Prof. dr. ing.

Ichinur Omer

CURS 4
1. JETURI DE LICHID
2. CONDUCTE SUB PRESIUNE ÎN REGIM PERMANENT

1. JETURI DE LICHID

Jetul (sau vâna) de fluid este un curent de fluid care iese dintr-un orificiu sau dintr-un
ajutaj şi se dezvoltă într-un alt mediu fluid ( lichid sau gaz).
Jeturile de fluid pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) după natura fluidului din jet
• jeturi lichide
• jeturi de gaz
b) după provenienţa fluidului din jet
• jeturi de orificii
• jeturi de ajutaje
c). după natura fluidului în care se dezvoltă jeturile de lichid
• jeturi înecate – dacă sunt înconjurate de lichid (de exemplu jeturile de apă în
apă folosite la spălarea aluviunilor depuse)
• jeturi libere (neînecate) – dacă sunt înconjurate de un gaz (cel mai adesea
jeturi de lichid în aer).
d) după direcţia jetului
• jeturi verticale
• jeturi înclinate
Jeturile de fluid au diverse utilizări în tehnică, de exemplu la acţionarea rotoarelor unor
turbine hidraulice (cu vapori sau gaze), în camerele de combustie ale turboreactoarelor şi
motoarelor rachetelor, la unele instalaţii de aerisire şi ventilaţie, în focarele unor tipuri de
cazane, la hidromecanizare, la combaterea incendiilor etc.

Forma jeturilor de lichid

Să studiem în primul rând forma unui jet de lichid care iese dintr-un orificiu mic, liber (fig. 1).

1
 Prof. dr. ing. Ichinur Omer

Fig. 1Traiectoria jetului

Dacă se consideră că mişcarea unei particule de lichid prin orificiul mic are loc cu viteza
v, dată de relaţia:

v =  2 gH

atunci, din ecuaţiile traiectoriei:

- pe orizontală mişcare uniformă: x = v  t

g t2
- pe verticală cădere uniformă accelerată: z = (1)
2
în care t este timpul, se deduce prin eliminarea acestuia:

g  x2
z= (2)
2  v2
Deci traiectoria jetului este o parabolă.
Forma secţiunii jetului variază odată cu depărtarea de orificiu. Astfel, dacă se
secţionează jetul cu planele 0 - 0, 1 - 1, 2 - 2, şi 3 - 3, se constată că în cazul orificiului circular,
jetul îşi micşorează secţiunea iar forma secţiunii devine eliptică, diametrul perpendicular pe cel
orizontal, devenind din ce în ce mai mic. Dacă secţiunea orificiului are altă formă decât cea
circulară (de exemplu pătrată, dreptunghiulară, tringhiulară etc), secţiunea transversală a jetului

2
 Prof. dr. ing. Ichinur Omer
îşi schimbă forma în lungul traiectoriei după o lege complicată (fig. 2 b, c, d), sub acţiunea
tensiunii superficiale şi a vitezelor diferite ale particulelor lichide. Fenomenul se mai numeşte
şi inversiunea jetului.

1
2

a)
b)

c) d)
Figura 2. Fenomenul de inversiune a jetului
a) orificiu circular
b) orificiu dreptunghiular
c) orificiu triunghiular
d) orificiu pătrat

Jetul de lichid liber (neînecat)

Jetul de lichid neînecat, rezultat la ieşirea dintr-un ajutaj, cuprinde trei zone: zona de
început denumită zona compactă, zona de destrămare şi zona stropilor.
Zona compactă cuprinde la rândul ei un sâmbure central conic, în care vitezele sunt
uniform repartizate; în exteriorul sâmburelui central se manifestă efectul de frânare al mediului
exterior, care determină scăderea vitezelor.
Zona de destrămare se caracterizează prin pierderea compactităţii datorită frecării cu
aerul şi turbulenţei interioare; vitezele scad şi secţiunile cresc în sensul mişcării. În ultima zonă,
jetul se fragmentează în picături ale căror dimensiuni depind de tensiunea superficială a

3
 Prof. dr. ing. Ichinur Omer
lichidului. Utilizarea unei zone sau a alteia depinde de scopul urmărit. De exemplu, în
instalaţiile de hidromecanizare şi cele energetice se folosesc cu precădere zonele compacte, în
instalaţiile de stins incendiile – zona de destrămare iar în instalaţiile de ploaie artificială – zona
stropilor. Din punct de vedere practic interesează deci cunoaşterea lungimii părţii compacte şi
bătaia maximă a unui jet.

zona stropilor
zona de destramare
zona initiala

sâmburele
central
v0

Fig. 3 Structura unui jet liber (neînecat)

În cazul unui jet orientat vertical, bătaia teoretică verticală este:

 0 v 02
H= (3)
2g
relaţie valabilă în cazul unor viteze iniţiale reduse.
La vitezele mai mari, frecarea cu aerul determină o înălţime mai mică a jetului.
Aplicând ecuaţia lui Bernoulli, între secţiunea de ieşire din ajutaj şi secţiunea maximă
la care ajunge jetul:

 0 v 02
H = H v + hr = (4)
2g
4
 Prof. dr. ing. Ichinur Omer
Pentru pierderea de energie se poate utiliza formula de tip Darcy ce va fi studiată la
capitolul privind curgerea în conducte:

H v v 02 H
hr =   =  v  H = k  Hv  H (5)
d 2g d
Se obţine astfel formula lui Lűger:

H = (1 + k  H )  H v  H v =
H
(6)
1+ k  H
 −1 −1
Coeficientul de rezistenţă k = are dimensiunea L , deci se va măsura în m .
d
Valorile obţinute experimental, pentru k sunt în funcţie de diametrul ajutajului.
Înălţimea zonei compacte (Fig. 3) este:
Hc =   Hv (7)

unde  se determină experimental.

Fig. 4 Traiectoriile jeturilor de lichid înclinate

Odată cu înclinarea jetului se constată că lungimea părţii compacte rămâne aproximativ

aceeaşi, iar bătaia creşte cu scăderea unghiului θ, atingând un maxim pentru unghiuri cuprinse
între 30° şi 45° (Fig. 4).
Bătaia totală a jetului de lichid – notată cu R – se calculează tot în funcţie de Hv :

R = 1  H v (8)

5
 Prof. dr. ing. Ichinur Omer

Jetul de lichid înecat

Jetul înecat se caracterizează prin faptul că iese tot într-un domeniu lichid şi nu este
modificat de prezenţa unor pereţi laterali sau frontali, deci teoretic se presupune că se dezvoltă
într-un domeniu semiinfinit.
Aspectul mişcării în jetul liber înecat este prezentat în fig. 5.

d
nucleu
v=0
x

a v0 v0 R vx
Pol d0 r vax x

b
strat
limita
x c
zona initiala zona principala

Fig. 5 Jetul de lichid înecat, notaţii şi distribuţia vitezelor

Un jet înecat este format dintr-un nucleu central, compact, cu secţiunea continuu
descrescătoare , având în axă viteze egale cu viteza de ieşire din ajutaj, v 0 şi în absenţa

turbioanelor şi un strat limită, mărginit interior de sâmburele central şi exterior, de o suprafaţă

conică în lungul căreia v x = 0 .
Fenomenul de formare a stratului limită are în acest caz un aspect particular: efectul de
frânare este exercitat de fluidul exterior, care la rândul său este antrenat de jet, acesta mărindu-
şi treptat secţiunea şi debitul. Unghiul suprafeţei tronconice de separaţie depinde de forma
ajutajului, de natura fluidului şi de gradul de turbulenţă al mişcării. Procesul de difuzie continuă
practic până la lungimi de ordicul l  300  d 0 , iar unghiul 2 este cuprins între 25° şi 33°.

Distribuţia de viteze (medii temporare) în secţiunea transversală a jetului este următoarea:

mişcarea este esenţial dirijată în lungul jetului, iar componenta logitudinală a vitezei descreşte

6
 Prof. dr. ing. Ichinur Omer
v ax
rapid către frontiera jetului; ea se reduce la pentru y = 0,35 R şi la circa 0,01  v ax (practic
2
nulă) pe frontieră (Fig. 5).

2. CONDUCTE SUB PRESIUNE ÎN REGIM PERMANENT

La conductele sub presiune lichidul curge umplând întreaga secţiune transversală, fără
să existe o suprafaţă liberă (de separare între lichid şi aer).
Dacă secţiunea transversală prin care curge lichidul are forma unui cerc, atunci conducta
se numeşte conductă circulară. Deoarece majoritatea conductelor au o astfel de secţiune, în cele
ce urmează prin termenul de conductă se va înţelege că este vorba de o conductă circulară.
Secţiunea circulară s-a impus ca secţiune reprezentativă pentru conducte datorită
faptului că prezintă următoarele două mari avantaje:
• pentru o arie dată a secţiunii transversale are perimetrul minim, ceea ce pe de o
parte înseamnă consum minim de material pentru confecţionarea conductei şi pe de
altă parte înseamnă pierderi minime de energie cauzate de frecarea curentului lichid
de peretele conductei;
• materialul din care este realizată conducta este solicitat uniform la întindere de
presiunea lichidului din interiorul său, cercul fiind o curbă de echilibru pentru acest
gen de solicitare.
În cazul conductelor având secţiuni de alte forme, se va specifica acest lucru, existând
conducte de secţiune dreptunghiulară, pătrată, ovoidală etc. Există conducte la care secţiunea
transversală este constantă în lungul lor (majoritatea) şi conducte la care secţiunea este
variabilă, având în general lungimi mici şi făcând legătura între două conducte de secţiune
constantă. Aceste conducte scurte sunt denumite difuzoare când secţiunea creşte în sensul
curgerii şi confuzoare când secţiunea scade în acelaşi sens.
Prin termenul de conductă se întelege o conductă de secţiune constantă.
În cazul în care lungimea conductei este foarte mare la scara diametrului său,

l 
  500  atunci conducta este denumită hidraulic lungă, iar în caz contrar ea este
d 
denumită hidraulic scurtă.
Axa conductei poate fi o linie dreaptă sau curbă. În mod uzual sectoarele rectilinii sunt
mult mai lungi decât sectoarele curbilinii, acestea din urmă utilizându-se acolo unde este
necesară schimbarea direcţiei de curgere.Aceasta din motivul că execuţia unei conducte curbe
7
 Prof. dr. ing. Ichinur Omer
este mult mai dificilă, deci şi mai scumpă, decât execuţia unei conducte rectilinii. Din acest
motiv prin termenul de conductă se subînţelege că este vorba de o conductă cu axă rectilinie,
porţiunile curbe fiind denumite coturi curbe.
După modul în care parametrii hidraulici (debitul, presiunea etc.) variază în timp,
regimul de curgere al lichidului în conductă poate fi permanent sau staţionar (când parametrii
rămân constanţi în timp) şi poate fi un regim nepermanent sau nestaţionar (când parametrii
variază în timp). Având în vedere că într-o conductă sub presiune viteza medie îşi poate schimba
în timp doar modulul şi sensul, fără să îşi poată schimba şi direcţia, regimul nepermanent este
uneori denumit regim semipermanent de curgere.
Experimentele lui Reynolds
Existenţa a două regimuri fundamentale de curgere permanentă (staţionară) printr-o
secţiune circulară a fost pentru prima dată investigată în mod ştiinţific de către Osborne
Reynolds (1842 – 1912) la Universitatea din Manchester spre sfârşitul secolului al XIX-lea
(1883).
Schematic, standul experimental este prezentat în figura 6.

Fig. 6 Instalaţia Reynolds

1. Conductă de alimentare cu robinet de 8. Ac de seringă
reglaj 9. Piezometru diferenţial
2. Rezervor 10. Tub de sticlă
3. Deversor de preaplin 11. Vas cu lichid
4. Vas cu colorant 12. Robinet de reglaj
5. Robinet 13. Vas etalonat pentru
6. Termometru măsurarea volumului
7. Intrare profilată 14. Cronometru

8
 Prof. dr. ing. Ichinur Omer
În apa care curge printr-un tub de sticlă în regim permanent (fiind utilizate tuburi de
diferite diametre) se injectează cu ajutorul unui ac de seringă un jet subţire de colorant. Simultan
se măsoară temperatura apei şi debitul apei. Reynolds a observat că firul de colorant curge
rectiliniu atât timp cât vitezele de curgere rămân foarte mici. Acest regim a fost denumit regim
de curgere laminar sau vâscos (în limba latină cuvântul lamina înseamnă strat) şi prezintă
următoarele caracteristici:
a) lichidul se mişcă în staturi cilindrice care au viteze diferite şi între care nu se produce
schimb de masă. Această afirmaţie se bazează pe faptul că firul colorat de lichid rămâne
rectiliniu şi îşi păstrează individualitatea, fără a-şi schimba grosimea (fig.7a);
b) mişcarea apei are un caracter stabil, în sensul că prin agitarea apei cu o baghetă la
intrarea în conductă se constată că firul colorat se împrăştie în masa apei, pierzându-şi
individualitatea, însă în momentul în care încetează agitarea apei se constată că firul de colorant
apare din nou;
c) nivelul apei, în orice tub piezometric ataşat conductei, stă nemişcat fără să oscileze
în sus sau în jos, ceea ce permite a se afima că lipsesc variaţiile (pulsaţiile) de viteză şi presiune,
mişcarea având un caracter strict permanent;
d) pierderea de sarcină este foarte mică şi este direct proporţională cu viteza medie,
respectiv cu debitul. Această dependenţă liniară a pierderii de energie de viteza de mişcare este
una din cele mai economice legi întilnite în natură.
e) între straturile de lichid se manifestă eforturi de frecare, datorită proprietăţii fizice a
apei denumită vâscozitate. Aceste eforturi pot fi exprimate matematic prin relaţia lui Newton
(pentru mişcarea unidimensională) şi prin relaţiile lui Stokes (pentru cazul general al mişcării
tridimensionale). Prin completarea ecuaţiilor de mişcare ale lichidelor ideale (Euler) se obţin
ecuaţiile de mişcare Navier – Stokes.
f) se constată experimental că starea de netezime (de asperitate) a peretelui conductei,
denumită rugozitatea conductei, nu influenţează pierderile de sarcină. Lichidul mişcându-se
foarte lent, forţele de inerţie sunt foarte mici ceea ce permite particulelor fluide să ocolească
asperităţile peretelui conductei fară să se desprindă de acestea, respectiv fără să genereze
pierderi suplimentare de energie prin apariţia de vârtejuri.
g) aceste caracteristici ale mişcării se păstrează cu creşterea vitezei medii până la o
anumită limită, denumită viteză critică, a cărei valoare depinde de diametrul tubului şi de
temperatura apei.

9
 Prof. dr. ing. Ichinur Omer
Uzual, limita regimului laminar se dă cu ajutorul numărului lui Reynolds critic.
Numărul lui Reynolds este un produs adimensional având structura:

  v  d vd
Re = = (9)
 
în care:
ρ - densitatea lichidului
v – viteza medie
d – diametrul conductei
η – vâscozitatea dinamică a lichidului
ν – vâscozitatea cinematică
Se poate arăta că numărul lui Reynolds reprezintă un raport între forţa de inerţie şi forţa
de frecare care acţionează asupra particulei lichide curente. Reynolds a indicat drept valoare
critică a numărului Recr = 2000, ceea ce înseamnă că regimul laminar se extinde în domeniul
Reynolds < 2000 (alte cercetări mai noi au indicat Recr = 2300 sau Recr = 2325).
Această limită a regimului laminar a fost obţinută în condiţii obişnuite întâlnite în
tehnică. În unele experimente făcute în condiţii speciale, prin înlăturarea tuturor surselor de
perturbare a curgerii s-a obţinut regim laminar şi la valori cu mult mai mari ale numărului
Reynolds (chiar până la 150.000 [5]). Dacă se măreşte treptat debitul care curge prin conductă,
implicit se măreşte viteza medie, ajungându-se să se depăşească numărul Reynolds critic, atunci
caracteristicile mişcării încep să se schimbe, acest regim de curgere fiind denumit regim de
tranziţie sau intermediar. Caracteristica principală a regimului de tranziţie este următoarea: firul
colorat începe să se onduleze şi în acelaşi timp să se îngroaşe. Cu creşterea în continuare a
vitezei, din firul colorat încep să se desprindă filamente de colorant şi încep să se observe mici
zone unde începe să se iniţieze procesul de difuzie turbulentă (figura 7 b, c). Liniile de curent,
care în regimul laminar sunt drepte paralele cu axa tubului, încep să se onduleze şi cu creşterea
numărului Reynolds chiar să se împletească.

Fig. 7 Modificările firului de lichid colorat

10
 Prof. dr. ing. Ichinur Omer

Domeniul regimului de tranziţie este considerat a fi 2000<Re<4000 [27]. În regimul

tranzitoriu pierderea de sarcină este mai mare decât în regim laminar şi începe să depindă,
pe lângă numărul Reynolds şi de rugozitatea conductei. În fine, dacă debitul (implicit viteza
medie) creşte lent în continuare, depăşind pragul Re = 4000, care constituie limita regimului
de tranziţie, se ajunge la cel de-al doilea regim fundamental de curgere, regimul turbulent,
ale cărui caracteristici sunt complet diferite de cele anterioare.
Termenul de turbulent provine de la un cuvânt din limba greacă având semnificaţia
de dezordonat. Acest regim care este cel mai des întâlnit în practica inginerească prezintă
următoarele caracteristici:
a) firul de colorant îşi pierde individualitatea de îndată ce iese din acul de seringă,
amestecându-se cu lichidul înconjurător, ceea ce produce o slabă colorare a întregului
current (fig. 7 d). Acest fenomen de amestec intens a lichidului poartă denumirea de difuzie
turbulentă. Împărţirea curentului în cilindrii concentrici care au o mişcare relativă unul faţă
de altul, care are o semnificaţie fizică reală în cazul regimului laminar, în cazul regimului
turbulent reprezintă doar o schematizare convenţională, deoarece aici există un intens
schimb de masă între straturi, ceea ce face ca straturile să fie mereu alcătuite din alte
particule. Totuşi există şi unii parametri, cum este viteza medie temporală, care este
constantă în timp şi deci ar putea fi ataşată unui strat. Analogia lui Bahmetev foloseşte
această schematizare, pe baza faptului că din punct de vedere mecanic, schimbul de
particule între straturi este echivalent cu existenţa unor tensiuni tangenţiale de frecare între
straturi denumite tensiuni aparente.
b) nivelul apei, în orice tub piezometric ataşat conductei, oscilează continuu în
jurul unei poziţii medii temporale, ceea ce evidenţiază existenţa unor pulsaţii de presiune şi
de viteză în interiorul curentului lichid. Din acest motiv regimul turbulent nu este un regim
permanent în sens strict, ci un regim cvasi-permanent, la care parametrii hidraulici variază
permanent în timp. Astfel o înregistrare a vitezei în timp poate prezenta aspectul din figura
nr. 8.

11
 Prof. dr. ing. Ichinur Omer

Fig. 8 Viteza în regim turbulent

c) Pierderea de sarcină este relativ mai mare decât cea corespunzătoare regimului
laminar şi este aproximativ proporţională cu pătratul vitezei medii. Acest aspect va fi aprofundat
ulterior, când se vor prezenta rezultatele cercetărilor lui Nikuradze, care au avut o contribuţie
substanţială la clarificarea acestei probleme.
d) Efectul difuziei turbulente asupra mişcării lichidului este echivalent cu efectul
unor tensiuni tangenţiale între straturile de lichid, denumite eforturi tangenţiale aparente, în
sensul că ele nu există în realitate ci reprezintă doar un efect echivalent.
e) Pierderea de sarcină este puternic influenţată de rugozitate, respectiv de
asperităţile peretelui conductei. Într-adevăr, în cazul regimului de curgere turbulent vitezele de
curgere fiind mari, particulele lichide nu mai pot ocoli neregularităţile peretelui conductei,
desprinzându-se de acestea şi generând vârtejuri.
f) Limita inferioară a domeniului regimului turbulent fiind Re = 4000 , în urma
cercetărilor lui Nikuradze şi Moody s-a ajuns la concluzia unei împărţiri a domeniului turbulent
în trei subdomenii: rugos, semirugos şi neted. Problema va fi detaliată în cadrul unui paragraf
ulterior.
g) O altă caracteristică specifică turbulenţei, respectiv difuziei turbulente este
caracterul tridimensional al acesteia. Cu toate acestea, majoritatea teoriilor simplificate,
semiempirice, utilizează modele plane întrucât considerarea caracterului tridimensional
complică mult abordarea problemei.

2. Probleme rezolvate
1. Se consideră un rezervor în peretele căruia se practică două orificii mici. Adâncimea
lichidului în rezervor este h=3 m. Să se determine poziţia orificiilor astfel încât jeturile rezultate
să bată în același punct în planul orizontal al fundului rezervorului (fig.) și φA= φB= φ.
12
 Prof. dr. ing. Ichinur Omer

Rezolvare
-
pentru orificiul A: v𝑥 = 𝜑𝐴 √2𝑔ℎ1 și v𝑧 = 𝑔𝑡
𝑥
x = v𝑥 𝑡 → 𝑡 =
𝜑𝐴 √2𝑔ℎ1
𝑔 ⋅ 𝑡2 𝑥2
𝑧= →𝑧=
2 4𝜑𝐴 2 ℎ1
-
pentru orificiul B: v𝑥 = 𝜑𝐵 √2𝑔(ℎ − ℎ2 ) și v𝑧 = 𝑔𝑡
𝑥
x = v𝑥 𝑡 → 𝑡 =
𝜑𝐵 √2𝑔(ℎ − ℎ2 )
𝑔 ⋅ 𝑡2 𝑥2
𝑧= →𝑧=
2 4𝜑𝐵 2 (ℎ − ℎ2 )
Față de planul orizontal al fundului rezervorului:
- 𝑥2
pentru orificiul A: z = h − ℎ1 = 4𝜑 2ℎ
𝐴 1

- 𝑥2
pentru orificiul B: z = ℎ2 = 4𝜑 2 (ℎ−ℎ
𝐵 2)

(h − ℎ1 )4𝜑𝐴 2 ℎ1 = ℎ2 4𝜑𝐵 2 (ℎ − ℎ2 ) → ℎ1 (h − ℎ1 ) = ℎ2 (h − ℎ2 )
ℎ1 (h − ℎ1 ) = ℎ2 (h − ℎ2 )
ℎ2 2 − ℎℎ2 + ℎℎ1 − ℎ1 2 = 0 → ℎ2 = ℎ1

2. Printr-un ajutaj cu diametrul d1=4 cm, ţâşneşte un jet vertical liber de secțiune circulară.
Admiţând că pierderile de sarcină sunt neglijabile, Să se determine diametrul d2 al jetului, la
6m deasupra ajutajului, dacă viteza de ieşire este v1=20 m/s.

13
 Prof. dr. ing. Ichinur Omer

Rezolvare

Se scrie relaţia lui Bernoulli, între secțiunile 1-1 şi 2-2:

𝛼1 𝑣12 𝑝1 𝛼2 𝑣22 𝑝2
+ + 𝑧1 = + + 𝑧2
2𝑔 𝛾 2𝑔 𝛾

𝛼1 = 𝛼2 = 1 , 𝑧1 = 0

𝑝1 = 𝑝2 = 𝑝𝑎𝑡 = 0 (𝑠𝑐𝑎𝑟𝑎 𝑚𝑎𝑛𝑜𝑚𝑒𝑡𝑟𝑖𝑐𝑎)

𝑣2 = √𝑣12 − 2𝑔𝑧2 = √202 − 2 ∙ 9,81 ∙ 6=16.8 m/s

𝜋𝑑12 𝜋𝑑22 v1
𝑄 = v1 𝐴1 = v2 𝐴2 , v1 = v2 → 𝑑2 = 𝑑1 √
4 4 v2

20
𝑑2 = 4 ∙ 10−2 ∙ √ = 0,044𝑚 = 4,4 𝑐𝑚
16,8

3. Problemă propusă spre rezolvare

Se consideră un rezervor. Adâncimea lichidului în rezervor este h=2 m, orificiul fiind situat
la 50 cm față de de baza rezervorului. Să se determine vx, știind că φA= 0.97. Să se determine
distanța x față de rezervor la care jetul rezultat atinge planul orizontal al fundului
rezervorului.

14