie, sau a altor metode de colectare a datelor.
Una dintre problemele care apar în cazul utilizării metodelor de analiză a
documentelor este faptul că ele nu conţin întotdeauna totalitatea informaţiilor necesare legate

14
de rezultatele unui proiect sau program. Tocmai de aceea, în cadrul unui proces de evaluare,
este necesară utilizarea mai multor metode de colectare a datelor. Informaţiile obţinute din
analiza de documente pot fi completate prin utilizarea interviului, observaţiei şi chiar a
chestionarului acolo unde este necesar.

Metode complexe de cercetare

Studiul de caz
Studiul de caz este metoda utilizată cu predilecţie de multi autori. Exista numeroase
categorii de studii de caz:
1. Descrieri care sunt complete, holistice şi care implică multimi de variabile care nu
sunt foarte clar izolate;
2. Date care se pot aduna, cel puţin în parte, prin observaţii personale;
3. Un stil de scriere informal, probabil narativ, posibil cu citate ad-literam, ilustraţii şi
chiar aluzii şi metafore;
4. Comparaţiile sunt mai degrabă implicite decât explicite;
5. Temele şi ipotezele pot fi importante, dar ele rămân subordonate pentru înţelegerea
cazului.

În funcţie de tipul şi de scopul evaluării, studiile de caz pot fi exploratorii, explicative

şi descriptive. Studiile de caz exploratorii sunt cele prin care se investighează o problemă prea
puţin cunoscută pentru a fi formulate întrebări şi a fi definite probleme premergător evaluării.
Cele explicative încearcă identificarea unor relaţii (de exemplu cauză-efect) care explică
fenomenul studiat. Studiile de caz descriptive sunt cele care se raportează la o teorie şi
încearcă să vadă în ce măsură cazul studiat corespunde respectivei teorii.
Fie că trebuie evaluat un program având ca obiect înfiinţarea unui centru de zi, fie că
evaluăm un proiect prin care s-a înfiinţat un muzeu, sau unul privind ordinea şi curăţenia
publică, metodele de cercetare sunt extrem de utile.
Programele publice, prin natura lor şi prin impactul social pe care îl au, impun
utilizarea metodelor complexe de cercetare.
Studiul de caz implică utilizarea interviului, observaţiei, analizei documentelor şi chiar
a anchetei sociologice sau a sondajului de opinie. Primul pas în realizarea studiului de caz şi a
unei evaluări este adunarea a cât mai multe informaţii despre program. Acest lucru poate fi
realizat pornind de la o fişă a proiectului în care apar principalele categorii de informaţii
necesare în procesul de evaluare.

3.4. Eşantionarea

Eşantionarea unei populaţii implicate într-un anumit proiect este întotdeauna dificilă
din mai multe motive: participarea într-un anumit proiect nu este întotdeauna bine delimitată,
rolul de beneficiar primar, secundar, terţiar într-un proiect nu este întotdeauna clar.

Un proiect sau program poate fi conceput pentru a se adresa unui anumit grup ţintă.
Mai ales în cazul proiectelor din zona publică, grupul ţintă nu conştientizează întotdeauna şi
nu îşi asumă prin urmare rolul de beneficiar. Pentru o eşantionare reuşită, trebuie identificat
un eşantion echilibrat de indivizi aleşi în funcţie de gradul de participare în proiect, de rolul pe
care îl au, de rezidenţă şi de caracteristicile demografice: vârsta, sex etc. Regulile de
eşantionare trebuie urmate cu consecvenţă pentru a avea un studiu valid din punct de vedere
stiintific. Cunoaşterea tehnicilor de eşantionare pentru EIS (evaluarea impactului social)
presupune cunoaşterea problematicii eşantionarii în general şi specificitatea grupurilor

15
afectate de un anumit program, al cărui impact social intenţionăm să îl calculăm. Prin urmare,
pentru eşantionare contează atât tipul evaluării, numărul indivizilor din grupul ţintă cât şi
domeniul proiectului sau programului. Este dificil de adoptat o metodă specifică de
eşantionare, valabilă pentru EIS (evaluarea impactului social). În evaluarea satisfacţiei
beneficiarilor faţă de un program în care sunt implicaţi se vor construi eşantioane aleatorii
(dacă dimensiunea programului nu permite o cercetare exhaustivă). În evaluarea sumativă sau
formativă se vor construi de multe ori eşantioane nealeatorii pentru a se aplica măsurători
înainte, pe parcursul şi ulterior intervenţiei şi a putea compara rezultatele obţinute în cazul
grupurilor de control şi a celor experimentale. Construcţia eşantionului diferă în funcţie de
natura programului sau proiectului analizat. Este interesant de observat cum numărul
metodelor de cercetare utilizate depinde de numărul indivizilor care fac parte din grupul ţintă,
dar şi de domeniul specific în care se încadrează proiectul/programul analizat.

3.5. Surse de documentare

►Sursele de date secundare

Printre cele mai utilizate surse de date secundare se numară datele obţinute prin
recensământ, datele oferite de statisticile oficiale, datele geografice, datele oferite de diferite
institute, organizaţii non-guvernamentale sau fundaţii, datele oferite de diverse instituţii
publice centrale sau descentralizate (direcţii, inspectorate, agenţii etc.). O altă sursă de date
secundare sunt arhivele. Aceste surse de date pot fi utilizate în coroborare cu informaţiile
oferite în cadrul unor interviuri de persoane care au o legatură directă cu producerea sau
administrarea lor. O atenţie deosebită trebuie acordată verificării încrucişate a memoriei celor
intervievaţi, precum şi potenţialelor surse de eroare sau influenţă a datelor.

►Date primare
Sondajele de opinie şi interviurile de diverse tipuri reprezintă exemple de date primare,
colectate pentru a verifica datele din alte surse. Dacă un evaluator al impactului social susţine
că impactul unui proiect este diferit într-o anumită zonă, în comparaţie cu alte zone, va trebui
sa apeleze la aceste surse de date primare, pe care îşi va fundamenta în cele din urmă
concluziile. Datorită unui background specific, şi a structurii unice, fiecare comunitate poate
reacţiona în modul sau propriu la diferitele proiecte care aduc schimbarea.

Standarde de verificare şi de documentare

Preocupările privind lipsa datelor, precizia informaţiei şi schimbarea sistemelor sociale

în procesul de adaptare la noi condiţii de mediu face importanta fixarea standardelor de
verificare şi documentare în vederea realizării evaluarii impactului social.

Primul standard care trebuie respectat este acurateţea factuală. Toate datele utilizate în
EIS (evaluarea impactului social) trebuie sa fie verificabile. Al doilea standard este validitatea
externă. Pot fi datele rezultate din evaluarea impactului social al unui program generalizate
pentru alte programe şi comunitaţi similare?

Cheia verificării acurateţii datelor şi rezultatelor este validarea repetată (incrucisată),

sau verificarea dacă prin investigarea unor situaţii similare se obţin rezultate asemănătoare.
Spre exemplu, această validare poate fi facută prin compararea datelor obţinute din două sau
mai multe focus-group-uri, sau analizând seturile de date din surse diferite şi comparând
rezultatele. Dacă analizele ajung la aceleaşi concluzii, EIS poate fi considerată validă.

16
 Sursele de documentare, metodele de cercetare şi ipotezele utilizate pot fi o sursă
suplimentară a verificării validităţii EIS. Cercetători independenţi ar trebui să poată utiliza
aceleaşi seturi de date, aceleaşi metode şi aceleaşi ipoteze şi să ajungă la aceleaşi rezultate.
Documentarea riguroasă în EIS reprezintă un element important al validităţii EIS.

Capitolul 4. Metode şi modele de evaluare a programelor

Un prim pas în înţelegerea metodelor de evaluare este realizarea distincţiei între tipuri
de evaluare, metode de evaluare şi tehnici de evaluare.
Tipurile de evaluare reprezintă perspectivele teoretice din care poate fi abordată
evaluarea. Aici se încadrează, în funcţie de diferitele tipuri de clasificare, următoarele:
evaluarea formativă, sumativă, reactivă, prestabilită, ex-ante, interim, ex-post, analiza
impactului, evaluarea bazată pe teorie etc.
Metoda reprezintă, ca şi în cercetare, o modalitate generală, strategică (din punct de
vedere metodologic şi nu teoretic) de abordare a realităţii. Spre exemplu putem realiza o
evaluare formativă utilizând ca metodă de evaluare evaluarea procesului sau evaluarea
rezultatelor intermediare. Printre cele mai utilizate metode se numără: analiza nevoilor,
analiza SWOT, analiza cost-beneficiu, analiza cost-eficienţă, evaluarea rezultatelor şi
evaluarea proceselor.

4.1 Metode şi tipuri de evaluare

Există metode care uneori sunt considerate tipuri de evaluare, la fel cum există tipuri
de evaluare considerate uneori metode. Schematic, inventarul celor mai des utilizate metode şi
tipuri de evaluare este reprezentat în tabelul următor.

Tabel.1
TIPURI DE EVALUARE METODE DE EVALUARE
1. evaluarea formativă a. evaluarea procesului
2. evaluarea sumativă b. evaluarea rezultatelor
3. evaluarea reactivă c. evaluarea nevoilor
4. evaluarea prestabilită d. analiza SWOT
5. evaluarea ex-ante e. analiza cost-beneficiu (ACB)
6. evaluarea interim f. analiza cost –eficienţă
7. evaluarea ex-post
8. evaluarea participativă
9. evaluarea bazată pe teorie
10. evaluarea impactuui

Pentru realizarea fiecărui tip de evaluare, pot fi utilizate una sau mai multe metode de
evaluare.
Spre exemplu, pentru evaluarea ex-ante poate fi utilizată una sau mai multe din
următoarele metode: evaluarea nevoilor, analiza SWOT, ACB.

Figura 1. Metode de evaluare compatibile cu evaluarea ex-ante

17
 Evaluarea
ex-ante

Evaluarea nevoilor
SWOT ACB

Prin evaluarea nevoilor vom putea determina relevanţa proiectului. Desigur, nu este
vorba doar de nevoile beneficiarilor, ci de nevoile tuturor celor implicaţi în proiect. Se vor
identifica şi ierarhiza nevoile grupului ţintă, ale implementatorilor, ale finanţatorilor şi ale
societăţii în general. După o corectă ierarhizare a acestor nevoi în funcţie de obiectivele
proiectului, vom putea aduce îmbunătăţiri designului proiectului.
Prin analiza SWOT pot fi identificate punctele tari, cele slabe, oportunităţile şi
ameninţările semnificative pentru programul sau proiectul evaluat. Analiza SWOT se referă în
principal la contextul proiectului.
Analiza cost-beneficiu se referă la dimensiunea financiară a proiectului. Răspunde la
întrebări precum: Care sunt costurile şi care sunt beneficiile preconizate ale proiectului?
Aceasta în cazul unei evaluări ex-ante. În cazul unei evaluări interim sau ex-post putem vorbi
despre costurile şi beneficiile realizate până într-un anumit moment al programului, respectiv
până la finalul implementării.

Figura 2. Metode de evaluare compatibile cu evaluarea formativa

Evaluarea
formativă

Evaluarea Evaluarea
nevoilor Evaluarea
SWOT ACB rezultatelor
proceselor
intermediare
Evaluarea procesului (sau a implementării), care se concentrează asupra modului în
care programul a fost implementat şi asupra proceselor şi procedurilor prin intermediul cărora
acesta funcţionează;
Evaluarea rezultatelor are în vedere analiza raportului obiective-rezultate. Aici vor fi
analizate atât rezultatele intenţionate, cât şi rezultatele neintenţionate ale programului.
Metodele, ca şi tipurile de evaluare, se selectează în funcţie de priorităţile strategice şi
de cele ale părţilor implicate, de caracteristicile programului, de stadiul de implementare al
programului, de datele disponibile, de stadiul evaluării şi de măsura în care programul poate fi
evaluat. Figura următoare este ilustrativă în acest sens.

Figura 3. Alegerea metodelor

18
 4.2 Modele utilizate în evaluarea de programe

Instrumentarul utilizat în evaluare : evaluarea formativă, evaluarea sumativă, cea care

pune un accent pe beneficiari, pe experţi sau pe diverşi participanţi în proiect, evaluarea
realistă, cea bazată pe teorie sau orientată pe utilizarea practică sunt doar câteva exemple.
Se considera şase categorii de modele de evaluare:
Modelele orientate spre rezultate (modelul scopului îndeplinit şi modelul efectelor
produse) se înscriu în evaluarea sumativă. Modelul scopului îndeplinit este modelul clasic în
care rezultatele sunt evaluate strict prin prisma scopului şi a obiectivelor prestabilite ale unui
program. Întrebarea de bază este în acest caz: În ce măsură au fost realizate obiectivele?, iar
criteriile de evaluare sunt derivate din scopul şi obiectivele programului. Modelul efectelor
produse urmăreşte identificarea tuturor consecinţelor pe care un program sau un proiect le
produce sau ar putea să le producă. Acest model este însă adesea criticat pentru inexistenţa
unor criterii clare de evaluare. Evaluatorul poate reduce această problemă prin aplicarea
modelului la o analiză înainte şi după intervenţie. Întrebarea fundamentală în cazul acestui
model este: „Care sunt efectele evidente ale programului?”, iar criterile de evaluare sunt
deschise, din moment ce toate consecinţele ar trebui dezvăluite.
Modelele explicative sunt modele orientate pe proces şi corespund evaluării
formative. Acest model de evaluare urmăreşte evoluţia proiectului din momentul designului,
pe parcursul implementării şi până după implementare. Întrebările: „Cât de mulţumitor este
nivelul activităţilor?”, „Există probleme de implementare?” sunt specifice acestui tip de
model, iar performanţa este analizată pe tot parcursul proiectului, de la idee pană la finalizare
şi la impactul asupra grupului ţintă, şi reacţiile acestuia.
Modelele sistemice, materializează o abordare sistemică în câmpul evaluării. Acestea
analizează input-ul, structura, procesele şi output-ul în termeni de rezultate. Evaluarea poate fi
organizată pe compararea dintre input-ul, procesul şi output-ul planificat şi cele realizate
efectiv sau pe anumite tipuri de benchmarking care compară rezultatele unui anumit proiect
19
cu rezultatele unor proiecte similare implementate de organizaţii similare într-un context
comparabil, care sunt considerate excelente. Întrebarea fundamentală în acest caz este dacă a
funcţionat programul ca un întreg, iar performanţa este analizată fie comparând input-ul,
procesul şi output-ul realizat cu cele preconizate, fie comparându-le cu cele dintr-un alt
proiect considerat reper de bună practică.
Modelele economice (cost-eficienţă, cost-eficacitate si cost-beneficiu) au la bază,
pană la un anumit nivel, perspectiva sistemică. Ele sunt diferite de modelele sistemice pentru
că raportează rezultatele la costurile implicate de proiect. Modelul cost-eficienţă, are ca
interogaţie de bază gradul în care productivitatea este la un nivel satisfăcător. Criteriul de
evaluare este comparaţia dintre rezultate obţinute şi cheltuielile implicate. Modelul cost-
eficacitate este preocupat de măsura în care proiectul sau programul a fost construit şi
implementat eficace, iar criteriul de performanţă pune faţă în faţă efectele proiectului cu
resursele implicate. Modelul cost-beneficiu are ca preocupare principală măsura în care
utilitatea proiectului este mulţumitoare, iar criteriul de evaluare este utilitatea raportată la
costuri.
Modelele centrate pe actorii implicaţi (modelul orientat pe beneficiar, modelul
orientat pe participanţi, modelul orientat pe opinia experţilor) au la bază criterii de evaluare
propuse de participanţii la proiect, fie că este vorba de iniţiatori, implementatori, contractori,
subcontractori sau de beneficiari. Modelul orientat pe beneficiar are ca întrebare de bază
nivelul de satisfacţe al beneficiarului, iar criteriile de evaluare sunt formulate de beneficiari.
Modelul orientat pe participant îşi propune să afle dacă participanţii la proiect sunt
mulţumiţi, şi tot participanţii sunt cei care stabilesc criteriile de evaluare. Modelul orientat pe
opinia experţilor îşi propune să investigheze măsura în care calitatea profesională a
proiectului este satisfăcătoare. Criteriile de evaluare sunt stabilite în cazul acestui model de
către experţii într-un anumit domeniu.
Modelele centrate pe teorie evaluează validitatea teoriei programului care stă la baza
unei anumite intervenţii. Întrebările specifice acestui model sunt : „Ce funcţionează şi în ce
context? Există erori detectabile în teoria programului? Pentru evaluare, teoria programului
este reconstituită si evaluata pe baza analizelor empirice-criteriul de evaluare cel mai sigur in
acest caz.

Tendinţa pe plan internaţional este de a utiliza concomitent mai multe modele de

evaluare atent alese şi adaptate. Studiile şi rapoartele de evaluare trebuie să răspundă din ce în
ce mai mult atât unor întrebări privind procesul, cât şi unor întrebări privind rezultatele;
interesează în acelaşi timp efectele economice şi cele de impact social. Mai ales în cazul
proiectelor finanţate din bani publici, tendinţa este de a utiliza modelele de evaluare care se
concentrează pe rezultate cât şi modele de evaluare care au la bază perspectiva beneficiarilor
direcţi ai proiectelor (cetăţenii). Pentru aceasta, este necesară utilizarea unor modele de
evaluare orientate atât pe rezultate cât şi pe actorii implicaţi în program. Acestea sunt modele
complexe, obţinute prin selecţia, analiza şi sinteza unor modele simple de evaluare.

Capitolul 5. Impactul social al programelor

Definirea impactului social

Impactul social al unui program are trei accepţiuni: efectele pe termen lung pe care
programul le produce, efectele nete ale unui program şi efectele unui program asupra unor
grupuri de indivizi (beneficiari, actori implicaţi).

20
 Aspecte tehnice

În privinţa aspectelor tehnice, a metodologiei utilizate, există un anumit consens.

Evaluarea impactului social are la bază utilizarea metodelor clasice de cercetare sociologică,
atât cantitative (statistice), cât şi calitative (observaţia, interviul, studiile de caz etc).Pentru
impactul social s-a dezvoltat o metodologie variată, în funcţie de contextul socio-economic,
cultural şi organizaţional în funcţie de natura intervenţiei, de variabilele care prezintă interes,
în funcţie de bugetul disponibil, de capacitatea de cercetare şi de o serie de alţi factori. În
materie de design al evaluărilor de proiecte şi programe se face distincţia între principalele
două tipuri de design ale evaluării: experimental şi quasi-experimental.

5.1. Principii ale impactului social

Principiile studiilor de evaluare a impactului social sunt aceleaşi cu principiile

evaluării de programe în general.

Pentru a fi validă din punct de vedere ştiinţific, evaluarea trebuie să fie imparţială,
independentă, credibilă, să asigure participarea tuturor actorilor implicaţi, să fie utilă, şi să fie
prezentată într-o manieră accesibilă.

Imparţialitatea şi independenţa se referă la calitatea unei evaluări de a nu reprezenta

părtinitor anumite interese. Procesul de evaluare ar trebui să fie independent şi de
managementul programului. Este destul de dificil pentru cineva implicat în designul şi
implementarea unui program să sesizeze eventualele erori. O opinie din exterior poate fi mai
obiectivă. Prin urmare, imparţialitatea şi independenţa pot fi asigurate prin separarea
procesului de evaluare şi a unităţii responsabile de realizarea acestuia de restul echipei de
proiect. Aceasta nu înseamnă lipsa oricărei comunicări, pentru că, atât în faza de design, cât şi
în etapele de implementare implicarea evaluatorilor este esenţială. Ei trebuie să adune date şi
să le analizeze în diferitele momente de pe parcursul unui proiect. Important este ca
evaluatorii să nu fie şi cei care implementează proiectul sau programul respectiv. Aceasta nu
presupune faptul că evaluatorii externi sunt preferati celor interni. Capacitatea internă de
evaluare este binevenită şi nu contrazice acest principiu.

Evaluatorii din interiorul unei instituţii pot aprecia uneori cu mai multă pertinenţă un
anumit program decât evaluatorii externi, doar că este important să nu fie implicată aceeaşi
persoană atât în managementul programului, cât şi în evaluarea lui. Cât despre sistemul de
evaluare pentru administraţia publică, acest principiu ar putea fi respectat dacă ar exista o
unitate centrală de evaluare care să fie responsabilă cu raportarea rezultatelor evaluării
ministerului care coordonează programul, direct ministrului sau unui comitet director din
ministerul respectiv. Instituţiile administratiei publice responsabile cu implementarea
anumitor proiecte ar putea raporta rezultatele evaluării unităţii centrale de evaluare de unde ar
ajunge direct la un nivel suficient de înalt pentru a sta la baza anumitor decizii.

Credibilitatea este asigurată pe de o parte prin respectarea principiilor descrise

anterior (impartialitate şi independenţă). Însă, pentru a fi credibilă o evaluare trebuie să
respecte o anumită metodologie prezentată explicit tuturor părţilor implicate. Mai mult,
credibilitatea este dată de acurateţea datelor colectate şi a procesului de analiză a acestor date.
Raportul unei evaluări credibile trebuie să evidenţieze atât aspectele pozitive ale derulării
programului (care trebuie încurajate), cât şi aspectele negative (care necesită măsuri de
îmbunătăţire). Pentru a avea un raport credibil, trebuie implicaţi evaluatori specializaţi,

21
recunoscuţi în domeniile de expertiză necesare pentru analiza proiectului. Pentru evaluarea
unui proiect sau program, de exemplu in domeniul educaţional, vom avea nevoie în echipa de
evaluare de experţi în domeniul educaţional. Pentru evaluarea unui program de sănătate
publică vom avea vevoie de experţi în sănătate publică, ş.a.m.d. Alături de aceşti experţi pe
anumite domenii, echipa de evaluare trebuie să cuprindă şi experţi în colectarea şi analiza
datelor. Aceştia vor aduce un plus de credibilitate prin efectuarea unor cercetări pertinente din
punct de vedere metodologic.

Participarea tuturor actorilor implicaţi reprezintă un principiu al evaluării în sensul

necesităţii de a fi luate în considerare, în timpul procesului de evaluare, perspectivele tuturor
actorilor implicaţi în desfăşurarea unui program. Perspectivele multiple reprezintă, alături de
un plus informaţional, un plus de autenticitate. Nu este vorba de implicarea tuturor actorilor în
realizarea evaluării, ci doar ca input informaţional.

Utilitatea evaluării şi prezentarea sa într-o manieră accesibilă sunt principii ale

evaluării strâns legate între ele. Dacă nu este prezentată într-o manieră accesibilă, evaluarea
are puţine şanse de a fi utilă. Iar utilitatea presupune, în cazul unei evaluări, măsura în care
recomandările făcute în urma procesului de evaluare pot fundamenta decizii care duc la
îmbunătăţirea managementului programului. Prezentarea într-o manieră accesibilă a datelor
rezultate în urma evaluării este o condiţie sine qua non a utilizării respectivei evaluări. În
funcţie de utilizatorii evaluării, trebuie ales un anumit tip de limbaj, iar prezentarea datelor
trebuie să ţină cont de cunoştinţele metodologice ale utilizatorilor respectivului studiu.

5.2. Diferenţa dintre EIS şi alte tipuri de evaluare şi analiză

EIS este metoda de măsurare a consecinţelor sociale ale diverselor proiecte, acţiuni şi
politici. Unii specialisti considera ca analiza de impact presupune cuantificarea efectelor nete
ale unei acţiuni. Astfel, evaluarea impactului social nu este altceva decât estimarea efectelor
nete ale acţiunilor, proiectelor, politicilor şi alternativelor acestora asupra calităţii vieţii
oamenilor. Scopul şi logica EIS se suprapun în linii mari cu elementele analizei impactului
asupra mediului înconjurător: determinarea condiţiilor sociale în diverse domenii sau în cadrul
unor populaţii care pot fi afectate de respectivele proiecte sau programe. Un alt scop este
anticiparea unor efecte sociale viitoare ale prezentului status quo şi estimarea efectelor sociale
rezultate la nivel local, regional şi national, precum şi descrierea alternativelor ce pot fi luate
în calcul.
Întrebările de bază la care trebuie să răspundă o EIS sunt:
1. Cine va fi afectat?
2. Ce se va întâmpla cu indivizii afectaţi?
3. Care sunt schimbările sociale implicate de fiecare alternativă propusă?
4. Cum vor afecta schimbările respective dinamica structurii sociale?

5.3. Diferenţa între evaluarea impactului social şi evaluarea impactului economic

Impactul social e adesea în mod eronat confundat cu impactul economic. Deşi au

anumite puncte comune, cele două tipuri de analiză nu se suprapun. Desigur, economia este
considerată a fi o disciplină socio-umană, iar analiza economică are un instrumentar uneori
comun cu ştiintele socio-umane. Aceasta nu presupune însă limitarea sferei impactului social
la impactul economic. Analiza impactului economic se referă cu precădere la măsura în care

22
investiţiile de capital şi alte resurse sunt transformate în beneficii prezente şi viitoare pentru
societate. Un exemplu ar fi analiza măsurii în care beneficiile economice ale unui proiect sau
ale unei politici depăşesc costurile. Evaluarea impactului economic mai face referire la
furnizarea de resurse, la preţuri, locuri de muncă, cerere şi ofertă etc. Cele două tipuri de
analiză diferă substanţial în privinţa perspectivei de abordare a obiectului cercetării, a
întrebărilor fundamentale şi a metodelor de investigaţie. Prin urmare, aceleaşi date pot fi
analizate şi interpretate diferit din punct de vedere economic şi din punctul de vedere al
impactului social. Spre exemplu, în timp ce impactul economic al unui proiect de înfiinţare a
unei pârtii de schi înseamnă o creştere a locurilor de muncă, a comertului local şi a
impozitelor datorate la stat, aceleaşi date, supuse analizei impactului social vor indica
schimbări la nivelul comunităţii, datorate schimbării tipului de angajare a indivizilor (multe
locuri de muncă sunt sezoniere), scad şansele ca un individ să găsească un loc de munca
permanent şi apare efectul subocupării forţei de muncă.

Capitolul 6. Metodologia de evaluare a impactului social

Evaluarea impactului social (EIS) începe de obicei cu un proces de analiză a

contextului în care este implementat proiectul, în timpul căruia sunt identificate problemele
status quo-ului şi sunt descrise toate alternativele posibile. Procesul de evaluare a impactului
social continuă cu analiza factorului social al status quo-ului (problema de bază) şi estimarea
schimbării sociale induse de fiecare alternativă a acesteia. Procesul EIS se încheie când
analistul redactează raportul de evaluare a impactului, iar cei care au prerogativele necesare
integrează rezultatele evaluării impactului social în derularea proiectelor şi/sau activităţilor.
6.1. Modele de evaluare a impactului social - Etape specifice

Există numeroase abordări privind etapele tipice ale unei EIS. Mai ales când este
vorba despre acţiuni sau proiecte de dimensiuni mici relativ simple, în cazul în care EIS este
necesară, aceasta poate fi realizată relativ rapid. Va avea la bază documentele existente şi
sursele de date uşor de accesat ale instituţiilor publice, ale librăriilor, ale internetului şi
consultări concise cu părţile implicate în proiect. Cu cât proiectul şi efectele sale sunt mai
complexe cu atât EIS va fi mai complex. Evaluarea impactului social presupune utilizarea
metodelor clasice de cercetare sociologică, atât cantitative (statistice), cât şi calitative
(observaţia, interviul, studiile de caz etc).
Fiecare EIS implică cercetarea contextului: dimensiunile comunităţii, grupul de
beneficiari direcţi şi indirecţi, dimensiunile sociale, educaţionale, economice şi etnice, valori
şi nevoi. Consultarea unor experţi este de obicei necesară. Interacţiunea cu comunităţile şi
grupurile afectate este esenţială din moment ce aspectele sociale şi culturale ale contextului,
valorile indivizilor sunt intrinsec legate de acestia. Există multiple metode prin care această
interacţiune este realizabilă, prin care se pot studia caracteristicile grupurilor, comunităţilor,
societăţilor. De la observaţia participativă (in care analistul trăieste în comunitate pentru a afla
cum functionează aceasta) pâna la interviuri de grup, individuale şi sondaje de opinie.
Alegerea metodelor se va face în funcţie de timpul şi resursele financiare disponibile,
în funcţie de tipul comunitaţii şi în funcţie de opinia experţilor vis-a-vis de problemele sociale
şi nevoile respectivei comunităţi.

23
 Chiar dacă fiecare proiect este diferit şi fiecare EIS este unică, în majoritatea cazurilor
sunt recunoscuţi anumiţi paşi standard ai analizei pentru ca aceasta sa-şi atingă scopul.
Majoritatea surselor propun într-o formă sau alta următorii opt paşi2:
1. Identificarea nevoilor şi a problemelor sociale
2. Identificarea participanţilor şi beneficiarilor
3. Identificarea şi descrierea alternativelor de acţiune
Alternativele sunt concepute pe baza scopului şi a nevoii de acţiune. Analistul EIS
trebuie să determine alternativele şi să adune datele necesare pentru fiecare dintre
acestea. Urmatoarele informaţii de baza sunt necesare de regulă pentru identificarea
fiecărei alternative:
 Locaţia
 Legile şi regulamentele sub incidenţa cărora cade proiectul
 Nevoile de infrastructură
 Orarul de implementare
 Dimensiunile forţei de muncă necesare
 Dimensiunea şi natura facilităţilor (dacă este cazul)
 Nevoia de fortă de munca locală
 Resurse instituţionale
4. Definirea condiţiilor iniţiale
Ulterior stabilirii metodelor de interacţiune cu grupurile afectate şi obţinerii datelor de
bază pentru fiecare alternativă, analistul urmează să definească condiţiile existente în
fiecare dintre domeniile potenţial afectate. Într-un cuvânt este necesară analiza
contextului social. Analistul va căuta raspunsul la urmatoarele întrebări:

Ce grupuri de indivizi vor fi afectate? Sunt acestea concentrate sau dispersate?

Cum se raporteaza fiecare grup la mediul său de viaţa?

Care este contextul istoric al fiecarui grup?

Ce tip de valori culturale şi ce atitudini caracterizează fiecare grup?

Care sunt caracteristicile demografice şi economice relevante?

Există acces la utilităţi? Educaţie? Transport? Există modele stabile de
imigrare şi emigrare?
Desigur, acestea sunt informaţiile minime necesare. Ele pot fi adunate din
documentele publice, din cercetările anterioare publicate, prin consultarea experţilor şi a
comunitaţii. Pentru un proiect mai complex sunt necesare cercetări suplimentare.
5. Măsurarea impactului direct al proiectului sau programului prin analiza datelor
obţinute cu ajutorul sistemului de monitorizare. Ce se întâmplă însă când nu există un sistem
de monitorizare? La această problemă se încearca identificarea unei soluţii în modelul de
evaluare a impactului propus, adaptat la contextul instituţional românesc.
6. Aprecierea impactului indirect şi cumulativ al proiectului
Acesta nu este văzut ca un pas în procesul analitic ci mai degrabă ca un aspect al mai multor
paşi. De cele mai multe ori impactul social nu este direct. Acesta poate deveni evident la mult
timp după ce implementarea proiectului şi a acţiunilor presupuse de acesta este finalizată. De
asemenea este posibil ca impactul sa fie resimţit în domenii şi locaţii fără legatură directă cu
proiectul.
7. Recomandarea unor alternative de acţiune
Odată cu identificarea unui impact negativ semnificativ trebuie propuse alternative care ar
putea ameliora problemele. Printr-o colaborare strânsă cu coordonatorii proiectului şi cu

2
Validaţi şi de către Banca Mondială

24
grupurile implicate trebuie văzut dacă aceste alternative pot fi puse în practică. Înainte de
aceasta, trebuie însă analizat impactul social al acestor alternative.
8. Dezvoltarea unui plan de contracarare a efectelor nedorite
Efectele sociale nedorite pot fi contracarate cu ajutorul cooordonatorilor de proiect şi prin
implicarea grupurilor afectate. În acelaşi timp trebuie dezvoltate programe de monitorizare
care să asigure punerea în practică a planurilor de contracarare a efectelor nedorite.
Obţinerea şi utilizarea informaţiei care duce în ultimă instanţă la înţelegerea
impactului intervenţiei necesită un design metodologic care se pliază pe tipul de impact
investigat. Aceasta presupune în primul rând formularea atentă a întrebărilor de identificare a
proiectului al cărui impact urmează a fi cercetat. Ulterior, e necesară definirea problemelor
cheie, specificarea semnificatiei diferitelor tipuri de impact şi identificarea cazurilor în care
impactul social nu poate fi măsurat. Aceste operaţii sunt urmate de: identificarea metodelor şi
tehnicilor de colectare a datelor, obţinerea datelor necesare, analiza preliminară a acestora şi
integrarea rezultatelor studiului de impact în intervenţie.

6.2. Un nou model de evaluare adaptat realităţilor româneşti

În urma studiului aplicabilităţii mai multor metode în contextul instituţional public

românesc, se propune următorul model pentru evaluarea impactului unui program mai ales
atunci când nu ne putem baza pe beneficiile unui sistem de monitorizare şi când nu putem
aplica metode experimentale. Modelul de evaluare propus cuprinde zece etape:
1. Prezentarea programului/proiectului
În administraţia publică românească nu s-a realizat încă trecerea la un sistem de bugetare pe bază de
proiecte şi programe. De aceea există numetoase activităţi ale instituţiilor publice care nu au fost
concepute sub forma unor proiecte sau programe, însă funcţionează astfel şi ar putea fi evaluate şi
monitorizate. Acestea sunt proiecte nestandardizate, (nu au precizate clar obiectivele, activitătile,
calendarul) pentru a căror evaluare este necesară standardizarea activităţilor unei instituţii şi
transformarea lor în proiecte. Aceasta poate fi realizată prin completarea unei Fişe a proiectului.
Standardizarea activităţilor
Standardizarea activităţilor unei instituţii este necesară ori de câte ori dorim să le
transformăm în programe sau proiecte pentru a le evalua şi monitoriza, sau pentru a atrage
resurse financiare suplimentare. Standardizarea activităţilor este un prim pas necesar pentru a
trece la sistemul de bugetare pe bază de programe. Procesul de standardizare se realizează
prin completarea unei fişe a proiectului. Fişa proiectului trebuie să conţină elemente privind
contextul programului: un scurt istoric al programului (detalii despre origine, iniţiator),
sumarul activităţilor şi al metodelor de furnizare/asigurare a serviciului, informaţii despre
programe similare organizate/realizate de către alte instituţii/organizaţii, precum şi detalii
privind unicitatea programului. Un alt element al fişei programului este structura
organizaţională (organigrama, distribuţia responsabilităţilor), documentele programului,
din care trebuie extrase informaţii referitoare la: scopul şi obiectivele programului, strategiile
pentru atingerea scopurilor şi obiectivelor programului cu planurile de implementare, rezultate
pe termen scurt, mediu şi lung, lista indicatorilor de performanţă, rezultatele monitorizărilor
anterioare etc. Din fişa programului, nu trebuie să lipsească descrierea activităţilor
programului unde vor fi incluse elemente referitoare la denumirea şi catalogarea tuturor
activităţilor aferente proiectului, locaţia activităţilor, calendarul iniţial al activităţilor şi
eventualele modificări şi stadiul actual de desfăşurare a activităţilor. Se vor menţiona toate
informaţiile disponibile legate de actorii implicaţi, de resursele angajate, de rezultatele
aşteptate şi de cele efectiv realizate, precum şi de colaboratori, evaluatori interni şi externi,

25
metode de marketing şi publicitate (acolo unde este cazul). Orice fişă de evaluare este indicat
să cuprindă un capitol de observaţii şi notificări suplimentare.
Fişa proiectului trebuie completată prin interviuri repetate cu părţile implicate. Iniţiatorii
programului pot furniza informaţiile referitoare la contextul programului. Detaliile
organizatorice vor fi furnizate de cei care implementează programul. Ei vor fi şi cei care pot
da informaţii în legătură cu documentele programului, şi chiar pot pune aceste documente la
îndemâna evaluatorului. Documentele unui program se pot referi la: cererea de înfiinţare a
programului şi/sau aplicaţia pentru finanţare, contractele care s-au semnat pentru acordarea
finanţărilor, pentru contractarea şi subcontractarea unor activităţi, instrumentele metodologice
utilizate în vederea implementării, rapoartele şi planurile anuale de activităţi, bugetul şi
execuţia bugetului precum şi alte evaluări realizate anterior.
După analiza tuturor acestor informaţii, avem deja o imagine de ansamblu asupra programului
şi suntem pregătiţi să trecem la designul evaluării. Categoriile propuse nu sunt fixe. În funcţie
de specificitatea programului investigat, de tipul şi de scopul evaluării, aceste categorii de
informaţii pot fi modificate, detaliate sau anulate.

2. Precizarea obiectivelor studiului de evaluare a impactului social

În această etapă este prezentat atât scopul, cât şi obiectivele evaluării impactului social.
Uneori, cuantificarea impactului net al unui program nu poate fi realizată, cel mai adesea
datorită lipsei unor sisteme de monitorizare. Totuşi, în aceste situaţii putem măsura anumite
aspecte ale impactului, cum ar fi: efectele programului percepute de către un grup de
persoane, actori implicaţi in desfăşurarea programului. Este necesară prezentarea perspectivei
din care este evaluat impactul social (perspectiva beneficiarilor, perspectiva tuturor actorilor
implicaţi, perspectiva finanţatorului, a implementatorului etc.). Tot aici trebuie precizat dacă
se doreşte o cuantificare a impactului direct şi indirect, a celui pozitiv şi negativ sau a altor
tipuri specifice de impact. Prin aceste precizări se realizează o delimitare a sferei investigaţiei.

3. Concluzii ale unor evaluări anterioare

În cazul în care s-au realizat anumite evaluări anterioare, este necesară precizarea
sintetică a concluziilor acestora. Este util a fi precizate mai ales punctele tari şi punctele slabe
identificate anterior. În categoria evaluărilor anterioare pot intra atât procesele de acreditare,
cât şi evaluările şi autoevaluările realizate pe parcursul programului sau proiectului.

1. Construcţia unui sistem de indicatori şi indici pentru măsurarea impactului

social
Sistemul de indicatori şi indici poate fi construit prin procesul de operaţionalizare a
conceptelor fundamentale. Aceasta este o procedură specifică metodologiei de cercetare
specifice ştiinţelor socio-umane. Primul pas este transformarea conceptelor în variabile.
Variabilele obţinute reprezintă indicatorii viitorului sistem de monitorizare şi evaluare. Pe
baza lor pot fi făcute anumite calcule şi pot fi obţinuţi indici care să exprime, condensat,
diferite tendinţe. Tot în această etapă trebuie stabilit tipul indicatorilor (de impact, de impact
net, de eficienţă, eficacitate, performanţă etc.).
2. Selectarea şi aplicarea metodelor de cercetare utilizate în evaluarea impactului
social al programului
Din arsenalul metodologic al cercetării socio-umane pot fi utilizate în evaluare atât metodele
cantitative de cercetare, cât şi cele calitative. Mai mult, în funcţie de tipul programului şi de
scopul evaluării trebuie utilizate diferite combinaţii de metode cantitative şi calitative. Prin
urmare, este de preferat încadrarea în paradigma multi-metodă.
3. Interpretarea datelor şi completarea sistemului de indicatori

26
Interpretarea datelor se face cu ajutorul metodelor statistice şi/sau prin interpretarea calitativă
a datelor. Scopul acestui proces este completarea şi validarea sistemului de indicatori.
4. Aprecierea impactului direct şi indirect şi/sau pozitiv şi negativ
Chiar dacă este făcută într-un mod succint, aprecierea tipului impactului pe baza sistemului
de indicatori este absolut necesară.
5. Dezvoltarea unui plan de contracarare a efectelor nedorite
Acesta este un proces care este mai degrabă legat de managementul intern al instituţiei, dar la
care evaluarea poate să aducă un in-put semnificativ, venind cu explicaţii legate de aspectele
care funcţionează şi care nu funcţionează, care au un impact pozitiv şi care au un impact
negativ. Totuşi, planul de contracarare a efectelor negative nu face parte din evaluarea
propriu- zisă.
6. Redactarea raportului de evaluare
Raportul de evaluare reprezintă sinteza studiului de evaluare. Nu face nici el parte din
evaluarea propriu-zisă, ci este un document elaborat pe baza evaluării, destinat segmentului
managerial al instituţiilor, finanţatorilor, celor care trebuie să ia decizii şi pe care informaţiile
rezultate în urma evaluării i-ar putea ajuta. În raportul de evaluare trebuie incluse elemente
referitoare la scopul şi metodologia evaluării, cu un accent deosebit pe concluziile evaluării şi
recomandările rezultate în urma evaluării.
7. Redactarea unui plan de integrare a rezultatelor evaluării impactului social în
designul activităţilor şi programelor viitoare.
Redactarea unui plan de integrare a rezultatelor evaluării impactului social în designul
activităţilor şi programelor viitoare reprezintă ca şi planul de contracarare a efectelor negative
şi raportul de evaluare, un document suplimentar, adiţional evaluării propriu-zise, însă extrem
de util pentru creşterea performanţei activităţilor pe viitor.

PARTEA II – AUDITUL

Capitolul 7. Notiuni fundamentale privind auditul

7.1. Conceptul de audit, tipuri si standarde de audit

Evolutia economico-sociala, de mediu si morala a societatii contemporane a impus, pe

fundalul unor evenimente si actiuni cu consecinte negative asupra Terrei si locuitorilor ei,
induse de actiunea oamenilor in cadrul unor institutii, colectivitati sau individual, nevoia
indreptarii acestora prin actiuni de stopare a perpetuarii lor in timp si spatiu. Astfel, activitatea
de audit a depasit caracterul constatator de tip financiar, facand loc unor audituri specializate
pe activitati si domenii care au rol de evaluare in vederea elaborarii unor propuneri de stopare
a unor consecinte negative in viitor, fie de certificare privind conformarea acestora cu norme
si reglementari in vigoare. In aceste conditii, auditul capata noi valente si devine o activitate
obligatorie pe care fiecare institutie trebuie sa o solicite pentru a-si asigura functionarea.
Indiferent de tipul auditului acesta se finalizeaza intr-un Raport de audit care, de obicei, este
public.
In acest context, auditul poate fi definit ca o activitate de obtinere si examinare
stiintifica, independenta a unor probe de audit prin prisma unor standarde, norme, legi,
in scopul de a emite judecati de valoare corective pentru a nu mai repeta greselile
asupra altor situatii sau stari de lucruri asemanatoare in viitor.

27
 Termenul de audit, în general, vine de la cuvântul latin „audire”, a asculta şi a
informa pe alţii.
Se poate aprecia că omenirea a practicat auditul încă din vremuri care nu pot fi
localizate cu precizie, fără să constientizeze sau să teoretizeze în vreun fel acest fapt. Auditul
poate fi localizat in anul 2000 inainte de Cristos. Despre audit se vorbeşte de pe vremea
asirienilor, egiptenilor, din timpul domniei lui Carol cel Mare sau al lui Eduard I al Angliei.
Activităţi de audit s-au realizat în decursul timpului şi în România, dar purtau alte
denumiri.
Utilizarea termenului de audit în accepţiunea folosită în prezent este relativ recentă şi
se plasează în perioada crizei economice din 1929 din Statele Unite ale Americii, când
întreprinderile erau afectate de recesiune economică şi trebuiau să plătească sume importante
pentru auditorii externi care efectuau certificarea conturilor tuturor întreprinderilor cotate la
bursă.
Întreprinderile au început să-şi organizeze propriile Cabinete de Audit Intern, în
special pentru reducerea cheltuielilor, prin preluarea efectuării lucrărilor pregătitoare din
interiorul entităţii, iar pentru realizarea activităţii de certificare au apelat în continuare la
Cabinete de Audit Extern, care aveau dreptul asupra unei supervizări a activităţii
întreprinderilor. Pentru a se distinge între auditorii cabinetelor de audit extern şi cei ai
organizaţiei supuse auditului, primii au fost numiţi auditori externi, iar cei din urmă au fost
numiţi auditori interni, deoarece făceau parte din întreprindere.
Cu timpul, auditorii externi au renunţat în totalitate să mai efectueze acţiuni de
inventariere şi de inspectare a conturilor clienţilor şi au început să realizeze analize,
comparaţii şi să justifice cauzele eşecurilor, să dea consultaţii şi soluţii, pentru cei care erau
responsabili, pentru activitatea întreprinderii. În acest fel, în timp, s-au stabilit obiective,
instrumente şi tehnici şi sisteme de raportare distincte pentru auditorii interni, comparativ cu
auditorii externi.
După trecerea crizei economice, auditorii au fost utilizaţi în continuare, deoarece
dobândiseră cunoştinţele necesare şi foloseau tehnici şi instrumente specifice domeniului
financiar-contabil. În timp, ei au lărgit mereu domeniul de aplicare al auditului şi i-au
modificat obiectivele, ajungându-se la ideea necesităţii existenţei unei funcţii a activităţii
Rolul şi necesitatea auditorilor interni a crescut continuu şi a fost unanim acceptat, motiv
pentru care aceştia au simţit nevoia de a se organiza şi de a-şi standardiza activităţile practice.
Astfel, în anul 1941, s-a creat în Orlando, Florida, SUA, Institutul Auditorilor Interni – I.I.A.,
care a fost recunoscut internaţional. Ulterior, a aderat Marea Britanie, iar în 1951 Suedia,
Norvegia, Danemarca şi alte state. În prezent, la acest institut s-au afiliat peste 90 de institute
naţionale ale auditorilor interni şi membri din peste 120 ţări, în urma obţinerii calităţii de
C.I.A. – Auditor Intern Certificat, acordată de I.I.A., pe baza unor examene profesionale de
audit intern în interiorul organizaţiilor.
• 1941, Orlando, Florida, Institutul Auditorilor Interni – I.I.A - recunoscut internaţional
a aderat Marea Britanie

• 1951 au aderat Suedia, Norvegia, Danemarca şi alte state

• În prezent, la acest institut s-au afiliat peste 90 de institute naţionale ale auditorilor
interni şi membri din peste 120 ţări, în urma obţinerii calităţii de C.I.A. – Auditor
Intern Certificat, acordată de I.I.A., pe baza unor examene profesionale.

Funcţia de audit intern s-a instituit în Anglia şi Franţa la începutul anilor ’ 60, fiind
puternic marcată de originile sale de control financiar-contabil.

28
 Abia după anii ’80 –’90 funcţia de audit intern începe să se contureze în activitatea
entităţilor, iar evoluţia ei continuă şi în prezent.
În România, auditul intern a fost adoptat ca un termen la modă în domeniul controlului
financiar, însă cu timpul s-a reuşit decantarea conceptelor de control intern şi audit intern. În
prezent, există o problemă cu înţelegerea sistemului de control intern, care fiind obiect al
auditului intern, înglobează toate activităţile de control intern realizate în interiorul unei
entităţi şi riscurile asociate acestora.
În acelaşi timp, trebuie înţelese corect şi noţiunile de control extern şi audit extern, care
funcţionează într-o economie de piaţă concurenţială, cum este şi cea românească.
Statul sau proprietarii entitatilor economice, au fost preocupati de constituirea unor
structuri specializate capabile să urmărească modul în care se utilizează fondurile publice sau
private, în raport cu anumite obiective particulare sau generale si să identifice
disfunctionalitătile sistemelor economice. S-a urmărit deasemenea permanent să se determine
cauzele care generează disfunctionalitătile sau erorile, să le prezinte în mod coerent
decidentilor, însotite de solutii menite să înlăture efectele nedorite care altfel ar fi deturnat
eforturile financiare materiale sau umane de la scopurile pentru care fuseseră mobilizate.
Auditul este o examinare profesională a unei informaţii în vederea exprimării unei
opinii responsabile şi independente, prin raportarea la un standard de calitate.
Sau, auditul constă într-un ansamblu de activităţi legate între ele (un proces),
desfăşurate de către auditori sau de către alţi experţi, care pe baza cunoştinţelor lor
teoretice şi practice şi în urma însărcinărilor primite de la anumite organe
analizează informaţiile şi operaţiunile unei entităţi sau referitoare la o anumită
activitate învederea oferirii unei asigurări prin intermediul unei opinii sau în vederea formulării unor
recomandări .
In functie de consecintele negative a unor actiuni pe care omenirea le-a produs si
suportat, s-au elaborat diverse standarde specifice diverselor domenii si activitati care au
capatat in timp caracter obligatoriu de a fi respectate pe plan international. Constatarea
respectarii acestor standarde are la baza tot o activitate de audit, numit audit de certificare,
care are rolul de a evalua daca activitatea, produsul, serviciul respecta prevederile
standardului in vigoare si de a face recomandari de remediere intr-un interval de timp, cop
In functie de domeniul pe care se reglementeaza au fost elaborate standarde pe
urmatoarele domenii:
- In domeniul auditului financiar, s-au elaborat Standarde Internationale de audit ale
Organizatiei Internationale ale Institutiilor supreme de Audit (INTOSAI), Ghiduri (norme
profesionale privind calitatea auditului si de Etica a auditorilor), bazate pe Ghidul European
de Implementare a Standardelor de Auditare INTOSAI. Activitatea de audit are la baza atat
standarde de audit, cat si o serie de reglementari legale care sunt recunoscute de catre
instantele judiciare si fiscale. Standardele de audit reprezinta setul de concepte, principii
directoare, proceduri si metode pe baza carora auditorul public extern determina ansamblul
etapelor si procedurilor de verificare, care sa permita atingerea obiectivului fixat.
In Romania, standardele proprii de audit ale Curtii de Conturi definesc principiile de
baza si stabilesc un cadru unitar de aplicare a procedurilor si a metodelor utilizate in
desfasurarea auditului public extern, cu scopul de a asigura calitatea activitatii. Acestea sunt
elaborate pe baza Standardelor de audit ale Organizatiei Internationale a Institutiilor Supreme
de Audit si ale Federatiei Internationale a Contabililor si urmaresc aplicarea celor mai bune
practici de audit.
- In domeniul financiar, sunt elaborate Standarde Internationale de Raportare financiara,
Standarde Internationale de Contabilitate. Scopul acestor standarde este acela de a asigura o
mai buna concordanta intre principii si reguli, astfel incat sa poata satisface mai bine

29
raporturile care trebuie sa existe intre contabilitate si fiscalitate si sa cuprinda unele reguli
referitoare la contabilitatea din timpul exercitiului de raportare financiara.
- In domeniul mediului, s-au elaborat numeroase acte normative care reglementeaza
urmatoarele aspecte: Legislatie orizontala si reglementari, Calitatea aerului, Schimbari
climatice, Gestiunea deseurilor, Calitatea apei, Protectia naturii, Controlul poluarii si
managementul riscului, Etichetare ecologica, Substante periculoase, Organisme modificate
genetic si Biosecuritate, Zgomot, Politici de mediu. In domeniul mediului s-au adoptat
standardele in domeniul SMM (Sistemul de Management de Mediu), la nivel european si la
nivel international ISO 14001 si ISO 19001. Avand in vedere faptul ca problemele legate de
mediu, securitate, risc si sanatate impun o abordare integrata a sistemelor de management al
calitatii mediului, protectiei sanatatii si riscului, Standardul ISO 19001 abordeaza integral
problemele de mediu si calitate.
- In domeniul constructiilor s-au elaborat Standarde Eurocod (EN 1990 Eurocod1 pana la
EN 1999 Eurocod 9), care reglementeaza modul de evaluare a incarcarilor in constructii si de
calcul a structurilor de rezistenta alcatuite din diverse materiale. Aceste standarde recunosc
responsabilitatea autoritatilor din fiecare stat membru si au pastrat dreptul acestora de a stabili
la nivelul lor national valori din reglementari de securitate care continua sa difere de la un stat
la altul (de exemplu calculul la actiuni seismice).
- In domeniul calitatii, s-au adoptat urmatoarele standarde: ISO 9001 – Sistemul de
management al calitatii, ISO 14001 – Sistemul de management de mediu, ISO 27001 –
standard pentru securitatea informatiei, ISO 17025 – Standard pentru acreditare laboratoare,
SA 8000 – Standard pentru responsabilitate sociala, OHSAS 18001 – Sanatate si securitate
ocupationala, HACCP – Sistem de management pentru siguranta alimentului.
- In domeniul sigurantei rutiere, este in curs de elaborare un standard conform sistemului de
management ISO 9001:2000 (managementul calitatii), ISO 14001 (managementul mediului)
si ISO 28000 (securitatea lantului de aprovizionare). Viitorul standard va fi aplicabil tuturor
celor care influenteaza siguranta rutiera, inclusiv companiilor si organizatiilor implicate in:
 Proiectarea, construirea si intretinerea drumurilor si strazilor
 Proiectarea si productia de masini, camioane si alte vehicule rutiere, inclusiv piese si
echipamente
 Transportul de marfuri si de persoane
 Generarea semnificativa a fluxurilor de marfuri si de persoane
 Servicii de urgenta si de prim ajutor
 Reabilitarea victimelor din accidente
- In domeniul administratiei publice si a institutiilor bugetare s-au elaborat Standarde de
calitate – indicatorii de calitate care trebuie realizati de autoritatile administratiei publice
locale in furnizarea unui serviciu public si de utilitate publica – si Standarde de cost –
costurile normative utilizate pentru determinarea cuantumului resurselor alocate bugetelor
locale in vederea furnizarii unui serviciu public si de utilitate publica.
- In domeniul muncii, sunt elaborate Standarde ocupationale si Standarde de pregatire
profesionala care au la baza asigurarea functionarii unui mecanism clar de cooperare intre
furnizorii de pregatire si cerintele reale ale locurilor de munca.
- Pentru raportare, s-au elaborat Standarde de raportare – Initiativa de Raportare
Globala (IRG), care vizeaza ca raportarile companiilor asupra performantelor economice,
sociale si de mediu, sa reprezinte o asemanare cu cea a raportarilor de tip financiar. Misiunea
IRG consta in cresterea comparabilitatii si credibilitatii rapoartelor asupra dezvoltarii
sustenabile la nivelul companiilor din intreaga lume. In realizarea viziunii sale, IRG a

30
dezvoltat si imbunatatit Cadrul de Raportare asupra Dezvoltarii Durabile, al carui instrument
principal se constituie intr-un ghid de raportare asupra aspectelor dezvoltarii durabile. Ghidul,
sub forma unor principii si indicatori, este disponibil ca bun public. Pentru asigurarea unui
inalt grad al calitatii tehnice, al credibilitatii si relevantei, Cadrul de Raportare este
imbunatatit in mod continuu. Peste 1000 de organizatii, in peste 60 de tari, folosesc acest
cadru in raportarile anuale asupra performantelor economice, sociale si de mediu.
Elaborarea standardelor pe specialitati a condus la specializarea auditului in functie de
domeniul pe care il reglementeaza standardul respectiv. Astfel, au aparut specialisti pe diverse
domenii si activitati care sunt in masura sa examineze probe de audit specifice si sa emita
solutii corective.

7.2. Forme ale auditului

Auditul de specialitate

Elaborarea standardelor pe specialitati a condus la specializarea auditului in functie de

domeniul pe care il reglementeaza standardul respectiv. Astfel, au aparut specialisti pe diverse
domenii si activitati care sunt in masura sa examineze probe de audit specifice si sa emita
solutii corective.
In functie de obiectivele urmarite auditul de specialitate imbraca urmatoarele forme:
 Audit financiar – reprezinta o examinare in vederea certificarii corectitudinii,
legalitatii si realitatii informatiilor inscrise in situatiile financiare (bilant, contul de profit si
pierdere, situatia fluxurilor de trezorerie) in conformitate cu standardele de audit.
Constatam ca, in timp, obiectivul primordial al auditului financiar, a evoluat de la
detectarea fraudelor si erorilor la certificarea situatiilor financiare, la verificarea conformitatii
acestora cu anumite criterii prestabilite, la acela de a evalua neconformitatile in raport cu
reglementarile in vigoare si de a concepe actiuni corective necesare pentru eliminarea acestor
neconformitati. Intr-o societate de consum, banii publici joaca un rol important in dezvoltarea
social-economica a fiecarui stat. Apar si se succed diverse programe de dezvoltare locala,
regionala, nationala, pe banii fiecarui contribuabil, bani care trebuie sa se intoarca sub diverse
forme in diverse zone existentiale: cultura, sanatate, educatie, infrastructura, mediu etc. Acest
lucru a determinat ca auditului financiar sa i se acorde o atentie deosebita atat din partea
institutiei care gestioneaza banii, cat si a celor care le-a incredintat gestionarea banilor, fie
direct prin institutii specializate ale statului, fie prin institutii private de specialitate. In functie
de pozitia auditoriului fata de entitatea auditata, auditul financiar imbraca urmatoarele forme
(fig. 1).
- auditul intern, este un control permanent pe tot parcursul anului asupra
documentelor financiar-contabile, control care se executa de personalul propriu al fiecarei
entitati publice sau private.
- auditul extern, este un control care se realizeaza anual de catre auditori-persoane
fizice sau juridice la cererea unei entitati.
- auditul guvernamental este un control executat de catre specialisti din institutii
specializate ale statului asupra entitatilor publice in scopul de a verifica modul de utilizare a
banilor publici.

31
 Raportul de audit financiar exprima opinia auditorului cu privire la regularitatea si
exactitatea datelor prezentate de situatii financiare. Din sinteza acestora rezulta o imagine
fidela, clara si completa a patrimoniului.

Fig.1 – Clasificarea auditului financiar in functie de pozitia auditorilor

In functie de obiectivele si principiile urmarite, auditul financiar imbraca urmatoarele forme:

Tabel 1 – Clasificarea auditului financiar in functie de obiective si principii

Tipuri Principii Obiective

Auditul financiar – Integralitatea Toate elementele de active si de pasiv (inclusiv

fiabilitatea elementele din afara bilantului) ale perioadei au
fost contabilizate
conturilor
Existenta si dreptul de Elementele de activ si de pasiv existente la acea
proprietate data sunt prezentate in bilant si apartin entitatii

Valoare Elemetele de activ si de pasiv sunt contabilizate la

adevarata lor valoare

Prezentare si informare Elementele de activ si de pasiv sunt prezentate,

clasate si descrise in conformitate cu normele si
regulile contabile si financiare aplicabile in

32
 materie

Legalitate si regularitate O operatie este efectuata in conformitate cu legile

si creditele bugetare necesare au fost
disponibilizate

Auditul financiar, Integralitate Toate operatiile ce privesc perioada data au fost

legalitatea si contabilizate

regularitate Realitatea operatiilor Operatiile sunt justificate prin rezultat care se

operatiunilor raporteaza la un organism si perioada data

Evaluarea Operatiile au fost evaluate la justa lor valoare

Prezentare si informare Operatiile sunt prezentate, inregistrate si descrise

in conformitate cu normele si conventiile contabile
si financiare aplicabile in materie

Auditul bunei Economicitate Fondurile au fost disponibile in timp util, in

gestiuni financiare, cantitatea si calitatea corespunzatoare si la pretul
cel mai scazut
auditul
performantei Eficienta Resursele utilizate au permis realizarea
obiectivelor in masura sa furnizeze un raport optim
intre iesiri si intrari

Eficacitate Masura in care obiectivele au fist realizate si

relatia dintre impactul dorit si cel realizat

 Auditul managementului este un proces complex de examinare a nivelului

obiectivelor atinse de o entitate, program, proiect, in vederea stabilirii daca procesele de
management sunt in coerenta cu strategia stabilita.
 Auditul calitatii este un proces de examinare a unor dovezi si probe pentru a
determina masura in care sunt indeplinite standardele de calitate a unor produse, servicii sau
activitati.
 Auditul de mediu este un proces de evaluare sistematica a proceselor destinate
protectiei mediului, cu scopul de a evalua respectarea politicii de mediu, inclusiv realizarea
obiectivelor si tintelor de mediu ale entitatii.
 Auditul proiectului presupune examinarea în detaliu a
managementului unui proiect, a metodologiei şi  procedurilor, a caracteristicilor, a
bugetului şi a cheltuielilor şi, nu în ultimul rând, a gradului de realizare, scopul
fiind de a depista riscurile de nerealizare a proiectului la parametrii planificaţi.
 Auditul gestiunii resurselor umane este un process de evaluare a modului de
organizare a activității de gestiune a resurselor umane din cadrul entității, a funcționalității
sistemului de control intern, respectiv a conformității cu cadrul legislativ si normativele
privind următoarele aspecte:
- Organizarea recrutării personalului;
- Stabilirea drepturilor salariale cuvenite personalului;
- Evidențierea prezenței, învoirii și concediilor;

33
 - Evoluția carierei personalului;
- Pregătirea profesională continua a personalului;
- Gestionarea dosarelor profesionale;
- Gestionarea carnetelor de munca;
- Funcționalitatea sistemului informatic utilizat pentru gestiunea resurselor
umane;
- Arhivarea documentelor.

 Auditul de siguranță rutieră este un process de examinare și evaluare tehnică

a proiectelor de drumuri publice noi, a proiectelor de reabilitare și/sau modernizare a
drumurilor publice existente și a proiectelor de mica anvergură, în vederea identificării și
prevenirii deficiențelor de planificare, proiectare și execuție în vederea creșterii gradului de
siguranță a circulației pe drumurile publice, prevenirea vătămărilor aduse vieții și sănătății și a
pagubelor materiale produse în urma accidentelor de circulație.
 Auditul energetic al clădirilor reprezintă o examinare a datelor privind
profilul consumului energetic al clădirii (pe baza rezultatelor termice și energetice a clădirii)
în vederea identificării și cuantificării măsurilor pentru realizarea unor economii de energie
prin soluții tehnice și economice de reabilitare și modernizare termoenergetică a clădirii.
Auditul energetic al clădirii se realizează, după caz, pe baza datelor extrase din cartea tehnică
a construcției sau, în lipsa acesteia, în baza releveului clădirii.

Auditul de conformitate
Specializarea auditului a impus existenta unui alt tip de audit, și anume cel de
conformitate care are rolul de a stabili dacă sunt cunoscute și respectate cerințele legislației
aplicabile specific unor entități sau unor sectoare de activitate. Prin acest audit se certifică
respectarea unor standarde din diverse specialități cum ar fi: contabilitate, protecția mediului,
protecția contra incendiilor, securității și sănătății la locul de muncă, calitatea
produsului/serviciului etc., specifice în domeniul în care se înscrie entitatea respectivă în
vederea obținerea unor documente de confirmare a capacității de a mai funcționa, produce,
presta, după caz. Auditul de conformitate are rolul de a stopa înființarea sau funcționarea
oricăror activități care nu respectă reglementările specifice.

Auditul performanței
Pe plan internațional există mai multe abordări ale conceptului de auditul performanței.
Standardele INTOSAI definesc auditul performanței ca "un audit al economicității, eficienței
și eficacității cu care entitatea auditată utilizează resursele în scopul indeplinirii
responsabilităților sale". Conform acelorași standarde, auditul performanței este sinonim cu
sintagma "valoare pentru bani" sau cu "management financiar sănătos" sau analizează dacă
"banii publici au fost bine cheltuiți", concepte elaborate de țări din UE în funcție de propriile
interese naționale.

Auditul comprehensiv
Un audit care combină atât obiectivele auditului de performanță, cât și ale auditului
financiar se numește audit comprehensiv și se efectuează numai în cazurile în care este clar că

34
va fi posibilă obținerea de probe de audit suficiente, relevante și fiabile și vor putea fi
exprimate concluzii clare, utile și la timp pentru faza de raportare, pentru a putea satisface atât
obiectivele auditului de performanță, cât și ale auditului financiar.
Tipuri aparte de audituri sunt cele care impun abordări globale în vederea evaluării unor
aspecte de interes național, regional sau global cum ar fi: nivelul corupției, nivelul dezvoltării
durabile, efectele schimbărilor climatice asupra oamenilor, nivelul de dezvoltare a statelor
lumii, riscului de țară etc. Aceste audituri sunt susținute de instituții internaționale cum ar fi:
Organizația Națiunilor Unite (ONU), Banca Mondială (BM), Organizația pentru Cooperare și
Dezvoltare Economică (OCDE), Comisia Europeană (CE) etc. și se finalizează în Rapoarte în
care aspectele urmărite sunt redate printr-o serie de indicatori specifici. Rapoartele stau la
baza elaborării strategiilor, programelor, standardelor și diverselor reglementări internaționale
și naționale care fac obiectul multor negocieri si summit-uri internaționale și/sau regionale.

►Auditul performanței
Auditul performanței a fost definit de la început în legătură cu aspectele financiare.
Astfel, în terminologia emisă de Secretariatul Congresului al XVI-lea al INTOSAI
(Organizația Internațională a Instituțiilor Supreme de Audit), auditul performanței este
sinonim cu sintagma "valoare pentru bani". Conform acelorași standarde, auditul
performanței, spre deosebire de auditul financiar, este mult mai amplu și deschis judecăților și
interpretărilor, fiind extins asupra unor perioade mai mari de timp, nu este legat de un
exercițiu bugetar sau de un document, iar rapoartele de audit, sunt ample cu comentarii și
soluții de corectare pentru manageri.
Potrivit Standardelor INTOSAI, auditul performanței acoperă următoarele aspecte:
Auditul economicității privind gestionarea activităților administrative în conformitate cu
principiile și practicile administrative sănătoase și cu politicile de management. Obiectivele
urmărite în auditarea economicității vizează următoarele aspecte:
- Cine se ocupă de activitatea de achiziții, personal propriu sau specializat, analiza
posibilităților privind realizarea unor economii cuantificabile;
- Cum afectează intrările structura rezultatelor, analizându-se mai multe variante de
calitate;
- Analiza costului, se pot constata economii rezultate din prețul cel mai bun la calitatea
cea mai adecvată;
- Se analizează costurile de funcționare ale diferitelor departamente.

Auditul eficienței utilizării resurselor umane, financiare și de altă natură; cuantificarea

rezultatelor; analiza procedurilor utilizate pentru înlăturarea riscurilor.

Obiectivele auditului eficienței (relația dintre output și input; rezultate și resurse). Acestea
pot viza:
- Timpul în care s-a realizat procesul/produsul/proiectul;
- Întârzierile, cauzele care le-au generat
- Estimarea costului/ rezultat.

35
 Auditul eficacității rezultatelor în legătură cu obiectivele urmărite si al impactului efectiv
al acestora comparativ cu impactul dorit.

Obiectivele auditului eficacității (măsura în care obiectivele au fost realizate) vizează:

- Măsura performanței raportată la obiectivul propus;
- Atingerea țintelor; se analizează dacă au fost prevăzute realist, respectiv momentul de
realizare al acestei ținte dacă a fost oportun.

Economicitatea este înțeleasă ca "minimizare a costurilor utilizate pentru o activitate, cu

respectarea calității optime". Economicitatea presupune buna gospodărire a banului public.
Ce înseamnă "bună gospodărire" sau "risipă"? Este o chestiune de judecată care necesită
criterii de evaluare.
Măsurarea economicității poate fi exprimată prin următoarea relație:
M M
Ec= Rrr : R pp
În care:
Ec – economicitatea
Mr – resurse consumate efectiv
Rr – rezultatul obținut efectiv
Mp – resurse programate a se consuma
Rp – rezultatul programat
Situația este favorabilă atunci când raportul este subunitar.
Eficiența este înțeleasă ca "o relație între rezultate, sub forma de bunuri, servicii sau alte
rezultate, și resurse utilizate pentru a le produce".
Ea poate fi exprimată ca raport între rezultatele obținute (ieșiri) și efortul făcut (resursele
consumate) după formula:
R−rezultate obținute (ieșiri)
Ef (eficiența) = M −resurse consumate(intrări )
Situația este favorabilă dacă rezultatul raportului este mai mare decât cel programat sau
crește în dinamică.
De asemenea, eficiența poate fi examinată și ca raport între efort (resursele consumate) și
efecte (rezultate obținute), raport prin care se obține cantitatea de efort ce revine pe unitate de
măsură a efectului astfel:
M −resurse consumate(intrări)
Ef (eficiența) = R−rezultate obținute (ieșiri)

Activitatea examinată poate fi apreciată favorabil dacă rezultatul raportului este mai mic
decât cel programat sau scade în dinamică.
Este aici nevoie de un punct de referință pentru o apreciere cât mai concludentă a
eficienței, ca de exemplu comparația raportului dintre efect și efort cu cel realizat de alte
entități cu activitate similară.
Eficacitatea este dată de "măsura în care obiectivele au fost atinse, precum și de relația
dintre impactul dorit și cel efectiv al unei activități".
Aprecierea eficacității poate fi făcută în funcție de raportul dintre rezultatele înregistrate
efectiv și cele programate:
Rr −rezultate obținute
Ef (eficiența)= R p−resurse programate

36
 Raportul este favorabil atunci când rezultatul este suprraunitar.
În auditul eficacității se urmărește și modul în care măsurile luate de entitatea analizată au
contribuit efectiv la atingerea obiectivelor.
Acesta este sensul real al eficacității și necesită dovezi că "ieșirile" (marfa, serviciile și
alte rezultate obținute) sunt cu adevărat rezultatul măsurilor luate de entitatea verificată, și nu
rezultatul altor factori externi. Apare deci și problema eliminării unor influențe externe.
De exemplu, dacă obiectul controlului îl constituie reducerea șomajului, trebuie stabilit
dacă reducerea numărului șomerilor este rezultatul măsurilor luate de entitatea în cauză sau
este rezultatul îmbunătățirii de ansamblu a climatului economic, asupra căruia entitatea nu a
avut nici o influență.
În raport cu cele menționate, auditul eficacității poate fi înțeles în sens restrâns atunci
când sunt examinate numai managementul și operațiile interne ale entității, iar în sens mai
larg atunci cand examinarea depășește limitele entității, când, pentru evaluare, autorul ține
seama și de impactul altor influențe externe.
Un mijloc de ilustrare a celor trei concepte (economicitate, eficienţă, eficacitate) şi a
interacţiunilor dintre acestea îl reprezintă aşa-numitul model input/output (intrări/ieşiri),
preluat din Standardele și liniile directoare pentru auditul performanței bazate pe standardele
de audit INTOSAI și pe experiența practică și prezentat în figura de mai jos:

Fig.2 – Modelul input/output

Așa cum rezultă din model, ieşirile constituie rezultatul intrărilor şi al acţiunilor
întreprinse în vederea îndeplinirii obiectivelor. În mod normal auditul performanţei ar trebui
să efectueze examinări asupra tuturor componentelor şi relaţiilor dintre acestea, cu excepţia
componentei „Scop – Obiectiv”.
În concluzie, așa cum este reprezentat și în figura următoare, auditarea performanţei
urmărește în principal:
- auditul economicităţii privind intrările (resurse umane, financiare, echipamente,
materiale, facilităţi, informaţii, energie, costul terenului etc.);
- auditul eficienţei privind funcţionarea programului sau activităţii (livrarea de bunuri şi
servicii, realizarea de venituri, îmbunătăţirea funcţiilor de reglementare);
- auditul eficacităţii privind rezultatele (îndeplinirea obiectivelor programate, gradul de
satisfacere a nevoilor beneficiarilor, impactul programului sau activităţii), precum şi efectele
acestora.

37
 Conform Standardelor de audit INTOSAI, obiectivele generale ale auditului performanței,
de regulă, sunt definite prin legislație, dar pot constitui și obiectivul unor decizii interne luate
în cadrul Instituției Supreme de Audit. Indiferent de modul de reglementare, SAI trebuie să
urmărească în cadrul controlului următoarele obiective:
 Să ofere autorității legislative date privind modul de aplicare a programelor
guvernamentale sub aspectul economicității, eficienței și eficacității;
 Să asigure autorității legislative încredere asupra indicatorilor de performanță
publicați de entități;
 Să identifice zonele unde performanța este slabă și să ajute astfel entitatea auditată,
guvernul în general, să-și îmbunătățească economicitatea, eficiența și eficacitatea
activităților și programelor;
 Să identifice exemple de "cea mai bună practică" și să le aducă în atenția
guvernului, a entității auditate și a celorlalte entități.

Auditul performanței nu implică neapărat abordarea tuturor conceptelor sale de bază ("cei
trei E"). Prin obiectivele auditului trebuie să se stabilească însă care din concepte vor fi
examinate.
În cadrul instituțiilor centrale de audit din cadrul Organizației pentru Cooperare și
Dezvoltare Economică (OCDE), sunt uzuale cinci tipuri de audituri a performanței și anume:
audit eficient, auditul eficacității programului, auditul capacității performanței
managementului, auditul performanței informației, recenzia celei mai bune practici.
Auditul eficient examinează funcțiile unei organizații, procesele și elementele unui
program pentru a evalua costul ieșirilor (rezultatelor) și modul de transformare a intrărilor în
ieșiri. De obicei, auditul eficient implică ca în domeniul public mai multe instituții să fie
auditate datorită descentralizării administrației publice.
Auditul eficacității programului este similar cu cel al evaluării de program cu
deosebirea că Raportul se face prin inspecție nu prin cercetare. Auditul eficacității
programului vizează următoarele aspecte: valoarea rezultatelor, modul în care valoarea

38
rezultatelor poate fi comparată cu anumite standarde și o interpretare asupra eficacității
programului. Auditul programului constă în două tipuri de audit:
Primul, auditul instituțiilor/departamentelor care gestionează programul – un audit al
evaluatorilor, metaevaluare, al doilea, constă în eficacitatea programului prin prisma
performanței serviciilor: calitate și cost.
Auditul capacității performanței managementului are ca scop evaluarea capacității
audiaților de a administra programele într-o manieră eficientă și eficace, capacitatea celor
audiați de a atinge performanța. Auditul capacității performanței managementului diferă
conceptual de audit, cei audiați nu sunt managerii, ci organizațiile, respectiv dacă organizația
auditată poate implementa un proces orientat pe rezultate,dacă acesta îți evaluează regulat
eficacitatea programelor, dacă a dezvoltat un sistem adecvat de performanță
managerială(tehnici și indicatori).
Auditul performanței informației, informația auditată nu are în general caracter
financiar, ci, diverse informații de performanță care sunt trimise executivului sau
legislativului; rolul auditului este acela de a valida sau atesta acuratețea acestora.
Recenzia celei mai bune practici, obiectul evaluării constă în identificarea unor
performanțe deosebit de bune (excepționale), prin metode de cercetare științifică, care se obțin
în anumite domenii, în anumite organizații, condițiile în care se obțin rezultatele excepționale
pe baza cărora i se atribuie pe baza unor norme, calitatea de cea mai bună practică pe care
organizația realizează performanța.
Domeniile vizate sunt: medicină, administrație, educație, instituțiile care gestionează
programe. Regula este ca rezultatele excepționale să fie atribuite practicilor prin care
organizația realizează funcția de succes. Prin publicarea informațiilor despre cele mai bune
practici cărora li se atribuie o performanță excepțională se pot lărgi performanțele și în alte
organizații care le adoptă.
În toate statele democratice funcționează Instituții Supreme de Audit care efectuează și
auditul performanței. Aceste instituții au mandat stabilit prin legea fundamentală sau prin legi
organice, prin care realizează examinări complexe și analize privind eficiența, eficacitatea și
economicitatea acțiunilor guvernamentale, ale activităților și entităților implicate în
administrarea fondurilor publice. Sunt supuse auditului performanței politicile și programele
specifice cuprinse în programele de guvernare, organizarea și politicile manageriale ale
entităților care derulează astfel de programe sau care administrează fonduri publice.
Dintre cei șase indicatori care măsoară guvernarea, doi se referă explicit la eficiența,
eficacitatea și economicitatea cu care guvernul gestionează banii publici și anume:
1. Eficiența guvernării se referă la calitatea serviciilor publice, capacitatea serviciilor
publice și independența acestora față de presiunea politică;
2. Controlul asupra corupției se referă la măsura în care se exercită autoritatea publică
asupra câștigurilor private, incluzând corupția la scară mică și corupția la scară mare,
precum și "confiscarea" statului de către elite și interese private.

În Raport, se arată că controlul asupra corupției duce la creșterea eficacității asistenței

financiare externe și la creșterea eficienței economice pe termen lung, iar eficiența guvernării
se reflectă în sfera dezvoltării umane precum: mortalitatea infantilă, analfabetismul și
inegalitatea.
Conform Raportului "Mita în întreaga lume este estimată la aproximativ 1 trilion USD, iar
povara corupției cade în mod disproporționat pe umerii celor aproximativ 1 miliard de oameni
care trăiescîn condiții de sărăcie".
Referitor la România, se constată o depreciere a celor doi indicatori, situație pe care o
simțim de astfel în ultimii ani.

39
 Cu toate eforturile depuse de Banca Mondială, lupta anticorupție rămâne un subiect
delicat. Curtea de Conturi Americană (GAO) s-a implicat din 2008 să evalueze măsurile
promovate de Banca Mondială în combaterea corupției (SUA fiin d cel mai mare acționar al
Băncii Mondiale).
În filozofia de creditare a Băncii Mondiale auditul proiectelor constituie ultima fază a
ciclului proiectului, respectiv faza opt: evaluarea rezultatelor care se finalizează într-un
Raport de audit și evaluarea rezultatelor proiectului realizate de Departamentul Băncii de
Evaluare a Operațiunilor. Analiza este utilizată în conceperea viitoarelor proiecte.
Evaluările proiectelor individuale includ:
 Rapoarte de finalizare a implementării: Acestea se întocmesc la sfărșitul
fiecărei perioade de rambursare a împrumuturilor Băncii Mondiale (undeva între
unu și zece ani) și identifică realizările, problemele și lecțiile învățate. Raportul,
întocmit de personalul operațional al Băncii, este inaintat Consiliului Executiv al
Băncii în scopuri informative.
 Rapoarte de evaluare a performanțelor proiectelor: Acestea clasifică proiectele
în funcție de rezultatul acestora (luând în considerare relevanța, eficacitatea și
eficiența), durabilitatea rezultatelor și impactul dezvoltării instituționale. Unul din
patru proiecte finalizate (sau în jur de 70 pe an) este ales pentru un Raport de
evaluare a performanței proiectului, care este întocmit de personalul din cadrul
Departamentului de operațiuni și evaluare în aproximativ șase săptămâni și care
include în mod normal și o misiune în teren.
 Rapoarte de evaluare a impactului: evaluează valoarea economică a proiectelor
și efectele pe termen lung asupra oamenilor și mediului. Aceste "analize
secundare" ale proiectelor se realizează la 5-8 ani după inchiderea rambursărilor
împrumuturilor.
 Rapoarte ale completului de inspecție: Revizuiesc reclamații părților afectate cu
privire la faptul că Banca nu și-a urmat politicile și procedurile operaționale
referitoare la conceperea, evaluarea și/sau implementarea unei operațiuni finanțate
de Bancă.

7.1. Prezentarea generala a etapelor procesului de audit

Procesul de audit se desfasoara in 3 etape:

1. Planificarea auditului
In vederea planificarii auditului, auditorii întocmesc planurile de audit pe baza unei
înţelegeri depline a entităţii auditate.
Pe parcursul etapei de planificare, auditorul face o estimare preliminară a erorilor din
situaţiile financiare şi calculează o mărime cunoscută sub denumirea de „precizie”. Aceste
activităţi îl ajută pe auditor să calculeze statistic dimensiunile eşantioanelor ce vor fi selectate
pentru efectuarea testelor. Totodată, auditorul separă situaţiile financiare în „categorii de
operaţiuni economice” şi evaluează pentru fiecare dintre acestea Riscul Inerent şi Riscul de
Control. Pentru a evalua riscul de control auditorul trebuie să analizeze dacă mediul de control
creat de conducerea entităţii favorizează funcţionarea controalelor interne, iar în cazul în care
este mulţumit de mediul de control, el evaluează şi procedurile de control pentru fiecare
categorie de operaţiuni. Pe baza rezultatelor activităţilor menţionate mai sus, auditorul
stabileşte modalitatea de abordare a auditului.
40
 Pentru aceasta el are în vedere mai multe metode de obţinere a probelor de audit dar,
întotdeauna, utilizează testarea directă de fond pentru o parte din evaluări. În finalul
planificării, auditorii întocmesc planul de audit unde sunt consemnate concluziile privind
abordarea auditului, inclusiv calculul dimensiunii fiecărui eşantion.

2. Executia
In etapa de executie, sunt puse in practica prevederile planului de audit aprobat.
Pe parcursul execuţiei, auditorul trebuie să raporteze operativ erorile semnificative,
neregularităţile şi suspiciunile de fraudă. Este foarte important modul în care auditorul
înregistrează rezultatele etapelor procesului de audit în documentele de lucru.

3. Raportarea
Partea a 3-a consta in raportarea de catre auditori a concluziilor auditului.

1. Planificarea auditului

Auditul trebuie să înceapă, întotdeauna cu activitatea de planificare. Prin planificarea

auditului, auditorii caută să se asigure că vor realiza auditul într-o manieră economică,
eficientă şi eficace şi într-o perioadă de timp bine determinată.
Economic presupune minimum de resurse sau costuri,
Eficient se referă la obţinerea productivităţii cu minimum de efort şi
Eficace înseamnă să obţii rezultatele propuse.
Planificarea presupune parcurgerea următoarelor etape:
-1.1 Înţelegerea entităţii auditate;
-1.2 Determinarea materialităţii;
-1.3 Estimarea erorilor din situaţiile financiare;
-1.4 Divizarea situaţiilor financiare în categorii de operaţii economice;
-1.5 Identificarea şi evaluarea riscurilor;
-1.6 Adoptarea deciziei privind abordarea auditului;
-1.7 Pregătirea unui plan de audit.

1.1 Înţelegerea entităţii auditate

Pentru a planifica auditul într-o manieră economică, eficientă şi eficace şi în special pentru a
evalua riscul, auditorul trebuie să realizeze o înţelegere completă a entităţii. În acest sens,
pentru a înţelege activitatea entităţii auditate, el se va baza pe cunoştinţele şi experienţa
anterioară, căutând să obţină o serie de informaţii cum sunt cele prezentate în tabelul următor.

41
După efectuarea primului audit anual, auditorul va actualiza informaţiile prezentate mai
înainte ţinând cont de schimbările intervenite.

1.2 Determinarea materialităţii

Determinarea materialităţii îl ajută pe auditor să stabilească natura şi întinderea procedurilor
de audit, indiferent de mărimea eşantionului. De asemenea, auditorul ia în considerare
materialitatea atunci când evaluează efectul declaraţiilor eronate/incorecte. O problemă poate
fi judecată ca fiind materială în cazul în care cunoaşterea acesteia este posibil să influenţeze
utilizatorii declaraţiilor financiare (politicienii, Ministerul Finanţelor Publice şi publicul larg).

Exemplu: Ai intenţia să cumperi o pereche de pantofi. Observi perechea de pantofi şi preţul

acesteia în vitrina unui magazin. Când intri în magazin, constaţi că preţul solicitat de
vânzător este mai mare cu 100 lei faţă de cel afişat în vitrină. Această diferenţă de preţ
probabil că va afecta decizia ta de a cumpăra acea pereche de pantofi. Dacă însă, doreşti să

42
cumperi un automobil şi preţul acestuia a crescut cu 100 lei faţă de cel prezentat în reclama
din ziar, este posibil ca această creştere să nu îţi afecteze decizia de a cumpăra acel
automobil. În ambele cazuri, diferenţa este aceeaşi, respectiv de 100 lei, dar în primul caz ea
este materială (îţi afectează decizia), iar în al doilea caz, diferenţa nu este materială (nu îţi
afectează decizia).

Sau:
Exemplu: O societate si-a stabilit ca obiectiv obtinerea unor venituri incasate de peste 60
mld.lei pana la sfarsitul anului. Conturile pe care le primeste auditorul prezinta un venit
incasat de 60,2 mld. Lei. Prin examinarea conturilor, auditorul constata ca veniturile in
valoare de 200 mil.lei au fost inregistrate in contabilitate ca aferente anului respectiv, desi
acestea au fost incasate dupa incheierea anului financiar. Desi suma nu este semnificativa
prin valoare, efectul acestei erori va modifica veniturile de la o suma care depaseste
obiectivul propus la o suma ce este sub nivelul acesteia. In aceasta situatie, efectul este
considerat material prin context.
Auditorii stabilesc materialitatea în funcţie de valoare, dar o pot determina şi în funcţie de
natura inerentă sau caracteristicile unui element sau grupuri de elemente. O problemă poate fi
considerată ca fiind materială prin contextul sau circumstanţele în care aceasta apare.
De regulă, auditorul stabileşte un nivel al materialităţii pentru fiecare grup de situaţii
financiare, exprimat sub forma unei valori numerice. Auditorul utilizează ca bază pentru
determinarea materialităţii cea mai semnificativă sau cea mai importantă cifră (valoare) din
situaţiile financiare.
La entităţile care efectuează cheltuieli, cum ar fi ministerele sau agenţiile
guvernamentale, baza pentru stabilirea materialităţii o constituie nivelul total al cheltuielilor
brute. În cazul entităţilor care colectează venituri, baza pentru stabilirea materialităţii o
constituie cifra care indică nivelul veniturilor. La unele entităţi, cum ar fi de exemplu la o
bancă sau la un fond de asigurare, utilizatorii situaţiilor financiare sunt interesaţi de totalul
activelor brute şi nete, de profit, de cifra de afaceri sau de excedentele conturilor.
PS este un concept al rationamentului profesional ce poate varia in functie de utilizarea
situatiilor financiare, de gr.de interes public, precum si de orice alta cerinta de raportare
prevazuta de legislatie.
În mod normal auditorii stabilesc materialitatea (de fapt pragul de sensibilitate) astfel:
de la 0,5% la 2% din totalul cheltuielilor, al veniturilor sau al activelor şi de la 5% la 10% din
profit.

43
Exemplu
Suma totala a platilor pentru entitatea X aferenta anului financiar N este 100 mil. lei. Daca
nivelul PS este stabilit la 1% →100 mii. lei (100 mil.x1%), este nivelul maxim tolerabil de
erori permise. Daca nivelul erorilor constatate de auditor >100 mii lei, atunci conturile nu
sunt reprezentate cu acuratete.

Exemplu de stabilire a materialităţii

Instituţia A cheltuieşte 50 milioane Euro pe an, în principal pentru plata salariilor. Această
instituţie nu are în plan schimbarea activităţilor sale iar Parlamentul, momentan, nu şi-a
manifestat interesul pentru activitatea acesteia. În acest caz, auditorul va considera
materialitatea de la 0,5% la 2% astfel:

În continuare auditorul poate să decidă că un nivel al materialităţii situat între 0,5% şi 1%

poate fi adecvat şi stabileşte materialitatea la 0,45 milioane Euro. Totuşi, dacă între timp
interesul Parlamentului faţă de activitatea instituţiei creşte, atunci auditorul trebuie să
adopte un nivel mai scăzut al materialităţii, respectiv 0,3 milioane Euro. Dacă majoritatea
cheltuielilor au fost făcute pentru soluţionarea revendicărilor privind asistenţa socială
publică, unde este de aşteptat ca nivelul de acurateţe să fie scăzut, auditorul poate să
stabilească un prag al materialităţii mai ridicat, de 2%, respectiv 1 milion de Euro.

Exemplu de stabilire a materialităţii pentru situaţii financiare întocmite într-un sistem

contabil pe bază de angajamente
Pentru anul 2001 conturile Societăţii B, indică o cifră de afaceri de 110 milioane Euro şi
totalul activelor de 115 milioane euro. Media profitului pe o perioadă de 4 ani a fost de 16
milioane euro.

44
Probabilitatea ca Parlamentul să manifeste un interes sporit pentru profit îl determină pe
auditor să-l utilizeze ca bază pentru stabilirea materialităţii. În schimb, dacă auditorul nu
consideră că acesta este un cont sensibil atunci va decide un nivel al materialităţii de 1
milion Euro, nivel situat în partea inferioară a intervalului de la 0,8 milioane la 1,6 milioane
Euro. Dacă profitul a fost foarte mic sau a fluctuat, nu îl va utiliza ca bază a materialităţii şi
va folosi în schimb totalul activelor sau cifra de afaceri. Dacă activele au fost mici în
comparaţie cu cifra de afaceri – mai puţin de 10% sau 10 milioane în acest exemplu –
auditorul va stabili separat un nivel mai redus al materialităţii.

Auditorul poate stabili un nivel al materialităţii mai scăzut pentru anumite conturi dacă
utilizatorii aşteaptă ca acestea să aibă o acurateţe mai mare. De exemplu, dacă se solicită
prezentări speciale, dacă o eroare indică neregularităţi, dacă cifrele reflectă operaţiuni
nelegale sau dacă trebuie să fie puse în acord cu alte situaţii financiare.
De asemenea, auditorul poate stabili un nivel mai ridicat al materialităţii pentru situaţii
financiare sau grupuri de situaţii financiare, dacă o posibilă eroare poate fi importantă datorită
circumstanţelor. De exemplu, dacă o eroare poate transforma un excedent în deficit, dacă
inversează tendinţa situaţiilor financiare pe mai mulţi ani, sau dacă aceasta afectează atingerea
de către entitate a unei ţinte financiare importante.

Exemplu
Entitatea A creează posibilitatea pensionării înainte de termen a angajaţilor mai vârstnici în
cadrul unui program care se aşteaptă să coste 10 milioane Euro. Parlamentul este interesat
de plata acestor pensii. Auditorul stabileşte, utilizând raţionamentul profesional că nivelul
general al materialităţii de 1 milion este insuficient pentru această cheltuială şi în consecinţă
decide să stabilească separat un nivel al materialităţii mai scăzut, de 0,1 milioane euro.

Auditorii explică în documentele de lucru motivaţia alegerii bazei de stabilire a materialităţii

şi nivelul acesteia. Documentele de lucru trebuie să reflecte elemente relevante ale entităţii
(de exemplu, veniturile, plăţile şi totalul activelor) procentele aplicate pentru a calcula nivelul
materialităţii şi nivelul de materialitate ales. Documentele de lucru trebuie să includă de
asemenea, denumirea entităţii, anul financiar auditat, cine a efectuat calculul şi la ce dată.
Totodată este necesară semnătura celui care a efectuat revizuirea şi data efectuării acesteia.
Auditorul trebuie, de asemenea, să consemneze orice raţionament profesional pe care îl
exercită. Aceasta ar cuprinde, de exemplu, cazul în care auditorul stabileşte un nivel diferit al
materialităţii pentru elementele mai sensibile prin natura lor sau prin context.

45
Nivelul stabilit al materialităţii de 500,000 Euro este considerat ca fiind nivelul mediu pentru
cifra de afaceri şi pentru plăţi, dar în acelaşi timp constituie nivelul cel mai ridicat pentru
elementul total active. Plata salariilor pentru directori este considerată un element sensibil,
motiv pentru care se stabileşte distinct un nivel al materialităţii de 10%, după cum urmează:
Salariile directorilor:
Valoare: 1,000,000 Euro Materialitate: 100,000 Euro (10%)

1.3 Estimarea erorilor din situaţiile financiare şi calcularea “preciziei”

Auditorul estimează erorile din situaţiile financiare, pentru a calcula dimensiunea

eşantioanelor.
Dacă auditorul dispune de informaţii în legătură cu erorile din auditul anului precedent el va
estima erorile pentru auditul curent pe baza acestora. Dacă experienţa anterioară indică
posibilitatea prezenţei erorilor materiale, atunci este necesara o abordare diferită a auditului.
(Dacă auditorul are suspiciuni sau descoperă erori sau neregularităţi, sarcina acestuia este să
cuantifice întinderea erorii sau neregularităţii).
În situaţia în care auditorul nu dispune de informaţii anterioare, el estimează că erorile
posibile reprezintă 10% din materialitate dacă se aşteaptă la un nivel scăzut al erorilor sau
20% din materialitate dacă se aşteaptă la un nivel ridicat al acestora.

Exemplu
Pentru un audit care se efectuează la entitatea A, auditorul alege un nivel al materialităţii de
0,45 milioane Euro în următoarele condiţii: este primul audit anual iar auditorul consideră

46
controlul intern, ca fiind rezonabil şi se aşteaptă la un nivel scăzut al erorilor. În consecinţă,
auditorul estimează erorile din declaraţiile financiare la 45.000 Euro (10% din nivelul
materialităţii).

Auditorii calculează o mărime exprimată numeric, cunoscută sub denumirea de

„precizie” care este utilizată şi la calculul dimensiunii fiecărui eşantion selectat. Precizia se
determină prin aplicarea unui procent situat între 80% şi 90% asupra diferenţei dintre nivelul
materialităţii şi valoarea estimată a erorii.
Auditorul poate să aleagă un procent mai mare în cadrul acestui interval, dacă
consideră că erorile fluctuează foarte puţin de la an la an.
De asemenea, va alege un procent mai scăzut din interval dacă consideră că suma
erorilor nu poate fi prevăzută. De menţionat că el trebuie să consemneze în documentele de
lucru motivaţia care a stat la baza estimării erorilor şi a calculării preciziei.
Exemplu
Un auditor consideră că erorile prezente în situaţiile financiare ale entităţii A variază foarte
puţin în fiecare an şi calculează precizia ca fiind egală cu 90% din diferenţa dintre 450.000
Euro (nivelul materialităţii) şi 45.000 Euro (eroarea estimată). 405.000 Euro x 90% =
364.500 Euro (precizia).

1.4 Divizarea situaţiilor financiare în “categorii de operaţiuni economice”

Auditorul trebuie să definească clar categoriile de operaţiuni economice. Această activitate

are ca scop adoptarea unei abordări corespunzătoare a auditului pentru fiecare „categorie de
operaţiuni economice”. Categoriile de operaţiuni economice curpind de regulă operaţiunile
care fac obiectul controalelor interne şi evaluării riscurilor. De obicei, auditorul împarte
situaţiile financiare pe categorii ţinând cont de modul în care informaţiile sunt prezentate în
acestea.

Exemplu
Categorii de operaţiuni economice tipice pentru o entitate pot fi salariile, indemnizaţiile,
achiziţiile, alocaţiile, subvenţiile şi veniturile. Pentru situaţiile financiare cuprinse în bilanţ,
categoriile de operaţiuni privesc activele corporale fixe, stocurile, debitorii, creditorii şi alte
obligaţii pecuniare, diverse debite, plăţi anticipate etc.

Dacă în mod excepţional, auditorul intenţionează să auditeze anumite operaţiuni, care

nu se regăsesc în informaţiile oferite de situaţiile financiare, el trebuie să prezinte în
documentele de lucru, motivele care l-au determinat să acţioneze astfel.
Auditorul utilizează raţionamentul profesional pentru stabilirea categoriilor de
operaţiuni care vor fi examinate încercând să găsească un echilibru între a defini prea puţine
categorii de operaţiuni (ceea ce ar presupune o abordare necorespunzătoare a auditului) sau
prea multe categorii de operaţiuni (ceea ce ar putea fi ineficient).

1.5. Evaluarea riscurilor

Auditorul identifică şi evaluează riscurile pentru fiecare categorie de operaţiuni economice.

Evaluarea riscurilor, stabilirea nivelului materialităţii şi estimarea erorilor, de către auditori,
determină volumul activităţii de audit. Identificarea riscurilor specifice îl ajută pe auditor la

47
selectarea testelor de audit, care vor fi orientate în special către problemele cele mai
importante. Pentru a planifica auditul, auditorul utilizează un model al riscului alcătuit din
patru componente: riscul inerent, riscul de control, riscul de nedetectare şi riscul de audit.

Riscul inerent reprezintă susceptibilitatea ca o categorie de operaţiuni să conţină

erori, care pot fi materiale, în mod individual sau atunci când sunt cumulate cu erori din alte
categorii de operaţiuni presupunând că nu au existat controale interne.
Riscul de control constituie riscul ca o eroare materială, care ar putea apare într-o
categorie de operaţiuni, în mod individual sau cumulată cu erori din alte categorii de
operaţiuni, să nu poată fi prevenită, detectată, sau corectată în timp util de controale interne în
funcţiune.
Riscul de nedetectare reprezintă riscul ca procedurile efectuate de auditor să nu
detecteze erorile care există într-o categorie de operaţiuni şi care pot fi materiale în mod
individual sau atunci când sunt cumulate cu erori din alte categorii de operaţiuni.
Riscul de audit, constituie riscul pe care auditorul este dispus să şi-l asume prin
emiterea unei opinii incorecte asupra unui set de situaţii financiare.
Curtea de Conturi a României a stabilit Riscul de audit de 5% (0.05). Scopul
activităţii Curţii de Conturi este acela de a efectua suficiente proceduri, astfel încât să obţină
o încredere de 95%, că totalul erorilor sau neregularităţilor este situat sub nivelul
materialităţii.

1.6. Decizia privind abordarea auditului

Abordarea auditului constituie combinaţia diferitelor tipuri de teste de audit care sunt utilizate
pentru a obţine probele necesare atingerii obiectivului auditului. În termeni generali,
obiectivele unui audit sunt:
• Colectarea probelor de audit suficiente, relevante şi de încredere care să susţină o
opinie asupra situaţiilor financiare;
• Evaluarea acurateţei şi a integralităţii situaţiilor financiare privind activitatea,
programul sau entitatea auditată;
• Obţinerea asigurării că, situaţiile financiare au fost întocmite şi prezentate corect;
• Obţinerea asigurării că operaţiunile care susţin situaţiile financiare sunt legale şi
respectă prevederile legilor şi reglementărilor.
Concret, obiectivele unui audit constă în atestarea următoarele aserţiuni:
Aserţiunea Definiţie Întrebări Exemplu
Exhaustivitatea Toate operaţiunile Operaţiunea a fost Ministrul are la
relevante au fost înregistrată în dispoziţia sa un cont
înregistrate registrele contabile? pentru cheltuieli
diverse în valoare de
2000 Euro.
Cheltuielile efectuate
din acest cont pe
parcursul anului nu
au fost înregistrate în
situaţiile financiare.
Acurateţea Toate operaţiunile Operaţiunea a fost Un minister a
sunt declarate cu înregistrată la cumpărat
precizie valoarea corectă? echipamente din
SUA pentru care au
fost emise facturi în

48
 dolari. Tranzacţia a
fost înregistrată în
conturi la un curs de
schimb lei/$USD
eronat.
Realitatea Toate tranzacţiile Tranzacţia este Un minister plăteşte
înregistrate sunt înregistrată corect la în avans pentru o
reale. capitolul de conferinţă ce
cheltuieli al contului urmează a se
din anul financiar în desfăşura în ianuarie
care s-a efectuat? anul următor, cu
scopul de a-şi cheltui
bugetul înaintea
închiderii anului
financiar.
Regularitatea Toate operaţiunile Operaţiunea este Un minister
sunt în concordanţă legală şi în cheltuieşte bani
cu legile şi conformitate cu pentru echipamente
reglementările reglementările în care nu sunt incluse
relevante. vigoare? în bugetul său
aprobat şi care nu au
fost cumpărate cu
respectarea
reglementărilor
privind achiziţiile.
Prezentarea Toate operaţiunile Operaţiunea este Costurile de personal
sunt clasificate şi corect codificată şi pe luna decembrie au
descrise conform prezentată? fost înregistrate în alt
reglementărilor. cont care avea
disponibil bugetar la
sfârşitul anului.

Auditorul are în vedere o abordare pentru auditarea fiecărei categorii de operaţiuni,

precum şi pentru fiecare aserţiune de audit referitoare la categoriile de operaţiuni respective.
Un auditor poate testa aserţiunile în trei modalităţi:

49
 Dacă auditorul stabileşte că riscul de control este redus sau mediu, atunci el
trebuie să testeze controalele.
În practică, este posibil ca auditorul să decidă că nu se poate baza pe controalele
interne ale entităţii, situaţie în care abordarea auditului va fi direcţionată către efectuarea
testărilor directe de fond, concomitent cu aplicarea procedurilor analitice. Totuşi, chiar dacă
auditorul se bazează pe controalele interne, este necesar să se efectueze întotdeauna câteva
teste directe de fond. Auditorul poate avea de asemenea în vedere utilizarea muncii altor
auditori sau experţi cum ar activitatea auditorilor interni. Şi în acest caz, auditorul va efectua
câteva teste directe de fond.

1.7. Pregătirea planului de audit (a 7-a etapa a Planificarii auditului)

Auditorul întocmeşte planul de audit, în scopul stabilirii obiectivelor de audit şi a modului în
care acestea vor fi îndeplinite. Planul de audit constituie un instrument prin care se
monitorizează progresele realizate şi se promovează atât calitatea cât şi profesionalismul
activităţii de audit.

Elementele planului de audit

Un plan eficace reprezintă un document succint care are 5 sau 6 pagini. Acesta rezumă
planificarea activităţilor făcând referire la documentele de lucru. De regulă, planul de audit
este redactat urmărind dezvoltarea următoarelor titluri:
 Prezentare generală (Background) - (informaţii despre entitatea auditată);
 Materialitate (nivelul general al materialităţii pe care îl stabileşte auditorul şi
precizarea oricăror excepţii când este cazul. De exemplu, dacă auditorul a ales un nivel
separat, mai scăzut al nivelului materialităţii pentru anumite sume);

50
  Evaluarea riscului (evaluarea riscului de către auditori luând în considerare evaluarea
mediului de control şi al controalelor aflate în funcţiune pentru fiecare dintre
domeniile ce urmează a fi auditate);
 Obiectivele de audit. În mod obişnuit acestea includ:

Obiective generale – rezultate din prevederile relevante din legea de organizarea şi

funcţionarea a Curţii de Conturi. De exemplu, prevederile legale specifice care îi atribuie
competenţă Curţii de Conturi să auditeze cheltuielile statului, colectarea taxelor, privatizarea
şi fondurile U.E.
Obiective principale – acestea se referă la acurateţea/exactitatea situaţiilor financiare,
legalitatea şi regularitatea tranzacţiilor de bază;
Obiective specifice – de regulă, orice activitate de audit pe lângă obiectivele
principale are şi obiective specifice. De exemplu, investigarea unor acuzaţii la adresa
conducerii entităţii, şi urmărirea valorificării recomandărilor auditului precedent.
 Abordarea auditului – În cadrul acestui titlu este prezentat rezumatul testelor ce
trebuie realizate, inclusiv volumul testelor de fond. Totodată, vor fi prezentate situaţiile în
care auditorul intenţionează să folosească procedurile analitice. În acest caz, auditorul va
stabili cifrele din conturi ce vor fi folosite în aplicarea procedurilor analitice, precum şi căile,
respectiv modalitatea în care va face previziunea. De exemplu, pentru a face previziuni
referitoare la operaţiunile privind salariile, se pot folosi înregistrările din anii anteriori privind
numărul de angajaţi şi statele de plată.
 Resurse şi graficul de timp: această secţiune stabileşte momentul în care auditorul va
începe şi va finaliza activitatea de audit, inclusiv numărul de zile pe care echipa de audit îl va
petrece la sediul entităţii, cine va efectua activitatea (inclusiv dacă sunt necesari, specialişti IT
sau experţi externi) şi care vor fi responsabilităţile acestora. Dacă este cazul, se stabileşte
bugetul propus pentru deplasări sau alte cheltuieli. Se stabilesc, de asemenea, unele termene
limită cum ar fi: data când se va schiţa raportul de audit şi se va înainta directorului pentru
analiză şi avizare; când vor fi luate în considerare comentariile (obiecţiile) entităţii auditate,
când se va prezenta proiectul raportului către consilier (dacă este cazul); şi când va fi redactat
raportul final.
 Persoanele cheie de contact din entitatea auditată (se menţionează o persoană sau
se întocmeşte o listă cu mai multe persoane cheie din cadrul entităţii, urmând să se precizeze
numele şi prenumele, departamentul, adresa poştală, telefonul şi adresa de e-mail).
Planul de audit trebuie revizuit, aprobat şi semnat la două niveluri de conducere. De
exemplu, de către director şi consilier sau de către directorul adjunct (sau şeful echipei de
audit) şi director.
În timpul planificării, auditorul pregăteşte programele de audit, care vor include în
principal aserţiunile ce urmează a fi testate de către auditori.

1.8. Revizuirea planului de audit

Revizuirea planului de audit constituie o responsabilitate a directorului, care trebuie să
se asigure că acesta conţine suficiente activităţi menite să conducă la îndeplinirea obiectivelor
auditului. De aceea, el trebuie să verifice dacă planul este în concordanţă cu politicile şi
standardele aplicabile, inclusiv dacă raţionamentul profesional utilizat de auditori este
justificat în documentele de lucru. De exemplu, directorul va analiza modul de stabilire a

51
nivelului materialităţii, precum şi modalitatea în care s-a realizat evaluarea riscului. De
asemenea, el verifică dacă procedurile analitice planificate sunt cele mai adecvate.
Dacă este mulţumit de conţinutul planului prezentat de echipa de audit îl aprobă. În
caz contrar, va discuta cu auditorii pentru efectuarea ajustărilor necesare.

2. Executia auditului

2.1. Evaluarea, inclusiv investigarea erorilor şi slăbiciunilor controlului intern în timpul

auditului
Auditorii trebuie să evalueze erorile identificate pe parcursul desfăşurării procesului de
auditare. Ei efectuează această activitate, cu scopul de a evalua impactul erorilor asupra
opiniei de audit, precum şi pentru a stabili activitatea suplimentară pe care trebuie să o
execute. Aceasta reduce riscul ca auditorul să se afle în situaţia de a nu obţine suficiente probe
de audit, care să-i permită să finalizeze auditul.
Imediat ce auditorul descoperă erori sau slăbiciuni ale sistemului de control, el va investiga
cum şi de ce s-au produs acestea. Erorile descoperite în timpul efectuării testelor, în special în
timpul testării elementelor cheie sau a celor cu valoare mare – sugerează existenţa unor
slăbiciuni şi solicită ca auditorul să revizuiască evaluarea riscului.
Totodată, auditorul utilizează erorile descoperite pentru a actualiza erorile estimate. Dacă baza
materialităţii creşte sau descreşte cu mai mult de 10% faţă de ceea ce a stabilit auditorul în
faza de planificare, acesta va ajusta, de asemenea, şi nivelul materialităţii.
În cazul în care auditorul modifică evaluarea riscului, erorile estimate sau nivelul
materialităţii, atunci el va înregistra aceste schimbări şi motivaţia aferentă în documentele de
lucru. Totodată, ţinând cont de aceste modificări va calcula noua dimensiune a eşantioanelor
ce urmează a fi selectate în vederea efectuării testelor directe de fond. Orice schimbare a
planului de audit trebuie revizuită şi aprobată de director.

2.2. Raportarea concluziilor semnificative către entitatea auditată în timpul auditului

Auditorii vor fi în alertă atunci când apar următoarele situaţii:
 constatarea de slăbiciuni ale controlului intern,
 depistarea de înregistrări neadecvate,
 descoperirea de erori/operaţiuni neobişnuite sau anumite rezultate care pot indica
frauda,
 lipsă de probitate (onestitate) sau corupţie.
În timpul auditului, anumiţi factori pot indica creşterea riscului de fraudă după cum
urmează:
 Plăţi efectuate fără documente justificative, în locaţii neuzuale sau către furnizori
necunoscuţi;
 Înregistrări dezordonate, în special acolo unde punctajele nu au fost efectuate în
întregime sau au fost făcute de către o persoană care avea şi alte atribuţii;
 Neurmărirea permanentă a activităţii de audit, lipsa unor documente importante sau
documente care apar ca distruse accidental. De asemenea, constituie un avertisment şi
existenţa la anumite categorii de operaţiuni a mai multor copii ale documentelor;

52
  Dacă managementul afirmă cu insistenţă că nu are probleme de fraudă motivând că tot
personalul este demn de încredere;
 Dacă un funcţionar important se simte ofensat când i se atrage atenţia că are o prezenţă
nepotrivită, are un amestec nejustificat într-un anumit domeniu, cu toate că este
recunoscut ca expert în domeniul său. De exemplu, prezenţa funcţionarilor de la
compartimentul de RU în locurile unde funcţionarii de la compartimentul de
aprovizionare adoptă decizia privind o anumită achiziţie.
 Dacă cineva, în afară de manager, încurcă efectuarea unei activităţi creând impresia
„falsă” că deţine cunoştinţele necesare privind derularea unei anumite activităţi.

De aceea, auditorul trebuie să comunice cât mai repede posibil managementului

entităţii, constatările faptice însoţite de dovezi scrise, atunci când:
- identifică slăbiciuni importante ale controalelor interne ale entităţii;
- suspectează existenţa unor fraude, chiar dacă efectul potenţial asupra situaţiilor
financiare nu este material;
- descoperă erori importante sau fraude.

Auditorul va analiza şi va decide cu multă atenţie, căruia dintre managerii entităţii îi va

raporta aspectele privind fraudele şi erorile semnificative. În legătură cu frauda, auditorul
trebuie să evalueze şi probabilitatea ca managerul sau chiar persoane din conducerea entităţii
să aibă legătură cu aceasta.
De regulă, aspectele care indică frauda, trebuie raportate la un nivel superior
managerului care este responsabil de activitatea persoanelor presupuse a fi implicate în
aceasta. Dacă auditorul suspectează persoane importante responsabile din cadrul conducerii
entităţii, acesta va urma calea legală pentru a stabili procedurile ce trebuie urmate.

2.3. Evaluarea rezultatelor procedurilor analitice

Auditorul trebuie să evalueze rezultatele procedurilor sale de audit, pentru a ajunge la o opinie
în legătură cu modul de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare.
Auditorul evaluează rezultatele activităţii de audit pentru fiecare categorie de operaţiuni în
mod individual şi pentru situaţiile financiare, în ansamblu. De asemenea, auditorul evaluează
erorile identificate ca urmare a efectuării testelor directe de fond. Totodată, evaluează
rezultatele fiecărei proceduri analitice şi a testelor de control care au fost realizate în timpul
fazei de execuţie a auditului. Evaluarea generală a auditorului, trebuie să includă toate sursele
de asigurare a auditului, care laolaltă furnizează o opinie generală asupra situaţiilor financiare.
În continuare sunt prezentate în rezumat unele considerente privind evaluarea procedurilor
analitice şi a testelor de control:
Evaluarea procedurilor analitice - Dacă procedurile analitice permit formularea unei
previziuni în limitele unei diferenţe acceptabile, atunci auditorul poate să se bazeze pe
asigurarea planificată. În cazul în care, procedurile analitice nu indică o previziune în limitele
diferenţei acceptabile, atunci asigurarea planificată nu poate fi preluată, iar auditorul trebuie
să adopte proceduri alternative de audit, menite să conducă la obţinerea asigurării planificate.
Aceasta înseamnă, de regulă, efectuarea mai multor teste directe de fond. Dacă diferenţa

53
acceptabilă este depăşită sau nu, diferenţele dintre previziuni şi cifrele din conturi nu
constituie erori. Aceste diferenţe nu ar trebui să fie incluse în evaluarea generală a erorilor.
Evaluarea testelor de control - Dacă auditorii constată că unele controale nu au funcţionat
corespunzător vor analiza posibilitatea testării altor controale (alternative). În cazul în care nu
se pot identifica controale alternative sau dacă controalele alternative se dovedesc ineficace,
auditorul trebuie să revizuiască planul de audit. În mod uzual, această situaţie conduce la
efectuarea unui volum sporit de proceduri directe de fond. Dacă testele de control ale
auditorului eşuează, aceasta nu înseamnă în mod obligatoriu că există erori băneşti sau
neregularităţi în categoria de operaţiuni testată.
De exemplu, dacă nu se realizează o analiză a variaţiei lunare a salariilor
individuale, aceasta nu înseamnă neapărat că ştatul de plată al salariilor pentru acea lună
este greşit.

2.4. Evaluarea rezultatelor procedurilor directe de fond

Evaluarea rezultatelor procedurilor directe de fond trebuie să fie realizată ţinând cont, dacă
acestea s-au aplicat asupra tuturor operaţiunilor sau numai asupra unui eşantion al acestora.

2.4.1. Evaluarea rezultatelor procedurilor directe de fond, în cazul în care categoriile de

operaţiuni nu au fost eşantionate
Această evaluare constă în analizarea rezultatelor procedurilor directe de fond care s-au
aplicat asupra tuturor tranzacţiilor (testate 100%). De regulă, sunt testate 100%, populaţiile
care sunt compuse din tranzacţii importante sau cele cu valoare ridicată. În acest caz,
auditorul nu extrapolează erorile constatate, întrucât impactul acestora este limitat la
tranzacţiile unde au fost identificate. Auditorul cunoaşte extinderea erorii deoarece toate
elementele din acea populaţie au fost testate.

2.4.2 Evaluarea rezultatelor procedurilor directe de fond, în cazul în care tranzacţiile au

fost eşantionate
Dacă auditorul constată erori într-un eşantion, el estimează nivelul erorii pentru întreaga
populaţie.

2.4.3 Compensarea erorilor

În fiecare categorie de operaţiuni, auditorul compară supraevaluările şi subevaluările pentru a
obţine eroarea estimată în cadrul categoriei de tranzacţii. Este posibil să existe supraevaluări
sau subevaluări materiale şi cu toate acestea, situaţiile financiare să fie corecte din punct de
vedere material. Totuşi, dacă se constată rate ridicate ale erorii, auditorul poate să-şi
revizuiască evaluarea nivelului de risc stabilită în faza de planificare. Această revizuire poate
conduce la creşterea factorului de risc, situaţie în care auditorul va recurge la efectuarea de
teste suplimentare. De menţionat că, în acest caz auditorul poate introduce în raportul său,
comentarii în legătură cu nivelul ridicat al ratei erorii.

2.4.4 Limitarea erorilor

În situaţia în care auditorul constată erori băneşti sau eşecuri ale sistemului de control, el va
analiza dacă eroarea poate fi limitată. Aceasta presupune că auditorul să clarifice dacă

54
anumite erori, apar numai în împrejurări speciale. Împrejurări speciale ar fi de exemplu,
tipurile speciale de operaţiuni care sunt autorizate de o anumită persoană. Dacă auditorul este
sigur că un anumit tip de eroare, apare numai în împrejurări speciale, ar trebui să nu
extrapoleze eroarea la întreaga populaţie din care a fost selectat eşantionul, ci numai la sub-
populaţia formată din operaţiunile efectuate în „împrejurări speciale”.

Exemplu
Auditorul efectuează teste directe de fond, asupra operaţiunilor de achiziţii ale
entităţii A. El constată 6 erori băneşti, toate privind achiziţile de calculatoare portabile
efectuate de către unul din directorii sucursalei entităţii din judeţul Braşov. În acest caz,
auditorul va extrapola erorile numai la achiziţiile sucursalei entităţii din judeţul Braşov.

2.4.5. Evaluarea erorilor de regularitate

Auditorul trebuie să evalueze neregularităţile constatate pe parcursul auditului, pentru a
determina impactul acestora asupra opiniei de audit. Erorile de regularitate pot avea un impact
diferit în comparaţie cu impactul datorat erorilor băneşti. Este important de subliniat faptul că,
entităţile auditate sunt în măsură să corecteze erorile băneşti, dar este puţin probabil să aibă
posibilitatea de a corecta erorile de regularitate. De aceea, auditorul trebuie să evalueze
neregularităţile pentru a determina dacă acestea au un impact material în contextul situaţiilor
financiare.
Erorile de regularitate nu sunt extrapolate, întrucât ele nu reprezintă un nivel de inexactitate
bănească care să indice prezenţa unui nivel similar de eroare în cadrul fluxului categoriei de
operaţiuni auditate. Acestea sunt mai degrabă operaţiuni neautorizate deoarece nu sunt
efectuate în conformitate cu legile şi reglementările în vigoare. Totuşi, descoperirea
neregularităţilor poate provoca îngrijorări privind legalitatea operaţiunilor instituţiei.
Neregularităţile nu vor avea impact asupra ratei erorii estimate de auditor în restul fluxului
operaţiunilor.

2.4.6. Determinarea existenţei erorile materiale în situaţiile financiare

Pentru a evalua nivelul erorilor din situaţiile financiare este necesar să fie îndeplinite
următoarele cerinţe:
- Toate eşantionările planificate s-au realizat;
- Dimensiunile eşantionului au rezultat în urma aprecierilor rezonabile ale auditorului şi
se bazează atât pe o înţelegere deplină a entităţii auditate, cât şi pe evaluarea riscului;
- Aprecierile au fost revizuite pe tot parcursul procesului de audit, ţinându-se cont şi de
alte informaţii, considerate rezonabile.
Scenariul 1 - După ce a efectuat testele de audit, auditorul evaluează erorile din
situaţiile financiare. Eroarea estimată este foarte redusă în comparaţie cu materialitatea şi nu
depăşeşte nivelul acesteia chiar după adăugarea unui nivel admis al erorii nedetectate de 50%
din materialitate. Auditorul a obţinut nivelul dorit de asigurare şi anume că, situaţiile
financiare nu prezintă erori materiale.
Scenariul 2 - Auditorul detectează erori mai mari de 50% din nivelul materialităţii dar
sub nivelul materialităţii. În momentul în care auditorul adaugă nivelul admis al erorii
nedetectate, totuşi materialitatea este depăşită.
55
 Scenariul 3 - Auditorul detectează erori mai mari decât nivelul materialităţii chiar fără a
adăuga nivelul permis al erorilor nedetectate. În afara cazului în care, impactul erorilor
extrapolate poate fi restricţionat prin limitare, auditorul va exprima o opinie cu rezerve asupra
situaţiilor financiare. El ar trebui să discute aceste cazuri cu directorul său şi cu entitatea
auditată.

Documentarea concluziilor
Auditorul trebuie să înregistreze rezultatele testelor de audit, pentru fiecare categorie de
operaţiuni, inclusiv să documenteze faptul că a luat în considerare toţi factorii calitativi atunci
când a aplicat raţionamentul profesional.

2.4.7. Evaluarea globală

Auditorul evaluează nivelul global al erorii deoarece trebuie să exprime o opinie asupra
situaţiilor financiare în ansamblu. Pentru aceasta, el însumează erorile cele mai probabile din
fiecare categorie de operaţiuni luând în considerare dacă acestea afectează bilanţul contabil,
contul de profit şi pierdere precum şi conturile de venituri şi cheltuieli.
Cum acţionează auditorul, în cazul în care materialitatea este depăşită?
Dacă auditorul ajunge la concluzia că există erori materiale în situaţiile financiare, el poate
avea în vedere exprimarea unui opinii cu rezerve sau refuzul exprimării unei opinii. Aceasta
este o decizie serioasă şi de aceea este important ca auditorul să identifice, încă din fazele
incipiente ale auditului, posibilitatea existenţei erorilor materiale, astfel încât să trateze
problema cu multă atenţie, luând în calcul următoarele alternative:

Să solicite conducerii entităţii realizarea unor activităţi suplimentare

Auditorul ar putea solicita conducerii entităţii auditate să întreprindă activităţi
suplimentare pentru categoriile de tranzacţii cu probleme. Este responsabilitatea conducerii
entităţii, să ofere asigurarea că, situaţiile financiare nu prezintă erori materiale şi că este
dispusă să întreprindă măsuri, pentru a oferi o asigurare suplimentară (atunci când este cazul)
de exemplu, în cazul unor tranzacţii cu probleme.
Realizarea unor activităţi suplimentare de către auditor
În situaţia în care conducerea entităţii a făcut tot ce a fost posibil pentru a spori nivelul
de asigurare, auditorul va analiza dacă este necesară efectuarea de proceduri suplimentare de
audit, pentru a determina dacă există suficiente probe care să conducă la concluzia că există o
eroare materială sau o neregularitate în situaţiile financiare. În acest caz, auditorii pot creşte
dimensiunea eşantionului (adică să selecteze suplimentar un eşantion aleatoriu de operaţiuni).
Acest lucru se poate face numai dacă, iniţial s-a extras tot un eşantion aleatoriu întrucât, în
acest caz, un eşantion suplimentar nu va altera valabilitatea statistică a eşantionului iniţial.
Limitarea sferei opiniei de audit
Dacă nici unul dintre scenariile prezentate mai înainte nu sunt fezabile sau nu reuşesc
să ofere auditorului asigurarea necesară, el poate avea în vedere limitarea sferei opiniei sale.
Aceasta ar fi potrivită de exemplu, în cazurile în care, o activitate suplimentară nu ar avea nici
un efect sau numai ar întări convingerea că există o problemă. De exemplu, se poate ca o
instituţie să-şi fi distrus înregistrările de la trei din cele opt filiale şi nici o activitate
suplimentară nu ar putea influenţa concluzia auditorului asupra situaţiilor financiare. În astfel
de situaţii, se înregistrează o limitare a sferei opiniei, auditorul explicând că, anumite
înregistrări nu au fost disponibile. Acesta constituie un tip de opinie cu rezerve, dar care este
mai puţin gravă decât opinia adversă sau refuzul exprimării opiniei.

56
 Factorii calitativi
Factorii calitativi prezentaţi în continuare îl determină pe auditor să exprime o opinie
cu rezerve.
- Situaţia financiară a entităţii – dacă auditorul consideră că, entitatea se află într-o
situaţie financiară precară, de exemplu are rezerve financiare limitate sau condiţia sa
financiară se înrăutăţeşte continuu, probabil că acesta va califica opinia sa;
- Sensibilitate la diferenţe – dacă auditorul consideră că diferenţele implică îndeosebi o
categorie sensibilă de operaţiuni, de exemplu primite de la Comisia Europeană, este
mult mai probabil că acesta să califice opinia sa;
- Cauzele diferenţelor de audit – auditorul probabil că nu va califica opinia sa dacă
erorile constatate sunt mici, de exemplu dacă au fost extrapolate trei erori mici de
facturare depăşindu-se materialitatea;
- Posibile influenţe ale unei părţi a managementului entităţii – auditorul probabil va
califica opinia sa dacă managementul entităţii nu acţionează cu integritate, nu este bine
instruit şi nu este obiectiv;
- Efectele asupra anilor următori – auditorul probabil va califica opinia sa dacă
apreciază erorile detectate vor continua să aibă impact asupra situaţiilor financiare din
anii următori.

2.5. Documentele de lucru

Documentele de lucru furnizează probe asupra modului în care s-a realizat auditul. Această
secţiune descrie cum trebuie să fie pregătite şi păstrate documentele de lucru, conţinutul
acestora, precum şi caracteristicile cerute pentru cele două seturi de dosare, respectiv dosarul
curent şi dosarul permanent. Pentru fiecare an auditat, există un set de documente care sunt
cuprinse în dosarul curent, iar pentru fiecare entitate auditată, există un set de documente
cuprinse în dosarul permanent.

2.5.1. Cum trebuie pregătite şi păstrate documentele de lucru

Documentele de lucru trebuie să includă toate informaţiile pe care auditorul le consideră
necesare pentru a documenta pe deplin munca depusă şi pentru a susţine raportul de audit.
Fiecare document de lucru trebuie să prezinte cu claritate ceea ce derivă din probele de audit,
asupra opiniei de audit.
Atunci când completează documentele de lucru, auditorul trebuie să ţină cont de următoarele
cerinţe:
- Documentele de lucru trebuie să fie corecte şi complete pentru a constitui un sprijin
adecvat pentru constatări, concluzii şi recomandări;
- Documentele de lucru trebuie să fie clare şi inteligibile fără să necesite alte explicaţii
suplimentare. Oricine foloseşte documentele de lucru trebuie să fie capabil să
determine cu operativitate scopul lor, natura şi sfera activităţii depuse, precum şi
concluziile auditorului;
- Documentele de lucru trebuie să fie lizibile şi curate. Cele murdare sau
necorespunzătoare îşi pot pierde valoarea de a proba;
- Informaţiile conţinute în documentele de lucru trebuie reduse la aspectele materiale
importante, relevante şi utile obiectivelor auditului;
- Dacă documentele de lucru au ataşate materialele şi documente copiate acestea trebuie
să fie îndosariate şi referantate împreună;

57
 - Când apare necesitatea de a face o copie după un document de lucru existent într-un
dosar trebuie avut grijă ca după fotocopiere, originalul documentului să fie reintrodus
în dosarul respectiv, pentru a menţine integralitatea acestuia;
- Documentele de lucru elaborate în forma eletronică sunt supuse aceloraşi standarde de
pregătire, revizuire şi păstrare, ca şi în cazul documentelor de lucru elaborate manual.
- Pentru a se asigura o protecţie împotriva pierderii unor date şi informaţii esenţiale,
auditorul, în timp ce pregăteşte sau stochează documentele de lucru în forma
electronică, trebuie să facă periodic copii de rezervă ale fişierelor într-o bază care
oferă siguranţă.

La sfârşitul auditului, după ce documentele de lucru au fost finalizate, toate copiile de rezervă
a versiunilor anterioare ale acestora ori ale altor documente justificative trebuie şterse.

2.5.2. Conţinutul documentelor de lucru

Informaţiile standard şi formatul documentelor de lucru vor include:
Titlul –Titlul documentelor de lucru trebuie să conţină numele entităţii auditate, obiectivul
auditului, perioada de efectuare a auditului.
- Numele şi data - Numele şi prenumele auditorului. Data la care auditorul pregăteşte
documentele de lucru trebuie menţionată sub numele acestuia.
- Scopul - Scopul trebuie exprimat în mod explicit şi clar. Chiar dacă scopul
documentelor de lucru este evident pentru auditor, acesta poate să nu fie la fel de
evident pentru revizor care nu este atât de familarizat cu conţinutul materialelor.
- Analiza procedurilor de audit - În documentele de lucru trebuie prezentate în detaliu
etapele procesului de audit. Procedurile de audit trebuie, de asemenea, menţionate în
mod explicit.
- Concluzia enunţată în documentele de lucru - Toate documentele de lucru în care
sunt înregistrate teste, analize, reconcilieri etc. trebuie, să cuprindă şi concluzia sau să
facă trimitere la documentul de lucru unde aceasta poate fi găsită. Dacă un document
de lucru nu are concluzie, atunci, în titlu sau în scopul menţionat trebuie să se indice
că documentul de lucru nu necesită o concluzie. Dacă nu se poate ajunge la o
concluzie (ex.: datorită lipsei probelor de audit), această situaţie trebuie să fie clar
menţionată în dosarul de audit.

Sursa şi deţinătorul informaţiei

- Sursa şi deţinătorul informaţiei constituie elemente ce trebuie adăugate la toate
informaţiile incluse în documentele de lucru. Sursa nu numai că ajută la consolidarea
probelor dar oferă şi o pistă de audit, dacă se cere valorificarea acestora.
- Indexul documentelor de lucru - Auditorul indexează cu atenţie toate documentele
de lucru pentru a facilita trimiterea la orice cont, analiză sau alte documente de lucru
etc. Motivul principal pentru realizarea indexării constă în faptul că aceasta oferă
posibilitatea accesării şi găsirii cu uşurinţă a informaţiilor atât în timpul auditului cât şi
după finalizarea acestuia.
- Trimiteri încrucişate şi referinţe la alte documente de lucru - Auditorul trebuie să
facă trimiteri încrucişate la alte documente sau informaţii pentru a îndruma corect
revizorul către documentele de lucru care susţin opiniile exprimate. Dacă nu este

58
 inclusă nici o trimitere încrucişată, revizorul poate întâmpina greutăţi în analizarea,
interpretarea datelor sau a informaţiilor din documentele de lucru.
- Semnele de bifă utilizate în marcarea documentelor de lucru - Auditorul trebuie să
indice clar în documentele de lucru şi etapele parcurse în activitatea de audit. Aceasta
se poate realiza prin bifarea etapelor menţionate în documentul referitor la
programarea activităţilor de audit. De asemenea, auditorul poate nota, bifa direct
documentele primare care sunt ataşate documentelor de lucru. De menţionat că,
modalitatea în care se realizează bifarea sau notarea trebuie clar explicată în
documentele de lucru.

2.5.3. Dosarele curente

Dosarele curente includ toate documentele de lucru referitoare la anul supus auditării. Echipa
de audit poate considera util să consulte dosarele curente ale anului anterior pentru a vedea
problemele şi modalitatea în care acestea au fost depăşite. Auditorul poate formula sugestii
referitoare la îmbunătăţirea dosarelor de audit ce vor intra în atenţia echipei ce urmează a
realiza auditul în anul următor. Vechiul dosar curent va fi, de regulă, păstrat mai mulţi ani în
eventualitatea apariţiei unei reclamaţii referitoare la anul auditat.
De regulă, dosarul curent va cuprinde:
Programele de audit şi documentele de lucru aferente
Programele de audit. Programul de audit constituie o secţiune relevantă a
documentelor de lucru (ex. conturile creditoare).
Informaţii generale. Acestea includ spre exemplu, programul echipei de audit şi
bugetul alocat, rezumatul sau copiile minutelor reuniunilor consiliului director al entităţii,
rezumatele contractelor sau înţelegerilor ce nu au fost incluse în dosarul permanent, notele
discuţiilor avute cu entitatea auditată, comentariile formulate cu ocazia revizuirii
documentelor de lucru, analizele unor evenimente ulterioare şi concluziile auditului.
Ajustarea intrărilor reclasificate. Atunci când auditorul descoperă în registrele
contabile declaraţii eronate din punct de vedere material, situaţiile financiare trebuie corectate.
De exemplu: dacă entitatea auditată nu a reuşit să reducă în mod corespunzător inventarul
pentru materiile prime învechite, auditorul poate sugera o ajustare a intrărilor, pentru a
reflecta valoarea realizabilă a inventarului la un moment dat. Reclasificarea intrărilor este
utilizată în mod frecvent, pentru ca în situaţiile financiare să se prezinte informaţiile contabile
în mod corespunzător, chiar şi atunci când balanţele contabile generale sunt corect întocmite.
Auditorul trebuie să reţină faptul că mai multe declaraţii eronate din punct de vedere material,
care nu au fost ajustate, pot avea drept rezultat erori generalizate. Auditorii pot rezuma
separat, pe un alt document de lucru, toate intrările ajustate şi reclasificate care nu au fost
înregistrate. Acesta se poate ataşa conturilor şi registrelor contabile sau documentelor de
lucru, pentru a stabili efectul lor cumulativ.
Documentele care susţin concluziile şi opinia auditorului. Cea mai mare parte a
documentelor de lucru includ documente primare detaliate, pregătite de entitatea auditată sau
de către auditori, care susţin valorile specifice prezentate în situaţiile financiare.
Principalele tipuri de activităţi şi documente de susţinere sunt:
Analizele. O analiză este făcută pentru a constata cum este evidenţiată activitatea
entităţii din timpul anului auditat în cartea mare, studiind legătura între datele de la începutul
şi sfârşitul balanţelor contabile.
Reconcilierea valorilor. Reconcilierea susţine o valoare aritmetică precisă care, în
mod normal, se aşteaptă a fi în conformitate cu valoarea înregistrată în registrele contabile ale
entităţii auditate şi care se află în corelaţie directă cu o altă sursă de informaţii. Ca exemplu,
reconcilierea între extrasul de cont bancar şi documentele primare bancare însoţitoare.

59
 Teste de rezonabilitate (raţionament). Un test de rezonabilitate oferă informaţii ce
permit auditorului să evalueze dacă balanţa entităţii auditate ar putea conţine erori, având în
vedere circumstanţele din angajamentul încheiat.
Examinarea documentelor de susţinere. Examinarea constă într-un număr de proceduri
specifice, concepute special pentru a arată modul în care s-au derulat testele de detaliu (de
exemplu: examinarea documentelor în timpul testării operaţiunilor).
Documente cu caracter informaţional. Acest tip de documente conţin informaţii cu
privire la: impozite şi date, cum ar fi bugetul de timp necesar efectuării auditului şi programul
de lucru al entităţii auditate, care sunt utile în coordonarea auditului.
Documentaţia din afara entităţii. Partea cea mai importantă a documentelor de lucru
este compusă din documentaţia externă colectată de către auditori în timpul derulării
auditului, cum sunt: confirmări de răspunsuri la o serie de solicitări şi copii după contractele
încheiate de entitatea auditată.

3. Raportarea

3.1. Respectarea standardelor de raportare

Pentru a se conforma standardelor de raportare, raportul de audit trebuie să aibă următoarele
caracteristici:

60
3.2. Conţinutul Raportului de Audit
După finalizarea fiecărui audit, auditorul pregăteşte un raport scris într-o formă
corespunzătoare. Acesta cuprinde, în principal: constatările, concluziile, recomandările şi,
eventual o opinie asupra situaţiilor financiare.
În general, raportul de audit va include următoarele elemente de bază:

61
În cazul auditurilor fondurilor Uniunii Europene, unde Curtea este desemnată organism de
certificare, raportul de audit va face referire şi la următoarele:

3.2.1. Sinteza executivă

Raportul va conţine o scurtă sinteză cu cele mai importante constatări, concluzii şi
recomandări.

3.2.2. Introducere generală

Raportul trebuie să cuprindă o declaraţie din care să rezulte că auditul a fost planificat şi
desfăşurat pentru a obţine o asigurare rezonabilă că situaţiile financiare oferă o imagine reală,
fidelă şi nu includ erori materiale şi neregularităţi. Această secţiune va cuprinde de asemenea,
o declaraţie a auditorului din care să reiasă că auditul desfăşurat oferă o bază rezonabilă
pentru opinie.
Exemplu
“Am desfăşurat auditul în concordanţă cu Standardele internaţionale de audit (se face
referire la standardele sau practicile naţionale relevante). Standardele prevăd planificarea şi
realizarea auditului pentru a obţine o asigurare rezonabilă că situaţiile financiare nu
prezintă erori materiale. Auditul include examinarea, pe bază de teste, a probelor care susţin
sumele şi modul de prezentare a acestora în situaţiile financiare. Auditul include, de
asemenea, evaluarea principiilor contabile utilizate şi a estimărilor semnificative făcute de
conducere precum şi evaluarea situaţiei financiare generale. Avem convingerea că auditul
oferă o bază rezonabilă pentru opinie”.
Totodată, în raport se va preciza că întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare
constituie responsabilitatea conducerii entităţii, în timp ce responsabilitatea auditorului este
aceea de a exprima o opinie asupra situaţiilor financiare analizate cu ocazia auditului.

62
3.2.3. Prezentarea generală
Această secţiune are patru sub-secţiuni, după cum uremază:

3.2.4. Metodologia de audit

Raportul trebuie să menţioneze:
- Dacă s-a realizat un audit intermediar (desfăşurat pe parcursul anului) sau dacă s-a
realizat un audit final (desfăşurat după sfârşitul anului auditat)
- Evaluarea principiilor contabile utilizate la întocmirea situaţiilor financiare
- Nivelul stabilit al materialităţii.

Secţiunea trebuie să includă orice alţi factori care au afectat desfăşurarea auditului. Asemenea
factori ar putea include schimbări semnificative în entitatea auditată pe parcursul anului
auditat sau dificultăţile tehnice cu care s-au confruntat auditorii pe parcursul auditului
(absenţa înregistărilor corespunzătoare sau a documentelor justificative).

63
3.2.5. Constatările, concluziile şi recomandările auditului
O constatare de audit conţine patru elemente:
- Criteriul– „ce ar trebuie să fie”. Acesta ar putea include cerinţele legale de exemplu
sau controlul intern, pe care auditorul speră să-l găsească.
- Condiţia – ce este. Ceea ce a constatat auditorul în timpul auditului. Aceasta ar putea fi
de exemplu, o descriere a procedurilor entităţii identificate în timpul auditului.
- Cauza – Explicarea diferenţei dintre „ce ar trebui să fie” şi „ce este”.
- Efectul – Consecinţele diferenţelor dintre „ce ar trebuie să fie” şi „ce este”.

Exemplu
O bună practică în conducerea entităţii, este să se stabilească responsabilităţi
separate pentru recepţionarea bunurilor, respectiv pentru înregistrarea acestora în inventar
(criteriul). S-a constatat că entitatea auditată a stabilit responsabilitatea ambelor funcţii unei
singure persoane (condiţia).
Atunci când s-au elaborat fişele posturilor, conducerea entităţii a considerat că nu
este necesar să separe aceste responsabilităţi. Auditul a constatat un total de şase articole, cu
o valoare totală de 250 Euro care, deşi achiziţionate în acel an, nu apăreau în inventar şi
lipseau din depozit (efectul).
Concluziile trebuie să se bazeze pe constatări şi să fie formulate clar, întrucât acestea
au o importanţă deosebită în condiţiile în care se referă la efectele semnificative. Se întâlnesc
şi situaţii în care efectele semnificative importante constituie un cumul al mai multor efecte
minore. Atunci când formulează concluziile, auditorii trebuie să evite prezentarea unor
aspecte deja cunoscute.
Pentru elaborarea concluziilor, auditorul are în vedere efectele semnificative ale
problemelor pe care le-a constatat, stabilind corelaţiile între cauze şi efecte. De exemplu, ei
caută să identifice dacă aceleaşi cauze apar de mai multe ori în constatările lor. Diferite
constatări pot constitui baza formulării unei concluzii. În general, o concluzie reprezintă baza
pentru a formula mai multe recomandări, dar se întâlnesc şi situaţii când mai multe concluzii
pot sprijini o singură recomandare. În mod obişnuit, recomandările trebuie să se bazeze logic
pe constatări şi concluzii. Recomandările trebuie să fie constructive şi să se focalizeze pe
identificarea unor măsuri specifice şi semnificative, care să vizeze corectarea aspectelor
negative identificate (de exemplu, acţiunile necesare îmbunătăţirii funcţionării sistemului de
control intern) şi îmbunătăţirea, în general, a situaţiei economico-financiare a entităţii
auditate.
Este necesar ca recomandările să se adreseze cauzelor care le susţin. Auditorul va
ţine cont de faptul că o serie de cauze ar putea afecta diferenţa dintre criteriu şi condiţie. De
aceea, el trebuie să se asigure că recomandările se adresează sursei problemei.
Recomandările vor fi cât mai specifice, conţinând menţiuni clare în legătură cu ce
trebuie făcut (referitor la cauze); de ce trebuie făcut (referitor la efecte); unde trebuie făcut;
când trebuie făcut; cum trebuie făcut; şi cine ar trebui să o facă. Caracterul specific al
recomandărilor este util entităţii şi îl ajută pe auditor să monitorizeze modul în care acestea s-
au implementat. De exemplu, recomandările sunt specifice dacă indică sistemul care trebuie
îmbunătăţit şi care sunt obiectivele acestei schimbări (îmbunătăţiri). Dacă există o soluţie
clară pentru problema identificată, auditorul o va recomanda, iar în cazul în care există şi alte
soluţii alternative, le va enunţa şi va indica avantajele precum şi dezavatajele fiecăreia dintre
ele.
Recomandările trebuie să fie fezabile. De aceea, auditorul va ţine cont de orice
constrângeri financiare, legale sau politice. Auditorii trebuie de asemenea, să analizeze de ce

64
managerii nu au rezolvat anterior problema, precum şi impactul soluţionării problemei asupra
altor segmente ale activităţii entităţii.
De regulă, auditorii vor întocmi o listă de recomandări sub formă de tabel, prezentând
distinct recomandările cu impact financiar şi acelea fără impact financiar. Acestea trebuie să
aibă o legătură clară cu constatările, concluziile (corespunzătoare) şi trebuie să fie prezentate
în ordinea importanţei.
Raportul trebuie să se refere şi la discuţiile purtate cu conducerea entităţii şi să
cuprindă argumentele, declaraţiile sau observaţiile persoanelor responsabile care pot fi
prezentate ca o sinteză.
În raport, auditorul va menţiona rezultatul examinării modului în care au fost
implementate recomandările auditului din anul anterior. Pentru aceasta va întocmi un tabel cu
recomandările nesoluţionate şi cele aflate în curs de implementare, prezentând motivele
nesoluţionării, precum şi stadiul celor aflate în curs de implementare.
În cazul constatării unor acte sau fapte ilicite, raportul de audit constituie o
dovadă fundamentală pentru stabilirea responsabilităţii. De aceea, conţinutul său
trebuie să fie adecvat procedurii de valorificare pe cale jurisdicţională.

In afara parcurgerii celor 3 parti: planificarea, executia si raportare, este necesara si ►

► Partea a 4-a: Asigurarea calităţii

4.1. Scopul
Curtea de Conturi a elaborat o serie de proceduri, pentru a monitoriza conformitatea
auditului cu Standardele şi politicile Curţii. Aceste proceduri vor fi aplicate de către o echipă
de la Direcţia de metodologie şi presupun revizuirea unui eşantion de audituri finalizate în
fiecare an. Scopul acestor revizuiri este de a oferi asigurarea că auditurile desfăşurate de Curte
sunt planificate şi executate în conformitate cu Manualul de Audit al Curţii şi că au fost
obţinute probe de audit suficiente şi adecvate care să susţină „Opinia de Audit a Curţii”.
Revizuirea are, de asemenea, ca scop obţinerea asigurării că deciziile importante adoptate în
fazele de planificare şi execuţie sunt corespunzător jusitificate şi documentate în documentele
de lucru.
Asigurarea calităţii va ajuta la obţinerea asigurării că toţi membrii diviziilor de
control/audit pot învăţa din exemplele considerate ca bună practică şi va sprijini Curtea să
pregătească o strategie de formare şi perfecţionare profesională pentru domeniile în care
aceasta îşi desfăşoară activitatea de audit. În acelaşi timp, asigurarea calităţii va sprijini, de
asemenea, Curtea să demonstreze organismelor externe, cum ar fi Parlamentul, Comisia
Europeană sau altele, că îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu standardele
internaţionale de audit (INTOSAI) şi cele elaborate de Federaţia Internaţională a Contabililor
(IFAC).

4.2. Desfăşurarea revizuirilor privind controlul calităţii

Procesul revizuirilor privind controlul calităţii se realizează de către o echipă din
cadrul Direcţiei de metodologie, care se va asigura că eşantionul auditurilor selectate este
reprezentativ pentru activitatea Curţii şi care va urmări ca, pe parcursul activităţii de revizuire
să acopere activitatea fiecărei divizii. Revizorii care fac parte din echipă şi care vor răspunde
pentru fiecare revizuire trebuie să fie independenţi, în sensul că nu au lucrat şi nici nu a
colaborat cu echipele care au realizat auditurile selectate pentru revizuire.
Fiecare revizuire va avea în vedere:
- Dacă auditul a fost planificat şi executat pe baza bunei înţelegeri a activităţii entităţii;

65
 - Dacă materialitatea a fost stabilită corect şi la un nivel adecvat;
- Dacă s-a întreprins o evaluare a riscului şi s-au identificat corect din punct de vedere
material riscurile majore pentru situaţiile financiare;
- Dacă abordarea selectată a fost cea mai potrivită şi dacă asigurarea de fond a fost
obţinută pe baza unui calcul corect al dimensiunii eşantionului (realizat în etapa de
planificare a auditului);
- În cazul stabilirii nivelului de asigurare al controalelor, se analizează dacă acestea au
fost corect identificate şi testate pentru a oferi o asigurare corespunzătoare;
- Dacă auditul a fost executat aşa cum s-a planificat;
- Dacă orice eroare constatată în timpul auditului a fost corect evaluată;
- Dacă planul şi activitatea de audit au fost revizuite şi aprobate operativ de director
şi/sau de consilierul de conturi;
- Dacă au fost exprimate opinii şi s-au întocmit rapoarte corecte asupra situaţiilor
financiare.
Revizuirile pot fi extinse, în sensul de a include anumite aspecte deosebite ce apar şi
care sunt de interes pentru Curte. De exemplu, cât de bine a abordat auditul trecerea la
contabilitatea angajamentelor.

Înainte de a întreprinde orice revizuire, membrii echipei de revizuire se vor întâlni cu

echipa de audit şi vor discuta despre audit. Echipa trebuie să explice modul în care au
planificat şi executat activitatea, constatările auditului, precum şi alte probleme cu care s-au
confruntat pe parcursul auditului. Rezultatele revizuirii, vor fi aprobate de director şi de
consilierul de conturi care răspund de această echipă, cu scopul de a asigura că toate auditurile
sunt evaluate corespunzător. Fiecare revizuire ar trebui finalizată şi aprobată de director şi de
consilierul de conturi în termen de două săptămâni, perioadă în sunt incluse şi discuţiile cu
echipa de audit.

4.3.Raportarea rezultatelor asigurării calităţii

Direcţia de Metodologie va discuta, cu echipa de audit responsabilă de activitatea
aferentă rezultatelor fiecărei revizuiri. De asemenea, Direcţia de Metodologie trebuie să
informeze echipa de audit asupra rezultatelor, de îndată ce revizuirea a fost finalizată, urmând
ca aceasta să pregătească planuri de acţiune pentru remedierea slăbiciunilor identificate.
Anual, Direcţia de Metodologie va pregăti un Raport privind Asigurarea Calităţii care va
sintetiza rezultatele revizuirilor. Raportul va cuprinde exemple de bună practică şi va
recomanda modul în care acestea se pot aplica la alte audituri desfăşurate de Curte. Raportul
va include, de asemenea, exemple de domenii în care procedurile Curţii, aşa cum sunt
prezentate în manual, nu au fost aplicate corect, sugerând şi acţiunile necesare pentru a
asigura aplicarea corectă a manualului de audit al Curţii. Astfel de acţiuni vizează o serie de
îmbunătăţiri, care pot include modificări ale manualului de audit sau elaborarea de ghiduri
suplimentare şi organizarea unor activităţi de perfecţionare a pregătirii profesionale. În anul
următor şi în fiecare an din cei care urmează, Raportul Anual privind Asigurarea Calităţii va
consemna şi progresele în implementarea recomandărilor făcute în anul precedent. În cazul în
care, recomandările nu au fost implementate, raportul va cuprinde o explicaţie.
Raportul Anual privind Asigurarea Calităţii va fi prezentat Preşedintelui Secţiei de Control
/Audit de către consilierul care coordonează Divizia de metodologie.
Preşedintele Secţiei de Control /Audit va prezenta acest raport Plenului Curţii, care îl
va analiza şi va aproba aplicarea bunelor practici, dacă se consideră necesar. Plenul va

66
analiza, de asemenea, şi acţiunile recomandate, în sensul de a modifica sau de a elabora noi
ghiduri, precum şi de a întreprinde noi activităţi de perfecţionare profesională.
Raportul Anual privind Asigurarea Calităţii ar trebui înregistrat ca document al Plenului iar
acceptarea raportului şi al recomandărilor membrilor Plenului trebuie să fie cuprinse în
procesul-verbal de şedinţă.

Bibliografie:

- Strategia Nationala de Evaluare 2007-2013,

http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/evaluare/NationalEvaluationStrategyNov29-
06_RO.pdf;
- Analiza culturii de evaluare din Romania,
http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/evaluare/Assessment_Rom_Eval_CultureRO.pdf;
- Raluca Garboan, Metode utilizare in evaluarea programelor: impactul social,
http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/Metode_utilizate_in_evaluarea_programel
or.pdf.

67