Mihai Sămian & Co

Constantin Agheorgiesei

TUDORA
- scurtă monografie –
- 2004 / 2005 -

Dedicăm aceste pagini tuturor locuitorilor satului nostru, ştiuţi

sau neştiuţi, urmaşi ai lui Bogdan şi ai lui Ştefan, urmaşi ai
truditorilor pământului de pe urma căruia s-au hrănit şi se hrănesc
şi din care au zvâcnit spre Univers inteligenţe dintre cele mai
sclipitoare.
Tudora, sat cu nume de fecioară, nume de sat cu rezonanţă
metalică;
Aceste rânduri se vreau o monografie care să constituie pentru
locuitorii satului şi pentru cei care vor dori să o citească un prilej de
cunoaştere. Ca să iubeşti pe cineva trebuie să-l cunoşti; ca să-ţi
iubeşti satul, ţara, trebuie să le cunoşti.
Tudora - monografie se vrea o posibilitate de cunoaştere, deci de
iubire.

„ Iubiţi-vă satul ! Iubiţi-vă ţara ! iubiţi pentru că dacă iubire nu e,

nimic nu e !”

autorul, Mihai Sămian

profesor de geografie,
Director coordonator al Şcolii „Tiberiu Crudu ” din localitate

3
 LEGENDE ŞI ADEVĂR DESPRE TUDORA

Afundată între dealurile împădurite ale Masivului Dealul Mare Hârlău cu deschidere spre
Vest şi Sud Vest, satul Tudora întretăiat de pâraie cu albii adânci ale căror vârtejuri rostogolesc
din belşug bolovanii şi copacii bătrânului codru, îşi răsfiră casele de-a lungul acestor pâraie în
găvanele şi pe coastele dealurilor care adăpostesc satul de furia vânturilor şi furtunilor.
Departe de centrele orăşeneşti, satul Tudora situat la răscrucea Drumului Siretului pe
care negustorii vremurilor îşi duceau mărfurile din ţinuturile joase ale Dunării spre cele nordice
ale Kievului şi mai departe până la L’vov cu Drumul Hârlăului pe care marele domnitor Ştefan
cel Mare, şi mai apoi urmaşii acestuia, în drum de la cetatea de scaun - Suceava spre podgoria
domnească de la Cotnari treceau pe la doamna Tudora care-şi avea curtea în aceste locuri.
Despre Tudora, care nu demult şi-a aniversat cele şase veacuri de existenţă ne vorbesc
Cetăţuia de pe Dealul Ocup- situată pe una din fortificaţiile naturale ale satului străvechi,
Rezervaţia de tisă din inima bătrânilor codri, Zidul de piatră construit cu truda ţăranilor biciuiţi
până la sânge, Biserica din centrul satului şi conacul boierului Canatcuzino-Paşcanu,
Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul comunal ridicat în cinstea eroilor satului, datinile şi
obiceiurile străvechi de peste 2000 de ani, obiceiuri pe care tinerii din ziua de azi le respectă
cu sfinţenie, venind cu alai pe toloaca din mijlocul lor unde se întrec an de an însoţiţi şi susţinuţi
de ceilalţi săteni şi orăşeni, copii şi părinţi, băieţi şi fete care, în ciuda frigului sau poate a
timpului nefavorabil de afară îşi susţin favoriţii în întrecerea de la răscrucea anilor.
Şi, tot despre vechimea satului ne vorbesc legendele povestite în felul lor de către
bătrânii din sat, care cu părul alb şi obrajii brăzdaţi de trecerea timpului, abia de-i auzi rostind
rar şi accentuat despre ceea ce ei au trecut, au învins sau au fost învinşi, dar, în ciuda
vremurilor nu s-au lăsat, s-au învrednicit unii pe alţii şi au rezistat până la unul.
În continuare, câteva dintre legendele satului culese de către învăţătorul Gheorghe
Vasiliu, dascăl de şcoală din satul Tudora, şi care a încercat să desluşească tainele şi misterele
satului său natal, poveşti cu care în mod sigur, vă veţi delecta:
„Numele satului Tudora se pare că ar veni de la o domniţă pe nume Tudora slujitoare la
curtea domnitorului Ştefan cel Mare. Se zice că această domniţă era foarte frumoasă, şi
domnitorul, om şi el era tare şugubăţ mai ales cu femeile frumoase, îşi oprea cam des ochii
asupra Tudorei şi treaba asta a cam făcut-o pe doamna lui Vodă, care se zice că o chema
Voichiţa să fie tare geloasă - măcar că era doamna lui Vodă.
Şi iacă aşa, Doamna lui Vodă i-a pus gând rău bietei Tudora - chiar s-o omoare. Dar nu
putea face treaba asta cât Domnul era acasă şi de aceea, când Domnul a plecat la luptă
împotriva turcului, parcă la Valea Albă, doamna Voichiţa, printr-un om al ei de încredere, într-o
noapte întunecoasă cu vânt şi ploaie, pe o portiţă dosnică a cetăţii, a scăpat de ea.
Tudora, săraca, a fost scoasă împreună cu omul de încredere al Doamnei şi trimisă
pentru a fi omorâtă de acel căpitan de oaste care se zice că era muntean şi-l chema Radu şi
care până la ziuă trebuia să se întoarcă la Curte fără Tudora.
Dar omul e tot om cu suflet şi îi e drag ce-i frumos - măcar că era ostaş. Frumuseţea,
bunătatea Tudorei şi blândeţea ei a cucerit inima ostaşului şi hotărăsc să fugă amândoi prin
codri către Tătăruşi, ajung la Siret pe care-l trec prin vadul de Cornişori de partea astălaltă a
Siretului, urcă prin Luncă spre codri mari şi dau de o poiană frumoasă între două pâraie cu
capre sălbatice şi găinuşe unde găsesc şi câteva case cu oameni buni şi muncitori - Valea şi
Cornăţelul - cu care se înţeleg foaret bine şi cum ar fi făcut nu ştiu, dar ştiu că şi-a făcut o
curticică pe teritoriul actualului Parc Comunal. Iacă aşa a scăpat Tudora de moarte, dar nici
Radu nu s-a mai întors la Curtea Domnului Ştefan.
Se spune că Domnul a dat peste ei şi le-a dat în stăpânire tot ţinutul până la Dolhasca
până aproape de Hârlău. Astfel Radu a fost chemat la oaste şi a murit în război la Vaslui .
Dar, ce să-i faci! Cică Tudora era tare frumoasă şi Domnul Ştefan tare iubăreţ!
Dumnezeu să-i ierte !”

4
 Moş Ilie Macovei povesteşte în esenţă cam acelaşi lucru cu deosebirea că Tudora a fugit
de la Cetatea Neamţului tot din cauza geloziei Doamnei lui Ştefan, împreună cu un spătar bogat
şi au ajuns în aceste locuri unde şi-au făcut curtea şi că Ştefan i-ar fi descoperit şi ocrotit, dar
spătarul ar fi murit în război iar Ştefan trecea destul de des pe la Doamna Tudora.
Mătuşa Marghioala Poteraş în vârstă de 110 ani ne spunea:
„Se zice că femeia asta - Doamna Tudora - ar fi fost de neam vechi şi cuprins. Curtea ei
a fost unde-s gospodăriile lui Iordache Ababei, C. Toderică, Iordache Livadaru, Iordache Ianţoc
- sat mititel, era numai Valea şi Cornăţelul şi oamenii nu erau robi la curtea Tudorei. Dacă
lucrau la curte erau plătiţi.
Bărbatul Tudorei îi zicea Radu şi era omul Domnitorului, dar a murit într-un război cu
turcii şi-a rămas Tudora vădană cu patru copii. Domnitorul Ştefan trecea s-o vadă ce face şi
cum o duce, i-a dat în dar Valea şi Cornăţelul sat şi spre Luncă până aproape de Dolhasca
moşie şi nu i s-a mai spus Valea şi Cornăţelul ci Tudora cum a rămas până azi după numele ei.
Multe nu ştiu dar ce-am auzit din bătrâni cică Tudora era naltă, subţire şi frumoasă din cale-
afară. Când te săgeta cu ochii, încremeneai. Noroc că era bună la suflet. Călărea şi trăgea cu
arcul mai dihai ca un bărbat. N-avea curte mare, dar cu de toate, avea livadă pe unde-i soare
şi vie pe „Dealul Viei”. Ar fi avut cu Radu trei fete şi un băet. , dar după moartea lui Radu,
Ştefan trecea în fiecare vară pe la ea şi a greşit şi ea cu Vodă, iar până la urmă a avut şepte
copii. Nu se ştie ce s-au făcut cu ei. Băieţii se spune că s-au făcut oşteni la Cureta Domnului.
Cine ştie ? Îi mult de-atunci. ”
Legat de satul Tudora şi mai ales de Doamna Tudora, în anul 1927 un bătrân călugăr de
la Mănăstirea Nemţului, cărturar şi bun cunoscător al limbii slavone şi greceşti a tradus o
însemnare dint-un ceaslov slavonesc aproximativ următorul cuprins :
„Pe partea stângă a Siretului - cam între Cornişori şi Liteni - se află curtea lui Radu şi a
Tudorai, om de încredere a slăvitului Ştefan Voivod, care la ducere şi întoarcere de la Suceava
la Hârlău, găsea loc de poposire şi hodină; dar Radu, în războiu de la Valea Albă moare şi
Tudora rămâne vădană cu patru copii. Slăvitul Domn tot trecea şi poposea pe la Tudora având
grije de ei, care din mila lui Dumnezeu s-au înmulţit de la patru la şapte.”
Tudora şi familia ei numeroasă, cum şi frumoasele poveşti, rămân ascunse în tainele
vremurilor demult apuse. Cert este faptul că noi, actualii tudoreni ne tragem din urmaşii
urmaşilor lui Ştefan Voievod şi bineînţeles ai Doamnei Tudora; şi nu ne este greu să afirmăm !

AŞEZAREA GEOGRAFICĂ, LIMITELE ŞI VECINĂTĂŢILE COMUNEI

TUDORA

Din punct de vedere geografic comuna Tudora este aşezată în partea de

N-E a ţării între:
- 26°30' - 26°45' longitudine E,
- 47°20' - 47°40' latitudine N,
ceea ce corespunde părţii de S-SE a Podişului Sucevei, S-SV judeţului Botoşani, la poalele
Masivului Dealul Mare în bazinul văii pârâului Pleşu, în cea mai mare parte, dar şi în bazinul
hidrografic al pârâului Turbata, aşezare ce-i conferă particularităţi deosebite sub toate
aspectele fizice şi economico-geografice.
Datorită aşezării sale în cadrul celei mai înalte cote a Podişului Moldovei (Masivul Dealul
Mare-Tudora – 587 m), comuna Tudora cuprinde elemente
fizico-geografice specifice caracterizate prin îmbinarea peisajului forestier cu cel de stepă,
prezenţa elementelor climatice de tranziţie reflectate atât în temperaturi cât mai ales în circulaţia
maselor de aer şi precipitaţii.
Comuna are ca vecini :
-la N comunele Liteni, corona, Cristeşti;
-la S comunele Dolhasca şi Sireţel;
-la V comunele Dolhasca şi Liteni;
5
 -la E comunele Frumuşica şi Deleni.

Hotarul spre Vest îl face Râul Siret; iar cel dinspre E culmile Hârlăului şi Oneaga; limita
nordică a comunei se situează pe culmea Piciorul Străchinarului iar cea sudică culmea Comorii.
Între aceste limite comuna Tudora ocupă o suprafaţă de 73,13 km², şi o populaţie de
5282 locuitori organizate în 1657 de familii.
Teritoriul administrativ al comunei cuprinde mai multe cătune (Turbata, Geamăn, Arini,
Plugăreni, Capu Codrului, Ruşi, Cornăţel, Vale etc.), şi este străbătut de drumul judeţean D.J.
208 I ce face legătura între Botoşani şi Paşcani. Faţă de oraşele apropiate comuna este situată
la 32 km de Botoşani şi Paşcani. Faţă de oraşele Suceava şi Fălticeni se găseşte la 40 de km.

ISTORICUL CERCETĂRILOR
Menţionăm că până în prezent nu s-a realizat un studiu geografic complex asupra
comunei Tudora.
Au apărut câteva lucrări care au avut drept scop studiul unor anumite secvenţe din
teritoriul comunei, aici amintim Lucrarea metodico – ştiinţifică de obţinere a gradului didactic I a
domnului profesor de geografie Mihai Sămian de la Şcoala „Tiberiu Crudu” din localitate care
se referă numai la bazinul hidrografic al pârâului Pleşu, lucrare care nu a fost publicată, Tudora
– file rupte dintr-o monografie a domnului profesor Vasile Ungureanu, care se referă numai la
elemente de etnografie şi folclor.
Concluziile desprinse în urma unui studiu anterior, precum şi datele ştiinţifice adunate ne-
au determinat să abordăm această tematică.
Zona geografică la care se referă această lucrare este cunoscută , în general, din studiile
şi cercetările efectuate asupra Podişului Moldovei, a Podişului Sucevei şi a Dealului Mare.
Informaţii vechi cu caracter geografic ne sunt puse la dispoziţie de Dimitrie Cantemir în
celebra sa lucrare cu caracter geografic, economic, istoric şi etnografic „ Descriptio Moldaviae -
1716” , ocazie cu care publică pentru prima dată şi harta ţării Moldovei, document cartografic pe
care apare localitatea Tudora şi pârâul Pleşu.
Studiile cu caracter geografic şi geologic se intensifică căpătând tot mai mult un caracter
ştiinţific şi metodic după înfiinţarea în anul 1860 a Universităţii din Iaşi. Publicarea în anul 1895
a Dicţionarului geografic al judeţului Botoşani de V.C. Nădejde şi I. Tiţu, deschide seria
informaţiilor despre comuna Tudora.
Concluzii importante asupra teritoriului de faţă se desprind şi din lucrarea lui I.
Simionescu „Contribuţii la geologia Moldovei dintre Siret şi Prut - 1903”,ca şi din lucrarea lui N.
Macarovici „Cercetări geologice în sarmaţianul Podişului Moldovenesc - 1955”.
Valoroase sunt studiile geografice realizate de M. David în 1920, Vintilă Mihăilescu,
1922 – 1936, V. Tufescu 1930 - 1937 , dar şi lucrări mai recente care aparţin Emiliei Săulea
„Geologie istorică- 1967” , „Geologia României - 1974” de V, Mutihac şi L. Ionesi de unde se
desprind concluzii şi se fac precizări importante privind stratigrafia zonei aflate în studiu , sunt
analizate în detaliu elementele microfaunistice.
Astfel în lucrarea „Podişul înalt din vestul Botoşanilor - regiunile Dealul Mare şi
Mândreşti ”, 1930 abordează numeroase aspecte legate de geomorfologia teritoriului, fiind
printre primii geografi care au efectuat studii şi cercetări în această zonă.
O contribuţie însemnată şi-a adus Victor Tufescu în lucrarea „Dealul Mare - Hârlău” ,
1937, ca şi în „Judeţul Botoşani”, 1977, unde clasifică o serie de aspecte legate de geologia şi
relieful zonei precum şi alte aspecte legate de geografia fizică şi umană.
Studii şi cercetări cu caracter geomorfologic au fost realizate de C. Martiniuc în vederea
elaborării unor capitole din „Geografia fizică a R. P. Române”, 1955 şi „Monografia geografică
României ”, 1960. în acelaşi timp I. Sârcu în lucrarea „Valea Siretului în sectorul raionului
Paşcani şi problema genezei Şeii de la Ruginoasa”,1971, aduce contribuţii importante la studiul
problemelor geomorfologice, a teraselor, a suprafeţelor de peneplenă, a captărilor din zona
Dealul Mare şi Culoarul Siretului din aval de Liteni (confluenţa Sucevei cu Siretul).

6
 În redactarea studiului de faţă de un real folos ne-a fost tratatul de „Geografie a
României” respectiv volumul I „Geografia fizică a României” 1983 şi volumul al II-lea „Geografia
umană şi economică”, 1984.
În acelaşi timp am utilizat datele furnizate de lucrarea „Enciclopedia geografică a
României”, 1982, din Atlasul naţional al Republicii Socialiste România”, precum şi din „Atlasul
climatologic”, 1966, Anuarul Statistic al Judeţului Botoşani, ediţia 2002.
Studii climatice asupra regiunii au efectuat Gh. Slavic – 1977, R. Rugină – 1970,
Dumitru Mihăilă - 2003 şi alţii.
Asupra reţelei hidrografice au efectuat studii M. Schram – 1963, M. Pantazică – 1974, şi
mulţi alţii. Flora a fost studiată de mai mulţi cercetători printre care I. Simionescu – 1981, iar
solurile de către N. Barbu şi N. Bucur – 1961 şi mulţi alţii care încă nu şi-au făcut publice
rezultatele cercetărilor lor.
De un real folos în alcătuirea acestui studiu au fost o serie de lucrări referitoare la
anumite aspecte ale învelişului geografic din Podişul Sucevei cum ar fi : „Podişul Sucevei –
studiu geografico - economic” de N. Lupu Bratiloveanu – 1986, „Botoşani - monografie”, 1980 ,
„România – geografie economică”, 1978, de I Şandru „Hărţile geomorfologice” , 1978, „Cartare,
cartografiere şi elemente de analiză geomorfologică”, 1988, de I. Ungureanu; „Metodologia
cercetărilor geografice regionale” 1984, ş.a.
Numeroase alte publicaţii de geografie economică şi a populaţiei ne-au folosit pentru a
asigura conţinutul ştiinţific al acestei lucrări.
Ca surse de documentare am folosit şi datele obţinute de la Arhivele Statului – filiala
Botoşani, Direcţia de Statistică a Judeţului Botoşani, Consiliul Popular al comunei Tudora ,
precum şi de la alte unităţi şi instituţii economice locale.
Totodată, o serie de date au fost obţinute în urma unor anchete de către colectivele de
cadre didactice şi elevi de la Şcoala „Tiberiu Crudu” din localitate, date furnizate de către
numeroşi specialişti din domeniul agricol, silvic şi medical, permiţând astfel o prezentare
completă a comunei Tudora.

EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ ŞI ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ

Evoluţia paleogeografică a regiunii studiate corespunde evoluţiei Podişului Moldovei de
Nord, în care se încadrează.
Din punct de vedere geologic, teritoriul nostru este situat în cuprinsul Platformei
Moldoveneşti, având un fundament cristalin precambrian, rigid, peneplenizat, peste care se află
depozite paleozoice, mezozoice, neozoice şi cuaternare.
Podişul Moldovei se caracterizează, în general, printr-o îndelungată evoluţie geologică şi
se înscrie printre cele mai vechi unităţi ale Vorlandului Carpatic. Aspectul general şi
caracteristicile sale morfostructurale sunt rezultatul interacţiunii permanente dintre factorii interni
şi externi, ale regimului geotectonic diferenţiat în timp şi spaţiu, al regresiunilor şi
transgresiunilor marine repetate şi al evoluţiei subaeriene din Pliocen şi Cuaternar.(V.
Băcăuanu şi colab.,1980).
Studiile de specialitate efectuate până în prezent, prospecţiunile geofizice, forajele de
mare adâncime, au arătat că în evoluţia paleogeografică îndelungată a Platformei Moldoveneşti
se pot distinge două mari etape cu caracteristici tectono-structurale deosebite, materializate în
cele două etaje structurale: soclul şi cuvertura.
Soclul platformei
Este constituit din formaţiuni cristaline precambriene, înscriindu-se printre primele
uscaturi ale pământului Europei. El a fost cutat şi metamorfozat în timpul proterozoicului mediu
şi este alcătuit în principal din gnaise granitoide, paragnaise plagiobazice, şisturi magmatice
ş.a. străbătute de filoane de pegmatite, granite roz cu muscovit şi biotit, uneori chiar de bazalte,
aşa cum s-a constatat în forajul de la Todireni, unde are o vârstă de 1400 – 1500 milioane de
ani şi chiar mai vechi.

7
 Compoziţia petrografică şi adâncimea fundamentului cristalin nu sunt uniforme (I.Gavăţ şi
colab.,1963) au arătat că în structura fundamentului Platformei Moldoveneşti se pot deosebi trei
zone distincte, din ce în ce mai scufundate spre vest şi sud.
Teritoriul localităţii Tudora se situează în cea de-a treia zonă delimitată la est de o linie
ce ar uni localităţile Ibăneşti – Botoşani – Hârlău – Tg.Frumos – Roman – Bacău şi care este
constituită din şisturi verzi reprezentând continuarea în fundamentul Moldovei de Vest a
formaţiunilor existente la suprafaţă în Dobrogea Centrală (soclul assyntic).
Fundamentul cristalin este străbătut de mai multe linii de maxime magnetice, legate de
erupţii paleozoice, ce s-au produs pe fracturi crustale neregenerate, mascate de cuvertura
sedimentară.
De altfel, structura sa de ansamblu indică existenţa îndelungată a unui regim de
geosinclinal, caracterizat şi prin prezenţa unor mişcări orogenetice în proterozoicul inferior şi
mijlociu.(V. Mutihac şi L.Ionesi,1974).
Odată cu aceste mişcări care au determinat o morfologie proprie regiunilor muntoase , se
încheie regimul tectonic de geosinclinal , teritoriul transformându-se într-o unitate de platformă
cu mobilitate destul de redusă. Ca urmare, denudaţia activă a modelat intens relieful de orogen,
transformându-l treptat într-o suprafaţă structurală puţin accidentată, intens peneplenizată şi
care se menţine şi astăzi sub formă de „peneplenă fosilă” înhumată apoi stiva cuverturii de roci
sedimentare.(V. Băcăuanu,1968 şi P. Coteţ, 1973)
Soclul platformei este înclinat de la est la vest, fapt confirmat de forajele făcute la
Todireni, unde el a fost atins la adâncimea de 950 m şi la Bătrâneşti unde a fost întâlnit la 1008
. Spre vest, în lungul văii Siretului, la 3000 m, forajele n-au ieşit din depozitele sarmatice, aici
dezvoltându-se o adevărată fosă precarpatică.
După instalarea regimului tectonic de platformă, peneplena soclului cristalina suferit
mişcări ondulatorii largi şi de basculare fapt ce a permis regresiuni şi transgresiuni ordoviciene,
siluriene, cretacice şi neogene.
Cuvertura
Instalarea regimului tectonic de platformă au făcut ca de la sfârşitul proterozoicului şi
până astăzi , regiunea să fie afectată doar de mişcări oscilatorii cu amplitudini reduse, dar cu o
largă desfăşurare în suprafaţă.
Acestea au determinat numeroase transgresiuni marine ce au dat naştere etajului
structural superior al platformei, constituit dintr-o stivă groasă de roci sedimentare necutate ,
dispusă discordant.
În partea de nord şi centrală a Podişului Moldovei sunt identificate trei mari cicluri
sedimentare: proterozoic superior – silurian , cretacic şi badenian superior – levantin, separate
de importante lacune stratigrafice (devonian – jurasic şi paleogen – miocen inferior).
La sfârşitul proterozoicului superior, peneplena cristalină suferă prima mişcare de
scufundare generală şi care a avut drept rezultat instalarea unei mări epicontinentale ce s-a
menţinut până la sfârşitul silurianului. Forajele executate în ultimele decenii au arătat că cele
mai vechi depozite de cuvertură, cu grosimi până la 600 m , constituite, în principal din gresii cu
conglomerate în bază şi cu intercalaţii de şisturi argiloase, pot fi atribuite cambrianului şi
ordovicianului. Ele sunt continuate cu un pachet de formaţiuni siluriene. Acestea dovedite
paleontologic printr-o faună relativ bogată şi au fost identificate în foraje având grosimi între 120
– 300 m, reprezentată prin calcare fine, unele spatice sau organogene cu intercalaţii reduse de
marne , gresii calcaroase şi argile de culoare cenuşie – negricioasă.
Înclinarea generală este dinspre nord-nord–vest spre sud--sud–est.
O mişcare uşoară de ridicare, care s-a produs la sfârşitul silurianului, a determinat retragerea
apelor marine spre sud şi est şi exondarea unei părţi a Platformei Moldoveneşti. În felul
acesta a luat naştere o câmpie de acumulare marină care în urma modelării de către factorii
externi, a fost transformată într-o suprafaţă sculpturală derivată, postsiluriană.
Fundamentul comunei Tudora se încadrează în această suprafaţă sculpturală care a
fost supusă modelării până în mezocretacic.
Al doilea ciclu de sedimentare a fost determinat de o nouă coborâre a suprafeţei
platformei şi transgresiunea mărilor mezocreatacice.

8
 Începând de la sfârşitul cretacicului inferior, apele marine din geosinclinalul carpatic se
extind treptat spre est, în albianul mediu ele acoperind partea de vest a Platformei
Moldoveneşti, ajungând până în zona Târgu Frumos, deci incluzând şi zona dealul Mare,
Platforma Bolohani, teritoriu în care, în cea mai mare parte s-a dezvoltat teritoriul comunei
Tudora.

Cercetările de specialitate au ajuns la concluzia că sedimentele cretacice, care au

acoperit transgresiv şi discordant formaţiunile paleozoice ale platformei, aparţin cenomianului şi
senonianului.
Ele au grosimi mici care variază de la câţiva metri până la zeci de metri, fiind constituite
în principal, din calcare marnoase şi cretoase, gresii calcaroase şi nisipuri glauconitice.
Depozite asemănătoare au fost interceptate în toate forajele mari, iar grosimea lor
depăşeşte 200 – 300 m, aşa cum s-a constata la Todireni (între 212 şi 520 m).
Depozitele senoniene sunt constituite dintr-un complex de roci calcaroase cu grosimi ce
pot ajunge până la 300 m şi au fost identificate în forajele din partea de vest a Moldovei
(Rădăuţi, Suceava şi Paşcani).
De la sfârşitul cretacicului şi până în badenian cea mai mare parte a teritoriului Moldovei
a fost exondată şi a evoluat în condiţii continentale, iar suprafaţa câmpiei cenomian –
senoniene a fost intens modealtă de denudaţie. În oligocen şi miocenul inferior întregul podiş
funcţiona ca uscat, dispunând de un relief de câmpie sculpturală joasă (V. Băcăuanu şi colab. -
1980).
Cel de-al treilea mare ciclu de sedimentare, care a generat partea superioară a cuverturii
platformei, corespunde, în general neogenului. El începe prin transgresiunea puternică a apelor
mării badenian superioare, care s-au întins spre nord şi est până dincolo de graniţele ţării
noastre, urmată de retragerea lor treptată spre sud – sud – est, din sarmaţian şi până în
cuaternar. Aceste schimbări paleografice şi-au lăsat amprenta asupra caracteristicilor litologice
şi structurale ale formaţiunilor neogene din această parte a ţării. Vârsta lor sarmatică în
jumătatea nordică a podişului , ca şi structura monoclinală (nord vest- sud est) este reflectată
în mod clar etapele de exondare a suprafeţei podişului.
Constituţia petrografică este reprezentată, în general, prin argile şi marne cu alternanţe
de nisipuri , la care se adaugă şi unele orizonturi subţiri de calcare oolitice, gresii calcaroase,
conglomerate, prundişuri , cinerite andezitice, etc.
Grosimea totală a neogenului de platformă creşte de la est, nord – est către vest sud-
vest (su 100 m la Darabani, 157 la Todireni, 615 m la Hârlău şi peste 1392 la Suceava).
Badenianul superior este reprezentat prin trei orizonturi litologice. Primul este constituit
din gresii calcaroase, conglomerate cu silex şi nisipuri silicioase, continuate lateral cu gipsuri şi
anhidrite, semnalate aproape în toate forajele de pe suprafaţa podişului (între 544 şi 562 m la
Hârlău şi între 1054 1114 m la Horodnic)
Al doilea orizont este constituit dintr-un complex de marno-calcare cu Littothamnium.
Ultimul orizont litologic al badenianului este reprezentat prin marno-argile cenuşii
negricioase , cu intercalaţii locale, subţiri şi discontinui, de tufuri şi bentonite. Prezenţa acestui
orizont a fost semnalată în foraje.
Peste badenian urmează sarmaţianul, care este separat în buglovian, volhinian,
basarabian, kersonian.
Buglovianul, încadrat în sarmaţianul inferior, are o grosime ce descreşte de la vest la est
ajungând în această zonă la aproximativ 500 m. În componenţa sa sunt prezenta calcare cu
serpule, marnocalcare, bentonite şi marnoargile. În partea de nord a Dealului Mare apar argile
vinete cu fosile tipice: Mactra fragilis, Ervilia trigonula s.a. „Aceste strate de argile vinete din
care ies izvoare sărate sau feruginoase se văd până la aproximativ aceiaşi altitudine şi în
pârâiaşele Cracii Voronei …” (V. Tufescu, 1937). În profilele tăiate de valea pârâului Pleşu şi ale
afluenţilor săi apar frecvent astfel de izvoare feruginoase.
Ciclul de sedimentare deschis de badenian se continuă în partea de nord a Moldovei
până către sfârşitul volhinianului, când regiunea începe din nou să fie exondată şi modelată de
către agenţii exogeni.

9
 Astăzi, după o perioadă îndelungată de evoluţie continentală, în care depozitele de la
partea superioară a reliefului acestei regiuni au fost în bună măsură erodate, sarmaţianul
inferior are grosimi sub 100 m spre Prut şi de circa 500 m la vest de valea Siretului, unde se
întâlneşte până la linia localităţilor Baia – Lespezi – Hârlău – Bivolari.
Volhinianul este constituit din argile, marne nisipoase şi nisipuri în care apar nivele de
gresii calcaroase şi oolitice, argile vinete compacte care se ridică până la 390 – 400 m şi conţin
numeroase fosile. În Dealul Pleşuţa se întâlneşte o gresie silicioasă adeseori oolitică, cu firul
mărunt, într-o alternanţă cu nisipuri până la 450 m şi care pardoseşte o mică suprafaţă
structurală ca şi în Dealul Zârna Ghizuniei (470 m). Această constituţie se datoreşte situării
zonei din sectorul vestic al Platformei Moldoveneşti, corespunzător Podişului Sucevei, în
apropierea ţărmului cu ape puţin adânci şi un aport substanţial de material detritic grosier,
provenit din regiunea carpatică. De aceea, el este format dintr-o serie de depozite argilo-
nisipoase, separate de mai multe orizonturi calcaro - gresoase, uneori oolitice .
Către sfârşitul sarmaţianului inferior şi începutul celui mediu, partea de nord a Podişului
Moldovei începe să fie antrenată într-o uşoară mişcare generală de ridicare, care în etapele
următoare, s-a extins până ce a cuprins întregul podiş. Ea a avut drept consecinţă retragerea
spre sud succesivă a apelor marine spre sud, sud-est (V. Băcăuanu, 1980).
Basarabianul, ocupă o suprafaţă mai restrânsă din teritoriul comunei Tudora , respectiv,
zona izvoarelor de nord-est şi sud est a pârâului Pleşu. Predomină depozitele cu Mactra
vitaliana, Cryptomactra peranseris; calcare oolitice cu Mactra podolica; ş,a. Strate basarabiene
ies la zi în profilul tăiat de valea pârâului Tisei .
Accentuarea mişcărilor de ridicare din zona carpatică (faza valahă) care s-au reflectat
cu siguranţă şi asupra podişului, ca şi factorii de ordin climatic ce au acţionat în timpul
cuaternarului au dus la accentuarea fragmentării reliefului, la adâncirea şi dezvoltarea văilor, la
apariţia unor depozite continentale variate din punct de vedere genetic şi litofacial. Cuaternarul
este reprezentat prin depozite aluvionare ale teraselor pârâului Pleşu şi ale râului Siret
constituite din pietrişuri, nisipuri şi luturi loessoide.
Pleistocenul, alcătuit din depozite de terasă constituite din luturi loessoide ce au grosimi
variabile. În zona centrală a comunei se mai găsesc pietrişuri, dar mai ales în terasele râului
Siret, constituind cele mai fertile soluri din localitate.
Holocenul este alcătuit din depozite de luncă, constituite din argile nisipoase , nisipuri şi
prundişuri. Acestea sunt completate de cuverturi locale cu luturi aluviale , situate pe interfluvii şi
pe suprafeţele slab înclinate.
Tectonica
Asupra tectonicii depozitelor de suprafaţă din Podişul Moldovei s-a discutat mult, au fost
emise numeroase ipoteze, M. David – 1920, 1940; V. Tufescu – 1937 şi alţii care considerau că
întreaga zonă era întretăiată de falii; dealurile înalte ale Siretului, deci şi zona noastră, erau
delimitate tot prin linii tectonice.
Cercetările mai recente au stabilit că asupra peisajului actual al Podişului Moldovei şi-a pus
amprenta eroziunea şi nu tectonica.
În afară de prezenţa mişcărilor specifice de platformă (pozitive sau negative), care au
determinat transgresiunile şi regresiunile marine prezentate la evoluţia paleografică,
majoritatea specialiştilor sunt de acord cu existenţa unor mişcări neotectonice actuale.
Seismicitatea zonei noastre, ca şi a întregului teritoriu al Moldovei şi al României este
pusă pe seama cutremurelor moldavice cu focare situate în zona Vrancei. Teritoriul actual al
comunei Tudora, situat la distanţă relativ mare de focarele seismice se încadrează în zona de
seismicitate de 6 şi respectiv 7 grade pe scara Richter. Cutremurele din anii 1940 şi 1977 nu au
provocat pagube materiale în regiunea noastră, în schimb cel din 1987 şi cel din 1990 a produs
numeroase fisuri la clădiri.

RESURSELE SUBSOLULUI
Alcătuit din formaţiuni sedimentare, teritoriul comune Tudora nu se remarcă prin bogăţia
unor resurse minerale de prim ordin. În teritoriu comunei se găsesc şi se exploatează roci de
construcţii şi anume: gresii, argile, pietrişuri şi nisipuri.
10
 Gresia există din abundenţă în deschiderile făcute de afluenţii pârâului Pleşu: P. Popii, P.
Racului, P. Chetrosu, ş.a. de unde se exploatează mai puţin datorită lipsei unor căi de transport,
reliefului accidentat, precum şi îngrădirilor impuse de organele silvice pentru a nu degrada
pădurea. Este exploatată în special de către localnici care apreciază calitatea ei pentru
pietruirea fântânilor şi pentru temelia locuinţelor.
În urma viiturilor, în albii rămân mari cantităţi de bolovani şi pietrişuri din gresie care au
fost rulaţi de apele mari, fiind culeasă de către localnici pentru diferite întrebuinţări.
Argilele sunt cele mai răspândite roci, fiind utilizate de către localnici în diverse trebuinţe
gospodăreşti. Până în anul 1948 a existat în localitate un atelier de ceramică care confecţiona
oale, străchini, ş.a. şi care valorifica argile din versantul nordic al Dealului Tudora Sud (Huci).
Multă vreme în zona respectivă au existat şi ateliere de confecţionat cărămidă, dar s-a
renunţat. Actualmente, cărămida se mai produce doar artizanal de câţiva cetăţeni. Se mai
confecţionează chirpici, tot artizanal, aceştia constituind în cea mai mare parte principalul
material de construcţii de locuinţe, în combinaţii cu lemnul.
În mai multe puncte, văile intersectează orizonturi de marne (humă) de culoare gri-albăstruie
utilizată frecvent de către localnici în diverse nevoi gospodăreşti.
Pietrişurile şi nisipurile acoperă un strat gros în albia majoră şi terasa inferioară a
Siretului. Începând din anul 1973 acestea au început să fie exploatate de către TAGCM
Botoşani, constituind principala sursă de agregate de balastieră a şantierelor de construcţii din
Botoşani. Dotată cu utilaje moderne pentru acea vreme, balastiera de la Tudora asigura
produse de calitate , spălate, sortate granulometric, precum şi nesortate pentru pietruirea
drumurilor iar local pentru prepararea betoanelor din gospodării. În prezent, balastiera de la
Tudora nu mai funcţionează, datorită proastei gospodăriri şi lipsei pieţii de desfacere, care a
permis proprietarului să dezmembreze utilajele şi să le scoată la vânzare sub formă de fier
vechi.
În subsolul comunei Tudora sunt importante pânze cu apă freatică cantonate la baza
diverselor depozite şi la adâncimi ce permit exploatarea în bune condiţii, acestea constituind
singura sursă de alimentare cu apă potabilă pentru populaţie. În acest sens, menţionăm că
datorită folosirii excesive a îngrăşămintelor chimice, astăzi apa din pânzele freatice conţin
diferite substanţe chimice, în special nitriţii sau alţi compuşi ai azotului în special la baza
versanţilor.

CADRUL NATURAL AL COMUNEI TUDORA

RELIEFUL
Factorii genetici ai reliefului comunei Tudora
Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul comunei Tudora aparţine Podişului
Moldovei reprezentat în această zonă, prin subunitatea Dealu Mare şi culoarul Siretului în aval
de confluenţa râului Suceava.
Bazinul Pleşu avansează spre est, spre dealurile înalte ca şi cel al râului Turbata sub
forma unor pungi.
Evoluţia şi alcătuirea geologică, ca şi întregul ansamblu de condiţii şi factori care ţin de
domeniul modelării externe, se reflectă în mod clar, în peisajul geografic şi în special în
morfologia sa.
Relieful actual al teritoriului Tudora a început să se schiţeze spre sfârşitul volhinianului
(sarmaţian inferior), imediat după ce apele mărilor care-l acopereau s-au retras spre sud, sud-
est. Această retragere a dus la apariţia unei câmpii de acumulare marină, Fără accidente
importante de relief, cu structura şi suprafaţa uşor înclinate pe direcţia Nord, Nord-Vest-Sud,
sud-est, în direcţia deplasării liniilor de ţărm.
Exondarea câmpiei de acumulare sarmatică a fost urmată de o îndelungată perioadă de
manifestare a factorilor denudaţiei, favorizată atât de condiţiile climatice variate în acest interval
de timp cât şi de prezenţa unor roci moi, uşor de modelat, în altarnanţă cu gresii şi calcare cu
rezistenţă mai mare la denudaţie, fapt căriua I se datoresc şi altitudinile mari (peste 500 m) în
estul teritoriului.

11
 Dintre factorii modelatori, un rol important l-au avut reţeaua hidrografică şi procesele de
versant, a căror activitate s-a desfăşurat concomitent. Interacţiunea îndelungată a acestor
categorii de factori modelatori activi a scos în evidenţă, în mod selectiv, particularităţile
structurale şi litologice ale reliefului, ajungându-se astfel la formarea principalelor trăsături
geomorfologice actuale (V. Băcăuanu şi colab. , 1980.
Relieful este dezvoltat pe cuvertura de depozite neogene, în cadrul cărora predomină
sarmaţianul inferior alcătuit din material psamitic de mică adâncime. Pe culmile dealurilor apare
frecvent o cuvertură de depuneri loessoide cuaternare.
Râul Siret care colectează apele pâraelor Pleşu şi Turbata, face parte din primele artere
hidrografice care s-au instalat pe suprafaţa câmpiei iniţiale. Depozitele de nisipuri, pietrişuri şi
chiar conglomerate din Dealu Mare sunt indicii că râul Siret a contribuit intr-o mare măsură la
formarea lor.
Relieful fluviatil creat în a doua jumătate a sarmaţianului şi prima parte à pliocenului nu s-a
păstrat din cauza denudaţiei care a îndepărtat pături groase de rocă de la partea superioară a
interfluviului Siret - Prut, interfluviu care constituie zona estică a Tudorei şi care este alcătuit din
Muchia Aliciurilor, Dealul Bobeici şi Dealu Mare.
Valea Pleşu, văile afluenţilor ca şi bazinele hidrografice Vorona la nord, Turbata la sud şi
Bahlui la est eu fost sculptate mai târziu, dezvoltându-se, adâncindu-se şi ramificându-se
treptat, acţiunea fiind în plină desfăşurare şi astăzi.
Văile cu carater subsecvent şi obsecvent şi cuestele constituie caracteristica principală a
celei mai mari părţi a teritoriului comunei.
Acţiunea modelatoare a reţelei hidrografice s-a desfăşurat şi se desfăşoară în acelaşi
timp cu cea a proceselor de versant. Rolul şi importanţa acestora din urmă sunt demonstrate de
amploarea lor şi, în timpul de faţă, de faptul că cea mai mare parte à teritoriului a fost continuu
sub influenţa acţiunii directe a ablaţiei, ravenării şi alunecărilor, care au desăvârşit evoluţia şi
morfologia versanţilor schiţaţi prin adâncirea râurilor.
Platourile, interfluviile, cuestele şi abrupturile cuestiforme situate în partea de est à
teritoriului, în zona de contact cu Câmpia Moldovei, sunt opera modelării de către procesele
eluviale.
În toată perioada evoluţiei postvolhiniene, rolul arterelor hidrografice şi al proceselor de
versant a fost pe rând amplificat ori diminuat de condiţiile climatice variate, calde în neogen, cu
alternanţe periglaciare şi interglaciare în pleistocen, temperat continentale, cu nuanţe excesive
astăzi.
Depozitele în cere este sculptat relieful sunt constituite dintr-o alternanţă de argile, argile
nisipoase, marne şi nisipuri, între care se găsesc unele nivele de gresii şi calcare oolitice.
Structura este monoclinală, cu înclinare de 6-8 m / km pe direcţia nord-vest – sud-est în direcţia
de retragere a apelor sarmatice.
În lungul văii Siretului şi în cursul mijlociu şi inferior al pâraelor Pleşu şi Turbata se aştern
depozite cuaternare, proprii luncilor şi teraselor, iar în spaţiile interfluviale largi, suprafeţe cu
înclinare redusă, terasele superioare sunt acoperite cu luturi loessoide aluviale şi coluviale cu
grosimi variabile, prezenţa acestora fiind semnalată pe Dealul Rediu, Dealul Curţii, versantul
vestic al Dealului Arini precum şi pe terasele medii ale Siretului.
Fiind sculptat în zona masivului deluros al Dealului Mare, relieful este accidentat,
versanţii având pante accentuate, iar platformele întâlnindu-se pe interfluviul Siret – Prut în
zona în care îşi au izvoarele Pleşul şi Bahluiul, respectiv platformele Dealu Mare şi Bolohani.
Altitudinile de peste 500 m pe platforma Bolohani şi 587 m Dealu Mare se datoresc
orizonturilor de roci mai dure care ies la zi în unele profile tăiate de Pleşu, pâraiele Popii, Tisei,
Chetrosu ca şi pe valea Bahluiului superior, de cealaltă parte a interfluviului.
În zona cursului superior al Pleşului (platforma Bolohani), având în vedere nivelul de
bază mai coborât al Prutului şi Bahluiului faţă de cel al Siretului, există şi tendinţa unor captări,
distanţa dintre izvoarele pârâului Tisei şi ale Bahluiului fiind sub 800 m.
Un rol important în modificarea reliefului l-a avut clima, mai ales regimul precipitaţiilor şi
al temperaturilor care au determinat intensitatea diferită a unor procese şi fenomene cum ar fi
eroziunea, activitatea de transport şi acumulare, procesele fizico-chimice de dezagregare şi
alterare a rocilor, procesele de versant şi altele.
12
 Vegetaţia de pădure care acoperă estul localităţii este elementul atenuant al acţiunii
agenţilor exogeni. Acest fapt este vizibil prin stabilizarea unor alunecări, mai vechi sau mai noi
datorate defrişărilor recente. În schimb, în zonele unde din diferite raţiuni s-au defrişat masiv
suprafeţele de pădure (în ultimii 200 de ani suprafaţa s-a redus cu peste 1000 ha) şi nu s-au
întreprins măsuri eficiente pentru limitarea efectelor eroziunii s-au declanşat procese şi
fenomene care au modificat aspectul reliefului precum cele de pe versantul nordic al Dealului
Huci, versanţii pârâului Zârna, versantul nordic al Dealului Bobeici, fruntea cuestei Capu
Codrului ş.a.
Activitatea antropică caracterizată prin utilizarea terenurilor în scopuri agricole prin
diferite lucrări cum ar fi arăturile, inclusiv din deal în vale, construcţiile de drumuri, amenajări
hidrotehnice empirice au influenţat în bună măsură factorii de modelare ai reliefului.
Având în vedere cele de mai sus putem sublinia faptul că relieful Tudorei este
reprezentat prin toate formele tipice reliefului de platformă caracterizate prin aspecte structurale
şi sculpturale, culmi şi platouri interfluviale, versanţi deluviali, abrupturi cuestiforme, cornişe, văi,
precum şi o gamă variată de procese geomorfologice şi că rolul cel mai important l-a avut
reţeaua hidrografică, respectiv pârâul Pleşu şi afluenţii săi.
Caracteristicile morfografice şi morfometrice
Relieful din localitatea Tudora, aşa cum am mai amintit, se suprapune unei regiuni înalte
în partea de est (cursul superior şi mijlociu al pârâului Pleşu), care corespunde regional
dealurilor înalte din stânga Siretului, respectiv Dealu Mare şi o regiune mai joasă cu aproximativ
300-350 m în partea de vest, zonă care corespunde Culoarului Siretului.
În partea de est a localităţii se află cele mai mari înălţimi, respectiv Dealu Mare-Tudora
cu 587m. Altitudinile scad spre nord, nord-vest – 581 m în Dealul Bobeici, 503 m - Platforma
Bolohani, 474 m – Dealul Pleşuţa, 472 m Dealul Zârna, 425 m – Dealul Arşiţa. Spre vest, şi
sud-vest altitudinile scad până la 416 m în Dealul Huci (Tudora Sud).
Culmile teşite şi prelungi sunt orientate nord-sud şi nord-vest – sud-est. Platourile şi
suprafeţele interfluviale, abrupturile cuestiforme şi de eroziune văile adânci ale pârâului Pleşu şi
a afluenţilor determină în această zonă a localităţii o ,,sălbăticie” rar întâlnită în Podişul Sucevei.
Interfluviul dintre afluienţii Siretului şi Prutului are orientare nord-sud, fiind constituit din Dealu
Mare, Dealul Bibeica şi platforma Bolohani, formate pe seama orizonturilor dure de gresii şi
calcare oolitice, care au opus rezistenţă mai mare la eroziune.
O altă caracteristică a zonei, ca de altfel a întregului Podiş Moldovenesc, o constituie
cuestele care se succed în trepte altitudinale spre vest (Culoarul Siretului). Precum şi
închiderea bazinului hidrografic al Pleşului ca ,,o pungă ce avansează dinspre Siret” (V.
Tufescu 1937).
În cursul inferior al Pleşului (zona de confluenţă) relieful are altitudini reduse cuprinse
între 230 şi 274 m integrat în Lunca Siretului cu lăţimi de 1 – 3 km şi care prezintă un peisaj
diferit, care justifică delimitarea ca subunitate distinctă a comunei Tudora.
Microerelieful luncii este determinat de prezenţa unei înguste trepte inundabile, deasupra
căreia se dezvoltă larg terasa de 4-7 m, de existenţa cursurilor şi a meandrelor vechi ale
Siretului şi Pleşului care adăpostesc bălţi (rămăşiţe) şi de alternanţa unor sectoare umede cu
altele zvântate.
Din studiul acestei zone se disting 4 nivele de terase, respectiv terasa de 100 (110 m),
terasa de 30-60 m, terasa de 20 m şi terasa de 7-8 m. Terasa de 4-7 m se confundă cu Lunca
Siretului.
Energia reliefului are ca valoare maximă 350 m şi a fost calculată după formula :
E= H – h (587-231).
În cursul superior al pârâului Pleşu energia reliefului prezintă valori cuprinse între 280 şi
180 m în timp ce după intrarea acestuia în zona culoarului Siret, valoarea acesteia este redusă,
sub 100 m şi chiar sub 50 m.
În ceea ce priveşte fragmentarea reliefului, aceasta are valori ce depăşesc 1000-1100
m/km² în zonele din bazinul superior al Pleşului, în zonele pieţelor de adunare a apelor, pentru
ca în cursul mijlociu să fie reduse având valori sub 900 m /km², iar în Lunca Siretului să scadă
sub 300 m /km².

13
 Schiţele realizate în acest sens evidenţiază marea fragmentare caracteristică dealurilor
înalte aparţinând Masivului Dealu Mare precum şi fragmentarea redusă din Culoarul Siretului.
Analizând harta pantelor se constată o gamă variată de valori, distingându-se două zone
: una în vest cu valori mari ce depăşesc 20°-30°, versaţii ca şi cuestele având înclinări foarte
mari, pe unele porţiuni 60°-70°, uneori abrupturi în timp ce în partea de vest acestea se
atenuează ajungând la valori sub 10°, iar pe platouri sub 3°.
Tipurile genetice de relief
Din punct de vedere geomorfologic teritoriul localităţii Tudora cuprinde următoarele tipuri
de relief : structural, sculptural şi de acumulare.
Relieful structural
Structura monoclinală a cuverturii depozitelor sarmatice şi litologia variată, sunt scoase
în evidenţă de aspectul reliefului caracteristic părţii de vest (bazinul superior şi mijlociu al
Pleşului).
În acest zonă s-au conturat forme ale reliefului structural ca platforme structurale, cueste,
tipuri de văi caracteristice, definite în raport cu structura geologică.
Aspectul de monoclin al cuverturii geologice de suprafaţă este ilustrat mai ales de
orientarea nord-vest – sud-est a culmilor afluente, de prezenţa platourilor structurale şi a
cuestelor.
Situaţia prezentă depinde şi de natura rocilor moi, argilo-nisipoase ce dispun de
intercalaţii mai rezistente la eroziune. ,,Platformele structurale” din cuprinsul Dealului Mare –
Tudora, semnalate de V. Mihăilescu în 1930 şi aranjate pe larg de V. Tufescu în 1937 sunt de o
netezime care îţi creează impresia unor veritabile câmpii, şi numai când te apropii de marginea
lor îţi dai seama că ele se găsesc cu 200- 300 m deasupra albiilor văilor mai importante de
aici.(V. Tufescu 1937)
Platourile (platformele) structurale ocupă suprafeţe largi pe interfluviul dintre afluenţii
Siretului şi Prutului precum şi pe interfluviile râurilor mai mici, constituind însă suprafeţe
restrânse în comparaţie cu celelalte tipuri de relief.
Astfel se distinge platoul Dealu Mare, impozant, greoi, cu mai multe planuri etajate ce se
pot paraleliza. Aceste platforme constituie formele dominante ca altitudine din întreg Podişul
Sucevei, deci şi în zona localităţii Tudora.
În jurul celui mai înalt punct (Dealu Mare- 587 m) se întâlnesc petice de suprafaţă ce se
menţin în jurul a 560 m, fiind în cea mai mare parte acoperite cu păduri şi constituind Platforma
II Aliciuri (V.Tufescu,1937).
Spre vest şi nord-vest de aceste culmi sunt ramificaţii de dealuri cu altitudini sensibil
egale cu ale Platformei II (560 m). Aceste dealuri sunt Pleşuţa (470 m), Zârna (470 m), Arşiţa
(470 m), Trei Pietre (470 m),cu o uşoară denivelare.
Platforma III, mai joasă cu aproximativ 100 m este pusă în evidenţă de Dealul Rediu (390
m), Dealul Găina (416 m), Dealul Viei (400 m) şi se racordează cu terasa de 100 m a Siretului.
Aceste platouri, deşi se găsesc în zona împădurită, prezintă o importanţă aparte. Situate la
înălţime, o parte au fost defrişate şi transformate în păşuni (Bolohani şi Trei Pietre), iar altele
odată cu restrângerea spre est a arealului forestier au fost transformate în terenuri arabile sau
fâneţe.
Rocile dure din care sunt alcătuite, mai ales acolo unde apele au săpat văi adânci şi le-
au scos la iveală, au permis folosirea gresiei şi chiar a calcarelor oolitice la construcţii, iar
ultimele la fabricarea varului.
Fragmentarea suprafeţelor structurale care iniţial erau mult mai întinse, şi punerea în
evidenţă a particularităţilor structurii geologice, se datoresc reţelii hidrografice şi proceselor de
versant care au contribuit la formarea şi dezvoltarea unui mare număr de văi, consecvente
(Siretul), subsecvente care se extind la baza cuestelor (Pleşu) şi obsecvente aflate pe stânga
pârâului Pleşu. Deşi puţine şi scurte, se întâlnesc şi văi resecvente (Pârâul Velniţei).
Cuestele apar în legătură cu evoluţia văilor subsecvente ca urmare a extinderii şi
adâncirii lor şi sunt caracteristice structurii monoclinare. Apariţia şi dezvoltarea cuestelor nu este
însă opera directă a râurilor. La sculptarea lor şi-au adus contribuţia şi procesele deluviale, într-
o mare măsură.

14
 În bazinul hidrografic al Pleşului acestea apar în zona izvoarelor, precum şi în tot cursul
superior şi mijlociu, atât de-a lungul unor afluenţi de pe dreapta, cât mai ales a celor pe care-i
primeşte de pe stânga. Pe măsura adâncirii ei şi-au sulptat văi asimetrice cu versanţi de tip
cuestiform. Pe aceşti versanţi eroziunea torenţială este deosebit de puternică, generând
organisme torenţiale cu maluri abrupte şi adâncime mare, fiind supuse continuu surpărilor,
rostogolirilor, alunecărilor, torenţilor de noroi şi chiar torenţilor de pietre.
Relieful de cueste dă o notă specifică întregului bazin hidrografic unde structura
geologică a cuverturii şi orientarea reţelei hidrografice au favorizat dezvoltarea lor.
Majoritatea cuestelor privesc spre NNV, dar sunt şi cueste cu orientare vestică, care se
datoresc constituţiei versanţilor din alternanţe de roci argilo-marnoase şi nisipoase cu orizonturi
mai dure la partea superioară. Cuestele au aspect rectiliniu, fruntea lor fiind orientată spre
depresiunile şi văile subsecvente, dar se întâlnesc şi cueste sub formă de arc care privesc spre
valea largă a Siretului, aşa cum este cea de pe stânga Pleşului în zona Dealului Huci.
Uneori la baza cuestelor se formează mici depresiuni subsecvente ca cea străbătută de
pârâul Chetrosu.
O caracteristică morfologică a acestor cueste o constituie frecvenţa şi intensitatea sporită
a proceselor sculpturale care le-au dat naştere şi care întreţin evoluţia lor rapidă. Pe fruntea
acestora se dezvoltă surpări de mică intensitate, dar mai ales torenţi şi alunecări.
Văile formează, de fapt, elementul motor care a declanşat formarea reliefului structural
de cueste. Cum arătam sumar mai sus, pe teritoriul comunei există aproape toate tipurile de văi
ale căror caracteristici morfologice sunt influenţate de structura monoclinală a depozitelor
geologice.
Pentru areale reduse se pot stabili şi unele tipuri de relief litologic, pornind de la
alcătuirea cuverturii din argilă, nisipuri (care predomină) în intercalaţii cu gresii, marne, calcare
ş.a.
Gresiile şi calcarele, în alternanţă cu roci mai moi generează mici trepte şi abrupturi, aşa
cum se poate vedea pe fruntea Dealului Mare şi a Platformei Bolohani. Prezenţa nisipurilor în
unele părţi, cum ar fi interfluviul Pietrosu-Turbata, se înscrie prin versanţi cu microforme de
eroziune mereu proaspete, permanent spălate şi cu formarea de glacisuri coluviale. Luturile
loessoide care se întâlnesc sub formă de cuverturi subţiri pe terasele Siretului (mai ales pe cea
situată în stânga Pleşului- terasa Cucuieţi) generează procese şi forme specifice de relief dintre
care amintim cornişe şi abrupturi verticale, datorate proceselor de desprindere şi de surpare,
canioane miniaturale (valea Pleşu în porţiunea cât străbate această terasă) precum şi crovuri
(pe partea dreaptă a Pleşului în zona Geamăn).
Există şi presupuneri că unele aspecte morfologice ale reliefului comunei s-ar datora şi
mişcărilor tectonice, dar consecinţele lor morfogenetice, ale mişcărilor tectonice mai vechi sau
noi nu sunt încă suficient de concludente (V.Băcăuanu şi colab.,1980).
Ondulări de ordin tectonic, falii şi flexuri, erau presupuse în zonă (V.Tufescu,1937), iar
idei asemănătoare se întâlnesc şi în lucrări mai recente, V.Mihăilescu admiţând existenţa unor
bombări axiale în zona Dealu Mare ca reflex al ridicărilor din Carpaţi. Argumente noi în favoarea
flexurilor şi formarea abrupturilor cuestiforme din zona Dealu Mare aduce şi V.Tufescu (1977).
Mişcările tectonice actuale, caracterizate prin tendinţa de ridicare, ajungând la 3-5
mm/an, influenţează desigur şi procesele actuale de modelare a reliefului. Deşi în această
privinţă lipsesc studiile de amănunt, se pot face unele deducţii şi corelaţii între aceste mişcări şi
distribuţia reţelei hidrografice, poziţia altitudinală a teraselor şi ruperile de pantă din talvegul
râurilor. Acestea confirmă unele ipoteze mai vechi din literatură şi, cu siguranţă, studiile viitoare
vor întregi datele existente privind relaţiile dintre neotectonică şi relief.
Relieful sculptural
Cu toate că factorii amintiţi anterior şi care dau o notă distinctă reliefului sunt larg
răspândiţi, rolul morfogenetic principal îl au totuşi factorii externi, reprezentaţi prin reţeaua
hidrografică şi totalitatea proceselor de versant.
Aceştia, ajutaţi de condiţiile climatice şi de existenţa complexului de roci sedimentare
moi, au contribuit la formarea celui mai larg ansamblu morfologic al bazinului pârâului Pleşu şi
al întregii localităţi prin care acesta curge-relieful sculptural. El înglobează interfluviile lipsite de

15
existenţa unor orizonturi dure care să le protejeze, precum şi versanţii cu pante mai mari de 3°-
4°, modelaţi prin spălări, deplasări de teren şi torenţi.
Astfel, unele culmi au orientarea NNV-SSE, dar cu toate acestea nu se poate vorbi de un
paralelism, sau de o suprapunere între suprafeţele topografice şi cele ale stratelor geologice (V.
Băcăuanu şi colab.,1980).
Evoluţia culmilor şi podurilor interfluviale se datoreşte astăzi unor procese slabe de
alterare, dezagregare şi ablaţie, comparativ cu suprafeţele mult mai înclinate ale versanţilor,
unde se întâlneşte o gamă largă de procese destructive.
Pornind de la raportul dintre tectonică şi denudaţie, în cadrul studiilor efectuate mai
demult au fost identificate trei platforme de eroziune şi două intermediare. Iată cum se prezintă
acestea pentru zona Dealu Mare, în care ne încadrăm cu studiul nostru:

Denumirea Autorul care a identificat-o___ _

platformei V. Mihăilescu (1929) V.Tufescu (1937)
Platforma superioară D.Mare-Holm (450-560 m) D.Mare-Holm (490-530 m)
kersoniană

Platforma medie pontică Bolohani-Sângeap Aliciuri

70 m sub cea superioară 410-490 m
Platforma daciană ------ Nivelul intermediar Vlanici
(420 – 440 m)
Platforma inferioară levantină Siret – Bahlui Sireţel – Bahlui
280-410 m 260-400 m
Platforma mixtă cuaternară Mândreşti – Botoşani – Hârlău
60-100 m deasupra luncilor

Cercetările geologice şi geografice ulterioare au demonstrat însă că ciclurile invocate nu

corespund realităţii şi că treptele de relief pot fi explicate prin simpla activitate diferenţiată a
factorilor externi, care au pus în evidenţă anumite nivele structurale şi litologice prin
intensificarea sau atenuarea proceselor de eroziune şi acumulare în funcţie de condiţiile
climatice (V.Băcăuanu şi colab.,1980).
Procesele geomorfologice actualeşi rolul lor modelator.

Pe teritoriul localităţii Tudora se manifestă numeroase şi variate procese de modelare

actuală. Acestea sunt favorizate de prezenţa unei cuverturi de depozite friabile, uşor de modelat
de climatul cu nuanţă continentală mai pronunţată şi de activitatea antropică.
Intervenţia omului, cu deosebire în ultimele secole, prin defrişarea pădurii (peste 1000
ha) desţelenirea pajiştilor de pe versanţi ca şi prin agrotehnica rudimentară din trecut, a
favorizat procese geomorfologice actuale deosebit de active.
Un rol important în dezvoltarea acestor procese deluviale, în stabilirea caracteristicilor lor
dinamice şi morfologice revine pantelor accentuate şi condiţiilor climatice.
Pe versanţi, ca şi pe alte suprafeţe înclinate, se manifestă o gamă largă de procese
erozionale, transport şi acumulare, care generează un microrelief caracteristic. Între acestea se
numără pluviodenudarea, eroziunea torenţială, deplasările de teren care acţionează separat
sau conjugat, în funţie de condiţiile locale ale diferitelor sectoare şi de modelarea antropică.
Complexului de factori declanşatori
declanşatori ai proceselor de modelare a versanţilor li se opune, în mică măsură învelişul de sol
şi vegetaţia, cu tendinţă de frânare, dar deseori depăşită în anii ploioşi sau în perioadele de ploi
torenţiale. Situaţii deosebit de complexe s-au produs în anii 1932, 1970, 1975, 1988, 1991,
1995, precum şi în timpul ploilor torenţiale din primăverile anilor 1977, 1983, 1988, când solul a
fost găsit descoperit de vegetaţie sau ploile torenţiale au urmat unor îndelungate perioade de
secetă.
Pluviodenudarea şi ablaţia (eroziune de suprafaţă)

16
 Deşi în aparenţă sunt procese minore, au un rol deosebit de importan în modelarea
reliefului, atât datorită factorilor amintiţi, cât şi ploilor torenţiale de vară, cu frecvenţă şi
intensitate mare, care deseori sunt foarte agresive.
În mod practic ablaţia nu generează un microrelief specific şi nu este sesizabilă decât pe
suprafeţe cu înclinări mari, lipsite de vegetaţie naturală, pentru zona noastră procesul
denudaţional este deosebit de răspândit, deosebit de activ şi acoperă cea mai mare parte a
teritoriului datorită înclinării mari a suprafeţelor, energiei reliefului, precum şi lungimii versanţilor.
Suprafeţele cultivate şi care au o pantă mai mică de 3° se caracterizează printr-o
eroziune neapreciabilă; cele cu înclinări între 3°-5° sunt afectate de spălări slabe, iar cele cu
valori de 5°-10° au o eroziune moderată. Cum pantele cu valori de 10° şi 15° şi mai mari sunt
predominante în localitatea Tudora se poate aprecia că eroziunea este puternică şi foarte
puternică. Ea depăşeşte mult media stabilită pentru Podişul Sucevei (0,5-1 t/ha), ceea ce
echivalează cu erodarea unui strat de 0,05-0,32 mm/an, stingând aici până la 60 t/ha/an.
Efectele eroziunii de suprafaţă se manifestă prin reducerea treptată a fertilităţii solului. Pe
versanţii cultivaţi ai dealurilor Curţii, Rediu, Straja, Huci, ca şi pe versanţii de sud ai dealurilor
Tudora şi Turbata se recunosc pete de culoare mai deschisă, rezultat al decopertării parţiale a
orizontului mai bogat în humus al solului. Foarte agresive sunt ploile torenţiale, mai ales asupra
terenurilor cultivate cu porumb sau a celor proaspăt lucrate. Calculele efectuate indică pentru
unele suprafeţe spălări ce depăşesc 60 t/ha/an cum sunt cele de pe Strajă, versanţii Dealului
Rediu, versanţii cultivaţi din faţa satului. Eroziunea medie anuală de 30-50 t / ha / an se
manifestă pe suprafeţe întinse de pe Dealul Curţii, Dealul Turbata şi peste tot unde se mai
practică arătura din deal în vale, ca şi efectuarea semănatului în acelaşi sens.
Eroziunea este foarte puternică pe terenurile cultivate cu porumb, sfeclă de zahăr şi
cartofi, care în perioada ploilor torenţiale (mai-iunie) nu acoperă suficient solul cu vegetaţie.
Deşi mai redusă ca intensitate, spălarea se manifestă şi pe versanţii cu ierburi perene (D.
Rediu, D. Huci), aceasta observându-se prin cantitatea mare de aluviuni în suspensie cărată
spre pârâul Pleşu datorită pantei deosebit de accentuate (peste 40°).
Măsurile întreprinse în ultimii ani pentru organizarea teritoriului împotriva eroziunii au fost
modeste, motiv pentru care se impun măsuri energice şi în primul rând interzicerea cu
desăvârşire a lucrărilor din deal în vale, precum şi schimbarea modului de folosinţă a unor
versanţi sau porţiuni ale acestora. Ne referim la plantări, supraînsămânţări, realizarea de benzi
înierbate şi fâşii, terasări şi plantări de livezi.
Avansăm aceste propuneri deoarece studiile întreprinse (A.Popa,1971;A.Gârceanu şi
colab., 1969) arată că pe pantele de 15°-18° cultivate cu porumb se îndepărtează anual 65,5
t/ha, de pe cele cultivate cu grâu 8,4 t/ha iar în cazul ierburilor perene 1,1 t/ha/an. Când pantele
au peste 28° (limita pentru terenurile cultivate) eroziunea ajunge la 107 t/ha/an la cele cultivate
cu porumb,
49,2 t / ha / an la cele cultivate cu grâu şi 7,2 t / ha / an când solul este acoperit cu ierburi
perene. Experienţa arată că prin simpla înierbare, chiar din primul an, eroziunea se poate
reduce cu 61% (A. Gârneanu şi colab.,1959).
Pentru teritoriul localităţii Tudora schimbarea modului de folosinţă, lucrările ameliorative
(culturi după curba de nivel, culturi în benzi, agroterase) ar duce la scăderea considerabilă a
masei de sol dislocată şi transportată de pe versanţii cultivaţi.
Din nefericire aplicarea legilor privind retrocedarea proprietăţilor, puţinătatea terenului
arabil a determinat pe mulţi proprietari să încalce legile nescrise ale naturii care accentuează
potenţialul degradant al factorilor exogeni.
Iată comparativ pentru câteva tarlale, cum se prezintă situaţia, în mai multe variante:

Tarlaua Panta(%)
Eroziune medie Culturi pe Culturi din Măsuri
anuală t/ha curbă de nivel deal în vale antierozionale
Turbata 19 59,9 29,9 48,2 0,9
………………………………………………………………………………………………………………
Straja 19 36,3 18,1 51,0 0,3
………………………………………………………………………………………………………………
D. Curţii 14 34,9 17,5 49,1 3,3
17
 După cum se observă, eroziunea se reduce la jumătate în cazul lucrărilor după curba de
nivel sau până la limita minimă în cazul agroteraselor, în timp ce, atunci când se efectuează
necorespunzător, aceasta se dublează. Cunoscut fiind şi faptul că eroziunea este determinată e
gradul de fertilitate al solului, care micşorează sau măreşte permeabilitatea, rezultă – la gradul
mediu al fertilităţii acestei zone – necesitatea acută a lucrărilor antierozionale, care ar duce şi la
producţii mai mari. Faţă de aceste situaţii pe care le-am numi limită pentru viitorul potenţialului
productiv al solului subliniem necesitatea imediată a măsurilor enunţate mai sus sau şi
cultivarea cu pomi fructiferi, în condiţiile unui viitor cadru legislativ eficient.
Eroziunea liniară se manifestă diferit în funcţie de gradul de înclinare al versanţilor. Pe
versanţii cu înclinare medie, dar mai ales pe cei cu pante accentuate se dezvoltă o familie
specifică de forme (ogaşe, revene, torenţi), în aceleaşi condiţii ca şi eroziunea areolară,
preferând însă versanţii defrişaţi, cei folosiţi ca imaş, terenurile desţelenite cu pante mari. Şi aici
există o corelaţie strânsă între agresivitatea ploilor din sezonul cald al anului, natura substratului
geologic şi ceilalţi factori naturali sau social-economici (V.Băcăuanu,1980).
În stare incipientă scurgerea se produce de-a lungul unor elemente naturale preexistente
sau în lungul brazdelor de arătură, a şănţuleţului rămas de la patina semănătorii, a cărărilor şi a
drumurilor în pantă.
Forma iniţială o constituie şiroaiele observate după ploi pe terenurile proaspăt lucrate.
Acestea sunt repartizate aproape uniform având o adâncime de 1-5 cm.
Unele şiroaie evoluează spre rigole mici, cu adâncime variind între 5-20 cm, şi chiar până
la 20-30 cm. Dacă nu se iau măsuri corespunzătoare ele se transformă în ogaşe cu adâncimea
între 0,5-3 m şi lăţimi mai mari de 0,5 m.
Formele mici create de eroziunea liniară se întâlnesc pe toţi versanţii, cu o frecvenţă
foarte mare pe cei cu expoziţie sudică şi vestică, fiind însoţite şi de alte forme de degradare.
Evoluţia acestor ogaşe spre stadiul de râpă este foarte rapidă, putând ajunge, în urma câtorva
ploi torenţiale, la dimensiuni foarte mari. Exemplificăm în acest sens cu versantul de sud (spre
sat) al Dealului Curţii, versantul vestic al Dealului Curţii şi al Dealului Rediu, versanţii sudici şi
de vest ai dealurilor Straja şi Turbata. Majoritatea ravenelor au un profil îngust, cu numeroase
praguri, marmite de fund etc. (exemplu ravena ce coboară de pe versantul de vest al Dealului
Turbata).
Acumulările coluviale şi proluviale, depunerile de la baza versanţilor şi cele de pe
podurile teraselor sunt legate direct de procesele de eroziune areolară şi liniară de pe versanţi.
Organismele torenţiale pot fi amenajate prin plantaţii, consolidări, măsurile întreprinse în
unele zone dovedindu-şi pe deplin eficienţa. Un exemplu îl oferă cele două ravene de pe Dealul
Curţii care au dispus de asemenea lucrări. Dar defrişarea arboretului va conduce la reactivarea
lor la aceasta contribuind decisiv şi sistemul agrotehnic practicat, cu arături, însămânţări şi alte
lucrări agricole făcute din deal în vale.
Atât eroziunea, cât şi acumulările coluviale produc mari pagube prin mâlirea zonelor
joase. Situaţia este des întâlnită în zona centrului civic al satului, la capătul râpei Rediu, a
râpelor ce coboară de pe versantul Dealului Zârna etc. Aceste acumulări contribuie la
supraînălţarea unor sectoare din şesul Siretului (la Iacob – în Luncă, sub Geamăn, ca şi în
centrul satului).
Experienţa acumulată pe plan naţional şi regional trebuie aplicată şi în zona aflată în
obiectivul studiului nostru.
Deflaţia
Alături de eroziunea areolară şi de cea liniară provocate de apă, acţiunea vântului, deşi
are un rol mai modest, se manifestă cu deosebită intensitate în perioadele secetoase ale anului
(vara şi toamna), când viteza vântului atinge sau depăşeşte 5 m/s. Acest proces este favorizat
şi de compoziţia granulometrică, de tipul de sol. Factor favorizant al deflaţiei este şi efectuarea
arăturilor de tip vântos. Exemplificăm cu arăturile efectuate în toamna anului 1986 pe Dealul
Curţii. Deflaţia este prezentă şi iarna când solul este dezgolit de zăpadă sau când odată cu
zăpada sunt spulberate şi particule fine de sol. Acestea sunt puse în evidenţă prin culoarea
gălbuie a zăpezii, atunci când vântul bate dinspre sud-est, spulberând solul de pe platourile

18
interfluviale din stânga Pleşului, sau neagră- cenuşie când bate dinspre nord-vest spulberând
particulele de sol de pe interfluviul din dreapta pârâului şi în mod deosebit de pe Dealul Curţii.
Primăvara, când intensitatea vântului creşte şi solul este descoperit de vegetaţie, pe
Dealul Găina se observă strate de sol cu grosimi ce depăşesc 1-2 cm depuse în spatele unor
mici obstacole.
Fenomenul prezentat, deşi nu creează forme spectaculoase, precum cele ale eroziunii
liniare, se completează reciproc cu eroziunea areolară, acţionând consecutiv în perioadele
ploioase cu cele secetoase, diminuând considerabil potenţialul productiv al solului care ţi aşa
are un grad de fertilitate redus în porţiunile supuse acţiunii acestor factori.
În concluzie se impune ca aceste terenuri să fie cultivate cu ierburi perene, pomi fructiferi
sau plantate cu perdele de protecţie. Asemenea perdele au existat pe Dealul Curţii dar au fost
defrişate pe motivul că scoteau din circuitul arabil suprafeţe de teren.
Deplasările de teren
Acestea sunt frecvente pe tot teritoriul localităţii, reprezentând cel mai amplu şi mai
dinamic proces de modelare a versanţilor, cu consecinţe negative imediate asupra agriculturii,
căilor de comunicaţie, locuinţelor etc.
Structura geologică, existenţa formaţiunilor argilo-marnoase peste care se aştern luturi
loessoide, pantele mari, prezenţa stratelor acvifere pe versanţi, alternarea perioadelor
secetoase cu cele ploioase, defrişările din ultimele două secole sunt factorii favorizanţi ai
proceselor deluviale deosebit de active.
Factorii declanşatori constau în ploile de lungă durată (mocăneşti) suprapuse pe un
surplus de apă în stratele acvifere care dezlănţuie fenomenele în condiţii deja pregătite. În
această categorie se înscriu surpările şi alunecările de teren.
Surpările se produc atât în lungul cornişelor de la partea superioară a versanţilor, cât şi
în lungul albiilor minore adâncite. Declanşarea lor are loc datorită circulaţiei ascendente a
apelor provenite din precipitaţii, a variaţiilor de temperatură cât şi subsăpărilor de către apele
subterane sau de suprafaţă.
Astfel de procese se întâlnesc pe cursul superior al afluenţilor Pleşului, dar mai ales în
văile pâraielor Tisei, Popii şi Chetrosu. În cursul mijlociu şi inferior al Pleşului prezenţa luturilor
loessoide favorizează surpările care devin deosebit de active, diminuând suprafeţele agricole,
periclitând căile de comunicaţie şi locuinţele aşa cum este cazul în porţiunea văii Pleşu în aval
de podul de la Surugiu.
Alunecările de teren sunt deosebit de active pe toată suprafaţa satului. Analiza
versanţilor, unde sunt prezente astfel de procese, pune în evidenţă existenţa mai multor
generaţii vechi de alunecări asociate diferitelor perioade climatice. Deluviile groase, stabile, cu
fragmentare sub formă de trepte masive sau monticuli proeminenţi care se întâlnesc pe
versantul nordic al Dealului Bobeica, cai de pe flancurile de nord şi de vest ale Dealului Ţăruş,
de pe versanţii sudici ai dealurilor Zârna, Pleşu şi Pleşuţa ar corespunde cu ultima parte a
pleistocenului şi cu holocenul inferior. Altele au avut condiţii optime de dezvoltare în holocenul
mediu (atlantic) şi cel superior (subatlantic), (V. Băcăuanu şi colab., 1980).
Deşi nu mai au amploarea şi extinderea celor din trecutul geologic, aceste procese
capătă o dezvoltare deosebită în anii cu precipitaţie abundentă. Putem cita anii 1912, 1915,
1932-1933, 1940, 1942, 1962 şi mai ales perioada 1969-1973 şi anul 1991 când ploile
abundente din lunile mai-iunie (cantităţi duble decât cele obişnuite), cu caracter de aversă, în
condiţiile în care terenul deja conţinea o umiditate suficientă din topirea zăpezii. Acestea, alături
de factorii favorizanţi amintiţi au constituit elementul declanşator atât pe suprafeţe neafectate
până atunci (zona rezervaţiei de tisa - 1970), sau de reactivare puternică a celor vechi. În
acelaşi an, 1970, pe versantul de nord al Dealului Huci, pe cel de vest al Dealului Cornăţel au
fost afectate de alunecări sute de hectare de teren agricol, s-au distrus căile de comunicaţie
(şoseaua Tudora - Vorona în zona Straja, drumul comunal din cătunul Plugăreni), s-au avariat
numeroase locuinţe din cătunul Plugăreni care au trebuit strămutate, s-au degradat zeci de
hectare de pădure şi păşune în perimetrul rezervaţiei de tisa. Unele alunecări au avariat linii
electrice şi poduri iar pe unele porţiuni valurile de refulare aproape au obturat valea Pleşu,
împingând-o mult spre dreapta (zonă limitrofă cătunului Plugăreni).

19
 Pe tot teritoriul localităţii există o mare diversitate de tipuri de alunecări, de la cele
superficiale cu aspect de brazde, la cele sub formă de glimee, pseudoterase şi scurgeri
noroioase.
După punctul de început al declanşării deosebim alunecări detrusive (împinse de sus în
jos) aşa cum sunt cele de pe versantul de nord al Dealului Huci, reactivate în anul 1970 în urma
ploilor din mai-iunie. Ele au deteriorat peste 15 locuinţe din cătunul Plugăreni, ce au necesitat
strămutări, altele fiind afectate mai uşor şi au dus la impracticabilitatea drumului din acest cătun.
Acest tip de alunecare este caracteristic şi pentru versantul de vest al Dealului Mare.
Alunecările delapsive , care încep de la baza versantului sunt destul de răspândite. Ele
apar pe majoritatea abrupturilor având uneori dezvoltare foarte mare. Amintim în acest tip
alunecarea din zona rezervaţiei de tisa, determinată de substratul argilo - gresos în intercalaţii
cu marne care au afectat o mare suprafaţă de pădure şi păşune datorită profilului deosebit de
dezvoltat al văii pârâului Tisa (peste 15 m adâncime în acest sector). Acelaşi tip de alunecare
se întâlneşte şi pe flancul vestic al Dealului Huci, unde valea torenţială a pârâului Capu Codrului
a creat premisele dezvoltării unor alunecări pe un front de peste 2 km.
Având în vedere faptul că cel mai concludent criteriu de clasificare a alunecărilor este
forma, care exprimă întreaga complexitate a factorilor care au contribuit la dezvoltarea lor, vom
încerca succint o clasificare a acestor procese gravitaţionale de pe teritoriul comunei şi după
acest criteriu.
Alunecările monticulare se dezvoltă pe versanţii care secţionează complexul sarmatic
argilo- marnos şi, din acest punct de vedere se încadrează şi în categoria alunecărilor
insecvente. Deluviul de alunecare este foarte gros şi fragmentat sub formă de monticuli (movile)
şi microdepresiuni (padine). Astfel de alunecări se găsesc în lungul văilor Pietrosu, Pleşu (zona
în care curge la baza Dealului Ţăruş), versantul de nord şi de vest al Dealului Huci. Acestea
sunt cele mai răspândite şi cele mai active. Microrelieful lor este alcătuit din numeroase movile
(monticuli şi ţiglăi) în spatele cărora se găsesc bulhace (padine) în care se păstrează apa şi
unde se dezvoltă o vegetaţie hidrofilă şi higrofilă. Numeroşi monticuli şi padine se găsesc pe
versantul nordic al Dealului Huci precum şi pe stânga pârâului Tisa până la confluenţa cu pârâul
Popii şi în general pe toţi versanţii afectaţi de aceste alunecări.
Alunecările de tip monticular din zona acoperită cu pădure sunt parţial stabilizate dar
existenţa numeroşilor monticuli face dificilă trasarea unor căi de comunicaţie. Totodată prezenţa
bulhacelor în spatele acestora întreţine umectarea permanentă a argilei şi reactivarea
deplasărilor atunci când precipitaţiile sunt îndelungate şi în cantitate mare. De fapt, prezenţa
acestora a determinat reactivarea alunecărilor de pe versantul de nord al Dealului Huci în anul
1970.
Alunecările curgătoare (torenţii de alunecare) au formă de limbă. Cea mai tipică
alunecare de acest fel se întâlneşte în perimetrul „rezervaţiei de tisa” în urma căruia a rezultat
o vale cu un profil larg unde apar argile vinete volhiniene. În deplasarea spre aval alunecarea
noroioasă a măturat totul în cale, acoperind arbori, iar cei mai bine înrădăcinaţi au fost îndoiţi,
zona căpătând aspectul de „pădure beată”.
Cauza acestei alunecări constă în existenţa unei surse bogate de ape subterane care au
îmbibat argilele şi marnele până la atingerea limitei de curgere şi care s-au orientat pe direcţia
actuală. La aceasta se asociază despădurirea şi tăierea puţinilor arbori care mai rămăseseră în
această zonă a izlazului Bolohani, ca şi adâncirea accentuată a pârâului Tisa care a creat,
alături de precipitaţiile abundente din primăvara anului 1979, condiţiile declanşatoare.
Alunecările lenticulare sa găsesc pe toţi versanţii dar mai ales pe cel nordic al Dealului
Straja, în zona abrupturilor Rediu şi Glodinoasa. Alunecările care ocupă cele mai întinse
suprafeţe se desfăşoară pe unii versanţi pe zeci şi chiar sute de hectare sunt alunecări vechi,
moştenite de la sfârşitul pleistocenului, din holocenul timpuriu şi mijlociu, când climatele mai
umede au provocat ample desfăşurări ale proceselor de versant (N. Barbu şi V. Băcăuanu,
1977). Peste aceste alunecări se suprapun altele noi, care se datorează condiţiilor naturale
specifice. Ele sunt prezente în lungul cuestelor cu orizonturi mai dure (Dealu Mare), unde
alternanţa de gresii, nisipuri, argile, marne la care se adaugă precipitaţiile mai bogate din zona
mai înaltă le reactivează permanent.

20
 Alunecările sub formă de cuiburi sunt prezente acolo unde apar la zi unele strate
acvifere. Cornişele au formă semicirculară şi înălţimi reduse (2-3 m). Astfel de alunecări se
întâlnesc pe toţi versanţii dar sunt mai frecvente pe cel din stânga pârâului Zârna, în zona livezii
din Huci, şi pe stânga pârâului Cornăţel, în zona Fundoaia.
Alunecările de tip hârtop se întâlnesc la obârşiile unor torenţi sau a unor pâraie
afluente Pleşului. Eroziunea activă, evoluţia rapidă a acestor alunecări duc la creşterea
dimensiunilor hârtopului. Ele sunt prezente în zona izvoarelor pâraelor Pietrosu, Racului şi Popii
ca şi în bazinele cursurilor torenţiale Glodinoasa, Rediu, Prisăcii, Capu-Codrului.
Analiza sumară a alunecărilor existente pe teritoriul Tudorei nu poate fi încheiată fără a
aminti prezenţa alunecărilor mixte (complexe) care înglobează majoritatea tipurilor prezentate.
Prezenţa masivă a alunecărilor, ca şi a altor procese de versant fac din teritoriul satului
Tudora o zonă deosebit de activă, zonă de risc în care modelarea actuală creează mari
dificultăţi activităţii economice, în special agriculturii ca şi celei edilitare.
Versanţii afectaţi de alunecări şi de eroziunea liniară îşi pierd din potenţialul productiv, fie
că sunt cultivaţi, fie că sunt ocupaţi cu păşuni, fâneţe sau păduri. De aceea, cercetarea lor
trebuie extinsă, trebuie cartate, analizate particularităţile fiecăreia, trebuie precizată intensitatea
fiecărui fenomen în parte şi pe baza lor să se formuleze concluzii şi recomandări pentru
organele de decizie.
Deşi nu este subiectul lucrării de faţă ne permitem avansarea unor propuneri care pot fi
luate în consideraţie :
-împădurirea sau plantarea cu livezi a versanţilor expuşi alunecărilor indiferent de
proprietar;
-regularizarea scurgerii unor afluenţi ai Pleşului din zonele cu mare potenţial de
alunecare;
-captarea şi drenarea surselor de apă care dinamizează masele deluviale pe versanţii de
nord şi de vest ai Dealului Huci
-nivelarea suprafeţelor cu microrelief de alunecare şi îmbinarea măsurilor de prevenire şi
combatere a alunecărilor cu cele antierozionale ş.a.
Ca elemente secundare în relieful localităţii se mai înscriu formele de origine biogenă şi
antropică. În prima categorie includem cărările de animale pe care le întâlnim în zona izlazurilor.
Unele dintre ele s-au adâncit conducând la degradarea versanţilor şi au amploare mare în
perimetrul izlazurilor Rediu, Zârna, Bolohani şi Trei Pietre.
Relieful antropic este materializat prin excavaţiile realizate pentru extragerea argilei şi a
lutului utilizate la confecţionarea cărămizilor şi chirpicilor, prin extracţia agregatelor de balastieră
în valea Siretului, prin ramblee şi deblee în lungul drumurilor, agroterase etc.
Toate acestea sunt întregite de canalele de scurgere a bălţilor din Lunca Siretului şi alte
forme care modifică peisajul deosebit de interesant al comunei Tudora.
Relieful de acumulare
Relieful de acumulare reprezintă un alt tip morfologic aparţinând sistemului de modelare
fluviatil şi deluvial prezent în Tudora. Aspectul actual este determinat de reţeaua hidrografică
care a constituit şi cel mai important factor care şi-a început activitatea odată cu exondarea
primei câmpii de acumulare marină. Dacă iniţial ea a avut un caracter consecvent, ulterior
aceasta s-a dezvoltat continuu. Suprafaţa iniţială a podişului a fost afectată de îndelungate
procese denudaţionale îndepărtând depozite groase de sute de metri. Evoluţia poate fi
reconstituită de la sfârşitul pliocenului şi până astăzi pe baza teraselor Siretului.
Acest tip de relief este caracteristic sectorului mijlociu şi inferior al văii Pleşu, respectiv
teraselor Siretului care, în aval de debuşarea râului Suceava, capătă aspect de veritabilă
câmpie de acumulare (Geamăn, Cucuieţi, Lunca). Ele mai înglobează glacisurile coluviale şi
proluviale formate prin aportul local al şiroirii şi eroziunii difuze de pe versanţi şi prin
îngemănarea conurilor de dejecţie. Importanţa sa din punct de vedere practic este deosebit de
mare pentru agricultură şi aşezări.
Albiile minore
Siretul are în zona satului Tudora o lăţime variabilă a albiei minore cuprinsă între 30 şi 60
metri, uneori mai mare, iar adâncimile sale depăşesc pe alocuri 4-5 m. Albia minoră a Siretului,
deşi are un caracter sculptural se integrează în ansamblul luncii acestui râu. Ea este căptuşită
21
cu nisipuri şi prundişuri care apar mai ales lateral. Malurile sale nu sunt peste tot abrupte deşi
acestea predomină ele alternând cu mici plaje. Albia este destul de meandrată, cu bucle largi
având maluri concave, abrupte şi care anual înaintează cu 5-10 m, fie spre teritoriul comunei
Tudora, fie spre bazinele pâraielor ce debuşează spre malul drept din teritoriul judeţului
Suceava. Panta de scurgere este în general redusă, sub 0,4 0/00 , de la intrarea pe teritoriul
comunei Tudora, după confluenţa râului Suceava şi până la ieşire, confluenţa cu pârâul
Turbata, diferenţa de nivel pentru lungimea de 9,5 km fiind de aproximativ 4 m. Din această
cauză în albia minoră apar mici ostroave nisipoase şi stabile.
Interesant este faptul că în porţiunea de la confluenţa Pleşului cu Siretul, albia minoră a
acestuia intră ca o pană în conul de dejecţie al pârâului format datorită deselor schimbări ale
albiei Pleşului, din cauza malului jos al colectorului.
Albia minoră a Pleşului este îngustă, 4-6 m, în funcţie de sectorul pe care în străbate,
nelărgindu-se nici în cursul mijlociu şi inferior decât foarte puţin. În schimb, în cursul superior,
înălţimea malurilor este de 1-2 m, în cel mijlociu ajunge la 3-4 m, pentru ca în cursul inferior, la
traversarea teraselor Siretului, să formeze adevărate minicanioane, cu înălţimi de 12-15 m.
(vezi figura …)
Talvegul oscilează în plan când spre un mal, când spre celălalt şi, deseori, când albia
minoră se lărgeşte, se desface în braţe. În lungul său, canalul de etiaj alternează cu praguri şi
adâncituri, acestea fiind în strânsă legătură atât cu patul de albie, argilos, cât şi cu aluviunile
târâte (pietrişuri, bolovani).
Albia minoră propriu-zisă este, după cum arătam, bine delimitată de maluri pe ambele
părţi. Microrelieful acesteia este format din aluviuni dispuse în bancuri cu grosimi diferite. Uneori
albia are o evoluţie foarte rapidă, după fiecare perioadă ploioasă având loc schimbări ale
configuraţiei malurilor, deplasări prin meandrare, creându-se treptat un pat foarte larg, cum este
cazul în aval de confluenţa pârâului Cornăţel.
Deşi au o dezvoltare mică, meandrele sunt numeroase, într-o continuă evoluţie ducând
la dezvoltarea laterală a albiei, existând pe numeroase porţiuni posibilitatea îndreptării cursului,
aşa cum se prezintă situaţia în zona de la podul Surugiu sau de la Ianţoc.
Deplasarea laterală în depozite aluvionare este deosebit de activă, producând pagube
prin diminuarea terenurilor agricole, distrugerea podurilor ş.a. Unele deplasări laterale sunt
cauzate şi de împingerea spre dreapta a sectorului corespunzător Dealului Huci şi care are
aceleaşi consecinţe pe care le-am amintit, necesitând unele măsuri de protecţie a malurilor.
Luncile
Suprafaţa luncii Siretului are aspect terasat prezentând 2-3 trepte sculptate în acelaşi
complex aluvionar, cu altitudini ce oscilează între 1-1,5(2) m, 3-4 m şi 5-7 m. Aceasta are în
compoziţia sa, în părţile marginale, depozite argilo-prăfoase-nisipoase, iar spre albia minoră
prundişuri şi nisipuri care sunt exploatate de balastiera existentă.
Pe prima treaptă, care este inundată frecvent, apar prundişuri nefixate sau nisipuri,
uneori materiale mai fine, mâluri pe care se dezvoltă o vegetaţie de răchită sau sunt plantaţii cu
plop. Înclinarea luncii este dinspre vest spre est datorită depunerii la inundaţii şi revărsări a unor
materiale grosiere. Se întâlnesc şi unele ridicături create de vechile meandrări (popine şi
grădişti) având forma unor bombări în spatele cărora se găsesc adâncituri mlăştinoase. Unele
dintre acestea au fost înlăturate prin desecare, dar nu întotdeauna cu rezultatele scontate, ca
exemplu putem da zonele cunoscute sub numele Cotu Florii, la Ţigancă şi alte porţiuni din
Zăton.
Pe nivelul superior al albiei majore, inundabilă în mod excepţional, aluviunile acumulate
prin inundaţii repetate s-au solificat pe o grosime redusă, 30-50 cm. Aici apar numeroase
meandre părăsite numite de tudoreni bălţi (mai rar sireţele) respectiv, Tochila, Călugăra,
Huţanului, Popii, de sub Geamăn, la nord de confluenţa Pleşului sau Colacul Bălţii, Franţuz ş.a.
în aval. Aceste meandre părăsite au adâncimi destul de mari, 2-3 m şi sunt invadate de
vegetaţie hidrofilă şi higrofilă.
Albia majoră a Siretului este ocupată de terenuri agricole, rareori afectată de inundaţii
(1954, 1970, 1974). În apropierea râului se exploatează nisipuri şi pietrişuri pentru nevoile
gospodăreşti şi ale judeţului. Lucrările hidrotehnice recente au dus la coborârea pânzei freatice
dar în unele zone mai apar lăcovişti impunându-se în continuare măsuri hidroameliorative.
22
 Albia majoră a Pleşului este dezvoltată mai ales în cursul inferior, unde este de fapt
săpată în terasele Siretului, formând chiar un mic liman fluviatil, precum şi în unele zone din
cursul mijlociu unde atinge lăţimi de 200-300 m. Această situaţie se întâlneşte la intrarea în sat,
înaintea confluenţei cu pârâul Popii şi după confluenţa cu Pietrosul (în zona de la Covrig) unde
este de fapt o terasă de luncă, săpată în conul de dejecţie al unui organism torenţial care
coboară din livada de pa Huci.
Albia majoră a pârâului este caracterizată prin prezenţa masivă a nisipurilor grosiere şi a
mâlurilor fine, provenite din transporturile în suspensie a unor mari cantităţi de materiale în
timpul ploilor torenţiale sau al topirii bruşte a zăpezii. Sub aceste depozite solificate cu un grad
mediu de fertilitate se află strate de grosimi diferite, alcătuite din prundişuri, marne şi argile.
Luncile constituie unităţi geomorfologice cu caracteristici proprii, deosebit de complexe
care, prin problemele pe care le ridică, interesează în cel mai înalt grad atât explicarea originii şi
evoluţiei reliefului, a particularităţilor fizico-geografice integrate în peisaj, cât şi pentru utilizarea
economică complexă.
Mai mult ca oricând, astăzi, ţinând seama de fertilitatea ridicată a solurilor aluviale,
trebuie să se urmărească cu prioritate amenajarea lor judicioasă în scopul sporirii potenţialului
productiv, al utilizării complexe. Lucrările de amenajare trebuie să privească atât eliminarea
excesului de umiditate cât şi irigaţiile.
Terasele
Terasele constituie una din cele mai elocvente categorii geomorfologice referitoare la
evoluţia cuaternară a Podişului Moldovenesc şi, mai ales a văilor sale.
Valea Siretului prezintă un sistem de 4 terase, în a cărui înfăţişare sunt evident reflectate
condiţiile în care ea a evoluat. Prin deplasarea albiei râului spre est, valea a căpătat o asimetrie
pronunţată, cu desfăşurarea largă a complexului de terase mai ales spre dreapta în timp ce
spre stânga ele apar numai fragmentar (I. Sârcu, 1955).
În legătură cu terasele Siretului în zona de studiu V. Tufescu (1937) distinge 4 nivele.
Terasa superioară de 100(110) m prezentă pe înălţimile : Tudora(345m), Cornăţel (350
m), Arini (349m). Greu de identificat datorită distrugerii sale de către eroziune ea poate fi
considerată şi ca platformă de eroziune pentru că nu este alcătuită din prundişuri ci din depozite
de argilă.
La fel, fragmentar, întreruptă cu mari distanţe şi înlocuită cu nivele sculpturale formate pe
seama rocilor sarmatice, apare şi terasa de 90 m altitudine relativă.
Terasa de 30-60 m (260-290 m altitudine absolută) apare, de asemenea, fragmentar.
Procesele deluvio-coluviale au făcut ca ea să nu apară clar decât fragmentar fiind erodată în
urma intenselor procese de versant.
Terasa de 20 m este cea mai bine reprezentată. Se ridică printr-un abrupt evident faţă de
treapta anterioară. Are aspectul unui pod neted (Cucuieţi, Geamăn) “care se pierde uşor în faţa
terasei următoare” (I. Sârcu, 1955). Această terasă are la bază argilă marnoasă cenuşie, situată
la aproximativ 20 m adâncime peste care se găsesc pietrişuri şi nisipuri în alternanţe cu strate
de argilă provenite din activitatea deluvio-coluvială şi care au fost puse în evidenţă de forajele
executate în zona Geamăn. Nivelul stratelor acvifere se află la 13-13,5 m. La suprafaţă se
găsesc luturi loessoide. Această terasă cu soluri fertile, bine conservate, ca şi cea care
urmează constituie cele mai productive zone agricole ale comunei. Ele se pretează cel mai bine
la irigaţii, având un drenaj foarte bun. De fapt aproape întreaga ei suprafaţă intră în sistemul de
irigaţii Joldeşti-Liteni-Tudora, neutilizat în momentul de faţă.
Terasa de 7-8 m are o suprafaţă largă, dezvoltându-se pe toată lungimea râului în zona
Tudora. Lăţimea ei variază între 1,5-2 km, fiind mai dezvoltată în aval de confluenţa Pleşului.
Este formată prin aluvionare la revărsări prezentând pe fruntea sa un mic grind.
Terasa de 4-7 m se integrează de asemenea, luncii Siretului şi în comparaţie cu albia
majoră, joasă, este ferită de inundaţii şi acoperită cu soluri fertile. Constituită geologic din
prundişuri la bază, apoi nisipuri şi luturi nisipoase , aparţine aluviului vechi (I. Sârcu, 1955).
Solurile aluvionare au o mare dezvoltare şi permit cultivarea, cu rezultate bune, atât a cerealelor
cât şi a plantelor industriale.
TERASELE PÂRÂULUI PLEŞU

23
 Au în general o dezvoltare redusă, cele superioare confundându-se cu ale Siretului. Mai
bine evidenţiate sunt treptele de 1-2 m, în care apar succesiuni de pietrişuri şi bolovani în
alternanţă cu nisipuri grosiere şi mâluri.
Terasa de 4-7 m apare fragmentar, fiind parazitată de depozite aluvio-coluviale. Este
ferită de inundaţii şi utilizată pentru amplasarea de locuinţe, mai ales acolo unde este parazitată
de mici conuri de dejecţie.
Terasa de 10-12 m are cea mai largă dezvoltare fiind un adevărat câmp, foarte uşor
înclinat. Centrul civic al satului este aşezat pe această terasă care oferă condiţii de deplină
securitate construcţiilor deşi la contactul cu versantul Dealului Curţii apa freatică iese la
suprafaţă. Terasele superioare sunt incerte.
În general, apa freatică se găseşte la adâncimi reduse, iar acolo unde suprafaţa
topografică este secţionată şi îndeosebi la baza frunţii apar numeroase izvoare, unele dintre ele
feruginoase.
Se apreciază că terasele sunt pleistocene şi că vârsta lor coincide cu cea a fazelor
glaciare şi interglaciare.
Glacisurile şi conurile de dejecţie
Sunt forme de acumulare prezente la baza versanţilor cu pante pronunţate. Deşi nu sunt
prea dezvoltate se întâlnesc totuşi glacisuri coluviale, proluviale şi mixte.
Prima categorie o întâlnim la baza versanţilor cu înclinare redusă, formate din materiale
fine prin aportul local al şiroirii difuze.
Cele proluviale sunt formate prin transport şi depunere torenţiale şi îngemănarea
conurilor de dejecţie ale pâraelor.
Mai frecvente sunt însă cele mixte (coluvio-proluviale şi proluvio-coluviale). Astfel de
glacisuri se întâlnesc la baza versantului Dealul Huci, în zona de confluenţă Cornăţel Pleşu
precum şi a confluenţelor Pietrosul şi pârâului Popii cu Pleşul.
Acolo unde avem dea face cu povârnişuri în depozitele acestor glacisuri se întâlnesc şi
fragmente grosiere de roci mai dure rezultate din acţiunea de rostogolire (zona D. Pleşu, D.
Ocup, precum şi la baza versantului de vest al Platformei Bolohani ).
Bine reprezentate sunt aici şi glacisurile de front structural (de cuestă), atât cel de la
baza abruptului cuestei Dealu Mare cât şi cel amintit al platformei Bolohani.
Conurile de dejecţie izolate au luat naştere prin acumularea materialelor transportate, fie
de eroziunea torenţială, la schimbările de pantă, fie de unele pâraie, în zona lor de confluenţă.
Pe cuprinsul comunei Tudora se află nenumărate astfel de conuri mici. Dintre acestea amintim
cele de la baza pantelor Dealului Curţii formate de două organisme torenţiale deosebit de
active, la baza terasei Arini, unde torentul care coboară de pe versantul de vest al Dealului
Turbata au dezvoltat un mare con de dejecţie pe terasa de 7-8 m denumit de localnici Şes.
Aceeaşi situaţie se întâlneşte pe marginea altor şesuri care sunt parazitate de conuri de
dejecţie izolate sau de glacisuri proluvio-coluviale.
Cel mai dezvoltat con de dejecţie este însă cel al pârâului Pleşu care a determinat
deplasarea lentă spre aval a punctului de confluenţă, favorizând formarea unei adevărate
câmpii aluvio-proluviale.

CLIMA
Caracteristici generale
Întreg teritoriul comunei Tudora se încadrează în tipul de climă temperat – continentală
fiind determinat de poziţia sa matematică, pe paralela de 47° 30’ N şi meridianul de 26° 30’ E
precum şi de poziţia geografică în N-E României.
Ea este influenţată de circulaţia generală a atmosferei care este aceeaşi ca şi a întregii
regiuni colinare din N Moldovei, circulaţie determinată de poziţia centrilor barici : depresiunea
islandeză, anticiclonul azoric, anticiclonul siberian şi depresiunea din zona Mediteranei.
Influenţele climatului Europei de Vest şi Centrale se resimt cu pregnanţă cu tot obstacolul
Carpaţilor.
Masele de aer reci dinspre N şi N-E pătrund nestingherite prin culoarul Siretului
provocând răciri accentuate iarna iar vara secetă prelungită.

24
 Influenţele meridionale dinspre S-V şi S sunt reduse, în schimb au o pondere mare cele
dinspre S-E care la fel ca şi cele siberiene provoacă secete în perioada de vară.
Factorii locali influenţează în mod deosebit caracteristicile climei. Astfel, Culoarul
Siretului favorizează pătrunderea maselor de aer reci dinspre N.
Configuraţia reliefului, închiderea spre est a văii Pleşu, cu dealuri înalte (D. Mare şi D.
Pleşu) determină persistenţa aerului rece, mai ales iarna când se produc dese inversiuni
termice, de unde şi nuanţa răcoroasă a climei cu ierni deosebit de geroase şi veri răcoroase.
Faptul că peste jumătate din teritoriul satului este acoperit cu pădure, completează acest
tablou genetic al climei spaţiului studiat. Ca urmare a acestui fapt efectul gerurilor este atenuat
iar numărul zilelor tropicale este mai mic decât la Botoşani.
Situaţiile sinoptice ale circulaţiei generale a atmosferei se succed după o periodicitate
diferită de la un anotimp la altul. În sezonul rece este caracteristic timpul rece şi uscat, cu
precipitaţii reduse, cu geruri provocate de invazia aerului arctic, dar şi est european, deplasarea
acestora făcându-se mai ales pe direcţia N-S.
Deplasarea maselor de aer din direcţia NN-V determină creşterea temperaturii aerului şi
a precipitaţiilor mai ales sub formă solidă. Există însă şi situaţii când aerul arctic dinspre N-E
pătrunde în pâlnie peste Câmpia Română iar aerul cald şi umed tropical alunecă pe deasupra
celui rece, determinând în Moldova de Nord o vreme caldă, relativ rece şi umedă, cu căderi
abundente de zăpadă (V. Tufescu, 1977).
Aerul cald dinspre sud pătrunde mai rar iarna, iar atunci temperatura urcă considerabil,
zăpada se topeşte şi cad precipitaţii sub formă de zăpadă şi lapoviţă.
Primăverile sunt “capricioase” iar nota dominantă o constituie vânturile, cu precădere
cele dinspre SSE provocând uscăciunea.
În sezonul cald se semnalează două situaţii mai caracteristice. Prima, când se
deplasează masele de aer dinspre NNV, mai răcoroase, cu precipitaţii şi intensificări ale
vântului, cu precipitaţii sub formă de averse cu descărcări electrice şi deseori cu grindină şi a
doua, cu cer senin, calm atmosferic, determinată de prezenţa în estul Europei a unui anticiclon,
fond pe care pe o variantă sudică se produce o invazie de aer tropical.
În cadrul acestei scheme generale se suprapun şui alte situaţii care dau uneori stări de
timp cu totul neaşteptate.
Temperatura aerului
Reprezintă elementul principal în caracterizarea climatică a unui teritoriu.
Lipsa unei staţii meteorologice locale ne-a determinat să apelăm la cele mai apropiate şi
anume (Botoşani, Suceava, Fălticeni şi Dealul Holm).
temperaturile medii lunare(1896-1985)

Staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Med

ia
Botoşani -4,1 -2,6 -2,4 9,0 14,9 18,3 20,1 19,5 15,2 9,1 3,1 -1,5 8,6
Suceava -5,0 -2,4 1,5 8,2 14,0 16,6 18,2 17,6 13,7 8,3 3,0 -1,8 7,6
Fălticeni -4,3 -3,1 1,7 8,1 13,7 17,1 18,9 18,3 14,3 8,6 2,7 -1,8 7,8
D. Holm -3,5 -1,9 2,2 7,8 11,8 16,0 17,8 17,3 13,5 7,8 1,9 -0,2 7,4

Analizând datele din tabel şi făcând media între staţiile Botoşani, Fălticeni şi Dealul Holm
rezultă o temperatură medie anuală de 7,9° C, mai coborâtă decât la Botoşani cu 0,7° C, dar
mai ridicată decât la Fălticeni cu 0.1° C şi decât pe D. Holm cu 0,4° C. Acest calcul corespunde
şi izotermei trasată pe hărţile din Atlasul climatologic al R. S. România (1966).
Temperaturi medii anuale mai scăzute se înregistrează în partea de est a satului, în
zonele înalte. În teza sa de doctorat, profesoara Maria Pantazică menţionează pe Dealu Mare
la 540 m altitudine o temperatură medie anuală de 7,4° C. Desigur, pe platforma Bolohani şi pe
cotele dealurilor înalte (peste cea menţionată), temperaturile medii anuale sunt mult scăzute.
Toate acestea explică întârzierea fenologică cu 10-14 zile faţă de localităţile situate în
zona de contact Dealu Mare – Câmpia Moldovei respectiv în bazinele Miletin şi Bahlui.

25
 Datele prezentate în tabel ne indică luna cea mai friguroasă ianuarie, -4° C, obţinută prin
media celor trei staţii apropiate iar cea mai călduroasă, iulie cu 18,9° C, egală cu cea de la
Fălticeni dar mai scăzută cu 1,2° C decât la Botoşani.
De la un an la altul se înregistrează diferenţe şi la temperaturile medii lunare aşa cum
rezultă din înregistrările staţiei Botoşani şi, pornind de aici, prin extrapolare putem stabili
aceeaşi situaţie şi pentru teritoriul comunei Tudora.
Cel mai timpuriu îngheţ se produce la 17 septembrie, în medie la 16 octombrie iar ultimul
îngheţ în jurul datei de 11 aprilie, cel mai timpuriu pe 21 martie iar cel mai târziu pe 21 mai.
Numărul de zile în care temperatura medie coboară sub 0° C este de 95-100, faţă de 90 la
Botoşani şi 66 la Bucureşti, fapt care atestă lungimea mare a iernii determinată de circulaţia
aerului arctic pe Culoarul Siretului.
În perioada caldă se înregistrează un număr mare de zile de vară – 73 şi 18 zile
tropicale.
Primele brume se produc în a doua jumătate a lunii septembrie iar cele mai târzii în a
doua jumătate a lunii mai. Sunt însă şi excepţii, aşa cum a fost în anul 1986 când pe 5
septembrie s-a produs prima brumă care a compromis în întregime recolta de legume şi parţial
cea de porumb, care nu ajunsese la maturitate. Numărul mediu al zilelor cu brumă pentru
perioada 1970-1990 este de 21.
Numărul mediu al zilelor cu cer noros variază între 140 şi 150, iar în partea de est
numărul lor depăşeşte 150 (Atlasul climatologic al R. S. România, 1966).
În concluzie, putem arăta că regimul temperaturii aerului în zona comunei Tudora are
caracteristici proprii. Regimul valorilor temperaturii imprimă zonei un climat moderat pe care Dr.
Gh. Slavic îl numeşte “climat sucevean” (1977). Este un indiciu deosebit de important în
stabilirea structurii culturilor agricole, prin renunţarea la speciile care solicită o mare perioadă de
insolaţie sau un mare număr de kCal pentru a ajunge la maturitate cum ar fi viţa-de-vie, floarea
soarelui, soia. În schimb cartoful, cânepa, sfecla de zahăr, pomii fructiferi găsesc condiţii
termice dintre cele mai bune.
Precipitaţiile atmosferice
Pentru analiza acestui element vom prezenta cantităţile de precipitaţii înregistrate la
staţiile meteorologice şi posturile pluviometrice de la Tudora, Poiana (10 km), Dolhasca (10 km),
Botoşani (30 km), Fălticeni (30 km) .
Cantităţile medii de precipitaţii
Staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Anual
Tudora 35,8 33,4 37,4 43,7 86,4 73,3 53,8 80,0 31,8 50,4 31,8 40,2 618
Poiana* 31,0 29,1 29,0 58,5 75,4 93,4 97,4 66,4 43,8 30,6 33,1 27,1 615,8
Dolhasca 17,3 14,5 20,3 40,3 83,6 83,6 64,0 80,7 51,9 50,3 25,3 20,1 552
Botoşani 29,3 25,5 25,9 45,4 66,1 81,4 81,1 61,5 49,7 39,0 33,6 30,1 569
Fălticeni 28,6 17,8 31,2 50,6 85,6 92,6 92,4 79,7 58,9 48,0 29,3 25,4 635
* la p.p. Poiana s-au efectuat înregistrări în perioada 1962-1985.
Faţă de mediile multianuale prezentate în tabel, se poate arăta că sunt variaţii destul de
însemnate între anii ploioşi şi cei cu deficit de precipitaţii. De exemplu la Botoşani în anul 1912
s-au acumulat 964 mm ,iar în anul 1946 doar 345 mm, la Poiana s-au înregistrat 801,3 mm în
anul 1979 şi doar 398,7mm în anul 1977 iar la Tudora s-au înregistrat 1259 mm în anul 1932 şi
doar 382,5mm în anul 1977. Cantităţile lunare maxime au fost cuprinse între 72,9 mm în luna
martie 1972 şi 304,9 mm în luna septembrie 1904 la staţia Botoşani iar cele minime între 0,1
mm în noiembrie 1904 şi 11,4 mm în iunie 1964. Cele mai mari medii lunare se înregistrez
în lunile mai, iunie, august şi sunt consecinţa activităţii ciclonale atlantice şi fronturilor aferente
care determină deplasarea maselor de aer umed pe un fond de vreme caldă. Când aceşti
cicloni au o stabilitate mare, precipitaţiile sunt însoţite şi de vânturi .
Cantităţile mai mari de precipitaţii de la Tudora sunt puse şi pe seama faptului că partea
estică a satului are altitudini de peste 500 m şi că este acoperită cu pădure. In partea de vest a
satului, cantităţile şi frecvenţa ploilor sunt mai reduse.
În timpul verii precipitaţiile cad mai ales sub formă de averse locale, uneori în cantităţi
foarte mari. De exemplu, în luna iunie 1932 au căzut 346 mm de ploaie care reprezintă mai mult
de jumătate din media anuală.
26
 La postul pluviometric Tudora cantităţile minime de precipitaţii repartizate pe anotimpuri
se prezintă astfel :
-iarna – 109,4 mm;
-primăvara – 67,5 mm;
-vara – 207,1 mm;
-toamna – 114,0 mm.
Prezintă interes deosebit şi cunoaşterea cantităţilor maxime de precipitaţii căzute în 24
de ore.

Cantităţile maxime de precipitaţii căzute în 24 de ore

Staţia I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Tudora 20,5 40,2 48,5 27,9 42,0 125,7 79,0 28,9 88,6 30,6 44,2 28,2
Anul 1909 1905 1924 1912 1932 1949 1929 1900 1949 1908 1924 1921

La Tudora cantitatea de 125,7 mm care a căzut la 14 iunie 1949 reprezintă de 1,7 ori mai
mult decât media anuală a precipitaţiilor căzute în această lună.
Ploile torenţiale au uneori aspect impresionant provocând uneori viituri ale Pleşului şi
afluenţilor săi, inundând terasele inferioare şi accelerând procesul de eroziune. Situaţii
excepţionale s-au înregistrat la 21 mai 1970 când în numai 2 ore au căzut peste 90 mm de
ploaie însoţite de grindină ca şi în ziua de 4 iunie 1988 când au căzut 133,3 mm, provocând
eroziunea puternică a versanţilor de pe dreapta pârâului Pleşu cultivaţi la acea dată cu porumb.
Situaţii asemănătoare s-au înregistrat şi la staţiile meteorologice şi punctele pluviometrice din
apropiere :
-la Botoşani în 11 minute au căzut 19,5 mm la 3 iulie 1939;
-la Fălticeni în 60 minute au căzut 63 mm la 30 mai 1954;
-la Suceava în 75 minute au căzut 47,2 mm la 7 iulie 1950;
-la Dolhasca în 30 minute au căzut 69,8 mm la 22 iunie 1955.
Extinzând analiza asupra repartiţiei anuale a cantităţilor de precipitaţii se observă că în
perioada de vegetaţie, cele mai reduse cantităţi cad în septembrie – 31,8 mm, în aprilie – 43,7
mm şi în iulie – 53,8 mm.
Dacă, cantitatea mai redusă din luna septembrie nu afectează negativ culturile agricole,
cea din luna aprilie determină întârzierea germinaţiei seminţelor şi a dezvoltării vegetaţiei pe
suprafeţele ocupate cu păşuni şi fâneţe iar cea din luna iulie, cumulată cu temperaturile ridicate
dăunează dezvoltării plantelor.
Dealtfel, indicele de ariditate calculat după Emm. de Martonne – A=P/T+10, indică pentru
Tudora o valoare de 43, mai mare decât la Botoşani unde este 30 dar mai mic decât la Fălticeni
(36). Aceste valori, deşi nu prezintă diferenţe prea mari, se răsfrâng asupra producţiei şi trebuie
avute în vedere la stabilirea structurii acestora.
Secetele au o frecvenţă medie de 8 perioade anual, cu un număr mediu de 14,3 zile.
Uneori ele pot aduce prejudicii culturilor agricole aşa cum s-a întâmplat în anul 1946 când s-au
înregistrat 40 de zile fără precipitaţii sau în anul 1987 când în perioada iunie-iulie au fost 27 de
zile lipsite de ploaie.
Cunoaşterea acestor valori prezintă importanţă deosebită pentru dimensionarea lucrărilor
de irigaţii şi desecări şi determină repunerea în funcţiune a sistemului de irigaţii existent.
Numărul zilelor cu cantităţi de precipitaţii mai mari sau egale cu 1 mm este de 72,1 la
postul Tudora faţă de 75,4 zile la staţia Suceava şi 80,8 zile la staţia Botoşani.
Grindina este caracteristică lunilor mai, iunie şi iulie, mai rar în august. Cele mai
numeroase se produc în iunie provocând pagube însemnate culturilor agricole şi pomilor
fructiferi. În medie se produc, una- două căderi lunar, mai rar trei căderi cum s-a petrecut în anul
1953.
Ninsorile pot începe din prima decadă a lunii noiembrie şi să se prelungească până în
prima decadă a lunii aprilie. Data medie a primei ninsori este 13 noiembrie, iar a celei ultime
este 28 martie. În anul 1980 ultima ninsoare a căzut în ziua de 14 mai pe un fond de circulaţie
27
NV-SE. Zăpada astfel căzută s-a menţinut pe versanţii cu expoziţie nordică timp de 3 zile.
Media decadală a grosimii stratului de zăpadă este de 7,7 cm fiind mai mare în a treia decadă a
lunii ianuarie, respectiv 19,4 cm. Cele mai mari cantităţi de precipitaţii sub formă de zăpadă cad
în ultima decadă a lunii ianuarie şi primele două ale lunii februarie.
Frecvenţa mare a vânturilor în perioada de iarnă face ca zăpada să fie spulberată de pe
platouri şi versanţi expunând culturile de toamnă la îngheţ sau “descălţare” .
Viscolele se produc, în medie, începând din luna decembrie şi până în luna februarie dar,
există şi cazuri deosebite, exemplu : 4 noiembrie 1995 şi 23 martie 1969.
Ceaţa este destul de frecventă datorită caracterului depresionar “de pungă” cât şi marii
suprafeţe de pădure. În medie sunt 70-80 de zile cu ceaţă, mai frecvente primăvara şi toamna
dar se întâlnesc zile ceţoase şi vara, mai ales după perioadele ploioase. Iarna, ceaţa se
produce cu precădere în luna decembrie.
Roua apare în zilele senine din anotimpul cald când vaporii de apă condensează pe sol
şi plante. Numărul zilelor cu rouă este de aproximativ 95. Acesta este determinat şi de
umezeala medie relativă care are valoarea de 75%. Minimele de umezeală se înregistrează în
lunile mai, iunie şi iulie când este de 65% iar maximele în luna decembrie – 85%. Numărul
relativ mare al zilelor cu rouă, determinat de umiditatea medie relativă mare, face ca în condiţiile
de secetă plantele să-şi asigure totuşi cantităţile de apă necesare proceselor biologice.
Bruma – primele brume cad în a doua jumătate a lunii septembrie, iar cele mai târzii în a
doua jumătate a lunii mai. Numărul mediu anual al zilelor cu brumă este de 18,3. Brumele
produc pierderi însemnate de recoltă, atât cele timpurii care uneori se produc la începutul lunii
septembrie cât şi cele târzii de la începutul lunii mai. Şi unele şi celelalte au efecte negative
asupra culturilor de legume, la pomii fructiferi dar şi la porumb, ceea ce impune folosirea în
cultură a unor soiuri cu coacere timpurie.
Chiciura are o frecvenţă de 3-5 cazuri pe iarnă, se produce mai ales în lunile decembrie
şi ianuarie şi este dăunătoare deoarece supraîncarcă crengile copacilor şi conductori electrici
pe care le poate rupe.
Frecvenţa anuală a zilelor cu polei este de 3. În anul 1986 numai în luna decembrie s-au
înregistrat 4 zile cu polei iar în ianuarie 1987 un număr de 2 zile.
Vânturile
Circulaţia maselor de aer este determinată de evoluţia şi poziţia în timpul anului a
centrilor barici amintiţi la începutul acestui capitol.
În partea de vest a satului – culoarul Siretului, circulaţia este caracteristică zonei de NE a
ţării dar, în partea estică, formele majore de relief şi pădurea aduc modificări însemnate direcţiei
vânturilor.
Regimul eolian al teritoriului nostru este asemănător cu cel al oraşului Botoşani şi
apropiat de cel al oraşului Fălticeni fapt pentru care vom analiza datele oferite de cele două
staţii :
DIRECŢIILE GEOGRAFICE
Staţiile N NE E SE S SV V NV Calm
Botoşani
(frecvenţa) 10,7 6,4 1,7 18,7 4,3 4,3 2,1 23,6 28,2
viteza medie 2,3 1,8 1,1 2,7 1,7 2,2 1,8 3,4 -

Fălticeni
(frecvenţa) 5,2 5,3 2,3 21,3 9,4 9,6 6,5 19,7 20,7
viteza medie 1,4 1,4 1,2 2,2 2,2 1,9 2,1 2,9 -

Pentru ambele staţii se observă că predomină vânturile de NV, 23,6 % la Botoşani,

19,7% la Fălticeni şi cele de SE, 18,7 la Botoşani respectiv 21,3 la Fălticeni, celelalte
componente având valori mici di care cauză roza vânturilor are formă de fus, specifică tuturor
staţiilor meteorologice din nordul Moldovei aşa cum se vede şi din figura de mai jos. Frecvenţa
cea mai redusă o au, în afara vânturilor de vest cu 2,1 % şi care sunt oprite de Carpaţii
Orientali, vânturile din est cu 1,7%
şi cele de sud şi sud-vest cu 4,3%.
28
 În perioada caldă a anului predomină vânturile de NV şi care urcă de la 27% în luna mai
la aproape 34% în luna iulie, pentru a scădea apoi ca frecvenţă, până la 20% în luna octombrie.
În aceeaşi perioadă, pe componenta de SE sunt valorile cele mai scăzute, care ating frecvenţa
de 9,4% în luna iulie şi cresc spre toamnă când ajung dominante în noiembrie, 29,2%. În lunile
de primăvară, martie şi aprilie, această componentă are valorile intensităţii cele mai mari,
depăşind constant viteze de peste 9 m/s.
Efectele sale sunt uneori distrugătoare, provocând ruperea crengilor, ca şi topirea bruscă
a zăpezii însoţită şi de spulberarea unor mari cantităţi de sol. De fapt, partea de sud a satului
poartă denumirea de Turbata, explicaţia fiind simplă : -de la intensitatea mare a vântului “vânt
turbat”, “vânt negru” (spulberă particulele de sol şi înnegreşte zăpada).
Totuşi, dominantă rămâne influenţa curenţilor atmosferici din sectorul atlantic
(componenta de NV).
Deşi este mai redus ca frecvenţă, 6,4%, Crivăţul bate atât iarna când provoacă răciri
puternice şi spulberarea zăpezii, cât şi vara când provoacă încălziri accentuate, contribuind la
caracterizarea climatului aspru şi secetos.
Viteza medie a vânturilor este de 4,1-3,9 m/s pentru cele care bat dinspre NV şi SE,
urmate de cele din S (1,7-3,0 m/s) şi de vest (2,2-2,5 m/s).
Subdiviziunile climatice
Analizând caracteristicile climatice, ţinând seama de unităţile de relief şi de formaţiunile
vegetale de pe teritoriul comunei remarcăm o diversitate climatică reprezentată prin :
Climatul dealurilor înalte caracteristic părţii de est a satului respectiv Platforma
Bolohani şi dealurile Pleşu şi D. Mare, unde elementele climatice sunt modificate de altitudine şi
prezenţa pădurii.
În cadrul acestui climat se disting : topoclimatul de pădure şi cel de pajişti. Primul îl
întâlnim pe dealurile Pleşu, Pleşuţa, Zârna, Bobeica şi D. Mare unde adăpostul creat de
coronamentul copacilor determină modificarea elementelor meteorologice faţă de regiunile
înconjurătoare. Al doilea este caracteristic pentru izlazurile Bolohani şi Trei Pietre unde
circulaţia atmosferică este deosebit de activă deoarece nu se interpun obstacole.

Topoclimatul de versant
Versanţii au caractere climatice proprii, insolaţia fiind diferită în funcţie de înclinare şi de
orientare. Versanţii cu expoziţie sudică, care au şi pantele mai moderate, sunt puternic însoriţi
în timp ce versanţii cu expoziţie nordică sunt mai mult umbriţi.
Umiditatea relativă este în general mai ridicată pe versantul nordic decât pe cel sudic la
amiază.
Şi în cadrul topoclimatului de versant se întâlnesc variaţii caracteristice celor două
topoclimate analizate anterior, cel de pădure, caracteristic părţii de est a satului şi cel al
pajiştilor caracteristic în zona centrală.
Topoclimatul de luncă este caracteristic Culoarului Siretului precum şi văilor Pleşu şi
Turbata.
Microclimatul luncii Siretului se caracterizează printr-o circulaţia atmosferică predominant
NNV-SSE, prin fenomenele de inversiune termică în cursul iernii. Noaptea inversiunile de
temperatură sunt frecvente şi intense. Aici umiditatea aerului şi a solului este mai coborâtă
decât pe versanţi. Ceaţa este mai des întâlnită şi se menţine cu 1-2 ore mai mult decât pe
culmile şi pe platourile interfluviale. Brumele, îngheţurile timpurii şi târzii se produc mai des iar
roua are o intensitate mai mare faţă de zonele înalte. Frecvenţa şi intensitatea mai mare a
vânturilor se datorează lipsei obstacolelor.
Microclimatul luncilor pâraelor Pleşu şi Turbata este determinat de orientarea NE-SV a
acestora. Aceasta determină existenţa unui microclimat de adăpost, caracterizat mai ales prin
viteze reduse ale vânturilor, prin temperaturi mai ridicate şi prin desele inversiuni termice
determinate de lipsa unei circulaţii atmosferice cu precădere în timpul iernii datorită barierei
alcătuită de dealurile înalte din est. Caracteristică este şi umiditatea mai mare faţă de versanţi şi
culmi. Ceaţa este persistentă toamna şi primăvara iar brumele persistă mai mult. Sunt zonele
unde ele se produc şi la începutul lunii mai.
Resursele climatice utilizabile
29
 Analiza elementelor climatice şi modul lor de manifestare are o importanţă deosebită de
ordin practic.
Cunoaşterea lor, repartiţia diferită pe teritoriul localităţii necesită o mai mare atenţie
pentru activitatea economică, în special pentru agricultură.
Poate fi utilizată energia solară mai ales în perioada de vară când suma gradelor cu
temperaturi peste 10° C este cuprinsă între 2754° şi 2850°. Aceasta ar putea fi utilizată pentru
utilizarea apei calde menajere, pentru uscarea cerealelor şi altor produse agricole. De
asemenea energia eoliană poate fi utilizată în condiţiile în care viteza vântului depăşeşte 6 m/s,
dovedind utilitatea instalaţiilor. De fapt prin anii ’70 au existat câteva încercări la care s-a
renunţat iar informaţiile orale pomenesc de existenţa unor mori de vânt pe teritoriul satului.

HIDROGRAFIA
Apele subterane sunt strâns legate de condiţiile geologice şi fizico-geografice şi sunt
cantonate în depozitele argilo-nisipoase şi nisipo-argiloase cuaternare şi în nisipurile şi gresiile
sarmatice. Ele se împart în două categorii şi anume : ape de adâncime şi ape libere.
Apele de adâncime sunt cantonate în stratele geologice la adâncimi mari şi când sunt
intersectate de foraje, datorită caracterului ascensional dat de structura monoclinală, se ridică la
suprafaţă. Nu posedăm date referitoare la apele captive, dar considerăm că se găsesc sub –
906 m , adâncime la care au fost intersectate de forajul executat la Deleni-Hârlău, pe versantul
vestic al Dealului Mare unde au o mineralizare între 4,9 şi 5,5 g/l.
Apele libere în care categorie se includ apele suprafreatice sunt temporare şu au un
caracter lenticular fiind cantonate în toate categoriile de terenuri. Debitul lor este mic (sub 0,1
l/s) influenţat puternic de variaţiile sezoniere ale climei.
Apele freatice se acumulează în primul orizont de roci permeabile. Alimentarea lor se
face din precipitaţii, lateral din unităţile hidrogeologice superioare şi local din revărsarea râurilor.
Regimul lor hidrologic este influenţat de variaţia în timp şi spaţiu a elementelor climatice.
Stratele acvifere sunt formate din depozite cuaternare de interfluviu, de versant şi de şes.
În funcţie de condiţiile naturale şi îndeosebi de cele morfolitologice, apele freatice din
teritoriul Tudorei pot fi grupate în următoarele unităţi hidrogeologice : (V. Băcăuanu şi colab.,
1980).
Unitatea hidrogeologică a dealurilor şi platourilor înalte cuprinde două subunităţi şi
anume :
-subunitatea platourilor structurale situată la peste 300 m altitudine (Bolohani, Trei Pietre,
D. Mare). Precipitaţiile bogate şi parţial pădurea asigură o alimentare bună şi o pierdere redusă
prin evapotranspiraţie. Apele sunt potabile iar debitul destul de mare, aproximativ 5 l/s. Aceste
ape contribuie i la alimentarea râurilor în perioadele lipsite de precipitaţii. Dintre acestea
Bahluiul, Pleşul, Pietrosul, Sireţelul şi Turbata sunt cele mai importante din zonă.
-Subunitatea cuestelor şi versanţilor cuestiformi este alcătuită dintr-o cuvertură deluvială
cu grosimi de 15-20 m, formate dintr-un amestec de roci detritice în care apa se infiltrează cu
uşurinţă. Apa subterană este influenţată de izvoarele apărute din depozitele sarmatice.
Unitatea hidrogeologică a dealurilor sculpturale joase cuprinde versanţii deluvio-coluviali
şi cei deluviali care sunt acoperiţi cu produse de degradare cu grosimi de până la 10 m în care
includem apele subterane de pe versanţii de SE ai dealurilor Rediu, Cornăţel şi Turbata sau
afectate intens de alunecări, în părţile inferioare ale acestora. Se întâlnesc pe versanţii de nord
ai D. Huci, Rediu, Straja ş.a.
Unitatea hidrogeologică a teraselor şi şesurilor
-subunitatea teraselor cuprinde stratele acvifere cele mai bogate şi care sunt acumulate
în orizonturi de nisipuri şi prundişuri groase de 6,5-7 m, acoperite cu luturi loessoide. Fişele de
foraj hidrogeologic realizate pentru studiul privind alimentarea cu apă a comunei Tudora (1978)
indică adâncimea stratului freatic între 12,60 şi 13,53 m. Grosimea stratului acvifer ţine de la
adâncimea de 13,45 m până la stratul impermeabil de argilă marnoasă vânătă aflat la 18,50 m.
Au un debit de 2,67 l/s. Apa se încadrează în limitele admisibile, chiar foarte bună cu excepţia
conţinutului de hidrogen sulfurat nedisociat şi a caracteristicilor bacteriologice.
Pentru edificare prezentăm câţiva indicatori fizico-chimici din apele subterane ale acestei
terase, valabili pentru toată zona de vest a satului Tudora :
30
-temperatura 6° C -sulfaţi 184 mg/l
-pH 7,5 -H2S 0,033 mg/l
-CO2 liber 66 mg/l -Ca 94 mg/l
-duritate 22,85 -Fe 0,27 mg/l
-cloruri 4 mg/l -Na 49 mg/l
-azotaţi 4,8 mg/l -K 34 mg/l
-bicarbonaţi 451 mg/l
-subunitatea şesurilor corespunde cu Lunca Siretului, cu terasele inferioare ale Pleşului,
Turbata şi afluenţilor lor. Această subunitate este alcătuită din materiale grosiere, în principal
pietrişuri care constituie stratul acvifer, iar în partea superioară din nisipuri şi nisipuri argiloase.
Calităţile chimice se încadrează în limitele de potabilitate, dar gradul de mineralizare este
mult mai mare datorită infiltraţiilor în albia râurilor. În acelaşi timp capacitatea de filtrare este mai
redusă fapt ce determină o cantitate mai mare de suspensii care influenţează proprietăţile fizice,
culoare, transparenţă, gust uneori chiar şi mirosul.
O problemă deosebit de importantă este cea a apelor freatice din zona centrului civic
unde prezenţa stratelor impermeabile mai aproape de suprafaţă ridică nivelul hidrostatic la –1,0
, -1,5 m. În perioadele cu ploi abundente de primăvară şi vară, nivelul hidrostatic urcă la –0,5 şi
chiar 0 m provocând înmlăştinirea. Acest lucru face ca în zona respectivă, în lungul şoselei din
centrul satului construcţiile să nu poată avea subsoluri sau pivniţe şi să suporte consecinţe în
urma îmbibării cu apă a solului. În aceeaşi zonă toate locuinţele sunt afectate de deplasarea
autovehiculelor, umiditatea sporită a terenului favorizând vibraţiile şi provocând fisurarea
zidurilor.
Calitatea potabilă a acestor ape este îndoielnică datorită infiltraţiilor de substanţe toxice,
provenite din tratamentele chimice pe versanţi, a îngrăşămintelor naturale nefermentate
încorporate în sol cât şi a apelor menajere deversate în şanţul ce însoţeşte şoseaua.
Prezentăm pentru edificare câteva proprietăţi fizice şi chimice :
-Ca 144 mg/l -duritate 26,35° D
-bicarbonaţi 530,7 mg/l -alcalinitate 0/8,7
-Mg 4,86 mg/l -carbonaţi 0
-azotaţi 45 mg/l -reziduu fix 771
-azotiţi lipsă
Reţeaua hidrografică
Pârâul Pleşu face parte din bazinul hidrografic al Siretului, are o lungime de 9,5 km şi o
suprafaţă a bazinului hidrografic de 38,25 km2.
Nivelul altitudinal la care îşi are izvoarele se află la peste 425 m, unii afluenţi depăşind
această altitudine, ajungând până la 500 m.
Nivelul de bază (confluenţa cu Siretul) se află la 235 m cu o denivelare de 190-250 m.
Izvorăşte din zona Dealului Pleşuţa (de unde vine şi numele), izvoarele sale găsindu-se
în zona de nord a Platformei Bolohani, în abruptul Muchiei Aliciuri care desparte bazinul Prutului
de cel al Siretului. Prima atestare cartografică o întâlnim în lucrarea lui Dimitrie Cantemir –
Descriptio Moldaviae (1716). Primeşte ca afluenţi, pe dreapta pâraiele Zârna şi Cornăţel iar pe
stânga Racului, Popii şi Chetrosu.
În anii cu secete prelungite uni afluenţi seacă, debitul Pleşului reducându-se foarte mult,
pe unele sectoare din cursul mijlociu datorită infiltraţiei şi evaporaţiei, seacă parţial şi pârâul
principal.
Pârâul Zârna, numit aşa după numele dealului unde îşi are obârşia, are o vale largă, de
400-500 m cu versanţii afectaţi de intense procese deluviale. Este o vale subsecventă, foarte
aproape de tipul resecvent care retează stratele geologice monoclinale pe o lungime de 3 km şi
confluează cu Pleşul în aval de casele lui V Cepoi după ce şi-a adâncit valea la aproape 10 m.
Pârâul Cornăţel, numit după partea de sat pe care o străbate, are ca şi Zârna un
caracter subsecvent. Este alcătuit din pârâul Fundoaia care izvorâte dintr-o zonă mlăştinoasă
situată la baza versantului de NE al dealurilor Cornăţel şi straja. În zona izvoarelor s-a
dezvoltat, datorită eroziunii laterale şi proceselor de versant o microdepresiune ocupată de
păşuni şi fâneţe de calitate redusă. Versanţii sunt afectaţi de alunecări de sub care ies
numeroase izvoare care alimentează permanent râul. După intrarea în sat, datorită infiltrării şi
31
evaporării intense, în anii secetoşi seacă pe unele porţiuni pentru ca să reapară după ce
primeşte câteva izvoare cu debite mai mari din stratele acvifere intersectate de vale atât din
dreapta, interfluviul cu pârâul Velniţei cât şi de pe stânga, interfluviul cu pârâul Zârna. În
apropiere de podul de beton de la şcoală în malurile sale apare humă (marnă vânătă) utilizată
de oameni în gospodărie.
Pe dreapta, la 300 m în aval de podul amintit, primeşte ca afluent pârâul Velniţei (numit
aşa de la Velniţa – cazanul de fiert rachiu pe care fostul proprietar al pământurilor Tudorei îl
avea în spatele conacului). Apele sale au fost deseori îndiguite (mai este numit şi pârâul
Râmnice) atât înainte cât şi în zilele noastre pentru udarea grădinilor sau adăparea animalelor.
Debitul solid mare a dus la colmatarea iazurilor după câţiva ani.
Pârâul Cornăţel confluează cu Pleşul în zona la Ianţoc în apropiere de Curtea Veche. În
perioada cu ploi torenţiale, acesta contribuie în mare măsură la creşterea debitelor şi la
formarea primei unde de viitură pe Pleşu. În urma unei asemenea unde de viitură, în anul 1980
şi-a scurtat cursul cu peste 200 m tăind pintenul ce-l separa, în zona de vărsare, de albia
Pleşului. În felul acesta s-a format un prag de peste 2 m care, ulterior, a fost modelat, râul
adâncindu-şi albia şi în amonte.
Pârâul Racului îşi are izvoarele în apropierea D. Bobeici, în stratele acvifere intersectate
de abruptul de vest al Platformei Bolohani. Denumirea vine de la numeroşii raci care îşi găsesc
adăpost sub lespezile de gresie ce căptuşesc albia pârâului. Deşi are un curs torenţial, nu
seacă, dovedind consistenţa stratelor acvifere din care se alimentează. Bulhacele situate în
spatele valurilor de alunecare completează cantitatea de apă care se scurge prin secţiunea
îngustă a albiei. Având o lungime de 1,5 km, cu o diferenţă de nivel de cca. 130 m, acesta îşi
sapă ovale care, în unele sectoare ajunge la 25-30 m, situaţie pe care o întâlnim şi la pârâul
Tisei , pârâul afluent care are un profil presărat cu numeroase praguri, unele de peste 10 m,
determinate de prezenţa unor orizonturi dure alcătuite din gresie calcare oolitice intercalate cu
marne şi nisipuri. Pârâul Racului confluează cu Pleşu într-o mică depresiune situată la baza
culmei D. Ţăruş la o altitudine de 320 m.
Pârâul Popii este al doilea afluent ca lungime pe stânga, având un traseu de 3 km. Îşi
are izvoarele în deluviile de alunecare de pe versantul nordic al D. Mare. Străbate ca ţi pârâul
racului o zonă împădurită având o vale destul de largă, în unele porţiuni afectată de alunecări
sau parazitată de conuri de dejecţie, aşa cum este cel din poiana de la Bordeiul de pândă.
Cel mai important afluent al Pleşului este pârâul Pietrosu (Chetrosu) . denumirea vine de
la faptul că albia este pavată cu pietre (fragmente de gresii şi calcare) dizlocate din stratele
geologice. Are o lungime de peste 5 km, porţiune în care valea are două aspecte distincte. În
cursul superior este adâncă de peste 50 m, îngustă şi cu pereţii abrupţi. În cursul mijlociu, situat
în zona înşeuării de la Căbăniţă, valea este largă, terasele având o dezvoltare de 200-250 m.
După acest sector ce se desfăşoară pe aproximativ 700 m , capătă, până la confluenţă aspectul
din cursul său superior dar mai atenuat.
Îşi are izvoarele în stratele de pe versantul de NV al D. Trei Pietre şi cel de nord al D.
Mare. Confluează cu Pleşul la cca. 300 m în aval de pârâul Popii şi cca. 100 m în amonte de
confluenţa pârâului Zârna, zonă pe care am numi-o o mică piaţă de adunarea a apelor.
În afara acestor cursuri de apă pe care le primeşte Pleşul mai trebuie amintit pârâul
Capu Codrului (vezi figura …), o vale cu caracter torenţial care izvorăşte din deluviile de
alunecare prezente pe abruptul cuestiform din vestul D. Huci, în zona numită Capu Codrului de
unde-i vine şi numele. Valea este bine schiţată doar în cursul său inferior, în apropierea zonei
de confluenţă când străbate terasa de 10-12 m a Pleşului pe care şi-a adâncit-o la peste 7 m.
Confluenţa se află la 100 m în amonte de podul de la Surugiu.
Pârâul Turbata
Face parte din bazinul hidrografic al Siretului. Îşi are izvoarele în versantul vestic al D.
Trei Pietre, extremitatea estică a Culmii Comorii, şi îşi desfăşoară bazinul în partea de sud a
satului denumită Turbata, pe o lungime de aproximativ 4,5 km.
Reţeaua hidrografică cu caracter permanent şi semipermanent, are o densitate de 0,15-
0,6 km/km2 ca o consecinţă a climatului continental care îşi spune cuvântul mai ales prin
intermediul valorilor modeste ale scurgerii lichide specifice (0,5-0,6 l/s/km2), uneori mai ridicată
în anii cu o frecvenţă ridicată a ploilor, şi a evapotranspiraţiei relativ scăzute din zona forestieră.
32
 În partea superioară a bazinului (corespunzător zonei împădurite) poartă denumirea de
Turbăţica datorită debitului mic.
Este alcătuit din pâraiele Pacorniţa, Dalii (datorită căptuşirii albiei minore cu pietre late –
gresie cu granulaţie mare), şi o serie de torenţi (în tona forestieră – Culmea Comorii), după care
primeşte ca afluent pe partea dreaptă pârâul Prisăcii ( din zona Dealului Viei. În aval, la
aproximativ 1 km primeşte un torent din zona ocupată cu teren arabil.
Denumirea de Turbata vine de la topicul „vânt turbat”, vânt uscat şi rece din S-SE, care
în această parte a satului are o intensitate foarte mare. După unii, denumirea de Turbata, i-a
fost dată tocmai datorită faptului că în perioada topirii zăpezilor şi ploilor torenţiale produce
inundaţii afectând culturile agricole.
Îşi desfăşoară cursul într-o vale largă de aproximativ 800-900 m, iar albia majoră este
uşor adâncită cu 10 m, şi aproximativ rectilinie. Partea inferioară a bazinului se desfăşoară în
întregime în Lunca Siretului şi a fost regularizat.
În valea uşor adâncită (albia majoră) dar mai ales în malurile albiei minore, apar la zi, în
special în cursul superior şi mai rar în cel mijlociu orizonturi cu humă (argilă vânătă) şi pietrişuri.
După ce iese din pădure (în punctul numit „la ţigani”), în anii secetoşi datorită infiltrărilor
şi evaporaţiei intense seacă.
Surse de alimentare
Sursele de alimentare ale reţelei hidrografice sunt determinate de un complex de factori
fizico-geografici, orografici, vegetaţie ş.a. În proporţie de 86% aceasta îşi adună apele din
precipitaţii atmosferice (ploi, ninsori) de unde provine şi dependenţa pronunţată a scurgerii de
factorul climatic. Alimentarea din surse subterane atinge 14%.
Comparând această situaţie cu clasificarea realizată de I. Ujvari în 1972, încadrăm
alimentarea bazinului pârâului Pleşu în tipul III – pluvio-nival cu alimentare subterană moderată.
Maria Pantazică, în 1974, încadrează bazinul Pleşului în tipul de alimentare pluvial
moderat iar în Geografia fizică a României, vol. I (1983), zona geografică de care ne ocupăm se
înscrie în tipul Peri-carpatic estic caracterizat prin ape mici de iarnă, stabile, de lungă durată,
ape mari nivo-pluviale în martie, ape scăzute de primăvară, viituri accentuate la începutul verii,
viituri în august şi o perioadă îndelungată de ape mici de vară – toamnă. Tipul de alimentare
este pluvio–nival şi în mare parte pluvial-moderat .
Regimul hidrologic
În funcţie de variaţia în timp a cantităţii de apă scursă distingem patru perioade
caracteristice.
1. Perioada de iarnă care se suprapune lunilor în care temperatura medie zilnică a aerului
este sub 0° C şi precipitaţiile cad sub formă solidă. În această perioadă reţeaua hidrografică
are o scurgere redusă deoarece este alimentată numai din apele subterane. În acelaşi timp
parţial pâraiele îngheaţă. Aceasta constituie perioada apelor mici de iarnă.
2. Perioada de primăvară se suprapune lunilor cu temperatura medie a aerului cuprinsă între
0° C şi +10° C. În această perioadă se topesc zăpezile. În a treia decadă a lunii martie prima
decadă a lunii aprilie se produc apele mari de primăvară. Perioada se caracterizează prin
ridicarea bruscă a nivelului apei, ruperea gheţii, curgerea sloiurilor şi uneori formarea de zăpiare
ce ridică nivelul apei pe unele sectoare ale cursului. Se constată şi variaţii zilnice ale regimului,
maxima apărând în jurul orelor 14°°-15°° iar minima dimineaţa. Uneori perioada de topire a
zăpezii se suprapune peste ploi abundente care determină producerea de viituri şi chiar
inundaţii pe unele sectoare.
3. Perioada de vară – în această perioadă, datorită repartiţiei neuniforme în timp a cantităţilor
de precipitaţii, evapotranspiraţiei accentuate, scurgerea prezintă variaţii foarte mari. Astfel
întâlnim perioada de ape mari în a treia decadă a lunii mai şi prima decadă a lunii iunie, urmată
de o perioadă de ape mici. Uneori o serie de afluenţi seacă la fel ca şi pârâul Pleşu pe unele
sectoare din cursul mijlociu, fenomen datorat lipsei precipitaţiilor şi evapotranspiraţiei
accentuată. Această perioadă este caracteristică lunii iulie şi primelor decade ale lunii august
după care apar din nou ape mari de vară. În perioada de vară, în afara celor două perioade de
ape mari se constată aproximativ 3-5 viituri respectiv una în luna mai, două în iunie şi câte una
în iulie şi august. Dintre viiturile observate în ultimii 30-35 de ani amintim pe cea din 21 mai

33
1970 cu creşteri de nivel de circa 4 m la Podul Surugiu, cea din 4 iunie 1988 care a distrus toate
podurile de lemn de pe pârâul Pleşu şi afluenţii săi precum şi altele mai mici.
4. În perioada de toamnă cantităţile de precipitaţii căzute însumează 114 mm, respectiv 16,9%
din cantitatea medie anuală. Aceasta determină, în general, ape mici de toamnă, care după
apariţia îngheţului se continuă cu faza apelor mici de iarnă.
În afara factorilor climatici care au rolul determinant în scurgerea apelor, în localitatea
Tudora un rol important revine reliefului, solului, structurii geologice, vegetaţiei precum şi
omului.
Relieful, prin gradul de fragmentare şi valoarea pantelor imprimă o viteză mare de
deplasare a apelor provenite din ploi şi topirea zăpezilor. Timpul în care acesta ajunge în albia
râului fiind scurt iar pierderile prin infiltraţie sau evaporaţie fiind reduse.
Structura geologică – prezenţa sub startul de sol care atinge pe versanţi grosimi mici,
face ca infiltraţia să fie în general redusă, solul ajungând repede la saturaţie, iar cantitatea de
apă scursă în râu să fie mare.
Solurile determină procesul formării scurgerii superficiale precum şi procesul alimentării
apelor subterane având rol intermediar între precipitaţii şi scurgere.
Astfel în cursul superior al Pleşului, solurile argiloiluviale ajung repede la saturaţie
determinând o scurgere superficială mai mare. În cursul mijlociu şi inferior al aceluiaşi pârâu
solurile cenuşii şi chiar cernoziomurile, cu indice de infiltraţie mai mare, absorb o cantitate mare
de apă diminuând considerabil scurgerea superficială. Faptul că în aceste sectoare versanţii
sunt cultivaţi, măreşte cantitatea de aluviuni cărată în apele Peşului şi afluenţilor săi.
Vegetaţia alături de structura geologică contribuie la formarea tipurilor de sol, are o
importanţă deosebită şi în determinarea caracterului scurgerii. Astfel, pădurea, prezentă în
partea estică a localităţii, favorizează reducerea încălzirii solului şi reducerea evaporaţiei faţă de
terenul descoperit. Cantitatea mai mare de apă rămasă în sol favorizează o scurgere
superficială mare, fapt ilustrat şi prin cantităţile mari de apă ce se adună în acest sector în
perioada ploilor de vară. Un rol pozitiv îl are pădurea şi prin faptul că întârzie topirea zăpezii,
micşorând acţiunea insolaţiei şi a vântului, contribuind la mărirea infiltraţiei. Covorul ierbaceu de
pe unii versanţi măreşte rugozitatea acestora frânând scurgerea apei spre pâraie, comparativ
cu versanţii cultivaţi cu expoziţie sudică, care au o scurgere superficială mult mai mare.
Factorul uman modifică de asemenea scurgerea prin acţiunile sale. Astfel despădurirea
din ultimele secole a peste 1000 de ha a mărit considerabil scurgerea superficială în partea de
est a localităţii. În ultimii ani prin aplicarea unor măsuri agrotehnice scurgerea a fost modificată.
Plantarea livezii pe versantul de nord al D. Găina, arăturile de toamnă, arăturile în lungul
curbelor de nivel duc la menţinerea apelor în sol. Unele amenajări pentru irigaţii în sistem local
realizate pe pâraiele Pleşu şi Velniţei transformă în perioadele când acestea sunt utilizate,
regimul scurgerii, unele cantităţi din scurgerea medie anuală se pierd şi ca urmarea evaporaţiei
ce se produce de pe aceste acumulări.
Un alt aspect ce se cuvine a fi amintit îl reprezintă turbiditatea (scurgerea solidă).
Valoarea turbidităţii este determinată de coeficientul de degradare a terenurilor din bazinele de
recepţie, de intensitatea proceselor de eroziune a albiilor, de densitatea reţelei hidrografice, cât
şi de valoarea debitului specific lichid.
Chimismul apelor a fost determinat prin luarea de probe din sectorul mijlociu al pârâului
Pleşu, analizele chimice fiind efectuate în laboratorul OGA Botoşani. Analizele au dat următorii
indici :
-Ca 94 mg/l -azotaţi 9,6 mg/l
-azotiţi 0,08 mg/l -Mg 8,51 mg/l
-carbonaţi 12 mg/l -bicarbonaţi 433,1 mg/l
-duritatea 18,76° D -alcalinitate 0,2/7,5
Apele stătătoare
Apele stătătoare sunt reprezentate în teritoriul studiat prin bălţile (lacuri şi meandre
părăsite) situate în Lunca Siretului. În prezent ele ocupă o suprafaţă de cca. 10 ha faţă de 49 de
ha în anul 1977. suprafaţa lor s-a redus prin lucrările de desecare executate în deceniul 1980-
1990. ele mai sunt reprezentate astăzi doar prin bălţile Tochila, Călugăra şi Huţanului situate în
amonte de confluenţa Pleşului cu Siretul şi Franţuz situată în aval. Toate acestea sunt meandre
34
părăsite cu forme tipice. Nu întâmplător topicul de “colac” este înregistrat de mai multe ori pe
teritoriul analizat sub forma de “Colacul Bălţii” . adâncimea lor variază de la 1,5-2 m până la 4-5
m în unele sectoare ale bălţii Tochila. Acest fapt precum şi cel determinat de adâncimea aflată
sub nivelul la care se află albia Siretului a făcut imposibilă scurgerea şi introducerea
suprafeţelor respective în circuitul agricol.
În spatele monticulilor de alunecare aflaţi pe fruntea cuestei Dealu Mare, zona Dealului
Arşiţa şi pe alţi versanţi se află numeroase bălţi (bulhace), unele având suprafeţe mici (200-300
m2), altele depăşind o jumătate de hectar aşa cum este balta Dracilor.
Pe suprafaţa acestor bălţi se dezvoltă o vegetaţie hidrofilă iar în apropiere higrofilă, fapt
ce duce la înmlăştinirea treptată, aşa cum s-a petrecut cu Geamăna, Huţanului, Colacul Bălţii
ş.a.
Heleşteele sunt amenajări antropice, prin excavare pe versanţi sau la baza acestora.
Sunt utilizate de proprietari pentru udatul grădinilor sau pentru piscicultură. Se întâlnesc la baza
versantului D. Curţii (în zona centrului civic al localităţii) 6 astfel de iazuri, pe versantul nordic al
D. Găina şi Cornăţel.

ASPECTE BIOGEOGRAFICE
Vegetaţia spontană
Având în vedere factorii care contribuie la răspândirea vegetaţiei; aşezarea geografică a
localităţii în zona dealurilor înalte de pe stânga Siretului, zonă ce aparţine Podişului Sucevei,
relieful dispus în trepte de la est spre vest, clima temperat-continentală, localitatea Tudora este
situată din punct de vedere biogeografic la interferenţa provinciilor dacică şi ponto-sarmatică.
Pe teritoriul localităţii deosebim două categorii de vegetaţie : spontană-lemnoasă şi
ierboasă.
Pădurea
Vegetaţia spontană lemnoasă din teritoriul studiat este alcătuită din pădurile de gorun,
stejar şi fag care acoperă cea mai mare parte a bazinului superior al pârâului Pleşu, şi al
bazinului pârâului Turbata.
În ultimele secole au fost defrişate peste 1000 de ha de pădure fapt determinat de
necesităţile de ordin economic (mărirea suprafeţelor arabile, a celor de păşune şi fânaţ) care au
dus la transformarea versanţilor cu pante mari în terenuri neproductive sau slab productive.
Pădurea prezintă două subzone, respectiv, stejar şi fag şi subzona fagului caracteristică
dealurilor înalte (D. Mare, Bobeica, Pleşu ş.a.) unde uneori acesta se întâlneşte în stare pură, şi
nu trebuie neglijată prezenţa spontană a mesteacănului.
Tăierile efectuate în ultimii 30 de ani au determinat unele schimbări în structura
arboretelor, în sensul că au fost aclimatizate specii de mare valoare economică cum ar fi :
molidul, pinul, laricea ş.a.
Pădurile acestor locuri sunt alcătuite din stejar pedunculat, gorun, cer, gârniţă cu care se
asociază carpenul, teiul pucios, teiul argintiu, frasinul, arţarul, jugastrul, speciile de ulm. Apar de
asemenea mărul pădureţ, părul pădureţ, cireşul nucul sălbatec etc.
În această compoziţie floristică variată îşi face simţită prezenţa tot mai mult pe măsură ce
altitudinea creşte fagul care în unele zone ajunge în stare pură.
Acolo unde pădurea este mai luminoasă îşi fac apariţia arbuştii : alunul, cornul, călinul,
lemnul râios, porumbarul, măceşul, sângerul, lemnul câinesc, păducelul, murul, socul etc.
La acestea se adaugă şi o bogată floră ierboasă din care amintim pe cele mai
semnificative : floarea paştelui, ferigi, laptele câinelui, mierea ursului, pecetea lui Solomon,
pochivnicul, rogozul de pădure, firuţa de pădure, urzica moartă precum şi efemeridele de
primăvară – ghiocelul, viorele, toporaşi, brebenei, lăcrămioare ş.a. care alcătuiesc flora de mull
din pădurea localităţii.
În mediul de pădure se dezvoltă şi diverse specii de ciuperci, multe din ele fiind
comestibile, ca de exemplu : zbârciogii, hribii, gălbiorii, râşcovii, iuţarii, ghebele ş.a.
În poienele pădurii se află o floră ierboasă alcătuită mai ales din graminee din care
menţionăm : Festuca valesiaca, Festuca rupicola, Koeleria maerantha iar dintre dicotiledonate
sunt prezente sunt prezente Trifolium campestre, Trifolium repens, Medicago lupulina, Vicea
eraceae, Primula officinalis ş.a.
35
 Pajiştile
Ocupă suprafeţe întinse (peste 1000 ha) atât pe platourile despădurite în scopul
transformării pădurii în păşune, respectiv Bolohani şi Trei Pietre cât şi pe versanţi.
Datorită păşunatului uneori excesiv şi fără măsuri de regenerare şi ameliorare, în parte,
acestea sunt degradate, exemplu – păşunea Rediu, păşunea Capu Codrului etc.
Dintre graminee se întâlnesc : păiuşul, firuţa, golomăţul, obsiga, firuţa de stepă, pirul
gros, coada vulpii etc.
Amintim şi leguminoasele care împreună cu gramineele formează aproape întreaga
compoziţie floristică a păşunilor şi fâneţelor : trifoiul alb, trifoiul roşu, lucerna galbenă, sulfina,
măzărichea ş.a. Între plantele ierboase am mai determinat : scaiul dracului, pălămidă,
lumânărica, talpa gâştii, cimbrişorul, cârcelul, zâzania, peliniţa, laptele câinelui, coada
şoricelului etc.
Vegetaţia intrazonală
În afara asociaţiilor vegetale prezentate mai întâlnim şi o vegetaţie intrazonală care
corespunde luncii Siretului, luncii Pleşului cât şi unor versanţi, îndeosebi cei afectaţi de
alunecări şi chiar unele platouri.
În cadrul acestei vegetaţii distingem :
Vegetaţia luncilor alcătuită din esenţe lemnoase slabe ca : plopul alb, plopul negru,
răchita albă, salcia, salcia căprească, arinul, şi cu ierburi ca : stuf, papură, menta broaştei,
pipirig, rogoz, piciorul cocoşului de baltă ş.a.
În perioada după 1960, vegetaţia luncilor şi zăvoaielor a fost înlocuiră cu plantaţii de plop
euroamerican care au schimbat aspectul pitoresc, liber şi sălbatec ,apărând peisajul sobru,
ordonat şi sever.
Vegetaţia de mlaştini (palustră) apare pe areale mici pe întregul teritoriu. Vegetaţia
este alcătuită din plante higrofile cum ar fi: rogozul, pipirigul, papura, stuful ,la care se adaugă
răchitanul, săgeata apei, stânjenelul de baltă precum şi plante hidrofile dintre care menţionăm:
iarba broaştei, otrăţelul ,cosorul, broscăriţa, lintiţa ş.a.
Vegetaţia palustră ocupă suprafeţe mai restrânse în prezent ca urmare a lucrărilor
hidroameliorative efectuate în anii 1980-1990 pe terasele inferioare ale Siretului, prin
desecarea unor bălţi şi introducerea acestor suprafeţe în circuitul agricol. Trebuie amintit că,
pe alocuri apare şi o vegetaţie de sărături(halofilă).
Plantele medicinale sunt în număr destul de mare, atât în pădure cât şi pe cuprinsul
pajiştilor. Dintre cele mai importante şi care pot face obiectul recoltării amintim: coada
şoricelului, muşeţelul, pojarniţa, sulfina, pătlagina, podbalul, cimbrişorul, mătrăguna, păpădia,
teiul, socul, păducelul, măceşul, salcâmul, cireşul, cornul, mesteacănul etc.
Valorificarea vegetaţiei spontane
In afara plantelor medicinale prezentate mai sus sunt utilizate pe teritoriul Tudorei şi
plantele melifere. Din această categorie fac parte salcâmul, cireşul, plantele cu flori din pajişti şi
fâneţe, livezile care sunt astăzi folosite de apicultori izolaţi, pot constitui sursa unor mari venituri
prin extinderea acestei ocupaţii tradiţionale.
Plantele industriale sunt: stejarul, gorunul, salcia, arinul, muşeţelul, pelinul, dudul, de la
care pot fi valorificate lemnul, frunza, coaja, floarea.
Masa lemnoasă ce se exploatează din masivul păduros este utilizară ca materie primă la
combinatele de profil din Suceava şi Fălticeni şi de către întreprinzătorii particulari precum şi ca
lemn de foc.
Deşi există preocupare pentru utilizarea speciilor de plante, atât cele ierboase cât şi
masa lemnoasă, apreciem că acestea sunt încă insuficient puse în valoare.
Modificările antropice ale învelişul vegetal
Referindu-ne la modificările din învelişul vegetal reamintim că suprafaţa de pădure s-a
restrâns considerabil . Suprafeţele mari ocupate de pădure până în secolul al XVIII-lea sunt
dovedite şi de solurile forestiere care există pe versanţi cât şi de silvonimele moştenite: Capu
Codrului, Poiana, Poieni etc.
In acelaşi timp, unele acţiuni antropice, mai ales păşunatul au dus la deteriorarea unor
arborete, creând poteci, consumul lăstarilor tineri şi au determinat condiţii improprii pentru
regenerarea naturală a pădurii. Toate acestea au afectat serios echilibrul natural fapt ce a
36
determinat plantarea unor arbori valoroşi, lucrări de întreţinere şi exploatare raţională,
tratamente contra dăunătorilor ş.a.
Pajiştile şi fâneţele care ocupă aprox. 15 % sunt situate pe terenuri în pantă expuse
eroziunii şi degradate în cea mai mare parte. Neexecutarea unor lucrări de întreţinere, modul
iraţional de exploatare au condus la degradarea accentuată, reducerea numărului de specii
valoroase, apariţia şi dezvoltarea plantelor ruderale şi a celor toxice.
Compoziţia floristică a pajiştilor este de aprox. 60% graminee, 10 % leguminoase, 10 %
alte specii şi cca. 20% specii de buruieni dăunătoare animalelor. Le vom indica pe cele mai
dăunătoare întrucât se impun măsuri pentru stârpirea sau reducerea lor deoarece plantele
toxice conţin alcaloizi, saponine, taninuri, uleiuri eterice dăunătoare animalelor iar cele ruderale
sunt nefurajere sau slab furajere.
Principalele plante toxice sunt: mătrăguna, cucuta, coada calului, piciorul cocoşului,
floarea paştelui, ciumăfaia, măsălariţa, dalacul, stânjenelul, săpunariţa, pelinul, pojarniţa,
măcrişul, laptele câinelui, bozul etc.
Plantele ruderale mai des întâlnite sunt: păpădia, pălămida, brusturele, lumânărica,
morcovul sălbatec, scaiul, nalba, traista ciobanului, turiţa, urzica, urzica moartă etc.
Pentru îmbunătăţirea compoziţiei floristice a pajiştilor se impun neapărat măsuri energice
printre care sugerăm: raţionalizarea păşunatului, înlăturarea plantelor toxice, supraînsămânţări
cu ierburi valoroase, fertilizări ş.a.
Pe lângă importanţa propriu-zisă a vegetaţiei spontane aceasta are un rol deosebit de
important în menţinerea echilibrului natural. La acestea se adaugă şi alte funcţii printre care
amintim cea hidrologică ,funcţia antierozională , funcţia climatică, de purificare şi ozonare a
atmosferei, crearea unui mediu recreativ şi de agrement, funcţia ştiinţifică.
Ocrotirea vegetaţiei
Pe linia ocrotirii naturii, în teritoriul studiat există Rezervaţia naturală de tisă. Arboretul
de tisa se întinde pe o suprafaţă de 149 ha pe versantul de N-NV al dealului Bobeica şi este în
amestec cu fag. Se află la cca.5 km de centrul satului, la o altitudine de aproximativ 47o m . In
trecut, datorită lemnului său preţios, întrebuinţat la construcţii şi la confecţionarea diferitelor
obiecte de artizanat, numărul de exemplare a fost mult diminuat. La această reducere şi-au
adus contribuţia şi ciobanii care o tăiau deoarece cetina este otrăvitoare pentru oi, cât şi
procesele geomorfologice de versant(prăbuşiri, surpări, alunecări) foarte frecvente în această
zonă.
Specia de tisă are tulpina dreaptă, ascendentă. Unele exemplare sunt ramificate şi ajung
până la 5-6 m înălţime, altele sunt însă mult mai mici. Creşterea în volum a arboretului de tisa
este cu 25% mai scăzută faţă de esenţele forestiere comune. Totuşi, aici, s-a găsit o creştere
mai mare(0,26 mc/an) faţă de staţiunea de tisă de la Cheia (Vâlcea) unde creşterea este de
doar 0,2 c/an. Această valoare reprezintă aprox. 25% din creşterea celorlalte esenţe (2
mc/ha/an). La fel de înceată este şi dezvoltarea în diametru, de 13-14 cm în 50 de ani şi până
la 27-31 cm în 100 de ani, adică între 0,4 şi 1,7 mm /an. In anul 1944 la o cioată de tisă s-au
putut aprecia creşteri anuale de 1,7 mm/an. Scoarţa este brună-cenuşie iar lujerii anuali sunt
verzi-deschis. Frunzele sunt liniare , moi, lungi până la 2,5 – 3 cm, late de 2-2,5 mm . Sămânţa
,ovoidă este învelită de un aril roşu, cărnos, mucilaginos, comestibil. Este singura parte
neotrăvitoare a plantei.
Suprafaţa rezervaţiei este alcătuită din arboret tânăr, determinat şi de tăierea rasă din
anii 1892 de fostul proprietar Cantacuzino – Paşcanu , a întregului arboret, inclusiv cel de tisă,
care ulterior a regenerat. Stadiul actual al arboretului, observaţiile noastre, ne conduc să
afirmăm că există o dezvoltare naturală bună. In afară de zona amintită a rezervaţiei, se mai
găsesc exemplare izolate şi în zona Dealului Ocup.
Considerăm necesare lucrări de amenajare pentru oprirea proceselor de versant,
interzicerea exploatării masei lemnoase precum şi împrejmuirea suprafeţei pentru a nu se mai
permite intrarea oilor în perimetru.
La marginea rezervaţiei de tisă, pe izlazul Bolohani se găseşte un exemplar de ienuper
care a fost schilodit de ciobani prin tăiere. Izolat, în pădure se mai află câteva exemplare de
stejar secular.

37
 In apropierea centrului civic al satului se află parcul, inclus pe lista monumentelor naturii
din judeţul Botoşani. Printre speciile care cresc aici se află molidul, salcâmul, teiul şi nucul
negru.
Pentru ocrotirea florei şi mai ales a speciilor rare se impune o grijă mai mare pentru
planificarea tăierii pădurii, pentru reducerea păşunatului şi interzicerea acestuia în pădure .
FAUNA
Deşi cu o mobilitate mai mare, fauna se corelează cu vegetaţia care îi este suport de
viaţă şi adăpost. Se deosebeşte astfel, o faună proprie zonei de pădure şi o faună de
silvostepă.
Fauna de pădure a cunoscut modificări, datorită, pe de o parte vânatului care a
determinat reducerea sau chiar dispariţia unor specii cum ar fi lupul, pe de altă parte a măsurilor
protecţioniste care au condus la formarea unor populaţii numeroase la unele specii. Dintre
mamifere sunt bine reprezentate căpriorul, mistreţul, vulpea. Ultima fiind în număr tor mai redus
datorită vânatului brutal. Se mai semnalează pisica sălbatecă iar dintre mustelide nevăstuica şi
dihorul. Iepurele devine tot mai rar datorită atât vânatului cât şi folosirii substanţelor toxice în
agricultură în perioada înmulţirii.
Alte rozătoare caracteristice sunt: şoarecele de pădure, veveriţa, hârciogul etc. In ultima
perioadă este semnalată prezenţa cerbului carpatin, colonizat în scopul sporirii potenţialului
cinegetic.
Dintre speciile de păsări cităm: ciocănitoarea, cucuveaua, buha, mierla, gaiţa, mai rar
piţigoiul şi pitulicea, cinteza ,sticletele, botgrosul, scatiul, privighetoarea, ciocârlia, ciocârlanul,
guguştiucul – care în ultimii ani aproape a dispărut. Dintre corvidee amintim, coţofana, cioara,
stăncuţa. Rareori apar răpitoarele de zi. Apar cu frecvenţă mare cucul, vrabia, rândunica,
lăstunul ş.a.
Reptilele sunt puţin numeroase. Mai caracteristice sunt şarpele de pădure, năpârca,
guşterul şi diferite specii de şopârle.
Amfibienii sunt destul de numeroşi în ochiurile de baltă şi în mlaştinile din pădure. Se
întâlnesc buhaiul de baltă, broasca roşie de pădure, salamandra şi brotăcelul.
Deosebit de bogată este fauna de frunzar(litiera) reprezentată prin gasteropode,
miriapode, furnici, cu o importanţă deosebită în igiena pădurii.
Fauna de silvostepă este reprezentată de popândău, căţelul pământului, hârciog,
şoarecele de câmp. Se mai întâlneşte vulpea, iepurele de câmp, ariciul şi o serie de mustelide.
Păsările sunt bine reprezentate, caracteristice fiind pitpalacul şi potârnichea. In ultima
perioadă s-au înmulţit foarte mult cioara şi vrabia.
Dintre reptile, mai frecvente sunt şopârlele iar dintre batracieni broasca râioasă, broasca
de lac, buhaiul de baltă şi mai rar broasca ţestoasă.
La acestea se adaugă numeroase specii de insecte(cosaş greier ,lăcuste etc).
Fauna acvatică este mai săracă şi mult modificată datorită restrângerii suprafeţei
lacurilor, poluării accentuate a râului Siret şi a Pleşului ş.a.
Mai reprezentative sunt şobolanul de apă şi bizamul. In Luncă se întâlnesc în timpul
primăverii şi toamnei, dar şi permanent specii de raţe şi gâşte sălbatice precum şi lişiţa,
cârstelul de baltă, sitarul.
Primăvara şi tomna şi mai rar vara se întâlneşte barza albă.
Ihtiofauna este mai slab reprezentată. În apele pârâului Pleşu şi afluenţilor săi predomină
porcuşorul comun, scobarul şi svârluga ş.a.
În apele Siretului şi ale lacurilor din lunca sa se întâlnesc crapul, ştiuca, carasul, cosacul,
svârluga, mreana, cleanul, chişcarul, obletele etc.
Importanţa faunei
Importanţa economico-socială a faunei din teritoriul satului poate fi apreciată de mare
utilitate. Ea are rol direct, atât prin posibilitatea valorificării faunei cinegetice, a celei piscicole,
pentru agrement şi pescuit sportiv, cât şi prin contribuţia importantă la menţinerea echilibrului
ecologic.
Fauna cinegetică alcătuită mai ales din iepuri, mistreţi, căpriori, aduce importante venituri
în valută prin solicitarea lor la export.

38
 Deşi rolul faunei în menţinerea echilibrului ecologic este mai puţin perceptibil, arătăm că
diminuarea sau dispariţia unor specii au dus la dereglarea echilibrului ecologic. Aceasta se
datoreşte în primul rând utilizării pe scară largă a pesticidelor şi fungicidelor care au condus la
reducerea populaţiilor de iepuri, vânatul excesiv care a dus la dispariţia lupului şi reducerea
considerabilă a vulpii, intensificarea traficului rutier în pădure în vederea exploatării masei
lemnoase, reducerea suprafeţelor de baltă şi mlaştină.
Consemnăm aici preocupările consecvente ale silvicultorilor pentru a asigura un fond
cinegetic valoros, preocupări ce ar putea fi amplificate chiar prin colonizarea unor specii utile
cum ar fi fazanul, cerbul carpatin ş.a. în zona Pleşu-Pleşuţa, şi versantul de vest al D. Mare, pe
cursul pârâului Chetrosu unde pădurea oferă condiţii prielnice dezvoltării populaţilor de animale.
ÎNVELIŞUL DE SOL
Solul este o componentă deosebit de importantă a învelişului geografic al comunei
Tudora, reprezentând pătura de la suprafaţa scoarţei terestre formată prin transformarea, în
condiţii climatice complexe, prin procese fizico-chimice şi biochimice îndelungate a rocilor şi a
resturilor vegetale şi animale.
Din punct de vedere pedologic teritoriul comunei Tudora aparţine provinciei est europene
(moldo-sarmatice), solul fiind rezultatul interacţiunii dintre vegetaţie, climă, rocă, relief,
hidrografie, om dar şi factorul chimic.
În condiţiile în care vegetaţia de pădure ocupă peste 50% din teritoriul satului, iar în
timpurile istorice aceasta depăşea 70%, cea mai mare dezvoltare o au solurile de pădure
respectiv cele brune luvice pseudogleizate. Pe cursurile inferioare ale pâraelor şi în lunca
Siretului predomină solurile aluviale.
Tipuri de soluri
În teritoriul Tudorei întâlnim următoarele clase şi tipuri de soluri ca şi asociaţii de soluri în
zonele cu alunecări active sau stabilizate.

Clasa Tipul de sol Simbol

Molisoluri Sol cenuşiu pseudogleizat CNpz
Cernoziom cambic vertic CCvs
Argiluvisoluri Sol brun luvic pseudogleizat BPpz
Hidromorfe Sol gleic tipic Gcti
Vertisoluri Vertisol erodat puternic VSESP
Soluri neevoluate, trunchiate Protosol aluvial (aluviune Aagz
sau desfundate gleizată)
Sol aluvial gleizat Sagz
Erodisoluri ER

Molisolurile sunt reprezentate prin solurile cenuşii pseudogleizate şi cernoziomul cambic

vertic.
În teritoriul comunei, aceste soluri ocupă areale mari pe versantul de nord al D. Huci,
unde terenurile sunt ocupate de livadă şi fânaţ, pe versanţii de sud ai dealurilor Huci, Turbata,
Straja, Cornăţel şi sunt prielnice culturilor de cereale, îndeosebi grâu, ovăz, orz, cât şi unor
plante industriale cum ar fi cânepa pentru fuior.
Vegetaţia naturală sub care s-au format, pe un material parental alcătuit din luturi şi
depozite loessoide este reprezentată de pădurile de stejar, în amestec cu tei, carpen, arţar,
bogate în arbuşti şi plante ierboase. Bioacumularea este relativ intensă formându-se un orizont
A – molic caracteristic sub care ca urmare a proceselor de migrare s-a separat un orizont de
acumularea a humusului.
Grosimea orizontului superior este de 30-40 cm, are culoare închisă în stare umedă însă
la uscare devine cenuşie.
În profil se întâlnesc formaţiuni reziduale reprezentate prin grăunţi minerali, aglomerări
minerale (păpuşi).
Textura este mijlocie (de regulă lutoasă) sau fină (luto-argiloasă). Structura este
grăunţoasă având o aeraţie favorabilă în orizontul superior.

39
 Cantitatea de humus este redusă (3-4%) ca şi conţinutul în azot, fosfor şi potasiu, motiv
pentru care apare necesară folosirea îngrăşămintelor chimice şi a celor naturale. Gradul de
favorabilitate înclină spre măr, păr, prun, viţă-de-vie şi mai ales pentru păşuni şi fâneţe. O
favorabilitate medie o au pentru sfecla de zahăr şi in.
Cernoziomul cambic vertic (CCvs) se găseşte în asociaţii cu alte tipuri de sol fapt
pentru care nu îl mai analizăm.
Argiluvisolurile sunt prezente în partea de est a satului, în zona acoperită cu pădure.
Ele sunt reprezentate prin tipul de sol brun luvic pseudogleizat (BPpz), ocupând întreaga
suprafaţă de pădure şi zona platformelor Bolohani şi Trei Pietre, desfăşurându-se pe o
suprafaţă de peste 3000 ha.
Textura este de obicei mijlocie iar structura în orizontul superior este grăunţoasă. Are o
aeraţie redusă şi un regim aerohidric defectuos, apa din precipitaţii străbate uşor orizonturile
superioare, dar greu pe cel argiloiluvial, se evaporă uşor. În perioadele umede prezintă exces
de apă iar în cele secetoase un deficit accentuat.
Cantitatea de humus este redusă (~2%) iar pH-ul scade ajungând până la 5. au o
fertilitate redusă.
Fiind prezente în zona împădurită nu se cultivă cu cereale sau cu alte plante decât pe
suprafeţe reduse în jurul cantoanelor silvice. Din observaţiile făcute, favorabilitatea este mai
mare pentru leguminoase (care au posibilitatea să-şi sintetizeze azotul), pentru cartof, păşuni şi
fâneţe. Datorită ph-ului sub 6, în condiţiile în care se practică cultura plantelor sunt necesare
amendamente calcaroase.
Solurile hidromorfe se întâlnesc la baza terasei de 20 m a Siretului în Valea Turbeţii şi
în zona centrului civic. Din această clasă face parte solul gleic tipic (GCti).
Dintre condiţiile pedogenetice caracteristice sunt cele de apă freatică aflată la adâncimi
ce nu depăşesc un metru, uneori mai aproape de suprafaţă determinând gleizarea. Textura
este mijlocie până la fină în funcţie de materialul de formare.
Structura este grăunţoasă în orizontul A0, dar mai slab dezvoltată datorită conţinutului
redus în humus (2-3%). Regimul aerohidric este defectuos, şi au o reacţie acidă (6,5-5, uneori
chiar sub 5) au o fertilitate redusă.
Fâneţele care au existat până la lucrările hidroameliorative efectuate până anii ’80 erau
de slabă calitate. Înlăturarea excesului de umiditate prin lucrări de drenaj, atât prin canale
deschise cât şi drenuri subterane, lucrările solului în adâncime au dus la îmbunătăţirea
substanţială a regimului aerohidric, la intensificarea proceselor de mineralizare a substanţelor
organice. Aceste măsuri ca şi aplicarea de îngrăşăminte organice şi chimice au făcut posibilă
cultivarea cu cereale, plante furajere şi sfeclă de zahăr dar, neîntreţinerea lor în ultimul deceniu
au făcut posibilă reapariţia excesului de umiditate.
Solurile neevoluate, trunchiate sau desfundate
Aceste soluri din care fac parte protosolul aluvial, solul aluvial gleizat, erodisolurile şi
coluvisolurile sunt răspândite în Lunca Siretului, pe terasele superioare ale acestui râu precum
şi în luncile pâraelor Pleşu şi Turbata.
Având în vedere situaţiile de formare, vârsta relativ recentă, aluviunile sunt nesolificate
sau puţin solificate. Nu putem separa orizonturi ci abia pe cel superior, sărac în humus şi
subţire, depozitele fluviale rămânând practic ca atare, de unde şi clasificarea în tipul protosol
aluvial. Textura este variată, de la cea nisipoasă, la cea loto-nisipoasă şi prăfoasă. Sunt bine
aprovizionate cu apă având uneori chiar un surplus. Conţinutul de humus este redus, în jur de
1%, provenit din depozitele respective sau format pe seama materiei organice rezultată de la
vegetaţia instalată. Au o reacţie slab alcalină, uneori chiar neutră şi o fertilitate în general
ridicată datorită reîmprospătării permanente cu substanţe organice. Sunt cultivate cu rezultate
bune sfecla de zahăr, cartoful, porumbul, grâul, plante de nutreţ şi oferă condiţii optime pentru
legume, în special pentru rădăcinoase.
În aceleaşi condiţii s-au format şi solurile aluviale gleizate care se întâlnesc în sectoarele
de luncă ieşite de sub influenţa revărsărilor precum şi pe sectoarele joase ale Siretului şi celor
două pâraiele amintite. Au o textură de la mijlocie până la fină şi o structură grăunţoasă în A0.
sunt cultivate cu cereale, plante industriale şi de nutreţ.

40
 Erodisolurile ocupă terenurile erodate sub influenţa ablaţiei, torenţialităţii şi deflaţiei.
Sunt soluri foarte sărace în humus, slab aprovizionate cu substanţe nutritive deci sunt şi slab
productive. Se găsesc în zona izlazurilor Bolohani şi Trei Pietre precum şi pe majoritatea
versanţilor afectaţi de eroziunea areolară.
Coluvisolurile apar pe glacisuri în fâşii înguste. Au profil de la A0 la C, deseori numai
orizontul C. Conţin între 1 şi 3% humus iar pH-ul variază foarte mult. Se întâlnesc la baza
versanţilor având un grad de fertilitate ridicat şi sunt prielnice tuturor culturilor agricole.
Asociaţii de soluri sunt aşa cum arată şi denumirea formate din mai multe soluri asociate,
datorită alunecărilor masive şi care au creat un mozaic de condiţii pedogenetice. Sunt soluri
slab productive acoperite în special cu păşuni. Se întâlnesc în zonele afectate de alunecări de
pe izlazurile Trei Pietre, Bolohani, Zârna, Fundoaia.
Valorificarea solurilor
Privite sub aspectul lor de fertilitate solurile de pe teritoriul comunei Tudora le putem
grupa în trei categorii :
Soluri cu potenţial ridicat de fertilitate în care includem solurile coluviale, cele aluviale
gleizate şi aluviale molice caracteristice teraselor superioare ale Siretului şi pâraelor Pleşu şi
Turbata. Sunt solurile cele mai valoroase sub aspectul productiv şi puţin afectate de eroziune
manifestându-se mai ales eroziunea de suprafaţă pe versanţii D. Curţii şi Turbata.
Se pretează la tot felul de culturi, dar cele mai mari producţii se obţin la grâu, porumb,
sfecla de zahăr, cartof. Potenţialul lor natural poate fi mai bine valorificat prin irigaţii şi adaos de
îngrăşăminte organice şi minerale, alături de o agrotehnică adecvată.
Soluri cu potenţial moderat de fertilitate în care includem solurile cenuşii pseudogleizate
şi aluviunile gleizate.
Suprafeţele ocupate de aceste soluri sunt în cea mai mare parte acoperite cu păşuni,
fâneţe precum şi cu livadă. În aceeaşi categorie includem şi solurile gleice de la baza terasei de
20 m a Siretului care prin desecări, drenări şi alte măsuri hidroameliorative au dus la obţinerea
unor producţii aproape duble faţă de perioada anterioară executării lor. Prin utilizarea de
îngrăşăminte şi mai ales gunoi de grajd se poate mări şi potenţialul productiv al aluviunilor
gleizate din lunca inferioară a Siretului.
Soluri cu potenţial natural de fertilitate scăzut în care includem solurile hidromorfe
precum şi cele puternic erodate, soluri care necesită intervenţii costisitoare pentru a le aduce la
un nivel corespunzător de fertilitate.

POPULAŢIA

Gradul de umanizare a teritoriului

Cadrul natural al teritoriului comunei Tudora a oferit condiţii bune de locuire încă din
preistorie. Relieful variat, acoperit de păduri cu poieni, în care se adăposteşte o faună bogată,
existenţa dealurilor înalte şi a platourilor care ofereau o privelişte largă spre culoarul Siretului
sau spre est creând posibilitatea vegherii şi observării de la distanţă a năvălitorilor au creat
premisele unei activităţi sociale intense încă din “zorii istoriei noastre”.
Teritoriul comunei Tudora prezintă urme de viaţă omenească încă din cele mai vechi
timpuri, din paleolitic. Descoperirile întâmplătoare cât şi cele dirijate nu au pus în evidenţă
culturile paleoliticului dar, susţinem această afirmaţie pe argumentul unei intense culturi
neolitice care nu se putea dezvolta pe un “vid de locuire” .
Neoliticul, perioadă cuprinsă între mileniile IV şi III î.Hr. este prezent prin ceramica
aparţinând culturii Cucuteni (faza A), fragmente de silex, aşchii, răzuitoare, vârfuri de săgeţi şi
nuclee care atestă prezenţa unor ateliere de confecţionare a armelor şi uneltelor atribuite
tipologic eneoliticului şi care au fost descoperite în zona D. Ocup, pe versantul Rediu în
apropierea Movilei Iancului şi în alte zone din teritoriu. Un asemenea atelier a fost depistat de
noi împreună cu elevii în anul 1969 şi cercetat ulterior de N. Ursulescu în 1970. faptul că silexul
lipseşte din zonă, dar a fost găsit în cantitate mare în perimetrul amintit, demonstrează
activităţile de schimb ale locuitorilor de aici cu cei din zona Prutului.

41
 În aceeaşi zonă s-au descoperit şi unelte din os, nedatate, dar care ar corespunde
fazelor de început ale culturii de Prund.
În zona Dealul Curţii au fost descoperite fragmente ceramice aparţinând culturilor
Cucuteni şi Criş.
Epoca metalelor cunoaşte o înflorire a vieţii economice. Au fost descoperite unelte şi
arme dintre care merită atenţie toporaşul de bronz (celt) de tip transilvănean care a fost atribuit
perioadei de sfârşit a epoci bronzului şi de început a epocii fierului descoperit în curtea
locuitorului Gh. Luchian şi aflat în patrimoniul Muzeului Judeţean de Istorie.
Tot epocii fierului îi sunt atribuite şi fragmentele ceramice descoperite în vatra satului, pe
ambele maluri ale pârâului Velniţa, cele de pe platoul din dreapta pârâului Zârna precum şi cele
descoperite la Ocup (1970).
Nu este posibil ca în perioada antichităţii dacice zona să nu fi fost locuită, deşi
descoperirile întâmplătoare sunt neconcludente. Prezenţa unor monede romane(denari) din
perioada împăratului Adrian atestă locuirea acestui teritoriu şi în perioada dacă, mai târziu ,cea
a Daciei libere .
Locuirea este permanentă. Perioada migraţiei popoarelor(sec.VII-IX) este materializată
prin cetăţuia de pe dealul Ocup. Situată la cca. L,5 km est de cătunul Poieni, pe dealul Ocup
care domină cu aprox. 15o m albia pârâului Pleşu, se află o fortificaţie de
pământ(cetăţuie),întărită natural prin pantele abrupte lungi de cca. 120 m spre nord, spre sud şi
spre vest. In partea de est a cetăţuii există un şanţ de apărare lung de peste 70 m a cărui
adâncime faţă de creasta valului din interior este de aprox. 10 m. Lăţimea valului este de 15 m,
iar înălţimea sa faţă de platoul fortificat este de 3-3,5 m. Un alt şanţ de apărare lung de aprox.
5o m există şi în partea de vest, unde platoul se îngustează având o lăţime de cca. 20 m şi o
lungime de aprox. 100 m.
Cetăţuia are formă dreptunghiulară cu laturile de 120/70 m. Pe valul de apărare de pe
latura de est,s-a constatat existenţa unui strat gros de pământ ars, lipitură de lut ars cu
amprente de nuiele şi pari. Tot aici se găsesc şi lespezi de piatră. In afara fragmentelor
ceramice culese şi aparţinând culturilor mai vechi(neolitică, epocii fierului) au fost descoperite şi
fragmente ceramice aparţinând feudalismului (sec.XVII), precum şi un vârf de lance de fier.
Feudalismul timpuriu găseşte o intensă viaţă economică pe teritoriul Tudorei.
Satul este atestat documentar încă de la 6 ianuarie 1395,făcând parte din proprietatea
boierului Sendrea care deţinea funcţia de pârcălab de Hotin şi Neamţ şi era unul dintre sfetnicii
de seamă ai voievodului Stefan I. In afară de Dolheşti unde îşi avea curtea, mai deţinea în
proprietate şi satul Tudora din ţinutul Botoşanilor
Desfăşurarea pe teritoriul Tudorei a unei porţiuni din Drumul Siretului şi a variantei spre
Hârlău (drumul Hârlăului),prezenţa pe fruntea terasei de 10-15 m a pârâului Pleşu, la confluenţa
Cornăţelului a urmelor unei construcţii cu ziduri de piatră(pietre puse pe cant iiar între ele lut),
resturile unui beci, cărămizi, pietre şi fragmente ceramice din perioada feudalismului
dezvoltat(în grădinile locuitorilor I.Ababei şi El. Livadariu) ne îndreptăţesc să afirmăm că
Legenda Tudorei conţine mult adevăr. Documentele din arhive atestă prezenţa satului şi la 29
iunie şi 4 august 1400 în perioada domniei lui Alexandru cel Bun.
“…Noi, IO(AN) Alexandru Voevod, Domn al Ţării Moldovei, […] facem cunoscut cu
această carte a Noastră […] credinţa lui Şandru de la Tudora […].
Scris în anul 6908 (1400), august, ziua a patra.”
În perioada lui Ştefan cel Mare satul se dezvoltă, iar voievodul poposea de multe ori la
curtea domniţei Tudora, ca şi fiul său, viitorul domn al Moldovei, Petru Rareş, în drumurile de la
Suceava la Răreşoaia şi înapoi spre Cetatea de Scaun folosind “drumul Hârlăului” care avea
traseul chiar pe aici.
Un alt document de arhivă datat la 13 iulie 1463 atestă importanţa aşezării care este
întărită prin hrisov domnesc portarului Arbore “cele două sate apropiate Vorona şi Ruşi”.
Aşa cum reiese din mărturiile arheologice, teritoriul satului Tudora a fost o permanentă
vatră de locuire, locuitorii nepărăsind-o niciodată, dovadă că actualul centru al satului este
presărat cu numeroase puncte de interes arheologic (Curtea Veche, Conacul lui Cantacuzino-
Paşcanu, ş.a.) unde s-au descoperit urme de cultură materială atât din feudalismul dezvoltat cât

42
şi cel târziu (sec. XV-XVIII), frecvenţa mare a materialului ceramic şi a fragmentelor de zgură
tipice siliştilor feudale.
Tudora apare şi pe harta din Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir.
Fotografie după harta din Descriptio Moldaviae Tudora

De asemenea apare în harta manuscris Brouillon oder Original Aufname der fünf Moldavischen
Districten, … 1790 (foaia 9) întocmită de Hora von Otzellowitz.

Fotografie după harta întocmită de Hora von Otzellowitz

43
 În anul 1816 apare în documente ca “loc de hrană îndestul”, “Tudora,a dumisale
spătarului Ioniţă Vârnav ”. În acelaşi an, Tudora, care făcea parte din ţinutul Suceava, Ocolul
Siretului de Sus, avea 11 sate, 155 de locuitori birnici, sufra banilor unui cifer 430, oameni fără
bir 24. (C. Istrati, 1979). Apare pe Harta rusă ridicată în perioada 1828-1832 ca “sat mare” cu
245 de curţi gospodăreşti (C.C. Giurescu, 1957).
Păstrarea aici la Tudora a topicului Zârna – unul din puţinele cuvinte de origine dacă
atestă încă odată continuitatea locuirii pe aceste meleaguri.(Zârna = a zârni, a vopsi în negru
materiale textile folosind pigmenţi naturali din plante, în cazul de faţă extraşi din mătrăgună).
Populaţia locală, mai numeroasă şi cu o cultură mai avansată, a asimilat populaţiile
migratoare, dar a împrumutat de la acestea elemente ale culturii materiale şi spirituale, inclusiv
de limbă. Un exemplu îl constituie dealul Ocup, care în slavă înseamnă loc întărit, cetate şi
care atestă şi vechimea cetăţuiei de pe dealul amintit din perioada migraţiei slavilor.
Documentele păstrate din epoca feudalismului demonstrează şi mărimea satului din
moment ce apar formulări de genul “pe giumatate di sat Tudora” (1400). Prezenţa cimitirelor cu
inscripţii de la 1700–1800, indică extinderea aşezării în primul rând prin siliştire, metodă proprie
feudalismului. Populaţia s-a deplasat şi spre lunca Siretului dar, climatul mai aspru, lipsit de
adăpost natural i-a alungat spre codru (topicele -Capu Codrului, Poeni, Fundoaia ş.a.
Oamenii satului au fost prezenţi la mile evenimente istorice ale vremurilor moderne. La
1859, sprijinind deputatul lor de Botoşani (din anul 1853 Tudora trece la judeţul Botoşani),
alegerea lui Alexandru Cuza ca domn al Moldovei.
Independenţa, războiul de la 1877-1878 aduce jertfe şi fapte de glorie tudorenilor, care
au fost distinşi de voievodul Carol cu o diplomă ce se păstrează şi astăzi în biserica satului.
Răscoalele ţărăneşti din anii 1888 şi 1907 găsesc ţărănimea în fierbere ca urmare a
cruntei exploatări, a zilelor de clacă pentru boieri şi arendaşi. Zidul din piatră ce înconjoară
conacul, numeroasele beciuri în care erau închişi şi bătuţi capii răzvrătiţilor sunt doar câteva
dintre cauzele răzmeriţelor. De fapt se cunosc mai multe momente de răzmeriţă ţărănească la
Tudora în afara celei din 1907.

44
 Războiul de reîntregire a neamului îşi are jertfa sa de sânge şi din partea locuitorilor
satului nostru, urmaşii cărora le-au ridicat celor peste 100 de martiri ai “Marii Uniri” un
monument al “puilor de lei”. Nu se mai păstrează plăcile de marmură cu numele eroilor satului
în schimb monumentul din Parcul Comunal cu efigia în bronz al ostaşului în atac păstrează
memoria neatinsă a eroismului tudorenilor.
Războiul mondial dintre 1939-1945 a dus satului numeroase victime atât pe frontul de răsărit în
bătăliile de la Cotul Donului şi stepele calmuce cât şi în cadrul coaliţiei antihitleriste. La numărul
mare al celor căzuţi pe front se adaugă şi cei luaţi prizonieri, mulţi dintre ei nemaivăzând
pământul satului natal.
Evoluţia numerică a populaţiei
Evoluţia numerică a populaţiei poate fi urmărită cu exactitate odată cu efectuarea
primelor recensăminte ale populaţiei. Prin estimare însă, folosind indicele x5 la numărul
gospodăriilor putem aprecia numărul locuitorilor începând cu primii ani ai sec. al XIX-lea.
Analiza datelor estimate, a celor de la recensăminte ca şi altor date statistice indică o
creştere numerică permanentă a populaţiei. Astfel, în anul 1816 trăiau 895 de oameni (179x5),
în anul 1828 trăiau 1825 locuitori (245x5) şi era considerat un sat mare, în anul 1872 locuiau
2630 de oameni (împreună cu satul Vorona care aparţinea de Tudora), în anul 1891 trăiau 2332
locuitori grupaţi în 609 familii iar în anul 1899 locuiau 3051 oameni.
De la începutul acestui secol şi până astăzi, populaţia a crescut într-un ritm destul de
mare, practic dublându-se. În anul 1912 populaţia era de 3005 locuitori şi a crescut la 6030 în
1966, 6102 în anul 1977 şi xxxx în 1991. După această dată populaţia a crescut prin
reîntoarcerea în sat a numeroase familii în urma disponibilizărilor din industrie.
După recensământul populaţiei din anul 1977 s-a manifestat o scădere considerabilă a
numărului locuitorilor atât datorită fenomenului de îmbătrânire a populaţiei cât şi a deplasărilor
definitive manifestate mai ales în cadrul grupei populaţiei tinere (18-30 ani) care s-a stabilit,
după întemeierea familiei în centrele urbane.
Perioada de după anul 1912 până în anul 1930 este caracterizată printr-un ritm de
creştere anual de aproximativ 70/00 (de la 3005 la 3938), care înseamnă o creştere de 31%
pentru cei 18 ani, creştere destul de lentă determinată de Primul Război Mondial cât şi
mortalităţii mari datorită bolilor şi mizeriei în care trăia populaţia.
Perioada 1930-1956 cunoaşte cele mai mari creşteri , de la 3938 locutori, la 5404,
respectiv cu 37%, iar în 10 ani (1956-1966) creşte cu 626 persoane, adică cu aproximativ 62
persoane pe an care reprezintă 11,58% pe an.
După 1966 creşterea populaţiei este lentă, până în anul 1977 (6102 locuitori), iar după
acest an scade în permanenţă. Această scădere se explică, nu atât prin natalitate care în
perioada 1966-1980 a fost deosebit de mare (42,830/00 în 1969, 38,80/00 în 1974, 31,30/00 în
1975, 29,80/00 în 1977) cât mai ales deplasărilor definitive. Scăderea numărului populaţiei fertile
ca urmare a deplasărilor spre zonele urbane a tinerilor a condus la îmbătrânirea accentuată a
populaţiei comunei.
Datorită acestui fenomen, după anul 1980 asistăm la cele mai reduse ritmuri de creştere,
urmare a mişcării naturale a populaţiei, fenomen caracteristic majorităţii localităţilor rurale din
ţară. În condiţiile actuale şi pentru asigurarea unei structuri de grupe de vârstă optime se
impune calificarea tinerilor în meserii specifice satului, diversificarea activităţilor de producţie
agricolă, punerea în valoare a tuturor resurselor naturale şi nu în ultimul rând o organizare
agricolă pe principii performante. Toate acestea vor conduce la stabilizarea tinerilor în sat şi
implicit la creşterea natalităţii şi a populaţiei în general.

1965 1970 1977 1980 1985 1987 1992 2002

6030 6102 6054 6073 5651 5477 5132 5282

Particularităţile demografice ale populaţiei

Prin componentele sale : natalitate, mortalitate, spor natural, are o importanţă deosebită
în analiza evoluţiei numerice a populaţiei Tudorei.

45
 Natalitatea, cu excepţia perioadei 1961-1966 a înregistrat valori peste 270/00 , valoare
superioară mediei pe ţară. Acest fapt s-a datorat unei concepţii sănătoase în privinţa familiei ca
şi fertilităţii feminine ridicate, numărul familiilor cu peste 4 copii fiind predominant.
După anul 1966 natalitatea creşte, ajungând în 1969 la 42,830/00 , cea mai ridicată după
perioada postbelică şi care este depăşită doar în anii 1930 (500/00), 1925 (680/00) şi 1944
(690/00). După anul 1980 natalitatea înregistrează valori foarte mici ajungând la 9,540/00 în 1988.
pentru a ilustra acest fenomen prezentăm sporul natural pentru două perioade distincte (1960-
1977 şi 1979-1988), dar menţionăm că natalitatea extrem de redusă din ultimii ani nu se
datoreşte atât schimbării de concepţie privind familia, nu aşa-numitului planning family , ci în
primul rând reducerii considerabile a fertilităţii feminine şi masculine determinată de
îmbătrânirea populaţiei.

Anul 1965 1970 1977 1980 1985 1987 1992 2002

Naşteri 160 260 182 112 79 56 74 88
0
/00 26,53 42,6 30,06 18,44 13,97 10,22 14,41 16,66

Mortalitatea a înregistrat valori mici în perioada 193o-1940,în jur de 18 %, după care

creşte brusc în timpul războiului şi a anilor de secetă din 1946-1947,când atinge valorile cele
mai mari, peste 22 %, valoare caracteristică tuturor aşezărilor din Moldova.
După această perioadă scade, ca urmare a creşterii eficienţei asistenţei sanitare, a
creşterii nivelului de trai şi reducerii mortalităţii infantile.
Prezentăm şi acest indicator pentru aceleaşi perioade ca şi la natalitate.
Anul 1965 1970 1977 1980 1985 1987 1992 2002
Decese 28 51 54 53 65 71 69 67
%0 4,5 8,35 8,91 8,72 11,5 12,96 13,44 12,68

Creşterea mortalităţii în ultimul deceniu, pe lângă alte cauze, se datoreşte în primul rând
fenomenului de îmbătrânire a populaţiei.
Sporul natural exprimă creşterea sau scăderea numărului populaţiei pe seama
diferenţei dintre numărul de naşteri şi cel al deceselor.
Urmărind valorile natalităţii pentru perioada de după 1930 se constată o evoluţie
normală, adică o creştere destul de accentuată, cu toate că în perioada războiului, atât
natalitatea cât şi mortalitatea au fost modificate faţă de perioadele normale.
După anul 1960 asistăm la o creştere a sporului natural care exprimat în cifre absolute
atinge cele mai mari valori: + 209 în anul 1969, + 187 în 1974,+ 145 în 1975, în schimb după
1980 asistăm la o „implozie demografică”. Sporul natural devine extrem de redus şi chiar
negativ în unii ani. Cauzele bilanţului demografic natural redus sau negativ constau cum am mai
spus în scăderea natalităţii ca urmare a fenomenului de îmbătrânire. Din tabelele prezentate
anterior ale natalităţii şi mortalităţii pentru cele două perioade eşantion rezultă următoarele
valori ale sporului natural:
Sporul natural în perioada 1965-2002
Anul 1965 1970 1977 1980 1985 1987 1992 2002
Spor 132 209 128 59 14 -15 5 21
%0 22,03 34,25 21,14 9,71 2,47 -2,73 -0,97 3,97

Cronograma sporului natural pentru aceleaşi două perioade evidenţiază schimbări de

ordin demografic(modificări în structura pe vârste a populaţiei, scăderea numărului căsătoriilor)
dar şi de ordin economic(deplasarea spre oraş a populaţiei tinere) precum şi politicii
demografice.
După cum observăm din tabele şi din cronogramă, pentru prima
Perioadă ritmul de creştere este rapid(1,4-2,7 %) sau chiar peste 3,2 %,în timp ce în ultima
perioadă a devenit moderat, mic sau chiar negativ(-0,26 % în anul 1982, -0,15 % în 1988).
Această problemă trebuie să se înscrie în sfera preocupărilor constante ale conducerii,
deoarece ridică probleme deosebite de ordin economic şi social cum ar fi: îmbătrânirea

46
populaţiei şi lipsa în viitor a forţei de muncă în agricultură şi alte sectoare economice; situaţia
locurilor de muncă pentru unele categorii sociale(cadrele didactice) ş.a.
Alţi indicatori demografici
Mortalitatea infantilă care în perioada 1930-1950 avea valori deosebit de mari(peste 98
%) a scăzut considerabil, valorile din ultimii ani fiind reduse sub 20 %0(mult mai scăzute decât
media pe ţară – 56,4 %0 în perioada 1960-1965). Dacă în anul 1970 acest indicator avea pentru
comuna Tudora valoarea de 72 %0, în anul 1988 valoarea sa era doar de 19 %0 .
Nupţialitatea
Evoluţia nupţialităţii nu a pus probleme deosebite până în deceniul 8. După cel de-al
doilea război mondial şi până în anii *70 a existat un adevărat „marriage boom”, datorită
„modelului” nupţial românesc de origine ţărănească şi înglobând o serie de valori culturale
împreună cu o propensiune puternică pentru căsătorie, o vârstă relativ tânără la prima
căsătorie, o proporţie extrem de redusă(chiar nulă) a celibatului definitiv (Vl. Trebici, 1986).
Influenţa tot mai crescută a oraşului, unele tendinţe de egoism pornite din nivelul cultural
tot mai ridicat ca şi alţi factori pe care i-am amintit au dus la scăderea numărului căsătoriilor.
Pentru ilustrare am ales câţiva ani mai reprezentativi pentru perioada de după anul 1900 – 84
căsătorii în anul 19oo, 68 în anul 1922, 117 în 1945, 99 în 1948, 65 în 1960, 37 în 1980, 46 în
1987,,
Divorţialitatea are un nivel foarte scăzut, fiind expresia aceluiaşi modul cultural
ţărănesc. După decretul din anul 1966, divorţurile au dispărut practic din tabloul demografic al
satului Tudora, înregistrându-se ani în şir fără ca să existe vreunul. În ultima perioadă însă,
acestea au apărut ( 1 în 1985, 5 în 1988 şi chiar au proliferat după 1990 ).
Mişcarea migratorie a populaţiei
Mobilitatea teritorială a populaţiei a cunoscut oscilaţii caracteristice judeţului Botoşani în
perioada de după 1960. În prima perioadă ( 1960 – 1990 ) s-a înscris în zona de migraţii a
Dealului Mare cu valori ce au depăşit 20 0/00 ( deci intensitate mare şi foarte mare ),
caracteristică judeţului Botoşani.
Dacă în perioada până în anul 1960 migraţia definitivă a cunoscut valori reduse, în jur de
0
5 – 6 /00, datorită ritmului de dezvoltare a industriei în acea perioadă, cât şi posibilităţilor reduse
de a găsi un loc de muncă în centrele urbane apropiate, după aceasta, creşte la 13,6 0/00 în
1970 pentru ca să depăşească 15 0/00 în 1985, intrând în categoria celor cu intensitate foarte
mare.
După anul 1990 numărul plecărilor definitive se reduce sau chiar dispare, cauzele fiind
cele ştiute.
Perioada ultimului deceniu este caracterizată printr-o revenire masivă la baştină a
persoanelor disponibilizate din industrie.
Deplasările sezoniere care au avut o intensitate mare până în anul 1965 s-au redus
considerabil, în prezent mai existând doar câteva fluxuri spre zonele viticole ale Vrancei şi
Dobrogei în perioadele de tăieri şi recoltare.
Deplasările diurne, care au cunoscut o amploare deosebită în perioada 1970 – 1990 în
cadrul izocronei de 50 min. spre Botoşani, Paşcani, Suceava, practic au devenit nule.
Structura populaţiei
Dacă în anul 1978 piramida vârstelor indica o bază solidă datorită măsurilor legislative
din anul 1966, în anul 1988 aceasta s-a deplasat spre grupa de vârstă 17 – 21 ani, iar în
prezent spre cea de 30 – 40 ani.
Analiza celor două piramide ale vârstelor demonstrează o relativă îmbătrânire a
populaţiei şi o strangulare a bazei ca urmare a reducerii natalităţii.
Structura pe sexe evidenţiază predominanţa populaţiei feminine în numărul total al
populaţiei. Indicele de feminitate este de 50,6% în prezent, faţă de 51,12% în 1981, modificare
datorată numărului mare de persoane de sex feminin, care prin căsătorie şi-au stabilit domiciliul
în alte localităţi. Pentru grupa populaţiei peste 55 ani constatăm un echilibru între sexe, fiind
grupa fără o pregătire profesională şi culturală deosebită, care a fost mai puţin întrebată în
deplasările definitive.
Structura economicã şi profesională ne permite aprecierea gradului de participare a
populaţiei la activitatea economică şi socială a teritoriului.
47
 Populaţia ocupată reprezintă 51, 83 % (2736 persoane), mai mare decât a judeţului
(48%) şi a ţării (47 %). Acest fapt indică un raport echitabil între populaţia activă şi cea
întreţinută dar cu tendinţa de a se modifica dacă nu se acţionează în direcţia reducerii migraţiei
definitive a populaţiei tinere.
Structura populaţiei ocupate pe ramuri de activitate
Ramura de activitate Nr. populaţiei ocupate %

Total populaţie ocupată din care: 2736 100

1. În agricultură 2382 87.08
2. În industrie 37 1,35
3. În construcţii 41 1,49
4. În silvicultură 13 0,47
5.În transporturi şi
18 0,65
telecomunicaţii
6. În circulaţia mărfurilor 67 2,44
7. În învăţământ, cultură, sănătate 64 2,33
8. alte ramuri 114 4,1

Densitatea populaţiei
Reprezintă raportul cantitativ dintre numărul populaţiei şi teritoriul pe care locuieşte.
Densitatea medie pe comună este de 72,22 loc / kmp, mult mai redusă decât a ţării (95,4
loc / km2) şi a judeţului (92,9 loc/km2) fiind mai scăzută decât în anul 1978 ( 97 loc/km2) ca
urmare a cauzelor pe care le-am arătat şi la celelalte caractere demografice a populaţiei.

Densitatea pe suprafaţa agricolă este de 13,8 loc/ha iar în vatra de sat 22 loc/ha. Prin
aplicarea schiţei de sistematizare şi reducerea perimetrului construibil densitatea în vatră va
ajunge la aprox. 46 loc/ha.

Numărul persoanelor pe gospodărie este de 3.04 redus datorită faptului că un număr de familii
sunt în vârstă fiind compuse din 2 sau chiar o singură persoană.

AŞEZĂRILE OMENEŞTI

Comuna Tudora este atestată documentar încă de la 29 iunie 1400. satul făcea parte din
proprietatea boierului Şendrea care este amintit înainte de 29 iunie 1400 ca făcând parte dintre
sfetnicii lui Ştefan I, deţinând funcţia de pârcălab de Hotin şi Neamţ. În afară de Dolheşti unde
îşi avea curtea, mai deţinea în proprietate şi satul Tudora din ţinutul Botoşanilor.
Legenda ne spune că urzelile de la curte datorate invidiei asupra frumuseţii domniţei
Tudora a făcut ca aceasta să fie alungată, împreună cu o ceată de credincioşi condusă de
către căpitanul Radu Zărnescu. Pornind de la Suceava, pe drumul ce ducea la Hârlău, a trecut
apa Siretului prin vadul de la Cornişori, şi s-au aşezat într-o poiană pe malul unui pârâu ce
curgea frumos printre dealurile împădurite ce-l străjuiesc de o parte şi de alta. Ipoteza nu este
chiar de neglijat din cauza urmelor unei construcţii vechi din piatră descoperită în zona de
confluenţă a Pârâului Fundoaia cu Pârâul Pleşu.
Oricare dintre aceste variante am accepta-o, cert este că, satul este o aşezare veche dar
cu urme materiale de cultură din timpuri străvechi.
Comuna Tudora a făcut pe rând parte din mai multe unităţi administrative ale ţării dar
fiind întotdeauna legată de ţinutul Botoşanilor. Până la 1960 a aparţinut de Raionul Botoşani,
între 1960 – 1968 de Raionul Fălticeni, pentru ca în urma împărţirii administrative din 1968 să
revină la judeţul Botoşani .
Vatra satului a cunoscut în decursul istoriei dese modificări. Tradiţia orală ne spune (nu
există material cartografic până la Ciuma lui Caragea), că majoritatea populaţiei trăia în Luncă
după care s-a mutat pe terasele superioare ale Siretului şi Pârâului Pleşu. Vatra satului
restrângându-se în ultimele decenii când a dispărut satul Poiana Sterii, cătunul Luncă şi sunt
48
pe cale de dispariţie cătunul Zăton şi Geamăn II. În prezent vatra are o suprafaţă de 410 ha cu
o densitate a populaţiei de 14,8 loc / ha.
LOCUINŢELE
În comuna Tudora există 1845 de locuinţe dispuse de-a lungul arterelor de circulaţie,
având un aspectul tentacular, răsfirat .
Din anchetele efectuate rezultă că din totalul locuinţelor de 703 sunt construite din lemn,
634 din chirpici şi numai 288 din cărămidă şi alte materiale de construcţie care să dea
locuinţelor un grad de rezistenţă mai mare.
Marea majoritate a clădirilor sunt case vechi în stil moldovenesc cu 4 camere, tindă.
Casele noi care se construiesc după modele tip au un grad de confort ridicat, având de obicei 4
– 5 camere, bucătărie şi alte anexe.
După 1975 s-a trecut de asemenea la construcţia caselor de tipul P + 1,m dar şi la case
fără confort, în realitate grajduri unde se amenajează 1 – 2 camere de locuit. Trebuie avut în
vedere că locuinţele trebuie adaptate la exigenţelor familiei şi membrilor gospodăriei pentru că
(„vatra de sat” nu este numai „loc de domiciliu” şi unul de instalare a unor ateliere de producţie,
cuprinzând terenuri de grădinărit, livezi, construcţii necesare creşterii animalelor având şi locuri
de depozitare, prelucrare şi păstrare a produselor agricole - H.H. Stal, 1976).
Perspectivele de dezvoltare ale satului
În perspectiva anilor 2010 – 2020 satul se va dezvolta pentru a deveni o localitate rurală
puternică, viabilă, cu un nivel da trai ridicat.
Potrivit estimărilor cantitative, pornind de la măsurile întreprinse în vederea atragerii
ţăranilor şi a fiilor lor în sat, prin creşterea producţiei agricole şi cultivarea interesului pentru
această activitate, populaţia va ajunge la aproximativ 6500 locuitori.
În acest sens se propun o serie de măsuri menite să ducă la creşterea gradului de
confort al populaţiei, la îmbunătăţirea dotării edilitare a satului, prin construirea aducţiunilor cu
apă potabilă, instalarea televiziunii prin cablu, instalaţii de gaz metan, refacerea infrastructurii,
s.a.
Spaţiile verzi vor fi suplinite prin livezile din curţile gospodăriilor ce vor trebui extinse. Se
va amenaja spaţii de joacă pentru copii şi baze pentru activităţi sportive. Este necesar
întreprinderea unor măsuri pentru protecţia mediului, în special a apelor freatice din zona
centrală şi a apelor pâraielor, prin interzicerea deversărilor apelor uzate şi depozitării resturilor
menajere.
Toate aceste măsuri vor face din această aşezare străveche una di localităţile moderne,
cu un nivel de trai ridicat, o localitate viabilă.

ECONOMIA

Documentele istorice şi urmele arheologice descoperite pe teritoriul comunei scot în

evidenţă preocupări economice încă din antichitate.
Uneltele de piatră (săpălige, răzuitoare, fragmente ceramice), demonstrează o intensă
viaţă economică. La practicarea agriculturii se adăuga în mod evident vânatul, un indiciu
constituindu-l răzuitoarele, vârfurile de săgeţi şi topoarele din silex. Activitatea economică
intensă, alături de factorii naturali favorabili au determinat sedentarizarea populaţiei şi
continuitatea locuirii.
Tipul de economie antică se baza pe schimburile economice, dovada fiind o serie de
monede descoperite în teritoriu din perioada romană (Adrian).
În feudalism activitatea economică s-a intensificat şi ca urmare a prezenţei pe teritoriul
Tudorei a două drumuri ale epocii: Drumul Siretului; Drumul Hârlăului care au favorizat şi
dezvoltarea comerţului. Au existat pe aceste drumuri mai multe hanuri de epocă, două dintre
ele păstrându-se până spre sfârşitul secolului XX iar altele sunt semnalate de tradiţia orală.
Suprafeţele cultivate şi cele de păşune şi fâneţe se extind în dauna pădurii care este
defrişată pe suprafeţe întinse în primul rând prin siliştire.

49
 Ponderea o deţinea marea proprietate care poseda 6292 ha în timp ce 713 familii aveau
în proprietatea lor doar 1912 ha.
Se extrăgea piatra de râu, cu care se construiau beciurile caselor, ziduri (Zidul ce
împrejmuia Conacul boieresc), ghizduri pentru fântâni, ş.a.m.d.
Meşteşugurile cunosc o puternică înflorire ca şi comerţul. În anul 1821 sunt semnalaţi 2
meşteşugari, 14 cârciumi şi 17 comercianţi pentru ca în anul 1912 să existe 5 cârciumi, o Bancă
Populară „Tisa”, o Societate de Cumpătare, o moară cu benzină, conac Obşte de arendare,
ş.a.m.d. (Dicţionarul Statistic al României - 1912).
Cam aceiaşi situaţie se menţine până la Reforma Agrară din anul 1945. deşi în urma
reformei din anul 1921 a dispărut proprietatea „Paşcanilor” şi cea bisericească, marea
proprietate îşi continua existenţa prin diferite forme.
Reforma agrară din anul 1945, transformările care s-au produs ulterior au constituit
momente distincte în activitatea economică a localităţii.
La activitatea agricolă s-a adăugat tot mai mult cea industrială – exploatarea resurselor
subsolului (roci de construcţie), solului (lemnului), valorificarea altor materii prime locale. Mica
industrie constituie una din sursele de câştig a populaţiei şi de dezvoltare economică a satului.
Toate acestea demonstrează că au existat permanente preocupări pentru dezvoltarea
economică a localităţii, pentru creşterea nivelului de trai, deşi nu totdeauna măsurile întreprinse
au avut eficienţa scontată.
AGRICULTURA
În prezent agricultura comunei aparţine în întregime micilor proprietari ca urmare a
aplicării Legii 18/1991, Legea Fondului Funciar.
Pentru efectuarea lucrărilor agricole sunt folosite cele 25 de tractoare proprietate
particulară, 2 maşini pentru erbicidat şi cele 3 tractoare şi 5 combine pentru recoltat păioase
care au mai rămas din fosta Secţie de Mecanizare, dotate cu 20 de pluguri, 13 grape cu disc, 7
semănători pentru cereale la care se mai adaugă cei peste 900 cai pentru lucru pe suprafeţele
nemecanizabile.
Apartenenţa terenurilor
Ca urmare a aplicării Legii fondului funciar, marea majoritate a terenurilor agricole revin
proprietarilor, la care se adaugă cele 2965 ha de pădure care aparţin Regiei Naţionale a
Pădurilor la care se adaugã 84 ha proprietate particularã.
Menţionăm faptul că suprafaţa terenurilor agricole a comunei Tudora este de 3966,26 ha
din care 2774,89 suprafaţa arabilă. Păşunile naturale ocupă 1022,61 ha, fâneţele naturale
99,77 ha iar livezile 66,67 ha, vii 2,32 ha.
Modul de folosinţă al terenului
Din totalul de 7404,86 ha , 3966,26 ha sunt terenuri agricole din care:
- 2774,89 ha teren arabil;
- 1022,61 ha păşuni naturale;
- 99,77 ha fâneţe naturale;
- 66,67 ha livezi;
- 2,32 ha vii;
Terenurilor neagricole ocupă o suprafaţă de 3438,6 ha din care:
- 3049,11 ha păduri şi terenuri forestiere;
- 112,53 ha ape şi stuf;
- 107,38 ha drumuri;
- 76,65 ha construcţii;
- 92,93 ha teren neproductiv alcătuit din nisipuri, râpe, ravene ş.a.
Analizând structura suprafeţelor agricole pe grupe de pante, observăm că 31% din
suprafaţa agricolă; 23% din suprafaţa arabilă, este situată pe pante mai mari de 10%, fapt care
impune pe viitor lucrări de îmbunătăţiri funciare.

După studiul efectuat în anul 1992 de către IGFCOT se3 disting 3 zone de favorabilitate:
- zona a II-a cu 684,32 ha (33,8%);
- zona a III-a cu 1048,94 ha (51,8%);
- zona a IV-a cu 292,91 ha (14,4%)
50
 Degradările simple, cu exces de umiditate (464,27 ha) şi cele supuse eroziunii de
suprafaţă (408,29 ha), ocupă 872 ,56 ha (43%) iar 278,81 ha (14%) sunt afectate de degradări
complexe.
Lucrări de îmbunătăţiri funciare
Terenurile expuse degradărilor care ocupă 57% din suprafaţa arabilă a comunei, precum
şi indicele de ariditate au determinat executarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare.
Analizând repartiţia precipitaţiilor în cursul anului, mediile multianuale ale acestora şi
raportându-le la producţiile agricole obţinute, am desprins concluzia că suprafaţa amenajată
pentru irigaţii 366 ha (18%) este redusă şi că în anii secetoşi recoltele sunt mult diminuate atât
la cereale cât şi la celelalte culturi (anii 1968, 1980, 1985, 1986, etc). în acelaşi timp anii ploioşi
produc pagube prin stagnarea apelor şi sufocarea plantelor prin băltire.
În perioada 1984 – 1986 s-au executat lucrări hidroameliorative pe suprafeţe de circa
750 ha în Luncă, Zăton şi sub Geamăn , desecându-se şi coborând nivelul freatic. Considerăm
că acea suprafaţă poate fi amenajată şi pentru irigaţii , canalele de scurgere fiind utilizate şi
pentru aducţiunea apei în perioadele secetoase.
Pe viitor sunt necesare şi alte lucrări, în special pe versanţi, care să ducă la reducerea
eroziunii prin terasări, culturi în benzi, evitarea amplasării culturilor prăşitoare.
Structura culturilor
Cultura cerealelor.
Suprafaţa ocupată de cereale (1570 ha) este de 71,36% din suprafaţa totală cultivate cu
plante.
Grâul ocupă aproximativ 27,2% , porumbul 69,6%, celelalte cereale ocupând suprafeţe
restrânse.
Grâul, singura cereală panificabilă ce se cultivă în comună s-a menţinut între limite
relativ constante până în anul 1990, pentru ca apoi suprafaţa cultivată cu grâu să scadă,
ajungând în prezent la o suprafaţă de aproximativ 427 ha. S-au introdus soiurile valoroase
Dacia, Aurora care se pretează şi la condiţiile pedoclimatice, obţinându-se producţii mari de
grâu după cum urmează:
1180 kg /ha – 1963; 1370 kg – 1965; 1010 kg – 1975; 1890 – 1978. după anul 1980 ca urmare
a mecanizării şi chimizării agriculturii producţia de grâu a crescut la peste 2000 kg / ha pentru
ca după 1991 producţia să scadă la 1200 – 1150 kg / ha. Variaţiile mari ale producţiilor medii la
hectar sunt multiple. Pe lângă fertilitatea scăzută a solului, se adaugă şi nerespectarea în unii
ani a perioadei optime de semănat, ca urmare a neeliberării terenurilor de culturile
premergătoare întârziate în vegetaţie, nerespectarea rotaţiei culturilor şi semănarea grâu după
grâu din acelaşi motive.
Porumbul, ocupă suprafeţe mai mari decât grâul cu toate că este mai pretenţios la clima
destul de aspră, dar se menţine încă pe suprafeţe mari datorită pretenţiei de sol. Au fost
înlăturate soiurile neproductive Ciucantin, Dinte de cal, Portocaliu de Tg. Frumos fiind înlocuite
cu soiuri superioare din seria HD cu o perioadă de vegetaţie mai scurtă şi cu o productivitate
mare la hectar care a dus la o creştere a producţiei totale. Se observă însă o producţie relativ
mică deoarece , datorită condiţiilor climatice însămânţarea nu se poate efectua în perioada
optimă, pe unele soluri cu exces de umiditate, operaţia efectuându-se după 10 – 15 mai, uneori
chiar mai târziu în cazul compromiterii recoltei datorită spălării areolare pe terenurile în pantă
unde se cultivă porumbul. Brumele timpurii care se produc în jur de 7 – 8 septembrie fac ca să
nu ajungă la maturitate, producţiile fiind foarte mici.
Ovăzul, S-a cultivat până în anul 1976 pe suprafeţe relativ mici dar producţiile obţinute
în jurul a 6 – 7000 kg /ha nu justificau menţinerea în cultură cu toate că au fost ani în care
producţiile au depăşit 10 – 12000 kg /ha. Faptul că suprafeţele cultivate cu ovăz au dispărut se
datoreşte scăderii nejustificate a numărului cailor în hrana cărora se administra.

Plantele tehnice
Cultura cartofului
Este larg utilizat atât în alimentaţia populaţiei, ca hrană pentru animale cât şi ca materie
primă pentru industria spirtului şi amidonului. Datorită pretenţiilor mici faţă de climă şi sol se
51
obţine un randament mare la ha, comuna Tudora situându-se printre comunele judeţului cu
cele mai mari suprafeţe cu producţii la ha. Prin cultivarea unor soluri valoroase prin aplicarea
măsurilor agrotehnice avansate s-a reuşit o sporire a producţiilor medii la ha deşi după cum se
observă au existat mari fluctuaţii.
De menţionat este faptul că în anul 1967 cu o producţie de 30062 kg / ha,
s-a obţinându-se locul I pe ţară. Perioada următoare se caracterizează prin menţinerea
producţiei, în prezent înregistrându-se o producţie medie la hectar de 3425 tone / ha
Considerăm că prin aplicarea strictă a măsurilor agrotehnice s-ar putea obţine în viitorii
ani sporuri însemnate de producţii, cauzele variaţiilor constând în principal în atacul masiv al
dăunătorilor care cu toate tratamentele chimice efectuate nu sunt distruşi.
Sfecla de zahăr, ocupă suprafeţe restrânse datorită producţiei mici ce se obţine.
Amintim că în anul 1976 s-a obţinut o producţie de 33 000 kg / ha, de atunci producţia scăzând
continuu ajungându-se în prezent la o producţie medie la hectar de aproximativ 2160 tone la
hectar
Legumicultura
Datorită curenţilor reci precum şi brumelor târzii şi timpurii se cultivă cu precădere
rădăcinoasele. Ardeiul, vinetele, roşiile ocupă suprafeţe relativ mici (aproximativ 40 ha în cadrul
gospodăriilor).
Suprafeţele mici ocupate de legume sunt datorate lipsei de interes a cetăţenilor care
cultivă aceste plante numai pentru consumul propriu, dar şi datorită intemperiilor care duc la
scăderea producţiilor. Există condiţii pentru a se obţine venituri mari de pe urma legumiculturii
prin introducerea culturilor forţate, amenajarea de solarii, mai ales pentru trufandale.
Pomicultura
Cultura pomilor fructiferi nu constituie tradiţie pentru locuitorii comunei. Pomii fructiferi se
cultivă de fiecare familie pentru necesităţile proprii.
În perioada 1962 – 1970 s-au amenajat două trupuri pomicole în suprafaţă de 101 ha pe
versantul nordic al Dealului Găina şi pe cel vestic al Dealului Zărna.
După 1991 ca urmare a aplicării Legii 18/1991 livezile au trecut din proprietate CAP-ului,
în proprietatea locuitorilor, aceştia defrişând aproximativ 35 ha. Se cultivă merii din soiul
Ionathan, Parmen auriu, Pătul, etc pruni din soiul Tuleu gras, ş.a. cireşi vişini din diverse soiuri.
Datorită condiţiilor climatice aspre (îngheţuri şi brume târzii), a nefertilizarea terenurilor cât şi
tratamentele necorespunzătoare împotriva dăunătorilor fac ca producţia să fie insuficientă
necesarului de consum al populaţiei.
Viticultura
Cultura viţei-de-vie nu găseşte condiţii prielnice . În prezent se cultivă pe suprafeţe mici
pentru consumul casnic. Soiurile cultivate sunt slab productive iar vinul de calitate inferioară.
Totuşi după părerea noastră, versantul de sud al Dealului Tudora Sud (Huci) ar oferi condiţii
pentru cultivarea cu rezultate bune a viţei-de-vie, expoziţia sudică oferind lumina şi căldura
necesară ajungerii la maturitate a strugurilor şi acumulării unor mari cantităţi de zaharuri.
Creşterea animalelor
Baza furajeră este asigurată de 1022,61 ha păşuni, 99.77 ha fâneţe naturale la care se
adaugă 73 ha cu plante furajere(lucernă şi trifoi). Se mai adaugă subprodusele de la cultura
cerealelor şi plantelor industriale(paie, coceni, pleavă, colete de sfeclă).
În general păşunile sunt de slabă calitate prin compoziţia floristică, fapt ce a necesitat o
serie de măsuri menite să ducă la creşterea producţiei de masă verde la ha. Dintre acestea
enumerăm defrişarea mărăcinişurilor, aplicarea de îngrăşăminte chimice, supraînsămânţări, etc.
De pe cele aproximativ 100 ha se obţine o producţie medie de aproximativ1080 tone de
fân. Existenţa fâneţelor aflate pe versanţii afectaţi de alunecări face ca fânul să fie de slabă
calitate, în unele cazuri predominând rogozul şi alte plante hidro şi higrofile cu slabe calităţi
nutritive.
Cu toate acestea efectivele de animale au crescut an de an deşi productivitatea nu
corespunde încă cerinţelor , fapt ce impune măsuri de îmbunătăţire a structurii raselor şi în
primul rând de îmbunătăţire a bazei furajere.
Efectivele de animale

52
 Bovinele se cresc numai în gospodăriile populaţiei . dacă în trecut se creştea mai ales
rasa Sura de stepă , rasă indigenă, rezistentă şi folosită de locuitori şi la tracţiune , în prezent
cele mai răspândite sunt rasele Balţata românească , Hollstein, Brună de Maramureş, precum şi
metişi. Numărul total de bovine ale gospodăriilor populaţiei însumează 1755 de capete cu o
medie de 1,02 capete de fiecare gospodărie. Creşterea vacilor este o tradiţie pentru fiecare
gospodar, mulţi dintre ei având câte două pe care le folosesc şi la tracţiune
motiv pentru care producţia de lapte este scăzută. Cu toate acestea producţia medie anuală de
lapte este de aproximativ 20.2 hl.
Porcinele
Ca şi bovinele se cresc numai în gospodăriile populaţiei în număr mare (2011 capete).
Creşterea porcinelor este legată şi de tradiţia alimentară a populaţiei, fiecare gospodar
crescând 1 – 2 porci din care cel mai des unul pentru consumul propriu şi unul pentru
valorificare.
Ovinele, se cresc pentru lână, lapte, pielicele şi parţial pentru carne. Efectivele de ovine
numără 4781 de capete. Acestea valorifică superior păşunile de calitate inferioară existente pe
platourile înalte Bolohani şi Trei Pietre iar spre sfârşitul verii păşunează miriştile de grâu şi apoi
suprafeţele eliberate de culturile agricole. Dintre rasele de oi care se cresc sunt Ţurcană neagră
de Moldova, Ţurcană albă, Brumărie de Neamţ şi Karakul şi metişi.
Cabalinele numărul acestora a crescut considerabil după 1992 ajungând în prezent 954
de capete. Ei sunt folosiţi la muncile agricole pe terenurile nemecanizabile precum şi la
transporturi. Dintre rase amintim rasa Huţul, Pur sânge şi metişi.
Avicultura.
Condiţiile de creştere a păsărilor sunt favorabile, numărul acestora fiind la gospodăriile
personale ale populaţiei de 55330 de capete. Se înregistrează mari fluctuaţii legate de anumite
epidemii pestoase care afectează anual anumite zone din comună. Epidemiile şi ariile de
răspândire a acestora sunt legate de slaba preocupare a organelor sanitar – veterinare şi de
slaba educaţie veterinară a locuitorilor care contribuie la răspândirea bolilor prin aruncarea
cadavrelor. Dintre specii se cresc mai ales găini cu 29714 capete, raţe 1715 capete, gâşte 2050
capete şi alte specii, dintre care amintim: curcanii, picheri ş.a.
Apicultura beneficiază de condiţii deosebite determinate de baza meliferă alcătuită din
pomii fructiferă, întinse suprafeţe de fâneţe precum şi de pădure. Există tradiţii în această
privinţă exemplificată prin cei aproximativ 216 stupi existenţi în anul 2002 repartizaţi pe 53 de
familii.
Creşterea animalelor mici este redusă ca volum de activitate economică. În prezent se
practică creşterea iepurilor de casă în cadrul gospodăriilor populaţiilor, efectivele fiind destul de
mici, aproximativ 685 de capete în 2002.
Vânatul şi pescuitul , ocupă un loc secundar în economia teritoriului.
Fondul de vânătoare este format din mistreţi, căprior, iepuri, raţele sălbatice precum şi
din animale de pradă, în primul rând vulpea. Pentru ocrotirea vânatului s-au amenajat
numeroase puncte de hrănire, s-au luat măsuri de stârpire a speciilor de răpitoare care conduc
la diminuarea fondului cinegetic.
Pescuitul este slab dezvoltat datorită gradului ridicat de poluare a apelor Siretului şi
diminuării suprafeţelor de baltă. Speciile frecvent pescuite sunt: caras, clean, lin, ştiucă,
porcuşor, roşioară, mreană, ş.a.
INDUSTRIA
Această ramură constituie un domeniu deosebit de important al satului contemporan.
În anul 1891 existau în Tudora doar 2 meseriaşi. În anul 1912 este amintită o moară cu
benzină. Meşteşugurile locale au evoluat permanent în funcţie de trebuinţele locuitorilor – rotari,
olari, tinichigii, fierari, tâmplari, cizmari, ş.a. dezvoltarea marii industrii, modernizarea satului şi
emanciparea locuitorilor au dus la dispariţia unor meşteşuguri, reducerea numărului unor
categorii de meşteşugari cât şi la apariţia altor noi.
Teritoriul comunei Tudora are mari resurse de materii prime care pot fi prelucrate,
dispune de forţă de muncă neutilizată eficient pe parcursul unui an de aceea se impun măsuri
pentru dezvoltarea mai puternică a micii industrii, măsuri care vor avea consecinţe pozitive şi în
evoluţia demografică a satului.
53
 Secţiile de producţie industrială din teritoriu aparţin de:
-CONSUM COOP - are ateliere de cizmărie, frizerie;
-RNP districtul Silvic prelucrează nuiele de răchită realizând diferite obiecte pentru piaţa
internă şi externă;
-Micii proprietari cu diverse ramuri de activitate după cum urmează:
-3 gatere moderne;
-4 mori porumb;
-1 moară grâu;
-7 ateliere de tâmplărie;
-3 ateliere de cojocărie;
-5 ateliere cu 12 meseriaşi fierari, tinichigii,
În localitate mai există mai multe persoane care pe lângă alte preocupări se
îndeletnicesc cu croitoria , tricotaje, construcţia de locuinţe dar şi prelucrarea materialelor de
construcţii (chirpici, cărămizi, bolţari, s.a)

FUNCŢIA SOCIAL CULTURALĂ

Comuna Tudora nu a excelat prin ştiinţa de carte, locuitorii fiind legaţi de pământ şi de
pădure.
Desigur, ca în toate satele ţării a existat şcoală cel târziu după Reforma lui Cuza.
Presupunem că în anul 1865 se învăţa carte în una din cele 3 biserici din comună. În anul 1891,
exista o şcoală mixtă cu 2 învăţători unde învăţa 43 de băieţi şi 23 de fete.
În anul şcolar 1918 – 1919 Tiberiu Crudu înfiinţează la Tudora Şcoala Pregătitoare
pentru învăţători care după 1 an fuzionează cu cea de la Ştefăneşti formând Şcoala Normală
din Botoşani.
În 1948, Şcoala din Tudora avea 2 localuri bine întreţinute, internat pentru elevii care
veneau din Vorona Mare şi cadre didactice calificate.
În 1959 se dă în folosinţă localul şcolii din cătunul Arini cu 4 săli de clasă, local extins în
1963 cu încă 3 săli.
În 1962, se înfiinţează şcoli primare şi în cătunele Vale, Ruşi, Turbata, Luncă şi Zăton,
localurile fiind închiriate de la cetăţeni. În 1976 se dă în folosinţă un nou local de şcoală cu 8
săli de clasă şi laborator.
În 1979 exista 4 şcoli cu un efectiv de 1298 de elevi în clasele I – X.
În 1988 s-a trecut la organizarea învăţământului liceal seral, funcţionând o clasă a IX-a
cu 31 de elevi.
În prezent funcţionează 3 şcoli cu 6 localuri amenajate corespunzător cerinţelor actuale
ale învăţământului modern cu 3 laboratoare de fizică şi chimie, 2 laboratoare de informatică, 9
cabinete, 1 atelier de tricotaje, 1 atelier de tâmplărie, 1 sală de sport şi bază sportivă
corespunzătoare unde sunt înscrişi 619 elevi şi 15 învăţători şi 30 de profesori de specialitate, 3
localuri de grădiniţă cu 180 de copii şi 8 educatoare.
În comună există un cămin cultural construit în 1972 şi modernizat în 2000 care posedă
o sală de spectacole cu 300 locuri şi bibliotecă cu 25 456 de volume împreună cu biblioteca
şcolii. În cadrul căminului cultural funcţionează formaţii artistice cu prestigiu naţional, multe
formaţii, printre care cea de dansuri bărbăteşti, formaţia de căiuţi, grupul vocal şi altele,
participând la numeroase festivaluri folclorice interne şi internaţionale.
Satul Tudora este o importantă vatră folclorică, cu datini şi obiceiuri de origine daco-
romană. Jocul căiuţilor şi al caprei, jocul urşilor şi al mascaţilor, colindele şi urăturile sunt
obiceiuri care fac deliciul localnicilor şi al oaspeţilor satului, de la Crăciun la Anul Nou.
În comuna Tudora se găsesc 2 biserici şi se află în construcţie a treia, cu 2 preoţi parohi.
ELEMENTE ETNOGRAFICE ŞI FOLCLOR
Dragostea pentru frumos a oamenilor din acest loc trebuie legată de împrejurimile satului
şi de ocupaţia lor principală: codri seculari le-au oferit lemnul pentru cioplituri şi păşunea pentru
creşterea animalelor.

54
 Casa tudorenilor a fost modestă; de la locuinţa cu o singură cameră şi tindă, s-a trecut la
locuinţa cu două camere şi tindă, căreia i s-a adăugat mai târziu paravanul. Materialul de
construcţie era lemnul, iar în secolul nostru chirpicii.
Casa era împărţită astfel: casa sau camera în care se găsea toată familia şi bucătăria şi
casa mare. În camera de locuit , în casă mobilierul era foarte simplu: un pat, un blidar, laviţă,
masă şi scăunele. Soba cu cuptorul de dormit ocupa aproape a treia parte din spaţiu. Pe pereţi
erau puse lăicere, pe laviţe şi pe pat de asemenea.
Casa mare era depozitul tezaurului mâinilor celor doi gospodari. În această încăpere
soba lipsea sau era făcută de decor, patul era mobil şi o masă mare, dreptunghiulară şi înaltă
se afla în mijlocul încăperii. Laviţele sau o bancă lungă erau la pereţii cu geamuri lângă care
trona lada cu zestre. Pereţii erau ornaţi cu un brâu de lăicere şi deasupra patului , mai sus de
lăicer, atârna scoarţa, care de cele mai multe ori era cea pe care s-au cununat soţii şi care se
va aşterne pe carul care-i va purta pe ultimul drum. Pe lângă funcţionalitatea bine ştiută,
textilele de interior îndeplineau şi o funcţie estetică. Din lână cânepă sau bumbac, acestea erau
lucrate în casă, şi erau opera mâinilor gospodinei şi a fetelor ei. Lăicerele decorate cu vârstre în
culori pastelate, în nuanţe puţine dar asamblate armonios constituiau desfătarea ochiului.
Motivele mai des întâlnite pe lăicere sunt: în piepten, în suveici, şi rar se mai alternează cu
benzi alese în motive zoomorfe sau vegetale.
Scoarţele pe fond negru decorate cu motive florale, rar şi cu motive zoomorfe, sunt
încadrate într-un chenar.
Cusăturile de interior compuse din ştergare, feţe de pernă, feţe de masă, batiste, prostiri
erau decorate în funcţie de destinaţie. Cele mai bogate şi mai frumoase rămân ştergarele
pentru nun şi socri.
Portul tudorenilor, foarte simplu , dar distinct pe vârste, oglindea sufletul liniştit şi mereu
în căutarea frumosului a acelora care-l purtau.
Costumul bărbătesc de lucru se compunea din iţari sau pantaloni, cămaşă, flanelă,
vestă, veston, sumăică, suman, cojoc, brâu, căciulă sau pălărie, opinci, bocanci sau cizme.
Materialele folosite la confecţionarea acestor piese de port erau pănura de lână piuată,
ţesătura pentru iţari, pânza de tort (cânepa ), tort în bumbac şi bumbac. Piesele de port
alternau în folosirea materialului fabricate industrial sau a celor manufacturate în casă. Opincile
se lucrau din pielea porcului, confecţionate în ateliere specializate. S-au confecţionat opinci şi
din cauciuc pânzat, iar mai aproape de zilele noastre se confecţionează şi din camerele
pneurilor de autovehicule. Opincile se încălţau peste obiele care se confecţionează din pănură
de lână piuată, de cele mai multe ori frumos decorate de un feston (tivitură) rară uneori cu
culori contrastante negru pe fond alb, sau alb pentru brumăriu şi negru.
Iţarii cu cele două folosinţe: de sărbătoare şi de lucru erau confecţionaţi dintr-o ţesătură
fină de lână în trei sau patru iţe având fie şi urzeala şi bătătura din lână, fie cu urzeala din
bumbac.
În afara iţarilor se purtau pantaloni de lână (bernevici).
Cămaşa bărbătească era lungă, confecţionată din pânză de tort sau din tort în bumbac.
Poalele şi mânecile largi erau cu tivitură turcească la piept şi gulerul chiar bentiţa, manşeta
mânecii erau decorate cu mulţi creţi. Se încheia cu bumbi (nasturi) din sticlă colorată ce
contribuiau şi ei la aspectul estetic al cămăşii : 2 sau 3 pe guler, 5 sau 7 pe piept, câte 3 sau 5
la mânecă.
Ştoarea (brâul), tricoloră , confecţionat din lână, lungă să ajungă pentru 3 sau 4 înfăşurări
ale mijlocului se purta mai ales de către bătrâni, iar la capete era prevăzut cu franjuri. Capetele
ştorii, frumos aranjate decorau partea stângă la tineri şi partea dreaptă după însurătoare.
Peste cămaşă se poartă flaneaua de lână împletită într-o singură culoare cu diverse
modele din tricot. S-au mai purtat bluze confecţionate din materiale industriale, cusute la
maşină de croitoresele din sat dar piesa principală peste cămaşa atât la lucru cât şi în zilele de
sărbătoare era vesta de pănură neagră, mai rar brumărie.
Bundiţa, din piele cu cusături atât de bogate, a apărut la noi târziu fiind adusă din
Bucovina. Bundiţa locală era simplă, doar cu prim.

55
 Sumanul, lung, cu un croi specific, cu decoraţiuni de o fineţe aparte, merită un studiu mai
atent. Mai ales cusăturile din şarad confecţionată din niţă şi aplecat într-un arabesc deosebit de
frumos.
Pe cap căciula de piele de miel brumărie la tineri şi neagră la bătrâni.
Portul femeiesc e mai bogat, cu mai multe piese şi cu ornamentaţie încărcată.
În picioare opinci, pantofi sau ghetuţe. Mai cu gust lucrate, opincile femeieşti se încălţau
peste ciorapi de lână lungi până aproape de genunchi, cu 2 sau 3 rânduri de elemente
decorative. Rar se puneau peste ei obiecte fine şi scurte. Cămaşa femeiască se alcătuia din
stan (ie) şi poale şi era încreţită la gât şi la mânecă. Tiviturile în stâlpişori sau cheiţe, mici ajururi
şi festoane garniseau cusăturile. Culorile ca cămaşa femeiască erau, pentru fetiţe albastrul sau
negrul, pentru fete albastrul sau negrul dar şi vişiniul, pentru neveste negrul, albastrul şi puţin
portocaliu; s-au purtat cămăşi cusute cu mărgele, cu paiete şi cu fluturi. Motivele decorative se
executau în cruciuliţe, tighel.
Ornamentele tipice întâlnite pe cămaşa femeiască sunt: rombul şi coloana, cercul,
spirala, calea, boboci şi flori, cârlige.
Peste cămaşă se purta flaneaua din lână împletită şi cu nasturi în faţă, sumănică,
caţaveică, polcuţă sau bluză din material de fabrică sau cojocel.
Catrinţa specifică zonei noastre era de o discreţie totală: pe fond negru câteva fire la
intervale regulate înveseleau câmpul pe verticală. Negrul fondului era contrastat de roşul din
benzile care garnisesc orizontal piesa. Catrinţa se strânge în mijloc cu bete sau ştorică.
Capul se acoperea cu broboade: ştergar, casâncă, taclit, batic, corn.
DATINI ŞI OBICEIURI
Tudorenii ca toţi românii, au o aplecare spre unele datini şi credinţe care, deşi se
ordonează calendaristic, nu ţin rânduielile bisericeşti.
Dar pentru a descoperi frumuseţea, mai ales înţelesul adânc al sufletului acestor oameni
am selectat o parte din aceste datine/credinţe.
Babele, (1martie-9martie) – nu se lucrează; se oferă mărţişoare;
40 de sfinţi(9martie) – se fac sfinţişori, nişte colăcei în forma cifrei arabe opt şi se ung cu
miere; se oferă de pomană.
Alexiile (17 martie- Sf. Alexie) se fac focuri în livadă pentru a feri plantele şi pomii de
omizi, fluturi şi alte insecte.
Floriile (Duminica florilor) se duc la biserică de salcie cu mâţişori, se sfinţesc şi se pun la
icoană; au diverse folosinţe pentru animale şi pentru om.
De Paşti toţi ai casei se spală cu apă în care se pun ouă roşii şi câteva monede, să fie
sănătoşi şi rumeni. Lumânarea de la Înviere se păstrează fiind aprinsă câte puţin peste an,
când sunt cumpene(furtuni mari).
Sfântul Gheorghe (23 aprilie)
-se taie o brazdă înierbată şi se pune în ea o ramură de răchită îmbobocită şi se aşează pe
stâlpul porţii sau pe cerdac;
-se bat cu urzici pentru a fi iuţi la treabă peste an, să alunge lenea şi trândăvia.
Duminica Mare se pune tei la casă, straturi şi morminte, la cimitir.
La Pintilii Călătorul (Sf. Pantelimon) se spune că se călătoreşte vara.
De Ziua Crucii (14 septermbrie) şarpele care nu a intrat în gaură după această dată,
iese la drum pentru a fi omorât.
Spolocania mai ales femeile se adună la un loc, cu furcile de tors şi fac un chef pe
cinste cu rachiu şi mălai.
Andriul (Sf. Apostol Andrei- 30 noiembrie) se pun vasele cu gura în jos, se ung uşorii de
la uşă şi de la geam cu usturoi să nu se prindă farmecele, să fugă strigoii.
Ignatul ( 20 decembrie) încep să se taie porcii.
Crăciunul (25-27 decembrie) încep pregătirile pentru Anul Nou se fac măştile.
-între Crăciun şi Bobotează dacă este promoroacă e semn de an bogat.
Sărbătorile de Anul Nou oferă tudorenilor prilej de distracţie dar şi de interpretare în ritm
îndrăcit a jocului căiuţilor, caprei, ursului şi mascaţilor, moştenite din timpuri stăvechi.

56
 Căiuţii – de Anul Nou – unici pe ţară, practicaţi doar de satul Vorona , care aparţinea de
comuna Tudora ca şi Joldeştii- ar reprezenta „centaurii” din mitologia antică romană – canafii
coloraţi, pe două rânduri în jurul unei oglinzi centrale, ar reprezenta:
• opt canafi mai măricei din mijloc- după oglindă – ar fi cele opt planete cunoscute atunci,
astăzi nouă;
• rândul de sus de canafi- din afară – tot coloraţi, în număr de 12, reprezintă lunile anului;
• oglinda reprezintă Soarele.
Cu timpul nu s-a prea ţinut seama de semnificaţie şi s-au mai adăugat – ca estetic, dar fals
– pierzându-se semnificaţia iniţială.
Vestonul strâns pe corp cu multe şnururi şi igliţe – care astăzi s-au împuţinat, cum şi chipiul
cu pampon roşu, sunt copiate după modelul cavaleriei – poate ceva prusac şi denaturate de la
forma iniţială, numai pentru a da corpului flăcăului mai multă eleganţă şi supleţe pentru a plăcea
fetei dragi – tot dragostea! Şi aceasta este dovedită de faptul că flăcăii costumaţi căiuţi şi capra
merg la casa unde-şi au fata dragă, primind de la aceasta, cu mândrie, un colac frumos, deşi îşi
dezvăluie astfel oarecum dragostea în public.
Capra este bogat ornată cu mărgele, hurmuzuri cu canafi şi oglindă la mijloc, cu aceiaşi
semnificaţie ca şi la căiuţi. Simbolizează bogăţia pădurilor tudorene în vânat, ciute şi cerbi.
Ceilalţi mascaţi: căldărari ,greci, evrei, medici, negustori, etc. erau şi sunt ironizări ale
felului necorespunzător cum îşi făceau aceşti meseriile.
Ursul şi jocul lui cu ursarul, estetic şi vioi, ar fi o reminescenţă a existenţei urşilor în
pădurile tudorene, ironie la adresa descântecelor – se face un descântec de deochi în cadrul
jocului ursului.

CĂILE DE COMUNICAŢIE

Încă din Evul Mediu pe teritoriul comunei au existat drumuri ce făceau legătura între
Cetatea Sucevei şi Curtea de la Hârlău (Drumul Hârlăului) precum şi drumurile ce făceau
legătura pe Valea Siretului între sudul Moldovei şi nordul său iar mai departe spre Polonia şi
Marea Baltică.
În prezent teritoriul este străbătut de D.J. 208 I care face legătura între oraşele Botoşani
şi Paşcani. Şoseaua în lungime de 13 km este asfaltată.
Drumurile comunale, în lungime de circa 40 km sunt pietruite iar 1 km este asfaltat.
Drumurile de servicii (Drumul forestier Pleşa –6,4 km şi Drumul forestier Pietrosu 2,4 Km)
asigură transporturile masei lemnoase care se exploatează din pădurea Tudora. Acestea sunt
pietruite, utilizabile pe întreaga perioadă a anului.
Transporturile de călători sunt asigurate de către una dintre cele mai moderne firme
particulare de transport persoane: TRANS – DOR din localitate, care asigură 18 curse zilnic cu
autocare şi microbuze Mercedes. Pe lângă acesta, zilnic, teritoriul localităţii este tranzitat de
autobuzele SC TRANSMOLDAVIA Piatra Neamţ şi autobuze ale Societăţii de Transport Călători
Botoşani. La toate acestea se mai adaugă aproximativ 123 autoturisme
Transportul produselor agricole este asigurat de către 7 autocamioane, 12 remorci
particulare la care se mai adaugă vehicolele cu tracţiune animală în număr de peste 753
atelaje.
Comunicaţiile sunt asigurate de o centrală telefonică automată care deserveşte peste
500 abonaţi, faţă de 132 de abonaţi în anul 1990 cînd exista o centrală semiautomată şi numai
24 în 1974. În anul 1960 existau doar 3 posturii telefonice.
Există peste 1450 de abonaţi radio şi peste 1200 de televizoare color şi
alb-negru conectate la televiziunea prin cablu UPC Botoşani.
Există aproximativ 450 de abonamente la minimul unul din cotidianele locale şi naţionale.

COMERŢUL
Desfacerile de mărfuri către populaţii se realizează prin comerţul de stat (CONSUM
COOP cu bufet, 1 restaurant, 2 magazine mixte), şi cel particular care cunoaşte o dezvoltare
57
mare după anul 1995. în prezent există 63 magazine particulare din care: 6 baruri, 5 magazine
produse alimentare şi 52 magazine mixte.
Activitatea de desfacere a mărfurilor este asigurată de un număr de 67 de oameni locali
la care se adaugă peste 70 din afara localităţii.
Comerţul practicat de ţărani se realizează prin târgul săptămânal care se organizează în
fiecare zi de joi şi constă în vânzarea liberă între locuitori a surplusului de produse: păsări,
porci, vite, produse animaliere, legume şi fructe. Târgoveţii din alte localităţi oferă produse
ceramice, electrice, mobilier şi produse din lemn, produse alimentare, produse ale micii industrii.

OBIECTIVE LE TURISTICE
Varietatea reliefului, codrii seculari oferă comunei un pitoresc aparte. La obiectivele
naturale se adaugă şi cultura spirituală a populaţiei care împreună fac din Tudora un punct
turistic important dar insuficient valorificat.
Manifestările folclorice, costumul popular care se păstrează, bogăţia şi varietatea
folclorului constituie motivele care au determinat includerea zonei noastre în circuitul turistic al
judeţului. La acestea se adaugă codrii seculari, rezervaţia de Tisă unde amatorii de frumos şi de
peisaje „sălbatice” îşi pot desfăta privirile. Ca şi existenţa unui vechi zid de piatră construit în
anul 1842, conaculi boieresc al lui Cantacuzino Paşcanu , cetăţuia de pe Dealul Ocup ar oferi
tot atâtea prilejuri de a veni la Tudora unde aşa cum scria Tiberiu Crudu în una din operele sale
„Se mai văd (pe drumul Hârlăului) urmele paşilor cailor lui Ştefan cel Mare”.
Poziţia geografică a satului, la 32 km de reşedinţa judeţului face ca, deocamdată, fluxul
turistic să fie redus.
Din aceste motive, ne permitem să avansăm o serie de propuneri menite să dinamizeze
circulaţia turistică prin mărirea numărului de turişti primiţi în acest teritoriu:
- înfiinţarea unui muzeu sătesc cu secţii de arheologie, istorie, folclor, etc.
- permanentizarea unor manifestări etnofolclorice cum ar fi: Festivalul folcloric pentru
copii „Bună vreme, bună vreme”, Festivalul „Holda de aur”, Festivalul Datinilor şi obiceiurilor de
iarnă
- realizarea unei tabere în zona Tisa- Bolohani- Dealul Mare, pentru tinerii geografi
- dezvoltarea unei secţii de artizanat care să producă mici suveniruri
locale(măşti, căiuţi, costume populare).

În concluzie ...
Lucrarea de faţă reprezintă o încercare cu caracter interdisciplinar în realizarea unei
monografii complete a comunei Tudora. Prin conţinutul ei complex această lucrare apare ca o
sinteză a cunoştinţelor multidisciplinare despre societatea noastră din trecut şi prezent .
La hotărârea de elaborare a contribuit în mod decisiv necesitatea de cunoaştere, sub
toate aspectele a satului legendar Tudora şi a împrejurimilor acestuia cu toate elementele
fizico - geografice şi economice.
De ce monografie ? ... probabil pentru că în prezent, toţi cei care vin şi pleacă, în
căutarea unui adevăr despre Tudora apelează la tot ceea ce apare pe moment şi nu de multe
ori acele informaţii, atât de variate ca formă şi conţinut, conţin un adevăr. Nu spun că tot
ceea ce am încercat noi aici este purul adevăr ... dacă azi o informaţie minoră despre ceea ce

58
este Tudora se duce odată cu trecerea timpului în negura vremii, în viitor ceea ce este
imortalizat pe aceste pagini vor deveni documente valoroase în primul rând pentru noi, noi cei
care vieţuim de veacuri pe aceste meleaguri.
De aceea la îndemnul unor fii ai satului de a lăsa ceva posterităţii noi cei de azi nu am
ezitat şi, ... iată rezultatul - această scurtă monografie care cuprinde în mare toate
despre satul nostru la momentul actual.
Sperăm că în viitor aceste informaţii vor deveni mai vaste, mai complexe.
Una din cele mai vechi aşezări din Moldova, dispunând de un peisaj variat, cu
importante resurse naturale şi umane, comuna Tudora se înscrie alături de celelalte
localităţi ale judeţului şi a ţării în activitatea efervescentă de dezvoltare economico – socială.
O încercare care nu spune totul pentru că mutaţiile profunde vor determina schimbări
în conştiinţa oamenilor , în gradul lor de cultură şi civilizaţie iar generaţiile viitoare vor ridica
alături de gradul de modernizare a satului şi OMUL – Resursa cea mai de preţ - a comunei pe
treptele cele mai înalte ale bunăstării generale şi materiale.

Co-autorul, Constantin Agheorghiesei

profesor de geografie
Consilier local al Consiliului Local Tudora

BIBLIOGRAFIE
Băcăuanu ,V. – Câmpia Moldovei – studiu geomorfologic. Editura academiei
Bucureşti, 1968;
Băcăuanu ,V., Barbu, N., Pantazică, Ungureanu, Al, Chiriac, D., Podişul
Moldovei. Natură, om, economie. Editura ştiinţifică şi
enciclopedică, Bucureşti, 1980.;
Cioltan G ,Cioltan A.- Tisa , Ed. „Ceres”, Bucureşti, 1989;
Cucu V., Geografia populaaţiei şi a aşezărilor omeneşti, Ed. did. şi ped.,
Bucureşti, 1974.;
Martiniuc C, - Podişul Moldovenesc. Geografie fizica României, Curs
litografic, Bucureşti 1955;
Posea Gr., Popescu N. , Ielenicz M. – Relieful României, Ed Ştiinţifică şi
pedagogică, Bucureşti1974
Tufescu V - Dealul Mare – Hârlău- observaţii asupra evoluţiei reliefului şi
aşezărilor omeneşti. Bul. Soc. Rom. Geografie, t. LVII,
Bucureşti, 1940;
Tufescu V - Fudamentul Podişului Moldovenesc. Rev. Geogr. Rom. T.III, f.l,
Bucureşti, 1937
Slavic Gh. – Podişul Sucevei – studiu climatologic, Rez. Tezei doct. Iaşi
1977.
Sămian M. – Caracterizarea geografică a bazinului geografic al pârâului
Pleşu Tudora, lucrare ştiinţifico- metodică pentru obţinerea
gradului didactic I în învăţământ., Iaşi 1989;
Ungureanu Irina – Hărţi geomorfologice, Ed. ”Junimea”, Iaşi, 1978
xxxxx - Anuarul statistic al judeţului Botoşani , ediţia 2002

59
xxxxx - Comuna Tudora; Harta cadastrală, sc. 1: 20000, 1977
xxxxx - Consiliul local Tudora, Recensământul animalelor domestice,
xxxxx - Geografia României, vol. I, Geografia fizică, vol. III, Geografia
umană şi economică, Ed. Academiei Române, Bucureşti, vol. I,
1983, vol. II,1984.

Mihai Sămian – Bazinul pârâului Pleşu – lucrare metodico – ştiinţifică pentru obţinerea
gradului didactic I, IAŞI, 1988
Constantin Agheorghiesei – Problematica pădurilor din Nord- vestul Masivului
Dealul – Mare – Hârlău – lucrare de licenţă, IAŞI , 1998

Vedere generală a satului Tudora

(în centru Şcoala T Crudu şi celelalte instituţii ale satului)

60
 Primăria şi Consiliul Local al comunei Tudora
donată de david şerpianu parlamentar tudorean

61
 Şcoala cu clasele I-VIII „Tiberiu Crudu”

Biserica cu hramul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi mama sa Elena

ctitorie a boierului Cantacuzino – Paşcanu şi finalizată de urmaşii acestuia

62
 Căminul Cultural din centrul localităţii Tudora

Cooperativa de credit „Înfrăţirea”, BANCA POPULARĂ TUDORA

63
 Monumentul Eroilor din Parcul comunal Tudora
reprezentând ostaşii neamului din primul război mondial – ridicat în 1933

ŞCOALA „TIBERIU CRUDU” TUDORA – CORP B

Înfiinţată de prof. univ. Tiberiu Crudu – părintele spiritual al şcolii tudorene

64
 ŞCOALA „TIBERIU CRUDU” TUDORA, CORP C
ctitorită de Avel Crudu
(reconstruită în anul 2004 cu finanţare de la Banca Mondială)

ŞCOALA - INTERNAT DIN CĂTUNUL CORNĂŢEL

donată de Constantin Grigorincu, primar şi parlamentar tudorean

65
 BAIA COMUNALĂ

DISPENSARUL MEDICAL
UMAN
deservit de două cabinezte
medicale individuale cu 2 medici
de familie

Zidul de piatră construit în anul 1842 de boierul

Cantacuzino Paşcanu

66
 CLĂDIRI DIN CENTRUL
SATULUI

Capra şi căiuţii

67
Port tradiţional tudorean

GRUP DE COLINDĂTORI AI ŞCOLII TIBERIU CRUDU DIN LOCALITATE

68
REZERVAŢIA DE TISĂ DIN LOCALIATETEA TUDORA
ESTE A DOUA CA MĂRIME DIN ŢARĂ

69
70