Poezii-Tudor Arghezi

1.Zdreanță

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,

Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din calţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pareche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebat

Gospodina. - "L-a mâncat! "
"Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte. "
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,

Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
"S-a făcut a dracului! "
2.Cenușa visărilor

Cenusa visarilor noastre

Se cerne gramezi peste noi,
Precum se coboara pe glastre,
Atinse, petalele-albastre,
De-o giza cazuta de sus printre foi.

Se scutura vintul si geme.

Pamintul e una cu cerul,
Orasele-s bulgari si gheme,
Ghitare adinci de blesteme.
Si aerul - rece ca fierul.

Pamintul e-o moara desarta

Cu larve cersind adapost.
Miscindu-se-n pulberea moarta,
Ce-n haos mereu se desarta:
Tarina visarii ce-a fost.

3.Apele tăcute

Râuri gemene fecioare,

Vă primim de la izvoare.

Curgeţi, ape moi şi line,

Curgeţi fără de-ncetare,
În văpaia lunii pline,
Dintr-o zare într-altă zare.

Limpezi cum le-am cunoscut,

Şapte văi au străbătut,
Şapte neamuri le-au băut,
Pline ca şi la-nceput.

Argeşul şi Oltul meu,

Vă păzeşte Dumnezeu.
Din adânc cine vă mână,
Ce stăpân sau ce stăpână?

Fiţi beteala pe vecie-n

Fericita Românie.
4.Adam si Eva

Urându-i-se singur în stihii,

A vrut și Dumnezeu să aibă-n cer copii
Și s-a gândit din ce să-i facă,
Din borangic, argint sau promoroacă,
Frumoși, cinstiți, nevinovați.
Se puse-așezământul dintre frați.

Dar i-a ieșit cam somnoros și cam

Trândav și nărăvaș strămoșul meu
Adam;
Că l-a făcut, cum am aflat,
Cu praf și nițeluș scuipat;
Ca să încerce dacă un altoi
De stea putea să prindă pe noroi,
Că, de urât, scuipând în patru zări,
Stingher,
Făcuse și luminile din cer.

Dar iată că l-a nimerit,

Din pricina aluatului, greșit,
Și că Adam, întâiul fiu
Al Domnului, ieșise, parcă, și zbanghiu.
Nu-i vorbă, nici o poză nu ne-nvață
Cum ar fi fost omul dintâi la față.

Nici unda lacului nu l-a păstrat,

În care se-oglindea la scăpătat.
Puterea lui dumnezeiască,
Dormind mereu, căta să-l mai trezească;
I-a rupt un os din coaste, ceva,
Și-a zămislit-o și pe Eva.

Mai poți căsca de lene, iarăși,

Când ai o soră și-un tovarăș?
S-au luat de mâini și-au cutreierat
Grădina toată-n lung și-n lat.

Să nu te miri că, șovăind și mici,

Li se julea și nasul prin urzici.
5. Stupul lor

Stupul lor de pe vâlcea

Stă păzit într-o broboadă
De trei plopi înnalţi, de nea,
Pe o blană de zăpadă.

Prisacarul le-a uitat,

Şi-a căzut si peste ele
Iarna, grea ca un plocat,
Cu chenar de peruzele.

Înlauntru însă-n stup

Lucrătoarele sunt treze
Şi făcând un singur trup
Nu-ncetează să lucreze.

Că niciuna n-a muncit

Pentru sine, ci-mpreună
Pentru stupul împlinit
Cu felii de miere bună.