Universitatea din Craiova

Facultatea de Teologie

Istoria molimelor în Europa

de la Gripa Spaniolă până în prezent

Masterand:
Bădica Marian Răzvan
 Oamenii din vremuri străvechi se confruntau şi ei cu tot felul de boli. Se puteau

îmbolnăvi din cauza microbilor din apă, hrană sau mediu, iar ocazional grupurile umane puteau

fi decimate de aceştia. Totuşi, abia odată cu organizarea oamenilor în comunităţi mari au căpătat

şi bolile contagioase proporţii covârşitoare. Incidenţa a crescut şi odată cu domesticirea

animalelor. Adunând provizii, oamenii au atras şobolani şi şoareci, iar construind fântâni au

favorizat apariţia ţântarilor. De fapt, în mod ironic, evoluţia umanităţii a mers mână în mână cu

creşterea pericolelor

Epidemia de tifos exantematic din 1914-1922 din Europa de Est și Uniunea Sovietică,

pentru statul român a reprezentat cea mai mare epidemie din istoria sa, perioada principală de

evoluție a acesteia pe teritoriul geografic al Vechiului Regat derulându-se în anii 1916-1919.

Epidemia s-a prelungit în anul 1919 în teritoriul anterior ocupat în Muntenia de Puterile Centrale,

precum și ceva mai puțin în Bucovina, continuând până în anul 1920 în Basarabia. Evenimentele

au fost parte a unui val epidemic, la baza căruia au stat de condițiile determinate de Primul

Război Mondial și Războiul Civil Rus. Acest val a pornit din Regatul Serbiei în 1914, pentru a

mătura Europa de Est și teritoriul fostului Imperiu Rus până în 1922, lăsând în urmă numai în

Rusia, între 2,5 și 3 milioane de morți.1

În lipsa unor surse cu înregistrări clare, care să dea o statistică precisă, estimările privind

victimele epidemiei din Regatul României variază de la 150.000-200.000 de oameni dintr-un

total de 600.000-800.000 de îmbolnăviri, la 300.000 de decese, sau, cum se exprima Constantin

Kirițescu, mai mult decât 10 mari bătălii. Alături de aceștia se numără victimele din Basarabia

1
Voiculescu, Marin Gh.; Boli Infecțioase, Vol. II; Editura Medicală; București; 1990, pp. 656-671,
(unde epidemia a evoluat în perioada 1918-1920) și mai puțin, din Bucovina (1919)

și Transilvania (1919), în ultimele două provincii situația epidemiologică fiind net superioară.

Printre cei răpuși de tifos exantematic pe câmpul de onoare în perioada de evoluție principală a

epidemiei, se numără aproape aproape 350 de medici (aproximativ o cincime din corpul medical)

și 1.000 de sanitari români, precum și mai mulți medici străini, dintre care majoritatea au

consituit-o cei francezi, alături de un număr și mai mare de infirmiere ale Misiuneii Militare

Franceze.

Transmisă de păduchele de corp, afecțiunea avea un caracter de boală endemică în spațiul

geografic al Regatului României, acestui fond asociindu-i-se o slabă aplicare a legilor și

regulamentelor sanitare și o slabă pregătire a Serviciului Sanitar al Armatei. Acestora li s-au

asociat în perioada premergătoare intrării în război lipsa de interes a guvernanților pentru

propunerile de ameliorare a situației, iar în timpul campaniei militare, atât lipsa spiritului privativ

din partea Înaltului Comandament, cât și erorile acestuia în ce privește organizarea în mod

defectuos a recruților contingentelor evacuate din Muntenia și Oltenia, precum și a concentrărilor

prealabile restructurării armatei de la începutul anului 1917.2

Primele cazuri au fost semnalate la începutul campaniei din 1916, hrana proastă, lipsa

îmbrăcăminții, frigul și aglomerația din timpul retragerii trupelor române în Moldova fiind

factori direct determinanți ai declanșării epidemiei. Circumstanțele demografice, biologice și cele

generale igienico-sanitare din Moldova anului 1917 au condus la progresia afecțiunii, astfel că

faza acută, de maximă virulență s-a suprapus primelor luni ale anului 1917, cu afectarea

predilectă a trupelor și populației din spatele frontului. După

apogeul morbidității și mortalității din martie 1917, acestea au scăzut la sfârșitul lunii mai 1917

2
Ibidem pg. 672.
mai mult decât semnificativ, ca urmare a măsurilor de profilaxie rațională antiepidemică aplicate

în mod energic la nivelul întregului teritoriu neocupat de trupele Puterilor Centrale. Ulterior,

epidemia a intrat într-o fază de stare fluctuantă, recrudescențe ușoare ale tifosului înregistrându-

se la sfârșitul anului 1917 și în iarna anului 1918. La începutul anului 1919, se mai înregistrau în

mod izolat unele focare epidemice în Moldova Occidentală.

În ce privește teritoriul ocupat de trupele Puterilor Centrale, efectul măsurilor sanitare

limitate numai la trupele germane de ocupație a făcut ca, epidemia să bântuie în restul populației

băștinașe. Violența epidemiei s-a atenuat de abia în vara și toamna anului 1918,

în Muntenia tifosul continuând însă să facă ravagii chiar și la începutul anului 1919.

În Basarabia cea mai afectată zonă s-a aflat în sud, urmată de extremitatea nordică. Aici, situația

existentă în anul 1918 a dat un impuls semnificativ flagelului, condițiile dificile reprezentate de

către comunicațiile defectuoase, lipsa de personal și atitudinea refractară a populațieie făcând ca

tifosul să persiste în zonele rurale ale Basarabiei și în 1920. În ce privește Bucovina,

proximitatatea față de Galiția, Pocuția și Basarabia a făcut ca valul epidemic să fie evident (dar la

cote reduse) în primul semestru al anului 1919, deja în al treilea trimestru constatându-se

ameliorarea situației. În Transilvania, s-au înregistrat doar cazuri sporadice în 1919.

În ce privește acțiunile de profilaxie și combatere a tifosului exantematic s-a detașat

figura doctorului Ioan Cantacuzino, care se remarcase anterior în timpul celui de-Al Doilea

Război Balcanic în combaterea holerei, iar patronajul moral și personal al acestor acțiuni a

revenit Reginei Maria. Alături de măsuri generale de profilaxie a bolilor infecto-contagioase au

fost luate măsuri specifice, centrate pe particularitățile de evoluție epidemiologică ale tifosului.

Un rol semnificativ a revenit atât reorganizării serviciilor sanitare cât și reorganizării

cantonamentelor militare, precum și punerii pe același plan cu armata a populației civile în ce

privește măsurile de combatere, creării unor centre de izolare distribuite în teritoriu după un plan

de optimizare și creării unor stațiii intermediare de carantină la mică distanță în spatele frontului.

Dificultățile specifice asociate particularităților teritoriale din Basarabia și fricțiunilor dintre

populația locală și noile autorități românești au fost surmontate doar parțial, prin crearea unui

Serviciu Sanitar Militar provincial, condus de către Nicolae Vicol. Nu s-a remarcat însă o

eficiență deosebită a acțiunii la nivelul interfluviului pruto-nistrean, ceea ce a determinat un

control tardiv al epidemiilor. în această regiune istorică.3

În ceea ce privește modalitatea de gestiune de către statul român a lagăreleor de

prizonieri și de internați de război, în lagărul de prizonieri din armatele Puterilor Centrale de

la Șipote, tifosul exantematic a contribuit alături de proasta gestiune la o tragedie, numărul de

decese din respectivul lagăr fiind foarte mare în prima parte a anului 1917. De asemenea,

dintre etnicii bulgari dobrogeni trimiși în Moldova mulți au murit aici, atât datorită epidemiilor,

cât și ca efect al condițiilor precare din timpul războiului.

Există un portofoliu de lucrări memorialistice, literare și științifice care au tratat

poblematica derulării epidemiei de tifos pe teritoriul României, în timpul Marelui Război, fiind

de asemenea edificate și monumente care comemorează acest flagel.

Pe parcursul războiului, pe teritoriul României au evoluat și alte boli cu potențial

epidemic simultan sau succesiv. Dintre acestea s-a detașat febra recurentă, care s-a caracterizat

printr-o mortalitate necunoscută până la acel moment.

Tuberculoza

3
Op cit. Pg. 180-181.
 Tuberculoza a apărut la oameni încă din antichitate. Cea mai veche dovadă a bolii o

constituie bacteria „M. tuberculosis” descoperită în fosilele unui bizon care a trăit în urmă cu

aproape 17.000 ani. Pe de altă parte, nu se știe cu exactitate dacă tuberculoza provine de la

bovine, fiind transferată ulterior la om, sau dacă a apărut de la un strămoș comun. A existat o

perioadă în care oamenii de știință credeau că MTBC (complexul M. tuberculosis) a fost

transmis de la animal la om în timpul domesticirii animalelor. Cu toate acestea, prin

compararea genelor complexului „M. tuberculosis” (MTBC) de la oameni cu cele de la animale,

s-a demonstrat că această teorie este falsă. Ambele tulpini bacteriene provin de la un strămoș

comun, care ar fi putut provoca apariția infecției la oameni încă din perioada cunoscută sub

numele de Revoluția neolitică. Fragmentele de schelet găsite indică faptul că oamenii preistorici

(4000 î.Hr.) sufereau de tuberculoză. Cercetătorii au putut constata o afectare tuberculoasă a

coloanei vertebrale la mumiile egiptene din perioada 3000–2400 î.Hr. „Ftizie” este termenul

grecesc pentru „oftică,” vechea denumire a tuberculozei pulmonare. În jurul anului 460

î.Hr., Hippocrate considera că ftizia era cea mai răspândită boală din acea vreme. Bolnavii de

tuberculoză făceau febră și tușeau cu sânge. De cele mai multe ori, boala era fatală. Studiile

genetice indică faptul că tuberculoza există în America încă din jurul anului 100 d.Hr. 4

Înainte de Revoluția industrială, în tradiția populară, tuberculoza era adesea asociată cu vampirii.

Atunci când unul din membrii unei familii murea din cauza acestei boli, ceilalți membri ai

familiei respective, care contractaseră și ei infecția, se îmbolnăveau și ei treptat. Se credea că cel

care s-a îmbolnăvit primul secătuiește viața celorlalți membri ai familiei sale.

4
Dan Andronescu, Bolile aparatului respirator, Unversitatea Carol Davila, București 2010, Pg 63.
Formațiunile pulmonare asemănătoare unor tuberculi au fost incluse printre simptomele bolii de

către Dr. Richard Morton în 1689. Cu toate acestea, tuberculoza poate prezenta o mare varietate

de simptome, astfel că boala nu a putut fi identificată ca atare decât în jurul anului 1820. Numele

de tuberculoză i-a fost dat de-abia în anul 1839 de către J. L. Schönlein. Între 1838 și 1845, Dr.

John Croghan, proprietarul Mammoth Cave, obișnuia să ducă bolnavii de tuberculoză în peșteră,

în speranța că aceștia se vor însănătoși datorită temperaturii constante și aerului curat din

interiorul acesteia: bolnavii respectivi au murit după mai puțin de un an. Hermann Brehmer a

deschis primul sanatoriu TBC în 1859, în Sokołowsko, Polonia.

Bacilul care provoacă tuberculoza, „Mycobacterium tuberculosis”, a fost descoperit la 24

martie 1882 de Robert Koch. Pentru descoperirea sa, Koch a primit Premiul Nobel pentru

Fiziologie sau Medicină în 1905. Koch nu credea că există vreo legătură între tuberculoza la

bovine (vite) și tuberculoza la oameni. Din acest motiv, destul de târziu s-a putut stabili că

laptele infectat reprezintă o sursă de infecție. Ulterior, riscul transmiterii de la această sursă a fost

redus în mod simțitor datorită introducerii procesului de pasteurizare. În 1890, Koch a susținut că

un anumit extras de glicerină din bacilul tuberculozei constituie „leacul” împotriva tuberculozei.

A numit acest extras „tuberculină”. Deși „tuberculina” s-a dovedit ineficientă, aceasta a fost

adaptată ca test de screening pentru identificarea prezenței bolii în faza presimptomatică.

Albert Calmette și Camille Guérin au înregistrat primul succes în imunizarea împotriva

tuberculozei în anul 1906. Aceștia au folosit o tulpină atenuată a bacilului tuberculozei bovine

pentru a crea un vaccin pe care l-au numit vaccinul BCG (bacilul lui Calmette și Guérin).

Vaccinul BCG a fost folosit pentru prima dată la oameni în anul 1921 în Franța. Pe de altă parte,
vaccinul BCG a fost utilizat pe scară largă doar în SUA, Marea Britanie și Germania de-abia

după cel de-al doilea război mondial.5

Tuberculoza a creat o profundă îngrijorare în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-

lea, fiind considerată o boală endemică a populației urbane sărace. În 1815, în Anglia, unul din

patru oameni murea de „oftică”. În 1918, în Franța, unul din șase oameni murea de tuberculoză.

După ce oamenii de știință au stabilit, în jurul anului 1880, că boala este contagioasă, tuberculoza

a fost inclusă într-o listă a bolilor cu declarare obligatorie în Marea Britanie. Au fost inițiate

campanii care să îi convingă pe oameni să nu mai scuipe în locurile publice, iar persoanele

sărace infectate erau „încurajate” să se interneze în sanatorii care semănau mai degrabă cu niște

închisori. (Sanatoriile pentru clasele de mijloc și cele superioare ofereau servicii excelente de

asistență medicală.)[106] Se presupunea că sanatoriile oferă avantajele unui mediu cu „aer curat”.

Dar chiar și în cele mai bune condiții, 50% dintre cei internați mureau în următorii cinci ani

(„cca.” 1916).

În Europa, rata îmbolnăvirilor de tuberculoză a început să crească la începutul anului 1600.

Îmbolnăvirile de tuberculoză au atins un nivel de vârf în Europa în jurul anului 1800, constituind

cauza a aproximativ 25% din totalul deceselor înregistrate. Până în 1950, numărul deceselor

scăzuse cu aproape 90%.Schimbările întreprinse în sistemul de sănătate publică au redus în mod

semnificativ incidența tuberculozei chiar înainte ca streptomicina și alte antibiotice să înceapă să

fie utilizate. Chiar și în aceste condiții, boala a rămas o amenințare serioasă la adresa sănătății

publice. La înființarea sa în 1913, Medical Research Council din Marea Britanie punea accent pe

cercetarea în domeniul tuberculozei.

5
Op. Cit pg. 65.
În 1946, dezvoltarea antibioticului numit streptomicină a transformat în realitate tratarea

eficientă și vindecarea bolnavilor de TBC. Înainte de introducerea acestui medicament, singurul

tratament (cu excepția sanatoriilor) consta în intervenția chirurgicală. „Tehnica pneumotorax”

comprima plămânul infectat pentru a-l „imobiliza”, permițând astfel leziunilor tuberculoase să se

vindece. Apariția MDR-TB a introdus din nou intervenția chirurgicală ca opțiune în cadrul

standardelor de asistență medicală în tratamentul afecțiunilor pulmonare TBC. Intervențiile

chirurgicale actuale implică îndepărtarea cavităților patologice din plămâni („bule”) pentru a

reduce numărul bacteriilor existente și pentru a crește expunerea bacteriilor rămase la

medicamentele din sânge. Prin intervenția chirurgicală se reduce numărul total al bacteriilor și se

crește eficiența tratamentului sistemic cu antibiotice. Deși specialiștii au sperat să elimine

complet tuberculoza (vezi variola), apariția tulpinilor rezistente la medicamente, în jurul anului

1980, a făcut mai puțin probabilă eradicarea tuberculozei. Reapariția ulterioară a bolii a

determinat OMS să declare tuberculoza o urgență mondială în anul 1993.

Holera

 Este o boală strict umană, aceasta se manifesta prin diaree cauzând extrem de

grave deshidratare rapida, de multe ori fatale în cazul în care netratate. Se transmite prin tractul

digestiv fiind cauzat de ingestia de Vibrio cholerae .

Boala se poate prezenta sub formă endemică sau epidemică. Este endemic atunci când reapare în

mod regulat în aceeași regiune (Asia de Sud, Africa Centrală). Este epidemie atunci când apare
într-un mod imprevizibil în regiunile nevătămate anterior. Este pandemie atunci când afectează

mai multe continente.

Franța a fost afectată de a doua pandemie de holeră în primăvara anului 1832, după Rusia în

1828, Polonia , Germania , Ungaria în 1831, Londra la începutul anului 1832. Astfel înIunie

1831, Casimir Perier , îngrijorat de evoluția europeană a bolii, decretează măsurile poliției din

domeniul sănătății prin reactivarea, printre altele, a prevederilor legii din 1822 privind controlul

sănătății la frontiere. Apoi, Franța a fost încă afectată în 1854 cu cea de-a treia pandemie, care a

ucis 143.000 de oameni în toată țara.6

Gange delta este considerat a fi original și centrul istoric al holerei, cu o densitate mare

de om, cu o economie agricolă bazată pe utilizarea îngrășămintelor umane ( pericol de materii

fecale ). Holera rămâne endemică acolo permanent, adică există un echilibru instabil între infecții

(cazuri sporadice) și imunitatea populațiilor. Copiii mici sunt cel mai adesea afectați. Când scade

imunitatea colectivă (noile generații sau noii sosiți), cazurile de holeră cresc și invers. Acest ciclu

poate fi influențat de anotimpuri și regimul de ploaie care punctează activitățile umane.

Până în Evul Mediu, holera a rămas limitată în Asia de Sud. Prima descriere istorică a unui

european este făcută în 1503 de un ofițer al Vasco da Gama , care descrie

o epidemie de diaree cataclismică care a fost rapid fatală (în opt ore) și a provocat 20.000 de

decese în Calicut ( India ). Sosirea tot mai frecventă a europenilor (portughezi, apoi olandezi,

francezi și englezi) și a navelor lor pe distanțe lungi facilitează răspândirea bolii în toate țările

care se învecinează cu India.

6
Carmen Mariana Chifiriuc, Gr. Mihăescu, Veronica Lazăr – Microbiologie și Virologie medicală, 2011, Ed.
Universității din București, pag. 75-79.
Limitat inițial la Asia (India, China și Indonezia ), epidemiile dezvolta xix - lea  secol în

adevărate pandemii care ajung în Orientul Mijlociu , The Europa și America . Puterea holerei se

înmulțește prin trecerea marinei cu vela la aburi și prin sosirea căii ferate.

Au fost identificate șapte pandemii:.

 1 st pandemie (1817-1824): începe în Calcuta și greveîntreaga Orientul Îndepărtat

precum și Africa de Est. Din 1823, a afectat Asia Mică .

 A 2 -a  pandemie (1829-1837): pleacă din Bengal spre Persia și Marea Caspică,

îndreptându-se spre Moscova și Varșovia. În același timp, s-a răspândit de laMeccapână

înEgipt,apoi Europa (Paris și Londra în 1832) și, în cele din urmă, America de Nord și

America Centrală (Cuba, Mexic).

 A 3 -a  pandemie (1840-1860): Părăsește India, cu trupe britanice în Afganistan și China.

În vest atingeMaghrebul(în specialAlgeria), apoi Europa. A avut loc în două valuri și a

provocat mai mult de un milion de vieți în Rusia. A afectat Franța în 1854 (143.000 de

morți); apoi America de Nord, inclusiv California.

 A 4- a  pandemie (1863-1875): afectează Europa de Nord, Belgia în 1866,

apoi Franța , Africa de Nord , Mecca și America de Sud .

 A 5- a  pandemie (1881-1896): epidemia se răspândește din India spre est și vest pe mai

multe continente. Koch identifică vibrio-ul holerei.

 A 6- a  pandemie (1899-1923): din Asia, epidemia se răspândește în Rusia și de acolo în

Europa Centrală și de Vest, dar nu ajunge în America.

Primele șase pandemii au caracteristici comune: toate sunt cauzate de vibrio cholerae descrise de

Koch în 1884, iar originea lor se află în Bengal .

În 1937, apoi în 1957, au existat mici epidemii în Indonezia (Insulele Celebes ) din cauza unei

tulpini anume numită El Tor descoperită în 1905, considerată până atunci benignă.

 A 7- a  pandemie (1961-1991): tulpină cauzată deEl Tor, cea de-

a7- a  pondere a pandemiei dinIndoneziaîn 1961, a invadat Asia (1962) șiOrientul

Mijlociuși amenință Europa (1965), apoi s-a extins în 1970 la Africa continent. În câțiva

ani, noua tulpină a înlocuit tulpina clasică. El Toreste mai puțin virulent, dar este mai apt

să supraviețuiască în mediul înconjurător, iar distribuția sa la nivel mondial va fi probabil

călătoria cu avionul. În 1991 a ajuns înAmerica Latină, în principal în Peru.

În Africa, unde holera este acum endemică , situația este cea mai îngrijorătoare astăzi. Africa a

înlocuit Asia ca furnizor mondial de holeră. O epidemie majoră a afectat Africa de Est

( Kenya , Tanzania , apoi Madagascar prin Uniunea Comorilor ) în 1998-1999.

Din 1992, o nouă variantă, derivată din El Tor , a apărut în Bangladesh și India, V. choleræ

O139 oferă forme mai severe, ridicând temerile unei  pandemii a 8- a . Dar această nouă variantă

a rămas limitată doar în Asia.

În 2010, o epidemie de holeră a lovit Haiti.

 Ebola

Boala virală Ebola sau febra hemoragică Ebola este o boală infecțioasă virală severă,

adesea fatală, provocată de virusul Ebola (Ebolavirus), care se manifestă

prin afecțiuni hemoragice severe la oameni, primate și antilopele duiker, survenind în focare

epidemice în Africa Centrală și Africa de Vest. Are o rată de letalitate de până la 90% la om (cea

mai mare mortalitate într-o boală infecțioasă, cu excepția rabiei). Se presupune că liliecii

frugivori din familia Pteropodidae sunt gazdele naturale ale virusului Ebola. Virusul Ebola este

introdus în populația umană după un contact strâns cu sângele, secrețiile, organele sau fluidele

biologice ale animalelor infectate: cimpanzei, gorile, lilieci frugivori, antilope de pădure

duiker și porci spinoși. Apoi, boala se propagă în comunități prin transmitere interumană, ca

urmare a contactului direct (piele lezată sau mucoase) cu sângele, organele, secrețiile sau

lichidele biologice (urina, saliva etc.) ale persoanelor infectate sau prin contact indirect prin

intermediul mediilor contaminate cu aceste lichide. Ritualurile funerare în care rudele și prietenii

celor decedați se află în contact direct cu corpul decedatului pot juca, de asemenea, un rol în

transmiterea virusului Ebola. Sperma poate continua transmiterea virusului până la șapte

săptămâni după însănătoșirea clinică.

Virusul Ebola a fost identificat pentru prima dată în 1976, în două focare simultane:

în Nzara (Sudan) și Yambuku (Republica Democrată Congo). Yambuku este situat în apropiere

de râul Ebola, de unde vine numele bolii.

Perioada de incubație este în medie de 8 zile, cu extreme de 2-21 de zile. Debutul bolii este

brusc, cu febră înaltă, frison, cefalee, mialgii, anorexie, asociată cu erupții cutanate (exantem). În

următoarele 2-3 zile se adaugă greață, vome, diaree, faringită și fenomene hemoragice:

hematemeză, melenă, echimoze și peteșii. Sunt afectate funcțiile renale și hepatice. Apar și

tulburări nervoase, prostrație, anxietate, confuzie, pierderi de memorie, instabilitate. Moartea

poate surveni la 6-9 zile de la debut, prin șoc, hipovolemie și hemoragii extinse generalizate. [4]
[5]
 Rata de letalitate este estimată a fi între 50-90%, cu mici diferențe în funcție de speciile de

virus Ebola.[6]

În epidemia de febră hemoragică Ebola din Africa din 2014, până la data de 1 februarie 2015 s-

au înregistrat 22.495 cazuri de îmbolnăviri, din care 8.981 au fost decese. 7

Pe 30 septembrie 2014 a fost diagnosticat primul caz de infectare cu virusul Ebola în Statele

Unite, pacientul fiind spitalizat în Texas. Bolnavul era un bărbat, care a călătorit în Liberia.
[8]
 Fără intervenții suplimentare sau modificări ale comportamentului comunităților

băștinașe, CDC estimează că până la 20 ianuarie 2015, va exista un total de aproximativ 550.000

de cazuri de febră hemoragică Ebola în Liberia și Sierra Leone sau 1,4 milioane de cazuri dacă se

fac corecții pentru subraportarea cazurilor.

Rehidratarea suportivă pe cale orală sau intravenoasă și tratamentul simptomatic specific cresc

ratele de supraviețuire. Nu există încă nici un tratament specific disponibil împotriva febrei

hemoragice Ebola. Cu toate acestea, o serie de tratamente potențiale, inclusiv produse din sânge

(seroterapia cu IgG anti-EBOV), terapii imunitare (ZMapp, Zmab) și tratamente medicamentoasă

(oligonucleotide morfolino-fosforodiamidate, ARN interferenți mici, analogi

nucleotidici/nucleozidici etc.) sunt în curs de evaluare. Până în prezent, nu există încă un vaccin

omologat disponibil, dar se evaluează în prezent inocuitatea a două vaccinuri potențiale (ChAd3-

ZEBOV și rVSV-ZEBOV) la om.

Cea mai mare epidemie de febră hemoragică Ebola determinată de virusul Zair (tulpina

Makon) are este în curs de desfășurare, a izbucnit la începutul lunii februarie 2014 în Guineea și

nordul Liberiei și s-a extins în Sierra Leone și Nigeria, fiind înregistrate 22495 cazuri de

îmbolnăviri până la 1 februarie 2015, din care 8981 decese.

7
Toma Patrascu, Povestiri despre epidemii si vaccinuri, Humanitas, București 2020, pg 89-94.
Pe lângă aceste patru specii care circulă în Africa și care, la diferite nivele, sunt toate patogene

pentru om, o altă specie de virus Ebola, specia Reston, nepatogenă pentru oameni, a fost

identificată în 1989 la maimuțele macac (Macaca fascicularis) provenite din Filipine. Aceste

maimuțe au dezvoltat o boală mortală de tip hemoragic în timpul aflării lor în carantină într-un

laborator din orașul Reston (Virginia, Statele Unite ale Americii). Același virus a fost găsit în

1996 și la alte maimuțe macac bolnave în laboratoarele situate în Austin (Texas, Statele Unite ale

Americii), Siena (Italia) și Filipine. Cu toate că niciun caz clinic la om nu a fost înregistrat, mai

mulți îngrijitori de animale au dezvoltat anticorpi IgG specifici pentru specia Reston. Specia

Reston a fost din nou identificată în 2009 în Filipine în timpul unei epidemii de sindrom

respirator care a afectat porcii domestici din mai multe ferme.8

SIDA (sindromul imunodeficienței umane dobândite) este o afecțiune provocată de

virusul imunodeficienței umane, HIV, care atacă și distruge progresiv sistemul

imunitar al organismului.[5] Boala se manifestă prin infecții grave care determină pierderea

accentuată în greutate, afecțiuni ale creierului și ale sistemului nervos central. Pentru a se

reproduce, HIV trebuie să pătrundă într-o celulă a sistemului imunitar. Virusul pătrunde în

organism prin contact sexual, prin contaminare cu sânge infectat sau de la mamă infectată la făt,

în timpul sarcinii, al nașterii și al alăptării. HIV poate fi prezent în lichidele biologice, ca

sânge, spermă, secreții vaginale și laptele matern.[6] O persoană seropozitivă la HIV (al cărei

sânge conține anticorpi specifici îndreptați împotriva virusului HIV, ceea ce dovedește infectarea

sa cu acest virus) nu prezintă în mod obligatoriu semnele bolii. Ea este totuși purtătoare de virus

și deci susceptibilă să îl transmită.

8
Op. Cit. Pg 95.
SIDA a fost declarată ca boală de sine stătătoare cu aspect de pandemie la 1

decembrie 1981. Organizația Mondială a Sănătății (OMS) consideră numărul deceselor datorate

urmărilor acestei boli ca fiind de 2,9 milioane în anul 2006, numărul celor infectați pe plan

mondial de 39,5 milioane, anual infectându-se alte 4,3 milioane de persoane. Pe plan mondial

numărul persoanelor infectate cu HIV se apreciază ca fiind de 1% în grupa de vârstă 15–45 de

ani. În unele țări din Africa se consideră numărul celor infectați cu acest virus în această grupă de

vârstă ca fiind de până la 20% (și chiar mai mare în unele regiuni) din populație.9

Deși tratamentele pentru SIDA și HIV pot încetini cursul bolii, nu există încă un vaccin sau

vindecare. Tratamentul antiviral reduce mortalitatea și morbiditatea infecției cu HIV, dar acești

agenți sunt scumpi, iar accesul de rutină la antiretrovirali nu este disponibil în toate țările.

Datorită dificultății tratării bolii, prevenirea infecției este importantă în controlul răspândirii

SIDA pandemică, prin organizații de sănătate care promovează sexul protejat și unica folosință a

acelor de seringă în încercarea de a încetini răspândirea virusului.

SIDA s-a transformat într-o boală cronică ca urmare a introducerii terapiei HAART. Are

o evoluție cronică de durată lungă în țările dezvoltate unde cazuri letale sunt înregistrate doar

atunci când terapia HAART își pierde efectul terapeutic. Rămâne însă pentru țările în curs de

dezvoltare o boală care a dus la scăderea mediei de viață cu până la 10 ani punând astfel în

pericol existența multor popoare din Africa unde dispare (în unele cazuri) populația de vârstă

medie.

SIDA a devenit o epidemie globală, care afectează oameni din orice țară, indiferent de

pregătire. Statisticile Națiunilor Unite estimează că la sfârșitul anului 2014 aproximativ 36,9

milioane de persoane sunt infectate cu HIV la nivel global. 34 de milioane de persoane au murit

9
Lucian Negrutiu Actualitati in infectia si boala cu HIV, Editura de Vest, București 2008, Pg 28-32.
deja de la începutul anilor 1980, din cauza complicațiilor care țin de SIDA. Toate informațiile

despre prevalența HIV sunt doar o estimare a numărului actual real, pentru că, deși o persoană

este voluntară pentru a da un test de sânge, statutul ei la capitolul HIV este necunoscut. Prin

urmare, prevalarea în unele locuri sau regiuni poate fi mai mare decât estimarea oficială.10

Europa de Est și Asia Centrală

Modalități de transmitere a HIV în Ucraina (2007)

Majoritatea epidemiilor în această regiune sunt încă la început, ceea ce înseamnă că,

odată cu timpul, intervențiile efective le pot preveni de la înrăutățirea lor. Cu toate acestea, din

cauza nivelurilor de comportamente riscante cum ar fi consumarea drogurilor intravenoase și

întreținerea relațiilor sexuale neprotejate între tineri, numărul persoanelor infectate cu HIV în

această regiune continuă să crească dramatic. Rusia și Ucraina sunt, în prezent, cele mai afectate

țări din această regiune, însă HIV continuă să se răspândească și în alte țări cum ar

fi: Letonia, Estonia, Belarus, Kazahstan și Moldova. Persoanele care trăiesc în prezent cu HIV în

Rusia reprezintă 70% din toate persoanele infectate cu HIV din această regiune. Principala cale

de transmitere a virusului în această regiune este consumul de droguri prin injectare, însă aceasta

începe să se schimbe cu o creștere rapidă și însemnată a transmiterii HIV prin sexul heterosexual,

în așa fel permițându-i virusului să se încadreze și în populația generală.

O caracteristică proeminentă a epidemiei în această regiune este vârsta fragedă a

persoanelor infectate. Mai mult de 80% din persoanele seropozitive din această regiune au vârsta

sub 30 de ani, în contrast cu America de Nord și Europa de Vest, unde numai 30% din

10
Ibidem , pg.33
persoanele infectate au vârsta sub 30 de ani. Experții cred că anume comportamentul riscant larg

răspândit (cum ar fi injectarea cu droguri sau sexul neprotejat) printre persoanele tinere este de

vină pentru acest fapt. Folosirea rară a prezervativului printre tineri în timpul relațiilor sexuale

sporește riscul transmiterii HIV. Potrivit unui sondaj, în Rusia, mai puțin de jumătate dintre

adolescenții cu vârsta cuprinsă între 16–20 de ani au folosit prezervative în timpul activităților

sexuale. Procentajul prostituatelor care raportează folosirea permanentă a prezervativului abia

atinge 50%, pe când printre consumatorii de droguri intravenoase mai puțin de 20% raportează

folosirea permanentă a prezervativului. Nefolosirea consistentă a prezervativului, mai ales printre

consumatorii de droguri, va mări rata creșterii transmiterii prin sex decât prin folosirea de

droguri.

Europa de Vest

Numărul anual de decese din cauza epidemiei de SIDA a scăzut în Europa de Vest,

datorită accesibilității la medicamentele și tratamentele antiretrovirale. În mai multe țări, care

raportează cazuri de HIV, contactul heterosexual ar putea să devină un mod de transmitere a

HIV. Cu toate acestea, sexul între bărbați rămâne un aspect important al epidemiei în Europa de

Vest. Este cel mai răspândit mod de transmitere în Germania, Grecia și Olanda. În sfârșit,

aproximativ 10% din cazurile noi diagnosticate cu HIV în toată Europa de Vest în anul 2002 au

fost din cauza consumului de droguri prin injectare; în Portugalia acest mod a cauzat aproape o

jumătate din toate cazurile înregistrate în 2002.

O creștere semnificativă în numărul de infecții cu HIV raportat în 2002 a inclus

persoanele care credeau că sunt infectate din cauza vizitării sau locuirii într-o țară cu o

prevalență ridicată. De exemplu, în Marea Britanie, 70% din cazurile de infectare transmise

heterosexual erau înregistrate printre persoanele care trăiseră în una din țările cu epidemii.
 Gripa tip A(H1N1), numită și gripa porcină, gripa mexicană, sau gripa nord-

americană, este o boală provocată de virusul gripei A subtip H1N1 care a izbucnit în Mexic în

luna aprilie 2009 și a evoluat ca o pandemie, răspândindu-se în întreaga lume. Deși a fost o boală

gripală ușoară și cu mortalitate relativ scăzută, de la declanșarea sa în aprilie 2009 și până în

august 2010, pandemia a provocat între 150.000 și 575.000 de decese în lume.

Alături de informațiile și îndrumările de educație sanitară benefice, mass-media a

declanșat și o panică globală, cu rezultate nefaste, transformând această pandemie în cea mai

mediatizată epidemie de gripă din istorie. La data de 10 august 2010, Organizația Mondială a

Sănătății (OMS) a proclamat sfârșitul pandemiei de gripă cu virus A/H1N1 și

începutul perioadei post-pandemice.

Zeci de state din întreaga lume au izolat la bolnavii de gripă infectați cu virusul

A(H1N1). Oficialitățile medicale au raportat o boală gripală relativ ușoară, cu febră moderată,

curbatură și afectarea organelor respiratorii superioare (naso-faringelui), mai rar cu exprimări

gastro-enterice, cu rare tendințe de complicații.

Letalitatea - în general, prin insuficiență respiratorie acută - a intervenit la persoanele

compromise imunitar, stresate, cu rezistența slăbită succesiv unor boli cronice, etc., dar, spre

deosebire de celelalte gripe sezoniere, grupa de risc a cuprins și tineret, femei gravide și persoane

cu sindrom metabolic, obezitate.

Din teama de o posibilă schimbare a edificiului antigenic viral, în 11 iunie 2009 OMS a

decis ridicarea gradului de pandemie la nivelul maxim de 6, ceea ce însemna că pandemia este

inevitabilă.
 Datele centralizate de la sfârșitul lunii decembrie 2009 indicau apariția unor tulpini virale

cu mutația H274Y, care le conferă rezistență față de tratamentul antiviral cu oseltamivir.

Odata cu apariția bolii, lumea a început să se gândească la pandemia din 1918 de la

sfârșitul primului război mondial. Această pandemie a cauzat moartea a 100 de milioane de

oamenii fiind considerată cea mai devastatoare pandemie din istorie.

Asemănarea cea mai importantă dintre gripa AH1N1 și gripa spaniolă (tot un virus H1N1

,dar aviar) este că afectează mai mult tinerii (5-35 ani) decât bătrânii.

La data de 10 august 2010, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a proclamat sfârșitul

pandemiei de gripă cu virus A/H1N1 și începutul perioadei post-pandemice. Această perioadă

post-pandemică este caracterizată de posibile cazuri de boală izolate și izbucniri locale în cadrul

unei populații imunizate, parțial, prin vaccinare (indusă) și parțial (în medie, între 20% și 40%

din populație), prin venirea în contact cu virusul pe cale naturală. Astfel de izbucniri, localizate

în urma intervenției organizațiilor santare locale, au avut loc în India și Noua Zeelandă. La nivel

global, după datele OMS nu au fost comunicate alte izbuncniri post-sezonale, deși s-au raportat

cazuri de gripă tip A/H1N1 în asociație cu alte boli gripale, în cadrul unor epidemii sezoniere.11

Poliomielita, adesea denumită și paralizie infantilă, este o boală infecțioasă virală acută,

care se răspândește de la om la om, de obicei pe cale fecal-orală. Termenul derivă din limba

greacă poliós(πολιός), însemnând "gri", myelós (µυελός), se referă la "măduva spinării", iar

sufixul -itis, denotă inflamație.
11
Gr. Mihăescu, Carmen Mariana Chifiriuc – Imunologie și Imunopatologie, 2015, Ed. Medicală București, pag. 61-
63.
 Aproximativ 90% din infecțiile cu poliovirus cauzând poliomielită sunt asimptomatice,

indivizii afectați pot arăta o gamă largă a simptomelor, dacă poliovirusul intră în fluxul

sangvin.] În aproximativ 1% dintre cazuri virusul pătrunde în sistemul nervos central, infectând și

distrugând preferențial neuronii motori, având ca efect slăbiciune musculară și paralizie flască. În

funcție de nervii implicați pot să apară diferite tipuri de paralizie. Poliomielita coloanei

vertebrale este forma cea mai comună caracterizată prin paralizie asimetrică, care de cele mai

multe ori implică picioarele. Poliomielita bulbară are ca efect slăbiciunea mușchilor care sunt

inervați de nervi cranieni. Poliomielita Bulbospinală este o combinație de paralizie bulbară și

spinală. 12

Poliomielita a fost recunoscută ca o boală distinctă în 1840 de Jakob Heine Agentul care

o provoacă este poliovirusul, a fost definit în 1908 de Karl Landsteiner. Deși epidemiile majore

de poliomielită erau necunoscute până la sfârșitul secolului al 19-lea, poliomielita a devenit una

din cele mai temute boli de copilărie al secolului al 20-lea. Epidemiile de poliomielită au mutilat

mii de oameni, majoritatea copii mici, boala a cauzat paralizie și moarte în mare parte a istoriei

umanității. Poliomielita a existat pentru mii de ani în mod latent ca patogenie endemică până în

anii 1880 când în Europa a început o epidemie mare care s-a întins apoi și în Statele Unite ale

Americii. Prin 1910, o mare parte a lumii a cunoscut o creștere dramatică a cazurilor de

poliomielită și epidemiile frecvente au devenit evenimente regulate, în principal în orașe, în

timpul lunilor de vară. Aceste epidemii care au lăsat mii de copii și adulți paralizați a dat un

impuls pentru o "Mare Cursă", în vederea dezvoltării unui vaccin pentru poliomielită. Dezvoltat

în anii 1950, vaccinurile de poliomielită sunt creditate cu reducerea numărului de cazuri de

poliomielită la nivel mondial, de la mai multe sute de mii la aproximativ o mie de cazuri pe

12
F. Cartwright și M. Biddiss, Bolile si istoria, Editura ALL, București 2005, Pag. 93-95.
an. Eforturile de vaccinare îmbunătățită conduse de către Organizația Mondială a

Sănătății, UNICEF, și Rotary International, ar putea duce la nivel mondial la eradicarea bolii.

SARS (Sindromul Acut Respirator Sever)

Sindromul respirator acut sever (SRAS) este o forma grava de pneumonia, fiind o boala

respiratorie contagioasa si potential fatala. Boala a aparut pentru prima data in China in

noiembrie 2002 si a fost identificat in februarie 2003. 

SRAS este provocata de un coronavirus ce se transmite prin particule respiratorii si are o

perioada de incubatie de 2-10 zile. SRAS determina o boala asemnanatoare gripei, care conduce

ocazional la insuficienta respiratorie progresiva.

Sase tipuri diferite de coronavirus sunt cunoscute ca infecteaza oamenii. Patru dintre acestea sunt

comune, iar majoritatea oamenilor vor experimenta cel putin unul dintre aceste tipuri la un

moment dat in viata lor. Celelalte doua tipuri determina SRAS si Sindromul respirator din

Orientul Mijlociu. Acestea sunt mai putin obisnuite, dar mult mai letale

Inainte de aparitia SRAS, coronavirusurile nu fusesera deosebit de periculoase pentru

oameni, dar se stia ca sunt cauza unor boli severe la animale.

Diagnosticul bolii este clinic. Pentru a preveni raspandirea, pacientii sunt izolati, iar tratamentul

este suportiv. Datele arata ca rata mortalitatii este de 10%

 Coronavirusurile sunt virusuri ARN incapsulate. S-a considerat mult timp ca doua tipuri

de coronavirus - 229E si OC43 - ar produce raceala banala. La sfarsitul anului 2002 s-a produs o

explozie de cazuri de boala respiratorie virala  etichetata drept sindromul respirator acut sever

(SRAS). SRAS este produs de un coronavirus (SARS-CoV) care este, in general, diferit de

coronavirusurile umane sau animale.

SARS-CoV pare a fi un nou agent patogen uman depistat pentru prima data in privincia

Guang-dong din China in noiembrie 2002. Semne de infectie SARS-CoV au fost gasite la zibete,

ratoni si bursuci chinezesti. SRAS are raspandire in peste 30 de tari. Pe la jumatatea lui iulie

2003 s-au raportat peste 8.000 cazuri in intreaga lume, cu peste 800 de decese (o rata a

mortalitatii de aproximativ 10%). De la sfarsitul lui 2003, in China au fost inregistrate cazuri cu

aparitie naturala.

Specialistii au ajuns la concluzia ca transmiterea SARS-CoV se realizeaza prin particule

respiratorii, adica prin aer, si necesita contact personal strans. Infectia afecteaza in principal

persoanele cu varste cuprinse intre 15 si 70 ani. De asemenea, expertii sustin ca virusul poate sa

ramana activ in mediu mai multe zile.

In general, persoanele cu cel mai mare risc de SRAS au avut un contact direct si strans cu

cineva infectat, cum ar fi membrii familiei persoanei bolnave si personalul care lucreaza in

domeniul medical.

Majoritatea persoanelor cu SRAS dezvolta pneumonie. Problemele de respiratie pot

deveni atat de severe incat este necesar un aparat de ventilatie si monitorizarea functiei

respiratorii. SRAS poate fi fatal in unele cazuri, adesea din cauza insuficientei respiratorii. Alte

complicatii posibile includ insuficienta cardiaca si hepatica.

 Persoanele de peste 60 de ani, in special cele care sufera si de alte boli, precum diabetul

sau hepatita, prezinta si cel mai mare risc de complicatii grave.13

Pandemia de COVID-19, cunoscută și sub denumirea de pandemia de coronavirus,

este o pandemie globală în curs de desfășurare a bolii coronavirus 2019 (COVID-19) cauzată de

sindromul respirator acut sever coronavirus 2 (SARS-CoV-2). SARS-CoV-2 este o nouă tulpină

de coronavirus, care a fost identificată pentru prima dată în orașul chinez Wuhan în decembrie

2019; carantina din Wuhan și din alte orașe din jurul Hubei nu a reușit să țină sub control focarul

și virusul s-a răspândit rapid în alte părți ale Chinei continentale și în întreaga lume. Organizația

Mondială a Sănătății (OMS) a declarat o urgență de sănătate publică de interes internațional la 30

ianuarie 2020 și o pandemie la 11 martie 2020. Primele cazuri de coronavirus din România și

Republica Moldova au fost confirmate pe 26 februarie  și 7 martie 2020 respectiv. Mai multe

variante ale virusului au apărut și au devenit dominante în multe țări din 2021, cu Alpha, Beta,

Variantele Gamma și Delta fiind cele mai virulente. Până la 13 noiembrie 2021, au fost

confirmate peste 253 de milioane de cazuri, peste 229 de milioane s-au recuperat și peste 5

milioane de decese, ceea ce o face una dintre cele mai mortale pandemii din istorie.

Simptomele COVID-19 variază ca severitate, de la lipsa de simptome, la a pune viața în

pericol. Este mai probabil ca boala să fie severă la pacienții peste 65 de ani în special cei cu

comorbidități. Transmiterea COVID-19 are loc atunci când oamenii inspiră aer contaminat de

picături și particule mici din aer. Riscul de a le inspira este cel mai mare atunci când oamenii se

află în imediata apropiere, dar virusul se poate transmite pe distanțe mai lungi, în special în

interior și în zone slab ventilate. Rar, transmiterea poate avea loc, de asemenea, prin suprafețe

13
Daniela Zaharia, Epdemii în istorie, Editura Cetatea de Scaun, București 2020, pg 166-170.
sau fluide contaminate. Oamenii rămân contagioși până la 20 de zile și pot răspândi virusul chiar

dacă nu dezvoltă simptome.14

Mai multe vaccinuri au fost aprobate și distribuite în diferite țări, care au inițiat campanii

de vaccinare în masă din decembrie 2020. Alte măsuri preventive recomandate includ distanțarea

socială, purtarea măștilor în public, ventilația și filtrarea aerului, acoperirea gurii în timpul

strănutului și tusei, spălarea mâinilor, dezinfectarea suprafețelor și punerea în carantină a

persoanelor care au fost expuse sau sunt simptomatice. Tratamentele se concentrează pe

abordarea simptomelor, dar se lucrează pentru a dezvolta medicamente care inhibă virusul.

Autoritățile din întreaga lume au răspuns pandemiei prin implementarea restricțiilor de călătorie,

carantine, închideri de afaceri, controale a pericolelor la locul de muncă, protocoale de testare și

sisteme de urmărire a contactelor persoanelor infectate.

Pandemia a dus la perturbări sociale și economice severe în întreaga lume, inclusiv cea

mai mare recesiune globală de la Marea Depresiune din anii 1930. A dus la deficite extinse de

aprovizionare exacerbate de cumpărarea în panică, perturbarea agriculturii și lipsa de alimente.

Carantina aproape globală a înregistrat o scădere fără precedent a emisiilor de poluanți.

Numeroase instituții de învățământ și zone publice au fost închise parțial sau integral și multe

evenimente au fost anulate sau amânate. Dezinformarea a circulat prin intermediul rețelelor

sociale și mass-media, iar tensiunile politice au fost exacerbate. Pandemia a ridicat probleme

legate de discriminarea rasială și geografică, echitatea în materie de sănătate și echilibrul dintre

imperativele de sănătate publică și drepturile individuale.

14
Debora Mackenzie, Covid -19 Pandemia care nu trebuia sa existe si cum sa fie oprita urmatoarea, Editura RAO,
București 2020, pag. 29.
 Înainte de 18 septembrie 2020, 113 studii din 34 de locații geografice au indicat faptul că

COVID-19 este periculos nu numai pentru persoanele în vârstă, ci și pentru adulții de vârstă

mijlocie, fiind mult mai periculos decât gripa sezonieră..

Președintele filipinez Rodrigo Duterte a ordonat liderilor comunităților din Filipine să îi

urmărească și să îi aresteze pe toți cei nevaccinați împotriva coronavirusului care ies din

locuințe.

Mai multe vaccinuri anti-COVID-19 au demonstrat eficacitate de până la 95% în

prevenirea infecțiilor simptomatice. Începând din martie 2021, 12 vaccinuri au fost autorizate de

cel puțin o autoritate națională de reglementare pentru uz public: două vaccinuri ARN (vaccinul

Pfizer-BioNTech și vaccinul Moderna), patru vaccinuri convenționale inactivate (BBIBP-CorV,

CoronaVac, Covaxin și CoviVac ), patru vaccinuri vectoriale virale (Sputnik V, vaccinul Oxford

– AstraZeneca, vaccinul Convidecia și vaccinul Johnson & Johnson) și două vaccinuri subunitare

proteice (EpiVacCorona și RBD-Dimer). În total, din martie 2021, 308 vaccine se aflau în

diferite stadii de dezvoltare, cu 73 în cercetarea clinică, inclusiv 24 în studiile de fază I, 33 în

studiile de fază I-II și 16 în studiile de fază III.

Multe țări au implementat planuri de distribuție pe etape care acordă prioritate celor cu

cel mai mare risc de complicații, cum ar fi persoanele în vârstă, și cele cu risc crescut de

expunere și transmitere, cum ar fi lucrătorii din domeniul sănătății. Începând cu 20 martie 2021,

436.37 milioane de doze de vaccin COVID-19 au fost administrate la nivel mondial pe baza

rapoartelor oficiale ale agențiilor naționale de sănătate. AstraZeneca-Oxford anticipează

producerea a 3 miliarde de doze în 2021, Pfizer-BioNTech 1,3 miliarde de doze și Sputnik V,

Sinopharm, Sinovac și Johnson & Johnson câte 1 miliard de doze. Moderna vizează producerea a

600 de milioane și Convidecia 500 de milioane în 2021. Din decembrie 2020, peste 10 miliarde
de doze de vaccin au fost precomandate de diferite țări, iar aproximativ jumătate din aceste doze

au fost achiziționate de țările dezvoltate, care reprezintă doar 14% din populația lumii.

La 21 decembrie 2020, Comunitatea Europeană a aprobat vaccinul Pfizer BioNTech.

Vaccinările au început să fie administrate la 27 decembrie 2020. Vaccinul Moderna a fost

autorizat la 6 ianuarie 2021, iar vaccinul AstraZeneca a fost autorizat la 29 ianuarie 2021. La 4

februarie 2020, secretarul american pentru sănătate și servicii umane, Alex Azar, a publicat o

notificare de declarație în conformitate cu Public Readiness and Emergency Preparedness

Act (Legea privind pregătirea publică și pregătirea de urgență) pentru contramăsuri medicale

împotriva COVID-19, care acoperă „orice vaccin, utilizat pentru a trata, diagnostica, vindeca,

preveni, sau a atenua COVID-19 sau transmiterea SARS-CoV-2 sau unor virusuri care sunt o

mutație a acestuia" și afirmând că declarația exclude "pretențiile de răspundere care pretind

neglijența unui producător în crearea unui vaccin sau neglijența unui furnizor de servicii

medicale în prescrierea dozei greșite, lipsă de conduită intenționată absentă". Declarația este

efectivă în Statele Unite până la 1 octombrie 2024. Pe 8 decembrie, sa raportat că vaccinul

AstraZeneca este eficient cu aproximativ 70%, potrivit unui studiu.

La nivelul Uniunii Europene, vaccinarea contra COVID se consideră expirată după 270

zile de la ultima vaccinare. Sau după 180 zile de la infectare.15

Bibliografie

15
Op. Cit. Pag. 30-33.
 Carmen Mariana Chifiriuc, Gr. Mihăescu, Veronica Lazăr – Microbiologie și
Virologie medicală, 2011, Ed. Universității din București;
 Dan Andronescu, Bolile aparatului respirator, Unversitatea Carol Davila,
București 2010;
 Daniela Zaharia, Epdemii în istorie, Editura Cetatea de Scaun, București 2020;
 Debora Mackenzie, Covid -19 Pandemia care nu trebuia sa existe si cum sa fie
oprita urmatoarea, Editura RAO, București 2020;
 F. Cartwright și M. Biddiss, Bolile si istoria, Editura ALL, București 2005;
 Gr. Mihăescu, Carmen Mariana Chifiriuc – Imunologie și Imunopatologie, 2015,
Ed. Medicală București;
 Lucian Negrutiu Actualitati in infectia si boala cu HIV, Editura de Vest, București
2008;
 Toma Patrascu, Povestiri despre epidemii si vaccinuri, Humanitas, București
2020;
 Voiculescu, Marin Gh.; Boli Infecțioase, Vol. II; Editura Medicală; București;
1990;