Mihai Eminescu

Cele mai frumoase poezii…

Inc-o gura - si dispare...

Ca un stalp eu stam in luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare! (Floare albastra)

De-as avea o porumbita

Cu chip alb de copilita,
Copilita blandisoara
Ca o zi de primavara,
Catu-ti tine ziulita
I-as canta doina, doinita,
I-as canta-o-ncetisor,
Soptind soapte de amor. (De-as avea)

A noastre inimi isi jurau

Credinta pe toti vecii,
Cand pe carari se scuturau
De floare liliecii.

Putut-au oare-atata dor

In noapte sa se stinga,
Cand valurile de izvor
N-au incetat sa planga. (Cand amintirile)

Caci dorul meu mustrari o sa-ti tot spuie

Si sarutindu-te am sa te cert
Cu dezmierdari cum n-am spus nimanuie.( Gandind la tine )

Piara-mi ochii tulburatori din cale,

Vino iar in san, nepasare trista;
Ca sa pot muri linisiti, pe mine
Mie reda-ma! [ Oda (in metru antic)
Ion Creangă

Amintiri din copilarie (fragmente)

“Nu ştiu alţi cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din
Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau maţele
jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge
copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucăm noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la
alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de
bucurie!”

“Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea este veselă şi nevinovată şi drept vorbind,
acesta-i adevărul.”

“Dacă toată lumea ar învăța carte, n-ar mai avea cine să ne tragă ciuboţele?”

“Şi eu eram vesel ca vremea cea mai bună şi şturlubatic şi copilăros că vântul în tulburea sa.”

“Şi când învăţăm eu la şcoală, mama învăţa cu mine acasă şi citea acum la ceaslov, la psaltire
şi Alexandria mai bine decât mine, şi se bucura grozav când vedea că mă trag la carte.”

“Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le
aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe
băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie-
bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsu, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ie
auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băț îşi descarcă mania în toată puterea
cuvântului… Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi
lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice.”
Ion Luca Caragiale

Scena III – O scrisoare pierdută

ZAHARIA TRAHANACHE, GHIȚĂ PRISTANDA, apoi TIPĂTESCU și ZOE

TRAHANACHE (intră prin fund, fără să ia seama la Ghiță, care se ridică repede la intrare.
Trahanache e mișcat) : A! ce coruptă soțietate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prințipuri, nu
mai e nimic: enteresul și iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în
scrisoare: vezi, tânăr tânăr, dar copt, serios băiat! zice: „Tatițo, unde nu e moral, acolo e
corupție, și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are!..." Auzi d-ta mișelie, infamie.
(vede pe Ghiță) Aici erai Ghiță? (se stăpânește)

PRISTANDA: Aici, sărut mâna, coane Zahario.

TRAHANACHE: Fănică a ieșit?

PRISTANDA: Ba nu, coane Zahario, vine numaidecât momental, e dincolo... A! iată conul
Fănică...

TIPĂTESCU (cu pălăria și haina de oraș vine din stânga, e surprins la vederea lui Zaharia) :
Neica Zaharia! Cum se poate? Ai ieșit înainte de dejun? Ce e?

TRAHANACHE: E comèdie, mare comèdie, Fănică, stăi să-ți spui. (îi face semn să expedieze
pe Pristanda)

PRISTANDA (răpede) : Mai aveți ceva să-mi ordonați, coane Fănică?

TIPĂTESCU: Nu... Nu uiți de ce-am vorbit. Trebuie să avem dezlegarea istoriei cât mai
degrabă.

PRISTANDA: Ascult.

TIPĂTESCU: Nene Zahario, e lung ce ai să-mi spui? Nu mi-o poți spune la dejun?

TRAHANACHE: Ai puțintică răbdare... Nu trebuie să știe Joițica... E comèdie mare, Fănică.

(șade pe canapea, cu spatele spre fund)

TIPĂTESCU (uitându-se la ceas) : Atuncea treci, Ghiță, pe la nenea Zaharia p-acasă și lasă-i
vorbă coanei Joițichii — nu-i așa, nene Zahario? — să fie așa de bună să nu se supere dacă
om întârzia de la dejun... avem ceva politică de vorbit între bărbați.

PRISTANDA: Ascult, coane Fănică. (Pristanda pleacă spre fund. Tipătescu se întoarce spre
Trahanache și coboară. Când Pristanda vrea să iasă prin fund, ușa din dreapta se deschide
puțin, Zoe scoate capul, cheamă pe Pristanda: „Pst! Pst!" și închide repede ușa. Tipătescu se
întoarce și îl vede pe Pristanda lângă ușa din dreapta)
Ioan Slavici

Zâna Zorilor - fragment

        A fost ce-a fost: dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti.

        A fost odată un împărat, – un împărat mare şi puternic; împărăţia lui era atât de mare,
încât nici nu se ştia unde se începe şi unde se sfârşeşte.

        Unii ziceau că ar fi fără de margini. Iar alţii spuneau că ţin minte de a fi auzit din bătrâni
că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau şi mai mari şi mai
puternici, iară alţii mai mici şi mai slabi decât dânsul.

        Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea şi ţara, cum că cu ochiul cel de-a
dreapta tot râde, iară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. În zadar se întreba ţara, că
oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăca unul cu altul. Dacă mergeau
voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde şi nu le zicea nimic. Aşa rămase vrajba
dintre ochii împăratului o taină mare despre care nu ştia nimeni nimic, afară de împăratul.

        Crescură feciorii împăratului. Ce feciori! Ce feciori! Trei feciori în ţară ca trei luceferi pe
cer! Florea, cel mai bătrân era de un stânjen de înalt, cu nişte umeri încât nu l-ai putea măsura
cu patru pălmi cruciş.

        Cu totul alta era Costan: mic la statură, îndesat la făptură, cu braţul de bărbat, cu pumnul
îndesat. Al treilea şi cel mai tânăr fecior al împăratului e Petru: înalt, dar subţire, mai mult fată
decât fecior. Petru nu face multă vorbă: el râde şi cântă, cântă şi râde de dimineaţă până în
seară.

        Numai câte odată-l vede omul mai întunecat, dă cu mâna pletele în dreapta şi în stânga
de pe frunte şi atunci ţi se pare că vezi pe un bătrân din sfatul împăratului.

        – Măi Floreo, tu eşti acum mare; du-te şi întreabă pe taica, pentru ce-i plânge lui un ochi,
iar altul râde pururea.

        Aşa zise Petru către frate-său Florea într-o bună dimineaţă. Dar Florea nu s-a dus: el ştia
încă de mic că împăratul se supără, dacă-l întrebă cineva de astă treabă.

        Tot aşa o păţi Petru şi cu frate-său Costan.

        – Nu cutează nici unul; lasă c-oi cuteza eu, zise la urmă Petru. Vorba fu zisă; lucrul fu
gata. Petru merse ca să întrebe.

        – Oarbă-ţi fie mumă-ta! ce treabă ai tu de aceea?! îi zise împăratul mânios, şi-i dete o
palmă pe de-a dreapta şi alta pe de-a stânga.

        Petru se duse supărat şi spuse fraţilor săi cum a păţit-o cu tatăl său.