Corbul și vulpea – Jean de La Fontaine

 Jupân corbul câştigase

                        Din negoţul ce-apucase
                        Un bun chilipir de caş,
                        Şi cu dânsu-n cioc se duse
                        P-un copac, unde se puse
                        Ca un om l-al său sălaş.

                        Vulpea, ca o jupâneasă,
                        O cam şterge de p-acasă,
                        Şi ieşise la primblare;
                        Iar bunul miros ce are
                        D-ici, de colo o-ndreptă
                        Sub copac, şi-n sus cătă:
 
                        „Jupâne corb, plecăciune!
                        O, Doamne, ce frumuseţe!
                        Ce pasăre, ce minune,
                        Ce drag de pene măreţe!
                        Dar n-are glas; ce păcat!”
 
                        Corbul, îngâmfat în sine,
                        Nicidecum nu-i veni bine
                        Ca vulpea să-l socotească
                        De mut sau să mi-l vorbească
                        Că e prost l-al său cântat.
                        Lungi gâtul, căscă ciocul
                        Şi-ncepu a croncăi.
                        Caşul căzând, vulpea-aci,
                        Cântăreţul păţi jocul.
 
                        „Jupân corb, precum se vede,
                        Minte numai îţi lipseşte;
                        Şi fă bine de mă crede
                        Şi-nvaţă, te foloseşte:
                        Că de mult, foarte de mult,
                        Din punga celor ce-ascult
                        Linguşitorii trăiesc.”
 
Bivolul și coțofana – George Topârceanu

Pe spinarea unui bivol mare, negru, fioros,

                        Se plimba o coţofană
                        Când în sus şi când în jos.
                        Un căţel trecând pe-acolo s-a oprit mirat în loc:
                        – Ah, ce mare dobitoc!
                        Nu-l credeam aşa de prost
                        Să ia-n spate pe oricine…
                        Ia stai, frate, că e rost
                        Să mă plimbe şi pe mine!
 
                        Cugetând aşa, se trage îndărăt să-şi facă vânt,
                        Se piteşte la pământ
                        Şi de-odată – zdup! – îi sare
                        Bivolului în spinare…
 
                        Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit.
                        Apucat cam fără veste, bivolul a tresărit,
                        Dar i-a fost destul o clipă să se scuture, şi-apoi
                        Să-l răstoarne,
                        Să-l ia-n coarne
                        Şi cât colo să-l arunce, ca pe-o zdreanţă în trifoi.
 
                        – Ce-ai gândit tu oare, javră? Au, crezut-ai că sunt mort?
                        Coţofana, treacă-meargă, pe spinare o suport
                        Că mă apără de muşte, de ţânţari şi de tăuni
                        Şi de alte spurcăciuni…
                        Pe când tu, potaie proastă, cam ce slujbă poţi să-mi faci?
                        Nu mi-ar fi ruşine mie de viţei şi de malaci,
                        Bivol mare şi puternic, gospodar cu greutate,
                        Să te port degeaba-n spate?…

Câinele și cățelul – Grigore Alexandrescu

„Cât îmi sânt de urâte unele dobitoace,

                        Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
                        Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
                        De se trag din neam mare,
                        Asta e o-ntâmplare:
                        Şi eu poate sânt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
                        Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
                        Este egalitate.
                        Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
                        Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
                        Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
                        C-o am de bucurie
                        Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
                        Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.”
                        Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
                        Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
                        Căţelu Samurache, ce şedea la o parte
                        Ca simplu privitor,
                        Auzind vorba lor,
                        Şi că nu au mândrie, nici capriţii deşarte,
                        S-apropie îndată
                        Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
                        „Gândirea voastră – zise – îmi pare minunată.
                        Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.”
                        – „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson, plin de mânie.
                        Noi, fraţii tăi, potaie!
                        O să-ţi dăm o bătaie
                        Care s-o pomeneşti.
                        Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
                        Lichea neruşinată, astfel să ne vorbeşti?”
                        – „Dar ziceaţi…” – Şi ce-ţi pasă ţie? Te-ntreb eu ce ziceam?
                        Adevărat vorbeam,
                        Că nu iubesc mândria şi că urăsc pe lei,
                        Că voi egalitate, dar nu pentru căţei.”
 
                        Acestea între noi adesea o vedem,
                        Şi numai cu cei mari egalitate vrem.

Trăsăturile fabulei:
- este text narativ literar în versuri/în proză;
- acțiunea este una simplă;
- prezența personajelor care întruchipează tipuri de oameni, figura de stil dominantă fiind personificarea
(animale, obiecte, fenomene ale naturii => tipul omului naiv, tipul omului mândru, tipul omului incult,
lipsit de păreri, tipul omului șiret etc.)
- prezența indicilor temporali și spațiali;
- prezența modurilor de expunere (narațiunea, descrierea, dialogul);
- naratorul (obiectiv/subiectiv) => intervenții subiective (morala);
- are o structură specifică (narațiunea și morala); morala poate fi explicită (prezentă în text) sau implicită
(dedusă din text).
- scop educativ: anumite defecte umane sunt criticate cu scopul de a fi îndreptate.