Rânduieli canonice privind

Liturghia
Pr. Conf. univ. Dr. Irimie Marga
Sf. Liturghie – centrul cultului și teologiei ortodoxe

32 Trulan – menționează Liturghia Sf. Iacob (în uz

în Siria, Grecia, Țara Sfântă, o dată pe an la 23 oct.,
ziua Sf. Ap. Iacob) și Liturghia Sf. Vasile cel Mare
52 Trulan – menționează Liturghia Darurilor
19 Laod. – menționează structura Sf. Liturghii,
păstrată până astăzi

A. Rânduieli canonice privind săvârșirea

B. Rânduieli canonice privind împărtășirea

A. Rânduieli canonice privind săvârșirea
1. Săvârșitorul
- ep., pr. și diac. împreună cu mirenii
- trebuie să fie în comuniune canonică
- Dipticele este expresia comuniunii liturgice și
canonice
- Can. 13-15, I-II – pomenirea ep, mitrop., patr., sub
pedeapsa caterisirii
- 28 ap. – cei caterisiți să nu săvârșească Sf. Liturghie,
altfel excomunicare totală
- 4 Antioh. – să nu se slujească cu cei caterisiți – duce
și la caterisirea lor
- 70 Trulan – femeia să nu predice la Liturghie
2. Timpul săvârșirii
Liturghie Sf. Vasile c.M. – de 10 ori pe an:
- în primele 5 dum. din Postul Mare
- în Joia și Sâmbăta din Săptăm. Mare
- la 1 ian.
- în ajunul Crăciunului și Bobotezei, unite cu
Vecernia; când ajunul cade sâmb. sau dum.,
atunci în ajun e Liturghie Sf. Ioan GA și la
praznic Liturghie Sf. Vasile
Liturghia Darurilor:
- în Postul Mare, de luni până vineri
- excepții: zilele aliturgice
Liturghia Sf. Ioan G.A. – în toate celelalte zile
Zile aliturgice:
a) Vinerea Mare
b) Miercuri și Vineri din Săpt. Albă
c) Luni și Marți din prima săpt. a Postului Mare
d) Vinerea dinaintea Crăciunului și Bobotezei, când
acestea cad Duminica sau Lunea

- inițial Liturghia se săvârșea seara

- acum, în general dimineața
- în unele locuri, noaptea (M. Athos)
- Liturghie darurilor – seara, dar și dimineața
- 3 Tim. Alex. – Sf. Liturghie zilnic
- 1 Teof. Alex. – mai ales duminica, ziua a 8-a
3) Locul
- Pe altare binecuvântate, cu moaște, cu antimis
- 31 Trulan – Liturghia nu se face prin case; în alte locuri cu
aprob. episc. (penitenciare, spitale, azile, școli etc.)
- în bis. eterodoxe – cu aprob. episc. (diaspora)

4) Materia
- 32 Trulan – pâine, vin, apă (indirect: sare)
- Pâinea (prescura): făină, apă, sare (drojdia este un adaos)
- Prescurile se fac, prin obicei, de femei necăsăt.
(înfrânarea); de preot sau preoteasă
- de evitat pâinea din comerț
- Plugușorul este o veche mărturie a Liturghiei
Vinul: curat, neslujit, dulce, roșu
- 13 Nichif. – cu apă caldă (se folosește toată, la potrivire)
- 70 ap. – nu azimă
- 57 Trulan – nu cu miere și lapte
- 32 Trulan – condamnă idroparastații (apă în loc de vin)
- 28 Trulan – Împ. nu se amestecă cu struguri
- 3 ap. – la altar se aduc numai spice, struguri, ulei și
tămâie
- 4 ap. – darurile se duc acasă
- 8 Teof. Alex. – anafora și prescurile se împart între clerici
și credincioși
- Anafora nu se dă la necreștini; prin iconomie la eterodocși
- La ortodocși nu există „Missa sicca”
5) Modul
103 Cart. – formulare Liturghie aprobate
19 Laod.; 32 Trulan – rug. pot fi citite și în taină
12 Nichif. – Potirul la proscomidie nu se binecuv.
91 Vas.cM – epicleza
29 Trulan, 41, 47 Cart. – postul și ajunul săvârșitorilor
Ajunul – a ne înfrâna de la hrană (prin obicei, aprox. 9
ore); nu după ceas, ci după râvnă
- În Grecia, dimineața se mănâncă, iar seara Liturghia
darurilor
- 47 Nichif. – să se primească Împ. numai de la pr.
care postesc
- 4 Cart. – înfrânarea conjugală
6) Participarea
- Liturghie înseamnă comuniune, nu există „Missa
privata”, adică „Liturghie personală”
- „nu pot să nu particip”
- 80 Trulan, 11 Sard. – să nu lipsească 3 duminici
consecutiv
- Concediul și pensionarea nu înseamnă lipsa de la
Liturghie
- Disciplina arcană însemna că toți cei care participau
la Liturghie se împărtășeau
- Astăzi disciplina arcană s-a restrâns la sf. altar
- 9 Tim. Alex., 33 Laod. – nu în prezența ereticilor
- Azi: ereticii nu în altar, nu transmisiuni TV din altar
B. Rânduieli canonice privind împărtășirea
1. Împărtășirea clericilor
19 Laod. – numai clericii se împ. în altar
18, I ec. – diaconul să nu împ. pe alții
23 Trulan – să nu ceară plată – caterisirea
- pr. se poate împ. chiar dacă n-a slujit
8 ap. – obligativitatea consumării Sf. Taine; cu excepția
Împ. pentru bolnavi și a Agnețelor pentru Lit.
Darurilor – altfel Împărtășania se poate altera
Prescr. 3 a Sf. Vasile c.M. – uscarea Împ. numai de
clerici
- Împ. uscată nu se lasă de pe un an pe altul
- în Bis. Ort. nu există cultul Euharistiei
- 46 ap. – caterisirea clericilor care se împ. cu
păgânătățile altora
2. Împ. mirenilor și monahilor
- Numai creștini ort. (bot. și mirunși), care s-au spovedit, au primit dezlegare,
au postit și au ajunat
- Cei care nu țin toate posturile, trebuie să postească 3 zile înainte sau cum
decide duhovnicul
Despre postul de trei zile înainte de împărtășire vorbește târziu Sf. Nicodim
Aghioritul, dar el lasă acesta „la evlavia credincioșilor” (la latitudinea credincioșilor).
Sinodul din Creta (2016): „Înaintea dumnezeieştii împărtăşiri să se ţină
post de trei sau mai multe zile, în funcţie de evlavia credincioşilor”, adică el nu poate
deveni o regulă generală obligatorie, ci numai o recomandare.
A cere numai credincioșilor încă un post de trei zile obligatoriu, înainte de
împărtășire, duce la practica „dublei măsuri” (sau „practica dublului standard”)

- 13, I ec. – celor pe moarte, chiar sub epitimie

- 9 Nichif. Mărt. – celor pe moarte chiar dacă au mâncat și nu se mai pot
spovedi
- 83 Trulan – nu se dă celor morți sau în comă; bolnavilor psihici, cu atenție
- 1 Tim. Alex. – nu se dă celor nebotezați (sau celor care refuză)
- 12 Tim. Alex., 4 Dion. Alex. – cei ispitiți în vis, să se cerceteze pe sine
- 7 Tim. Alex. – nu se dă femeilor în timpul
curățirii
- Cei împărtășiți trebuie să se ferească de pierderea
de sânge (nu la stomatolog)
- 16 Tim. Alex. – apa înghițită involuntar nu oprește
împărtășirea; (unele medicamente?)
- Împ. nu se face în zilele aliturgice
- 18 ap. – ordinea împărtășirii: ep., pr., diac., mireni
- 58 Trulan – în prezența episcopului, mireanul să
nu se împ. singur. În practica veche, mirenii luau
acasă Împărtășania și, în absența vreunui ep. sau
pr., se cuminecau singuri
- 48 Ioan Aj. – cel ce a vomat după împ., 40 zile
canon
- 4 Gangra – anatema celor ce refuză împ. de la
preotul însurat
- 23 Nichif. Mărt. – călugărul tânăr să nu împ.
călugărițe tinere
- 20, VII ec. – călugărul și călugărița să nu stea
de vorbă singuri
- 1 Tim. Alex. – împ. din greșală a celor
nebotezați
3. Împărtășirea copiilor
- Sunt cei mai vrednici
- Cel mai mare dar pe care îl putem da copiilor
- Până la 3 ani, chiar până la 7 ani, se împ. fără
ajunare; ajunarea începe numai conștient; la
Botez copilul nu ajunează!
- Spoved. numai după 7 ani (10 ani, can. 18 Tim.
Alex.)
- 52 ap. – caterisirea pentru pr. care îndepărtează,
fără motiv, de la împărtășire
- Împărtășirea exclusivă a copiilor, nu și a părinților,
duce la – așa cum spunea un teolog –
„infantilizarea” Bisericii
4. Modul Împărtășirii
- Fiind o chestiune de formă, iar nu de fond,
modul împărtășirii nu a fost uniform în decursul
istoriei Bisericii
- inițial împărtășirea se făcea separat: Sf. Trup se
lua cu mâna, apoi se gusta din potir – clerici și
mireni. Acest mod de împărtășire apare în
iconografia ort., în scena împărtășirii Apostolilor
- împărtășirea separată se păstrează, până astăzi,
a) în Lit. Sf. Iacob, a tuturor credincioșilor
b) și la împărtășirea numai a clericilor, în
altar, la celelalte Liturghii
 Can. 101 Trulan descrie și stabilește modul
împărtășirii:
„Dumnezeiescul Apostol cu glas înalt numeşte
pe omul cel zidit după chipul lui Dumnezeu trup şi
locaş al lui Hristos. Aşadar, cel ce a dobândit vrednicia
cerească prin pătimirea mântuitoare, aflându-se pus
mai presus decât toată zidirea simţitoare, mâncând şi
bând pe Hristos, se împreună pentru totdeauna cu
viaţa veşnică, sfinţindu-şi sufletul şi trupul, prin
împărtăşirea cu dumnezeiescul har.
Drept aceea, dacă ar vrea cineva să se
împărtăşească cu Preacuratul Trup în vremea
adunării, şi să se facă prin împărtăşire una cu Acela
(Hristos), făcându-şi mâinile în forma crucii, aşa să se
apropie şi să primească împărtăşirea harului.
 Dar pe cei ce în loc de mână pregătesc
oarecare vase din aur sau din altă materie,
pentru primirea dumnezeiescului dar, şi prin
aceasta se socotesc vrednici preacuratei
Împărtăşanii, cu nici un gând nu-i aprobăm ca
pe unii care cinstesc mai mult materia cea
neînsufleţită şi supusă mâinii omului, decât
chipul lui Dumnezeu.
Iar dacă s-ar prinde cineva dând
preacurata Cuminecătură celor ce aduc nişte
vase ca acestea, să se afurisească şi el, şi cel ce
le aduce pe acestea”
- din motive practice, pentru o împărtășire mai
rapidă, s-a introdus și practica împărtășirii prin
înmuierea Trupului în Sf. Sânge, care apoi era
dat fie în mâna, fie direct în gura credincioșilor
- acest mod de împărtășire se păstrează până azi
în Taina Cununiei, deși Împărtășania a fost
înlocuită cu pișcotul și paharul binecuvântării
- mai târziu, între sec. VIII – XII, din motive
practice, s-a introdus ocazional, apoi s-a
generalizat lingurița, dar numai pentru mireni;
clericii au păstrat, până astăzi, practica
apostolică a împărtășirii fără linguriță
- Între sec. VIII-XII, împărtășirea nu se făcea uniform, ci
fie separat, fie prin înmuiere, fie cu lingurița, adică o
practică poliformă, multiplă sau alternativă, pe care o
decidea preotul, în funcție de context
- Împ. copiilor se mai făcea prin introducerea degetului
preotului în Sf. Sânge și apoi în gura copilului, mod
care se mai păstrează, în Răsărit (Patr. Antiohiei,
Biserica Coptă)
- Modul de împărtășire cu lingurița s-a generalizat abia
prin sec. XII, dar numai pe calea obiceiului, adică de
jos în sus, nu autoritar de sus în jos, întrucât nu există
nici o hotărâre care să o impună, pentru că ar fi
contravenit can. 101 Trulan
- Pentru că hotărârea can. 101 Trulan nu a fost
abrogată niciodată, s-a ajuns astăzi la practica
dublului standard, adică împărtășirea diferită a
clericilor față de mireni
- În iconografie, lingurița apare la împărtășirea Sf.
Maria Egipteanca de către starețul Zosima, dar
aceasta este o intercalare ulterioară, pentru că la
sfârșitul sec. V și începutul sec. VI, nu era cunoscută
această practică

- Actualmente „Toate Bisericile Ortodoxe

autocefale rămân fidele tradiției liturgice
ortodoxe de împărtășire a credincioșilor
dintr-un singur Potir sfințit și cu o singură
linguriță sfințită” –
Comunicat al Sf. Sinod al BOR, din 21 iulie 2020:
https://basilica.ro/s-a-incheiat-sedinta-de-lucru-a-
sfantului-sinod-care-sunt-hotararile-adoptate/
- Liturghia Sf. Iacob (înregistrare de la Academia
Duhovnicească din St. Petersburg, 2017):
https://vk.com/video182964421_456239665
- Revista „Teologie și Viață” (MMB), nr. 1-4/2020:
https://teologiesiviata.ro/sites/default/files/fisiere/2020/07/
09_Ioan%20Moga%20-
%20Primejdia%20m%C4%83rturisirii.pdf
https://teologiesiviata.ro/sites/default/files/fisiere/2020/07/
13_Florin%20Florescu%20-
%20Solutia%20iesirii%20din%20criza.pdf
- Despre modul de împărtășire, la Pr. Lect. Dr. Marian Preda:
https://www.academia.edu/43171684/%C3%8EMP%C4%82
RT%C4%82%C8%98IREA_CREDINCIO%C8%98ILOR_DE_A_LU
NGUL_TIMPULUI_%C3%8ENTRE_TRADI%C8%9AIE_%C8%98I
_ACTUALITATE_
5. Împărtășirea „deasă sau rară”
- aceasta nu este o problemă de formă, ci de fond, de
aceea epitetele formale nu se potrivesc cu fondul
Împărtășirii
- Punctul culminant al Liturghiei nu este epicleza, ci
împărtășirea
- apogeul bucătarului nu este atins atunci când
mâncarea este gata, ci când se gustă din ea
- Disciplina arcană: toți cei ce participau la Lit. se
împărtășeau
- 9 ap., 2 Ant., 3 Tim.Alex. – împărtășirea duminicală
- 66 Trulan: îndestularea cu Sfintele Taine în Săpt.
Luminată
- Cu timpul împărtășirea era tot mai rară – s-a
ajuns la criză euharistică
În vederea depășirii crizei, s-au născut mai multe
păreri și chiar reglementări:
1. Împărtășirea trebuie să fie deasă, ca în
Biserica primară.
- îndemnul e bun, dar relativ: Toți sunt vrednici?
2. Împărtășirea trebuie să fie rară
- acrivia exagerată – atunci și Lit. rară
- cultul Euharistiei din Apus
3. Împărtășirea nu trebuie să fie nici deasă, nici
rară, ci cu vrednicie
- cine e vrednic?
4. Împărtășirea nu trebuie să fie nici deasă, nici
rară, ci cu pregătire
- nu răspunde la întrebare
5. Sf. Simeon al Tesalonicului: o dată la 40 de zile
- după canoane, oprirea de la împ. timp de 40
zile este epitimie (48 Ioan Aj.)
6. Porunca a 4-a bisericească: în cele 4 posturi
mari
- nu e prea puțin?
7. Împărtășirea trebuie să fie cum spune duhovnicul
- dar problema e că unii duhovnici nu prea dezleagă...
- Există două frici:
a) frica de a împărtăși cu nevrednicie
b) frica de a NU împărtăși
- Din păcate cea de-a doua frică nu se conștientizează,
deși ar trebui să fie mult mai mare decât prima
- Prima situație mai lasă o șansă iubirii atotmilostive a
lui Dumnezeu, pe când cea de-a doua, nu....
- Duhovnicul trebuie să știe:
a. Lit. e deplină prin împărtășire
b. Răspunde de ceea ce face
În concluzie:
La început, împărtășirea era zilnică, sau altfel spus, la fiecare Sf. Liturghie:
CANONUL 66 Trulan (RÂNDUIALA PRĂZNUIRII SĂPTĂMÂNII LUMINATE):
Se cuvine ca, de la sfânta zi a învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la noua duminică (duminica Tomii), întreaga
săptămână să o petreacă credincioşii fără întrerupere în sfânta Biserică, în psalmi şi cântece, petrecând şi în cântări
duhovniceşti, bucurându-se întru Hristos, şi sărbătorind şi îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi
îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi şi înviaţi împreună cu Hristos, şi împreună înălţaţi.

Toți creștinii care participau la Sf. Liturghie, se împărtășeau. Cine nu se împărtășea, pleca
la cuvintele „Cei chemați, ieșiți...”

Clericii care nu se împărtășeau, trebuiau să spună cauza:

CANONUL 8 apostolic (ÎMPĂRTĂŞIREA CLERULUI):
Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau vreunul din catalogul clerului (inferior), aducându-se Sfânta Jertfă, nu s-ar
împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ea ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească ca unul ce s-a
făcut vinovat de tulburarea poporului (sminteală) şi a făcut să se nască bănuială împotriva celui care a adus (sfânta jertfă) ca
şi când acesta nu ar fi adus-o după rânduială (în mod valid).

Cei care nu se împărtășeau fără motiv, erau „lepădați” (afurisiți), până se îndreptau:
CANONUL 9 apostolic (ÎMPĂRTĂŞIREA CREDINCIOŞILOR):
Toţi credincioşii care intră (în biserică) şi ascultă Scripturile, dar nu rămân la rugăciune şi la Sfânta împărtăşanie, aceia trebuie
să se afurisească, ca făcând nerânduială în Biserică.

CANONUL 2 Antiohia (AFURISIRE ŞI AFURISIŢI):

Toţi cei ce intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreună cu poporul, sau se feresc de
participare la Sfânta Euharistie potrivit oarecărei nerânduieli, aceştia să se lepede din Biserică, până când se vor mărturisi şi
vor arăta roduri de pocăinţă, şi atunci rugându-se vor putea primi iertare.
Cu timpul, împărtășirea zilnică a fost înlocuită cu cea duminicală:
CANONUL 3 Timotei al Alex. (CUMINECAREA CELUI ÎNDRĂCIT):
Întrebare: Dacă cineva credincios se îndrăceşte, se cuvine a se împărtăşi cu Sfintele Taine, ori nu?
Răspuns: Dacă nu trădează Taina, nici în alt chip oarecare nu o huleşte, să se împărtăşească, dar nu în fiecare
zi, căci destul este numai duminica.
Notă: „cel îndrăcit” era cel care păcătuia grav, nu neapărat posedat

Un canon foarte important cu privire la Împărtășire:

CANONUL 52 apostolic (PRIMIREA ÎN BISERICA A CELOR CE SE POCĂIESC):
Dacă vreun episcop sau presbiter nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl îndepărtează, să se
caterisească, pentru că mâhneşte pe Hristos, cel ce a zis: „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se
pocăieşte” (Luca 15, 7).

Primirea celor ce se pocăiesc se concretiza cu primirea la Sf.

Împărtășanie.
A refuza împărtășirea vreunui penitent fără motiv, sau din motive de
scrupulozitate nefondată, duce la caterisire.
De aceea Sf. Părinți spuneau că pedeapsa pentru cei ce refuză
împărtășirea este mai mare decât pedeapsa celor ce împărtășesc cu
nevrednicie. Primii pot fi caterisiți, a doua categorie, pot fi doar
canonisiți.
Pentru împărtășire se cere mai întâi ajunarea:
CANONUL 41 Cartagina (CEI CE SLUJESC SFÂNTA LITURGHIE SĂ AJUNEZE):
Sfintele altarului să nu se săvârşească decât numai de persoane care au ajunat, exceptându-
se o singură zi în an, întru care se săvârşeşte Cina Domnului. Dar dacă, săvârşindu-se
oarecari spre vreme de seară, sau dintre episcopi, sau dintre ceilalţi, s-ar face pomenire
pentru cei răposaţi, aceasta să se îndeplinească numai cu rugăciuni, dacă cei ce fac aceasta
se vor afla prânziţi.

Pentru împărtășire se cere clerului superior (episcopi, preoți și

diaconi) și clerului inferior (citeți, cântăreți),
postul prevăzut de rânduielile liturgice ale Bisericii (cele patru
posturi în an, miercurea și vinerea):
CANONUL 69 apostolic (POSTURILE DE CĂPETENIE)
Dacă vreun episcop, sau preot, sau diacon, sau ipodiacon, sau citeţ, sau vreun cântăreţ, nu
posteşte sfânta patruzecime a Paştilor (marele post), sau miercurea sau vinerea, să se
caterisească; afară numai dacă ar fi împiedicat de slăbiciunea trupească; iar dacă ar fi laic,
să se afurisească.

Potrivit acestui canon, mirenilor li se cere la fel, nimic mai

mult decât clericilor.
• Începând cu secolul IV, odată cu primirea în masă a păgânilor la Botez,
fără catehizarea necesară, viaţa creştină a intrat într-un declin care s-a
accentuat în secolele următoare. Mulţi dintre noii creştini, chiar dacă
participau la Sfânta Liturghie, ignorau că scopul ei este împărtăşirea.

• Autoritatea bisericească a încercat, din timp în timp, să-i determine pe

credincioşi să ia parte în mod conştient la Cina Domnului şi să se
împărtăşească de fiecare dată. În acest sens, avem canoanele: 8 şi 9
apostolice (sec. IV); 2 Antiohia (342), preluate de sinoadele VI şi VII
ecumenice etc. Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare (sec. IV), Teodor
Studitul (sec. VIII), Nicolae Cabasila şi Simeon al Tesalonicului (sec. XIV),
care au fost fervenţi susţinători ai împărtăşirii regulate.

• Mişcarea de reînnoire isihastă şi liturgică din secolul al XVIII-lea, care l-a

avut ca promotor pe Sf. Nicodim Aghioritul (1749-1809), a pus un accent
deosebit pe împărtăşirea deasă. Pe lângă publicarea Filocaliei în 1782, Sf.
Nicodim a scris mai multe tratate duhovniceşti, între care şi:
Carte foarte folositoare de suflet. Despre deasa împărtăşire cu Sf. Taine ale
lui Hristos, aprobată de Patriarhii Constantinopolului Teodosie, în 1773, şi de
Grigorie al V-lea, în 1807.
Concluzia cărții este aceasta:
„Toţi binecredincioşii creştini sunt îndatoraţi să se împărtăşească des.
Acest lucru îl poruncesc:
1) Stăpâneştile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos;
2) Faptele şi Canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfintelor Sinoade şi
mărturiile locale ale Sfinţilor Părinţi;
3) Cuvintele, rânduiala şi sfinţita lucrare a Sfintei Liturghii şi
4) însăşi rânduiala Sfintei Împărtăşiri”.

În aceste patru puncte, Sf. Nicodim sintetizează Tradiţia sănătoasă a Bisericii

dintotdeauna, privitoare la împărtăşirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos.

Cartea Sf. Nicodim a avut un mare ecou în Grecia şi în Rusia, care a dus la
revigorarea euharistică a Bisericii, dar, din păcate, nu și în Ţările Române.
Ea a fost tradusă şi publicată în româneşte doar în anul 1995, la Tesalonic, şi
retipărită la Editura Reîntregirea din Alba Iulia, abia în anul 2001.

De aceea, ideea că împărtășirea deasă cu Sf. Taine ar fi o influență apuseană

eterodoxă, este cu totul eronată.
Prin urmare:
- Împărtășirea nu poate fi încadrată într-o anumită formă, fără
riscul de a cădea în formalism – fiecare are o relație unică și
irepetabilă cu Hristos
- Ideea esențială este: redescoperirea sensului Sf. Liturghii, adică
împărtășirea!
- În acest sens este necesară combaterea inversiunilor: Maslul,
cultul morților, „paștile” nu trebuie puse deasupra Sf. Liturghii și
a Cuminecăturii!
Mitropolitul Neofit Cretanul (1738-1753) al Ungrovlahiei:
„Cei mai mulți din norod nici ar fi știind ce este Sfânta Priciastenie, ci
numai la ziua Sfintelor Paști ar fi mergând la biserică și nu doar ca să
asculte slujba Sfintei Liturghii și să se împărtășească cu Sfintele Taine
fiind mai înainte spovediți și gătiți pentru această Taină Sfântă, ci numai ca
să ia pâine și vin, paximan ce se numește de voi Paști, iar alții cu ani
îndelungați nu s-au spovedit, și alții iar în toată vremea vieții lor, după cum
am înțeles, Spovedania și Sfânta Priciastenie ce este nu o știu, fără decât
a alerga în ziua de Paști pe la bisericile lor de iau atunci acea pâine și acel
vin nesfințit sau iau agheasmă, numind că este Paști”,
după Diac. Ioan Ică jr., Împărtășirea continuă cu Sfintele Taine, Sibiu 2006,
p. 7.
- Sf. Ioan Gură de Aur spune: „precum o femeie
hrănește pe copilul său cu lapte, așa și Hristos
ne hrănește cu Trupul și Sângele Său”.
- Precum mama nu-și lasă copilul înfometat, așa
și noi, la fiecare Liturghie, să nu-i „înfometăm”
pe credincioși, ci să împlinim cuvintele lui
Hristos:
„Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va
flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta
niciodată” (Ioan 6, 35).
Amin!
Rânduieli canonice privind
Spovedania
Pr. Conf. univ. Dr. Irimie Marga
Definiție:

”Spovedania, Taina Pocăinței, este lucrarea

sfântă prin care puterea lui Dumnezeu, dată
preoților, șterge biruințele diavolului asupra
omului”

„Spovedania este judecata de bună voie”

Pr. Arsenie Boca - Drăgănescu

Săvârșitorul:
- episcopul
- preotul duhovnic
Duhovnicia
Inițial orice preot putea spovedi – cu timpul a apărut
ierurgia (hirotesia) duhovniciei = dă dreptul (dezlegarea) de
a spovedi, NU și puterea de a spovedi, care se primește la
Hirotonie
Preotul fără duhovnicie care spovedește încalcă
rânduiala canonico-liturgică a Bisericii, dar NU săvârșește
un sacrilegiu.
În caz de excepție, preotul neduhovnic poate
spovedi.
Duhovnicia s-a impus pe cale de obicei, de aceea nu
este menționată în canoane.
În Biserica Serbiei nu există duhovnicie.
Primitorii:
- creștinii ortodocși care vor să se curețe de păcate
și vor să reintre în comuniunea Bisericii
- Excepție: creștini eterodocși
Vârsta:
- copiii, de la vârsta înțelegerii
- Can. 18 Tim. Alex. – „după cunoașterea și
înțelegerea fiecăruia”
- Pravila Mare, gl.321: 12 ani la fete, 14 ani la băieți
- Prin obicei, de la vârsta de 10 ani
- Azi: în general de la 7 ani
Locul:
- în principiu, biserica
- locul unde se află penitentul, atunci când nu
poate veni la biserică: spital, azil, unitate
militară, penitenciar etc.
- Nu în altar – 69 Trulan, mirenii pot intra în altar
numai cu binecuvântare.
Secretul Spovedaniei
- inițial mărturisirea era publică sau particulară
- Can. 6 Cart. – la Spovedania publică dezlega
numai episcopul
- An. 390, patr. Nectarie generalizează mărturisirea
particulară, apoi secretă – pune capăt unor
scandaluri
- Can. 43 Cart. (419) – menționează mărturisirea
publică
- Can. 34 Vas.c.M., 28 Nichif. – impun secretul
Spovedaniei, sub pedeapsa caterisirii
- Can. 132 Cart. – interzice duhovnicului de a fi
martor la procese
- În Bizanț - tăierea limbii, închisoare pe viață
- Codul Penal (2014), art. 304 – divulgarea
secretului profesional = închisoare de la 3 luni, la
3 ani sau amendă
- Codul de Procedură Penală (2014), art. 116, al. 3
– nu pot fi martori cei puși în situația de a divulga
secretul profesional
- Legea Cultelor (2007), art. 23 – personalul clerical
nu poate fi obligat să dezvăluie secretul
Spovedaniei
- Regulamentul autorităților canonice disciplinare și
al instanțelor de judecată ale BOR – art. 29, par.
12: canon de pocăință, mutarea, destituirea sau
caterisirea celui care divulgă secretul Spovedaniei
La catolici:
- și catolicii respectă, la fel, secretul Spovedaniei
- Codex Iuris Canonici (1983), art. 983-985,
precum și Codex Canonum Ecclesiarum
Orientalium (1990), art. 733-734 – interzic
divulgarea secretului Spovedaniei, sub pedeapsa
caterisirii
- Sf. Jan Nepomuk (sec. XIV) – simbol al păstrării
secretului Spovedaniei
Temeiul scripturistic:
„Ai auzit vreun cuvânt? Să moară cu tine!” (Isus Sirah 19, 10)
- Secretul Spovedaniei este pentru preot, nu și pentru penitent
- Preotul poate spune cazul, în scop duhovnicesc, dar să fie
exclusă orice aluzie, sau bănuială, la realitatea concretă
- din acest motiv, Cununia s-a separat de Liturghie, și s-a
introdus actul simbolic al gustării din pâine (pișcot), înmuiată
într-un pahar cu vin binecuvântat și dat de preot, cu mâna, în
gura mirilor și nașilor (simbolizează împărtășirea din primul
mileniu creștin). Dacă nu s-ar fi introdus acest act simbolic, s-
ar fi divulgat indirect secretul Spovedaniei
Astăzi:
- Spovedania este particulară și secretă
- dar poate fi și publică, dacă penitentul o cere, cu condiția să
nu smintească (ex. Ioanichie Moroi)
 Modul Mărturisirii
(Cum are loc mărturisirea?)

- Mărturisirea are caracter personal – Mărturisirea

comună este necanonică
Situații de excepție:
- Spovedania copiilor
- Spovedania comună a mirilor
- Spovedania surdo-muților, a celor cu handicap, a
străinilor – prin intermediar, cu condiția ca acesta să
păstreze secretul
- Spovedania hipoacuzicilor – în încăperi speciale sau
singuri în biserică
- Mărturisirea trebuie să fie liberă, sinceră, bazată
pe căință
- Spovedania poate fi și prin dialog – mulți nu știu
ce să spună, sau nu știu că unele fapte sunt
păcate
- Poziția la Spovedanie nu contează (la distanță,
cu mască...). În unele biserici din Ardeal se
găsesc scaune speciale de Spovedanie (de aici
expresia: a fi în „scaunul Spovedaniei”)
- Formularele de Spovedanie sunt nocive!
- Can. 52 ap. – cel ce îndepărtează pe cineva de la
Spovedanie, se caterisește
- Luca 15, 7: bucurie se face în cer pentru un
păcătos care se pocăiește
- Pravila de la Govora: preotul care nu merge să
spovedească un muribund, păcatele acestuia
trec asupra lui, iar preotul se caterisește
- Pravila lui Nicodim Sachelarie: cel muribund
se poate spovedi oricui, dar acela va trebui să
spună unui preot
 Dezlegarea
• Dezlegarea este momentul esențial al Tainei =
iertarea păcatelor
• Hristos iartă prin mijlocirea responsabilă a
duhovnicului. Iertarea de la duhovnic este baza
iertării primite de la Hristos (așa cum Dumnezeu
preface darurile euharistice în baza epiclezei
rostite de preot)
• Iertarea înseamnă numai iertarea vinei păcatelor,
pentru lumea cealaltă, dar rămân urmările,
consecințele, în lumea aceasta
• Dezlegarea îl implică pe preot, de aceea trebuie
să dezlege responsabil, altfel păcatele cad pe el
• Dezlegarea de păcate nu înseamnă automat și
dezlegarea pentru împărtășire; ea poate urma
numai după împlinirea epitimiei
• Preotul nu este obligat să dezlege, el poate și să
lege
• Duhovnicul nu-l poate dezlega pe penitent până
nu se dezleagă și penitentul de legăturile
păcatului
• Spovedania se poate încheia și fără dezlegare.
Aceasta poate veni numai după împlinirea
epitimiei
• Can 111 Cart. – harul iartă, dar și ajută la a nu mai
păcătui
• Spovedania are caracter personal, de aceea ce
leagă un preot nu poate dezlega alt preot, nici
măcar episcopul
• Excepție sunt 3 cazuri:
1. Dacă cel ce a legat a murit sau nu mai este
posibilă legătura cu el
2. Dacă penitentul e pe moarte
3. Dacă, în mod evident, a fost legat pe nedrept
• Dezlegările obștești nu trebuie confundate cu
dezlegarea de la Spovedanie, ele țin de
ierurgii; se fac și pentru morți
• Pr. Stăniloae: „Tradiția Bisericii nu cunoaște
păcate neiertabile” (TDO, III, p. 135)
• Pr. Arsenie Boca: cea mai mare dezlegare este
dezlegarea pentru Sf. Împărtășanie

Cât de des ne spovedim?

• Ori de câte ori este nevoie, nici prea rar, nici
prea des, ci chibzuit
• prea des: habotnicie; prea rar: dezinteres
• Porunca bisericească: la 40 de zile
• Riscul preoților (preotesei): a se spovedi rar
 Relația Spovedanie – Împărtășire

• Între aceste taine este continuitate și complementaritate,

nu o relație aritmetică
• Spovedania este pregătire pentru împărtășire, dar
duhovnicul decide:
1. Nu dezleagă la împărtășire
2. Dezleagă la o singură împărtășire
3. Dezleagă la mai multe împărtășiri
• Din păcate situațiile 1 și 2 s-au generalizat pentru mireni,
iar situația a 3-a a devenit privilegiul preoților
• Preoția NU te face cu nimic mai vrednic la împărtășire decât
mirenii; dimpotrivă...
• Situația a 3-a se poate aplica mai ales la sărbătorile întreite
• Can 66 Trulan: „îndestularea cu sfintele Taine”
• Reușita Spovedaniei: preotul să fie responsabil, iar
penitentul ascultător
 Incompatibilități
• Spovedania nu se face reciproc
• Spovedania nu se face în familia preotului
• Preotul nu poate lega un alt preot, trebuie să-l
trimită la episcop
• A păcătui în perspectiva Spovedaniei, înseamnă
negoț cu cele sfinte, un fel de simonie; lipsa căinței
• De regulă, duhovnicul este preotul paroh,
Spovedania se face cu respectarea principiului
jurisdicțional
• Duhovnicul îl dăruiește Dumnezeu
• Duhovnicul se schimbă cu binecuvântare – oprește
fluctuația de la duhovnic, la duhovnic
 Structura unei Spovedanii
1. Anamneza: - ultima Spovedanie și la cine
- epitimia
- dacă s-a împărtășit sau nu
2. Mărturisirea: a) relația cu Dumnezeu
b) relația cu semenii
c) relația cu sine însuși
3. Sfaturile
4. Epitimia
5. Dezlegarea: - cu împărtășire
- fără împărtășire
 Despre duhovnic
• A fi duhovnic este o mare taină și un mare dar
• Duhovnicul este părintele spiritual al ucenicilor, care
va răspunde de ei
• Stăniloae: duhovnicul este prieten, judecător și
medic (III, p. 134)
• În relația duhovnic-ucenic se concretizează lupta
pentru mântuire
• Nimeni nu e fără de păcat = nimeni nu se mântuiește
fără duhovnic
• Can. 18 Teofil Alex. – duhovnicul să fie înțelept, să se
roage, ca să fie luminat de Dumnezeu în sfaturile,
dezlegările și epitimiile pe care le dă
• Pravila Mică, glava 18 – duhovnicul să fie maestru ca
un vraci
• Azi – criză de duhovnici, dar și de ucenici
• Cei căsătoriți să aibe duhovnici căsătoriți
• Duhovnicul nu trebuie ales după virtuțile sau
păcatele noastre, ci după dorința de mântuire sau
după cum ni-l dăruiește Dumnezeu
• Duhovnicul nu trebuie să fie prea îngăduitor sau
prea aspru, ci trebuie să fie BUN
Evhologhion (Stăniloae, III, p. 140):
• „Cel ce ia asupra sa sarcina cea grea a
duhovnicului, dator este să se facă chip și pildă
tuturor, cu înfrânarea, cu smerenia, cu lucrarea a
tot felul de fapte bune, rugându-se în tot ceasul
lui Dumnezeu ca să i se dea lui cuvântul
înțelegerii și al cunoștinței, ca să poată îndrepta
pe cei ce năzuiesc către El.
 Mai întâi de toate, dator este să postească
miercurea și vinerea peste tot anul, după cum
poruncește dumnezeiasca pravilă (can. 69 ap.,
47 Nichif. Mărt.), ca pe temeiul faptelor bune ce
le are el, să poată porunci și altora să le facă.
Fiindcă de va fi el însuși fără de învățătură
și neînfrânat și iubitor de dezmierdări, cum va
putea învăța și pe alții faptele cele bune?”
 Epitimia
Pr. Conf. univ. Dr. Irimie Marga
• Epitimia este una dintre noţiunile cele mai
disputate în teologia ortodoxă, nu pentru că ar
avea profunzimi dogmatice greu accesibile, ci
pentru că este atât de diferit înţeleasă şi atât de
divers aplicată, în lucrarea duhovnicească a
mântuirii.
• Cred că în urma unei analize atente a sfintelor
canoane putem să înţelegem mai bine această
diversitate de opinie cu privire la epitimie, ca
expresie a libertăţii credinciosului şi a
duhovnicului, în lucrarea de mântuire. Mai mult
chiar, cel care ar încerca să suprime această
diversitate şi această aşa-zisă „polemică”, ar
sufoca duhul autentic al Bisericii.
• S-au scris multe rânduri despre cum trebuie să se
dea epitimia, dar duhul orientativ şi sfătuitor al
acestora poate fi păstrat numai atunci când vorbim
despre principii diriguitoare în geneza epitimiei, iar
nu de reguli constrângătoare, care pot denatura
libertatea duhului autentic mântuitor.
• În acest sens, am sintetizat în cele ce urmează zece
principii călăuzitoare, deduse din sfintele canoane,
care pot fi supranumite şi ca „decalogul epitimiei”,
din care să reiasă, în modul cel mai fidel Ortodoxiei
patristice, fiinţa, sensul, rostul, forma şi
concretizarea epitimiei, la care trebuie să
gândească atât duhovnicul, cât şi penitentul, ambii
doritori şi râvnitori ai mântuirii.
Iată care ar fi aceste principii:
1. Principiul iconomiei
2. Principiul teleologic
3. Principiul sinergiei
4. Principiul vindecării
5. Principiul conștientizării
6. Principiul diversității
7. Principiul aplicării
8. Principiul eficienței
9. Principiul justeții
10. Principiul realismului
Iată care ar fi aceste principii:
1. Principiul iconomiei
• Cel mai important canon cu privire la epitimie este canonul 102 Trulan,
supranumit şi cheia canoanelor, care redă principiul iconomiei, sau
principiul dreptei socoteli, a alegerii echilibrate şi responsabile între
acrivie şi pogorământ. Duhovnicul este îndemnat să aleagă, cu
înţelepciune, epitimia cuvenită între cele două limite, spre folosul
îndreptării.
• Pe de altă parte, canonul condamnă atât acrivia necontrolată, cât şi
pogorământul nechibzuit, întrucât accentuarea unilaterală a acriviei
poate duce la bigotism, iar exagerarea pogorământului, la nepăsare
(indiferentism). Şi bigotismul, şi nepăsarea îl aruncă pe credincios, dar şi
pe duhovnic, la limita comportamentului ortodox. De aceea canonul 102
Trulan recomandă duhovnicului trei lucruri:
- să cerceteze starea penitentului,
- să vegheze întoarcerea acestuia şi
- să măsoare vrednicia lui,
• şi aşa să dea epitimia cuvenită, în aşa fel încât penitentul să nu cadă nici
în deznădejde, dar nici în nepăsare, și să simtă dragostea lui Dumnezeu
care ne primește pe toți.
2. Principiul teleologic
• Potrivit celei mai simple definiţii, epitimia este un mijloc de pocăinţă,
medicamentul pe care îl primeşte penitentul de la duhovnicul său, în
urma Tainei Mărturisirii, spre vindecare sufletească şi trupească. Atunci
când epitimia este necesară, ea nu urmăreşte decât acest împătrit
scop:
- conştientizarea păcatelor,
- creşterea dorinţei de mântuire,
- întărirea pocăinţei şi
- vindecarea sufletului.
• Aici mai trebuie amintit şi faptul că epitimia nu are caracter de
obligativitate, căci aşa cum vindecarea trupului poate veni şi fără
medicamente, tot aşa şi Mărturisirea nu trebuie să includă neapărat o
epitimie.
• Intotdeauna epitimia trebuie asumată liber şi conştient, prin credință și
iubire, potrivit cuvintelor psalmistului „Toiagul Tău şi varga ta, acestea
m-au mângâiat” (Ps. 22, 5), sau cuvintelor Sf. Pavel „Făcând aceasta, şi
pe tine te vei mântui, şi pe cei ce te ascultă” (I Tim. 4, 16). Verstele
amintite mai sus oferă, de fapt, fundamentul biblic al epitimiei, care
arată încă o dată că întregul cult al Bisericii pleacă de la Sfânta
Scriptură.
3. Principiul sinergiei
• Ceea ce dă unicitate Sf. Mărturisiri este faptul că la această
Taină se află în conlucrare, în sinergie, atât mântuirea
penitentului, cât şi mântuirea preotului. Această
interdependenţă între Dumnezeu, preot şi credincios nu este
aşa de bine evidenţiată în nici o altă Taină, poate cel mult în
Taina Hirotoniei („Nu-ţi pune degrabă mâinile peste nimeni, nici
nu te face părtaş la păcatele altora”, I Tim. 5, 22).
• De aceea canonul 84 al Sf. Vasile cel Mare reproduce textul de
la Fac. 19, 17, care spune „mântuind, mântuieşte-ţi sufletul”.
Cu alte cuvinte, duhovnicul atunci când vrea să ajute la
mântuirea credincioşilor, trebuie să aibe în vedere şi propria lui
mântuire.
• In acest sens canoanele 28 şi 30 ale Sf. Nichifor Mărturisitorul
recomandă ca epitimia să se dea potrivit dispoziţiei sufleteşti a
penitentului şi după chibzuinţa duhovnicului, ambele aspecte
fiind foarte importante în reuşita creşterii duhovniceşti. Numai
buna simbioză dintre predispoziţiile penitentului şi măiestria
duhovnicului face ca epitimia cuvenită să fie de folos spre
mântuire.
4. Principiul vindecării
• Canonul 1 al Sf. Grigorie de Nisa și canonul 84
al Sf. Vasile cel Mare, enunţă principiul
vindecării sufleteşti prin epitimie, şi anume:
vindecarea nu depinde de timp, ci de pocăință.
Cu alte cuvinte, vindecarea nu ţine de
cantitatea epitimiei, ci de calitatea ei.
• Niciodată cantitatea nu a ţinut loc calităţii, cu
atât mai mult în viaţa duhovnicească. Aici
exemplul perfect este al tâlharului de pe
cruce, care într-o clipă a dobândit raiul.
5. Principiul conştientizării
• Acest principiu se bazează pe faptul că sfintele
canoane prevăd epitimia maximă. Rostul acestor
epitimii maxime este acela de a arăta gravitatea
păcatului şi de a-i face pe duhovnici şi pe
penitenţi, în egală măsură, să conştientizeze
această gravitate. Duhovnicul trebuie să ştie că de
aici începe epitimia să scadă.
• Aceasta mai înseamnă că epitimia maximă pe
care o găsim în sfintele canoane are caracter
orientativ-pedagogic. Totodată trebuie spus că
duhovnicul nu e constrâns să le aplice formal şi
întocmai, ci în funcţie de situaţia concretă.
6. Principiul diversităţii
• Principiul diversităţii evidenţiază faptul, foarte bine
cunoscut, că fiecare duhovnic stabileşte epitimia în mod
propriu şi diferit de alţi duhovnici. Nu există doi duhovnici
care să dea aceleaşi epitimii, aşa cum nu există doi medici
care să dea tratamente identice. Fiecare merge pe calea
lui, în mod liber şi responsabil.
• Acest lucru este de la sine-înţeles, de aceea fiecare Sf.
Părinte este în felul lui, iar canoanele pe care ei le-au dat
nu vor să uniformizeze, ci să îmbogăţească, arătând optici
şi strategii diferite, complementare. De ex. Sf. Teodor
Studitul nu dă epitimii mai mari de 3 ani, în timp ce Sf.
Vasile cel Mare stabileşte epitimii de peste 20 de ani.
• Mai mult, Sf. Părinţi au chiar opinii antinomice, dar nu
contradictorii, precum Sf. Nicolae al Constantinopolului
care, prin can. 11, îndeamnă să nu se urmeze canoanele
Sf. Ioan Ajunătorul, pentru că sunt prea blânde (!).
• Prin acest fapt se reflectă măiestria fiecăruia duhovnic.
Pravila Mică de la Govora, din anul 1640, îl numeşte pe
duhovnic „maestru ca un vraci”. Unii duhovnici aleg calea
tratamentului rapid şi categoric, alţii aleg calea
tratamentului blând şi răbdător. În consecinţă, acest
principiu se referă direct la diversitatea duhovnicilor în
plan pastoral, dar care întăreşte unitatea lucrării în duh a
Bisericii.
• Acest lucru îl cunoaştem foarte bine şi din istoria relativ
recentă a Bisericii noastre: într-un fel a fost Părintele
Arsenie Boca, altfel a fost Părintele Cleopa Ilie, altfel a
fost Părintele Ioan Iovan, altfel a fost Părintele Teofil
Părăian, altfel a fost Părintele Arsenie Papacioc, altfel a
fost Părintele Lavrentie, altfel a fost Părintele Ioanichie
Bălan etc.
• Câtă frumuseţe şi câtă bogăţie duhovnicească într-o
diversitate de mari duhovnici români care, deşi fiecare a
fost „altfel”, toţi au fost una în Hristos!
7. Principiul aplicării
• Prin acest principiu ni se evidenţiază faptul că fiecare duhovnic
trebuie să ţină cont de situaţie. El nu poate să procedeze mecanic
şi să dea tuturor, pentru acelaşi păcat, aceeaşi epitimie. El trebuie
să ţină cont de felul şi implicaţiile păcatului (intenţie, cuvânt,
faptă), de vârstă, de gen, de starea de sănătate, de situaţia
socială, de starea civilă, de pregătirea intelectuală etc. Deasupra
tuturor se află intensitatea pocăinţei.
• Pornind de la epitimia maximă, duhovnicul poate să scadă din ea,
până la anularea formală a ei. A scădea din epitimie mai poate
însemna şi faptul că duhovnicul ia asupra lui din crucea
penitentului. Canonul 3 al Sf. Ioan Ajunătorul dă şi exemplu cum
se poate scădea epitimia, respectiv dacă penitentul face o jertfă
în plus, dacă se abţine, pe o anumită perioadă de timp, de la
alcool, sau de la carne, sau de la brânză, ouă, peşte, ulei, dacă
face metanii sau milostenii, pentru fiecare se poate reduce câte
un an, până la zero.
• Sf. Vasile cel Mare pedepseşte desfrâul în funcţie de
starea civilă (7 ani pentru cei necăsătoriţi, 15 ani
pentru cei căsătoriţi)
• Sf. Ioan Ajunătorul pedepseşte în funcţie de vârstă
(2 sau 3 ani înainte de vârsta de 30 de ani, şi 3 sau 4
ani după vârsta de 40 de ani).
• Didascalia recomandă duhovnicului: „să nu dai
pentru fiecare păcat aceeaşi sentinţă, ci pentru
fiecare una proprie”.
• Aici trebuie amintită şi părerea Părintelui Arsenie
Boca, care spunea că cea mai mare epitimie este:
„să nu mai faci păcatele pe care le-ai mărturisit!”.
• Canonul 13 al Sf. Teofil al Alexandriei îl îndeamnă
pe duhovnic să procedeze „cum îl va lumina
Dumnezeu”.
8. Principiul eficienţei
• Orice epitimie trebuie să fie, în principiu, eficientă,
adică să-şi împlinească scopul pentru care a fost dată.
Unele epitimii au fost foarte eficiente în trecut, dar cu
timpul şi-au pierdut din această eficienţă, altele au
devenit tot mai actuale, deşi înainte nici nu existau.
Cert este că duhovnicul trebuie să urmărească acest
lucru, cu multă atenţie.
• De exemplu, Sf. Părinţi considerau, încă de atunci, că
oprirea de la Împărtăşanie nu mai poate fi văzută
întotdeauna ca o epitimie eficientă.
• Sf. Nicodim Aghioritul (în „Carte foarte folositoare de
suflet”) recomanda epitimii practice, precum în situaţia
avortului considera că vindecarea ar veni mai bine prin
hrănirea unui copil sărac, sau că ucigaşul ar trebui să
primească epitimie întreţinerea familiei rămase.
• Părintele Dumitru Stăniloae afirma deasemenea că
oprirea de la Împărtăşire nu mai poate fi văzută
astăzi ca o epitimie eficientă, ci mai degrabă,
penitenţii ar trebui îndrumaţi spre fapte milostive, în
timp ce împărtăşirea îi ajută la vindecarea lor.
• Din nefericire astăzi mulţi duhovnici accentuează
unilateral oprirea de la cele sfinte, or – aşa cum
afirma şi Pr. Rafail Noica – frica de a împărtăşi
trebuie pusă mereu în balanţă cu frica de a nu
împărtăşi. Împărtăşania este medicamentul cel mai
potrivit în vindecarea sufletului şi iertarea păcatelor,
de aceea duhovnicii ar trebui să ştie că răspunderea
este cel puţin la fel de mare atunci când nu
împărtăşesc.
9. Principiul justeţii
• Acest principiu evidenţiază corectitudinea
duhovnicului, adică faptul de a nu cădea în atitudini
nedrepte, care în loc să-l vindece pe penitent, îl pot
răni şi mai mult. Astfel, niciodată nu se pot da două
epitimii pentru aceeaşi vină. Principiul îl găsim în Sf.
Scriptură (Naum 1, 9), în dreptul roman sub forma
dictonului „non bis in idem”, şi în canonul 46 al Sf. Ioan
Ajunătorul. Acest principiu înlătură nedreptatea dublei
pedepsiri, dar întăreşte şi credinţa în eficienţa epitimiei
unice.
• Deasemenea, atunci când se cercetează păcatele, din
perspectiva justeţii nu pot fi pedepsite gândurile (can.
4 Ioan Aj.), ci doar consimţământul cu păcatul, care
constituie cauza şi începutul epitimiei (can. 7 Ioan Aj.).
10. Principiul realismului
• Un ultim aspect în viaţa duhovnicească este situaţia limită a eşecului, nu
din vina duhovnicului, ci a celui care vine la Spovedanie, din motive mai
mult formale. Adică a situaţiei realiste în care, orice ar face duhovnicul,
penitentul refuză îndreptarea, nu din vina duhovnicului, ci din
neputinţele personale ale penitentului.
• Astfel de situaţii limită s-au putut vedea chiar în activitatea de
propovăduire a Mântuitorului, pentru că Dumnezeu nu mântuieşte cu
forţa (de ex. tânărul bogat care nu ascultă, sau localnicii din ţinutul
Gherghesenilor care Îl alungă pe Hristos, sau Iuda care nu se pocăieşte
etc.).
• În aceste cazuri trebuie urmat canonul 85 al Sf. Vasile cel Mare care
prevede: „de nu vom putea să-i salvăm, să ne sârguim a mântui măcar
sufletele noastre”.
• Acest canon mai înseamnă indirect că penitentul nu poate niciodată să-l
şantajeze pe duhovnic, în a-l determina să recurgă la compromisuri
spirituale. Uleiul din candelă nu se împarte. Duhovnicul nu poate fi
duplicitar, nu poate ierta de frică, nu poate fi constrâns, mai ales în
divulgarea secretului Spovedaniei. Dacă penitentul nu se supune,
răspunderea îi aparţine lui în întregime, iar duhovnicul trebuie să-şi
apere sufletul său de cei care nu vor să-şi asume Crucea mântuirii.
• Ca şi concluzie, putem aminti prescripţia a patra a Sf. Ioan
Gură de Aur, care sintetizează sugestiv felul în care se poate
da epitimia: „Epitimia să nu se dea simplu, după cantitatea
păcatului, ci să aibe în vedere şi voinţa celor ce păcătuiesc,
ca nu cumva, voind să cârpeşti ceea ce s-a rupt, mai mare
să faci ruptura, sau străduindu-te să ridici ceea ce a căzut,
mai mare să faci căderea”.
• Prin urmare, epitimia este lucrul cel mai concret în relaţia
duhovnic-penitent. Aşa cum orice relaţie este unică şi
irepetabilă, tot aşa şi epitimia diferă de la credincios la
credincios, şi de la duhovnic la duhovnic. Aici este explicaţia
diferenţierii şi diversităţii opiniilor şi practicilor legate de
Spovedanie şi de epitimie.
• Aşa-zisa „polemică” este, de fapt, expresia cea mai
autentică a libertăţii şi a tainelor duhovniceşti, unde
uniformitatea, rigiditatea şi legalismul nu fac altceva decât
să ucidă în numele literei. Sau – după cum spunea Părintele
Sofronie Saharov de la Essex, ucenic al Sf. Siluan Atonitul –
orice se face cu forţa, fără dragoste şi libertate, nu poate
intra în veşnicia lui Dumnezeu.
• Una dintre afirmaţiile cele mai nefericite, născută din spirit
legalist, este aceea care susţine, sus şi tare, că sfintele
canoane ar fi depăşite. Astfel de afirmaţii nu sunt în duh
ortodox, nu sunt născute din trăirea duhovnicească şi
cunoaşterea teologică autentică, ci din superficialitatea
formalismului degradant. Analiza canoanelor amintite mai
sus ne demonstrează că dreptul canonic ortodox are la bază
un duh patristic profund, care descoperă şi nu limitează,
care deschide şi nu încuie, care eliberează şi nu forţează
calea mântuirii.
• Paradoxul este acela că, cu cât omul este mai departe de
înţelegerea autentică a sfintelor canoane, cu atât riscă să
cadă în juridism, şi cu cât este mai aproape de profunzimea
duhovnicească a sfintelor canoane, cu atât descoperă mai
mult înţelesurile de nepătruns ale vieţii duhovniceşti.
 Raportul canonic dintre
Spovedanie şi Cuminecare
Pr. Conf. univ. Dr. Irimie Marga
• Una dintre cele mai delicate probleme ale
Teologiei practice, atunci când se are în vedere
participarea concretă la Sf. Liturghie, este cea
legată de raportul dintre Spovedanie şi
Cuminecare.
• Mai exact, vrem să ne referim aici la practica
împărtăşirii de mai multe ori cu o singură
Spovedanie, pe care clericii, fără excepţie, o aplică
în mod consecvent numai asupra lor înşişi, nu şi
asupra laicilor. De aici s-a născut aşa-numita
practică a „dublului standard”, adică practica
diferenţierii condiţiilor de împărtăşire a clericilor,
faţă de condiţiile de împărtăşire a mirenilor.
• Cu privire la această situaţie răspunsurile,
atitudinile, criticile sau pledoariile teologilor nu
au întârziat să apară, ba chiar au generat
numeroase polemici, unele chiar dramatice
(mergând până la excomunicări şi anateme),
discuţii care au început de secole şi durează până
astăzi.
• Partea cea bună a acestor dezbateri este faptul
că, prin ele, se arată că Biserica este un organism
viu, că teologia trebuie să fie mereu dinamică şi
că legarea ei de unele reguli formale imuabile
poate duce la rigiditate instituţională, care stinge
duhul şi viaţa.
• Trebuie spus, însă, că în această controversă,
întrebarea asupra rarei sau desei împărtăşiri a
estompat întrebarea, la fel de esenţială, de
câte ori poate laicul să se împărtăşească
după o singură Spovedanie, fapt care a dus la
ignorarea sau neabordarea frontală a practicii
dublului standard. Alţii nici nu au îndrăznit să
pună această problemă, ştiind cât de dur au
fost calificaţi şi apostrofaţi cei care au avut
curajul să pună astfel de întrebări.
• Aversiunea faţă de această întrebare a avut şi
are justificarea ei, adică numeroasele abateri
care s-au făcut în acest sens, mergându-se
până la practica necanonică a Spovadaniei
colective, au făcut din ea un fel de tabu.
Totuşi, privind în istorie, Biserica nu a avut
niciodată subiecte tabu, dimpotrivă abordarea
echilibrată şi responsabilă a tuturor temelor şi
întrebărilor, a dus la limpezirea celor mai grele
probleme cu care s-a confruntat ea.
• De asemenea, abaterile şi încălcările rânduielilor
canonice nu au dus şi nu trebuie să ducă la eliminarea
completă a rânduielilor respective. Acest fapt s-ar
asemăna cu aruncarea apei din covată, odată cu
copilul. Un exemplu: abateri numeroase în viaţa
liturgică s-au legat de deschiderea Evangheliei la Maslu,
asta nu a însemnat ca actul liturgic al deschiderii
Evangheliei să fie eliminat complet din slujbă, ci numai
acele abateri ce denaturează sensul Tainei Maslului.
• In cazul de faţă, anul omagial euharistic din Biserica
noastră (2014) ne-a dat şansa de a pune în dezbatere
toate întrebările legate de Spovedanie şi Euharistie,
spre folosul şi zidirea noastră, de a pătrunde în
profunzime şi a înţelege toate nuanţele legate inclusiv
de tema rândurilor de faţă.
 Astfel, putem spune că, în esenţă, opiniile cu
privire la practica dublului standard în raportul
dintre Spovedanie şi Cuminecare, pot fi sintetizate
în felul următor:

1. Prima opinie este cea a teologilor care pun

mai mult accent pe acrivie şi pe judecata lui
Dumnezeu, şi care apără practica dublului standard,
ca o practică ce a apărut în mod necesar în Biserică,
în decursul timpului, ca urmare a faptului că
creştinii de astăzi nu mai au evlavia şi
responsabilitatea creştinilor de odinioară. Viaţa
primilor creştini era cu totul diferită, cu mult mai
sfântă, decât viaţa creştinilor contemporani.
 In mod logic, practica dublului standard se
leagă de împărtăşirea rară şi apără Biserica de
împărtăşirea deasă, necontrolată, care
bagatelizează sau deformează înţelegerea autentică
a Sfintelor Taine.
Credincioşii cu adevărat ortodocşi ar trebui să
se împărtăşească mult mai rar decât clericii, după o
pregătire adecvată, după cel puţin trei zile de post,
după ce s-au spovedit şi au primit dezlegare, numai
atunci când se simt vrednici şi se constată vrednicia
lor de duhovnic. Ideea dominantă care trebuie s-o
aibe orice creştin este aceea că mai bine să nu se
împărtăşească, decât să se împărtăşească cu
nevrednicie, spre osândă.
 Legat de ritmicitatea împărtăşirii s-au născut diferite reguli,
adică: cel puţin o dată pe an la Paşti, sau de două ori la Paşti şi la
Crăciun, sau de patru ori în posturile de peste an, sau cel mult o
dată la 40 de zile.

Ideea de 40 de zile vine de la faptul că Mântuitorul, după

Înviere, a mai stat 40 de zile pe pământ apoi S-a înălţat la cer. Aşa şi
Sf. Împărtăşanie ar dura, sau ar rămâne în noi, 40 de zile, după care
s-ar „înălţa” de la noi. În felul acesta, împărtăşirea mai deasă de 40
de zile este o îndrăzneală necuvenită laicilor.
• De aceea cei care susţin sau scriu despre deasa
împărtăşire, sau împărtăşirea multiplă după o singură
Spovedanie, sunt considerați adevăraţi trădători ai
Ortodoxiei, pentru că aşa ceva este „imposibil”, fiindcă
o Spovedanie înseamnă strict numai o Cuminecare
imediată, bineînţeles dacă s-a primit dezlegarea
cuvenită. Nici prea mult timp dintre Spovedanie şi
Cuminecare nu are voie să treacă, pentru că o
Spovedanie ar „ţine” (ar fi valabilă) numai o singură zi.
• De aici rezultă că, spre exemplu, laicii se pot împărtăşi
numai în prima zi de Paşti (de Crăciun sau de Rusalii
ş.a.), în nici un caz a doua sau a treia zi de Paşti, mai
ales după ce au consumat carne. Lucrul acesta este
permis numai clericilor, care prin Hirotonie au dobândit
dreptul şi obligaţia de a se împărtăşi la fiecare
Liturghie.
 2. Cea de-a doua opinie, contrară cu prima,
este cea a teologilor care pun accent mai mult pe
pogorământ şi pe iubirea lui Dumnezeu. Aceştia
susţin că practica dublului standard este o
denaturare a vieţii liturgice, care a apărut în urma
clericalizării şi instituţionalizării Bisericii, şi care a
dus la criza euharistică de astăzi.

Totodată aceştia susţin că este o mare

nedreptate să aplici laicilor condiţii mult mai aspre
la împărtăşire, decât clericilor care, de exemplu, în
afara posturilor mari, nu postesc sâmbăta şi se pot
împărtăşi duminica, când de fapt, ţinând cont de
responsabilitatea enormă a preoţiei, lucrurile ar
trebui să stea exact invers.
 In mod firesc Biserica Ortodoxă este aspră cu
viaţa clericilor, care trebuie să fie pildă de viaţă şi de
trăire creştină, şi blândă cu viaţa laicilor, dar cu
privire la Spovedanie şi Cuminecare, în mod
paradoxal, obiceiul bisericesc este invers, adică
cerinţele sunt mult mai aspre cu credincioşii, şi mult
mai lejere cu clericii.
Acest fapt, al dublului standard, ar aminti de
cuvintele Mântuitorului care zice: Cărturarii şi
fariseii „leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi
le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu
vor să le mişte” (Matei 23, 4).
 Mai mult, teologii susţinători ai acestei opinii
condamnă practica dublului standard, întrucât nu
are nici un fundament la Sf. Părinţi şi nici în sfintele
canoane. Potrivit teologiei patristice, cheia unei
vieţi duhovniceşti autentice constă în libertatea
duhovnicului de a lega şi dezlega responsabil, în
viaţa credincioşilor conştienţi de taina mântuirii.
In acest context, al tainei vieţii duhovniceşti,
nu se pot stabili reguli matematice sau formalisme
sufocante (o Spovedanie – o împărtăşire), ci trăiri şi
impliniri ale cuvântului Scripturii şi îndemnurilor
canonice ale Bisericii dintotdeauna.
 Fiecare creştin, bazat pe conştiinţa lui, ar
trebuie să se spovedească ori de câte ori este
nevoie, şi să se împărtăşească cât mai des, chiar la
fiecare Liturghie la care participă, pentru că sensul,
împlinirea şi punctul culminant al Liturghiei stă în
actul cuminecării.
De aceea între Spovedanie şi Cuminecare nu
se poate stabili o regulă matematică, ci duhovnicul
liber şi responsabil, poate da dezlegare, în funcţie
de caz, fie la o singură împărtăşire, fie la mai multe
împărtăşiri, mai ales când este vorba de sărbători
care urmează una după alta.
• Nu trebuie ignorată nici posibilitatea de a lega, adică de a
nu da dezlegare la împărtăşire, atunci când este cazul,
pentru că Spovedania nu înseamnă a dezlega „pe bandă”.
De aceea duhovnicul trebuie să fie tot timpul temător, dar
nu numai cu teama de a dezlega pe nedrept, ci mai ales
cu teama de a lega pe nedrept. Din păcate, cea de-a doua
teamă, de a nu dezlega la împărtăşire, este foarte mult
ignorată de clericii de azi.
• Cu alte cuvinte, sentimentul că nu ai împărtăşit pe cineva
cu nevrednicie, nu trebuie să te liniştească, ci trebuie să
se continue cu sentimentul neliniştii faţă de refuzul dat
celor pe care nu i-ai împărtăşit, şi pe care Domnul i-a
chemat şi i-a aşteaptat, şi care ar fi fost vrednici de
aceasta. Această teamă ar trebui să fie chiar mai mare şi
mai cutremurătoare decât prima.
• Oricum, responsabilitatea şi libertatea duhovnicului sunt
valori fundamentale, inalienabile, în viaţa duhovnicului,
conştient şi râvnitor de misiunea lui, de mântuire a altora
odată cu mântuirea lui. Sf. Ap. Petru spunea, în acest sens:
„Trăiţi ca oameni liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea
drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (1
Petru 2, 16).
• De asemenea, sfintele canoane nu pot fi confundate cu
reguli juridice, formaliste, fiindcă ele nu impun sub nici o
formă un dublu standard la împărtăşire. De exemplu,
canonul 66 apostolic prevede următoarele:
„Se cuvine ca, de la sfânta zi a învierii lui Hristos,
Dumnezeul nostru, până la noua duminică, întreaga
săptămână să o petreacă credincioşii fără întrerupere în
sfânta Biserică, în psalmi şi cântece duhovniceşti, bucurându-
se întru Hristos, sărbătorind şi îndeletnicindu-se cu citirea
dumnezeieştilor Scripturi, şi îndestulându-se cu Sfintele Taine.
Căci astfel vom fi înviaţi împreună cu Hristos şi împreună
înălţaţi”.
 Această „îndestulare cu Sfintele Taine” înseamnă,
practic, faptul că un credincios, în baza Spovedaniei din
Săptămâna Mare, se poate împărtăşi cel puţin în toate
cele trei zile de Paşti.
Mai mult, nici un canon nu cere laicului care
posteşte toate posturile din an şi toate miercurile şi
vinerile de peste an, să postească şi sâmbăta, înainte de
împărtăşirea duminicală.
Cu alte cuvinte, sfintele canoane nu cer laicilor mai
mult decât clericilor şi dau dreptul de a se împărtăşi nu
numai duminical, ci chiar zilnic. Tot sfintele canoane
prevăd că a nu te împărtăşi 40 de zile este epitimie
(pedeapsă), iar nu concesie pentru cei ce vor să se
împărtăşească regulat (can. 48 Ioan Aj.).
• Iată cum, în câteva cuvinte, am sintetizat cele două opinii
cu privire la raportul canonic dintre Spovedanie şi
Împărtăşire, care – fie că vrem sau nu vrem, fie că ne place
sau nu ne place – ele coexistă în întreaga Ortodoxie. Partea
tristă este dată de duritatea şi exclusivitatea confruntării
celor două opinii, care nu seamănă cu un dialog, ci mai
repede cu o răfuială ce merge până la atacul lepădării sau
trădării adevăratei Ortodoxii.
• Fiecare teolog susţinător al unei opinii vede în ceilalţi
teologi, susţinători ai opiniei contrare, ceea ce este mai rău.
De exemplu, opozanţii împărtăşirii dese văd în susţinătorii
acesteia, denaturarea înţelegerii Sfintelor Taine, care ajung
să se confunde cu hrana cotidiană (Sf. Taine nu sunt „borş
cu mămăligă”!?), sau deformarea înţelegerii Sf. Spovedanii
care, prin împărtăşirea multiplă după o Spovedanie, ar duce
la minimalizarea rostului ei în iconomia mântuirii sau, mai
rău, la Spovedania colectivă.
 Prin toate aceste inovaţii şi denaturări s-ar
vedea chiar o scăpare de sub control a Sf. Taine, ba
chiar s-ar ajunge la... demonizare. Atunci, ce să mai
înţelegem, dacă clerul se împărtăşeşte la fiecare
Liturghie?
Extremismul acestor atacuri se vede şi din
canonul 3 al Sf. Timotei al Alexandriei, care reduce
împărtăşirea celui ispitit de duhuri necurate, de la
împărtăşirea zilnică, la împărtăşirea duminicală! Iată
ce spune acest canon:
„Întrebare: Dacă cineva credincios se
îndrăceşte, se cuvine a se împărtăşi cu Sfintele
Taine, ori nu? Răspuns: Dacă nu trădează Taina, şi
nici într-alt chip oarecare nu o huleşte, să se
împărtăşească, dar nu în fiecare zi, căci destul este
numai duminica”.
• Pe de cealaltă parte, teologii împărtăşirii dese îi condamnă
pe cei ce împărtăşesc rar, ca pe unii ce nu îşi mai împlinesc
misiunea lor, fiindcă rostul clericilor este de a chema, iar nu
a blama, a deschide, iar nu a închide. Tot aceşti teologi văd
şi o mare ipocrizie în a spune la Sf. Liturghie „apropiaţi-vă”,
celor care anterior au fost legaţi să nu vină, tocmai de cel
ce-i cheamă. Acest fapt apropie Sf. Liturghie de spectacol şi
Împărtăşania de cultul euharistic din Biserica Catolică.
• Prin împărtăşirea rară, Biserica s-ar comporta ca o mamă
maşteră, care doar arată mâncarea copiilor ei vitregi, fără
a-i hrăni cu ea, în dar. Aşa s-a născut criza euharistică
actuală, care a dus şi la alte dezechilibre liturgice, de
exemplu punerea Maslului sau a cultului morţilor deasupra
Sf. Liturghii, sau a aşa-numitelor „Paşti” deasupra
Împărtăşaniei.
• După cum se vede, cuvintele sunt aspre şi de-o parte şi de
cealaltă. În acelaşi timp, toţi se apără aducând, în favoarea lor,
exemple de mari teologi sau mari duhovnici, care împărtăşesc
fie o opinie, fie cealaltă, creindu-se, mai ales pentru cei
neiniţiaţi, o mare derută. Atunci, se pune întrebarea: ce este
de făcut, pentru că aspectul cel mai de luat în seamă este
coexistenţa acestor atitudini, în întreaga Biserică Ortodoxă,
fapt care nu poate fi deloc ignorat?
• Poate că poziţia cea mai înţeleaptă ar fi acceptarea şi
tolerarea reciprocă, a celor două opinii, prin cultivarea celei
mai mari virtuţi creştineşti, a dreptei-socoteli. Aceasta este
virtutea care trebuie cultivată, susţinută şi apărată, încă din
şcolile teologice, iar acolo unde ea scade sau dispare, se
impune intervenţia ceilor responsabili, cu iubire şi
înţelepciune, iar nu cu autoritarism rece şi umilitor.
• Nu trebuie uitată nici înclinaţia spre păcat a omului, de
aceea oricine poate greşi, indiferent de poziţia pe care o
adoptă, exagerările, deformările şi orgoliul pot apărea
oricând, oriunde te-ai posta din punct de vedere teologic,
oricare ar fi treapta ierarhică pe care te afli.
• Taina existenţei şi mântuirii umane poate impune, spre
exemplu, ca într-un anumit context să se procedeze după
prima opinie, într-alt context, după a doua opinie, în sensul
acceptării lor ca opinii complementare, iar nu contrare.
Această atitudine complementară poate fi posibilă chiar în
interiorul aceleaşi comunităţi, în funcţie de viaţa şi
înţelegerea concretă a fiecărui credincios sau a fiecărui
preot co-slujitor, fără ca prin aceasta să se piardă „unitatea
duhului întru legătura păcii” (Efeseni 4, 3). Să comparăm,
de exemplu, cu coexistenţa celor două calendare (stilul
vechi şi stilul nou) în interiorul aceleaşi Biserici locale, care
nu rupe unitatea Ortodoxiei.
• Fiecare răspunde de ceea ce face şi numai aşa se pot potoli
patimile aversiunii faţă de celălalt, care nu procedează la fel. Cred
că cel mai bine ar fi ca fiecare ierarh, fiecare preot sau teolog să
aibe libertatea şi responsabilitatea asumării lucrării mântuirii
tuturor, într-o formă sau alta, care în cele din urmă vor da seama
nu în faţa oamenilor, ci în faţa lui Dumnezeu.
• In sprijinul acesta ne vine Însuşi Hristos, Cel Care ne-a chemat şi
ne-a trimis la misiune şi, atunci când Îl ai cap pe Însuşi Mântuitorul,
nu poţi face nimic de capul tău. Iar ca început al înţelepciunii spre
dreapta-socoteală, ne pot fi cuvintele, cele mai potrivite, ale Sf. Ap.
Pavel, care zice: „Cel ce mănâncă să nu-l dispreţuiască pe cel ce nu
mănâncă, iar cel ce nu mănâncă să nu-l judece pe cel ce mănâncă,
pentru că Dumnezeu l-a primit” (Rom. 14, 3).

http://ziarullumina.ro/cum-si-cand-ne-apropiem-de-euharistie--
93418.html
Condiții la Hirotonie
Pr. Conf. univ. Dr. Irimie Marga
 Taina Hirotoniei este taina prin care, prin
punerea mâinilor episcopului, se împărtășește unei
persoane alese și bine pregătite, harul
dumnezeiesc în una din cele trei trepte ale
preoției, prin care se primește puterea Bisericii de
a învăța, de a săvârși sfintele taine și de a conduce
pe credincioși spre mântuire (Pr. Stăniloae).

Condiții la Taina Hirotoniei:

A. Condiții dogmatice
B. Condiții morale
C. Condiții canonice
D. Condiții liturgice
A. Condiții Dogmatice:
1. Hirotonia poate fi săvârșită numai de
episcopii care păstrează succesiunea apostolică
2. Apartenența la Biserica Ortodoxă a
candidatului și a familiei lui (trăiește în viața
Bisericii)
- Cadidatul la episcopat face o mărturisire de
credință, la vecernie, la slujba de ipopsifiere
- Can. 36 Cartagina prevede că cel ce urmează a fi
hirotonit să provină din familii ortodoxe (soția și
copiii ortodocși). Pe de altă parte, părinții și frații
să fie ortodocși.
3. Pregătirea teologică corespunzătoare:
• Can. 2, VII ec. prevede ca viitorul preot să cunoască 4
lucruri: PSALTIREA (rugăciunea),
SCRIPTURA (Revelația),
TRADIȚIA (învățătura Sf. Părinți) și
CANOANELE (rânduiala).
• În Biserica primară pregătirea pt Hirotonie se transmitea
prin ucenicie.
• Ulterior au apărut școli de teologie, în care se pregăteau
viitori candidați. Astăzi: Seminarii și Facultăți de Teologie.
• Înainte de Hirotonie la unele episcopii se dă examen de
capacitate – actualizare a cunoștințelor teologice – și este
necesar mai ales candidaților care vin la Hirotonie după
mai mulți ani de la terminarea studiilor teologice.
• Situații de excepție – cei care nu au o pregătire teologică
concretizată în acte sau diplome, ci au o pregătire
autodidactă.
B. Condiții Morale:
1. Vocația – acea chemare spre slujirea preoțească
ce are două aspecte:
- obiectivă: chemarea care vine de la Hristos,
- subiectivă: chemarea lăuntrică a fiecărui
candidat
• Cu privire la vocația obiectivă trebuie spus că
această chemare a fost adresată numai
bărbaților. De ce această hotărâre? Este alegerea
lui Hristos. Biserica Ortodoxă rămâne constantă
Tradiției ei și chemării lui Hristos.
2. Viața morală ireproșabilă
• Cel care vrea să devină preot trebuie să
dovedească cu viața lui o moralitate impecabilă.
• Can. 9, I Ec.: toți cadidații să fie cercetați.
• Can. 36 Nichifor Mărt.: fecioria dinainte de
căsătorie ca și condiție la Hirotonie. Cel care și-a
încălcat fecioria, nu poate fi hirotonit, „nici dacă
ar învia morții din mormânt”.
• Can. 18 ap. prevede ca viitorul candidat să fi fost
căsătorit cu o fecioară; o familie morală care se
concretizează în căsătorie și cununie.
3. Dezlegarea de la duhovnic în urma Spovedaniei
• Prin spovedanie se poate afla într-adevăr despre candidat
dacă are vocație și o împlinește. Cel mai bine ar fi ca
această Spovedanie să fie făcută de către episcop.
4. Recomandările necesare:
• de la facultate, seminar, pr. paroh, serviciul pe care l-a
ocupat temporar etc.
5. Alegerea statutului personal înainte de Hirotonie
(condiție morală, nu dogmatică):
- celibatar
- monah
- căsătorit
• Can. 10 Ancira: posibilitatea căsătoriei diaconilor după
Hirotonie.
C. Condiții Canonice:
1. Statutul personal canonic
a. Statutul de familist:
• În Biserica primară s-a stabilit că între Cununie și
Hirotonie nu poate fi incompatibilitate, în nici una dintre
trepte. Tradiția ne spune că la Sinodul I ecumenic,
călugărul Pafnutie a apărat vrednicia căsătoriei.
• Can. 13 Trulan: preoții și diaconii se pot căsători
• În Biserica Apuseană, prin sinodul de la Elvira (an. 305,
Sevillia de astăzi) s-a impus celibatul preoților.
• Can. 3 Trulan menționează acrivia romanilor și nu o
desființează, dar permite și căsătoria preoților răsăriteni.
Această tradiție s-a păstrat în Biserica Apuseană până azi,
cu mențiunea că, la Concilul II Vatican (1962-1965), s-a
aprobat posibilitatea căsătoriei diaconilor onorifici.
 b. Statutul de celibatar:
• can. 30 Trulan: cel care vrea să devină preot celib
trebuie să hotărască înainte de Hirotonie și să facă o
declarație scrisă.
• can. 13 Trulan a condamnat impunerea celibatului -
alegerea să se facă în mod liber.
• Celibatarul trebuie să fie la fel ca și candidatul
familist, fecior. În situații de excepție, poate fi
acceptat cel văduv, sau chiar cel divorțat.
c. Statutul de monah:
• monahul poate fi hirotonit numai după ce a depus
voturile monahale (ierodiacon, ieromanah,
episcop).
• Prin tradiția bisericească (obicei), pentru Hirotonia întru
episcop s-a impus tunderea în monahism.
• Can. 5 și 51 ap.: interzic clericilor să se despartă de soțiile
lor, din motive de evlavie.
• Ulterior s-a constatat că cei necăsătoriți, monahii, au
rezistat mai bine persecuțiilor și s-au dăruit Bisericii, de
aceea can. 13 Trulan a impus ca episcopii să fie celibatari.
• Can. 48 Trulan a impus ca episcopii căsătoriți să se
despartă de familiile lor.
• În fapt, întâlnim episcopi căsătoriți până în secolul XII,
chiar și mai târziu.
• În timp s-a generalizat obiceiul ca episcopii să fie călugări,
deși can. 2 Sf. Sofia (870) arată incompatibilitatea dintre
strarea monahală și starea episcopală. Monahul face
ascultare absolută, dar episcopul face ascultare numai de
Sinod.
• Patriarhia Antiohiei a propus, ca la un viitor Sinod
Panortodox, să se revină la tradiția inițială a Bisericii.
2. Hirotonia se săvârșește numai cu destinație
• - adică numai cu o jurisdicție clar stabilită (can. 6, IV ec.)
• - jurisdicția de la Hirotonie trebuie să fie stabilită, în mod
canonic, întotdeauna înainte de Hirotonie:
a. În cazul Hirotoniei întru episcop
• - jurisdicția se stabilește numai prin alegere sau desemnare de
către un sinod.
• - niciodată nu poate fi stabilită de un alt episcop.
• - Can. 6, I ec. – jurisdicția se stabilește prin vot majoritar.
• - În Biserica Ortodoxă nimeni nu poate fi numit pentru
hirotonia întru episcop.
• - Can. 76 ap. prevede ca episcopul să nu-și aleagă urmași. De
aceea în mod normal un episcop nu va putea ști cine este
urmașul lui. Dacă se retrage, nu participă la alegerea noului
episcop.
• - Can. 7 Teofil Alex. – la Hirotonie să participe și poporul, adică
Hirotonia să se facă public și nu clandestin.
• Cu privire la alegerea episcopului, canoanele
stabilesc principiul ca episcopii să fie aleși numai de
episcopi, fără imixtiuni din partea politicului sau
statului. Aceste canoane nu au fost receptate în
Biserică; întotdeauna a participat și poporul.
• De fapt, din punct de vedere eclesiologic este
normal să participe întregul popor: clerici, laici,
monahi, bărbați și femei la alegerea unui episcop. Dar
canoanele au stabilit acest principiu pentru că
imixtiunile politicului au fost prea mari de multe ori.
• În BOR întotdeauna episcopii au fost aleși de întreg
poporul („cler și popor”). Episcopii erau aleși de
Divanul Domnesc cu participarea Domnului și a
boierilor.
• Această tradiție a încetat în 2008, odată cu intrarea
în vigoare a noului Statut pentru organizarea și
funcționarea BOR.
 b. În cazul Hirotoniei întru diacon sau preot,
jurisdicția se stabilește prin:
- numire de la episcop
- concurs – fie de acte, fie un examen
- alegere – fie numai de cler, fie de cler și
mireni
- tragere la sorți (procedură biblică)
(- transfer, dar această situație este pentru cei
deja hirotoniți)
• Alegerea între cele 5 posibilități o face episcopul
eparhiot.
• Fiecare tip de stabilire are avantajele și
dezavantajele lui.
3. Hirotonia să fie săvârșită în mod canonic, de
episcopi aflați în comuniune canonică
a. Întru episcop:
• - Can. 1 ap.: să participe doi sau trei episcopi. Mitop.
Șaguna, în manualul de drept, menționează ca
excepție, că un episcop poate fi hirotonit și numai
de un singur episcop, cu condiția ca acesta să fi fost
desemnat în mod canonic.
• - Can. 4, I Ec. – Hirotonia întru episcop o conduce
mitropolitul sau delegatul lui (și întronizarea
mitropolitului o conduce patriarhul)
b. Hirotonia întru preot sau diacon
• - se face numai de către episcopul eparhiot (can. 35
ap.), cel mult, delegatul acestuia
 c. Hirotonia trebuie să fie publică
• - Can. 7 Teofil Alex.: cu participarea poporului
• - expresia „Vrednic este!” are caracter afirmativ,
iar nu interogativ. Practic este o aclamație. Este
un non-sens a pune întrebarea după Hirotonie!
d. Hirotonia trebuie să fie succesivă, în cele
trei trepte
• - can. 17 I-II și can. 10 Sardica impun
succesiunea Hirotoniilor – înseamnă că în
Biserica primară Hirotonia se făcea direct în
treapta respectivă, dar s-a renunțat la această
practică pentru a elimina abuzurile
4. Vârsta canonică și integritatea fizică și psihică
• can. 11 Neocez., can. 14, VI ec.:
- diaconul: 25 ani
- preotul: 30 ani
- monahul (episcopul): 40 ani
• Azi:
- diaconul, preotul: maturitatea civilă, 18 ani
- episcopul: maturitatea senatorială, 30 ani
• În situații speciale, episcopul poate cere un
certificat medical
5. Jurământul
• Este de fapt o promisiune prin care candidatul se
leagă să respecte învățătura Bisericii și să lucreze
mântuirea proprie și a credincioșilor.
• Propriu-zis jurământul se poate numi „legământ”.
La terminarea studiilor teologice de fiecare dată se
depune jurământ. Cel care refuză nu poate fi
hirotonit.
• Prin legământ se obligă:
a. Să mărturisească credința
b.Să păstreze moralitatea
c. Să se dedice pastorației
d. Să facă ascultare canonică
e. Să respecte legile statului
(cele conforme cu credința creștină)
D. Condiții liturgice
• 1. Hirotonia se săvârșește numai la Sf. Liturghie a Sf.
Vasile și a Sf. Ioan GA, la momentele precise din
timpul Sf. Liturghii, și se face în altar, potrivit can. 5
Laodiceea
• 2. Hirotonia are caracter personal – numai un singur
candidat într-o treaptă; cel mult, 3 candidați, în cele
trei trepte
• 3. Hirotonia se face numai în zilele liturgice

Cetățenia, naționalitatea și rasa nu pot fi

condiții sau impedimente la Hirotonie.
Can. 33 Trulan – „să nu se caute la spița
neamului” celui care vrea să devină preot.
 La catolici:
a) Episcopul nu trebuie să fie monah
b) - Preoții trebuie să fie celibi
- Conciliul II Vatican: diaconii onorifici se pot
căsători
- Preoții și diaconii catolici de rit oriental se pot
căsători
- În cazul în care un preot căsătorit trece la catolici, la ritul latin, el
poate să rămână așa
c) - Destinația se stabilește înainte de Hirotonie, numai în cazul
episcopilor;
- În cazul preoților și diaconilor, destinația se stabilește după
Hirotonie
d) Episcopii sunt numiți direct de către Papă
Preoții și diaconii sunt numiți de episcop (nu există alegeri)
e) La aceeași Liturghie se pot hirotoni mai mulți candidați, în aceeași
treaptă
Impedimente la Hirotonie
Pr. Conf. univ. Dr. Irimie Marga
 A. Impedimente dogmatice
• 1. Lipsa Hirotoniei întru episcop a săvârșitorului sau lipsa
succesiunii apostolice
• 2. Neapartenența la Biserica Ortodoxă a candidatului și a
familiei lui (can. 36 Cart.)
- excepție fac convertiții.
- Can. 8 Nichif. Mărt. – cei din flori (case de copii, părinți
necăsătoriți etc.) pot fi candidați la Hirotonie.
• 3. Lipsa pregătirii teologice
- excepție fac autodidacții
- cei care acceptă sau chiar simpatizează cu unele curente
și ideologii neortodoxe (yoga, reiki, bioenergeticienii ș.a.)
- can. 51 ap.: „cei ce se țin departe de nuntă și de carne și
de vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, să se
îndepărteze din Biserică”
 B. Impedimente morale
1. Lipsa vocației
• a. Lipsa vocației obiective: chemarea la Hirotonie nu a fost
adresată femeilor
• b. Lipsa vocației subiective: persoana care nu are și nu simte
chemare pentru slujirea preoțească
- nimeni nu poate fi hirotonit cu forța
2. Viața imorală
• - Can. 36 Nichif. Mărt.: pierderea fecioriei înainte de
căsătorie
• - Can. 61 Apostolic: cei care au săvârșit desfrânare sau
adulter
• - Cei cu păcate grele: ucidere cu voie sau fără voie (accident
auto), avort
Can. 13 Vas.c.M. – uciderea în război nu se consideră păcat,
dar să fie sfătuiți a se reține 3 ani de la împărtășire
• - Cei cu patimi: beția, fumatul, jocurile de noroc, violența
• - Cei ce nu participă la Sf. Liturghie și nu se
împărtășesc
• - Viața imorală a soției: Can. 3 Trulan – soția
preotului să nu fie actriță
• - Cei cu cazier judiciar
• - Can 89 Vasile cel Mare: „curățiți Biserica, izgonind
pe cei nevrednici din ea”
• - 9 Neocez. – prin Hirotonie se iartă din păcate
3. Lipsa dezlegării de la duhovnic
4. Lipsa recomandărilor necesare
5. Cei ce desfășoară activități incompatibile cu preoția
– ele nu sunt rele în sine, dar nu se potrivesc cu
slujirea preoțească: politicienii, comercianții, militarii,
avocații, actorii sau artiștii, vânătorii.
 C. Impedimente canonice
1. Statutul personal necanonic
• a. Cel căsătorit, dar necununat
• b. Can. 3 Trulan: cel căsătorit cu o divorțată sau o
văduvă
• c. Cel divorțat sau care a rupt logodna. Excepție,
dacă rămâne celib sau devine monah
• d. Can 17 ap.: cel recăsătorit după Botez;
- văduvii recăsătoriți
• e. Cei care nu au depus voturile monahale
• f. Cei care s-au lepădat de credință sau de voturile
monahale
- can 10, I ec.: lapșii nu se hirotonesc
2. Lipsa jurisdicției candidatului
• a. Episcopii vicari, preoții misionari, diaconii onorifici
sunt necanonici
- aceștia se pot hirotoni prin excepție
• b. Stabilirea necanonică a jurisdicției candidatului:
- lipsa alegerii în cazul episcopilor;
- vicierea numirilor, concursurilor sau alegerilor
(simonie, nepotism)
- manipularea credincioșilor – can. 2 Sardica
- Can 16 Antiohia: jurisdicția nu poate fi răpită,
ocupată cu forța, chiar dacă poporul vrea, pentru
că oamenii pot fi subiectivi și dispare ascultarea
de Biserică
3. Săvârșirea necanonică a Hirotoniei
• a. printr-un episcop necanonic: cel caterisit,
excomunicat, ieșit din ascultarea canonică a Bisericii
• b. lipsa a doi sau trei episcopi, în cazul Hirotoniei
întru episcop
• c. încălcarea principiului jurisdicțional de către
episcopul săvârșitor:
- cel care își depășește propria jurisdicție
- cel retras sau pensionat
• d. clandestinitatea – can. 7 Teof. Alex.
• e. Hirotonia nesuccesivă – can. 17 I-II, 10 Sardica
• f. Hirotonia nu se repetă – 68 ap., 48 Cart.
4. Vârsta necanonică și
lipsa integrității fizice și psihice
• - Can. 78 ap.: nu se hirotonesc surzii și orbii –
episcopul poate admite excepții
• - Can. 77 ap.: pot fi hirotoniți cei vătămați la
ochi, sau la picior, sau cu deficiențe de auz, în
funcție de situație. Ce vătămați la mână pot fi
hirotoniți, de la caz la caz
• - Can. 22 ap.: nu se hirotonesc automutilații
(castrații, cei care și-au schimbat sexul)
• - Can. 21 ap.: cei mutilați de alții (eunucii) sau
cei născuți fameni pot fi hirotoniți
 - Cei cu anumite boli nu pot fi hirotoniți: boli
psihice, epilepsie, cei incapabili de ajunare
(diabet acut) ș.a.
- în privința vârstei minime – impedimentul
dispare cu trecerea timpului
- Biserica Ortodoxă nu cuoaște impedimentul
vârstei maxime la Hirotonie
5. Refuzul jurământului
- refuzul legământului la Hirotonie
- sau la terminarea studiilor teologice
D. Impedimente liturgice
• 1. Hirotonia nu se poate face la Liturghia
Darurilor.
- Totuși, ultima ediție a Arhieraticonului are o
notă, luată din edițiile grecești, care spune că
Hirotonia întru diacon se poate face și la
Liturghia Darurilor
- Liturghia Darurilor nu are epicleză, cum se
poate atașa ei epicleza Hirotoniei?
- dacă e posibilă Hirotonia de diacon, de ce nu
și de preot sau episcop?
• 2. Hirotonia nu se face în zilele aliturgice
Rânduieli canonice privind
Maslul
Pr. Conf. univ. Dr. Irimie Marga
 Maslul este taina împărtășirii harului în vederea
sănătății trupești și sufletești.
Săvârșitorii:
- episcopii, preoții și diaconii
- prin tradiție: 7 preoți (nu este o dogmă, ci un obicei
liturgico-canonic)
- nr. 7 accentuează evlavia, rugăciunea este mai
insistentă, comuniunea mai evidentă
Argumentele nr. 7:
- Iacob 5, 15 se folosește pluralul
- 7 daruri ale Duhului Sfânt
- 7 Ev., 7 Apostole, 7 rugăciuni
- nr. 7 este nr. sfânt
În caz de necesitate: 3 sau 2 preoți, chiar 1 singur
Primitorii:
- credincioșii bolnavi trupește și/sau sufletește
- Poate participa și femeia în timpul curățirii
- excepție: creștini eterodocși
- la catolici: „extrema unctio” (cei pe moarte)
Săvârșirea:
- ori de câte ori este nevoie
- locul: biserica, dar și locul unde se află bolnavul
- uleiul se sfințește, destinat ungerii (sau
consumării)
- prin tradiție: se aduce și făină (se sfințește
indirect)
- Uneori se sfințește și apa
- Acoperirea cu veșminte: practică apostolică, Fapte
19, 12
- De necesitate, rugăciunile se pot citi și în taină
- Deschiderea Evangheliei este parte din tipicul
liturgic al Maslului;
- se deschide de preoți sau de credincioși (unele
Molitfelnice prevăd că se deschide numai de preoți);
- Poate fi cunoscută de credincioși, dar interpretările
trebuie să fie catehetice
Efectele:
- Efectele depind de credința primitorilor
Practici necanonice legate de Maslu:
1. Exagerarea slujbei - „ridicarea” ei deasupra Sf.
Liturghii
- Maslu de noapte, Maslu de zi, Maslu cu „toate”
dezlegările
- Exagerarea dezlegărilor înseamnă exagerarea lucrării
celui rău
- Disculparea indirectă a omului: diavolul e de vină!
- Se aseamănă cu exagerarea importanței pâinii
numite „Paști”, care e ridicată deasupra
Împărtășaniei (calvinii)
- Exagerarea Maslului cu ieromonahi. Liturghia la
mânăstire nu e mai sfântă decât Liturghia din
parohie!
2. Practica „deschiderii Pravilei”
- s-a născut din practica Spovedaniei cu și după
Pravilă, mai ales în mânăstiri
- Practica ghicirii – nocivă! (se „anticipează”
suferința)
- Noi cunoaștem viitorul: Eshatologia
- 61 Trulan, 24 Ancira, 83 Vas.c.M. – excomunicare
pe 6 ani pentru cei ce merg la vrăjitori
- 65 și 72 Vas.c.M – vrăjitorii se pedepsesc ca
ucigașii, 20 ani excomunicare
- 36 Laod. – excomunicarea și caterisirea clericilor
care fac, îndrumă sau merg la vrăjitori
- 36 Laod. – condamnă astrologia (zodiacul,
horoscopul)
- Astrologia păgână încetează prin închinarea magilor
- Zodiacul a fost încreștinat – arată dimensiunea
cosmică a cultului și, totodată, cosmosul care Îl are
în centru pe Hristos
- Astăzi există tendințe neo-păgâne, prin revenirea la
interpretările zodiacale
- Omul este ființă unică – aberant a-i încadra pe toți
oamenii numai în cele 12 categorii ale zodiacului
- Maslul înseamnă și vindecarea noastră sufletească
de toate practicile magice neo-păgâne
Problema calendarului

Pr. Conf. univ. Dr. Irimie Marga

Despre calendar
- Calendare au existat încă din vechime – măsurare a
timpului, din motive practice, umane, polit., econ.
Factorii:
- a) Religia. Creștinii au îmbisericit calendarul – ca
rememorare a istoriei mântuirii
- b) Politica. Autoritățile au impus calendarul civil.
Motivele economice și comerciale
- c) Observația. astronomia, calculele științifice
Calendare 1. Exacte
2. Practice
Heinz Zemanek (astronom vienez):
cel mai greu este a stabili
balanța între exactitate și practicitate
La apariția creștinismului erau 2 calendare în vigoare:

1. Calendarul lunar iudaic

- avea în centru luna, nu soarele
- 12 luni, an normal; 13 luni, an bisect (adar-veadar), așa se acorda anul
lunar cu anul solar
- fiecare lună începe cu lună nouă, a 14-a zi e lună plină
- Pesahul era între 14-15 Nissan, la lună plină
- Anii se numărau de la facerea lumii

2. Calendarul solar roman

- împ. Iulius Caesar l-a desemnat pe Sosigenes să facă noi calcule
- avea în centru soarele, nu luna
- 365 zile, 366 zile an bisect
- 45 î.H., a devenit obligatoriu în tot Imp. Roman – cel mai important
calendar datorită politicii
- Anii se numărau de la întemeierea Romei (a.u.c.)

Cele două calendare aveau în comun săptămâna (7 zile)

Data Paștilor creștine
- denumirea de la Pesahul evreiesc – noua „trecere”, de la moarte la
viață
- Învierea a fost duminica, prima zi a săptămânii
- Primii creștini, încă de la început, nu s-au înțeles când să serbeze
Paștile

a) Evreii creștini țineau 14 Nissan, cu lună plină, indiferent

de ce zi a săptămânii era - quartodecimani

b) Creștinii dintre păgâni țineau prima duminică

după 14 Nissan – dominicales
(dies dominica, kirie imera – Kirche, church)

c) Unii creștini, mai ales în Egipt, țineau o dată fixă,

27 martie sau 7 aprilie, care corespundea lui 14 Nissan –
solar quartodecimani
- de aici s-au născut primele certuri pascale
- Sec. II, papa Victor I i-a excomunicat pe quartodecimani
- Sf. Irineu de Lyon († 202) le ia apărarea, cere toleranță
- 7 Laod., 7 II ec., 95 Trulan condamnă quartodecimanii
- an 314, sin. local la Arelate (Arles, Franța):
„uno die et uno tempore, per omnem orbem”
– din păcate, nu s-a pus în practică

În anul 325, Sin I ec. a încheiat disputa

1) a făcut prima îndreptare a calendarului iulian (!),
cu 3 zile (nu a reușit să o pună în practică)
2) Paștile: a) în prima duminică,
b) după lună plină,
c) după echinocțiul de primăvară (21 martie)
3) Paștile creștinesc să nu coincidă cu Paștile evreiesc
- nu s-a dat un canon, ci s-a notat în acte, dar nu s-au
păstrat
- Actele s-au transmis prin istoriile bis. ale lui Epifanie de
Salamina († 403) și Socrate Scolasticul († 450)
- Paștile puteau cădea între 22 martie – 25 aprilie

Motivația:
- criteriu obiectiv pentru a elimina disputele
- Criteriu științific, respect față de cunoașterea umană
- Dimensiune cosmică – precum la Crăciun a fost steaua,
acum e luna plină
- Se elimina serbarea Paștelui de 2 ori în același an;
punctul fix era echinocțiul de primăvară
- can. 7 ap., 1 Ant.: să nu se serbeze Paștile cu evreii
- de obicei se anunțau Paștile la Bobotează
- apoi prin scrisori pascale („Litterae Paschales”)
- Tabele pascale: Dionisie cel Mare (250), Teofil al
Alex. (388), Chiril al Alex. (531)
- totuși au apărut neînțelegeri între Alexandria
(matematicieni mai buni) și Roma (vroia întâietate)

Noi probleme:
- ziua nu începe pretutindeni la aceeași oră
- luna plină durează 2 zile
- echinocțiul cade între 19-22 martie
Divergențele au continuat.
Principiul era unitar, dar calculele, nu

Exemple:
- Echinocțiul la Ierusalim la 21 martie, cade în Spania la
20 martie
- luna plină în Ierusalim duminică dimineața, cade în
Spania sâmbăta
- an 326: R-3 apr., A-10 apr.
- an 327: R-25 apr., A-21 martie

În anul 525, Dionisie Exiguul unifică toate calculele și, prin

aceasta, data Paștilor pentru întreaga creștinătate.
Unificarea a durat 1057 de ani !
Reforma gregoriană în Biserica Catolică

- Anul iulian 365,25 zile

- Anul tropic 365, 2422 zile
- Diferență de 11 minute; la 128 ani, 1 zi
- Corectarea cerută de Beda Venerabilul (735),
Roger Bacon (1266), Nichifor Gregoras (1324),
Nicolaus Cusanus (1436), Gheorghe Gemistos
Pleton (sec.XV) etc.
- Papa Pius II († 1464) a refuzat reforma pentru
a nu a adânci schisma
Papa Grigorie XIII a acceptat reforma prin
Bula „Inter gravissimas”, 24 febr. 1582

Medicul și matematicianul Luigi Giglio (Aloisius Lilius) a

decis:
- Să taie 10 zile: după joi, 4 oct. a urmat vineri, 15 oct.
1582
- Anii bisecți care nu se împart la 400 să rămână ani
normali (1600, 2000 bisecți, dar 1700, 1800, 1900
normali)
Papa a cerut monarhilor acceptarea reformei;
cei catolici au acceptat, ceilalți mai greu. Primele țări:
Italia, Franța, Spania, Portugalia, Luxemburg, Polonia
Imperiul austriac la 1584; Ungaria la 1587 (Ardeal)

1603 „Explicatio Romano Calendarii Restaurati”

- 1700 accept. Germania protestantă, Danemarca, Norvegia,
Elveția (unele cantoane abia la 1810
- 1710 Olanda
- 1752 Anglia, Scoția, SUA
- 1753 Suedia, Finlanda
- 1873 Japonia
- 1875 Egipt
- 1912 Albania, China
- 1915 Letonia, Lituania
- 1916 Bulgaria
- 1918 Rusia, Estonia
- 1919, 1-14 aprilie, România Mare
- 1918 Croația
- 1919 Serbia
- 1923 Grecia
- 1927 Turcia
Îndreptarea calendarului în Biserica Ortodoxă

- Preocupări pentru îndreptare au existat și în

Răsărit, era considerată necesară
- 1583 patr. Ieremia II condamnă „inovația”
reformei calendarului
- 1584 mitrop. Moldovei Gheorghe Movilă
răspundea papei să dea pace românilor
- Greco-catolicii din Ardeal cer păstrarea
calendarului vechi
- 1756 patr. Chiril V, aruncă anatema
- Reforma calendarului, simbol al schismei catolice
- După 1900 diferența a crescut de la 10 la 13 zile
- S-a ajuns ca Paștile ortodox să cadă după a 2-a
lună plină, după echinocțiu
- Statele acceptaseră deja îndreptarea calendarului
- 1902 patr. Ioachim III a cerut reexaminarea
problemei calendarului
- BO Rusă s-a opus de teama unui nou rascol
- 1920 Bis.Ort. ale Finlandei și Estoniei au hotărât
primele să țină Paștile pe stil nou (și din opoziție
față de Rusia comunistă)
 În anul 1923, la Congresul interortdox de la
Constantinopol (patr. Meletie IV Metaxakis) s-a decis
îndreptarea calendarului,
DAR nu după reforma gregoriană, deja depășită, ci după
noi calcule, mai exacte:

a) 8 martie a devenit 21 martie 1923

b) Anii seculari rămâni bisecți numai aceia care împărțiți la
9, dau rest 2 sau 6
Ex. an 2800 în calend gregorian va fi bisect
în calend. ort. îndreptat, va fi normal
Adică 29 febr. 2800 în Apus, va fi 1 martie în Răsărit!
Eroarea: calendarul reformat – 1 zi la 4000 de ani
calendarul îndreptat – 1 zi la 42.772 ani
- Hotărârea n-a fost obligatorie, s-a lăsat la nivel
local – unitate în diversitate
- Au rămas pe stil vechi: Patr. Ierusalimului, P.
Rusiei, P. Bulgariei, P. Serbiei, M. Athos (afară
de Vatoped) și Mân. Sinai, fără a afecta
unitatea panortodoxă
- Biserici absente: Bis. Bulgariei, Ierusalimul,
Antiohia, Alexandria; ultimele 3 au trimis
telegrame de adeziune
 Îndreptarea calendarului în BOR

- 1923 Sf. Sinod s-a acceptat hot. de la Const.

- 1924 ziua de 1 oct. a fost urmată de 14 oct.
- ep. Galaction Gordun s-a opus, a înființat schisma stilistă
- De reținut: stilul vechi nu e același lucru cu schisma
stilistă!
- 1925, 1926 BOR Paștile pe stil nou
- 1926, la un sobor local din Moscova comunistă, s-a
hotărât ca toți ortodocșii să țină Paștile pe stil vechi,
indiferent dacă au îndreptat calendarul sau nu (rușii
comuniști vroiau să nu piardă influența asupra țărilor
ortodoxe!)
- 1927, 1928 BOR Paștile pe stil vechi, dar Crăciunul pe stil
nou
- 1929 BOR a hotărât, din nou, să țină Paștile pe stil nou, pe
31 martie, pentru că pe stil vechi cădea tocmai în 5 mai
- de apreciat că schimbările s-au făcut fără convulsii,
credincioșii s-au acomodat; de fapt, data Paștilor este
oricum variabilă

Astăzi, BOR are un calendar MIXT:

- Paștile (Triodul, Penticostarul) și sărbătorile cu dată
variabilă – după stil vechi
- Crăciunul (Octoihul) și sărbătorile cu dată fixă – pe
stilul nou
- Efect „negativ”: comprimarea postului Sf. Apostoli
- Mitropolia Basarabiei este pe stil vechi

În 2023 – 100 ani de la Congresul panort. Constant.

În 2025 – 1700 ani de la primul Sinod ecumenic
Aceste aniversări au dus la noi propuneri și discuții despre
problema calendarului.