Traducerea: Cristina Dăscălescu Dordea

Micul prinț
de Antoine de Sain-Exupéry

DEDICAȚIE

Lui Léon Werth

Le cer iertare copiilor că am dedicat această carte unei

persoane adulte. Am totuși o scuză interioară : acest om este cel mai
bun prieten pe care îl am în lume. Mai am o altă scuză : această
persoană adultă poate înțelege tot, chiar și că rțile pentru copii. Am și
o a treia scuză : acest om locuiește în Franța unde îi este foame și frig.
Are atâ ta nevoie să fie consolat. Dacă toate aceste scuze nu sunt
suficiente, aș vrea să dedic această carte copilului de altă dată care a
fost acest om mare. Toți acești oameni mari au fost mai întâ i copii.
Dar puțini dintre ei își mai amintesc de asta. Așadar îmi corectez
dedicația:

Lui Léon Werth pe câ nd era bă iețel

PRIMUL CAPITOL

Odată pe câ nd aveam șase ani am vă zut o imagine minunată

într-o carte despre Pă durea Virgină care se numea ”Povești Tră ite”.
Această imagine reprezenta un șarpe boa care înghițise o
să lbă ticiune. Iată o copie a desenului:

1
 În carte se spunea: ”Ș erpii boa își înghit prada în întregime, fă ră
să o mestece. Apoi nu se mai pot mișca și dorm timp de șase luni,
perioadă câ t durează digestia.”
Atunci am reflectat îndelung asupra aventurilor din junglă și,
la râ ndul meu, am reușit, cu un creion colorat, să trasez primul desen.
Desenul meu numă rul 1 ară ta așa:

Am ară tat opera mea de artă celor mari și le-am cerut să -mi
spună dacă desenul meu îi speria.
Ei mi-au ră spuns:
- De ce ne-ar speria o pă lă rie?
Dar desenul meu nu reprezenta o pă lă rie. Ci înfă țișa un șarpe
boa care digera un elefant. Atunci am desenat interiorul șarpelui boa,
astfel încâ t oamenii mari să poată înțelege. Aceștia au mereu nevoie
de explicații. Desenul meu numă rul 2 ară ta așa:

Oamenii mari m-au sfă tuit să las deoparte desenele cu

șerpi boa, deschiși sau închiși, și să mă interesez mai curâ nd de
geografie, de istorie, de aritmetică și de gramatică . Astfel am

2
abandonat, la vâ rsta de șase ani, o minunată carieră de pictor.
Fusesem descurajat de insuccesul desenului meu numă rul 1 și
de desenul meu numă rul 2. Oamenii mari nu înțeleg niciodată
nimic singuri, și este obositor pentru copii să le dea mereu
explicații.
A trebuit deci să -mi aleg o altă meserie și am învă țat să
pilotez avioane. Am zburat cam peste tot în lume. Ș i geografia,
este edevă rat, m-a ajutat foarte mult. Ș tiam să recunosc, din
prima clipită , China de Arizona. Este un lucru foarte util, dacă
ne-am ră tă cit cumva în timpul nopții.
Astfel am avut, în cursul vieții mele, atâ tea și atâ tea
contacte cu atâ ția și atâ ția oameni serioși. Am tră it mult în
preajma oamenilor mari, pe care i-am vă zut de foarte aproape.
Asta n-a prea schimbat în bine pă rerea pe care o aveam despre
ei.
Câ nd întâ lneam câ te unul care mi se pă rea un pic mai
lucid, fă ceam asupra lui experiența cu desenul meu numă rul 1
pe care l-am pă strat tot timpul asupra mea. Vroiam să știu
dacă acel om avea cu adevă rat o înțelegere profundă . Dar, din
pă cate, mereu oamenii mari ră spundeau: ”Este o pă lă rie.”
Atunci nu-i mai vorbeam nici despre șerpi boa, nici despre
pă duri virgine, nici despre stele. Mă puneam în pielea lui și îi
vorbeam despre bridge, golf, politică și despre cravate. Ș i omul
mare era atâ t de mulțumit să cunoască pe cineva atâ t de
rezonabil ca mine.

CAPITULUL II

Astfel am tră it singur, fă ră a avea pe cineva cu care să

vorbesc cu adevă rat lucruri care mă interesau, pâ nă într-o zi
câ nd am avut o pană de avion în deșertul Sahara, acum șase ani
în urmă . Ceva se stricase la motor și cum nu era nimeni cu
mine, niciun mecanic, niciun pasager, mă pregă team să încerc,
cine știe, poate reușesc singur, o reparație dificilă . Era pentru
mine o chestiune de viață și de moarte. Abia dacă mai aveam
apă de bă ut pentru opt zile.
În prima seară am adormit pe nisip la o mie de mile
distanță de orice ținut locuit. Eram chiar mai izolat decâ t un
naufragiat pe pluta sa în mijlocul unui ocean. Vă imaginați

3
atunci surpiza pe care am avut-o, în zorii zilei, câ nd un glă scior
ciudat m-a trezit. Glă sciorul zicea:
- Te rog... desenează -mi o oiță !
- Poftim?
- Desenează -mi o oiță ...
Am să rit în picioare ca și câ nd aș fi fost lovit de un fulger.
Mi-am frecat bine ochii. Am privit cu atenție. Ș i am văzut un
omuleț, un prichindel cu totul extraordinar care mă privea
grav. Iată cel mai reușit portret al lui, pe care mai tâ rziu am
reușit să i-l fac. Dar desenul meu, bineînțeles, este mai puțin
frumos decâ t modelul. Nu este vina mea. Fusesem descurajat în
cariera mea de pictor de că tre oamenii mari, la vâ rsta de șase
ani, și nu mai învă țasem să desenez nimic între timp, în afară
de șerpi boa închiși și șerpi boa deschiși.

Priveam așadar acea apariție cu ochii mari de uimire. Nu

uitați că mă gă seam la o mie de mile depă rtare de orice regiune

4
locuită . Ș i micul meu omuleț nu mi se pă rea nici ră tă cit, nici
mort de oboseală , nici mort de foame, nici mort de sete, nici
mort de frică . Nu avea absolut nimic din aparența unui copil
pierdut în mijlocul deșertului, la o mie de de mile depă rtare de
orice ținut locuit. Câ nd în sfâ rșit am reușit să vorbesc, i-am
spus:
- Dar... ce faci tu aici?
Iar el îmi repetă atunci, încetișor, ca pe un lucru foarte
serios:
- Te rog... Desenează -mi o oiță ...
Câ nd misterul este prea impresionant, nu îndră znim să
nu-i dă m asculare. Oricâ t de absurd mi se pă rea aceasta, la o
mie de mile depă rtare de orice colț locuit și în pericol de
moarte, am scos tituși din buzunar o foaie de hâ rtie și un stilou.
Dar amintindu-mi atunci că studiasem mai ales geografia,
istoria, aritmetica și gramatica i-am spus omulețului (un pic
cam prost dispus) că nu prea știu să desenez. El mi-a ră spuns:
- Nu-i nimic. Desenează -mi o oiță ...
Cum nu desenasem niciodată o oaie am refă cut, pentru el,
unul din cele două desene de care am fost capabil. Cel cu
șarpele boa închis. Ș i am fost îngrozit să aud pe micuțul bonom
ră spunză ndu-mi:
- Nu! Nu! Nu vreau un elefant intr-un șarpe boa. Un boa
este foarte periculos, iar un elefant este prea voluminos. La
mine acasă totul este foarte mic. Eu am nevoie de o oiță .
Desenează -mi o oiță ...
Atunci am desenat.

El a privit cu mare atenție, apoi a zis:

- Nu! Aceasta este deja foarte bolnavă . Fă -mi alta!
Am desenat alta:

5
 Prietenul meu surâ se cu amabilitate, cu indulgență .
- Vezi bine că... asta nu e o oiță , e un berbec. Are coarne...
Am refă cut așadar încă o dată desenul meu. Dar acesta l-a
refuzat așa cum le refuzase pe celelalte două :

- Aceasta e prea bă trâ nă . Vreau o oiță care să tră iască mult

timp.
Atunci, cum nu mai aveam ră bdare și mă gră beam să încep
demontarea motorului, am mâ zgă lit acest desen:

Ș i i l-am dat, spunâ ndu-i :

- Asta e o ladă . Oița pe care o vrei tu este înă untru.
Am fost însă surpins să vă d cum i se luminează fața prea
tâ nă rului meu critic.
- Este exact ceea ce vroiam! Crezi că îi trebuie multă iarbă
acestei oițe ?
- De ce întrebi asta ?

6
 - Pentru că la mine acasă totul este foarte mic…
- O să -i ajungă cu siguranță . Ț i-am dat o oaie foarte mică .
Micuțul înclină capul spre desen :
- Nu chiar așa de mică … Poftim! A adormit….
Ș i astfel am fă cut cunoștință cu micul prinț.

CAPITOLUL III

Mi-a trebuit mult timp să înțeleg de unde venea. Micul prinț,

care îmi punea atâ t de multe întrebă ri, pă rea că niciodată nu le aude
pe ale mele. Puțin câ te puțin, din cuvinte rostite la întâ mplare, mi s-a
revelat totul. Astfel, câ nd mi-a zărit pentru prima oară avionul (nu voi
desena avionul, este un desen mult prea complicat pentru mine) m-a
întrebat :
- Ce este acest lucru ?
- Nu este un lucru. Acesta zboară . E un avion. Este avionul meu.
Ș i eram mâ ndru să -l informez că pot zbura.
Atunci el a exclamat :
- Cum ! Tu ai că zut din cer ?
- Da, am zis eu cu modestie.

7
 - Ah ! asta e chiar caraghios…
Ș i micul prinț izbucni într-un dră guț hohot de râ s care pe mine
mă irită . Îmi doresc ca necazurile mele să fie luate în serios. Apoi el
adă ugă  :
- Atunci, înseamnă că și tu vii din cer ! De pe ce planetă ești ?
Am întreză rit îndată o lumină în misterul prezenței sale și l-am
intrebat brusc :
- Deci tu vii de pe o altă planetă  ?
Dar el nu mi-a ră spuns. Își mișca încetișor capul privind mereu
avionul :
- E adevă rat că într-o chestia ca asta nu poți veni de departe…
Ș i se pierdu într-o visare care dură multă vreme. Apoi, scoțâ nd
din buzunar oița de la mine, se cufundă în contemplarea comorii sale.
Vă imaginați oare câ t puteam fi de intrigat de această
mă rturisire fă cută pe jumatate despre ”celelalte planete”. Mă
stră duiam din ră sputeri să înțeleg mai multe :
-De unde vii tu, omulețule? Unde este la tine ”acasă ” ? Unde vrei
tu să duci oița de la mine ?
Mi-a ră spuns după o lungă tă cere meditativă  :
- Ceea ce este foarte bine, cu lada pe care mi-ai dat-o, e că,
noaptea aceasta îi va servi drept casă .
- Desigur. Ș i dacă ești cuminte, îți voi da și o funie ca să o ții
legată în timpul zilei. Ș i un ță ruș.
Propunerea mea pă rea să -l șocheze pe micul prinț.
- Să o țin legată ? Ce idee ciudată  !
- Dar dacă n-o legi, o să plece aiurea și o să se ră tă cească …
Ș i prietenul meu izbucni într-un nou hohot de râ s :
- Dar unde vrei să se ducă  ?
- Oriunde. Drept înainte…
Atunci micul prinț remarcă cu gravitate :
- Nu-i nimic. La mine acasă totul este atâ t de mic!
Ș i, cu un pic de melancolie, poate, adă ugă  :
- Drept inainte dacă merge nu poate ajunge prea departe…

CAPITOLUL IV

Astfel aflasem un al doilea lucru foarte important: că planeta sa

de origine era un pic mai mare decâ t o casă  !
Acest lucru nu putea să mă uimească foarte tare. Ș iam bine că
în afara planetelor mari ca Terra, Jupiter, Marte, Venus, că rora li s-au
dat nume, există sute de alte planete care sunt atâ t de mici uneori că

8
abia pot fi ză rite cu telescopul. Câ nd un astronom descoperă una
dintre ele, îi dă ca nume un numă r. O numește, de exemplu :
”asteroidul 3251.”
Am motive serioase să cred că planeta de pe care vine micul
prinț este asteroidul B612.

Acest asteroid n-a fos ză rit decâ t o singură dată cu telescopul,

în 1909, de că tre ub astronom turc.

9
 Fă cuse pe atunci o mare demonstrație a descoperii sale la
Congresul Internațional de Astronomie.
Însă nimeni nu l-a crezut din pricina costumului pe care îl
purta. Așa sunt oamenii mari.

Din fericire, pentru a face cunoscut lumii asteroidul B 612, un

dictator turc a impus poporului să u, sub amenințarea pedepsei cu
moartea, să se îmbrace în stil european. Astronomul turc și-a refă cut
demonstrația în 1920, de această dată îmbră cat foarte elegant încâ t
toată lumea i-a dat crezare.

10
 Dacă v-am povestit aceste detalii despre asteroidul B 612 și
dacă v-am mă rturisit numă rul să u, este din pricina oamenior mari.
Oamenii mari iubesc cifrele. Câ nd le vorbiți despre un nou prieten, nu
vă întreabă niciodată esențialul. Nu vă spun niciodată : ”Care este
sunetul vocii sale? Care sunt jocurile preferate? Oare el colecționează
fluturi?” Ei vă întreabă : ”Câ ți ani are? Câ ți frați are? Câ te kilograme
are? Câ t câ știgă tată l să u?” Atunci ei cred doar ceea ce cunosc. Dacă
spuneți oamenilor mari: ”Am vă zut o casă frumoasă din că ră midă
trandafirie, cu mușcate la ferestre și cu porumbei albi pe acoperiș...”
Ei n-or să izbutească să -și imagineze această casă . Trebuie neapă rat
să -i spuneți:”Am vă zut o casă de o sută de mii de franci.” Atunci vor
exclama: ”Ce frumos!”
Astfel, dacă le spuneți: ”Dovada că micul prinț a existat este că el era
fermecă tor și că vroia o oiță . Atunci câ nd vrem o oiță este dovada vie
că există m.” Ei vor ridica din umeri și vă vor trata ca pe niște copii!
Dar dacă le spuneți: ”Planeta de pe care micul prinț vine este
”asteroidul B 612” atunci e clar că vor fi convinși și vă vor lă sa în pace
cu întrebă rile. Așa sunt oamenii mari. Nu trebuie să le purtă m pică .
Copiii trebuie să fie foarte înțelegă tori cu oamenii mari.
Dar, bineînțeles, noi cei care râdem de numere suntem cei care
înțelegem cel mai bine viața! Mi-ar fi plă cut să pot începe această
poveste în felul basmelor cu prinți și cu prințese. Mi-ar fi plă cut să
spun:
”A fost o dată ca niciodată un prinț micuț care locuia pe o
planetă un pic mai mare decâ t el și că tâ njea atâ t de tare să aibă și el
un prieten...” Pentru cei care înțeleg viața, asta ar fi pă rut mult mai
adevă rat.
Că ci nu-mi place să mi fie citită cartea superficial.
Mă încearcă atâ ta tristețe povestind aceste amintiri. Au trecut
deja șase ani de câ nd prietenul meu a plecat împreună cu oița sa.
Dacă încerc aici să -l descriu, este pentru că nu vreau să -l uit. Este trist
să dai uită rii un prieten. Nu toată lumea a avut un prieten. Ș i aș putea
deveni ca unul dintre acei oameni mari pe care nu-i interesează decâ t

11
cifrele. Așadar și pentru asta am cumpă rat o cutie de culori și
creioane. E dur să te reapuci de desenat, la vâ rsta mea, în condițiile în
care n-am mai avut alte tentative în afară de cea cu șarpele boa închis
și cea cu șarpele boa deschis, la vâ rsta de șase ani! Firește că aș
încerca să fac portrete câ t mai asemă nă toare posibil modelului. Însă
nu sunt foarte sigur de reușită . Un desen merge, iar altul nu mai
seamă nă deloc. Mă înșel de asemeni un pic și asupra staturii sale.
Micul prinț e aici fie prea mare, colo fie prea mic. Am îndoieli și
asupra culorii costumului să u. În felul acesta bâ jbâ i pe ici, pe colo,
mai bine, mai ră u. În sfâ rșit, voi greși poate și asupra câ torva detalii
mai importante. Însa asta va trebui să mi-o iertați. Prietenul meu nu-
mi dădea niciodată explicații. Mă credea poate asemă nă tor lui. Doar
că eu, din pă cate, nu mă pricep să vă d oițe prin pereții lă zilor. Mă
asemă n un pic poate oamenilor mari. Trebuie să fi îmbă trâ nit.

CAPITOLUL 5

În fiecare zi mai aflam câ te ceva despre planetă , despre plecare,

despre că lă torie. Toate acestea veneau treptat, după cum ne purta
forța imaginară a gâ ndurilor. Astfel, în a treia zi, am aflat despre
drama baobabilor.
Dar și de această dată a fost tot mulțumită oii, că ci micul prinț
mi-a pus brusc niște întrebă ri, cuprins parcă de o îndoială gravă :
- Este adevă rat, nu-i așa, că oile mă nâ ncă arbuști?
- Da. E adevă rat.
- Ah! Sunt fericit.

12
 Nu înțelegeam de ce era atâ t de important pentru el faptul că
oile mâ ncau arbuști... Dar micul prinț a adă ugat:
- Prin urmare, oile mă nâ ncă și baobabi?
I-am atras atenția micului prinț că baobabii nu sunt niște
arbuști, ci niște copaci mari, atâ t de mari câ t niște biserici, și că , deși
ar lua cu el o turmă întreagă de elefanți, această turmă tot n-ar ajunge
să doboare mă car un singur baobab.
Ideea cu turma de elefanți îl fă cu pe micul prinț să râ dă :
- Ar trebui puși unii peste alții...
Dar tot el remarcă cu înțelepciune:
- Baobabii, înainte să crească , încep prin a fi mici.
- Exact! Dar de ce vrei tu ca oile tale să mă nâ nce baobabi?
Îmi ră spunse: ”Pă i, să vedem!” animat parcă de puterea unei
evidențe. A trebuit să fac un efort mare de ințelegere pentru a
dezelega de unul singur această enigmă .
Într-adevă r, pe planeta micului prinț, existau, ca pe toate
planetele, plante bune și plante rele. Prin urmare, semințe bune de la
ierburile bune și semințe rele de ierburile rele. Însă semințele sunt
invizibile. Ele dorm în taina pă mâ ntului pâ nă câ nd una dintre ele este
cuprinsă de fantezia trezirii. Atunci ea se întinde și împinge mai întâ i
timid spre soare un firicel dră gă laș de ră murică . Putem să o lă să m să
crească după bunul ei plac, dacă este vorba despre o ridiche sau
despre un trandafir. Dar, dacă este vorba despre o plantă rea, trebuie
să o smulgem imediat, îndată ce am ză rit-o. Erau semințe teribile pe
planeta micului prinț... Erau semințe de baobabi. Solul planetei era
infestat. Or, dacă lă să m un baobab să crească prea mare, nu mai
putem niciodată să scă pă m de el. Ajung să încurce toată planeta. O

13
stră pung cu ră dă cinile lor. Ș i cum planeta este așa de mică , și
baobabii așa de numeroși, o vor face să explodeze.
- E o chestiune de disciplină , îmi spunea mai tâ rziu micul prinț.
După ce ți-ai ispră vit toaleta de dimineață , trebuie să te îngrijești
riguros de toaleta planetei. Trebuie să -ți impui regulat o muncă de
smulgere a baobabilor imediat ce îi deosebești de trandafiri cu care
se aseamană mult câ nd sunt foarte tineri. Este o muncă destul de
plictisitoare, dar totuși ușoară .

Ș i într-o zi mă sfă tui să -mi dau silința să realizez un desen

frumos pentru ca lucrul acesta să le intre bine în cap copiilor de la
mine de acasă .
-Dacă vor că lă tori într-o zi, îmi spunea el, asta le-ar putea fi de
folos. Uneori nu sunt neajunsuri dacă lași munca pe mai tâ rziu. Însă ,
dacă este vorba de baobabi, este întotdeauna o catastrofă . Chiar am
cunoscut o planetă locuită de un leneș. Trecuse cu vederea trei
arbuști.

14
 Ș i, respectâ nd indicațiile micului prinț, am desenat această
planetă . Nu-mi place chiar deloc să -mi iau un ton moralist. Dar
pericolul baobabilor este atâ t de puțin cunoscut și riscurile care
decurg sunt atâ t de însemnate pentru cel ce se ră tă cește pe un
asteroid, încâ t pentru întâ ia dată fac excepție în privința reticențelor
mele și spun: ”Copii! Fiți atenți la baobabi!” De aceea am muncit atâ t
de mult la acest desen, pentru a-mi avertiza prietenii asupra
primejdiei pe lâ ngă care treceau de multă vreme, ca și mine, fă ră să o
știe. Lecția pe care o dă deam merita oseteneala. O să vă întrebați
poate: De ce nu există în această carte alte desene la fel de grandioase
ca aceste desen cu baobabi? Ră spunsul e foarte simplu: Am încercat
dar nu am reușit. Atunci câ nd am desenat baobabii am fost animat de
sentimentul urgenței.

15
 CAPITOLUL VI

Ah, micule prinț, am înțeles, astfel, puțin câ te puțin, mica ta

viața melancolică . Multă vreme n-avuseseși altă distracție decâ t
dulceața apusurilor de soare. Am aflat acest nou detaliu în dimineața
celei de-a patra zi, câ nd mi-a spus:
- Îmi plac mult apusurile de soare. Hai să vedem un apus de
soare...
- Dar trebuie să așteptă m...
- Ce să așteptă m?
- Să așteptă m ca soarele să meargă la culcare.
Ai pă rut, la început, foarte surprins și apoi ai râ s de tine însuți.
Ș i mi-ai spus:
- Mă cred mereu la mine acasă !
Într-adevă r. Câ nd e amiaza în Statele Unite, soarele apune în
Franța, toată lumea știe asta. Ar fi de ajuns să putem merge în Franța
într-un minut pentru a asista la un apus de soare. Dar, din pă cate,
Franța este prea departe. Însă , pe planeta ta atâ t de mică , ar fi
suficient să trag scaunul câ țiva pași mai încolo. Ș i ai vedea
crepusculul de fiecare dată câ nd o dorești.
- Într-o zi am vă zut un soare apunâ nd de patruzeci și trei de
ori!
Iar un pic mai tâ rziu a adă ugat:
- Tu știi... câ nd suntem prea triști ne place să vedem apusuri de
soare...

16
 - Așadar în ziua celor patruzeci și trei de apusuri ai fost atâ t de
trist?
Însă micul prinț nu ră spunse la această întrebare.

CAPITOLUL VII

Într-a cincea zi, tot mulțumită oii, mi-a fost dezvă luit acest
secret al vieții micului prinț. M-a întrebat sever, fă ră niciun preambul
și fă ră ocolișuri, ca și câ nd acea întrebare ar fi fost rodul unei
probleme îndelung meditate în tă cere:
- O oaie, dacă mă nâ ncă arbuști, mă nâ ncă de asemeni și florile?
- O oaie mă nâ ncă tot ce o înconjoară .
- Chiar și florile cu ghimpi?
- Da. Chiar și florile cu ghimpi.
- Atunci ghimpii la ce folosesc?
Nu știam ce să -i ră spund. Eram oricum ocupat, încercam să
deșurubez un șurub prea strâ ns de la motorul avionului meu. Eram
foarte îngrijorat, căci pana de motor începea să -mi apară ca foarte
gravă și apa de bă ut care se epuiza mă fă cea să mă tem din ce în ce
mai tare.
- Ghimpii la ce folosesc?
Micul prinț nu renunța niciodată la o întrebare, o dată lansată .
Eram iritat de șurubul ce refuza să se deschidă și i-am ră spuns
aiurea, absolut la întâ mplare:
- Ghimpii... nu sunt buni la nimic... este o pură ră utate din
partea florilor!
- Oh!
Dar după o tă cere el îmi aruncă , cu un fel de ranchiună :
- Nu te cred! Florile sunt firave. Sunt Naive. Se consolează și ele
cum pot. Se cred îngrozitoare cu ghimpii lor.
N-am ră spuns nimic. În clipa aceea îmi spuneam: ”Dacă șurubul
acesta mai rezistă mult, îl voi face să sară dintr-o lovitură de ciocan.”
Însă micul prinț îmi deranjă din nou gâ ndurile.
- Ș i tu crezi că florile...
- Dar nu! Nu! Nu cred nimic! Am ră spuns la întâ mplare, absolut
aiurea. Eu mă ocup de lucruri serioase!
Ș i mă privi uluit.
- Lucruri serioase!
Mă vedea cu ciocanul în mâ nă și cu degetele negre pline de
unsoare, aplecat deasupra unui obiect care i se pă rea foarte urâ t.
- Vorbești ca oamenii mari!

17
 Vorba asta m-a fă cut să -mi fie un pic rușine. Însă , fă ră milă , a
adă ugat:
- Tu confunzi tot... le amesteci pe toate!
Era cu adevă rat foarte iritat. Își scutura în vâ nt pletele aurii:
- Cunosc o planetă unde se află un domn cu o față că ră mizie.
Niciodată nu a mirosit o floare. Niciodată nu a privit o stea. Niciodată
nu a iubit pe nimeni. Niciodată n-a fă cut altceva decâ t socoteli. Ș i
toată ziua repetă ca tine: ”Sunt un om serios! Sunt un om serios!” și
asta îl face să se umfle în pene de mâ ndrie. Însă el nu este un om, este
o ciupercă !
- O ce?
- O ciupercă !
Micul prinț era acum palid tot de furie.
- De milioane de ani florile fac ghimpi. De milioane de ani oile
mă nâ ncă florile. Ș i nu este deloc serios să cauți a pricepe de ce ele își
dau osteneala să facă ghimpi care nu folosesc niciodată la nimic? Nu
este oare important ră zboiul oilor cu florile? Nu este oare lucrul
acesta serios și mai important decâ t socotelile unui domn gras și roșu
la față ? Ș i dacă eu cunosc o floare unică în lume, care nu mai există
nică ieri în altă parte, decâ t pe planeta mea, și pe care o oiță o poate
nimici dintr-o dată , uite așa, într-o dimineață , fă ră să -și dea seama de
ceea ce face, asta nu este important?

Roși, apoi reluă :

- Dacă cineva iubește o floare care nu există decâ t într-un
singur exemplar printre milioanele de stele, asta este suficient pentru
ca acel cineva să fie fericit câ nd le privește. Își spune: ”Floarea mea
este undeva acolo printre stele...” Iar dacă oaia mă nâ ncă floarea, este

18
pentru el ca și câ nd toate stele s-ar stinge brusc! Asta nu este
important!
Nu am putut să mai spun nimic altceva. El izbucni brusc în
lacrimi. Se lă sase noaptea. Iar eu lă sasem deoparte uneltele. Nu-mi
mai pă sa de cican, de șurub, de sete și de moarte. Se afla pe o stea, pe
o planetă , planeta mea, Terra, un mic prinț care trebuia consolat. L-
am luat în brațe. L-am legă nat. Ș i îi spuneam: ”Floarea pe care tu o
iubești nu este în pericol... Îi voi desena o botniță oii tale... O să -i
desenez florii și o armură ... Eu...” Nu știam prea bine ce să -i mai spun.
Mă simțeam stâ ngaci. Nu știam cum să ajung la el, cum să mă apropii
de el... Este un ținut atâ t de misterios ținutul lacrimilor.

CAPITOLUL VIII

Am învă țat destul de repede să cunosc mai bine această floare.

Existaseră întotdeauna, pe planeta micului prinț, flori foarte simple,
împodobite cu un singur râ nd de petale, care nu ocupau deloc spațiu
și care nu deranjau pe nimeni. Ele apă reau pur si simplu, dimineața,
în iarbă și apoi, seara, se stingeau. Aceea, însă , germinase într-o zi
dintr-o să mâ nță adusă nu se știe de unde și micul prinț veghease de
foarte aproape acest firicel care nu semă na cu celelalte. Acesta putea
fi un nou soi de baobab. Dar arbustul încetă brusc să mai crească și se
pregă tea să -și ză mislească floarea. Micul prinț, care asistase la
creșterea mugurelui enorm, simțea ce de acolo ar putea ieși la lumină
o apariție miraculoasă , însă floarea nu înceta din a se pregă ti a fi mai
frumoasă , la adă postul încă perii ei verzi. Ea își alegea cu mare grijă
culorile. Se înveșmâ nta încet, își potrivea petalele una câ te una. Nu
vroia să se arate mototolită precum macii. Nu vroia să se ivească
decâ t în deplina splendoare a frumuseții sale. Ei, da! Era foarte
cochetă ! Toaleta sa misterioasă durase zile și zile întregi. Ș i apoi, iată
că într-o dimineață chiar la ră să ritul soarelului ea își dezvă lui
frumusețea.
Ș i ea, care muncise îndelung cu atâ ta meticulozitate, a spus
că scâ nd:
- Ah, Abia mă trezesc... Vă rog să mă iertați... Sunt încă toată
ciufulită ...
Micul prinț atunci nu-și putea conteni admirația:
- Câ t de frumoasă ești!

19
 - Nu-i așa?! ră spunse încetișor floarea. M-am nă scut odată cu
soarele...
Micul prinț își dă du bine seama că ea nu era prea modestă , dar
că era atâ t de înduioșă toare.
-Este timpul, cred, pentru micul dejun, adă ugase ea curâ nd.
Dacă ai avea bună tatea să te gâ ndești la mine...
Ș i micul prinț, foarte confuz, fusese să caute o stropitoare cu
apă proaspă tă pe care i-o servise florii.

Astfel floarea începuse să -l ză pă cească cu vanitatea sa un pic

cam neîncreză toare. Într-o zi, de pildă , vorbindu-i despre cei patru
spini ai să i, floarea îi spuse micului prinț:

20
 - Pot veni tigrii cu ghearele lor!

- Nu sunt tigri pe planeta mea, ripostă micul prinț, și apoi tigrii

nu mă nâ ncă iarbă .
- Eu nu sunt iarbă , ră spunse încetișor floarea.
- Iartă -mă ...
- Nu mă tem de tigri, ci am oroare de curenții de aer. Nu ai
cumva un paravan?

”Oroare de curenți de aer... Nu e nicio șansă pentru o planetă ca

a mea, remarcase micul prinț. Floarea asta e foarte capricioasă .”

21
 - Seara mă vei proteja cu un glob. E prea frig aici la tine. Cred că
m-am instalat greșit. De acolo de unde vin eu...

Dar își întrerupse vorba... Ajunsese aici sub forma unei semințe.
Nu știa absolut nimic despre celelalte lumi. Umilită de faptul că se
lă sase surprinsă pe câ nd se pregă tea să spună o minciună atâ t de
naivă , floarea tuși de două -trei ori, pentru a-l pă că li pe micul prinț:
- Ș i paravanul acela?...
- Pă i tocmai ce mă pregă team să -l caut câ nd tu ai început să -mi
vorbești...
Atunci își înteți tusea și mai mult pentru a-l determina pe micul
prinț să aibă totuși remușcă ri.
Astfel, micul prinț, în ciuda bună voinței dragostei sale,
începuse repede să se îndoiască de ea. Luase în serios niște cuvinte
fă ră împortanță și devenise foarte nefericit.
- Ar fi trebuit să n-o ascult, îmi mă rturisi el într-o zi, nu trebuie
să ascultă m florile niciodată , Trebuie doar să le privim și să le
mirosim. Floarea mea îmi înmiresma planeta dar nu știam să mă
bucur de asta. Povestea aceea cu ghiarele, care mă enervase atâ t de
ră u, ar fi trebuit, dimpotrivă , să mă înduișeze...
El mi se destă nui mai departe:
- Atunci nu am fost în stare să înțeleg nimic! M-am mulțumit să
o pot judeca după actele sale și nu după cuvintele ei... Îmi înmiresma
și lumina planeta. N-ar fi trebuit niciodată să fug! Dimpotrivă , ar fi
trebuit să -i intuiesc tandrețea ascunsă în spatele nevinovatelor sale

22
șiretlicuri. Florile sunt atâ t de contradictorii! Însă eram mult prea
tâ nă r pentru a ști să o iubesc.

CAPITOLUL IX

Cred că el s-a folosit, pentru a evada, de un stol de gâ ște

să lbatice migratoare. În dimineața plecă rii și-a pus în ordine planeta.
Cu grijă cură ță de funingine coșurile vulcanilor activi. Era atâ t de
comod pentru a-și încă lzi dimineața micul dejun cu ajutorul lor. Avea
pe planeta sa de asemeni și un vulcan stins. Dar, după cum însuși
spunea: ”Nu se știe niciodată !” Cură ța așadar de funingine și vulcanii
stinși. Dacă sunt bine cură țați, vulcanii ard cu o flacă ră liniștită ,
constant și fă ră erupții. Erupțiile vulcanice sunt asemenea flă că rilor
chimice. Evident că , pe planeta noastră , suntem mult prea mici
pentru a cură ța coșurile vulcanilor. De aceea ei ne aduc atâ t de multe
nenorociri.

23
 Micul prinț mai smulse de asemeni, nu fă ră melancolie, ultimele
mlă dițe de baobabi. Nu credea că va trebui să mai revină aici
vreodată . Însă toate aceste treburi familiare îi pă rură , în acea
dimineață , extrem de plă cute. Ș i, câ nd stropi pentru ultima oară
floarea, și se pregă tea să o pună la adă post, sub glob, își descoperise
pentru prima oară dorința de a plâ nge.

- Adio, spuse el florii.

Dar ea nu ră spunse nimic.
- Adio, repetă el.
Floarea tuși. Însă nu fusese nicidecum din cauza guturaiului.

24
 - Am fost o proastă , îi spuse ea în sfâ rșit. Ț i-am cerut iertare.
Încearcă să fii fericit.
Fu surprins de absența reproșurilor. Continua să ră mâ nă acolo
complet ză pă cit, cu globul de sticlă în aer. Nu înțelegea acea dulce
senină tate a florii.
- Da, te iubesc, îi spuse floarea. Din cauza mea, tu n-ai avut
habar de asta. Oricum nu mai are nici o importanță . Ș i tu ai fost la fel
de nă tâ ng ca mine. Încearcă să fii fericit. Uită de globul ă sta. Nu mai
am nevoie de el.
- Dar vâ ntul...
- Nu-s chiar atâ t de ră cită ... Aerul proaspă t la nopții o să -mi facă
bine. Sunt o floare.
- Dar gâ ngă niile...
- Trebuie să suport două sau trei omizi dacă vreau să cunosc
fluturii. Se pare că sunt atâ t de frumoși. Altfel cine mă va mai vizita?
Tu vei fi departe. Câ t despre animalele mari, nu mă tem de nimic. Am
și eu gheruțele mele.
Ș i-mi ară tă naiv cei patru spini ai să i. Apoi continuă :
- Nu mai pierde vremea, e agasant. Ai hotă râ t să pleci. Du-te!
Că ci nu voia să fie vă zută plâ ngâ nd. Era o floare nefiresc de
orgolioasă ...

CAPITOLUL X

Se afla în regiunea asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 și 330.

Începu așadar prin a-i vizita pentru a că uta aici o ocupație și pentru a
se instrui.
Cea dintâ i planetă era locuită de un rege. Un rege care stă tea,
îmbră cat în purpură și hermină , pe un tron foarte simpu și totuși
majestuos.

- Ah! Iată un supus, exclamă regele câ nd îl ză ri pe micul prinț.

25
 Ș i micul prinț se întreba:
”Oare cum poate el să mă recunoască dacă nu m-a văzut
niciodată pâ nă acum?!”
Nu știa că , pentru regi, lumea este simplificată . Toți oamenii
sunt niște supuși.
- Apropie-te să te văd mai bine, îi spuse regele care era tare
mâ ndru de a fi, în sfâ rșit, rege pentru cineva.
Micul prinț privi în jurul să u că utâ nd un loc să se așeze, dar
planeta era blocată în întregime de minunata mantie de hermină .
Ră mase în picioare, și, cum era obosit, începu să caște.
- Este împotriva etichetei să caști în prezența unui rege, îi spuse
monarhul. Îți interzic acest lucru.
- Nu mă pot abține, ră spunse micul prinț foarte jenat. Am fă cut
o lungă că lă torie și n-am dormit...
- Atunci, îi spuse regele, îți poruncesc să caști. N-am mai vă zut
pe cineva cascâ nd de atâ ta amar de vreme. Că scatul pentru mine este
o curiozitate. Hai! Mai cască . E un ordin.
- Mă intimidează ... nu mai pot... zise micul prinț roșind.
- Hm! Hm! ră spunse regele. Atunci îți... îți... îți poruncesc atâ t să
caști, câ t și să ...
Se bâ lbâ i un pic și pă ru ofensat.
Că ci regele ținea în primul râ nd ca autoritatea sa să -i fie
respectată . Nu tolera nesupunerea. Era un monarh absolut. Dar cum
era foarte bun, dădea porunci rezonabile.
”Dacă aș porunci, obișnuia să spună , dacă aș porunci unui
general să se tranforme într-o pasă re de mare și generalul nu s-ar
supune, aceasta n-ar fi din vina generalului. Asta ar fi din vina mea.”
- Aș putea să mă așez? Întrebă timid micul prinț.
- Îți poruncesc să te așezi, îi ră spunse regele, care își așeză
majestuos un segment din minunatul să u mantou de hermină .
Însă micul prinț se mira. Planeta era minusculă . Peste ce anume
putea regele cu adevă rat să domească aici?!
- Sire, îi spuse, vă cer iertare că vă întreb...
-Îți poruncesc să mă întrebi, se gră bi regele să spună .
- Sire... peste ce anume domniți?
- Peste tot, ră spunse regele, cu o mare simplitate.
- Peste tot?!
Regele cu un gest discret ară tă planeta sa, celelalte planete și
stelele.
- Peste toate astea?! zise micul prinț.
- Peste toate astea... ră spunse regele.

26
 Că ci nu era numai un monarh absolut, ci era și un monarh
universal.
- Ș i stelele vă dau ascultare?
- Firește, îi spuse regele. Ele mă ascultă imediat. Nu tolerez
indisciplina.
O așa putere îl minună pe micul prinț. Dacă și el ar fi avut-o, ar
fi putut asista, nu la patruzeci și patru, ci la șaptezeci și două sau
chiar la o sută , sau la două sute de apusuri de soare în aceeași zi, fă ră
să -și mute niciodată scaunul! Ș i, cum amintirea micii sale planete
pă ră site îl fă cu să se simtă un pic trist, îndră zni să -i solicite regelui o
favoare:
- Aș vrea să vă d un apus de soare... Faceți-mi plă cerea asta...
Porunciți soarelui să apună ...
- Dacă aș porunci unui general să zboare din floare în floare
asemenea unui fluture, sau să scrie o tragedie, sau să se preschimbe
într-o pasă re de mare, și dacă generalul nu ar executa ordinul primit,
cine ar fi de vină , el sau eu?
- Dumneavoastră ați fi de vină , spuse ferm micul prinț.
- Exact. Trebuie să ceri de la fiecare ceea ce fiecare poate da,
reluă regele. Autoritatea se susține mai întâ i pe rațiune. Dacă
poruncești poporului tă u să se arunce în mare, acesta va face
revoluție. Am dreput să cer să mi se dea ascultare atâ ta timp câ t
poruncile mele sunt rezonabile.
- Ș i atunci apusul meu de soare? îi aminti micul prinț care
niciodată nu uita o întrebare o dată ce o pusese.
- Apusul tă u de soare îl vei avea. Îl voi cere. Dar voi aștepta,
după știința mea despre guvernare, ca împrejură rile să fie favorabile.
- Câ nd va fi asta? se interesă micul prinț.
- Hm! Hm! îi ră spunse regele, care consultă mai întâ i un
calendar mare, hm! hm!... Va fi, spre..., spre... va fi în seara asta cam pe
la ora șapte și patruzeci de minute. Ș i vei vedea cum mi se dă
ascultare.
Micul prinț că scă . Regreta că pierdea apusul de soare de pe
planeta sa. Ș i apoi deja se plictisea un pic:
- Nu prea mai am nimic de fă cut aici, îi spuse regelui. O să plec!
- Nu pleca! ră spunse regele care era atâ t de mâ ndru să aibă un
supus. Nu pleca, te fac ministru!
- Ce fel de ministru?
- Ministrul... justiției!
- Dar nu e nimeni de judecat!

27
 - Nu se știe, îi spuse regele. N-am mai fă cut demult turul
regatului meu. Sunt foarte bă trâ n, nu am atâ ta spațiu pentru o
caleașcă și mersul pe jos mă obosește.
-Oh! Deja am vă zut, spuse micul prinț care se aplecă puțin
pentru a arunca o privire pe cealaltă parte a planetei. Nu-i nimeni
acolo, nimeni...
- Atunci te vei judeca pe tine însuți, îi ră spunse regele. Este cel
mai dificil lucru. Este chiar mai greu să te judeci pe tine însuți decâ t
să judeci pe altul. Dacă reușești să te judeci corect, dovedește că ești
un adevă rat înțelept.
- Eu, spuse micul prinț, mă pot judeca pe mine însumi în oricare
alt loc. Nu am nevoie să locuiesc aici.
- Hm! Hm! zise regele, mi se pare totuși că pe planeta mea se
află pe undeva un șobolan bă trâ n. Îl aud noaptea. Ai putea judeca
șobolanul ă sta. Îl vei condamna la moarte din câ nd în câ nd. Astfel
viața sa va depinde de justiție. Însă îl ve grația de fiecare dată ca să -l
cruți. Nu este decâ t unul.
- Mie, ră spunse micul prinț, nu-mi place să condamn la moarte
și sunt din ce în ce mai hotă râ t să plec de aici.
- Nu, spuse regele.
Dar micul prinț, ispră vindu-și pregă tirile, nu dorea să -l
întristeze pe bă trâ nul monarh:
- Dacă maiestatea voastră ar dori să fie ascultat în mod
punctual, ar putea să -mi dea niște porunci rezonabile. Ar putea, de
pildă , să -mi poruncească să plec în mai puțin de un minut. Abia asta
mi se pare că sunt condiții favorabile...
Regele negâ sind nimic să -i ră spundă , micul prinț șovă i mai
întâ i, apoi, cu un oftat, o porni la drum.
- Te fac ambasadorul meu, se gră bi atunci să -i strige regele.
Avea un aer foarte autoritar.
”Oamenii mari sunt tare ciudați”, își spuse micul prinț, în sinea
lui, de-a lungul că lă toriei.

CAPITOLUL XI

A doua planetă era locuită de un vanitos:

-Ah! Ah! Iată vizita unui admirator! Exclamă de departe
vanitosul de îndată ce-l ză ri pe micul prinț.
Că ci, pentru vanitoși, ceilalți oameni sunt niște admiratori.
- Bună ziua, spuse micul prinț. Aveți o pă lă rie cam caraghioasă .

28
 -O port pentru a saluta, îi ră spunse vanitosul. Este pentru a
saluta câ nd sunt aclamat. Din pă cate, nu trece nimeni niciodată pe
aici.
- Ah, da? Zise micul prinț care nu prea pricepea.
- Lovește-ți mâ inile, una de alta, îl sfă tui vanitosul.
Micul prinț își lovea mâ inile una de cealaltă . Vanitosul salută
modest ridicâ ndu-și pă lă ria.
- Asta e mult mai amuzant decâ t vizita regelui, își spuse micul
prinț în sinea lui. Ș i începu să -și lovească palmele, una de cealaltă .
Vanitosul reîncepu să -l salute ridicâ ndu-și pă lă ria.
După aproape cinci minute de exercițiu, micul prinț se plictisi
de monotonia jocului:
- Ș i pentru ca pă lă ria să cadă , întrebă el, ce-ar trebui fă cut !
Însă vanitosul nu-l înțelesese. Pentru că ei, vanitoșii, nu înțeleg
niciodată decâ t laudele.
- Chiar mă admiri cu adevă rat atâ t de mult? Îl întrebă vanitosul
pe micul prinț.
- Ce înseamnă ”a admira”?
- A admira înseamnă să recunoști că sunt omul cel mai frumos,
cel mai bine îmbră cat, cel mai bogat și cel mai inteligent de pe
planetă .
- Pă i tu ești singur pe planeta ta!
- Fă -mi această plă cere. Admiră -mă totuși!
Ș i micul prinț se porni din loc.

29
 ”Oamenii mari sunt categoric tare ciudați”, își spuse în sinea lui,
de-a lungul că lă toriei.
CAPITOLUL XII

Urmă toarea planetă era locuită de un bețiv. Vizita aceasta, care,

deși a fost foarte scurtă , îl fă cu pe micul prinț să alunece într-o
melanolie profundă :
- Ce faci aici? îi spuse el bețivului, pe care-l gă si instalat în
tă cere înaintea unei gră mezi de sticle goale și o gră madă de alte sticle
pline.
- Beau, ră spunse bețivul cu un aer lugubru.

- De ce bei? îl întrebă micul prinț.

- Pentru a uita, ră spunse bețivul.
- Pentru a uita ce ? se informă micul prinț care deja îi plâ ngea
de milă .
- Pentru a uita că îmi este rușine, mă rturisi bețivul aplecâ nd
capul.
- Rușine de ce? se interesă micul prinț care vroia să -l ajute.
- Rușinea de a bea ! sfâ rși prin a spune bețivul care se închise în
sine definitiv, într-o tă cere adâ ncă .
Ș i micul prinț o porni la drum, perplex.
”Oamenii mari sunt categoric tare ciudați”, își spuse în sinea lui
micul prinț de-a lungul că lă toriei.

CAPITOLUL XIII

30
 A patra planetă era cea a unui om de afaceri.
Omul acesta era atâ t de ocupat încâ t nici mă car nu ridică capul
la sosirea micului prinț.

- Bună ziua, îi spuse acestuia. Ț igara dumneavoastră s-a stins.

- Trei plus doi fac cinci. Cinci plus șapte, doisprezece.
Doisprezece plus trei, cincisprezece. Bună ziua. Cincisprezece plus
șapte, două zeci și doi. Două zeci doi plus șase, două zeci și opt. N-am
timp s-o aprind din nou. Două zeci și șase plus cinci, treizeci și unu.
Of! Deci, în total, cinci sute unu milioane șase sute două zeci și două
de mii șapte sute treizeci și unu.
- Cinci sute milioane de ce?
- Poftim? Ești tot aici? Cinci sute milioane de... nu mai știu... Am
atâ ta treabă ! Sunt un om serios, eu... pe mine nu mă amuză vorbele
goale! Doi plus cinci, șapte...
- Cinci sute de milioane de ce? Repetă micul prinț care
niciodată în viața sa nu renunțase la o întrebare o dată ce o pusese.
Omul de afaceri ridică capul:
- De cincizeci și patru de ani de câ nd locuiesc pe această
planetă , n-am fost deranjat decâ t de trei ori. Prima oară a fost acum
două zeci și doi de ani, de câ tre un că ră buș care căzuse Dumnezeu știe
de unde. Producea un zgomot înfricoșă tor și din pricina asta am fă cut
patru greșeli de calcul. A doua oară a fost acum unsprezece ani, din
cauza unei crize de reumatism. Eu sunt om serios. A treia oară ... Iată !
Acum. Deci, ce spuneam?! cinci sute de milioane...
- Milioane de ce?

31
 Omul de afaceri pricepu că nu era nicio șansă de a avea liniște:
- Milioane de mici lucruri pe care le vedem uneori pe cer.
- Muște?
- Nu, chestii mici care stră lucesc.
- Albine?
- Nici vorbă . Chestiile alea aurii care îi fac pe leneși să viseze. Eu
însă sunt om serios! N-am timp să visez.
- Ah! Stele!
- Asta e. Stele.
- Ș i ce faci tu cinci sute de milioane de stele?
- Cinci sute unu milioane șase sute două zeci și două de mii
șapte sute treizeci și unu. Eu sunt om serios. Sunt precis.
- Ș i ce faci tu cu aceste stele?
- Ce fac cu ele?
- Da.
- Nimic. Le posed.
- Posezi stele?!
- Da.
- Pă i am văzut deja un rege care...
- Regii nu posedă . Ei ”domnesc” peste supuși. E complet diferit.
- La ce îți folosește faptul că posezi stele?
- Îmi folosește să fiu bogat.
- Ș i la ce îți folosește să fii bogat?
- Să cumpă r alte stele, dacă mai gă sește cineva.
”Acesta, își spuse în sinea lui micul prinț, gâ ndește cam la fel ca
bețivul meu”.
Totuși continuă să pună întrebă ri:
- Cum poate cineva să posede stele?
- Ale cui sunt stelele? ripostă , arță gos, omul de afaceri.
- Nu știu. Ale nimă nui.
- Atunci ele sunt ale mele, că ci am fost primul care s-a gâ ndit la
asta.
- Asta îți e de ajuns?
- Bineînțeles. Câ nd gă sești un diamant pe care nu-l revendică
nimeni, el este al tă u. Câ nd gă sești o insulă care nu aparține nimă nui,
ea este a ta. Câ nd ai primul o idee, o brevetezi: ea este a ta. Așa și eu
posed stelele, pentru că niciodată nimeni înaintea mea nu s-a gâ ndit
să le posede.
- Asta e adevă rat, zise micul prinț. Ș i ce faci cu ele?
- Le administrez. Le numă r și iar le numă r, spuse omul de
afaceri. E dificil. Dar sunt om serios!
Micul prinț nu era încă satisfă cut de ră spuns:

32
 - Eu, de pildă , dacă posed un fular, mi-l pun la gâ t și-l iau cu
mine. Dacă posed o floare, pot s-o culeg și s-o iau cu mine. Dar tu nu
poți să culegi stelele!
- Nu, dar pot să le depun la bancă .
- Ce vrea să -nsemne asta?
- Înseamnă că scriu pe o hâ rtiuță numă rul stelelor mele. Ș i apoi
închid cu cheia această hă rtie într-un sertar.
- Ș i asta-i tot?
- E suficient!
”Ce amuzant, gâ ndi micul prinț. Este atâ t de poetic. Dar nu e
deloc o treabă serioasă .”
Micul prinț avea idei cu totul diferite despre ceea ce înseamnă
lucrurile serioase pentru oamenii mari.
- Eu, de pildă , am o floare pe care o ud în fiecare zi. Am trei
vulcani pe care îi cură ț de funingine în fiecare să ptă mâ nă . Că ci îl
cură ț și pe cel stins. Nu se știe niciodată . Eu sunt util florii mele și de
asemeni vulcanilor mei, pe care îi posed. Dar tu?... tu nu ești util
stelelor tale.
Omul de afaceri deschise gura dar nu gă si nimic să -i ră spundă
și micul prinț porni la drum.
”Oamenii mari sunt cu desă vâ rșire extraordinari, își spunea în
sinea lui, de-a lungul că lă toriei.”

CAPITOLUL XIV

A cincea planetă era foarte curioasă . Era cea mai mică dintre
toate. Era acolo atâ ta spațiu câ t să așezi un felinar și un lampagiu.
Micul prinț nu reușea să -și explice la ce-ar putea folosi, în partea
această de cer, pe o planetă fă ră casă , nici populație, un felinar și un
lampagiu. Totuși el își spuse în sinea lui:
”Poate că omul ă sta este absurd. Totuși este mai puțin absurd
decâ t regele, decâ t vanitosul, decâ t omul de afaceri și decâ t bețivul.
Cel puțin munca lui are un sens. Câ nd aprinde felinarul e ca și cum ar
face să se mai nască o stea sau o floare. Câ nd își stinge felinarul, asta
face ca floarea sau steaua să adoarmă . E o ocupație foartă dră guță .
Este cu adevă rat util pentru că e ceva dră guț.”
Atunci câ nd ajunse pe planetă , îl salută respectuos pe lampagiu:
- Bună ziua. De ce tocmai ți-ai stins felinaru?
- Așa e consemnul, ră spunse lampagiul. Bună ziua.

33
 - Care este consemnul?
- Consemnul e să -mi sting felinarul. Bună seara.
Ș i îl aprinse din nou.
- Pă i acum de ce tocmai l-ai aprins iar?
- E consemnul, ră spunse lampagiul.
- Nu pricep, zise micul prinț.
- Nu-i nimic de înțeles, spuse lampagiul. Consemnul e consemn.
Bună ziua.
Ș i își stinse felinarul.
Apoi își șterse fruntea cu o batistă în carouri roșii.
- Fac o treabă teribilă . Altă dată era o treabă rezonabilă .
Stingeam dimineața si aprindeam seara. Aveam la dispoziție tot
restul zilei să mă odihnesc și tot restul nopții să dorm...
- Ș i de atunci consemnul s-a schimbat?
- Consemnul nu s-a schimbat, spuse lampagiul. Tocmai aici e
drama! De la un an la altul planeta se învâ rte din ce în ce mai repede
și consemnul nu s-a schimbat!
- Ș i atunci? zise micul prinț.
- Acum a ajuns să facă un tur într-un minut și nu mai am o
secundă de ră gaz. Aprind și stâ ng o dată pe minut!
- Asta e caraghios! La tine zilele durează un minut!
- Nu e deloc caraghios, spuse lampagiul. A trecut deja o lună
decâ nd vorbim împreună .
- O lună ?
- Da. Treizeci de minute. Adică treizeci de zile! Bună seara.
Ș i își aprinse iar felinarul.

34
 Micul prinț îl privea și îl îndră gea pe acest lampagiu care era
atâ t de dedicat consemnului să u. Își amintise de ră să riturile de soare
pe care dacă voia să le vadă trebuia să meargă odinioară să le caute
mutâ ndu-și scaunul. Vru să -și ajute prietenul:
- Tu știi... Cunosc un mijloc prin care ai putea să te odihnești
câ nd vei vrea...
- Aș vrea mereu, spuse lampagiul.
Că ci poți să fii totodată dedicat și leneș.
Micul prinț continuă :
- Planeta ta e așa de mică că ai putea să o înconjori din trei pași
mai mari. N-ai decâ t să mergi ușurel pentru a ră mâ ne mereu sub
soare. Câ nd vei vrea să te odihnești, vei merge pur și simplu... și ziua
va dura atâ ta timp câ t vei dori tu...
- Asta nu m-ajută foarte mult, spuse lampagiul. Ceea ce-mi
place în viață e să dorm.
- Nu-i nicio șansă , zise micul prinț.
- Nu-i nicio șansă , spuse lampagiul. Bună ziua.
”Ă sta, își spuse micul prinț, în timp ce își continua că lă toria,
ă sta va fi disprețuit de toți ceilalți, de rege, de vanitos, de bețiv, de
omul de afaceri. Totuși este singurul care nu mi se pare ridicol. Asta,
poate, pentru că se ocupă de altceva decâ t de sine însuși.”
Micul prinț suspină a pă rere de ră u și-și mai spuse:
- Acesta este singurul pe care aș fi putut să mi-l fac prieten. Însă
planeta sa e prea mică . Nu e loc pentru doi.
Ceea ce micul prinț nu îndră znea să mă rtursească e că regreta
planeta asta binecuvâ ntată datorită , mai ales, celor o mie patru sute
patruzeci de apusuri de soare pe durata două zeci și patru de ore !

CAPITOLUL XV

A șasea planetă era de zece ori ma vastă . Era locuită de un

domn bă trâ n care scria că rți enorme.

35
 - Ia te uită ! Un explorator! exclamă el la vederea micului prinț.
Micul prinț se așeză pe masă gâ fâ ind ușor. Că lă torise deja atâ t
de mult !
- De unde vii? îl întrebă domnul cel bă trâ n.
- Ce este cartea asta groasă ? zise micul prinț. Ce faceți aici?
- Sunt geograf, spuse domnul cel bă trâ n.
- Ce este un geograf?
- Este un savant care cunoaște unde se află mă rile, fluviile,
orașele, munții și deșerturile.
- Asta e tare interesant, zise micul prinț. În sfâ rșit o meserie
adevă rată ! Ș i aruncă o privire în jurul să u pe planeta geografului. Nu
vizitase încă o planetă așa de maiesoasă .
- E tare frumoasă planeta ta. Sunt și oceane pe ea?
- Nu am de unde să să știu, spuse geograful.
- Ah! (Micul prinț pă ru dezamă git.) Dar munți?
- Nu am de unde să știu, spuse geograful.
- Dar orașe, fluvii și deșerturi?
- Nici asta nu știu, spuse geograful.
- Pă i cum așa, doar sunteți geograf !
- Adevă rat, spuse geograful, dar nu sunt explorator. Îmi lipsesc
cu desă vâ rșire exploratorii. Nu geograful este cel ce numă ră orașele,
fluviile, munții, mă rile și oceanele. Geograful este prea important ca
să hoină rească . El nu-și pă ră sește niciodată biroul. Însă primește în
vizită exploratori. Îi întreabă și le notează amintirile. Iar dacă
amintirile unuia dintre ei i se par interesante, geograful face o
anchetă asupra seriozită ții exploratorului.
- De ce?
- Deoarece un explorator care minte antrenează catastrofe în
că rțile de geografie. De asemenea și un explorator care ar bea prea
mult.
- De ce?
- Pentru că bețivii vă d dublu. Atunci geograful ar nota doi
munți acolo unde nu există decâ t unul.
- Cunosc unul, spuse micul prinț, care ar fi un ră u explorator.
- E posibil. Deci, câ nd moralitatea exploratorului pare bună , se
face o anchetă asupra descoperirii sale.
- Se verifică ?
- Nu. E prea complicat. Însă se cere exploratorului să furnizeze
dovezi. Dacă , de pildă , este vorba despre o descoperirea unui munte
mare, i se cere să aducă de acolo pietre mari.
Deodată geograful se emoționă .

36
 - Dar tu, tu vii de departe! Ești un explorator! Îmi vei descrie
planeta ta!
Ș i, deschizâ ndu-și registrul, geograful își ascuți creionul. Mai
întâ i se notează cu creionul istorisirile exploratorilor. Pentru a le nota
cu cerneală se așteaptă ca exploratorul să furnizeze dovezi.
- Deci? întrebă geograful.
- Oh! Pe planeta mea, spuse micul prinț, nu e prea interesant,
totul e foarte mic. Am trei vulcani. Doi dintre ei sun activi și unul
stins. Dar nu se știe niciodată .
- Nu se știe niciodată , spuse geograful.
- Am și o floare.
- Nu se notează florile, spise geograful.
- Cum așa?! Nu e dră guț!
- Pentru că florile sunt efemere.
- Ce înseamnă : ”efemere”?
- Că rțile de geografie sunt cele mai prețioase că rți, spuse
geograful. Ele nu de demodează niciodată . E rar ca un munte să -și
schimbe locul. Este foarte rar ca un ocean să se golească de apă . Noi,
geografii, scriem despre lucrurile eterne.
- Dar vulcanii stinși se pot trezi, îl întrerupse micul prinț. Ce
înseamnă ”efemer”?
- Că vulcanii sunt stinși sau activi pentru noi ceilalți este același
lucru, spuse geograful. Ceea ce contează pentru noi este muntele.
Pentru că el nu se schimbă .
- Dar ce înseamnă ”efemer”? repetă micul prinț care, în viața sa,
nu renunțase niciodată la vreo întrebare o dată ce o pusese.
- Înseamnă ”ceva care e amenințat cu dispariția rapidă ”.
- Floarea mea este amenințată cu dispariția rapidă ?
- Bineînțeles.
”Care va să zică așa! Floarea mea este efemeră , își spuse micul
prinț, și nu are decâ t patru spini ca să se apere împotriva lumii! Ș i eu
am lă sat-o singurică acasă !”
Acesta a fost primul să u moment de regret. Dar își recă pă tă
curajul:
- Ce mă sfă tuiți să vizitez? întrebă el.
- Planeta Terra, îi ră spunse geograful. Are o reputație bună ...
Ș i micul prinț plecă gâ ndindu-se la floarea sa.

CAPITOLUL XVI

A șaptea palnetă fu așadar Terra.

37
 Terra nu este o planetă oarecare! Aceasta numă ră o sută
unsprezece regi (fă ră să fie uitați, bineînțeles, regii negrii), șapte mii
de geografi, nouă sute de mii de oameni de afaceri, șapte milioane și
jumă tate de bețivi, trei sute unsprezece milioane de vanitoși, adică
aproximativ trei sute două miliarde de oameni mari.
Pentru a vă face o idee despre dimensiunile Terrei o să vă spun
că înainte de invenția electricită ții trebuia să fie întreținută , pe un
ansamblu de șapte continente, o veritabilă armată de patru sute
șaizeci și două de mii cinci sute unsprezece lampagii.
Privită un pic mai de departe asta avea un efect spendid.
Mișcă rile acestei armate erau armonizate asemeni mișcă rilor unui
balet de operă . Mai întâ i venea turul lampagiilor din Noua Zeelandă și
Australia. După ce aceștia își aprindeau lampioanele și se duceau apoi
la culcare, intrau atunci în dans, la râ ndul lor, lampagii din China și
Siberia. Apoi și aceștia dispă reau în culise. Atunci venea râ ndul
lampagiilor din Rusia și India. Apoi a celor din Africa și Europa. Apoi
a celor din America de Sud. Apoi a celor din America de Nord. Ș i
niciodată ei nu greșeau ordinea în care trebuia să intre în scenă . Era
grandios.
Singurii, lampagiul unicului felinar de la Polul Nord și al
confratelui să u, lampagiul unicului felinar de la Polul Sud, își duceau
viața în idolență și lene. Munceau doar de două ori pe an.

CAPITOLUL XVII

Atunci câ nd vrem să facem glume, se întâ mplă să mințim un

pic. Tot așa și eu n-am fost prea cinstit vorbindu-vă despre lampagii.
Risc să dau o falsă impresie asupra planetei noastre celor care nu ne
cunosc încă . Oamenii ocupă foarte puțin loc pe pă mâ nt. Dacă cele
două miliarde de locuitori care locuiesc Terra ar sta în picioare și un
pic strâ nși unii lâ ngă alții, așa ca pentru un meeting, aceștia ar ocupa
un spațiu public de două zeci de mile lă țime și două zeci de mile
lungime. Umanitatea ar putea fi înghesuită pe cea mai mică insulă din
Pacific.
Oamenii mari, bineînțeles, nu vă vor crede. Își închipuie că
ocupă mult spațiu, Ei se cred importanți precum baobabii. Dar voi îi
veți sfă tui să facă un calcul. Ei adoră cifrele: treaba asta le va place.
Însă nu pierdeți timpul cu această pedeapsă școlă rească . E inutil.
Aveți încredere în mine.

38
 Micul prinț o dată ajuns pe Terra fu tare surprins de faptul cu
nu văzu pe nimeni. Îi era deja teamă de a nu se fi înșelat asupra
planetei, câ nd un inel de culoarea Lunii se mișca în nisip.
- Noapte bună , zise micul prinț la întâ mplare.
- Noapte bună , spuse șarpele.
- Pe ce planetă am nimerit ? întrebă micul prinț.
- Pe Terra, în Africa, ră spunse șarpele.
- Ah!... Nu e nimeni pe Terra?
- Aici e deșertul. Nu-i niciun om în deșert. Terra este mare,
spuse șarpele.
Micul prinț se așeză pe o piatră și-și ridică ochii spre cer:
- Mă întreb, spuse el, dacă stelele sunt aprinse pentru ca fiecare
să poată într-o bună zi să și-o gă sească pe a sa. Privește planeta mea.
E chiar deasupra noastră ... Câ t e de departe!
- E frumoasă , spuse șarpele. Cu ce treburi ai venit aici?
- Am necazuri cu o floare, zise micul prinț.
- Ah! fă cu șarpele.
Ș i se ră suci.
- Unde sunt oamenii? reluă , în sfâ rșit, micul prinț. Mă simt un
pic cam singur în deșert.
- Poți fi singur de asemeni și printre oameni, îi spuse șarpele.
Micul prinț îl privi îndelung.
- Ești un animal ciudat, îi spuse, în sfâ rșit, micul prinț, subțire
ca un deget...
- Dar sunt mai puternic dacâ t degetul unui rege, zise șarpele...
Micul prinț zâ mbi:
- Tu nu ești foarte puternic... nici mă car nu ai labe... nu poți nici
mă car că lă tori...

39
 - Te-aș putea duce chiar mai departe decâ t o navă , spuse
șarpele.
Ș i se încolă ci în jurul gleznei micului prinț ca o o bră țară de aur:
- Pe cel pe care îl ating îl redau pă mâ ntului de unde a ieșit,
spuse șarpele. Dar tu ești pur. Tu vii de pe o stea.
Micul prinț nu ră spunse nimic.
- Mi-e milă de tine, ești atâ t de plă pâ nd pe această planetă de
granit. Te-aș putea ajuta într-o zi dacă ți-e dor prea tare de planeta ta.
Aș putea…
- Oh! Am înțeles foarte bine, zise micul prinț. Dar de ce vorbești
mereu în enigme?
- Eu le dezleg pe toate, spuse șarpele.
Ș i au tă cut.

CAPITOLUL XVIII

Micul prinț traversă deșertul și nu întâ lni în calea sa decâ t o

floare. O floare cu trei petale, o floare neînsemnată .
- Bună ziua, spuse micul prinț.
- Bună ziua, zise floarea.
- Unde sunt oamenii? întrebă politicos micul prinț.
Floarea cum văzuse într-o zi trecâ nd o caravană ră spunse:

40
 - Oamenii? Există , cred, vreo șase sau șapte. I-am ză rit acum
câ țiva ani. Însă nu șii niciodată unde să -i gă sești. Vâ ntul îi poartă
aiurea. Le lipsesc ră dă cinile, asta îi deranjează mult.

- Adio, zise micul prinț.

- Adio, zise floarea.

CAPITOLUL XIX

Micul prinț urcă pe un munte înalt. Singurii munți pe care îi

cunoscuse vreodată erau cei trei vulcani care îi ajungeau pâ na la
genunchi. Ș i se folosea de vulcanul stins ca de un taburet.
”De pe un munte înalt ca acesta, își spuse el, aș ză ri dintr-o dată
toată planeta și toți oamenii...”
Dar nu ză ri nimic altceva decâ t vâ rfuri de rocă foarte ascuțite.

41
 - Bună ziua, spuse el la întâ mplare.
- Bună ziua... Bună ziua... Bună ziua... ră spunse ecoul.
- Cine sunteți? spuse micul prinț.
- Cine sunteți... Cine sunteți... Cine sunteți... ră spunse ecoul.
- Fiți prietenii mei! Sunt singur, spuse micul prinț.
- Sunt singur... sunt singur... sunt singur... ră spunse ecoul.
”Ce planetă ciudată ! gâ ndi el atunci. E foarte uscată , foarte
ascuțită și foarte să rată . Iar oamenilor le lipsește imaginația. Repetă
ceea ce le spui. La mine acasă aveam o floare: ea vorbea mereu
prima...”

CAPITOLUL XX

Se întâ mplă , însă , ca micul prinț, care, după ce mersese mult

timp traversâ nd nisipuri, stâ nci și ză pezi, să descopere în sfâ rșit o
stradă . Ș i toate stră zile duc întotdeauna înspre oameni.
- Bună ziua, spuse micul prinț.
Era o gră dină înflorită , de trandafiri. Ei semă nau foarte bine cu
floarea sa.

42
 - Cine sunteți? întrebă micul prinț, stupefiat.
- Suntem trandafiri, ră spunseră florile.
- Ah! fă cu micul prinț…
Ș i se simți foarte mâ hnit. Floarea sa îi povestise că era singura
din specia sa în tot spațiul universului. Ș i iată aici sunt cinci mii de
flori asemă nă toare, într-o singură gră dină !
”Ar fi foarte jignită , își spuse el, dacă ar vedea asta... ar tuși
enorm și s-ar preface că moare pentru a scă pa de ridicol. Iar eu aș fi
obligat la râ ndul meu să par că o îngrijesc, căci, altfel, pentru a mă
umili și pe mine, ea s-ar lă sa cu adevă rat pradă morții…”
Apoi își spuse: ”Mă credeam bogat că am o floare unică în tot
universul, dar nu posed decâ t un trandafir obișnuit. Asta împreună cu
cei trei vulcani ai mei care îmi ajung pâ nă la genunchi și din care unul
este stins, poate, pentru totdeauna… Toate astea nu fac din mine un
mare prinț…” Ș i, culcat în iarbă , plâ nse.

CAPITOLUL XXI

Atunci apă ru vulpea.

- Bună ziua, spuse vulpea.
- Bună ziua, ră spunse politicos micul prinț, care se întoarse dar
nu văzu nimic.

43
 - Sunt aici, spuse vocea, sub mă r…
- Cine ești? întrebă micul prinț. Ești tare frumoasă …
- Sunt o vulpe, ră spunse vulpea.
- Vino și te joacă cu mine, îi propuse micul prinț. Sunt așa de
trist…
- Nu pot să mă joc cu tine, spuse vulpea. Nu sunt îmblâ nzită .
- Ah ! fă cu micul prinț. Iartă -mă !
Dar după ce reflectă , adă ugă :
- Ce înseamnă ”a îmblâ nzi”?
- Nu ești de pe aici, spuse vulpea. Ce cauți?
- Caut oameni, zise micul prinț. Ce înseamnă ”a îmblâ nzi”?
- Oamenii, spuse vulpea, au puști și vâ nează . E foarte supă ră tor!
Ei cresc de asemeni și gă ini. E singurul lucru care îi înteresează . Cauți
gă ini ?

44
 -Nu, ră spunse micul prinț. Caut prieteni. Ce înseamnă ”a
îmblâ nzi”?
- E un lucru uitat de multă vreme, zise vulpea. Înseamnă ”a crea
legă turi…”
- A crea legă turi?
- Chiar așa, zise vulpea. Tu nu ești pentru mine decâ t un bă iețel
asemă nă tor a o sută de mii de alți bă ieței. Ș i nu am nevoie de tine. Iar
tu nu ai nevoie de mine nici atâ t. Nu sunt pentru tine decâ t o vulpe
asemă nă toare a o mie de alte vulpi. Însă , dacă tu mă îmblâ nzești, vom
avea nevoie unul de celă lalt. Tu vei fi pentru mine unic în lume. Iar eu
voi fi pentru tine unică în lume…
- Încep să -nțeleg, spuse micul prinț. Există o floare... Cred că ea
m-a îmblâ nzit...
- Tot ce se poate, zise vulpea. Pe pă mâ nt se văd tot felul de
lucruri...
- Oh, nu! Floarea mea nu este pe Terra, spuse micul prinț.
Vulpea pă ru foarte intrigată :
- E pe o altă planetă ?
- Da.
- Există vâ nă tori pe planeta aceea?
- Nu.
- Asta e chiar interesant! Dar gă ini?
- Nu.
- Nimic nu e perfect, suspină vulpea.
Dar vulpea reveni la ideea sa:
- Viața mea e monotonă . Eu vâ nez gă ini, vâ nă torii mă vâ nează
pe mine. Toate gă inile se aseamă nă între ele. Dar și toți oamenii se
aseamă nă între ei. Așa că mă cam plictisesc. Dar, dacă tu mă
îmblâ nzești, viața mea va fi însorită . Aș cunoaște zgomotul unui pas
care ar fi foarte diferit de toți ceilalți. Pașii altora m-ar face să mă

45
ascund în pă mâ nt. Al tă u însă m-ar scoate din vizuină , m-ar chema la
suprafață , așa ca o muzică . Ș i apoi privește! Vezi acolo câ mpurile de
grâ u? Eu nu mă nâ nc pâ ine. Grâ ul pentru mine este nefolositor.
Lanurile de grâ u nu-mi amintesc de nimeni și nimic. Ș i e trist lucrul
acesta ! Dar tu ai pă rul de culoarea aurului. Ș i asta va fi minunat
atunci câ nd tu mă vei îmblâ nzi! Grâ ul, care e auriu, mă va face să -mi
amintesc de tine. Ș i aș iubi foșnetul vâ ntului în lanurile de grâ u...
Vulpea tă cu și privi îndelung pe micul prinț:
- Te rog... îmblâ nzește-mă !, zise ea.
- Aș vrea, ră spunse micul prinț, dar nu am prea mult timp. Am
prieteni de descoperit și multe alte lucruri de cunoscut.
- Nu cunoaștem decâ t lucrurile pe care le îmblâ nzim, spuse
vulpea. Oamenii n-au timp să cunoască nimic. Cumpă ră lucruri de-a
gata fă cute toate de negustori. Dar cum nu există negustori prieteni,
oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, îmblâ nzește-mă pe
mine!
- Ce trebuie să fac? întrebă micul prinț.
- Trebuie să fii foarte ră bdă tor, ră spunse vulpea. La început te
vei așeza un pic mai departe de mine, cam așa, în iarbă . Eu te voi privi
cu coada ochiului iar tu nu vei spune nimic. Limbajul este o sursă de
neînțelegeri. Însă , cu fiecare zi ce trece, vei putea să te așezi un pic
mai aproape...
A doua zi micul prinț reveni.

46
 - Ar fi mai bine să revii la aceeași oră , spuse vulpea. Dacă vii, de
pildă , la ora patru după -amiază , încă de la ora trei voi începe să fiu
fericită . Cu câ t ora va avansa, cu atâ t mă voi simți mai fericită . La ora
patru, deja, mă voi agita și mă voi îngrijora; așa voi descoperi prețul
fericirii! Dar dacă vii oricâ nd, nu voi ști niciodată la ce oră să -mi
pregă resc inima... E nevoie de un ritual.
- Ce este ”un ritual”? întrebă micul prinț.
- E ceva de mult uitat, spuse vulpea. Este ceea ce face ca o zi să
pară diferită de alte zile, o oră de celelalte ore. Există un rirual, de
pildă , întâ lnit la vâ nă torii mei. Ei dansează joia cu fetele în sat. Atunci
joia este o zi minunată ! Mă voi plimba pâ nă la vie. Dacă vâ nă torii ar
dansa oricâ nd, zilele ar pă rea ca toate celelalte și n-aș avea deloc
vacanță .
Astfel micul prinț îmblâ nzi vulpea. Ș i câ nd ora plecă rii fu
aproape vulpea spuse:
- Ah! voi plâ nge.
- Este din vina ta, zise micul prinț. Nu-ți doream de loc ră ul, dar
tu ai vrut să te îmblâ nzesc...
- Bineînțeles, spuse vulpea.
- Dar o să plâ ngi! zise micul prinț.
- Desigur, spuse vulpea.
- În cazul ă sta nu vei câ știga nimic!
- Ba câ știg, spuse vulpea, datorită culorii grâ ului.
Apoi adă ugă :
- Mergi să vezi trandafirii. Vei înțelege că al tă u este unic în
lume. Câ nd vei reveni să -mi spui adio, îți voi face cadou un secret.
Micul prinț se duse să revadă trandafirii.
- Nu sunteți deloc asemă nă tori trandafirului meu, nu sunteți
încă nimic, le spuse. Nimeni nu v-a îmblâ nzit, iar voi nu ați îmblâ nzit
pe nimeni. Sunteți cum era vulpea mea. Nu era decâ t o vulpe
asemă nă toare a o sută de mii de alte vulpi. Dar după ce am fă cut-o
prietenul meu, ea este acum unică în lume.
Ș i trandafirii erau genate:
- Sunteți frumoase, dar pentru mine sunteți fă ră valoare, le mai
spuse el. N-aș putea muri pentru voi. Firește că un trecă tor obișnuit
va spune despre floarea mea de trandafir că vă seamă nă . Ea, singura,
e mai importantă decâ t voi toate, deoarece doar pe ea am stropit-o.
Doarece doar pe ea am protejat-o cu un paravan și-am acoperit-o
noaptea cu un glob de sticlă . Deoarece doar ei i-am omorâ t omizile
(în afară de două sau trei pe care i le-am lă sat pentru fluturi). Doar pe
ea am ascultat-o plâ ngâ ndu-se, lă udâ ndu-se sau uneori tă câ nd.
Deoarece doar ea este trandafirul meu.

47
 Ș i reveni la vulpe:

- Adio, spuse el.

- Adio, zise vulpea. Iată secretul meu. E foarte simpu. Nu vedem
bine decâ t cu inima. Esențialul este invizibil pentru ochi.
- Esențialul este invizibil pentru ochi, repetă micul prinț pentru
a ține minte.
- Timpul pe care l-ai pierdut pentru floarea ta este ceea ce face
ca trandafirul tă u să fie atâ t de important.
- Timpul pe care l-am pierdut pentru floarea mea... repetă micul
prinț pentru a-și aduce aminti.
- Oamenii au uitat acest adevă r, spuse vulpea. Dar tu nu trebuie
să -l uiți. Devii responsabil pentru totdeauna de ceea ce ai îmblâ nzit.
Ești responsabil de floarea ta...
- Sunt repsonsabil de floarea mea... repeta micul prinț pentru a
ține minte.

CAPITOLUL XXII

- Bună ziua, spuse micul prinț.

- Bună ziua, spuse acarul.
- Ce faci aici? întrebă micul prinț.
- Triez că lă torii în grupuri de câ te o mie, spuse acarul. Expediez
trenurile care îi aduc, câ nd la dreapta, câ nd la stâ nga.
Ș i iată că un tren rapid iluminat, bubuind ca tunetul, fă cu să
tremure cabina acarului.
- Sunt foarte gră biți, spuse micul prinț. Ce caută ?
- Nici mă car omul din locomotivă nu știe, ră spunse acarul.
Ș i bubui, în sens invers, un al doilea tren rapid iluminat.
- Se întorc deja? întrebă micul prinț...
- Nu sunt aceiași, zise acarul. E un schimb.
- Nu erau mulțumiți acolo unde erau?

48
 - Nu suntem niciodată mulțumiți acolo unde suntem, spuse
acarul.
Ș i bubui tunetul celui de-al treilea tren rapid iluminat.
- Cei din urmă îi urmă resc pe cei dintâ i? întrebă micul prinț.
- Nu urmă resc absolut nimic, spuse acarul. Ei dorm înă untru
sau mai bine cască . Singurii, copiii își mai turtesc nasul de vitrină .
- Doar copiii știu ce caută , spuse micul prinț. Își pierd timpul
pentru o pă pușă de câ rpe care devinde deodată foarte importantă , iar
dacă încercă m se le-o luă m, încep să plâ ngă ...
- Au noroc, zise acarul...

CAPITOLUL XXIII

- Bună ziua, spuse micul prinț.

- Bună ziua, spuse negustorul de pilule minune care potolesc
setea. Se înghite câ te una pe să ptă mâ nă și nu mai simți nevoia de a
bea apă .
- De ce vinzi tu așa ceva? întrebă micul prinț.
- E o importantă economie de timp, ră spunse negustorul.
Experții fac socotoli. Se economisec cincizeci și trei de minute pe
să ptă mâ nă .
- Ș i ce faceți în aceste cincizeci și trei de minute?
- Facem ce vrem...
”Eu, își spuse micul prinț, dacă aș avea cincizeci și trei de
minute de cheltuit, aș merge ușurel spre o fâ ntâ nă ...”

CAPITOLUL XXIV

Eram în a șasea zi de pană , în plin deșert, și ascultam povestea

negustorului de pilule minune bâ nd ultima pică tură de apă :
- Ah! i-am spus micului prinț, sunt foarte frumoase amintirile
tale, dar nu mi-am reperat încă avionul, nu mai am nimic de bă ut și
voi fi fost și eu fericit dacă puteam să merg ușurel spre o fâ ntâ nă .
- Prietena mea vulpea, îmi zise el...
- Micuțul meu bonom, nu e vorba numai despre vulpe!
- De ce?
- Pentru că vom muri de sete...
Nu pricepu raționamentul meu și îmi ră spunse:
- E bine dacă ai avut un prieten, chiar dacă o să mori. Eu sunt
fericit că am avut prietenă o vulpe.

49
 ”Nu își dă seama de pericol, îmi spuneam. Lui nu-i e nici sete,
nici foame. Îi e suficient un pic de soare...”
Însă mă privi și ră spunse gâ ndului meu:
- Ș i mie mi-e sete... să că ută m o fâ ntâ nă ...
Avui un gest de lehamite: e absurd să că ută m o fâ ntâ nă , la
întâ mplare, în imensitatea deșertului. Totuși ne-am pornit la drum.
Merseră m ore în șir, în tă cere. Noaptea că dea și stelele
începură să stră lucească . Le ză ream ca prin vis, avâ nd febră din
pricina setei. Cuvintele micului prinț dansau parcă în mintea mea:
- Îți mai e încă sete? l-am întrebat.
Însă nu-mi ră spunse la întrebare. Îmi spuse pur și simplu:
- Apa poate fi bună și pentru inimă ...
Nu i-am înțeles ră spunsul, dar am tă cut... Ș tiam foarte bine că
nu trebuie să -i pun întrebă ri.
Era obosit. Se așeză . M-am așezat și eu lâ ngă el. Ș i după o scurtă
tă cere, a spus:
- Stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care n-o vedem...
I-am ră spuns ”bineînțeles” și priveam, fă ră să vorbesc, cutele
nisipului sub lumina misterioasă a lunii.
- Deșertul este frumos, adă ugă el...
Era adevă rat. Mereu am iubit deșertul. Te așezi pe o dună . Nu
vezi nimic. Nu auzi nimic. Ș i cu toate acestea ceva stră lucește undeva
în tă cere...
- Ceea ce înfrumusețează deșertul, spuse micul prinț, este că
ascunde o fâ ntâ na undeva...
Am fost surprins că înțeleg așa deodată acea misterioasă
stră lucire a nisipului. Câ nd eram un bă iețel locuiam într-o că suță
veche și legenda povestea că acolo fusese îngropată o comoară .
Bineînțeles că nimeni niciodată n-a știut să o descopere, poate că nici
n-a că utat-o. Prin acest lucru încâ nta această casă . Casa mea
ascundea o taină în adâ ncul inimii ei...
- Da, am spus micului prinț, fie că este vorba despre casă ,
despre stele sau despre deșert, ceea ce face frumusețea lor este
invizibil!
- Sunt bucuros, spuse el, că ești de acord cu vulpea mea.
Cum micul prinț adormise, l-am luat în brațe și m-am pornit din
nou la drum. Eram emoționat. Mi se pă rea că țin în brațe o comoară
fragilă . Mi se pă rea că nu există nimic mai fragil pe Pă mâ nt. Priveam,
sub lumina lunii, acea frunte pală , ochii aceia închiși, șuvițele de pă r
care tremurau în vâ nt și îmi spuneam: ”Ceea ce vă d aici nu e decâ t o
coajă . Lucrul cel mai important e invizibil.”

50
 Cum buzele sale întredeschise schițau un zâ mbet pe jumă tate
mi-am mai spus: ”Ceea ce mă emoționează atâ t de tare la micul prinț
adormit acum, este fidelitatea sa pentru o floare, este imaginea unui
trandafir care luminează în el ca flacă ra unei lă mpi, chiar și atunci
câ nd doarme...” Îl simțeam încâ și mai fragil. Lă mpile trebuie
protejate: o pală de vâ nt poate să le stâ ngă ...
Ș i tot mergâ nd așa, am dat peste o fâ ntâ nă în revă rsatul zorilor.

CAPITOLUL XXV

- Oamenii, spuse micul prinț, se înghesuiesc în trenuri rapide,

dar nu știu de ce și ce anume caută . Atunci se agită și se învâ rt în cerc
fă ră rost...
Ș i mai adă ugă :
- Nu merită osteneala...
Fâ ntâ nă peste care am dat nu semă na cu celelalte fâ ntâ ni
sahariene. Fâ ntâ nile sahariene sunt simple gă uri să pate în nisip. Însă
aceasta semă na mai curâ nd cu o fâ ntâ nă dintr-un sat. Doar că nu
exista niciun sat și mi se pă rea că visez:
- E straniu, i-am spus micului prinț, totul e pregă tit: scripetele,
gă leata și frâ ngia...
Râ se, atinse frâ nghia, roti scripetele. Ș i scripetele gemu ca o
giruetă câ nd vâ ntul a dormit mult timp.

51
 - Ascultă ! spuse micul prinț. Ascultă cum trezim fâ ntâ na, iar ea
câ ntă ...
Nu voiam să -l las să facă vreun efort:
- Lasă -mă pe mine, i-am spus eu, e prea greu pentru tine.
Am ridicat ușor gă leata pâ nă la marginea fâ ntâ nii, pe care am
fixat-o bine la nivel. În urechi îmi persista câ ntecul scripetelui și, în
apa care încă mai tremura, vedeam scâ nteind soarele.
- Mi-e sete de apa asta, spuse micul prinț, dă -mi să beau...
Ș i am înțeles ce că utase!
Am ridicat gă leata pâ nă la nivelul buzelor lui. A bă ut cu ochii
închiși. Era dulce ca o să rbă toare. Se nă scuse din mers, sub lumina
stelelor, din câ ntecul scripetelui, din efortul brațelor mele. Era o
binecuvâ ntare pentru inimă , ca un dar. Pe câ nd eram un bă iețel,

52
lumina bradului de Cră ciun, muzica sfintelor taine de la miezul nopții,
dulceața zâ mbetelor creau astfel toată stră lucirea cadoului de
Cră ciun pe care îl primeam.
- Oamenii de pe planeta ta, spuse micul prinț, cultivă cinci mii
de trandafiri într-o singură gră dină ... și nu gă sesc acolo ceea ce
caută ...
- Ș i nici n-or să gă sească , am ră spuns eu...
- Dar cu toate astea ceea ce caută ar putea fi gă sit într-un singur
trandafir sau în puțină apă ...
Ș i micul prinț adă ugă :
- Ochii sunt orbi. Trebuie să că ută m cu inima.
Bă usem apă . Respiram din nou. Nisipul, în zori de zi, avea
culoarea mierii. Eram fericit să vă d acea culoare a soarelui de miere.
Pentru ce trebuia să mă necă jesc?!...
- Trebuie să -ți ții promisiunea, îmi spuse încetișor micul prinț,
care, din nou, se așezase lâ ngă mine.
- Care promisiune?
- Ș tii tu... o botniță pentru oița mea... sunt responsabil de
floarea aceea!
Am scos din buzunar schițele desenate. Micul prinț le ză ri și
spuse râ zînd:
- Baobabii tă i seamă nă un pic cu verzele...
- Oh!
Ș i eu care eram atâ t de mâ ndru de baobabii mei!
- Vulpea ta... urechile ei... seamă nă un pic cu niște coarne... și
sunt prea lungi!
Ș i râ se încă .
- Ești nedrept, omulețule! Pâ nă la tine nu știam să desenez
decâ t șerpi boa închiși și șerpi boa deschiși.
- Oh! Merge și așa, spuse el, copiii înțeleg.
Așadar am creionat o botniță . Aveam inima strâ nsă dâ ndu-i-o:
- Tu ai planurile tale de care eu habar n-am...
Însă el nu-mi ră spunse. Apoi mi-a spus:
- Ș tii tu, că derea mea pe Terra... mâ ine va fie aniversarea...
Apoi, după o tă cere, a mai spus:
- Am că zut foarte apropape de locul acesta...
Ș i roși.
Ș i din nou, fă ră să înțeleg de ce, mă încerca o tristețe ciudată .
Totuși îmi veni în gâ nd o întrebare:
- Atunci nu e o pură întâ mplare că , în dimineața în care te-am
cunoscut, acum opt zile, te plimbai, așa pur și simplu, singur, la o mie

53
de mile depă rtare de orice ținut locuit! Ș i acum te întorci spre punctul
că derii tale?
Micul prinț roși din nou. Nu ră spundea niciodată la întrebă rile
mele, dar știam că , atunci câ nd roșim, înseamnă ”da”, nu-i așa ?!
- Ah ! i-am sus, mi-e teamă ...
Însă el mi-a ră spuns totuși:
- Tu trebuie să muncești acum. Trebuie să te întorci la avionul
tă u. Eu te aștept aici. Revino mâ ine seară ...
Dar nu eram deloc liniștit. Îmi aminteam de ce spusese vulpea.
Riscă m să plâ ngem un pic atunci câ nd ne lă să m îmbâ nziți...

CAPITOLUL XXVI

Era foarte aproape de fâ ntâ nă ruina unui vechi zid de piatră . A

doua zi seara, câ nd am revenit la munca mea, am ză rit de departe pe
micul prinț așezat acolo sus, cu picioarele atâ rnâ nde. Ș i l-am auzit
vorbind:
- Nu-ți mai amintești? spunea el. Nu e chiar aici!
O altă voce îi ră spunse fă ră îndoială , ca apoi tot el să replice:
- Ba da! Ba da! E bine aleasă ziua, dar locul nu e aici...
Mi-am urmat traictoria mergâ nd spre zid. Nu vedeam pe
nimeni și nici nu auzeam pe careva... Totuși micul prinț replică :
- ...Bineînțeles. O să vezi unde încep urmele mele în nisip. N-ai
decâ t să mă aștepți acolo. Am să fiu acolo în această noapte...
Eram la două zeci de metri de zid și continuam să nu vă d nimic.
După o tă cere, micul prinț a mai spus:
- Ai cumva venin bun? Ești sigur că nu mă faci să sufă r mult
timp de-acum încolo?
M-am oprit, inima îmi era strâ nsă de neliniște, dar continuam
să nu înțeleg.
- Acum du-te, spuse el, vreau să cobor!

54
 Atunci eu însă mi am coborâ t privirea în josul zidului și am să rit
câ t colo! Era acolo, întins pe perete, unul din acei șerpi galbeni care te
pot executa în treizeci de secunde. Tot scotocind prin buzunar ca să
scot revolverul, am luat-o la fugă , însă zgomotul pe care l-am produs
îl determinase pe șarpe să se lase în jos, curgâ nd parcă ușor în nisip,
ca un jet de apă care moare, și, fă ră să se gră bească prea tare, se fofilă
printre pietre cu un zgomot leger de metal.
Am ajuns la zid chiar la momentul potrivit pentru a-l prinde în
brațe pe micul prinț, pe omulețul meu, palid ca zăpada.
- Ce e toată povestea asta? Vorbești acum și cu șerpii!
I-am desfă cut eternul să u fular de aur de la gâ t. Îi ștersesem
tâ mplele cu fularul muiat în apă și i-am dat să bea. Nu îndră zneam
acum să -l mai întreb nimic. Mă privea grav și îmi înconjură gâ tul cu
brațele sale. Îi simțeam inima bă tâ nd ca cea a unei pă să ri pe moarte,
ca atunci câ nd e împușcată cu carabina.
Îmi spuse:
- Sunt bucuros că ai gă sit ceea ce-ți lipsea la avion. Vei putea
acum să te întorci la tine acasă ...
- Cum de știi?
Tocmai voiam să -l anunț că , împotriva orică rei temeri,
reușisem să -mi repar avionul!
Nu ră spunse nimic la întrebarea mea, dar adă ugă :

55
 - Ș i eu mă întorc astă zi la mine acasă ...
Apoi, melancolic:
- E foarte departe... E foarte dificil...
Simțeam că ceva extraordinar se petrecuse. Îl strâ ngeam în
brațe ca pe un copilaș, dar cu toate acestea mi se pă rea că micuțul
curgea alunecâ nd vertical într-un abis fă ră să pot face nimic pentru a-
l reține...
Avea privirea serioasă , pierdută foarte departe:
-Am oița de la tine. Ș i mai am și lada. Ș i am și botnița...
Zâ mbi cu melancolie.
Am așteptat îndelung pâ nă să simt cum se încâ lzește puțin câ te
puțin:
- Omulețule, ți-e frică ...
Îi era teamă , bineînțeles! Dar râ se dulce:
- Îmi va fi mult mai frică în seara asta...
Din nou m-am simțit înghețat de sentimentul ireparabilului. Ș i-
am înțeles că nu suportam ideea că n-o să -l mai aud niciodată râ zâ nd.
Era pentru mine ca o fâ ntâ nă într-un deșert.
- Omulețule, vreau să te mai aud râ zâ nd...
Însă el îmi spuse:
- În noaptea asta se împlinește un an. Steaua mea se va gă si
chiar deasupra locului unde am că zut anul trecut...
- Omulețule, nu-i așa că e un vis urâ t povestea asta cu șarpele și
cu întâ lnirea, și cu steaua?...
Însă el nu ră spunse la întrebarea mea. Mi-a spus:
- Ceea ce e important, nu se vede...
- Desigur...
- E ca în povestea cu floarea... Dacă iubești o floare care se
gă sește pe o stea, e plă cut să privești cerul noaptea. Ș i atunci toate
stelele sunt înflorite. E ca în povestea cu apa. Cea pe care mi-ai dat să -
o beau... era ca o muzică , datorită scripetelui și a frâ nghiei... îți aduci
aminte... era atâ t de bună ...
- Desigur...
- Noaptea o să privești stelele. Totul e foarte mic la mine acasă ,
pentru a-ți ară ta unde se gă sește steaua mea. E mai bine așa. Steaua
mea va fi pentru tine una dintre miliardele de stele. Atunci, o să -ți
placă să privești toate stelele de pe cer. Ele vor fi toate prietenele tale.
Apoi o să -ți fac un cadou.
Ș i râ se din nou.
- Ah! omulețule, omulețule, ce mult îmi place să aud acest râ s!
- Tocmai ă sta va fi cadoul meu... va fi ca în povestea cu apa...
- Ce vrei să spui?

56
 - Stelele nu sunt aceleași pentru toată lumea. Pentru unii, care
că lă toresc, stelele sunt că lă uzitoare. Pentru ceilalți ele nu sunt nimic
altceva decâ t niște luminițe. Pentru alții care sunt savanți ele sunt
probleme. Pentru un om de afaceri sunt surse de a acumula aur. Însă
toate stelele tac. Tu, tu o să ai niște stele cum nimeni nu are...
- Ce vrei să spui?
- Noaptea câ nd o să privești cerul, pentru că voi locui pe una
dintre el, pentru că voi râ de pe una dintre ele, va fi atunci pentru tine
ca și câ nd ar râ de toate stelele. Doar tu vei avea stelele care știu să
râ dă !
Ș i râ se din nou.
- Iar câ nd vei fi consolat (oamenii se consolează întotdeauna)
vei fi mulțumit că m-ai cunoscut. Voi fi mereu prietenul meu. Vei avea
poftă să râ zi cu mine. Ș i-ți vei deschide uneori fereastra așa de
plă cere... Ș i prietenii tă i se vor mira să te vadă cum râ zi privind cerul.
Le vei spune atunci: ”Da, stelele mă fac întotdeauna să râ d!” Iar ei te
vor crede nebun. Va fi ca și câ nd ți-aș fi jucat o festă ...
Ș i râ se iară și.
- Va fi ca și câ nd ți-aș fi dat o gră mă joară de clopoței care știu să
râ dă ...
Râ se din nou, după care redeveni serios.
-În noaptea asta.. știi... să nu vii...
- N-am să te pă ră sesc.
Însă era îngrijorat.
- Îți spun asta... și din cauza șarpelui. Nu trebuie să te muște.
Ș erpii sunt ră i. Ar putea mușca numai așa din plă cere...
- N-am să te pă ră sesc.
Dar ceva îl fă cea să fie liniștit:
- E adevă ră rat că nu mai au venin pentru a doua mușcă tură ...
În noaptea aceea nu l-am vă zut pornind la drum. Evadase fă ră
zgomot. Câ nd am reușit să -l prind din urmă , mergea hotă râ t, într-un
pas rapid. Mi-a spus numai:
- Ah! ești aici...
Ș i mă prinse de mâ nă . Dar se emoționă :
- Te-ai înșelat. O să te-ntristeze. Voi pă rea că sunt mort, dar nu
va fi adevă rat.
Tă ceam.
- Înțelegi. E foarte departe. Nu pot să port cu mine corpul ă sta.
E prea greu.
Tă ceam.
- O să par o coajă veche abandonată . Nu e nimic trist la o coajă
veche...

57
 Tă ceam.
El se descurajă un pic. Dar mai fă cu un efort:
- Va fi dră guț, tu știi... Ș i eu voi privi stelele. Toate stelele vor fi
fâ ntâ ni cu scripeții ruginiți. Toate stelele îmi vor da să beau apă ...
Tă ceam.
- Va fi așa de amuzant! Tu vei avea cinci milioane de clopoței,
eu voi avea cinci milioane de fâ ntâ ni...
Tă cu și el, pentru că -l podidise plâ nsul...
- Acolo e. Lasă -mă să fac un pas doar eu singur.

Dar se așeză pentru că îi era teamă .

58
 Ș i spuse:
- Ș tii… Floarea mea… Sunt responsabil! Iar ea e atâ t de fragilă !
Ș i atâ t de naivă ! Are doare patru ghimpi neînsemnați incapabili să o
protejeze de lume..
M-am așezat și eu pentru că nu mai puteam să mă țin pe
picioare. El spuse:
- Iată … Asta-i tot…
Mai șovă i un pic, apoi se redică . Fă cu un pas. Eu nu mă puteam
mișca din loc.
Nu fu nimic altceva decâ t un fulger galben aproape de glezna
lui. Ră mă sese o clipă neclintit. Nu strigă . Că zu ușor ca atunci câ nd
cade un copac. Nu fă cu nici mă car un sunet din cauza nisipului.

CAPITOLUL XXVII

Ș i acum, desigur, se împlinesc deja șase ani… Niciodată nu am

povestit nimă nui această întâ mplare. Camarazii cu care m-am
reîntâ lnit au fost bucuroși să mă revadă teafă r. Eram trist, dar le
spuneam: ”e oboseala de vină …”
Sunt un pic consolat acum. Adică .. nu chiar de tot. Însă știu bine
că s-a întors pe planeta lui, căci, în revă rsatul zorilor, nu i-am gă sit
corpul. Nu era un corp atâ t de greu… Iar mie îmi place noaptea să
ascult stelele. E ca și câ nd aș asculta cinci sute de milioane de copoței
zglobii…
Dar iată că se petrece ceva de-a dreptul extraordinar. Botnița
pe care am desena-o pentru micul prinț, am uitat să -i adaug curelușa

59
de piele! Niciodată nu va putea s-o folosească , s-o atașeze oiței. Ș i
atunci mă întreb: ”Ce s-a petrecut oare pe planeta sa? Se poate ca oaia
să fi mâ ncat floarea?”
Uneori îmi spun: ”Cu siguranță nu! Micul prinț își protejează
floarea în fiecare noapte acoperind-o cu globul de sticlă și veghează
neîncetat asupra ei pă zind oaia…” Ș i atunci sunt fericit. Ș i toate
stelele râ d încetișor.
Uneori îmi spun: ”E suficient să fie distrat o dată sau de două
ori! Dacă a uitat într-o seară să pună globul de sticlă sau, mai ră u, oaia
a ieșit fă ră zgomot în timpul nopții…” Atunci râ sul clopoțeilor se va
preschimba în lacrimi!...

Aici e o taină foarte mare. Pentru voi, cei care-l iubiți la râ ndul
vostru pe micul prinț, ca și pentru mine, trebuie să știți că nimic din
univers nu mai este la fel, dacă undeva, nu se știe unde, o oaie, pe care
nu o cunoaștem, a mâ ncat ori nu o floare...
Priviți cerul! Întrebați-vă : oaia a mâ ncat sau nu floarea? Ș i veți
vedea cum totul se schimbă .

60
 Ș i ncio persoană adultă nu va înțelege vreodată câ t de mare
importanță are acest lucru!
Acesta este pentru mine cel mai frumos și cel mai trist peisaj
din lume. Este același peisaj cu cel de la pagina precedentă , dar l-am
desenat încă o dată pentru a vi-l ară rata ma bine., Aici a apă rut micul
prinț pe pă mâ nt, după care a dispă rut.

Priviți cu atenție peisajul acesta pentru a fi sigur că -l

recunoașteți, dacă într-o zi veți că lă tori în Africa, în deșert. Ș i, dacă vi
se întâ mplă să treceți pe aici, vă implor, nu vă gră biți, așteptați un pic
sub stea ! Dacă atunci vine un copil spre voi, dacă râ de, dacă are pă rul
de aur, dacă nu vă ră spunde câ nd îi puneți întrebă ri, veți ști bine că e
el. Atunci. Fiți amabili! Fiți dră guți și nu mă lă sați așa trist: scrieți-mi
numaidecâ t că a revenit!...

SFÂRȘIT

61