13.12.2022 Vutcariov Elena gr.

33B

Nevertebrate din Cartea Rosie:multe specii de

nevertebrate sunt pe cale de disparitie,din cauza distrugerii de
catre om a habitatelor acestora. . Una din căile de diminuare a
pericolului în care se află speciile de organisme este cea de
stabilire a gradului de vulnerabilitate şi includerea acestora în
aşa-numitele Cărţi roşii sau liste roşii ale fiecărei ţări.
Cartea Roşie este un document de stat al cărui scop final constă
în organizarea activităţii de ocrotire şi restabilire a organismelor
nimerite în declin, ea fiind un semnal de avertizare a populaţiei
despre faptul că speciile din paginile ei, prin eforturi comune şi
constante de protecţie din partea societăţii, pot fi salvate şi
reîntoarse la viaţă fără pericolele de odinioară în habitatele lor
natural.
Reprezentanti:
1. Scolia maculata - Viespe-gigant
2. Zerynthia polyxena - Fluture-Polixena
3. Rosalia alpina - Croitor-alpin
4. Scolia maculata - Viespe-gigant
5. Mantis religiosa - Călugăriţă comună
Bombus argillaceus Bondar-de-argilă :  este un gen de
himenoptere asemănător cu albina, dar mai mare la trup și având
un corp păros, cu dungi negre și galbene, ușor de recunoscut.
Este o insectă colonială, prezentând un polimorfism asemănător
cu al albinelor, cu femelele ca lucrătoare. În pământ, preferabil
în cuiburile unor mamifere (orbete, cârtiță, șoarece etc), sau în
golurile de la baza copacilor bătrâni își organizează colonii de
până la 300 sau chiar 400 de indivizi. În aceste colonii se
construiesc faguri în care se depun ouă și o miere dulce-amăruie,
specifică. Adulții se hrănesc mai ales cu polen și nectar,
rezervele de miere fiind folosite foarte rar în perioada de
activitate. În toamnă majoritatea membrilor coloniei mor.
Rămân doar femelele fecundate, care încep primăvara
construirea unui nou cuib. Ele realizează câteva celule din ceară
pe care le umplu cu polen și în care depun ouă. Larvele apărute
sunt îngrijite până la maturitate, când preiau toată munca,
devenind lucrătoare.

Lucanus cervus – Rădaşcă: Preferă pădurile de stejar ca

habitat. Caracteristice sunt mandibulele mari și roșcate
ale masculului, care seamănă cu coarne de cerb și pot fi mișcate
ca un clește. La exemplare mari, lungimea coarnelor poate
atinge aproape jumătate din lungimea totală a gândacului, care
este 25 - 75 mm. Femelele sunt ceva mai mici decât masculii și
nu au „coarne”. În schimb, au un „clește” mic de care se
folosesc și pentru a accesa hrană. Rădașca poate zbura. La
mascul, în zbor axul longitudinal al corpului este oblic, coarnele
aratând în sus. Când nu zboară, aripile sunt acoperite. Larvele de
rădașcă se hrănesc la început cu resturile vegetale din humus,
apoi cu lemn mort sau în putrefacție, trăind în interiorul lui între
3 și 5 ani. Adultul trăiește însă doar din mai-iunie până în
august-septembrie, hrănindu-se cu seva de la suprafața scoarței
stejarilor și scurgeri naturale de pe alți arbori.

Vertebrate din Cartea Rosie: Ca şi animalele

nevertebrate, multe dintre speciile de vertebrate autohtone se
regăsesc în paginile Cărţii Roşii, ele întrunind 75 de specii.
Dintre păsări, cel mai mult au avut de suferit de pe urma
degradării sau distrugerii habitatelor, a deranjării în perioada
cuibăritului, a lipsei hranei răpitoarele de zi. Peştii reprezintă
grupul numeros (12 specii) de vertebrate acvatice inferioare care
au ajuns în pragul dispariţiei din cauza modificării regimului
hidrologic al râurilor prin construcţii hidrotehnice şi distrugerea
habitatelor, din cauza poluării apelor cu deşeuri industriale şi
menajere şi a braconajului sporit. Speciile ocrotite de vertebrate
aparţin la următoarele categorii de raritate: speciile critic
periclitate (CR); speciile periclitate (EN) ; speciile vulnerabile
(VU).
Reprezentanti:
1.Ciconia nigra - Barză-neagră
2. Ardeola ralloides - Stârc-galben
3. Aquila heliacal - Acvilă-de-câmp
4. Haliaeetus albicilla – Codalb
5. Aquila pomarina - Acvilă-ţipătoare-mic

Aquila chrysaetos Acvilă-de-munte La fel ca majoritatea

pasărilor de pradă, femelele sunt mai mari decât masculii,
putând ajunge la un metru lungime de la cioc până la coadă și
doi metri anvergura aripilor.
Penajul este castaniu închis, schimbându-se în auriu pe cap și
gât, alb pe umeri și la extremitatea cozii. Între indivizii tineri,
albul este mai abundent decât cenușiul, culori care se inversează
cu vârsta. Această specie este inclusă între așa numitele acvile
încălțate, picioarele sunt acoperite cu fulgi în loc să fie acoperite
cu o piele solzoasă ca majoritatea acvilelor.
Acvila de munte vânează din aer. Pentru a reuși este echipată cu
arme tipice de pasăre răpitoare: puternice picioare terminate cu
gheare bine dezvoltate, cioc încovoiat, mare forță, viteză și o
ascuțită percepție vizuală pentru a localiza prada la sute de metri
distanță. Prăzile pe care le poate prinde sunt de toate
mărimile: șoareci, iepuri, marmote, păsări terestre și
zburătoare, vulpi, pisici, chiar iezi și indivizi batrâni sau bolnavi
a căprilor sălbatice, cerbilor, mistreților, lupilor.
Acvilele sunt monogame. Construiesc mai multe cuiburi pe
teritoriul lor și folosesc în fiecare an altul prin rotație. Cuibul are
o structură foarte simplă. Baza cuibului se construiește cu trei
ramuri groase, iar pe acestea se așează alte ramuri mai subțiri. În
funcție de zonă fac cuibul în arbori înalți sau pe stânci abrupte.
În fiecare an pe cuibul ales adaugă material nou. Epoca de
reproducție variază de la o zonă la alta între ianuarie și martie și
se poate produce în același teritoriu unde trăiesc tot timpul
anului sau pot emigra pentru a se reproduce. După împerechere
femela depune 1, 2 ouă pe care le incubează timp de 45 zile, din
care ies pui acoperiți de puf alb. În cazul în care apar doi pui în
cuib, doar unul ajunge la maturitate, cel care rupe primul coaja
oului, realizând primul zbor la cca. 50 zile.Puiul mai slab moare
înainte, neglijat de părinți sau este expulzat de fratele mai
puternic.
Tinerii sunt alimentați de părinți în cuib până devin
independenți. Pot să mănânce aceleași alimente pe care le
consumă adulții, totuși de multe ori părinții vâneaza mai multe
păsari decât mamifere pentru pui. Acest lucru se datorează
probabil faptului ca păsările sunt digerate mai ușor de către pui.

Felis silvestris - Pisică salbatică: este o felină mica.Specia

este carnivoră și se hrănește cu mamifere mici precum rozătoare,
pasări și alte animale de mărime asemănatoare. Pisica sălbatică a
fost numita, datorită aspectului și dimensiunilor ei, mai puțin
râvnită și vânată decât râsul. Ea preferă pădurile liniștite, cât mai
întinse, cu mulți arbori bătrâni și/sau hățișuri.  Este un animal
singuratic, dar în perioada împerecherii poate fi întâlnită și în
grupuri. Pisica sălbatică se împerechează în februarie-martie, iar
după o gestație de circa 70 zile, femela naște 2-4 pui. Aceștia
sunt orbi timp de 10-12 zile. După numai o lună, puii sunt
capabili să își urmeze mama la vânătoare. De la aproximativ 3
luni pot vâna singuri. O caracteristică a împerecherii la pisica
sălbatică este glanda perianală, de secreție externă, ce secretă un
lichid cu miros de valeriană, folosit pentru marcarea teritoriului,
dar și pentru atragerea partenerului. 
Cele mai dezvoltate simțuri sunt auzul și mirosul. Ca animal
nocturn și de amurg, are ochii bine adaptați la văzul de noapte,
dar departe de performanțele râsului. Tacticile de vânătoare sunt
asemănătoare cu ale pisicii de casă. Dacă este nevoită, poate
înota, dar în general evită apa.