TRANSILVANIA

Apariţia şi organizarea voievodatului Transilvaniei este rezultatul cristalizării relaţiilor feudale pe

teritoiul de astăzi al patriei noastre. Voievodatul, ca organizare a puterii centrale, este o instituţie specifică
statelor medievale româneşti, o creaţie care îşi are începuturile în secolul al IX-lea. Formarea
voievodatului Transilvaniei reprezintă unificarea formaţiunilor politice prestatale, cunoscute în sec. al IX-
lea - al XI-lea, sub autoritatea unui voievod. Acest proces de unificare cunoaşte două etape: una a
voievodatelor româneşti şi a doua, care începe o dată cu cucerirea Transilvaniei de către regalitatea
maghiară.

Etapa voievodatelor româneşti. Originea voievodatului Transilvaniei trebuie căutată în împrejurările

sec. al IX-lea, când sunt pomenite în izvoarele narative( Gesta Hungarorum) formaţiunile prestatale
româneşti ale lui Glad, Menumorut şi Gelu, urmate, pe la sfârşitul sec. al X-lea şi începuturile sec. al
XI-lea, de alte două voievodate, unul în mijlocul Transilvaniei- cu centrul la Alba Iulia ( Voiev. lui Gyla),
iar al doilea în Banat, având cetatea de scaun la Morisena( Voiev. lui Ahtum). Izvoarele narative ne dau
informaţii despre organizarea internă a voievodatului bănăţean, precum şi despre legăturile economice,
politice şi religioase cu Bizanţul( Legenda Sf. Gerard). În această etapă voievodatele româneşti, ca
formaţiuni prestatale, evoluează de la voievodatele de mai mică întindere spre voievodatele mai întinse şi
mai bine organizate, adică spre o organizare statală, aceea a unui singur voievodat.

Voievodatul după cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară.

Evoluţia voievodatului Transilvanieie trece într-o nouă etapă de dezvoltare o dată cu cucerirea sa de către
regatul feudal maghiar, dar mai cu seama din a doua jumătate al sec. XI-lea. Acum, spre deosebire de
perioada precedentă, penetraţia maghiarilor se desfăşoară sistematic în condiţiile în care regalitatea
organizează statul după modelul societţii medievale apusene. Cucerirea Transilvaniei se face treptat prin
anexarea cetăţilor de apărare şi acţiunea de organizare a comitatelor, unităţi politico-administrative
corespunzătoare judeţelor. Ele se organizează pe măsura înaintării din direcţia nord-vest, începând cu
Bihorul, continuând cu Crasna şi Dăbâca, până târziu, în a doua jumătate a sec. al XIII-lea.

Regalitatea maghiară a încercat să înlocuiască voievodatul cu forma de organizare a principatului,

voievodul cu un principe. Documentele pomenesc în fruntea Transilvaniei un principe (în
1111 ,Mercurius Princeps), o demnitate care, în raport cu tradiţia înrădăcinată a voievodatului, nu s-a
dovedit viabilă. Timp îndelungat, între anii 1113 şi 1176 documentele nu mai pomenesc nici principi, nici
voievozi, dovadă a frământărilor care au avut loc în acest răstimp. în 1176 este pomenit Leustachiu
voievodul, ceea ce a însemnat că regalitatea maghiară a fost obligată să revină la vechea formă de
organizare românească. Vechea instituţie voievodală a fost transformată şi adaptată intereselor puterii
regale maghiare. Voievodatul, ca formă de organizare, simbolizează autonomia faţă de regalitate şi
perpetuarea unei instituţii politice specific româneşti.

În fruntea Transilvaniei era un voievod având putere de suveran. Demnitatea voievodală o exercitau
adeseori adevărate dinstii, care aveau tendinţa de a se constitui într-o domnie separată de Ungaria. Astfel,
voievozii Roland Borş şi Ladislau Kan îşi asumă la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul sec. al XIV-
lea largi prerogative. Ultimul şi-a constituit o adecărată curte în cetatea de la Deva; el în cheie înţelegeri
cu suveranii străini şi se opune regalităţii maghiare, exercitând atributele unui stat autonom care stăpânea
cetăţi, oraşe şi domenii.
Menţinerea formelor autohtone de organizare. Rezistenţa românilor faţă de tendinţa regalităţii de
organizare a voievodatului în forme ale feudalităţii apusene s-a manifestat prin menţinerea cnezatelor,
voievodatelor şi a ţărilor româneşti în teritoriile mărginaşe. Astfel voievodatul, ca formă de organizare
românească, continuă să existe; de exemplu, voievodatul Maramureşului. Acesta ne apare în sec. al XIV-
lea puternic individualizat, în luptă cu regalitatea maghiară, care căuta să impună comitatul în locul
voievodatului. Organizarea socială românescă se menţine în Ţara Haţegului, în Almaş şi în Ţara
Făgăraşului. În sec. al XIII-lea Ţara Haţegului a fost integrată formaţiunii prestatele a lui Litovoi, iar Ţara
Făgăraşului era în legătură cu Voievodatul lui Seneslau. Cnezatele, voievodatele şi ţările româneşti, în tot
acest timp, îşi păstrează autonomia lor politică, structura socială şi economică, în general formele
specifice de organizare ale românilor. Ele sunt însă stânjenite în dezvoltarea lor de către regalitatea
maghiară; când presiunea ajunge la apogeu, cnezii şi voievozii români trec la sud şi la est de Carpaţi,
contribuind la formarea statelor medievale Ţara Românească şi Moldova. Treptat, românii nu mai
participă la adunările de Stări (grupuri în care era organizată nobilimea), fiind excluşi astfel din viaţa
politică.

Pe baza privilegiilor regale, secuii şi saşii, aşezaţi alături de populaţia românească, s-au organizat politic,
administrativ şi juridic. Aceste teritorii au rămas în afara autorităţii voievodale, constituind unităţi
politico-administrative separate. Secui şi saşii manifestă tendinţe de lărgire a popriei autonomii,
străduindu-se să obţină dreptul de a-şi alege conducătorii.

Aşadar, formarea voievodatului Transilvaniei a parcurs o evoluţie în timp, de la o primă etapă a

voievodatelor româneşti la etapa organizării voievodatului ca instituţie autonomă, subordonată regalităţii.
Voievodatul Transilvaniei, aşa cum îl cunoaştem în sec. al XIII-lea şi al XIV-lea, s-a organizat pornind de
la civilizaţia autohtonă de la care a moştenit forma de organizare. Acesteia i s-au adăgat noi elemente de
organizare politică şi administrativă, impuse de regalitatea maghiară.

Chiar în noile împrejurări, voievodatul Transilvaniei îşi păstrează autonomia politică în cadrul regatului
maghiar, orientându-se tot mai insistent spre Ţara Românească şi Moldova. Mai mult chiar, Almaşul şi
Ţara Făgăraşului, încă din sec. al XIV-lea, sunt stăpânite de domnii Ţării Româneşti. În secolul următor,
Ştefan cel Mare va deţine, în Transilvania, Ciceul, cu 40 de sate şi Cetatea de Baltă, cu 7 sate. În sec. al
XV-lea, voievodatul ajunge sub conducerea nobilimiii şi păturilor bogate privilegiate ale ungurilor,
saşilor şi secuilor, deşi românii majoritari sunt creatori ai avuţiei voievodatului.

În autonomiile româneşti, în Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului sau în Banat şi Maramureş se menţin
forme de organizare proprii, instituţii specifice româneşti. Românii continuă însă să se manifeste ca o
forţă socială antifeudală în vremea răscoalelor ţărăneşti, iar prin cnezii lor constituie o forţă în lupta
antiotomană.