Antoine de Saint-Exupéry

Micul prinţ
Cu ilustraţiile autorului

Lui Léon Werth

Copiilor le cer iertare că am închinat această carte unui om mare.

Am un motiv serios: acest om mare e cel mai bun prieten din câţi am eu pe
lume. Mai am un motiv: acest om mare poate să priceapă totul, chiar şi
cărţile pentru copii. Am şi al treilea motiv: acest om mare trăieşte în
Franţa, unde suferă de foame şi frig. Are multă nevoie de mângâiere. Dacă
toate motivele înşirate nu sunt de ajuns, ţin ca această carte s-o închin
atunci copilului de odinioară, căci şi acest om mare a fost cândva copil.
Toţi oamenii mari au fost cândva copii. (Dar puţini dintre ei îşi mai aduc
aminte.) Aşa că fac următoarea îndreptare:

Lui Léon
Werth pe când era
băieţel
 I

Eu am şase ani. Eu găsesc o poză într-o carte. Este despre un şarpe

boa. El înghite un animal sălbatic. Aici este desenul.

În carte este scris : „Şerpii boa înghit animalul. Ei nu mestecă. Apoi,

nu se mișcă. Ei dorm şase luni“.
Mă gândesc la junglă şi fac primul meu desen. Desenul numărul 1.
Este aşa:

Eu arăt la oameni mari desenul meu. Eu întreb dacă desenul acesta îi

sperie.
Ei raspund:
- Nu mă sperii de o pălărie.
Desenul meu nu este cu o pălărie. Este un şarpe boa. El înghite un
elefant. Eu desenez şarpele boa înăuntru, ca să înțeleagă și oamenii mari. Ei
au nevoie de explicații. Desenul meu numărul 2 este aşa:

Oamenii mari spun să nu mai fac desene cu şerpi boa. Ei spun să mă

ocup de geografie, de istorie, de aritmetică şi de gramatică. La șase eu
renunț să fiu pictor. Nu am curaj. Oamenii mari nu înțeleg nimic. Pentru
copii este greu să le explice.
 Eu aleg altă meserie. Eu învăţ să conduc avioane. Eu zbor peste tot în
lume. Geografia este de ajutor. Eu recunosc China și Arizona. Lucru foarte
important, dacă te rătacești.
Eu am multe legături cu oameni serioşi. Eu petrec mult timp cu
oamenii mari. Eu îi cunosc bine.
Când întâlnesc pe cineva inteligent, întreb despre desenul numărul 1.
Vreau să ştiu dacă este chiar inteligent. Răspunsul este: „E o pălărie”.
Atunci nu mai spun nimic despre şerpii boa. Nici de păduri, nici de stele.
Vorbesc despre bridge, despre golf, despre politică şi despre cravate. El
este bucuors că a făcut cunoștință cu mine.

II

Eu trăiesc singur. Nu am cu cine sa vorbesc.

Rămân în pană în deșertul Sahara. Motorul este stricat. Nu am cu
mine nici mecanic, nici călători. Repar singur motorul. Este un lucru foarte
important. Am apă de băut, doar pentru o săptămână.
În prima noapte dorm aici, pe nisip. Departe de orice oraș. Sunt foarte
singur. Sunt foarte surprins când aud un glas ciudat care spune:
- Te rog... desenează o oaie!
- Cum?
- Desenează o oaie...
Sar în picioare. Mă frec la ochi. Privesc atent. Şi văd un om
nemaipomenit care se uită la mine.
 Desenul meu nu este la fel de fermecător ca și modelul. Nu este vina
mea. Oamenii mari mă fac să îmi pierd încrederea în cariera mea de pictor.
Nu știu sa pictez altceva, doar şerpi boa.
Privesc foarte uimit. Nu uitaţi că mă aflu departe de orice loc locuit.
Omul meu nu pare nici rătăcit, nici obosit, nici înfometat, nici însetat, nici
speriat. Nu pare un copil pierdut. Îl întreb:
- Ce cauţi tu aici?
Iar el spune, din nou, încet:
- Te rog... desenează o oaie!
Oricât de ciudat este, aici, depărte de orice tărâm locuit, scot din
buzunar stiloul şi o foaie de hârtie. Însă îi spun omului acesta că nu mă
pricep să desenez. El răspunde:
- Nu este nimic. Desenează o oaie.
Eu nu desenez oi. Fac unul din cele două desene. Singurele pe care le
știu. Cel cu şarpele boa. Şi aud că omuleţul spune:
- Nu! Nu! Nu vreau un elefant în şarpele boa! Un şarpe boa este foarte
periculos. Eu de o oaie am nevoie. Desenează o oaie! Aşa ca desenez o oaie.

El se uită atent și spune:

- Nu! Aceasta este bolnavă.
Fă alta!
Desenez alta:

Prietenul meu zâmbește:

- Numai că... aceasta nu este o oaie. Este un berbec. Are coarne...
Fac desenul din nou.
 - Aceasta este prea bătrână. Eu vreau o oaie care să trăiască mult.
Atunci, nu mai am răbdare și fac repede desenul următor.

Şi îi spun :
- Aceasta este lada! Oaia se află înăuntru.
Văd cu uimire cum prietenul meu zâmbește:
- Chiar aşa o doream! Crezi că oaia asta are nevoie de multă iarbă?
- De ce întrebi?
- Pentru că la mine acasă este tare strâmt...
- Îi va ajunge. Este o oaie mică.
El se aplecă asupra desenului:
- Nu chiar aşa de mică... Uite! Doarme ... Şi aşa fac cunoștință cu
micul prinţ.

III

Durează mult până înțeleg de unde vine omulețul. Micul prinţ îmi
pune o mulţime de întrebări. Dar niciodată nu răspunde la întrebarile mele.
Când vede avionul meu (avionul nu îl desenez, este un desen mult prea greu
pentru mine), mă întreabă:
- Ce comedie mai e şi asta?
- Nici o comedie. Asta zboară. E un avion. Avionul meu.
Îi spuncă eu zbor. Atunci el spune:
- Cum? Tu vii din cer?
- Da.
- O! asta-i bună...
Şi micul prinţ râde în hohote. Pe mine mă supără mult. Mie nu îmi
place să râdă nimeni de problemele mele.
Apoi, spune:
 - Atunci şi tu vii tot din cer! De pe ce planetă eşti?
- Adică tu vii de pe altă planetă?
El nu dă nici un răspuns. Dă încet din cap și se uită la avionul meu:
- Cu ăsta nu poţi să vii de departe...
Apoi scoate oaia din buzunar şi se uită la ea.
Sunt curios de ce a spus în legătură cu „celelalte planete”. De aceea
vreau să aflu mai multe.
- De unde vii tu, micuțule? Unde este „acasă la tine”?
Unde vrei tu să duci oaia?
Răspunde, după o tăcere lungă:
- E bine că îmi dai o ladă; aşa, are și oaia o casă.
- Sigur că da. Şi dacă eşti cuminte, îţi dau şi o funie, ca să
o legi în timpul zilei. Şi un ţăruş.
Propunerea asta, îl miră pe micul prinţ:
- Să o leg? Ce idee interesantă!
- Păi, dacă nu o legi, pleacă şi se pierde...
Şi din nou prietenul meu râde:
- Şi unde vrei să se ducă?
- Oriunde.
Micul prinţ spune atunci cu multă seriozitate:
- Nu este nimic. La mine acasă e atât de strâmt. Oriunde nu
este prea departe...

IV

Aflu încă un lucru foarte important: planeta lui este mică, precum o
casă!
Ştiu că, pe lângă Pământ, Jupiter, Marte, Venus, pe lume se mai află
multe planete mici. Atât de mici, încât le vezi numai cu telescopul. Când un
astronom descoperă o planetă, îi dă un număr. De exemplu, îi spune:
„Asteroidul 3251”.
Cred că planeta de pe care vine micul prinţ este asteroidul B-612.
Acest asteroid este găsit cu telescopul, în 1909, de un astronom turc.
El arată asteroidul la un Congres Internaţional de Astronomie.
Nimeni însă nu îl crede, din cauza hainelor lui. Aşa sunt oamenii mari.
Un dictator turc spune poporului său, să se îmbrace ca europenii.
Astronomul face încă o demonstraţie, în 1920, îmbrăcat într-un frac
elegant. Şi toată lumea, acum, îl crede.

Dacă vă povestesc aceste amănunte despre asteroidul B-612 şi dacă

vă spun numărul lui, o fac pentru oamenii mari. Lor le plac cifrele. Când
vorbiţi despre un nou prieten, ei niciodată nu vă întreabă lucruri importante.
Nu vă întreabă niciodată: „Cum este glasul lui? Ce jocuri îi plac mai mult?
Face colecţie de fluturi?” Ei întrebă: „Câţi ani are? Câţi fraţi are? Câte
kilograme cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui?” Numai atunci ei cred că îl
cunosc. Dacă le spui oamenilor mari: „Am văzut o casă frumoasă, din
cărămizi, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş...” ei nu pot să
vadă cum arată această casă. Lor trebuie să le spui: „Am văzut o casă care
costă o sută de mii de franci”. „Ce frumoasă e!” spun atunci.
 Micul prinţ pe asteroidul B612

Dacă le spui: „Micul prinţ există pentru că râde şi pentru că își

dorește o oaie. Când cineva îşi doreşte o oaie, e o dovadă că există”, ei
ridică din umeri şi spun că nu eşti decât un copil! Dar dacă le spui: „Planeta
micului prinţ e asteroidul B612”, atunci ei te cred și nu te mai întreabă
nimic. Aşa sunt ei. Copiii trebuie să aibă răbdare cu oamenii mari.
Nouă nu ne pasă de cifre! Eu vreau să încep această povestire ca
basmele. Îmi place să spun aşa:
„Este un mic prinţ, care trăiește pe o planetă mică. El își dorește un
prieten...”
Sunt trist când povestesc aceste amintiri. Prietenul meu ia oaia și
pleacă. Eu nu vreau să îl uit. E lucru trist să uiţi un prieten. Nu oricine are un
prieten. Nu vreau să ajung ca oamenii mari, care se gândesc doar la cifre.
Aşa că eu cumpăr o cutie cu vopsele şi creioane. E greu, la vârsta mea, să te
apuci de desen, când nu știi să desenezi decât un şarpe boa! Vreau sa fac
portrete. Nu sunt sigur că reușesc. Greşesc puţin la înălţime. Aici, micul
prinţ este prea mare. Acolo, prea mic. Greșesc, de asemenea, la culoarea
hainelor lui. Greșesc, apoi, la amănunte mai importante. Dar trebuie să mă
iertaţi. Prietenul meu nu explică niciodata. Eu nu pot să văd oile prin
scândura lăzilor. Poate sunt ca oamenii mari. Poate îmbătrânesc şi eu.

Descopăr în fiecare zi ceva despre planeta, plecarea, călătoria lui.

Lucrul acesta se petrece încet. În a treia zi, aflu de problema baobabilor.
Este datorită oii, pentru că micul prinţ mă întreabă, curios :
- Este adevărat, că oile mănâncă copaci?
- Da. E adevărat.
- Aha! Îmi pare bine.
Nu înţeleg de ce este atât de important ca oile să mănânce copaci.
Dar micul prinţ adăugă:
- Atunci înseamnă că mănâncă baobabi?
Îi explic micului prinţ că baobabii nu sunt copaci. Ei sunt nişte arbori
mari cât bisericile. Nici măcar o turmă de elefanți nu poate mânca un
baobab.
Ideea cu turma de elefanţi îl face pe micul prinţ să râdă:
- Ar trebui puşi unii peste alţii:
Dar adăugă:
- Baobabii înainte de a creşte mari sunt şi ei mici.

- Așa este! Dar de ce vrei tu ca oile să mănânce puieţii de

baobab?
 Îmi răspunde foarte lejer: „Păi sigur că da”. Şi trebuie să aflu singur,
de ce.

Pe planeta micului prinţ se găsesc şi ierburi bune şi ierburi rele. Deci,

seminţe bune, de ierburi bune şi seminţe rele, de ierburi rele. Seminţele nu
poți să le vezi. Ele dorm în pământ. Când una se trezește, se întinde şi
scoate din pământ un fir. Dacă este un fir de ridiche sau de trandafir, îl lași
să crească. Dar dacă este o plantă rea, trebuie să o scoți. Pe planeta micului
prinţ sunt seminţe rele, seminţele de baobab. Pământul planetei este plin de
semințe de baobab. Iar dacă baobabul crește, nu mai poate fi scos. Şi dacă
planeta este mică, şi dacă baobabii sunt mulţi, o fac să explodeze.
- Este vorba de disciplină, spune micul prinț. După ce te îngrijești
de dimineaţă, trebuie să îngrijești şi planeta. Trebuie să scoți baobabii de
lângă trandafiri. Când sunt mici, ei seamănă cu trandafirii. Este plictisitor,
dar foarte uşor.
Într-o zi îmi spune sa fac un desen frumos pentru copii. „Când
călătoresc - îmi spune el – le este util. Uneori, nu este problemă să laşi o
treabă pentru mai târziu. Dar dacă este vorba de baobabi, întotdeauna se
întâmplă o nenorocire. Ştiu undeva, o planetă locuită de un leneș. Nu se
ocupă de cei trei copăcei...”
Iar eu, desenez această planetă. Nu îmi place să fac pe deșteptul. Însă
pericolul baobabilor nu este cunoscut. Şi spun: „Copii! Fiţi atenţi la
baobabi!” De aceea am făcut cu greu acest desen, ca să le spun prietenilor
mei că baobabii sunt periculoși. Poate vă întrebați: „Oare de ce în cartea
asta nu sunt desene mărețe, ca desenul cu baobabii?” Răspunsul este
simplu: încerc dar nu reușesc. Când desenez baobabii, simt ca nu trebuie
pierdut timp.

Baobabii

VI

În a patra zi, micul prinț spune :

- Tare mult îmi plac apusurile soarelui. Haide să vedem un apus de
soare...

- Dar trebuie să aşteptăm...

- Ce să aşteptăm?
- Să aşteptăm ca soarele să apună.
La început micul prinț este confuz, apoi râde. Şi spune:
- Mereu mă cred la mine acasă!
Adevărat. Când în Statele Unite e după-masă, soarele, apune în
Franţa. Ar fi bine să mergi pentru un minut în Franţa, ca să priveşti apusul
soarelui. Din nefericire, Franţa este departe. Însă tu, pe planeta ta trebuie
doar să muţi scaunul cu câţiva paşi. Şi, când vrei, privești apusul soarelui...
- Într-o zi, văd cum apune soarele de patruzeci şi trei de ori! Când sunt
trist, privesc apusul soarelui...
- Ești trist în ziua celor patruzeci şi trei de apusuri de soare? Dar micul
prinţ nu răspunde.
 VII

În a cincea zi, tot datorită oii, micul prinț îmi pune o întrebare:
- O oaie, dacă mănâncă copaci, mănâncă şi florile?
- O oaie mănâncă tot ce găsește.
- Chiar şi florile cu spini?
- Da. Chiar şi florile cu spini.
- Păi atunci, spinii la ce folosesc?
Nu ştiu. Sunt foarte ocupat cu motorul meu. Incerc să desşurubez un
bulon blocat. Sunt îngrijorat deoarece problema este gravă și apa de băut
este puțină.
- Spinii, la ce folosesc?
Micul prinţ nu renunţa niciodată dacă pune o întrebare. Supărat din
cauza bulonului, îi spun:
- Spinii nu folosesc la nimic. Sunt ceva rău din partea florilor!
- Vai!
Însă, apoi strigă :
- Nu te cred! Florile sunt blânde. Se cred grozave cu spinii lor...
Nu răspund nimic. În clipa aceea, spun: „Dacă bulonul ăsta nu iese,
îi dau una cu ciocanul!” Micul prinţ din nou spune:
- Şi tu crezi că florile...
- Nu cred nimic! Îți spun ce cred! Eu fac treburi serioase!
El se uită speriat la mine:
- Treburi serioase!
Mă vede cu ciocanul în mână şi cu degetele negre de ulei. Fac un
lucru care lui i se pare foarte urât.
- Vorbeşti ca oamenii mari!
Cuvintele acestea mă fac să mă ruşinez. El însă, adăugă:
- Toate le încurci... toate le amesteci!
Este foarte supărat. Părul de aur tremură în vânt:
- Ştiu o planetă pe care se află un Domn care nu miroase
niciodată o floare. Nu privește niciodată o stea. Nu iubește pe nimeni
niciodată. Nu face nimic, niciodată. Doar calcule. Şi toată ziua spune ca şi
tine: „Eu sunt un om serios! Eu sunt un om serios!”. Acela însă nu e om, e o
ciupercă!
- O ce?
- O ciupercă!
Micul prinţ se enervează.
 Milioane de ani, florile fac spini. Oile, de milioane de ani, mănâncă
florile. De ce fac ele spini care nu le folosesc la nimic? Dacă ştiu o floare
unică ce trăieşte doar pe planeta mea? Și dacă într-o dimineaţă o oaie mică
poate sa o omoare cu o lovitură, fără să vrea ? Ăsta nu este un lucru
important?

Apoi, spune mai departe:

- Când cineva iubește o floare unică, doar dacă se uită la ea,
este suficient, să fie fericit. „Floarea mea, e undeva, acolo”... Dar dacă oaia
mănâncă floarea, pentru el este ca şi cum, toate stelele se sting! Şi nici asta
nu e important!
Nu mai spune nici un cuvânt. Plânge. Se face noapte. Eu las sculele.
Nu îmi pasă acum de ciocan, de bulon, de sete şi de moarte. Pe o stea, pe o
planetă, pe planeta mea, Pământul, se află un prinţ micuţ. El trebuie alinat!
Îl iau în braţe. Îl legăn. Vorbesc cu el:
- Floarea pe care tu o iubești nu este în pericol... Desenez o
botniţă pentru oaia ta... Pentru floare desenez o armură...
Nu prea ştiu ce să îi spun. Nu ştiu cum să îl liniștesc... Tărâmul
lacrimii este tainic. Este misterios.
 VIII

În scurt timp, cunosc această floare mai în amănunt. Pe planeta micului

prinţ cresc dintotdeauna flori ca toate florile. Împodobite doar cu o singură
coroană de petale. Răsar de dimineaţă, iar seara, se sting. Această floare este
dintr-o sămânţă. Micul prinţ este preocupat de creșterea ei. Se poate să fie
un nou soi de baobab! Tulpina însă, se oprește din creştere şi face o floare.
Micul prinţ, vede bobocul uriaş ce crește, simte că trebuie să se fie înăuntru
o minune; floarea vrea să fie cât mai frumoasă. Îşi alegea culorile cu grijă.
Se îmbrăca foarte atentă. Nu vrea să fie mototolită, ca macii. Vrea să se
arate toată strălucirea frumuseţii sale. Ei, bine, da! este foarte cochetă!. Şi
într-o bună dimineaţă, chiar la răsăritul soarelui, înflorește.

Şi zice:
- Vai! Acum mă trezesc... Te rog să mă ierţi... Nu sunt
pieptănată...
Micul prinţ atunci o admiră :
- Cât eşti de frumoasă!
- Nu-i aşa? Răspunde floarea. Şi sunt născută o dată cu soarele...
Micul prinţ descoperă că floarea aceasta nu este modestă!
- Este ora micului dejun - adăugă ea. Să te gândeşti şi la mine...
Şi micul prinţ, caută o stropitoare cu apă proaspătă și udă floarea.
 Într-o zi, floarea vorbește despre cei patru spini ai săi:
- Pot să vină tigrii cu ghearele lor!

- Pe planeta mea nu se află tigri - o corectează micul prinţ – și

apoi, tigrii nu mănâncă iarbă.
- Eu nu sunt o iarbă - răspunde floarea.
- Te rog să mă ierţi...
- Nu îmi este frică de tigri, dar îmi este groază de curent. Nu ai
cumva un paravan?

„Groază de curent... zice micul prinţ. Floarea asta e tare

interesantă...”
 - Să mă acoperi, seara, cu un clopot de sticlă. E foarte frig aici.
Acolo, de unde vin eu...

Aici se oprește. Ea vine din sămânţă. Nu ştie cum e pe alte tărâmuri.

Ruşinată că spune o minciună, tuşește.
- Şi paravanul...?
- Mă fi duc să îl caut, dar vorbești cu mine!
Şi atunci floarea tușește mai tare.
Astfel micul prinţ, chiar dacă o iubește, îşi pierde încrederea în ea.
Ajunge foarte nefericit.
- Nu trebuie să îmi pun mintea cu ea. Nu trebuie să îți pui
niciodată mintea cu florile. Trebuie doar să le priveşti şi să le miroşi. Floarea
mea miroase foarte frumos, însă eu nu ştiu să mă bucur de lucrul acesta.
Îmi mărturisește:
- Nu pot să pricep nimic! Trebuie să o judec după fapte, nu după
vorbe. Parfumul ei mă îmbată şi mă înseninează. Nu trebuie să fug de
acasă niciodată! Trebuie să îi ghicesc bunătatea. Florile sunt ciudate, dar
sunt prea mic să ştiu cum să o iubesc.

IX

Micul prinţ, când fuge de acasă, se ajută de păsări călătoare. În

dimineaţa plecării, curăţă cu grijă hornurile vulcanilor activi. Are doi
vulcani activi. Cu ei, încălzește gustarea de dimineaţă. Mai are și un vulcan
stins. Curăță şi vulcanul stins. Vulcanii, dacă sunt bine curăţaţi, ard încet şi
liniştit, fără erupţii. Noi, cei de pe Pământ, suntem mult prea mici pentru a
ne curăţa vulcanii. De aceea ne şi aduc multe probleme.
 Curăţă cu grijă hornurile vulcanilor activi

Micul prinţ, trist, scoate apoi şi ultimii puieţi de baobab. Deoarece

crede că nu se întoarce niciodată. Toate acele treburi sunt în dimineaţa
aceasta, foarte dragi. Iar când stropește, și pune floarea sub clopotul de
sticlă, plânge.
- Rămâi cu bine, îi spune florii.
Ea însă nu răspunde.
- Rămâi cu bine, spune el din nou.
Floarea tuşi, dar nu din cauza răcelii.
- Sunt o proastă, spune ea. Îţi cer iertare. Să fii fericit.
Micul prinţ se miră. Rămâne în loc, cu clopotul de sticlă în mână. Nu
ştie ce să mai creadă despre această blândeţe.
- Ei bine, da, te iubesc, zice floarea. Nu știi. Şi tu ești la fel
de prost ca şi mine. Să fii fericit ... Lasă clopotul de sticlă în pace. Nu mai
am nevoie de el.
- Bine, dar vântul ...
- Nu sunt chiar atât de răcită ... Aerul proaspăt al nopţii
îmi face bine. Doar sunt o floare ...
- Bine, dar fiarele ...
- Trebuie să accept două-trei omizi, dacă vreau să aflu cum
arată fluturii. Cine să mai vină pe la mine? Tu ești departe ... Cât despre
fiare, nu mă tem. Am ghearele mele. Şi arătă, cei patru spini ai săi. Apoi
adaugă:
- Pleacă!
 Nu vrea ca el să o vadă plângând, atât este de mândră floarea.

Merge pe la asteroizii 325, 326, 327, 328, 329 şi 330. Îi vizitează.

Pe primul asteroid trăiește un rege. Regele, stă pe un tron fără
podoabe, dar măreţ.

- A! Iată un supus! strigă regele când îl vede pe micul prinţ.

Şi micul prinţ întreabă:
- Cum poate oare să mă recunoască? Noi nu ne cunoaștem.
Dar nu ştie că lumea, pentru regi, e un lucru foarte simplu. Oamenii
sunt, toţi, nişte supuşi.
- Vino mai aproape, să te văd mai bine, îi spune regele.
Micul prinţ căută cu privirea un loc, ca să se aşeze. Dar haina regelui
acoperă toată planeta. Rămâne în picioare şi, începe să caşte.
- Nu este voie să caşti când este regele de faţă, îi spune
monarhul. Nu îţi dau voie să caşti.
- Nu mă pot opri, răspunde micul prinţ. Vin de la drum lung şi
sunt nedormit...
 - Dacă e aşa, zise regele, îţi poruncesc să caşti! Nu mai văd pe
nimeni căscând. Căscatul e o raritate pentru mine. Haide! Mai cască. E o
poruncă.
- Îmi este ruşine... nu mai pot... spune micul prinţ.
- Hm! Hm! Îţi poruncesc ba să caşti, ba să...
Se cam bâlbâie.
Regele vrea ca nimeni să nu îi încalce autoritatea. Este foarte bun și
dă doar porunci potrivite.
„Dacă eu poruncesc unui general să se prefacă într-o pasăre şi dacă
generalul nu se supune, nu este vina generalului. Este vina mea.”
- Pot să mă aşez ?
Îţi poruncesc să te aşezi! răspunde regele.
Micul prinţ are o nelămurire. Planeta este mică de tot. Atunci, peste
cine domnește regele?
- Măria ta, zise el. Vreau să întreb...
- Îţi poruncesc să întrebi! spune regele.
- Măria ta... peste cine domneşti?
- Peste tot, răspunde regele.
- Peste tot?
Regele îi arătă planeta lui, celelalte planete şi stelele.
- Peste toate astea? zice micul prinţ.
- Peste toate astea! răspunde regele.
Sunt un monarh universal.
- Şi stelele te ascultă?
- Sigur, zice regele. Nu accept nesupunerea.
Micul prinţ este minunat de puterea aceasta. Dacă el o are, poate să
privească, chiar douăsute de apusuri de soare într-o singură zi.
- Vreau să văd un asfinţit de soare... Porunceşte soarelui să
asfinţească...
- Dacă eu poruncesc unui general să zboare şi dacă generalul nu
îndeplinește porunca, cine este de vină? El sau eu?
- Măria ta, zice micul prinţ.
- Trebuie să ceri de la fiecare numai ce poate fiecare să dea,
spune regele.. Dacă porunceşti poporului tău să se arunce în mare, el se
opune. Cer supunere, pentru că poruncile mele sunt înţelepte.
- Şi asfinţitul de soare?
- Ai și asfinţit de soare. Dau această poruncă.
- Şi asta când este ?
 - Este... in această seară, la ora şapte şi patruzeci de minute!
Micul prinţ cască. Îi pare rău de apusul de soare.
Nu mai am nici o treabă aici, îi spune regelui. Plec mai departe!
- Nu pleca, zice regele.
Nu pleca, te fac ministru!
- Ce fel de ministru?
- De... justiţie!
- Dar nu am pe cine judeca aici!
- Nu se ştie, zise regele.
- Dar văd chiar eu. Nici acolo nu este nimeni...
- Te judeci, atunci, pe tine însuţi. E lucrul cel mai greu. Dacă te
judeci corect, eşti un înţelept.
- Eu, pot să mă judec pe mine oriunde. Nu este nevoie să rămân
aici. Dacă dorești să mă supun, dă-mi o poruncă înţeleaptă. Poruncește să
plec într-un minut.
Regele nu dă nici un răspuns.
- Te fac ambasadorul meu!

„Ciudaţi sunt oamenii mari!” spune micul prinţ și continuă călătoria.

XI

Pe a doua planetă trăiește un vanitos.

 - Vine un admirator! strigă vanitosul, când îl zărește pe
micul prinţ.
Pentru vanitoși, oamenii ceilalţi sunt nişte admiratori.
- Bună ziua. Ce pălărie nostimă !
- Pentru salut, răspunde vanitosul. Salut cu ea când sunt aclamat.
Din păcate, pe aici nu trece nimeni niciodată.
- Da?
- Bate din palme!
Micul prinţ îşi lovește palmele, vanitosul ridică pălăria.
„E mai cu bine aici decât la rege”, zice micul prinţ.
- Ce trebuie făcut pentru ca pălăria să cadă jos?
Vanitosul nu îl aude. Vanitoşii nu aud decât laudele.
- Mă admiri mult? îl întreabă pe micul prinţ.
- Ce înseamnă „a admira”?
- A admira înseamnă a spune că eu sunt omul cel mai
frumos. Cel mai bine îmbrăcat. Cel mai bogat şi cel mai inteligent de
pe planetă.
- Dar tu eşti singur aici!
- Admiră-mă totuşi!
- Te admir. Dar la ce îți poate folosi ?
Şi micul prinţ pleacă.
 „Oamenii mari, sunt tare ciudaţi”.

XII
Pe planeta următoare trăiește un beţiv. Vizita este scurtă, dar tristă.

- Ce faci acolo?
Are multe sticle goale și sticle pline.
- Beau, răspunse beţivul.
- Şi de ce bei?
- Ca să uit.
- Ce să uiţi?
- Ca să uit că îmi este ruşine
- Şi de ce să îţi fie ruşine?
- Ruşine că beau
Şi micul prinţ pleacă.
„Oamenii mari sunt foarte ciudaţi”.

XIII

A patra planetă este locuită de un om de afaceri. Omul este foarte

ocupat.
- Bună ziua, spune micul prinţ. Se stinge ţigara.
- Trei cu doi fac cinci. Cinci şi cu şapte, doisprezece.
Doisprezece şi cu trei, cincisprezece. Bună ziua. Cincisprezece şi cu
şapte, douăzeci şi doi. Douăzeci şi doi şi cu şase, douăzeci şi opt. Nu
am timp. Douăzeci şi şase şi cu cinci, treizeci şi unu. Uff! Face, deci,
cinci sute unu milioane, şase sute douăzeci şi două de mii, şapte sute
treizeci şi una.
-

- Cinci sute de milioane de ce?

- Cinci sute de milioane... nu mai ştiu... Am multă treabă!
Eu sunt un om serios! Doi şi cu cinci, şapte...
- Cinci sute de milioane de ce?
Omul ridică capul:
- Locuiesc aici de cizeci şi patru de ani. Nu sunt deranjat
niciodată. Daca sunt deranjat, greșesc. Sunt un om serios! Cinci sute
unu milioane...
- Milioane de ce?
Omul înţelege că nu este lăsat in pace:
- Milioane de lucruri mici, pe cer.
- Muşte?
- Mici şi care strălucesc.
- Albine?
- Nu. Mici, aurii Eu însă sunt un om serios!
- Stele?
- Da. Stele.
- Şi ce faci cu cinci sute de milioane de stele?
- Cinci sute unu milioane, şase sute douăzeci şi două de
mii, şapte sute treizeci şi una. Eu sunt un om serios, un om precis.
- Şi ce faci cu stelele ?
- Ce fac cu ele ?
- Da.
- Nimic. Le stăpânesc.
- Eşti stăpânul stelelor?
 - Da.
- Dar eu cunosc un un rege, care...
- Regii nu stăpânesc. Ei „domnesc” peste...
- Şi ce folos că eşti stăpânul stelelor?
- Îmi foloseşte ca să fiu bogat. Ca să cumpăr alte stele.
„Ăsta gândeşte ca beţivul.” Îl întreabă:
- Cum poate cineva să stăpânească stelele?
- Ale cui stele?
- Nu ştiu.
- Atunci sunt ale mele, pentru că eu le văd primul.
- Şi e suficient ?
- Da. Dacă găseşti un diamant, e al tău. Dacă găseşti o
insulă, e a ta. Eu sunt stăpânul stelelor pentru ca eu vreau sa fiu.
- Şi ce faci cu ele?
- Le număr. Nu este uşor. Eu sunt un om serios!
- Eu, dacă am un fular pot să îl iau cu mine. Daca am o
floare, pot să o iau cu mine. Tu nu poţi să iei stelele!
- Nu, dar pot să le pun la bancă.
- Cum ?
- Adică scriu pe o hârtie câte stele am. Şi hârtia asta o pun
într-un sertar.
- Şi asta este tot?
- Da!
„Nu este prea serios.”
- Eu am o floare. O stropesc. Am trei vulcani. Îi curăţ. Tu
nu eşti de folos pentru stele...
Omul deschide gura, dar nu răspunde. Micul prinț pleacă.
„Oamenii mar sunt ciudaţi”, spune el. Și continuă călătoria.

XIV

A cincea planetă este cea mai mică dintre toate. Pe ea încape doar un
felinar şi un lampagiu. Micul prinţ nu înțelege de ce este un felinar şi un
lampagiu pe o planetă fără case şi fără locuitori. Spune :
„Omul acesta este un prost. Este mai puţin prost decât regele, decât
vanitosul, decât omul de afaceri şi decât beţivul. Munca lui măcar are sens.
Când aprinde felinarul, se naște o stea sau o floare. Când stinge felinarul,
adoarme floarea sau steaua.”
 Micul prinț îl salută lampagiu:
- Bună ziua. De ce este stins felinarul?
- Consemnul, răspunde lampagiul. Bună dimineaţa.
- Cum adică consemnul ?
- Consemnul să sting felinarul. Bună seara.
Şi iar îl aprinde.
- Dar de ce îl aprinzi ?
- Consemnul, răspunse lampagiul.
- Nu înțeleg, zice micul prinţ.
- Nu-i nimic de înțeles, zise lampagiul. Consemnul e
consemn. Bună dimineaţa.
Şi stinge felinarul.
Apoi șterge fruntea cu o batistă.
- Am o meserie cumplită. Dimineaţa sting, iar seara
aprind. Ziua mă odihnesc, noaptea dorm.
Planeta se învârte din ce în ce mai repede, iar consemnul nu se
schimbă!
Pentru că acum se învârteşte o dată pe minut, eu nu mă mai
odihnesc. Aprind şi sting o dată pe minut!
- Asta este amuzant! La tine zilele ţin un minut!
- Ba nu e nostim. Este o lună de când vorbim.
- O lună?
- Da. Treizeci de minute. Treizeci de zile! Bună seara.
Şi iar aprinde felinarul.
Micul prinţ se uită la el. Îi place lampagiul. Îşi amintește de apusurile
de soare. Vrea să îl ajute pe prietenul lui:
 - Ştiu eu cum să te odihneşti cănd vrei.
Micul prinţ adăugă:
- Planeta ta e mică. Dacă faci trei salturi, o înconjori.
Dacă mergi încet, ești mereu în soare. Când vrei să te odihneşti,
mergi.... iar ziua ține cât vrei tu.
- Mie îmi place să dorm.
- Nu este bine, zice micul prinţ.
- Nu este bine, zice şi lampagiul. Bună dimineaţa.
Şi stinge felinarul.
„Nu mi se pare caraghios. Are grijă de altceva decât de el . Este
singurul cu care pot să fiu prieten. Planeta lui este mică. Nu este loc pentru
doi ...”

XV

A şasea planetă este o planetă de zece ori mai mare. Trăiește acolo un
Domn bătrân care scrie cărţi.
- Uite ! Vine un explorator! strigă el.
Micul prinţ se aşează.

- De unde vii? întrebă Domnul.

- Ce este cartea asta? Ce faceţi dumneavoastră aici?
- Sunt geograf.
- Ce este un geograf?
- E un savant. El știe care unde se află mările, fluviile,
oraşele, munţii şi pustiurile.
 - Foarte interesant. O meserie adevărată! Este frumoasă
planeta dumneavoastră. Sunt şi oceane pe aici?
- Nu știu.
- Dar munţi?
- Nu știu.
- Dar oraşe, şi fluvii, şi pustiuri?
- Nici asta nu știu.
- Dar dumneavoastră sunteţi geograf!
- Da, dar eu nu sunt explorator. Nu geograful numără
oraşele, fluviile, mările, oceanele şi pustiurile. Geograful e un om
important. El nu pleacă din birou. Vin exploratorii la el. Le pune
întrebări. Apoi cercetează.
- Şi de ce?
- Pentru că dacă explorator minte, în cărţile de geografie s-
se înâmplă catastrofe. La fel și dacă un explorator bea prea mult.
- Cum aşa?
- Pentru că beţivii văd dublu.
- Ştiu pe cineva care este un prost explorator. Se duce
cineva acolo, ca să vadă?
- Nu. Dacă, exploratorul descoperă un munte, aduce pietre
mari.
Geograful spune :
- Tu vii de departe! Tu eşti explorator! Descrie planeta ta !
Geograful ascute creionul. Povestirile exploratorilor sunt scrise cu
creionul. Cu cerneală, când exploratorul vine cu probele.
- Deci? întreabă geograful.
- Eu am trei vulcani. Doi vulcani activi şi un vulcan stins.
Mai am şi o floare.
- Noi nu notăm florile, zice geograful.
- Cum aşa? Sunt foarte frumoase!
- Pentru că florile sunt efemere.
- Ce înseamnă „efemere”?
- Cărțile de geografiile nu învechesc niciodată. Un munte
nu schimbă locul. Un ocean nu se goleşte de apă. Noi scriem despre
lucruri eterne.
- Dar vulcanii stinşi se trezesc. Ce înseamnă „efemer”?
- Înseamnă „ceva ce moare repede”.
- Floarea mea moare repede ?
 - Bineînţeles!
„Floarea mea e efemeră”, „şi are doar patru spini! Eu o las singură
acasă!”
- Pe unde să mai merg?
- Pe planeta Pământ, răspune geograful.
- Şi micul prinţ pleacă.

XVI

A şaptea planetă este Pământul.

Pământul nu este o planetă simplă! Sunt o sută unsprezece regi, şapte
mii de geografi, nouă sute de mii de oameni de afaceri, şapte milioane şi
jumătate de beţivi, trei sute unsprezece milioane de vanitoşi, adică două
miliarde de oameni mari.
Înainte de lumina electrică, sunt de patru sute şaizeci şi două de mii
cinci sute unsprezece lampagii.
Prima dată vin lampagiii din Noua Zeelandă şi din Australia. Apoi,
pleacă la culcare. Intră atunci lampagiii din China si Siberia. Apoi, vine
rândul lampagiilor din Rusia şi din Indii. Apoi, cei din Africa şi Europa.
Apoi, cei din America de Sud. Apoi, cei din America de Nord.
Lampagiul de la Polul Nord şi de la Polul Sud, lucrează de două ori pe
an.

XVII

Când faci o glumă, mai minţi puțin. Oamenii, pe Pământ, ocupă puţin
loc. Dacă cele două miliarde de oameni stau în picioare, încap într-o piaţă.
Oamenii încap pe o insulă din Pacific.
Oamenii mari nu mă cred.
Micul prinţ, pe Pământ, nu vede pe nimeni. Crede că este planeta
greșită.
- Bună seara, rostește micul prinț.
- Bună seara, rostește şarpele.
- Pe ce planetă suntem?
- Pe Pământ, în Africa.
- Nu este nimeni pe Pământ?
- Aici este pustiu. În pustiuri nu este nimeni. Pământul e
mare.
Micul prinţ se aşează pe o piatră. Se uită la cer:
- Uite planeta mea. Este departe!
- E frumoasă, zice şarpele. Ce cauţi tu aici?
- Am probleme cu o floare.
Şi amândoi tac.
- Unde sunt oamenii?
- Singur ești şi printre oameni.

- Eşti un animal ciudat.

- Sunt mai puternic decât degetul unui rege.
- Prea puternic nu eşti. Nu ai mîini. Nu poți să călătorești.
- Pot să te duc mai departe decât o corabie.
Vine la piciorul micului prinţ:
- Dacă te ating, te trimit în pământ.
 XVIII

Micul prinţ întâlnește o floare. O floare cu trei petale. O floare

neimportantă.
- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Unde sunt oamenii? întreabă micul prinţ.

- Oamenii? Sunt șase, șapte. Nu se ştiu unde îi poţi găsi. Ei nu au

rădăcini.

XIX

Micul prinţ urcă pe un munte înalt. Singurii munţi pe care el îi știe,

sunt vulcanii. „De pe acest munte înalt, văd toată planeta şi toţi oamenii”.
Însă vede numai colţuri de stâncă ascuţite.
- Bună ziua.
- Bună ziua... Bună ziua... Bună ziua... răspunde ecoul.
- Cine sunteţi voi?
- Cine sunteţi voi... Cine sunteţi voi... Cine sunteţi voi...
răspunde ecoul.
- Fiţi prietenii mei. Sunt singur.
- Sunt singur... sunt singur... sunt singur... răspunde ecoul.
 „Ce planetă caraghioasă! Numai piatră. Numai sare. Iar oamenii nu
au fantezie. Doar repetă ce le spui... Acasă, eu am o floare care
vorbește ...”

XX

Micul prinț descoperă un drum. Iar drumurile, duc spre oameni.

- Bună ziua, spune el.
Este într-o grădină de trandafiri.
- Bună ziua, spun trandafirii.
Micul prinţ îi privește. Toţi erau ca floarea lui.
- Cine sunteţi voi? îi întreabă.
- Noi suntem trandafiri, zic trandafirii.
- Vai!
Se simte nefericit. Floarea lui îi spune că este unică. Dar mai sunt aici
încă cinci mii!
 „Este jignită, floarea mea cînd vede asta. Tușeșteși poate chiar
moare. Iar eu trebuie să o îngrijesc.
Apoi zice : „Cred că sunt bogat că am o floare unică. Dar nu am
decât o floare de rând. Și trei vulcani. Nu prea sunt un mare prinț...”

Şi, culcat în iarbă, plânge.

XXI

Sosește şi vulpea:
- Bună ziua, zice vulpea.
- Bună ziua, răspunde micul prinţ .
- Sunt aici, zice. Sub măr...
- Cine eşti tu? Eşti tare frumoasă...
- Sunt o vulpe.
- Vino să te joci cu mine. Sunt atât de trist...
- Nu pot să mă joc cu tine. Nu sunt îmblânzită.
- Iartă-mă, spune micul prinţ. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- Nu eşti din aceste locuri. Ce faci tu aici ?
 - Caut oamenii. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- Oamenii, au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Cresc și
găini. E singurul bine pe care îl fac. Cauţi găini?
- Nu. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?
- Înseamnă „a-ţi crea legături”...
- A-ţi crea legături?
- Desigur. Tu pentru mine ești un băiat la fel ca oricare alt
băiat. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu nu ai nevoie de mine. Eu
sunt pentru tine doar o vulpe, la fel ca alte vulpi. Dacă tu mă
îmblânzeşti, avem nevoie unul de altul. Tu ești, pentru mine, unic. Eu
sunt pentru tine, unică...
- Înţeleg. O floare mă îmblanzește pe mine...
- Se poate, zise vulpea. Pe Pământ sunt multe lucruri...
- Dar nu e pe Pământ.
- Pe altă planetă?
- Da.
- Pe planeta aceea sunt vânători?
- Nu.
- Interesant. Dar găini?
- Nici.
Vulpea se gândește:
- Viaţa mea este aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă
vânează oamenii. Toate găinile seamănă între ele. Toţi oamenii
seamană între ei. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa este mai frumoasă.
Paşii străini mă fac să mă ascund. Ai tăi mă cheamă din vizuină. Vezi
 lanurile acelea de grâu? Eu nu mănânc pâine. Tu ai părul de culoarea
aurie . Grâul, auriu şi el, îmi amintește de tine.
Vulpea tace şi se uită la micul prinţ.
- Te rog... îmblânzeşte-mă.
- Nu prea am timp. Caut prieteni .
- Cunoaştem doar ceea ce îmblânzim. Oamenii nu au timp
să cunoască nimic. Cumpără lucruri. Nu au prieteni. Dacă vrei un
prieten, îmblânzeşte-mă!
- Ce trebuie să fac?
- Trebuie să ai multă răbdare.

- Ce-i acela rit? zice micul prinţ.

- De exemplu, vânătorii au un rit. Se duc să danseze cu fetele, joi.
Joia, e o zi minunată! Mă plimb şi eu până la vie. Dacă vânătorii se duc la
joc când cum, toate zilele sunt la fel, iar eu nu pot să ies.
Şi aşa micul prinţ îmblânzește vulpea. Iar când trebuie să plece,
vulpea spune:
- Vai! Pâng.
- Din vina ta. Eu nu vreau să îți fac rău. Tu vrei să te îmblânzesc.
- Aşa este.
- Dar plângi! zice micul prinţ.
- Aşa e!
- Şi-atunci nu câștigi nimic cu asta!
 - Ba da, zice vulpea, pentru culorea grâului.
Apoi spune:
- Du-te să vezi trandafirii. Vezi că floarea ta este unică. Vino
apoi, la mine, iar eu îţi ofer o taină.
Micul prinţ se duce să vadă trandafirii.
- Voi nu semănaţi cu floarea mea. Voi nu sunteţi nimic. Pe voi
nimeni nu vă îmblânzește. Sunteţi aşa cum este şi vulpea mea. Nu este decât
o vulpe. Dar acum ea este prietena mea, iar acum ea este unică. Sunteţi
frumoase, dar nimeni nu vrea să moară pentru voi. Floarea mea este mai
importantă decât voi, pentru că la ea este clopotul meu de sticlă. Pentru ca
pentru ea, eu ucid omizile. Pentru că o ascult cum plânge, sau cum tace.
Fiindcă ea e floarea mea.
Şi merge la vulpe.
- Rămâi cu bine, zice el...
- Mergi cu bine, zice vulpea. Aceasta este taina mea. Este simplă:
Clar vezi doar cu inima. Ochii nu pot să vadă in adâncul lucrurilor.
- Ochii nu pot să vadă in adâncul lucrurilor, repetă micul prinț.
- Dacă petreci timp cu floarea ta, ea este preţioasă.
- Dacă petreci timp cu floarea ta, ea este preţioasă, repetă micul
prinţ.
- Oamenii uită adevărul acesta, zice vulpea. Tu nu trebuie să îl
uiţi. Ești responsabil de ce ai îmblânzit. Tu eşti răspunzător de floarea ta.
- Eu sunt răspunzător de floarea mea, repetă micul prinț.

XXII

- Bună ziua, zice micul prinţ.

- Bună ziua, zice acarul.
- Ce faci aici?
- Număr călătorii, zice acarul. Dau drumul la trenuri.
Trece un tren.
- Sunt tare grăbiţi oamenii, zice micul prinţ. Ce caută?
- Nici chiar omul de la locomotivă nu ştie.
Trece al doilea tren.
- Se şi întorc? întreabă micul prinţ.
- Nu sunt tot aceiaşi oameni, zice acarul. Aceştia sunt alții.
- Nu le place acolo unde se sunt?
- Niciodată nu eşti mulţumit unde ești.
 Trece al treilea tren.
- Aceştia îi caută pe ceilalți? întrebă micul prinţ.
- Nu caută nimic, zise acarul. Dorm acolo, sau poate doar
stau. Numai copiii stau la ferestre.
- Numai copiii ştiu ce caută, spune micul prinţ. Ei au o
păpuşă. Dacă cineva o ia, plâng...
- Au noroc, zice acarul.

XXIII

- Bună ziua, zice micul prinţ.

- Bună ziua, zice neguţătorul.
Este un neguţător de pastile. Pastilele potolesc setea. Înghiţi una pe
săptămână şi nu mai trebuie să bei.
- De ce le vinzi? zice micul prinţ.
- Fac economie de timp, zice neguţătorul. Economiseşti
cincizeci şi trei de minute pe săptămână.
- Şi ce poţi să faci cu aceste cincizeci şi trei de minute?
- Fiecare face ce vrea...
„Eu, dacă am cincizeci si trei de minute, merg la o fântână.”

XXIV

În a opta zi, se termină apa.

- Sunt foarte frumoase amintirile tale. Dar eu trebuie să
repar avionul. Nu am nimic de băut. Trebuie sa merg la o fântână!
- Prietena mea, vulpea... zice el.
- Dragul meu băiat, nu mai vorbi de vulpe!
- De ce ?
- Pentru că murim de sete...
- E bine când ai un prieten, chiar dacă mori. Eu sunt fericit
că am prietenă o vulpe.
„Lui niciodată nu îi este foame şi nici sete.”
- Şi mie îmi este sete... spune micul prinț. Să căutăm o
fântână...
Pornim la drum.
 Se face noapte. Apar stelele. Sunt amețit.
- Și ţie ţi-e sete? Îl întreb pe prinț.
- Apa este bună şi pentru suflet...
Nu înţeleg ce spune, dar am tăcut... Nu trebuie să pun întrebări.
Obosește. Se aşeză. Mă aşez şi eu. Şi îmi spune:
- Stelele sunt frumoase datorită unei flori.
- E frumos pustiul, spune el.
Şi este adevărat. Te aşezi pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi
nimic. Dar ceva străluceşte în liniştea lui...
- De aceea este frumos pustiul. Pentru că undeva este o
fântână...
Micul prinț adoarme. Îl iau în brațe și pornim la drum. Sunt înduioşat.
Mi se pare ca o comoară. Mi se pare foarte frumos. „Ceea ce văd eu este
doar exteriorul. Lucrul cel mai frumos este nevăzut...”
Şi găsim o fântână.

XXV

- Oamenii, intră în trenurile rapide, dar nu mai ştiu ce

caută. Aşa că fug de colo-colo.
- Nu merită atât efort...
Fântâna nu seamănă cu fântânile din Sahara. Fântânile sahariene sunt
nişte gropi în nisip. A noastră este ca o fântână normală. Parcă visez.
- Ciudat.
El râde și trage de funie.
- Lasă-mă pe mine. Pentru tine e prea greu.
Trag afară găleata.
- Mi-e sete. Dă-mi să beau...
Închide ochii şi bea. Este dulce. Este bună pentru suflet.
- Oamenii de aici cresc cinci mii de trandafiri într-o
grădină. Dar nu găsesc ceea ce caută...
- Nu găsesc.
- Ce caută ei este într-o floare sau într-un strop de apă...
Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi!
Beau şi eu.
Scot desenele din buzunar. Micul prinţ le vede şi râde:
- Baobabii tăi seamănă cu nişte verze...
- Vai!
- Vulpea ta... urechile... cam seamănă cu nişte coarne...
sunt lungi!
- Eu nu știu să desenez nimic altceva în afară de şerpi boa.
- Ştii … mâine este un an de când sunt pe Pământ...

Sunt trist.
 El îmi spune :
- Acum trebuie să lucrezi. Trebuie sa te întorci la maşina
ta. Eu te aştept aici. Vino înapoi mâine seară...
Eu însă, sunt trist. Îmi amintesc de vulpe. Eşti în pericol să plângi
puţin, dacă te lași îmblânzit...

XXVI

Lângă fântână este un zid de piatră. A doua zi seara, îl văd acolo pe

prinț.
Şi vorbește:
- Cum adică, nu îţi aduci aminte? Nu este aici. Ba da! Ba
da! Ziua e aceasta, dar locul nu este aici...
Merg mai departe, spre zid. Nu văd și nu aud pe nimeni. Micul prinţ
vorbește din nou:
- ... bineînţeles. Vin la noapte.
Mă aflu lângă zid şi încă nu văd nimic.
Micul prinţ spune :
- Ai venin bun? Eşti sigur că nu sufăr mult timp ?
Mă opresc, dar nu înțeleg nimic.
- Vreau să cobor! spune micul prinț.
Mă uit în jos. Văd acolo, un şarpe boa galben. Alerg, însă şarpele,
dispare printre pietre.

- Ce este asta? Acum vorbești şi cu şerpii!

Îl ud pe micul prinț cu apă. Bea. Mă privește și mă îmbrățișează. Simt
cum îi bate inima.
 - Mă bucur că știi să repari mașina. Poți să te întorci
acasă...
- De unde ştii?
- Azi mă întorc şi eu acasă... E mai departe, e mai greu...
Se întâmplă ceva ciudat. Îl strâng în braţe. El alunecă. Nu pot să îl
opresc.
- Am cu mine oaia. Şi lada pentru oaie.
Şi zâmbește cu tristeţe.
- Ţi-e frică...

- Mai vreau să te aud cum râzi...

- La noapte e un an. Steaua mea se află chiar deasupra.
Lucrul cel mai preţios rămâne nevăzut...
- Desigur...
- La fel e şi cu floarea. Dacă te îndrăgostești de o floare,
noaptea, să te uiţi pe cer. Toate stele sunt înflorite. La fel e şi cu apa.
Apa din care beau este ca o melodie.
- Desigur...
- Te uiți la stele, noaptea. Steaua mea e mică. Pentru tine,
oricare este steaua mea. Te uiți la toate stelele... Toate sunt prietene cu
tine. Şi vreau să îţi fac un dar...
Din nou, râde.
 - Stelele nu sunt la fel pentru toţi oamenii.

- Ce vrei să spui?
- Noaptea, când te uiți pe cer, toate stelele râd pentru tine.
Pentru că eu sunt acolo. Eu râd pe una din stele. Și râde din nou.
- Suntem prieteni pentru totdeauna.
Şi râde din nou.
- La noapte... ştii... să nu mai vii.
- Nu vreau să mă despart de tine.
Nu veni să vezi, nu merită...
- Nu vreau să mă despart de tine.
- Dacă îți spun aceste lucruri... e din cauza şarpelui. Nu e
bine să te muşte... Şerpii sunt răi.
- Nu vreau să mă despart de tine.

În noaptea aceea nu îl văd când pleacă. Fuge.

Şi mă ia de mână. Apoi spune:
- Rău faci ca vii aici. Înţelegi. E departe. Nu pot iau cu
mine trupul acesta. E prea greu. Privesc la stele. Toate stelele sunt
nişte fântâni. Este atât de frumos!
Şi tace şi el, deoarece plânge...
- Am ajuns. Lasă-mă să fac un pas numai eu singur!
- Ştii... floarea mea... eu sunt răspunzător de ea. Şi e atât de firavă! Şi
de neştiutoare! Are doar patru spini, ca să se apere de lume...
 Zice:
- Asta-i tot...
Apoi se ridică. Face un pas. Rămâne o clipă nemişcat. Nu ţipă. Se
prăbuşește încet, ca un copac.

Se prăbușește încet, ca un copac.

XXVII

Sunt şase ani de atunci ... Nu povestesc nimănui despre întâmplarea

asta.
El este pe planeta lui. Noaptea, ascult stelele.
„Oare ce se petrece acolo? Oaia mănâncă floarea? ...Nu. Micul
prinţ, închide floarea sub clopotul de sticlă şi păzeşte bine oaia...” Atunci
sunt fericit. Şi stelele, toate, râd.
Priviți la cer. Oare oaia mănâncă floarea? Şi vedeți cum totul e altfel...

Aceasta este, pentru mine, cea mai frumoasă şi cea mai tristă
privelişte din lume. E aceeaşi cu două pagini mai înainte, dar eu o desenez
încă o dată. În locul acesta micul prinţ vine și pleacă.
 Uitaţi-vă atent la ea. Dacă mergeți prin Africa, și ajungeți acolo, vă
rog stați lângă stea. Şi atunci, dacă vine la voi un copil, dacă râde, dacă are
păr de aur, ghiciți cine este. Aşa că fiţi buni! Nu mă lăsaţi să fiu atât de
trist: scrieţi că se întoarce ...