8.

Raport dintre dreptul social european și dreptul național

Sub un alt aspect, tot în doctrina occidentală, s-a subliniat că relațiile dreptului comunitar cu cel
național nu se reduc la un model unic, ci se concretizează în patru modalități:
 substituția, caz în care dreptul comunitar se substituie dreptului național pe care
autoritățile statelor membre si-au pierdut competenţa să-l elaboreze (cazul
regulamentelor);
 armonizarea, caz în care dreptul național continuă să existe, dar îi lipsește posibilitatea
de ai determina singur finalitățile (cazul directivelor);
 coordonarea, caz în care nu sunt afectate drepturile naționale, dreptul comunitar
intervenind doar pe planul efectelor, pentru a le coordona în beneficiul subiecților de
drept care aparțin mai multora dintre state care îi coordonează legislațiile;
 coexistența, caz în care dreptul comunitar si dreptul național sunt aplicabile concomitent
atunci când ele guvernează același obiect, dar în dimensiuni diferite, astfel că fiecare își
îndeplinește propria sa funcție.
În raport cu opiniile diferite din bogata doctrină occidentală apreciem că, putem accepta
următoarele înțelesuri":
- prin coordonarea legislațiilor înțelegem reglementarea raporturilor între sisteme juridice sau
instituții diferite în măsura în care aceasta este necesară ordinii ce se vrea stabilită între acele
raporturi, fără a schimba în mod substanțial conținutul normelor, al sistemelor sau al instituțiilor
respective.
- prin armonizarea legislațiilor înțelegem, dimpotrivă, o modificare a conținutului normelor, dar
numai în măsura în care este strict necesară în funcție de rezultatele urmărite (stabilirea unor
analogii, chiar similitudini între diferite sisteme normative care sunt privite într-o anumita
viziune, ca ansamblu unitar).
- prin aproprierea legislațiilor înțelegem examinarea legăturilor dintre idei, texte sau instituții
juridice şi combinarea acestora pentru stabilirea unor reguli comune sau a unor principii
generale.
- prin unificarea legislațiilor înțelegem stabilirea de reguli comune, identice. Noțiunea de
uniformizare a legislațiilor se plasează între armonizare si unificare.

9. Cadrul instituțional al Uniunii Europene: Comisia, Consiliul, Parlamentul

European, Consiliul European, Banca Europeană de Investiții, Comitetul
Regiunilor
Principalele instituții ale Uniunii Europene sunt:
Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European, Curtea de Justiție a
Comunităților Europene, Curtea de Conturi. Acestora li se adaugă, ca organ suprem de decizie
politică, Consiliul European, reuniune a șefilor de stat sau de guvern din țările membre.
Comisia Europeană reprezintă instituția care apară interesul general al Uniunii. Ea este
actualmente formată din 28 de comisari – nu ne referim acum la ieşirea din U.E. a Marii Britanii
(un comisar pentru fiecare stat membru, deși aceștia nu apară interesele țărilor lor de origine).
Comisarii acționează total independent în raport cu guvernele lor naționale, iar mandatul lor este
de cinci ani.
Consiliul UE este instituția care apară interesele statelor membre. Este format din 28 de
membri (câte un reprezentant pentru fiecare stat membru), care sunt „abilități sa angajeze”
guvernul statului pe care îl reprezintă. Consiliul nu este o instituție permanentă, însă reuniunile
sale sunt relativ frecvente.
Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern din țările UE, asistați de miniștrii
lor de externe, plus președintele Comisiei Europene, asistat de comisarul european
responsabil cu relațiile externe.
Consiliul European se întrunește cel puțin de două ori pe an. Intervențiile Consiliului European,
consolidate de autoritatea politică de care se bucură membrii săi, conferă forța deciziilor politice,
a căror consacrare juridică revine însă celorlalte instituții comunitare.
Curtea de Justiție este formată din 28 de judecători si opt avocați generali. Judecătorii sunt
aleși pentru șase ani (o reînnoire parțială a judecătorilor şi a avocaților generali are loc din trei în
trei ani), fiind desemnați de statele membre, dar sunt complet independenți în raport cu acestea.
Judecătorii şi avocații generali sunt persoane care au exercitat înalte funcții jurisdicționale în
țările de origine sau consilieri juridici având competente notorii . Ei trebuie să-şi exercite
funcțiile în totală imparțialitate. Funcțiile de judecător sau de avocat general sunt incompatibile
cu orice altă funcție politică, administrativă sau activitate profesională. Judecătorii şi avocații
generali beneficiază de inamovibilitate. Membrii Curții îşi desemnează un președinte pentru o
perioadă de trei ani, mandatul său putând fi reînnoit. Curtea își desfășoară activitatea în plen sau
în cadrul camerelor.
Curtea de Conturi a UE este formată din 28 de membri, aleși dintre personalitățile care şi-
au desfășurat activitatea în statele de origine în cadrul unor instituții de control extern sau
având o calificare specială pentru aceasta funcție; membrii Curții trebuie să prezinte toate
garanțiile de independenţă.
Principala misiune a Curții este să asigure controlul conturilor. Ea nu dispune de puteri
jurisdicționale. Curtea examinează legalitatea şi regularitatea încasărilor şi a cheltuielilor şi
asigură buna gestiune financiară, rezultatul analizei sale fiind transmis instituțiilor şi publicat în
Jurnalul Oficial.

10. Principalii beneficiari ai drepturilor fundamentale prevăzute în normele

dreptului comunitar
Beneficiarii acestor drepturi, dintre cetățenii europeni, sunt cei cuprinși în noțiunea de „lucrător”.
„Lucrătorii” sunt principalii beneficiari ai dreptului de liberă circulație.
11. Principii fundamentale ale dreptului social european
Dintre cele 10 principii enumerate, apreciem că sunt relevante în domeiul nostru cele
marcate la pozițiile 3-6 care au următorul conținut:
- întreprinderile încurajează libertatea de asociere și recunosc dreptul la negociere colectivă;
- eliminarea tuturor formelor de muncă forțată sau obligatorie;
- abolirea efectivă a muncii copiilor;
- eliminarea discriminării în privința angajării și ocupării.
În opinia noastră, principiile fundamentale ale dreptului social comunitar sunt:
1. principiul liberei circulații a lucrătorilor şi al coordonării sistemelor de securitate socială;
2. principiul informării lucrătorilor asupra condițiilor aplicabile raportului sau relației de muncă;
3.principiul informării lucrătorilor în probleme ce privesc evoluția întreprinderii (unității),
inclusiv în întreprinderile de dimensiune comunitară;
4.principiul egalității de tratament în muncă;
5. principiul protecției tinerilor în procesul muncii;
6. principiul protecției lucrătoarelor gravide, care au născut sau care alăptează;
7. principiul subsidiarității și proporționalității.
Evident, toate aceste principii se regăsesc în documentele adoptate, în timp, de UE şi vor fi
dezvoltate în analiza care urmează.
Trebuie să menținem că opiniile unor reputați autori din acest domeniu diferă, unii adăugând şi
alte principii, pornind de la cele mai importante drepturi stabilite pentru raporturile de drept
social european1
Desigur, putem admite că unele din următoarele drepturi pot fi tratate şi ca principii, ca
urmare a importanței lor:
- dreptul la organizare patronală sau sindicală;
- dreptul la un salariu echitabil;
- dreptul la grevă;
- dreptul la protecție în caz de concediere individuală sau colectivă ş.a.

12. Contracte individuale de muncă practicate în Uniunea Europeană.

În aceste condiții, contractul individual de muncă se încheie, de regulă în forma, condițiile şi cu
conținutul prevăzute în legislația si practica țării gazdă. Totuși, câteva directive printre care și
Directiva nr.91/533/CEE prezentată la principiul nr.1. Directiva nr.99/70/CE, Directiva 97/87/CE
se referă la unele tipuri de contracte care ne oferă o perspectivă a politicii europene cu privire la
contractele de muncă.

1. Durata nedeterminată a contractului individual de muncă.

Deși nu îi sunt străine dezbaterile care au avut loc în diverse state membre relative la
durata (determinată sau nedeterminată) a contractului individual de muncă, Uniunea Europeană
nu a reglementat expres decât unele tipuri de contracte, în consens şi în simultaneitate cu OIM,
respectiv contractul de munca cu timp parțial, contractul de muncă pe durată determinată şi
contractul de muncă la domiciliu.
2. Contractul de muncă cu timp parțial.
Preocuparea pentru reglementarea muncii cu timp parțial a debutat la începutul anilor '70
ai secolului trecut, problema flexibilizării muncii începând să constituie obiect de reflecție şi
studii teoretice îndeosebi după criza petrolului din 1974, OIM recomandând utilizarea unor
asemenea formule de suplețe în cazul unor categorii de personal, şi anume personalul infirmier,
lucrătorii vârstnici, personalul având responsabilități familiale sau cu handicap.
3. Contractul de muncă pe durată determinată.
Munca pe durată determinată a fost reglementată prin Directiva 99/70/CE a Consiliului
din 28 iunie 1999, care a pus în aplicare Acordul-cadru încheiat la 18 mai 1999 de către UNLE,
CEEP CES. Ca şi în cazul muncii cu timp parțial, rațiunea unei asemenea reglementări rezidă
atât în flexibilizarea muncii, cât şi în asigurarea nediscriminării în muncă, fiind evident că, în
ambele situații (în timp parțial şi pe durată determinată) suntem în prezența unor raporturi de
muncă aflate sub spectrul precarității.
Spre deosebire de munca în timp parțial, munca pe durată determinată nu constituie
obiect de reglementare prin convențiile OIM. Lucrător cu contract de muncă pe durată
determinată este, în sensul Acordului- cadru, persoana care a încheiat un contract sau are o relație
de muncă cu un angajator a cărui durată este determinată prin condiții obiective de genul unei
date exacte, îndeplinirea unor sarcini determinate sau intervenția unui eveniment determinant.
4. Munca la domiciliu.
Munca la domiciliu nu a constituit obiect de reglementare pentru Uniunea Europeană,
dar, evident, reprezintă o preocupare esențială în raport cu amploarea acestui fenomen, cu
precaritatea muncii, cu riscurile generate de absenţa unor măsuri de sănătate şi securitate a
muncii.
5. Munca prin agent de muncă temporară.
Această formă a contractului individual de muncă a fost reglementată la nivel
internațional de OIM prin Convenția nr.181/1997 şi prin Recomandarea nr.187/1997 referitoare
la agențiile private de ocupare a forței de muncă. La nivelul Uniunii Europene, a fost adoptată
Directiva 2008/104/C.E. a Parlamentului European şi a Consiliului din 19 noiembrie 2008.
 În țara noastră ea a fost consacrată pentru prima dată prin art.88-102 din Codul muncii.
Potrivit acestor reglementări, munca se prestează în baza unui contract de muncă, de regulă
încheiat pe durată determinată (dar este posibil şi unul pe durată nedeterminată) în baza căruia
angajatorul, numit agent de muncă temporară, îl pune pe angajatul său la dispoziția unui
utilizator (persoană fizică sau juridică) pentru îndeplinirea unor sarcini precis determinate în
folosul acestuia din urmă. Salariatul îşi desfășoară munca în coordonarea utilizatorului, dar
primește salariul de la angajator. Între angajator şi utilizator se încheie un alt contract, contract de
punere la dispoziție (un gen de prestări servicii) prin care se stabilește şi prețul plătit de utilizator.
6. Tele-munca
Este o formă de organizare si/sau de prestare a muncii în condițiile tehnologiilor moderne
ale informației, pe baza unui contract sau a unei relații de muncă în care munca se desfășoară -
de regulă - în afara întreprinderii.
Tele-munca a apărut ca fenomen odată cu modernizarea accelerată a telecomunicațiilor,
tinzând să modifice raporturile de muncă, să creeze noi forme de
Tele-munca este denumita şi munca la distanta sau tele-activitate dialog între actorii
principali de pe piața muncii, care depășesc cadrul dialogului social clasic. Acest concept s-a
conturat prin anii 80 ai secolului XX, odată cu proliferarea telecomunicațiilor şi a noilor
tehnologii.