MOARA CU NOROC

de Ioan Slavici
-demonstraţie la nuvela psihologică-

Realismul este un curent literar manifestat în secolul al XIX-lea, începând din Franța și având ca
principiu de bază reflectarea credibilă, verosimilă a realității în datele ei esențiale, obiective. Autorii realiști
zugrăvesc realitatea veridic, „creând cititorului impresia că universul ficțional este oglinda realității; de fapt ei
își doresc să creeze viață; un univers care să-l concureze pe cel real și pe care îl consideră superior acestuia, o
lume cu adevărat mai bogată și mai fină” (Gheorghe Crăciun). Nuvela realist-psihologică se distinge în cadrul
genului epic printr-o serie de caracteristici evidente la nivelul tematic, stilistic, structural şi compoziţional:
tema rezultă, de obicei, dintr-o criză morală, conflictul este de factură interioară, reperabil în spaţiul conştiinţei
personajului, substanţa textului este redată prin gradarea tensiunilor sufleteşti, a transformărilor suferite de
eroi, mijloacele de investigaţie psihologică şi frecvenţa termenilor din sfera semantică a analizei sunt mărci ale
discursului narativ-analitic.
Ioan Slavici este un reprezentant al Epocii Marilor Clasici (etapă de autentică efervescenţă culturală
românească, aflată la confluenţa a trei curente emblematice europene: clasicismul, romantismul şi realismul) și,
în același timp, al realismului obiectiv, un precursor al prozei lui Liviu Rebreanu, prin vocaţia de a picta
mediul social şi de a crea tipologii complexe.
Cu nuvela „Moara cu noroc”, apărută în volumul de debut „Novele din popor”(1881), Slavici s-a
bucurat de o largă apreciere critică. A fost apreciată ca „prima nuvelă memorabilă construită la noi cu elemente
de psihologie abisală” (G. Munteanu), dar și „prima mare nuvelă realistă din literatura română” (N.
Manolescu), „o nuvelă solidă cu subiect de roman”(G. Călinescu). Această nuvelă este una realist-psihologică
sau de analiză, datorită temei, conflictului interior, a personajului care, aflat sub influenţa covârşitoare a
acestuia suferă transformări esenţiale până la dezumanizare şi modalităţii definitorii de individualizare a lui,
adică a analizei psihologice, toate aceste aspecte coroborând ideea că răul este pedepsit.
O primă trăsătură care argumentează încadrarea textului în categoria nuvelei realist-psihologice o
constituie verosimilitatea aspectelor prezentate. Indicii spațio-temporali sunt fixați cu precizie, având rolul de
a crea un cadru verosimil, trăsătură ce susține apartenența textului la realism. Pe lângă spațiul geografic real
redat de toponime de tipul: Arad, Ineu, Fundeni, Oradea etc. există și unul simbolic ce apare încă din titlu.
Acțiunea se desfășoară între două repere cu semnificație religioasă pe parcursul unui an (Sf. Gheorghe și
Paștele).
O particularitate definitorie a nuvelei realist-psihologice este naratorul preponderent
extradiegetic, impersonal, omniscient, neimplicat, obiectiv, naraţiunea realizându-se la persoana a III-a,
perspectiva heterodiegetică, focalizarea dominant neutră, echivalentă viziunii „din spate”, raportul dintre
timpul povestirii şi cel al diegezei fiind unul de posterioritate. Pe lângă perspectiva obiectivă a naratorului
omniscient, intervine tehnica punctului de vedere în intervenţiile simetrice ale bătrânei, personaj episodic, dar
care exprimă cu autoritatea vârstei mesajul moralizator al nuvelei.
Tema acestei nuvele este specifică operelor realiste și susţine caracterul psihologic: urmările
negative, consecinţele nefaste, pe care setea de îmbogăţire le are asupra vieţii sufleteşti a individului, asupra
destinului omenesc, pe fundalul societăţii ardeleneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea. La baza ei se află
convingerea autorului că goana după bani zdruncină tihna şi amărăşte viaţa omului, generează numeroase rele,
iar în cele din urma duce la pierzanie. Atenţia se concentrează asupra lui Ghiţă, a cărui evoluţie este urmărită
pe fundalul unei lumi stăpânită de violenţă, de crimă şi de corupţie.
Un episod semnificativ din care reiese specificul temei nuvelei este acela al depoziției și al
judecății. Lică este cel care domină întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor,
capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice. Într-o zi și o noapte ucide patru
oameni, jefuiește, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și îl face ridicol pe Pintea. Mai mult, agravează
ruptura între cei doi soți. Ghiță nu are certitudinea că Lică a plecat de la Moara cu noroc și va jura că „l-a
știut” toată noaptea la cârciumă. În timpul judecății, în ochii Anei, Ghiță ,,nu mai era el, omul puternic și plin
de viață: în câteva zile se făcuse numai umbra din ce era”. Furnizându-i alibiul necesar, Ghiță se va simți
complice la crimele lui Lică, își pierde autoritatea, este vulnerabilizat și suferă datorită suspiciunii comunității
și a Anei, deoarece ”relația dintre individ și colectivitate reprezintă cel mai important factor de coerență
interioară a individului”- Magdalena Popescu. Pervertirea morală a personajului îi afectează rezistența și
încrederea în forța de a rămâne în zona binelui.
Dezumanizarea lui Ghiță este reflectată și de gestul de a o folosi pe soția sa, Ana, ca momeală.
Astfel, de Paște, orbit de furie și dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, protagonistul ajunge pe
ultima treaptă de degradare morală, aruncându-și femeia în brațele Sămădăului. Ghiță speră până în ultimul
moment că soția sa va rezista influențelor nefaste ale lui Lică și pleacă după jandarmul Pintea la Ineu cu gândul
de a-l prinde pe Lică. Într-un moment de slăbiciune și dorindu-și răzbunare, Ana i se dăruiește lui Lică,
afirmând că ,,Ghiță nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbătești”. Ghiță o pierde, astfel, pe Ana din cauza
răcirii lui față de familie, a indiferenței și a faptului că a abandonat-o, nereușind să dea dovadă de bărbăție și
tărie de caracter în fața unui om ca Lică. Dându-și seama că l-a înșelat, Ghiță își va ucide propria soție. Banii și
lăcomia l-au transformat dintr-un soț tandru, responsabil, cinstit și familist, într-un criminal capabil de orice.
Un element de compoziție semnificativ pentru tema nuvelei este titlul operei, care capătă valoare
anticipativ-morală şi în acelaşi timp punctează numele unui topos, „Moara cu noroc” fiind numele unui han
construit pe locul unei mori, conotând un spaţiu aflat sub influenţa unor forţe nefaste. De asemenea, sintagma
aceasta conţine o antifrază, ea fiind folosită în sens contrar adevărului, lucru afirmat pe parcursul acțiunii,
hanul neaducând noroc nimănui - în raport cu cititorul, titlul fiind o aşteptare frustrată. La nivel obviu,
semnificaţia lui se desprinde chiar din discursul naratorului în capitolul al II-lea: este cu noroc pentru cei care
ajung aici, pentru că au străbătut locurile primejdioase, iar la nivel obtuz, moara aduce nenorocirea, pentru că
uşurinţa câştigurilor de aici ascunde abateri etice grave.
Simetria incipitului cu finalul este realizată prin cuvintele bătrânei, cu care se închide şi se
deschide cartea (“Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te
face fericit”, “Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat”). Bătrâna se conturează astfel ca
personaj central şi în acelaşi timp ca personaj simbolic. La nivel naratologic este o voce „din off”, un personaj
„raissoneur”, un „alter-ego” al autorului, îndeplinind rolul pe care îl avea corul în tragedia antică, mesager,
purtător al mesajului, prin el autorul traducându-şi în mod indirect concepţiile sănătoase despre viaţă. Simetria
incipitului cu finalul se realizează şi prin descrierea drumului. Simbolistica iniţială a drumului se completează,
în final, cu sugestia drumului vieţii care continuă şi după tragedia de la Moara cu noroc. Ultimul capitol are
valoare de epilog subliniind ideea principală a operei. Finalul este închis plasat într-o zi de luni, simbol al unui
nou început, focul purificând locul de forțele malefice. Cele cinci cruci (2 de piatră simbol al morții și 3 de
lemn – viața) își schimbă valoarea inițială din conotație benefică, semn al binecuvântării divine în incipit,
simboluri ale morții în final.
Fiind o nuvelă realist-psihologică, în „Moara cu noroc” de Ioan Slavici conflictul central este cel
moral-psihologic, conflictul interior al personajului principal este complex, Ghiţă trăind o dramă psihologică
concretizată prin trei înfrângeri, pierzând, pe rând, încrederea în sine, încrederea celorlalţi şi încrederea Anei,
iar în caracterizarea şi individualizarea personajelor se utilizează tehnici de investigare psihologică.
Aşadar, opera literară Moara cu noroc de Ioan Slavici este o nuvelă realist-psihologică prin
conflictul interior, verosimilitate, tipologia personajelor și stil, iar prin complexitatea compozițională
anticipează proza romanescă psihologică din perioada interbelică.