Scurte consideraţii

pe marginea unor dispoziţii de procedură civilă

interpretate neunitar în practica judiciară

Prof. univ. dr. Gabriel BOROI1

Judecător dr. Delia Narcisa THEOHARI2

În prezentul articol am analizat o serie de dispoziţii de procedură civilă,

cuprinse în cod sau în diverse acte normative speciale, a căror aplicare în
practica judecătorească a generat soluţii divergente.

■ Domeniul de aplicare a art. 158 alin. (1) C. proc. civ. privind

domiciliul sau, după caz, sediul procesual ales

Potrivit art. 158 alin. (1) C. proc. civ., în caz de alegere de domiciliu sau,
după caz, de sediu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea
actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în
lipsa unei asemenea mențiuni, comunicarea se va face, după caz, potrivit art.
155 sau 156.

În legătură cu acest text legal, expunem următoarele observații punctuale:

a) Alegerea de domiciliu/sediu poate fi făcută numai de către parte pentru

sine, iar nu și pentru cealaltă parte; cu alte cuvinte, o parte nu poate alege
domiciliul/sediul procesual al celeilalte părți.
De exemplu, dacă contestatorul (debitor) a indicat, în cuprinsul unei
contestații la executare, domiciliul procesual ales al intimatului (creditor),
preluând domiciliul pe care această din urmă parte și l-a ales, la momentul
depunerii cererii de executare silită la executorul judecătoresc, pentru
comunicarea actelor de executare, instanța nu va proceda la citarea intimatului la
acest domiciliu procesual ales, ci va pune în vedere contestatorului să indice
domiciliul sau reședința intimatului pentru a fi citat potrivit art. 155 C. proc. civ.
Această soluție are în vedere faptul că, pe de o parte, în cadrul procesului
privind contestația la executare, intimatul nu a procedat la alegerea unui astfel de
domiciliu, alegerea făcută de cealaltă parte nefiind operantă, iar, pe de altă parte,
domiciliul procesual ales în fața executorului judecătoresc, în absența unei
manifestări de voință a părții vizate, nu poate fi extins și în faza judecății
desfășurate în fața instanței.
Se impune însă observarea dispoziției art. 202 alin. (3) teza a II-a C. proc.
civ., potrivit căreia, dacă părțile nu își aleg un mandatar sau nu se înțeleg asupra
persoanei mandatarului (în caz de coparticipare procesuală, când numărul
părților este foarte mare), judecătorul va numi, prin încheiere, un curator special,
în condițiile art. 58 alin. (3), care va asigura reprezentarea reclamanților sau,
1
Rector al Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti, formator la Institutul Naţional al
Magistraturii.
2
Judecător în cadrul Curții de Apel București, formator la Institutul Naţional al Magistraturii.
după caz, a pârâților și căruia i se vor comunica actele de procedură. Prin
urmare, numai în această situație, în vederea asigurării desfășurării normale a
activității de judecată, instanța va fi aceea care va desemna mandatarul comun
în persoana curatorului special, la sediul profesional al căruia se vor comunica
părților actele de procedură.

b) Alegerea de domiciliu sau de sediu trebuie să fie expresă, neputând fi

dedusă din alte circumstanțe ale cauzei.
Simplul fapt că cererea de chemare în judecată este semnată de către
avocatul reclamantului, ipoteză în care sediul profesional al acestuia se impune a
fi menționat în cuprinsul cererii, raportat la art. 194 lit. b) C. proc. civ., nu
determină concluzia că reclamantul și-a ales domiciliul procesual la sediul
avocatului care îl reprezintă.
Este de observat însă că, în ipoteza art. 202 C. proc. civ., mandatarul
comun indicat de către părți reprezintă persoana însărcinată cu primirea actelor
de procedură la domiciliul sau la sediul acestuia, aspect ce rezultă din alin. (1) al
articolului menţionat. Ca atare, prin indicarea de către părți, la solicitarea
instanței, a mandatarului comun, acestea își aleg practic și domiciliul sau sediul
procesual la domiciliul sau la sediul mandatarului.

c) Oricare parte din proces, persoană fizică sau juridică ori entitate fără
personalitate juridică, are dreptul să îşi aleagă un domiciliu sau sediu procesual
pentru comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură pe parcursul litigiului,
urmând ca această operaţiune să se efectueze numai la domiciliul/sediul
procesual ales, iar nu și în condiţiile art. 155 sau, după caz, ale art. 156 C. proc.
civ.
Astfel, dacă partea și-a ales, în condițiile legii, un domiciliu procesual
pentru comunicarea actelor de procedură, prima instanță va dispune citarea părții
exclusiv la acest domiciliu. Eventuala critică de nelegalitate a hotărârii primei
instanțe, invocată de parte în apel, pentru considerentul că citarea sa pe
parcursul judecării cauzei în primă instanță s-a efectuat numai la domiciliul
procesual ales, iar nu și în condițiile art. 155 sau, după caz, art. 156 C. proc. civ.,
are caracter nefondat.
În schimb, în ipoteza în care o parte și-a ales un domiciliu sau, după caz,
sediu procesual cu respectarea dispozițiilor legale, citarea acesteia în condițiile
art. 155 sau art. 156 C. proc. civ. atrage nelegalitatea îndeplinirii procedurii de
citare, citația și dovada de înmânare sau procesul-verbal, după caz, fiind nule
prin raportare la art. 157 alin. (3) C. proc. civ. cu trimitere la alin. (1) lit. e) al
aceluiași articol, respectiv art. 164 alin. (3) cu trimitere la alin. (1) lit. c).
O problemă controversată ivită în practica judiciară vizează caracterul
legal sau, dimpotrivă, nelegal al procedurii de citare în situația în care o parte,
deși își alesese domiciliul procesual în condițiile legii, a fost citată la domiciliul
său inserat în cartea de identitate, loc în care a primit citația și a semnat dovada
de înmânare a acesteia.
Sancțiunea care intervine în ipoteza în care citarea nu s-a efectuat la
domiciliul procesual ales este nulitatea procedurii de citare [citația și dovada de
înmânare sau procesul-verbal, după caz, fiind nule prin raportare la art. 157 alin.
(3) C. proc. civ. cu trimitere la alin. (1) lit. e) al aceluiași articol, respectiv art. 164
alin. (3) cu trimitere la alin. (1) lit. c)]. În acest caz, caracterul expres al nulității
determină prezumția relativă a vătămării, potrivit art. 175 alin. (2) C. proc. civ. În
schimb, continuând raționamentul, primirea și semnarea citației de către partea
însăși sunt de natură să răstoarne prezumția de vătămare, partea fiind înștiințată
cu privire la existența și locul desfășurării procesului, precum și în legătură cu
celelalte elemente care, în concepția legiuitorului, este necesar a fi cunoscute de
către destinatar. Drept consecință, fiind înlăturată prezumția vătămării, apreciem
că, în această situație, părții i-ar reveni sarcina de a face dovada unui prejudiciu
decurgând din faptul că nu a fost citată la domiciliul procesual ales.
De pildă, partea citată personal pentru administrarea interogatoriului și
care nu s-a prezentat la termenul de judecată stabilit în acest scop ar putea
susține că vătămarea pe care a suferit-o decurge din împrejurarea că instanța
poate face aplicarea art. 358 C. proc. civ., deși și-a ales domiciliul la sediul
profesional al avocatului său tocmai în considerarea faptului că este un specialist
al dreptului și că, într-o atare calitate, o putea atenționa cu privire la exercitarea
obligațiilor procesuale și la consecințele juridice ale nerespectării acestora.

d) Faptul că partea a specificat în cuprinsul actului de procedură un

domiciliu sau, după caz, un sediu procesual ales nu îi înlătură obligația
procedurală de a-și indica și domiciliul sau reședința ori sediul.
Astfel, în timp ce domiciliul/sediul procesual ales privește exclusiv locul
unde vor fi comunicate actele de procedură pe parcursul procesului, alegerea
unui astfel de domiciliu fiind lăsată, de principiu, la latitudinea părții, domiciliul
sau reședința ori sediul reprezintă datele acesteia de identificare, specificarea lor
constituind o obligație procesuală în sarcina sa. Menționarea acestor din urmă
date se impune nu numai din perspectiva identificării părții și, eventual, a
posibilității de punere în executare a hotărârii judecătorești, ci și din aceea a
incidenței anumitor instituții de drept procesual a căror aplicare este legată de
noțiunea de "domiciliu" (competență etc.).

e) În cazul persoanei fizice, „locul ales” menționat în cuprinsul art. 155

alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ. este diferit de domiciliul procesual ales
reglementat de art. 158 C. proc. civ.
Astfel, potrivit art. 155 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., persoanele
fizice vor fi citate la domiciliul lor; în cazul în care nu locuiesc la domiciliu, citarea
se va face la reședința cunoscută ori la locul ales de ele. Acest „loc ales de ele”
se referă la ipoteza în care persoana fizică nu se află nici la domiciliul înscris în
actul de identitate, nici la reședința sa în sensul atribuit de Codul civil acestei
noțiuni, ci într-un alt loc.
Spre deosebire la domiciliul procesual ales, unde se găsește persoana
însărcinată cu primirea corespondenței, la „locul ales” se găsește însăși partea.
Aspectul că cele două noțiuni sunt diferite rezultă și din mențiunea
existentă în finalul alin. (1) al art. 158 C. proc. civ., respectiv din faptul că, dacă
partea nu a indicat, în ipoteza domiciliului procesual ales, și persoana însărcinată
cu primirea actelor de procedură, comunicarea se va face potrivit art. 155 sau,
după caz, art. 156 C. proc. civ., textul art. 155 incluzând, în alin. (1) pct. 6 teza a
II-a, „locul ales de parte”.
Prin urmare, în situaţia în care partea ar indica un loc de comunicare a
actelor de procedură cu titlul de domiciliu procesual ales şi pe ea însăşi ca
persoană însărcinată cu primirea corespondenţei, nu ne vom afla în prezenţa
unui domiciliu procesual ales în condiţiile art. 158 alin. (1) C. proc. civ., ci a
noţiunii de „loc ales” inserate în art. 155 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ.

f) Alegerea unui domiciliu sau sediu procesual presupune, totodată, şi

indicarea expresă a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură, iar
nu numai a adresei.
Din moment ce legea nu introduce vreo distincţie, persoana însărcinată cu
primirea actelor de procedură poate fi atât o persoană fizică, cât şi una juridică
(diferită de destinatar, astfel cum am arătat mai sus).
Alegerea unui domiciliu sau, după caz, a unui sediu implică indicarea
adresei unde urmează a fi comunicate actele de procedură, la care se adaugă
obligația procesuală a părții de a specifica și o persoană însărcinată cu primirea
acestora la adresa menţionată, dat fiind faptul că partea nu se găsește în acel
loc.
Se impune evidențierea faptului că textul art. 158 alin. (1) C. proc. civ. nu
introduce vreo deosebire între felul persoanei însărcinate cu primirea actelor de
procedură, persoană fizică sau persoană juridică, motiv pentru care nici
interpretarea textului nu poate fi făcută diferențiat. De altfel, faptul că o persoană
juridică poate fi mandatată de o parte drept persoană însărcinată cu primirea
actelor de procedură rezultă și din dispozițiile art. 202 alin. (2) C. proc. civ.
În ipoteza în care partea mandatează o persoană juridică pentru primirea
actelor de procedură la domiciliul sau, după caz, la sediul procesual ales,
procedura este legal îndeplinită dacă dovada de înmânare a fost semnată de
funcţionarul sau de persoana însărcinată cu primirea corespondenţei la sediul
persoanei juridice (persoană desemnată cu această atribuție de către persoana
juridică, iar nu de către partea litigantă care și-a ales domiciliul procesual la
sediul persoanei juridice) ori, în lipsa acestora, de administratorul clădirii sau, în
lipsa acestuia din urmă, dacă procesul-verbal întocmit în acest scop a fost
semnat de paznicul ori de agentul de pază, potrivit art. 162 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, dacă o parte şi-a ales domiciliul procesual la sediul locului de
muncă, fiind indicată persoana juridică angajatoare ca persoană însărcinată cu
primirea actelor de procedură, procedura de comunicare a citațiilor sau a altor
acte de procedură este legală în ipoteza în care, de pildă, funcţionarul persoanei
juridice, însărcinat de aceasta cu primirea corespondenţei, semnează de primire
dovada de înmânare.
În cazul descris anterior, locul de muncă constituie un domiciliu procesual
ales în înțelesul art. 158 alin. (1) C. proc. civ., iar nu „locul cunoscut unde își
desfășoară permanent activitatea curentă” în sensul art. 155 alin. (1) pct. 6 teza
finală C. proc. civ., acesta din urmă fiind aplicabil numai în ipoteza în care partea
nu are un domiciliu procesual ales și nici nu locuiește la domiciliu sau la
reședință ori într-un anumit loc ce nu reprezintă nici domiciliu, nici reședință în
sensul legii civile.
Dând un alt exemplu, în ipoteza în care reclamantul și-a ales domiciliul
procesual la locul de muncă, respectiv în Bucureşti, sectorul 4, B-dul Splaiul
Independenței nr. 5, la sediul Curții de Apel Bucureşti, persoana juridică
însărcinată cu primirea actelor de procedură de către reclamant este însăși
curtea de apel, nefiind necesar ca reclamantul să nominalizeze suplimentar și o
persoană angajată la serviciul de registratură al acestei instanțe. Ca atare,
procedura citării reclamantului este legal îndeplinită dacă dovada de înmânare a
citației a fost semnată de către un funcţionar desemnat cu primirea
corespondenţei.
De asemenea, în practica judiciară sunt foarte frecvente cazurile în care
partea îşi alege domiciliul sau sediul procesual la sediul profesional al avocatului
care îi asigură reprezentarea în proces, fiind fără relevanță forma de organizare
a profesiei de avocat (cabinet sau societate profesională). Într-un astfel de caz,
este necesar ca partea să precizeze în mod expres aceasta şi să indice cabinetul
ori societatea de avocatură din care face parte avocatul şi la sediul profesional al
căruia şi-a ales domiciliul sau sediul procesual.
Prin urmare, nu este necesară indicarea de către parte a unui anumit
avocat din cadrul cabinetului sau al societății profesionale de avocatură spre a
primi actele de procedură, căci însuși cabinetul (avocatul) sau societatea
profesională a fost însărcinat(ă) cu această atribuție.
Potrivit art. 162 alin. (1) C. proc. civ., (...) atunci când actul (actul de
procedură – n.n.) urmează a fi înmânat unui avocat (...) se poate face
funcționarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenței, care va
semna dovada; în lipsa acestora, înmânarea citației sau a actelor de procedură
se va face administratorului clădirii, iar, în lipsă, paznicului sau agentului de
pază, care va semna procesul-verbal întocmit în acest scop de către agent, după
ce acesta din urmă a certificat în prealabil identitatea și calitatea sa.
Dacă s-ar primi interpretarea potrivit căreia partea trebuie să nominalizeze
un anumit avocat din cadrul cabinetului sau al societății profesionale de
avocatură pentru primirea actelor de procedură, textul art. 162 alin. (1) C. proc.
civ. nu ar mai fi aplicabil, căci numai avocatul ar fi îndrituit să primească actele
comunicate.
Prin urmare, în cazul dat, procedura se consideră legal îndeplinită dacă
dovada de îndeplinire a comunicării este semnată de funcţionarul sau de
persoana însărcinată cu primirea corespondenţei din cadrul cabinetului sau al
societății ori, în lipsa acestora, de administratorul clădirii sau, în lipsa acestuia din
urmă, dacă procesul-verbal întocmit în acest scop a fost semnat de paznicul ori
de agentul de pază, potrivit art. 162 alin. (1) C. proc. civ.
Dacă partea a indicat o adresă drept domiciliu sau, după caz, sediu
procesual, însă nu a precizat numele ori denumirea persoanei însărcinate cu
primirea corespondenţei, citarea şi comunicarea altor acte de procedură se vor
face fără a se lua în considerare domiciliul sau sediul ales, urmând a fi
respectate regulile prevăzute de art. 155 sau art. 156 C. proc. civ. Astfel, în
ipoteza specificată anterior, dacă partea a fost citată totuși la domiciliul procesual
ales, procedura de citare nu se va considera legal îndeplinită, cu atât mai mult cu
cât la domiciliul procesual ales nu se află persoana indicată ca destinatar și, ca
atare, agentul procedural nu o poate găsi și identifica.

g) Domiciliul sau sediul procesual ales poate fi schimbat pe parcursul

desfăşurării procesului, cu respectarea art. 172 C. proc. civ.
Potrivit art. 172 C. proc. civ., dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a
schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoştinţeze instanţa,
indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă
prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar
odată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea locului
citării; în cazul în care partea nu face această încunoştinţare, procedura de citare
pentru aceeaşi instanţă este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare.
Aceste dispoziții legale sunt aplicabile și în ceea ce privește schimbarea în
cursul procesului a domiciliului sau a sediului procesual ales. Sancţiunea care
intervine în cazul în care partea omite să facă o atare încunoştinţare vizând
schimbarea domiciliului sau a sediului procesual ales este aceea că procedura
de citare se va considera legal îndeplinită la vechiul loc de citare, pentru aceeași
instanță.
Apreciem că renunțarea unilaterală la contractul de asistență juridică nu
implică în mod automat și renunțarea părții la alegerea de domiciliu făcută la
sediul profesional al avocatului care o reprezenta în proces, fiind necesar ca
partea sau avocatul să arate în mod expres și că renunță la alegerea de
domiciliu sau de sediu ori, după caz, la însărcinarea privind primirea actelor de
procedură, întrucât domiciliul sau sediul procesual ales nu constituie obiect al
contractului de asistență juridică. În majoritatea cazurilor practice o atare
problemă nu se ridică, întrucât persoanele vizate aduc la cunoștința instanței
faptul că odată cu renunțarea unilaterală la contractul de asistență juridică
încetează și însărcinarea de primire a corespondenței la domiciliul sau sediul
procesual ales.

h) Alegerea de domiciliu sau de sediu procesual implică și acordul

persoanei la adresa căreia se vor comunica actele de procedură, o atare
însărcinare constituind în sine un mandat.
Dacă persoana indicată de către parte la domiciliul sau sediul procesual
ales refuză primirea corespondenței, alegerea de domiciliu sau de sediu nu este
operantă, fiind necesar ca partea să își aleagă un alt domiciliu sau sediu
procesual, în caz contrar, actele de procedură urmând a-i fi comunicate în
condițiile art. 155 sau art. 156 C. proc. civ.

i) Procedura de comunicare nu este legal îndeplinită în ipoteza în care în

citație sau, după caz, în comunicare nu este menționată persoana însărcinată cu
primirea actelor de procedură, ci numai adresa domiciliului sau sediului
procesual ales.
 În situația descrisă, procedura nu este legal îndeplinită, întrucât la
domiciliul sau la sediul procesual ales nu se găsește persoana destinatarului
înscris în citație sau în comunicare, astfel încât agentul procedural, necunoscând
persoana însărcinată de destinatar cu primirea actelor de procedură, nu poate
face corespondența dintre persoana destinatarului și adresa menționată în citație
sau în comunicare.

■ Invocarea necompetenței secțiilor specializate ale aceleiași

instanțe judecătorești sau, după caz, a completelor specializate ale
aceleiași secții

Potrivit art. 136 alin. (1) și (4) C. proc. civ., dispozițiile prezentei secțiuni
(privind necompetența și conflictele de competență – n.n.) privitoare la excepția
de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în
cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță
prin încheiere. (...); dispozițiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător și în
cazul completelor specializate.

În primul rând, normele care vizează „competența” specializată a secției

sau a completului unei instanțe nu constituie norme de competență, ci norme de
organizare judiciară.
Astfel, sediul de reglementare a secțiilor și completelor specializate se
găsește în legea de organizare judiciară, iar simplul fapt că, în concret, secțiile și
completele specializate se înființează, la propunerea colegiilor de conducere ale
fiecărei instanțe, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, iar
componența se stabilește de colegiul de conducere al instanței respective nu
este de natură să conducă la o concluzie diferită, din moment ce atribuțiile
menționate sunt conferite tot prin legea de organizare judiciară.
Apoi, dacă dispozițiile privind specializarea secțiilor și a completelor ar fi
constituit norme de competență, prevederea de trimitere la regulile privitoare la
excepția de necompetență și la conflictele de competență din cadrul art. 136 alin.
(1) C. proc. civ. nu și-ar mai fi găsit vreo justificare, întrucât regulile respective li
s-ar fi aplicat în mod automat în considerarea calificării de norme de competență,
nefiind necesară corelația legală.
În al doilea rând, dispozițiile privitoare la excepția de necompetență și la
conflictul de competență se aplică necompetenței specializate, ținându-se cont și
de posibilitatea stabilirii unei corespondențe între aceste instituții.
De pildă, art. 131 C. proc. civ. nu este aplicabil întocmai competenței
specializate, textul legal impunând verificări exclusiv sub aspectul competenței
generale, materiale și teritoriale, competența specializată cercetându-se, în
ipoteza cererilor introductive de instanță, în condițiile art. 200 alin. (1) și (2) C.
proc. civ., anterior fixării primului termen de judecată (aspect ce nu determină
însă concluzia că o eventuală necompetență specializată nu poate fi invocată și
ulterior acestui moment procesual, pentru motivele ce vor fi arătate în
continuare).
 În schimb, necompetența specializată se invocă prin intermediul excepției
cu aceeași denumire și determină, în caz de admitere, declinarea competenței
de soluționare a cauzei în favoarea secției sau a completului specializat
competent, instanța pronunțându-se prin încheiere nesusceptibilă de nicio cale
de atac.

Prima chestiune de practică judiciară neunitară privește momentul până la

care poate fi invocată excepția de necompetență specializată și dacă aceasta
poate fi ridicată, din oficiu, de către instanță.
Apreciem că problema menționată își găsește rezolvarea prin corelarea
celor două aspecte specificate în debutul acestui comentariu.
În primul rând, dat fiind faptul că normele de competență specializată sunt
norme de organizare judecătorească, acestea sunt de ordine publică și, ca atare,
pot fi invocate, din oficiu, de către instanță.
În al doilea rând, din moment ce art. 130 C. proc. civ. reglementează
aspectul invocării numai a necompetenței generale, materiale și teritoriale, iar nu
și a necompetenței specializate, textul în discuție nu îi va fi aplicabil și excepției
de necompetență specializată. Considerăm că specializarea secțiilor sau a
completelor nu poate fi asimilată competenței materiale, din moment ce aceasta
din urmă privește o delimitare în plan vertical a instanțelor, în caz de
necompetență materială procesul fiind de competența unei instanțe de alt grad,
potrivit art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ceea ce nu este situația
necompetenței specializate. Din moment ce excepția de necompetență
specializată este absolută, aceasta va urma regimul juridic indicat în cadrul art.
247 alin. (1) C. proc. civ., putând fi, ca atare, invocată în orice stare a procesului.

Cea de-a doua problemă privește motivul de casare prin intermediul

căruia se poate invoca în recurs necompetența specializată. În opinia noastră,
nelegalitatea deciziei instanței de apel decurgând din încălcarea competenței
specializate a secției sau a completului care a soluționat apelul se invocă prin
intermediul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
(„când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale”), în considerarea
caracterului acestor reguli de norme de organizare judecătorească, iar nu al pct.
3 al aceluiași alineat („când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de
ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii”).

■ Aplicarea în timp a O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de

timbru3 sub aspectul dispoziţiilor procedurale vizând soluționarea cererii
de acordare a facilităţilor pentru plata taxei judiciare de timbru, a cererii de
reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru etc.

În conformitate cu dispoziţiile art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013, pentru

cererile şi acţiunile introduse până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de
urgenţă, timbrul judiciar se aplică, respectiv taxele judiciare de timbru se

3
M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013.
stabilesc şi se plătesc în cuantumul prevăzut de legea în vigoare la data
introducerii lor.
Potrivit art. 58 lit. a) din același act normativ, la data intrării în vigoare a
prezentei ordonanţe de urgenţă se abrogă Legea nr. 146/1997 privind taxele
judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173
din 29 iulie 1997, cu modificările şi completările ulterioare.
Art. 24 C. proc. civ. prevede că dispozițiile legii noi de procedură se aplică
numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.
De asemenea, art. 25 alin. (1) C. proc. civ. specifică faptul că procesele în
curs de judecată, precum și executările silite începute sub legea veche rămân
supuse acestei legi.

O.U.G. nr. 80/2013 a intrat în vigoare la data de 29 iunie 2013, după noul
Cod de procedură civilă (15 februarie 2013), şi conţine dispoziții procedurale
speciale în cuprinsul său, cum sunt cele referitoare la procedura de soluționare a
cererii persoanei juridice de acordare a facilităților pentru plata taxei judiciare de
timbru sau a cererii de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de
timbru.
Dat fiind faptul că acest act normativ cuprinde inclusiv norme de
procedură, precum și că a intrat în vigoare ulterior Codului de procedură civilă,
devin incidente dispozițiile art. 24 și art. 25 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru
care normele sale procedurale se vor aplica numai proceselor începute după
data intrării în vigoare a ordonanței de urgenţă.
Art. 55 din O.U.G. nr. 80/2013 se referă la cuantumul taxelor judiciare de
timbru și nu poate constitui temei pentru a aprecia că și normele procedurale
cuprinse în acest act normativ se aplică numai proceselor începute după data
intrării sale în vigoare, temeiul juridic pentru a fundamenta o astfel de soluție
legală fiind reprezentat însă de art. 24 și art. 25 alin. (1) C. proc. civ.
Prin urmare, în ipoteza în care procesul este început anterior intrării în
vigoare a O.U.G. nr. 80/2013, chiar dacă cererea persoanei juridice de acordare
a facilităților la plata taxei judiciare de timbru este formulată ulterior intrării în
vigoare a acestui act normativ, ea va fi guvernată de Legea nr. 146/1997, iar nu
de O.U.G. nr. 80/2013.

■ Natura juridică a termenului de 5 zile, prevăzut de art. 33 alin. (2)

din O.U.G. nr. 80/2013 pentru formularea cererii de acordare a facilităţilor la
plata taxei judiciare de timbru. Raportul acestuia cu dispoziţiile art. 12 alin.
(1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă 4,
care prevăd că ajutorul public judiciar se acordă oricând în cursul judecăţii.
Fixarea termenului de judecată pentru cererea de acordare a facilităților la
plata taxei judiciare de timbru în etapa regularizării cererii de chemare în
judecată

Potrivit art. 33 alin. (2) teza I şi teza a II-a din O.U.G. nr. 80/2013, dacă
cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată,
4
M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008.
reclamantului i se pune în vedere, în condiţiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul
de procedură civilă [în ultima formă republicată, art. 200 alin. (3) teza I C. proc.
civ. – n.n.], obligaţia de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanţă şi de a
transmite instanţei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel
mult 10 zile de la primirea comunicării instanţei; prin aceeaşi comunicare instanţa
îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condiţiile legii,
cerere de acordare a facilităţilor la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5
zile de la primirea comunicării.
În conformitate cu prevederile art. 12 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008,
ajutorul public judiciar se acordă oricând în cursul judecăţii, de la data formulării
cererii de către persoana interesată, şi se menţine pe tot parcursul etapei
procesuale în care a fost solicitat.

Din întregul conținut al primului text legal rezultă cu prisosinţă faptul că

aplicarea lui este corelată cu procedura verificării şi regularizării cererii, motiv
pentru care numai în ipoteza unui proces început sub imperiul noului Cod de
procedură civilă şi numai în legătură cu timbrarea unei cereri introductive de
instanţă, dat fiind faptul că doar aceasta este supusă regularizării prevăzute de
art. 200 C. proc. civ., va fi aplicabil termenul de 5 zile de formulare a cererii de
ajutor public judiciar, pentru restul cazurilor fiind incident art. 12 alin. (1) din
O.U.G. nr. 51/2008.
Termenul de 5 zile a fost instituit de O.U.G. nr. 80/2013 în contextul în
care se impunea ca acesta să aibă o durată redusă în raport de cel de 10 zile
prevăzut pentru regularizarea cererii introductive.
În ipoteza în discuție, dacă cererea de ajutor public judiciar a fost
formulată cu nerespectarea termenului procedural de 5 zile, instanța va invoca și
va admite excepția tardivității formulării sale, excepția putând fi invocată din
oficiu, din moment ce procedura de soluționare a ajutorului public judiciar este
necontencioasă.

O altă problemă invocată în practica judiciară privește situația în care

judecătorul, în etapa regularizării cererii de chemare în judecată în condițiile art.
200 alin. (3) C. proc. civ., i-a pus în vedere reclamantului ca, în termen de 10 zile
de la primirea adresei, sub sancțiunea anulării cererii, să complinească mai
multe lipsuri ale acesteia, printre care și pe aceea privind atașarea la dosar a
dovezii achitării taxei judiciare de timbru, iar reclamantul, în cadrul termenului de
5 zile de la primirea adresei, a formulat cerere de ajutor public judiciar în privința
taxei judiciare de timbru. În acest caz, s-a ridicat problema dacă judecătorul va
fixa termen pentru soluționarea cererii de ajutor public judiciar sau, dimpotrivă, va
aștepta expirarea termenului de 10 zile pentru complinirea celorlalte lipsuri ale
cererii de chemare în judecată, iar numai în ipoteza îndeplinirii de către
reclamant a obligațiilor stabilite în sarcina sa, va proceda la fixarea termenului
pentru judecarea cererii de ajutor public judiciar.
Întrucât judecătorul este cel care stabilește ordinea de soluționare a
cererilor și a apărărilor cu care este învestit, raportat la efectele produse de
acestea, opinia noastră este aceea că, în ipoteza dată, cererea de ajutor public
judiciar se impune a fi soluționată numai dacă și ulterior momentului în care
judecătorul a constatat că reclamantul și-a îndeplinit celelalte obligații în termen
legal.
Ca atare, judecătorul nu va fixa termen pentru soluționarea cererii de
ajutor public judiciar, la momentul primirii acesteia, ci va aștepta expirarea
termenului de 10 zile stabilit pentru regularizarea cererii în privința celorlalte
lipsuri diferite de taxa judiciară de timbru.
Astfel, dacă reclamantul nu își va îndeplini obligațiile procedurale în
termenul legal, instanța va proceda la anularea cererii de chemare în judecată și,
totodată, va lăsa nesoluționată cererea de ajutor public judiciar.
Deși, la o primă vedere, ar putea părea nelegal ca instanța să nu se
pronunțe asupra acestei cereri, chiar și în sensul respingerii sale ca rămasă fără
interes, apreciem că soluția este una corectă. Astfel, folosind un exemplu
comparativ, atunci când instanța este învestită cu soluționarea mai multor
excepții procesuale, dacă admiterea uneia dintre acestea a condus la
respingerea cererii de chemare în judecată, instanța nu se va mai pronunța și
asupra celorlalte excepții invocate în cauză. De asemenea, dacă instanța a
reținut cauza în pronunțare asupra unei excepții procesuale de natură să
conducă, în caz de admitere, la respingerea cererii introductive de instanță,
aceasta nu se va mai pronunța asupra admisibilității în principiu a unei cereri de
intervenție depuse la dosar la acel termen de judecată.
Un ultim argument în sprijinul soluției menționate ar fi acela că, în situația
în care se va admite cererea de reexaminare împotriva încheierii de anulare a
cererii de chemare în judecată, iar cauza va fi retrimisă completului inițial învestit,
în condițiile art. 200 alin. (8) C. proc. civ., judecătorul nu s-ar mai putea pronunța
încă o dată asupra cererii de ajutor public judiciar, dacă această cerere ar fi fost
respinsă ca rămasă fără interes, fiind necesar ca reclamantul să o reitereze. În
schimb, în ipoteza dată, dacă se îmbrățișează soluția propusă, completul inițial,
reînvestit cu soluționarea cauzei, va putea proceda și la soluționarea cererii de
ajutor public judiciar, stabilind termen în acest sens.
Dacă, în termenul procedural de 10 zile, reclamantul complinește celelalte
lipsuri ale cererii de chemare în judecată, aceasta nu se impune a fi anulată, iar
judecătorul va putea trece la soluționarea cererii de ajutor public judiciar, fixând
un termen în acest scop.

■ Repunerea cauzei pe rol în ipoteza suspendării prevăzute de art.

413 alin. (1) C. proc. civ. și a celei reglementate de art. 520 alin. (2) și (4) C.
proc. civ.

a) Cazul suspendării facultative a judecății prevăzute de art. 413 alin. (1)

C. proc. civ.
Potrivit art. 413 alin. (1) C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata:
1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori
inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți;
 2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracțiune care ar avea o
înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea, dacă legea nu
prevede altfel;
3. în alte cazuri prevăzute de lege.
În conformitate cu alin. (2) al aceluiași articol, suspendarea va dura până
când hotărârea pronunțată în cauza care a provocat suspendarea a devenit
definitivă.
De asemenea, potrivit art. 418 alin. (1) C. proc. civ., cursul perimării este
suspendat cât timp durează suspendarea judecății, pronunțată de instanță în
cazurile prevăzute la art. 413, precum și în alte cazuri stabilite de lege, dacă
suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruință a părților în judecată.

Din interpretarea coroborată a textelor legale menționate mai sus rezultă

că suspendarea facultativă durează până la momentul rămânerii definitive a
hotărârii judecătorești ce a provocat suspendarea, pe durata acestui interval de
timp cursul perimării fiind, de asemenea, suspendat.
În schimb, ulterior momentului rămânerii definitive a hotărârii judecătorești,
suspendarea cursului perimării încetează, termenul de perimare începând să
curgă.
Din moment ce perimarea începe să curgă, este necesar un act de
întrerupere în vederea judecării cauzei, iar acesta nu poate fi reprezentat decât
de cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de către parte. Prin urmare, în
acest caz, procesul nu se repune pe rol din oficiu.
Simplul fapt că art. 415 C. proc. civ. nu prevede o ipoteză a reluării
judecății prin intermediul unei cereri de redeschidere formulate de către una
dintre părți și în cazurile de suspendare prevăzute de art. 413 C. proc. civ. nu
conduce la concluzia fermă că, în situația expusă, judecata se reia din oficiu.
Dimpotrivă, în acest caz, cererea de repunere a cauzei pe rol se impune a fi
formulată de către parte în exercitarea obligației sale de a urmări finalizarea
procesului și de a-l redeschide în cadrul termenului de perimare, potrivit art. 10
C. proc. civ.
Numai în ipoteza menționată de art. 413 alin. (3) C. proc. civ., respectiv
atunci când instanța constată că partea care a cerut suspendarea nu are un
comportament diligent în cadrul procesului care a determinat suspendarea,
tergiversând soluționarea acestuia, ori dacă urmărirea penală care a determinat
suspendarea durează mai mult de un an de la data la care a intervenit
suspendarea, fără a se dispune o soluție în acea cauză, aceasta are posibilitatea
repunerii cauzei pe rol din oficiu, prevederea fiind una cu caracter de excepție.

b) Cazul suspendării judecății prevăzute de art. 520 alin. (2) și (4) C. proc.
civ.
Potrivit art. 520 alin. (2) C. proc. civ., dacă sesizarea Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie se face de către acelaşi complet, prin încheiere, cauza va fi
suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii
de drept, acesta fiind un caz de suspendare obligatorie, de drept, ce se poate
include în art. 412 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
 De asemenea, raportat la alin. (4) al articolului specificat, atunci când
sesizarea în discuție nu se dispune de către același complet, cauzele similare,
aflate pe rolul instanțelor judecătorești, pot fi suspendate până la soluționarea
sesizării, acesta fiind un caz de suspendare facultativă, ce se poate include în
art. 413 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
În conformitate cu art. 521 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată
chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanța care a solicitat dezlegarea
de la data pronunțării deciziei, iar pentru celelalte instanțe, de la data publicării
deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Apreciem că, în această ipoteză, judecarea cauzei suspendate se impune

a fi reluată din oficiu, caz în care nu poate opera perimarea, din interpretarea art.
521 alin. (3) C. proc. civ. reieșind faptul că instanța ar trebui să uzeze de
dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, deziderat ce nu se poate
realiza fără redeschiderea judecății. De asemenea, dezlegarea problemei de
drept a fost solicitată, în vederea soluționării drepturilor deduse judecății, de către
instanță, iar nu de către părți, motiv pentru care nu se poate lăsa redeschiderea
cauzei la aprecierea lor sau, dimpotrivă, imputa acestora lipsa de diligență în
repunerea pricinii pe rol.
O atare soluție se deduce și din Decizia nr. 52/2017, pronunțată de Înalta
Curte de Casație și Justiție, prin care, deși a fost respinsă ca inadmisibilă
sesizarea pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea
dispozițiilor art. 520 alin. (4) prin raportare la art. 416 alin. (3) C. proc. civ., în
sensul de a se stabili dacă redeschiderea judecății cauzei, după pronunțarea
hotărârii prealabile, este un act de procedură ce trebuie efectuat din oficiu, s-a
specificat însă în considerente faptul că procedura hotărârii prealabile a fost
creată pentru a-i facilita judecătorului, iar nu părților interpretarea unui text de
lege.

Acest caz este comparabil cu cel al suspendării de drept a judecării

procesului în ipoteza sesizării adresate de către instanță Curții de Justiție a
Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare, enunțată în
cadrul art. 412 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Pentru acest caz, în cadrul art. 415 pct.
3, codul a prevăzut în mod expres faptul că reluarea judecării cauzei are loc
după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene,
implicând ca atare o repunere pe rol din oficiu.

■ Momentul până la care se poate formula cererea adițională

prevăzută de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. Acordul expres al părților

Potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să își modifice
cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul
termen la care acesta este legal citat; în acest caz, instanța dispune amânarea
pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării
întâmpinării (…).
 Prima problemă ridicată în legătură cu acest text legal privește momentul
până la care poate fi formulată cererea adițională prevăzută de art. 204 alin. (1)
C. proc. civ., respectiv anterior primului termen de judecată sau chiar și la primul
termen de judecată fixat în cauză.
Răspunsul dat acestei probleme este în sensul că cererea modificatoare
poate fi formulată de reclamant până la primul termen de judecată inclusiv,
neexistând vreo raţiune pentru care cererea să nu poată fi considerată ca fiind în
termen legal la primul termen de judecată, din moment ce instanţa are obligaţiile
de a amâna judecarea cauzei şi de a dispune comunicarea cererii modificatoare
pârâtului, la acest moment procesual al primului termen de judecată,
independent dacă cererea a fost formulată înainte sau chiar la acest moment.
În schimb, reclamantul nu este în drept să solicite, la primul termen de
judecată la care a fost legal citat, amânarea cauzei în vederea formulării cererii
adiţionale până la următorul termen de judecată, cererea de amânare fiind lipsită
de temei legal.
O atare concluzie decurge cu evidenţă din teza a II-a a alin. (1) al art. 204
C. proc. civ., care prevede că, la primul termen de judecată, instanţa va dispune
amânarea cauzei şi comunicarea cererii modificate pârâtului, ceea ce implică
drept premisă formularea şi depunerea sa la dosar până la acest termen inclusiv.
Primul termen de judecată constituie momentul-limită al depunerii la dosar
a cererii modificatoare numai dacă reclamantul a fost legal citat, fiind fără
relevanță însă dacă pârâtul a fost sau nu legal citat ori dacă judecata pricinii se
amână dintr-un alt considerent.

A doua problemă de practică neunitară privește părțile cărora li se solicită

acordul cu privire la modificarea cererii peste termen și modul în care se obține și
se consemnează un atare acord.
În primul rând, numai acordul expres al părților înlătură aplicarea
sancțiunii decăderii din dreptul de a formula cererea adițională prevăzută de art.
204 alin. (1) C. proc. civ., acordul tacit (lipsa exprimării unei poziții procesuale de
către partea prezentă sau neprezentarea acesteia în proces) nu este suficient
pentru a obține un atare efect juridic.
În al doilea rând, acest acord expres trebuie exprimat de către toate părțile
din proces, reclamanți, pârâți sau terți intervenienți în privința cărora cererile de
intervenție au fost admise în principiu. Cu referire la intervenientul accesoriu,
acesta nu poate să își exprime un acord sau un dezacord decât în concordanță
cu interesul părții pentru care a intervenit, prin raportare la art. 67 alin. (2) C.
proc. civ., în caz contrar poziția sa procesuală nu va fi luată în considerare.
Dacă toate părțile sunt prezente, iar cererea modificatoare este formulată
peste termenul legal și a fost comunicată acestora, instanța le va solicita să își
exprime poziția referitoare la momentul procesual în care cererea a fost depusă
la dosar, eventualul acord sau dezacord fiind consemnat în încheierea de
ședință.
Dacă nu sunt toate părțile prezente în ședința de judecată în care a fost
depusă la dosar cererea modificatoare, instanța va amâna judecarea cauzei în
vederea comunicării sale părților lipsă, independent dacă cererea este formulată
în termen sau nu. Cu această ocazie, dacă consideră necesar, prin intermediul
citației, instanța poate interpela partea căreia i se comunică cererea adițională cu
privire la poziția sa procesuală referitoare la momentul procesual în care a fost
formulată, însă o atare interpelare nu are caracter obligatoriu. Astfel, în măsura
în care partea nu s-ar pronunța în niciun fel cu privire la încălcarea termenului de
formulare a cererii adiționale, instanța, apreciind că nu există un acord expres al
tuturor părților cu privire la primirea cererii peste termen, este în drept să invoce,
din oficiu, și să soluționeze, în consecință, excepția tardivității cererii adiționale.

■ Amânarea cauzei când nu este în stare de judecată

Potrivit art. 220 C. proc. civ., părțile pot cere instanței, la începutul
ședinței, amânarea cauzelor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste
cereri nu provoacă dezbateri; când completul de judecată este alcătuit din mai
mulți judecători, această amânare se poate face și de un singur judecător.
Totodată, în conformitate cu art. 121 alin. (3) din Regulamentul de ordine
interioară al instanțelor judecătorești 5, cauzele care se amână fără discuţii vor
putea fi strigate la începutul şedinţei, în ordinea listei, dacă toate părţile legal
citate sunt prezente şi cer amânarea sau în cauză s-a solicitat judecata în lipsă.

Textele legale menționate mai sus reglementează instituția amânării

cauzelor fără discuții, cu precădere față de restul cauzelor.
Scopul instituirii acestor norme vizează facilitarea ritmului de desfăşurare
a şedinţei de judecată, conferind posibilitatea părţilor din dosarele aflate în stare
de amânare să părăsească sala de judecată mai înainte, economisind timp, fără
a mai aştepta luarea dosarului în ordinea înscrisă în lista de şedinţă, după cauze
a căror soluţionare poate dura un timp considerabil.
Premisele încuviințării unei atare amânări a cauzelor fără discuții sunt
următoarele:
– toate părțile legal citate sunt prezente și sunt de acord cu amânarea;
– deși nu sunt prezente toate părțile, ci numai unele dintre acestea,
reclamantul sau, după caz, pârâtul a solicitat judecarea cauzei în lipsă, potrivit
art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Problema sesizată în practica instanțelor judecătorești se referă la

posibilitatea instanței de a refuza cererea părților de amânare a cauzei care nu
este în stare de judecată, chiar dacă toate părțile sunt de acord.
În primul rând, dacă toate părțile sunt de acord cu amânarea judecării
cauzei, sunt întrunite premisele specificate anterior pentru acordarea unei
amânări fără discuții, astfel încât instanța nu va lăsa cauza la ordine, ci va statua
cu precădere asupra cererii de amânare.
În schimb, în al doilea rând, în ceea ce privește motivul amânării, instanța
va aprecia în concret dacă acesta are justificare legală.

5
Aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1375/2015 (M. Of. nr.
970 din 28 decembrie 2015).
 Astfel, dacă cererea de amânare se fundamentează pe un motiv legal,
instanța va amâna, în consecință, judecarea cauzei, cu indicarea temeiului
respectiv. De exemplu, dacă o parte formulează o cerere de amânare a judecării
cauzei pentru a lua cunoștință de raportul de expertiză depus la dosar cu
încălcarea termenului legal, iar cealaltă parte este de acord cu amânarea pentru
acest considerent, instanța va lua cauza la amânări fără discuții și va încuviința
cererea de amânare, motivându-și soluția pe nesocotirea art. 336 alin. (1) C.
proc. civ.
În măsura în care o atare justificare legală a amânării cauzei lipsește,
instanța o va amâna în temeiul învoielii părților, potrivit art. 221 alin. (3) C. proc.
civ., însă numai dacă anterior acestei amânări nu s-a mai dispus o amânare în
baza aceluiași articol, pentru a fi respectată limitarea impusă de art. 221 alin. (1)
C. proc. civ., în caz contrar cererea impunându-se a fi respinsă ca neîntemeiată.
Raportându-ne la același exemplu, dacă o parte formulează o cerere de
amânare a judecării cauzei pentru a lua cunoștință de raportul de expertiză
depus la dosar, de data aceasta, cu respectarea termenului legal, iar cealaltă
parte este de acord cu amânarea pentru acest considerent, instanța va lua cauza
la amânări fără discuții și va amâna judecarea cauzei în temeiul învoielii părților,
potrivit art. 221 alin. (3) C. proc. civ., dacă nu s-a mai acordat anterior o amânare
în temeiul acestei învoieli. În concret, cu titlu de exemplu, instanța ar putea
dispune astfel: "Amână judecarea cauzei în temeiul învoielii părților, potrivit art.
221 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., apreciind că cererea pârâtului de amânare a
cauzei pentru a lua cunoștință de raportul de expertiză depus la dosar cu
respectarea termenului legal, la a cărei încuviințare reclamantul s-ar fi putut
împotrivi, constituie o amânare prin învoiala părților."