Primul Țarat Bulgar

Articol
Discuție
Lectură
Modificare
Modificare sursă
Istoric

Unelte
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Question book-4.svg
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a
afirmațiilor pe care le conține.
Țaratul Bulgar
Bulgaria
Primul Țarat Bulgar
Първo българско царство
— Monarhie —
← Flag of None.svg← Simple Labarum.svg 681 d.Hr. – 1018 Simple Labarum.svg→ Coat
of Arms of the Emperor of Bulgaria (by Conrad Grünenberg).png→
Stemă
Stemă
]], IX - lea
Harta statului în timpul regelui [[Simeon |]], IX - lea
Capitală Pliska (681-893)
Preslav (893-972)
Skopje (972-992)
Ohrid (992-1018)
Limbă protobulgară (681-864)
bulgara veche (864-1018)
Religie Tengriism/Păgânism Slav (681-864)
Creștină (864-1018)
Guvernare
Formă de guvernare Monarhie
Conducător
Asparuh (primul)
Ivan Vladislav al Bulgariei(d) (ultimul)
Istorie
Epoca istorică Evul Mediu
Sosirea lui Asparuh 681 d.Hr.
Creștinarea Bulgariei 864 d.Hr.
Înfrângerea în fața Imperiului Bizantin 1018
Revolta lui Asan și Petru 1185
Date statistice
Suprafață
- secolul al X-lea 325.000 km²
Populație
- secolul al X-lea 2.000.000 loc.
Densitate 6,2 loc./km²
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Istoria Bulgariei
Stema Bulgariei
Acest articol este parte a unei serii
Preistoria pe teritoriul Bulgariei
Epoca pietrei
Epoca bronzului
Epoca fierului
Tribul Moesian
Cultura și civilizația moesiană
Moesia romană
Moesia
Vechii bulgari
Bulgaria de pe Volga
Țaratul Bulgar
Slavizarea bulgarilor
Bulgaria Medievală
Țaratul Vlaho-Bulgar
Bulgaria Otomană
Bulgaria Modernă
Redeșteptarea națională
Principatul Bulgariei
Rumelia Orientală
Regatul Bulgariei
Republica Populară Bulgaria
Republica Bulgară
Portal Bulgaria
v • d • m
Țaratul Bulgar (sau Imperiul Bulgar) (în limba bulgară modernă: Първo Българско
царство, Părvo bălgarsko tsarstvo) a fost un stat medieval fondat de vechii bulgari
în Balcanii de nord-est în jurul anului 681. La apogeul puterii sale se întindea
până la Budapesta și Marea Neagră și de la Nipru (azi în Ucraina) până la Marea
Adriatică. Pe măsură ce statul și-a întărit poziția în Balcani, a început o relație
cu Imperiul Bizantin, uneori prietenoasă, uneori ostilă. În cele din urmă Bulgaria
a devenit principalul rival al Bizanțului la nord, începând mai multe războaie.
Cele două puteri au avut, însă, și perioade de pace și aliere, cel mai relevant în
timpul Celui de-al Doilea Asediu Arab al Constantinopolului, când armata bulgară a
jucat un rol esențial în oprierea asediului și prevenirea unei invazii arabe în
Europa răsăriteană. Bizanțul a avut o influență culturală puternică asupra
Bulgariei, așa încât în 864 statul a adoptat creștinismul ca religie de stat.

Împărțirea Hanatului Avar a permis Bulgariei să își extindă granițele către nord-
vest până în Câmpia Panoniei (Ungaria de astăzi). Mai târziu, bulgarii s-au
confruntat cu sosirea pecenegilor și a cumanilor și au oprit incursiunile
maghiarilor în Europa, obligându-i să se așeze definitiv în Panonia.

La sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al X-lea, țarul Simeon I a

obținut mai multe victorii asupra bizantinilor și a realizat maxima întindere
teritorială a imperiului său. După distrugerea armatei bizantine în bătălia de la
Achelous, în 917, bulgarii au asediat Constantinopolul în 923 și 924. După ce și-au
refăcut forțele, în 1014, sub împăratul Vasile al II-lea, bizantinii au învins
bulgarii printr-o lovitură zdrobitoare, Bătălia de la Kleidion. Până în 1018, toate
fortărețele bulgare din Imperiul Bizantin se predaseră și în cele din urmă țaratul
s-a destrămat. Lui i-a urmat Cel de-al Doilea Țarat Bulgar, în 1185.

După adoptarea creștinismului, în 864, Bulgaria a devenit centrul cultural al

Europei slave. Această poziție fruntașă din punct de vedere cultural a fost
întărită de crearea de către bizantini a alfabetelor grecești modificate
alfabetelor glagolitic și chirilic, urmată de răspândirea scrierii în limba bulgară
veche către nord. Slavona (sau bulgara veche) a devenit limba cancelariilor unei
părți însemnate din Europa de est. În 927 a fost recunoscută independența
Patriarhiei Bulgariei.

Între secolele al VII-lea și al X-lea, populația locală de protobulgari, de origine

turcică, a fost treptat asimilată de restul populației, de origine slavă. Începând
cu secolul al X-lea, s-a statornicit numele de bulgar pentru a denumi poporul nou-
format, atât în vorbire cât și în scris. Răspândirea cunoașterii limbii slavone
vechi a prevenit asimilarea slavilor sudici în țările vecine, susținând crearea
unei identități bulgare.

Numele
Țaratul sau regatul Bulgar a devenit cunoscut sub denumirea de Bulgaria de la
recunoașterea de către Imperiul Bizantin în 681. Unii istorici folosesc, de
asemenea denumirile Bulgaria Dunăreană sau Primul Stat Bulgar. Oficial nu exista
decât un singur împărat în Europa iar denumirea de țarat sau regat vine de la
Caesar, care în Imperiul Roman de Răsărit însemna adjunct sau al doilea după
împărat. Între 681 și 864, Bulgaria a mai fost numită și Hanatul Bulgariei
Dunărene, pentru a se distinge de Bulgaria de pe Volga, un alt stat care s-a format
din poporul proto-bulgar care nu a migrat la sud de Dunăre în secolul al VII-lea.
Între 864 și până în 917/927, statul a fost numit Principatul Bulgar.

Apărut inițial ca o uniune între proto-bulgari și slavi pentru protecția reciprocă

de capriciile Imperiului Bizantin de la sud, dar și a avarilor de la nord-vest,
care au fost o putere în Europa începând cu anul 550 și până la sfârșitul secolului
al VIII-lea. Conform tradiției proto-bulgare, Primul Țarat a fost condus de un han.
Slavii au păstrat o autonomie semnificativă, pentru ca, în cele din urmă, limba și
tradițiile lor să devină dominante, Bulgaria devenit, astfel, o țară slavă.

Context
În timpul Imperiului Roman târziu, zona geografică pe care se întinde Bulgaria de
astăzi era împărțită în mai multe provincii, printre care Scitia Minor, Moesia
Superior și Moesia Inferior, Tracia, Macedonia, Dacia (la nord de Dunăre) și
Dardania. Populația acelei regiuni era compusă în principal din geți (daci)
romanizați și traci elenizați. Între secolele al VI-lea și al VII-lea, ca parte din
prima mare migrație a popoarelor indo-europene, mai multe valuri de slavi s-au
așezat în această regiune, ducând la slavizarea aproape completă a populației de
acolo.

Protobulgarii
Articol principal: Protobulgari.
Protobulgarii, un popor turanic,[4] care dețineau și elemente de origine scito-
sarmată, au format Hanatul Turc Apusean. Între 630 și 635, hanul Kubrat a reușit să
unească principalele triburi bulgare, creând o confederație puternică, denumită
Bulgaria Mare, cunoscută și ca Vechea Bulgarie Mare sau Onoguria. Sub presiunea
hazarilor, Vechea Bulgarie s-a împărțit în 668. Hanul Asparuh a plecat atunci
pentru a găsi un loc sigur, împreună cu un număr de protobulgari cuprins între 30
000 și 50 000. În 680, în urma bătăliei de la Ongal, Asparuh a fondat Primul
Imperiu Bulgar, la sud de Dunăre, pe pământ bizantin. Imperiul Bizantin a
recunoscut statul bulgar în 681. Denumirea de țarat urma să fie statornicită mai
târziu, când după creștinarea bulgarilor în 864, liderul Boris își va spune țar,
cuvânt derivat de la latinescul caesar.

Etnogeneza bulgară
Probabil că protobulgarii au fost în mare inferioritate numerică față de populația
slavă în sânul căreia s-au așezat. Între secolele al VII-lea și al X-lea,
protobulgarii au fost treptat absorbiți de către slavi, adoptând și ei o limbă
slavă de sud și convertindu-se la creștinismul de rit bizantin, în timpul lui Boris
I, în 864. Bulgarii de astăzi sunt considerați a fi urmași ai slavilor de sud.
Totuși, slavii erau doar unul dintre popoarele care se aflau în aria ocupată de
protobulgari, întrucât slavii înșiși erau un popor care abia ajunsese acolo, cu un
secol înainte de sosirea protobulgarilor. Mai multe populații au fost până la urmă
contopite, printre care se numără, traco-romani și traco-bizantini. Noul popor
format s-a numit bulgar și a considerat Bulgaria drept statul său. Bulgarii de
astăzi nu se dezic de vechiul stat dinaintea slavilor și nici de vechii locuitori,
tracii, dar în același timp își asumă o identitate slavă. În general, oamenii de
știință consideră că bulgarii actuali sunt rezultatul contopirii slavilor cu
autohtonii traci, greci și cu coloniștii latini, protobulgarii neavând un rol
semnificativ în cadrul etnogenezei bulgarilor, datorită numărului lor foarte redus
în comparație cu populațiile slavo-tracice, latine și grecești de pe teritoriul
actual al Bulgariei, fapt demonstrat prin analizele genetice făcute la nivelul
etnicilor bulgari, ceea ce a arătat slabe urme (aproape inexistente) lăsate de
protobulgari în ADN-ul bulgarilor actuali.

Istoria Țaratului

Întinderea primului stat al bulgarilor

Așezarea în Balcani
După victoria decisivă de la Ongala, în 680, armatele de protobulgari și slavi s-au
îndreptat spre sudul Munților Balcani, înfrângându-i din nou pe bizantini și
forțându-i să accepte un tratat de pace umilitor care recunoștea înființarea noului
stat în interiorul granițelor imperiului și instituia și plata unui tribut anual
către acest stat. În același timp, războiul cu hazarii a continuat la est, hanul
Asparuh pierind în luptă în anul 700. Protobulgarii au pierdut regiunile de la est
de râul Nistru, dar au reușit să păstreze tărâmurile din vest.

Succesorul lui Asparuh, hanul Tervel, l-a ajutat pe împăratul bizantin destituit
Iustinian al II-lea să-și recapete tronul, în 705. În schimb, a primit regiunea
Zagore din Tracia de Nord, aceasta fiind prima expansiune a țării la sud de
Balcani. Când Iustinian a încercat să ia înapoi această regiune, trei ani mai
târziu, armata lui a fost învinsă în bătălia de la Anchilaus. În 716, hanul Tervel
a semnat un acord important cu Bizanțul, așa încât în timpul asediului
Constantinopolului din 717-718, a trimis 50 000 de ostași pentru a-i ajuta pe
bizantini, omorând în jur de 30 000 de arabi și fiind numit de contemporanii lui
salvatorul Europei.

Instabilitatea internă și zbaterea pentru supraviețuire

Hanul Sevar, ultimul membru al clanului Dulo, a murit în 753. Acest eveniment a
aruncat hanatul într-o criză politică de durată, în timpul căreia tânăra țară a
fost în pericol de a fi distrusă. În cincisprezece ani, toți cei șapte hani care au
stăpânit au fost asasinați. Au existat două mari facțiuni: nobilii care doreau un
război precaut împotriva Imperiului Bizantin, și cei care doreau încheierea pașnică
a conflictului. Împăratul bizantin Constantin al V-lea (745-775) s-a folosit de
acest conflict intern pentru a distruge Bulgaria, lansând nouă mari campanii
militare în acest scop. În 763, l-a învins pe hanul bulgar Telets, la Anchilaus,
însă nu a mai putut avansa spre nord. În 775, hanul Telerig l-a păcălit pe
Constantin, făcându-l să dezvăluie cine erau spionii bizantini de la Curtea
Bulgară, după care i-a executat pe aceștia în capitala Pliska. Sub succesorul lui,
hanul Kardam, războiul a căpătat o turnură favorabilă odată cu victoria în bătălia
de la Marcelae din 792. Bizantinii au suferit atunci o înfrângere năprasnică, fiind
obligați să plătească tribut hanilor. În urma acestei victorii, criza a luat
sfârșit, iar Bulgaria a pășit în următorul secol stabilă, mai puternică și
întărită.

Hanul Krum sărbătorind victoria de la Pasul Vrabița

Extinderea teritorială
Sub conducerea marelui han Krum (803-814), cunoscut și sub numele de Crummus, sau
Keanus Magnus, Bulgaria s-a întins spre sud și spre nord-est, ocupând teritoriile
Dunării mijlocii, Sofia în 809 și Adrianopol în 813, amenințând Constantinopolul.
Între 804 și 806, armatele bulgare au dat o lovitură crâncenă Hanatului Avar,
realizând pe Dunărea mijlocie o graniță cu Imperiul Franc. Dubla lovitură dată
avarilor de hanul Krum și de armatele regelui francilor, Carol cel Mare, a dus la
destrămarea definitivă a hanatului (care fusese timp de aproape două secole o
putere în Europa), până în 815.
În 811 o mare armată bizantină a fost învinsă decisiv în Bătălia de la Pasul
Vrabița. Împăratul bizantin Nechifor I a fost ucis alături de cea mai mare parte
din trupele lui, craniul lui fiind folosit pe post de pahar pentru băutură. Krum a
îndreptat trupele către Tracia, învingându-i pe bizantini din nou la Versinikia, în
813. După o încercare șireată de a-l ucide pe han în timpul negocierilor, Krum a
jefuit întreaga Tracie, mutând cei 10 000 de locuitori ai săi în Bulgaria de pe
Dunăre. A continuat cu zel pregătirile pentru capturarea Constantinopolului,
construind 5000 de vehicole blindate cu fier pentru a transporta echipamentul
militar. Aceste acțiuni i-au determinat pe bizantini să ceară ajutor de la
împăratul franc Ludovic cel Pios. În urma morții subite a marelui han, această
campanie nu a mai fost lansată.

Hanul Krum a implementat reforme legate, stabilind reguli și pedepse egale pentru
toți locuitori țării, în încercarea de a reduce sărăcia și de a strânge legăturile
dintre popoarele statului său mult lărgit.

Bulgari ucigând creștini. După Menologhionul împăratului Vasile al II-lea (976-

1025).
Hanul Omurtag (814-831) a semnat un tratat de pace de 30 de ani cu Imperiul
Bizantin, permițând ambelor țări să-și refacă economia după conflictele sângeroase
în care fuseseră implicate în primul deceniu al secolului. Până în 827 granițele
nord-vestice cu Imperiul Franc au fost stabilite clar în lungul Dunării mijlocii.
Multe construcții au fost ridicate în capitala Pliska, printre care un palat măreț,
temple, reședința, fortăreața, citatela și baia conducătorului, în principal din
piatră și cărămidă.

În anul 814 hanul Omurtag a dezlănțuit persecutarea creștinilor din Balcani.[5]

Executarea creștinilor este descrisă în Menologul împăratului Vasile al II-lea.

În timpul scurtei conduceri a hanului Malamir (831-836), importantul oraș Plovdiv a

fost alipit țării. Sub hanul Presian (836-852), bulgarii au ocupat cea mai mare
parte din Macedonia, iar granițele țării ajungeau până la Mările Adriatică și Egee.
Faptul că istoricii bizantini nu menționează nicio rezistență împotriva expansiunii
bulgare în Macedonia duce la concluzia că această extindere a fost în mare parte
pașnică. Între 839 și 842, bulgarii au început un război cu sârbii, care nu s-a
bucurat de succes.