Luna și poveștile ei

Aventura
O zi frumoasă de toamnă târzie se contura ca într-un dans cu adierea ușoară a
vântului, îmbrăcând pământul cu frunze.
Prin parcul fremătând îmi plimbam pașii de mână cu Toamna, căutându-mi colegii cu
care trebuia sa mă întâlnesc pentru o partidă de fotbal.
Zumzetul bondarilor și adierea caldă a vântului mă purtau pe aripi de vis, când,
deodată, ca un bumerang, de sub picioare, o minge rotundă ca Luna, mă săltă de la pamânt.
Cu o viteză de nedescris, pluteam deasupra tuturor; totul părea mic, din ce în ce mai
mic; eram înspăimântat! O frunză ce străbatea Universul îmi zâmbea prietenoasă- nu eram
singur !
În fața mea, stelele și Luna se prinseseră ca într-o horă, ca într-un dans de bun-venit;
Soarele își plimba razele in alte direcții, protector; planetele erau zâmbitoare- mă îndemnau
să le descopăr.
Mingea s-a oprit pentru o clipă:
- Ce planetă ți-ar plăcea să vizitezi?
Ochii mei mari s-au făcut și mai mari, mingea mea era fermecată !
Brâul de asteroizi dintre orbitele planetelor Marte și Jupiter mă îndemnau la ele;
Venus, atât de puternic lumintă, îmi făcea cu mâna; cuminți și fără niciun satelit care să le
bucure, Mercur și Pluto, așteptau să mă decid. Neptun, semeț si mândru, ca zeul apelor și
mărilor, mă privea tăcut. Frate cu Jupiter și Pluto, încă se mai identifica cu zeul ce stăpânea și
Cerul si lumea subterană- îi rămăsese și mândria dar și grandoarea.
Priveam fascinat în jurul meu. Calea Lactee arăta exact ca în cărți: o spirală cu aspect
de disc bombat; Carul Mare,Taurul și Perseu– constelațiile despre care știam puține , se
arătau în fața mea, ca pe un podium .
Nu știam ce să aleg pentru că eram uluit. O cometă fără coadă m-a trezit din visare. În
fața mea Luna, tristă, cu o lacrimă ce se prelingea, privea Pământul de unde râsul de copii și
Viața se auzeau.
Atunci am decis:
- Pe Lună vreau!
Mingea m-a rotit de câteva ori, ca într-un dans nesfârșit al frunzelor, toamna, încât să
cuprind cu privirea toate minunățiile din jurul meu: meteoriții, ca un semn de întrebare, mă
priveau, uitându-și drumul in căderea lor, de parcă erau niște Luceferi în apusul soarelui,
stelele căzătoare mă îmbiau să-mi pun mii de dorințe, o gaură neagră ce nu mai voia sa fie
neagră, toate într-un spectacol, care mai de care, mă așteptau. Mă simțeam fericit pentru tot
ce puteam vedea.
Saturn și-a umflat inelele și îmbufnat s-a întors pe o parte, alegând sa stea la taifas cu
o galaxie. Avea și motiv- alesesem un satelit!
 Luna încântată mă primea.Îi ceruse Soarelui sa vină mai aproape să mă încălzească- și
Soarele supus, ascultă Luna.
Cu mingea în mâna, pășeam sfios pe tărâmul încă necunoscut.
Dar, unde nu e “mai nimicul “ despre care am citit în cărți? Unde sunt doar craterele și
vulcanii?! În fața mea, un oraș mirific, din fildeș și cristal, își deschidea porțile. Un oraș
locuit, ca mii de orașe de pe Pământ. Niște făpturi asemănătoare nouă, îmi zâmbeau.
Și...există forță de gravitație! Calc pe pământ, mă rog, pe Lună, ca și cum aș călca pe orice
stradă din lume. Nimeni nu plutea în derivă; chiar cateva fete stăteau liniștite pe o bancă
vopsită în culorile curcubelui.Aflu, deci, că au și culori.
Priveam în jur copleșit de tot ce îmi ieșea în cale.Mirat, surprins, încântat. O nouă
lume se deschidea în fața mea.
Luna e și mare dar e și mică. Sau, poate, așa o văd eu prin ochii mei de copil.Sau,
poate, spațiul are alta dimensiune, ca și timpul. Voi afla eu! Deocamdată sunt la început de
drum pe Lună.
Cutreieram străzile curios și-mi veneau în minte versurile marelui Eminescu : “
Neguri albe,strălucite/ Naște luna argintie ‚” Luna nu era doar argintie, Luna avea viață și
frumusețe. Un miracol încă nedescoperit.
Încântat de tot ce vedeam, cu ochii în toate părțile, de parcă nu voiam să pierd sau sa
uit nimic, am descoperit un muzeu. Mare!
Mingea din mâna mea mă îndemna să mă opresc. Porți mari, ca porțile Cerului
străjuiau intrarea. Un domn, ca un rege, care s-a prezentat a fi ghid, m-a invitat să intru.
Bucuros de invitația primită, bag repede mâna în buzunar să scot bani ca să- mi
plătesc biletul de intrare. Dar, buzunarul meu era gol. Neliniștit, las mingea ușor jos, și incep
să caut în toate buzunarele. Un firicel de transpirație rece îmi străbătea fruntea.Nu aveam bani
! Cum să intru, cum să fac?! Îmi doream atât de mult sa vizitez muzeul !
Domnul, care cred că mai văzuse destui speriați la viața lui, intinse mâna către mine
și-mi spuse amabil:
- Poftim înăuntru! Aici, singura plată, e zâmbetul și încântarea!
Vai, cât de norocos pot fi- am gândit eu rapid- și un zâmbet larg mi-a cuprins toată fața!
Am pășit sfios inăuntru. Bucăți de cratere frumos expuse, îmbrăcau maiestuos prima
încăpere.De aici începea povestea Lunii. Cu miliarde de ani în urmă când nu era nici
viață,nici amintiri.
Se succedau treptat săli în care puteai vedea toată istoria Universului și a facerii lui.
Chiar mă întrebam dacă există vreo dovadă a Marii Explozii. ceva din Bing Bang, când mi-a
atras atenția un nume: NEIL ARMSTRONG.
Și ghidul m-a purtat pe aripi de poveste. Îl cunoscuse pe primul om ce a pășit pe Lună.
Copleșit și emoționat, îmi povestea ca băuseră împreună, într-o seară de octombrie fără de
sfârșit, un pahar de ambrozie.
 Știți, desigur, ce e ambrozia. Și acum am înțeles! Primul om care pășise pe Lună, a
devenit NEMURITOR. Ca și ghidul. Ca și Luna.
Plin de tristețe și dor mi-a povestit despre întâlnirea lor. O întâlnire ca între doi
oameni veniți de pe alte planete, și care au descoperit că, oriunde te-ai afla, prietenia nu are
limite!
Luna îmi spunea cea mai frumoasă poveste din câte auzisem vreodată. Era cu și
despre oameni, era povestea omului care dăinuie în timp: Povestea nemuririi.
Eram uimit de tot ce descoperisem, de ghidul care, singura lui răsplata, a fost doar
zâmbetul meu.
Un vânt cald adie, mă cuprinde, stelele, mii și mii, se rotesc în jurul meu, ca o
explozie de fericire a Universului. Eu,copilul, descoperisem tărâmul de poveste în care puțini
cred.
Glasuri puternice se aud in jurul meu, mingea nu mai este cu mine. Vai, ce mă fac?!
Din ce în ce mai puternic, glasurile acopereau orice alt sunet.
- Tudor, Tudor, ești bine?!
Ochii mei priveau cerul plumburiu ce se zărea dintr-o mare de capuri ciufulite.
Luna nu mai era, dispăruse și ghidul. Doar mingea cuminte mă privea de sub piciorul lui
Matei.
Mirat, am întrebat :
- Sunt pe Lună?
Râsul colegilor mei asurzea toamna.
- Pe Lună nu ești, dar întins pe iarbă, da ! Tocmai ai primit o minge în frunte! Ești
în
parc cu noi!
Deci totul fusese ca într-un vis?! Totul fusese doar in mintea mea?! Oh! Înseamnă că
am fost lovit tare dacă am visat!
Și în clipa următoare, ca și cum mingea mi-ar fi citit gândurile, ușor, aproape
imperceptibil, ca un cod secret știut numai de noi doi, sub piciorul lui Matei, mingea a șoptit:
- Neil Armstrong !
Nu! Nu a fost vis! Am călătorit împreună, am aflat despre omul nemuritor și totul s-a petrecut
în câteva minute.
Pentru că timpul a avut dimensiunea unei clipe, cât o picatură de ambrozie. Din care
eu n-am gustat !
Cu siguranță, într-o zi, voi gusta și eu ! Într-o zi când voi fi cineva și nu ceva ! Într- o
zi când voi putea spune tuturor:
- Am fost pe Lună și am băut ambrozie ! Ca zeii, cu zeii, la masa la care a stat și
Neil Armstrong !
 Luna, regina nopții, locuiește în împarația Racului, chiar în stanga împarației Leului.
Este primitoare, sensibilă și blândă.
Are grijă ca oamenii să-și manifeste emoțiile și îi insoțește în visele lor. Prin magie le
dăruiește oamenilor sentimente și îi învață despre familie și despre trecutul omenirii.
Aceste din urmă lucruri le-am aflat un pic mai tărziu, la școala, și vi le împărtășesc și
vouă.