Particularități ale comunicării.

Trăsături și funcții

Trăsături ale comunicării

De la început trebuie să precizăm că specificitatea comunicării nu se rezumă doar la trăsăturile pe

care le vom semnala în continuare, ea putând fi decelată pe parcursul întregii expuneri. Consideraţiile
anterioare, care ilustrează comunicarea ca act social, interacţiune, acţiune socială, validează dimensiunea
socială a acesteia. Metafora orchestrei pune în lumină participarea complexă a individului angajat într-un
schimb comunicaţional, la fel ca viziunea tranzacţională; faptul impune comunicării imaginea de
organism viu, în continuă transformare, care o substituie pe aceea lineară, mecanicistă, de simplu
transfer de informaţie. Clivajul comunicării într-o componentă de conţinut şi una de relaţie, revelarea
preeminenţei acesteia din urmă conduc la accepţiunea potrivit căreia în comunicarea umană dominanta o
constituie climatul şi nu tehnica. Astfel, calitatea relaţiei este principalul factor al calităţii comunicării.
Pentru a întregi tabloul comunicării, conturat în aceşti termeni, cu alte caracteristici trebuie să
începem prin a sublinia şi explicita conceptualizarea ei ca proces, recomandată de interrelaţionarea
elementelor sale constitutive, în măsură să implice punerea în funcţiune a acestui mecanism (v. supra
elementele constitutive ale comu-nicării). Caracterizată de dinamism (în comunicare, nimeni şi nimic nu
rămâne în acelaşi punct incipient, nu este inflexibil, imobil, static), comunicarea este consi- derată un
proces deschis. Dihotomia deschis – închis, în ceea ce priveşte procesul comunicaţional, trebuie
raportată la gradul în care rezultatul comunicării este predictibil şi planificat – situaţie în care avem de
a face cu un proces închis – sau este supus incertitudinii provenind din varii surse – în acest caz procesul se
consideră a fi deschis – (D. McQuail, 1999: 43). În acest sens, percepţia asupra comunicării transcende
formula simplistă de stimul – răspuns, conform căreia evenimentele şi obiectele lumii înconjurătoare
generează în mod automat reacţii comunicaţionale sau semnale, ea fiind deschisă în mai multe puncte unor
elemente variabile şi imprevizibile ale percepţiei şi opţiunii. În consecinţă, rezultatul unui schimb
comunicaţional este supus incertitudinii, provenită din diferite surse.
Actul comunicaţional este spontan şi creativ, orientat spre o stare de lucruri viitoare, în
permanenţă alta decât cea iniţială, astfel încât se poate afirma că el conţine intrinsec schimbarea.
Desfăşurarea unui proces de comunicare atrage după sine, dacă nu modificarea stării de fapt, cu
certitudine modificarea perspectivei actorilor asupra acestei stări, incluzând aici şi schimbarea relaţiei dintre
ei. Schimbarea este un aspect ce ţine de esenţa comunicării şi nu trebuie confundată cu influenţa. Relativ la
aceasta se consideră că intenţionalitatea este absentă sau prezentă în proporţii diferite în actul comunicaţional.
O constantă a lui însă o reprezintă existenţa efectului, sub forma unui continuum de tipuri, de la cele
deliberate şi neambigue, la cele imprevizibile şi aleatorii (D. McQuail, 1999: 17).
Se observă că definirea comunicării drept proces generator al schimbării introduce conceptele
intenţie şi efect, pe care le vom delimita în cele ce urmează. Deşi unii cercetători1 susţin degrevarea
1
Denis McQuail consideră că intenţionalitatea nu este o caracteristică intrinsecă a comunicării: „Există grade diferite de
intenţionalitate atât în transmitere cât şi în receptare, iar afirmarea prezenţei intenţiei ca o condiţie necesară exclude numeroase
comunicării de dimensiunea intenţională, trebuie să admitem că orice act comunicaţional are întotdeauna o
finalitate, un obiectiv (explicit, implicit sau inconştient), iar sensul mesajului nu poate fi sustras raportării
la intenţia emiţătorului. Efectul, care se distinge de răspunsul receptorului, cunoaşte trei tipuri de
actualizare, şi anume cognitiv (achiziţia de informaţii), afectiv (achiziţia sau modificarea sentimentelor,
emoţiilor) şi comportamental (însuşirea de norme, deprinderi, gesturi, credinţe). Legătura dintre intenţie
şi efect (înţeleasă ca un raport cauză – efect) o reprezintă influenţa, un aspect controversat, îndelung
dezbătut şi interpretat al comunicării.
Analizarea comunicării ca proces de influenţă presupune o explicitare a semni-ficaţiei şi a
funcţionării influenţei în context comunicaţional. Dacă, din punct de vedere semantic, noţiunea trimite
la ”învăţare”, „înţelegere”, „dobândire de informaţii”, „imitare”, „reacţie”, „atragerea atenţiei”, precizăm
că acestea sunt elemente ale procesului în ansamblul său. Trăsătura centrală şi universală a influenţei
exercitată prin intermediul comunicării este determinată de conformarea voluntară a receptorului.
Perspectiva, focalizată pe dinamica relaţiei interlocutorilor(în contrast cu abordarea unilaterală axată pe
nevoile receptorului), relevă calitatea de agent-interpret a receptorului, care nu doar captează
mesajul, ci îl supune acţiunii întregului său sistem perceptiv şi cognitiv în vederea desluşirii lui.
Influenţa comportă, astfel, ideea de relaţie, aceea de obţinere a controlului asupra altuia, dar şi ideea
probabilităţii rezultatului, datorită caracterului activ al destinatarului. Chiar şi sub forma sa extremă,
de persuasiune, influenţa nu este eficientă decât în măsura în care ea este acceptată de către cel căruia i
se adresează.
Situarea comunicării pe coordonate sociale generează o alunecare conceptuală de la influenţă spre
putere, adică utilizarea unui cadru teoretic centrat pe noţiunea de putere. Altfel spus, componenta
semantică de dobândire a controlului, de obţinere a conformării în ceea ce-l priveşte pe celălalt, proprie
influenţei, capătă dimensiunea de forţă, coerciţie, în lectura relaţiilor sociale implicate de comunicare.
Vorbim, astfel, despre eficacitatea/puterea actului comunicaţional, care antrenează două abordări
diferite.
A vorbi despre puterea actului de comunicare semnifică, de fapt, evidenţierea a două puncte de
vedere, diametral opuse. Pe de o parte, reprezentanţii pragmaticii (J. Austin) susţin că eficacitatea stă în
substanţa sa lingvistică. De cealaltă parte se situează aceia pentru care puterea de a acţiona a cuvântului
se află în exteriorul sistemului limbii. Sociolingvistul P. Bourdieu disociază, în acest sens o legitimitate
amonte a comunicării, presupunând condiţiile extralingvistice care permit emiţătorului să se exprime, şi o
legitimitate aval, ce priveşte efectul, acţiunea mesajului asupra receptorului (Pascale Weil, 1990: 198).
Conform dublei sale legitimităţi, comuni-carea, în raport cu puterea, suportă două abordări: comunicarea
ca putere în sine şi comunicarea ca instrument al puterii.
Legitimitatea aval, prin intermediul căreia comunicarea se actualizează ca putere, face obiectul de
studiu al pragmaticii şi încearcă să demonstreze how to do things with words, adică „ceea ce pot face
cuvintele”, faptul că în ele se găseşte forţa prin care un emiţător poate acţiona asupra unui receptor. Înţeleasă
ca posibilitate de a exercita o influenţă, puterea poate fi deţinută de o persoană, de un grup sau de o

activităţi şi relaţii aparent relevante. Acestea includ utilizarea gesticii şi a expresiei, conversaţia destinată a umple timpul, mare
parte a receptării şi, într-o oarecare măsură, transmiterea comunicării de masă.” (1999: 17).
instituţie, iar în măsura în care limba este o instituţie (R. Barthes, 1970: 86), ea deţine această
capacitate de acţiune, pe care o actualizează în calitatea ei de cod a mesajului lingvistic.
Pe de altă parte, manifestându-şi interesul pentru amontele comunicării, P. Bourdieu consideră
că eficacitatea magică a cuvântului nu poate funcţiona decât dacă sunt reunite condiţiile sociale exterioare
logicii lingvistice a enunţului. Altfel spus, puterea comunicării constă, în fapt, în
puterea/autoritatea/statutul celui care comunică; cuvântul nu are forţă în sine, el este instrument prin
care se manifestă o forţă. Activitatea comunicaţională reprezintă, din această perspectivă, unul din
diversele mijloace de care dispune un subiect pentru a-şi exercita puterea, în funcţie de statutul său social.
În altă ordine de idei, se menţionează caracterul autentic al actului de comu-nicare, raportat la
derularea lui efectivă şi calitativă şi constituit pe baza următoarelor reguli (J-C. Abric, 2002: 193-194):
a) să asculţi (a lua în considerare punctul de vedere al celuilalt);
b) să observi (a acorda atenţie tuturor elementelor situaţiei de comunicare);
c) să analizezi (degajarea părţii de explicit de cea de implicit, a elementelor ce constituie câmpul
psihologic şi social determinant);
d) a controla (sesizarea calităţii şi pertinenţei mesajului, precum şi a proceselor susceptibile de a
parazita comunicarea);
e) să te exprimi (realizarea mesajului în funcţie de interlocutor şi de natura obiectului
comunicării).

Funcţii ale comunicării

Sunt formulate patru funcţii esenţiale ale comunicării: de înţelegere şi cunoaştere, de dezvoltare a unor
relaţii consistente, de influenţă şi persuasiune şi competenţa de comunicare. Dacă funcţia de influenţă şi
persuasiune a fost tratată în paragraful precedent, în corelaţie cu fenomenul schimbării, produs prin
activitatea de comunicare, vom explica în continuare celelalte funcţii.
Funcţia de înţelegere şi cunoaştere se referă la contribuţia adusă de procesul comunicaţional la o
mai bună cunoaştere de sine şi a celorlalţi (cele două tipuri de cunoaştere fiind, de altfel,
interdependente). În subsidiarul interacţiunii pe care o presupune comunicarea se dezvoltă
conştientizarea existenţei şi specificităţii celuilalt şi, în acelaşi timp, a propriei structuri cognitive,
afective şi acţionale (învăţăm cum ne influenţează celălalt, măsura în care îl influenţăm).
Dezvoltarea unor relaţionări consistente nu se limitează numai la evoluţia eu-lui în cadrul
interacţiunii sociale, ci şi la ideea de împărtăşire a propriei realităţi, de construcţie colectivă a
semnificaţiilor, un aspect evocat şi aprofundat anterior.
Competenţa de comunicare, estimată ca având o importanţă particulară, este conceptualizată
diferit, corespunzător manifestării a două tendinţe, una axată pe cogniţie şi alta fondată pe
comportament. Prima defineşte competenţa de comunicare drept cunoaştere socială şi abilităţi cognitive,
punând accentul pe resurse (cunoştinţe strategice: reguli, norme de comunicare potrivite) şi capacităţi
(caracteristici şi abilităţi, de exemplu abilitatea de codare şi decodare). A doua tendinţă desemnează prin
competenţa de comunicare abilitatea de a exprima comportamente comunicaţionale în situaţii date şi
caută să identifice specificul acestora, vizând comportamentul potrivit.
 Pentru sociologul Pierre Bourdieu, fiinţa umană, ca fiinţă socială, se defineşte prin habitus. Acesta
reprezintă „un sistem de scheme dobândite ce funcţionează în stare practică drept categorii de percepere şi
apreciere sau drept principii de clasare ori principii organizatoare ale acţiunii” (1986: 22). Prin
analogie, în calitate de subiect comunicant, fiinţa umană este caracterizată de un habitus comunicaţional,
desemnând o capacitate de comunicare de natură lingvistică şi socială în acelaşi timp. Astfel, pentru a
comunica, individul actualizează atât cunoştinţele lingvistice pe care le deţine, cât şi anumite aptitudini
care-i permit să comunice eficient în situaţii culturale specifice. Din acest punct de vedere, actul
comunicaţional reflectă cunoaşterea regulilor gramaticale, dar şi a celor relative la comportamentul în
societate.

Repere
Denumirea de particularităţi ale comunicării include:
 Trăsăturile comunicării:
 calitatea de proces:
o complex;
o deschis;
o dinamic;
o generator al schimbării;
 influenţa şi puterea;
 efectul şi intenţia.
 Funcţiile comunicării
 înţelegere şi cunoaştere;
 dezvoltare a unor relaţii consistente;
 influenţă şi persuasiune;
 competenţa de comunicare.
Axiomele comunicării – Şcoala de la Palo (P. Watzlawick şi colab.):
 Nu putem să nu comunicăm (activitate sau inactivitate, vorbă sau tăcere, totul are valoare de
mesaj);
 Comunicarea se desfăşoară la două nivele: informaţional şi relaţional;
 Comunicarea este un proces circular, continuu care nu poate fi tratat în termeni de cauză – efect sau
stimul – răspuns;
 Comunicarea are o formă digitală şi una analogică;
 Comunicarea propune raportare la forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare;
 Comunicarea propune procese de ajustare şi acomodare;
 Comunicarea este ireversibilă.