ANGELA FURTUNĂ:

Monica Lovinescu la Centenar

(Publicat în revista Convorbiri Literare, numerele septembrie – octombrie 2023)

George Motroc în dialog cu Angela Furtună (I)

1. Centenarul nașterii Monicăi Lovinescu, în Stilul Monica Lovinescu:

critic, etic, în spiritul adevărului și al libertății

- George Motroc: Ce am putea spune despre Monica Lovinescu astăzi, la

Centenarul nașterii sale? - A fost Monica Lovinescu o voce providențială și
unică, a conștiinței și a speranței, numai pentru românii care o ascultau înainte
de ’89, sau încă este foarte actuală?

- Angela Furtună: În ciuda dorințelor unora, ne aflăm la un veritabil început.

Totuși, a avut dreptate Gabriel Liiceanu, declarând în 2008, la moartea Monicăi
Lovinescu: „a plecat “în stil românesc”, înconjurată de "ignoranța, indiferența și
uitarea" românilor care înainte de 1990 se "agățau" de vocea ei de la Europa
Liberă și care acum nu mai cred în "eroi contemporani"”.

Guvernul liberal de la vremea aceea a refuzat să declare zi de doliu național, iar

ceremonialul de înhumare de la Fălticeni, de la cripta E. Lovinescu, a fost unul
discret, aproape secret, învăluit în pretinse dispoziții oficiale testamentare, dar
în realitate în frică. Ostilitatea a crescut sistematic, progresiv, în cei 15 ani care
au urmat: toți cei care am susținut memoria Monicăi Lovinescu și am continuat
această linie etică și de intelighentzia, care să însoțească activitatea noastră
creatoare, am devenit țintele unei prigoane fără precedent, dar cosmetizată
prin tehnicile prezentului, prin care era deturnată în țara plină de emanați
adevărata libertate. Marginalizarea, limojarea, execuțiile publice au fost doar
câteva astfel de elemente de recuzită a poliției politice – noi și vechi –
declanșate împotriva noastră. Rețelele de falsificare a istoriei începuseră de
mult să lucreze. Iar România, se știe, - după o evoluțe de sute de ani ca stat
balcanic dominat, specific, de serviciile secrete -, este o țară de rețele, nu de
structuri, după cum avea să remarce și istoricul Dennis Deletant 1.

Pe acest curent de contestare devenit dominant au intrat în circulație câteva

clișee care mai degrabă doresc să pecetluiască deformat subiectul (vezi recent
și Cazul Ursu) și să-l rezume la un capitol istoric din trecut - unul încheiat,
chipurile -, în loc să deschidă noi pagini de cercetare a operei, vieții și
importanței Monicăi Lovinescu, tocmai când se împlinesc 100 de ani de la
nașterea ei și 15 ani de când ne-a părăsit.

Arma sa de luptă a fost Cuvântul: ca scriitoare, critic literar și jurnalist cultural

la radio, ca militantă anticomunistă și antifascistă, și ca influencer suprem (în
termenii de azi) al evoluției criticii libere și a democrației în România. Probabil
că dacă nu ar fi fost atât de subminată în țara natală până astăzi, povestea
Monicăi Lovinescu, a emisiunilor și a scrierilor sale ar fi trebuit să facă parte
deja nu numai din mentalul ce domină viața românească, ci și din bogate
referințe europene și internaționale, cum ar fi bunăoară cartea istoricului,
gânditorului, literatului și criticului Martin Puchner, Lumea scrisă – Povești care
au schimbat oamenii, istoria și civilizația, Historia, Polirom, 2018. Autorul crede
- și nu e singurul - că literatura nu e doar pentru iubitorii de cărți. De când a

1
Dennis Deletant, în Viața Românească, O țară de rețele, nu de structuri nr. 3/ 2020
https://www.viataromaneasca.eu/revista/2020/03/romania-o-tara-de-retele-nu-de-structuri/
apărut, acum patru mii de ani, ea modelează viața majorității oamenilor de pe
planeta Pământ 2. Modelele livrate lumii prin literatură influențează decisiv
evoluția conștiinței și a standardelor de gândire, dar și politicul sau educația.
Monica Lovinescu a fost un astfel de model, un om-criteriu, programat parcă să
indice mereu nordul estetic, nordul etic și nordul est-etic, adică într-un cuvânt
valoarea supremă, valoarea ce sporește și rafinează o moștenire a civilizației,
așezând-o între limite ce conservă umanitatea: deopotrivă, succesul
(Machiavelli) și morala (Kant). Viața, opera și ideile ei i-au adus mulți dușmani,
mulți fiind dintre cei care au condus abil România recentă numai prin
strategiile amânării, uitării și tergiversării: astfel, recuperarea memoriei și a
adevărurilor istoriei, dreptatea și justiția încă sunt instituții românești ce nu
funcționează corect. Prezentul tinde să devină o istorie a uitării premeditate,
spusese și istoricul Tony Judt, la unison cu presimțirile autoarei, expuse adesea
în Jurnale.

Totuși, nu e puțin lucru faptul că, în ciuda unei opoziții interne teribile,
consolidată în cele trei decenii postdecembriste, s-au făcut câțiva pași notabili.
Opera scrisă a Monicăi Lovinescu a fost totuși editată în România (la
Humanitas, mai ales), au apărut câteva studii și dezbateri (academice și
scriitoricești), s-au derulat proiecte de conferințe periodice, emisiuni radio și
TV. Eu am organizat timp de 15 ani (2005-2020) Proiectul Zilele Monica
Lovinescu (proiect de educație a memoriei și etica neuitării, prin care am sperat
să transmitem tinerilor pattern-uri critice de gândire și să coalizăm progresiv
energia mai multor personalități din zona asumării criticii libere, a idealurilor
de democrație și a libertății de expresie). Opoziția, subminarea - discretă dar
eficientă - și subfinanțarea de care m-am izbit din partea autorităților, și chiar a

2
Martin Puchner, Lumea scrisă – Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația, Historia, Polirom,
2018, p. 9.
mediului academic, politic, cultural sau de intelligence 3, ne confirmă ipocrizia
actorilor statali, intelectuali sau culturali, oculți și academici: democrație da,
dar numai prin enunțuri politicarde, nu și prin asumarea acțiunii efective de
modernizare profundă și reală a societății. Pe plan extern Monica Lovinescu a
apărut, printr-o pagină de dicționar pe care o semnez - în cadrul unui colectiv
de cercetători români condus de eminentul profesor universitar și scriitor
român Ionel Bușe -, în enciclopedia franceză La vie de l’esprit en Europe
centrale et orientale, depuis 1945, Dictionnaire Enciclopédique (Éditions du
Cerf, Paris, 2021), operă colectivă notabilă tipărită sub egida La
Fondation Simone et Cino Del Duca, L’Institut de France – l’Académie des
Sciences morales et politiques 4. Această Enciclopedie a intelectualilor
din cealaltă Europă a fost desemnată a fi un Monument decisiv al Europei,
mizând pe mai buna cunoaștere reciprocă și pe întâlnirea intelectualilor prin
dialogul dintre etica Europei Occidentale și etica Europei Centrale și de Est.

3
v . Angela Furtună, Înapoi la Monica Lovinescu, Editura Integral, București, 2021.
4
La vie de l’esprit en Europe centrale et orientale, depuis 1945, Dictionnaire Enciclopédique (Éditions du
Cerf, Paris, 2021), coord. Chantal Delsol și Joanna Nowicki https://www.amazon.fr/lesprit-Europe-centrale-
orientale-depuis/dp/2204143197
 2. Simbol al Exilului, care era cândva sporadic, dar azi Exodul a devenit
proiectul de țară al românilor și singurul lor ideal

- George Motroc: Cui aparține de fapt Monica Lovinescu? Exilului, sau

celor din țară? De ce continuă să rămână Exilul ca fiind ceva marginal și
plasat oarecum înafara câmpului de percepție legitim pentru cultura
națională?

- Angela Furtună: Monica Lovinescu reprezintă ideea de Exil militant,

deopotrivă românesc și universal. Deci, Exil, ca salvare deopotrivă a
conștiinței libere, a unui popor și a patriei sale ocupate de către regimul
totalitar cel mai sângeros din lume, regimul de la Kremlin. Iar aici se mai
impune o precizare, pe care autoarea însăși o face 5: căci “ termenul exil
nu trebuie pus la singular. Au fost mai multe exiluri. Primul era compus
mai ales din oamenii care nu fugiseră ca să scape, ci ca să se bată mai
departe.
Și ne băteam. Fără arme, fără acele tancuri în care visam să ne întoarcem în
România. Cu scrisul și cuvântul. De abia în 1956, când am constatat uimiți că
înecarea în sânge a revoluției maghiare s-a produs fără reacție din partea
puterilor occidentale (un simplu avion al Națiunilor Unite din care ar fi coborât
pe aeroportul de la Budapesta Secretarul General ONU, răspunzând apelului
disperat al lui Imre Nagy, ar fi fost probabil de ajuns pentru a opri măcelul și a
schimba cursul istoriei), de abia atunci ne-am dat seama că vrerea noastră
fusese deșartă. Și, tot de atunci, exilul și-a cunoscut pluralul.

5
Adriana Georgescu, La început a fost sfârșitul – Dictatura roșie la București, Cuvânt înainte de Monica
Lovinescu, Traducere din franceză de Micaela Ghițescu, Editura Humanitas, București, 2019, p. 9
Cei determinați să continue – adevăratul curaj, spunea Simone Weil, este să
lupți fără nădejde – au făcut-o, fiecare în felul lui, trăindu-și viața ca pe o
paranteză între ceea ce a fost și ceea ce n-avea aproape nicio șansă să mai fie.
Alții s-au mai acomodat. Alții s-au asimilat. Iar dintre valurile de exil care au
urmat, unele au fost strict “economice”. Rareori „politice” ”.

În zilele noastre, Exilul românesc are și un caracter economic: dar faptul că este
cel mai mare exil la pace din lume, denotă și o componentă subterană politică,
abil mascată de regimul de la București. Ascensiunea furibundă a capitalismului
mafiot-oligarhic intern, care a creat o mână de baroni și de nababi (ai tranziției)
a mizat, prin politică de stat, pe sacrificarea unei treimi a populației (dedicată
tranzitului): presiunea politică s-a exercitat prin generarea unei pauperizări
insuportabile și crearea fluxului hemoragic al migrației românești de
supraviețuire.

Monica Lovinescu rămâne simbolul și stindardul cel mai curat al Exilului

militant, pentru orice țară aflată sub ocupație, nu numai pentru România. Vezi
situația de azi, din Ucraina, când invazia Kremlinului și a lui Putin reiterează
fenomene asemănătoare pentru poporul ucrainean. Dar amenințându-ne, din
nou, și pe noi. De aceea, pentru ideea de Exil militant și creator, Monica
Lovinescu este un Model universal, nu numai un model românesc.
Dacă Regina Maria a inspirat și ctitorit România Mare, Monica Lovinescu a
însuflețit și apărat România Liberă. Aceste două simboluri feminine sunt
arhetipurile curajului, ale inteligenței, ale forței și sacrificiului ce au salvat
Patria, spuneam acum câțiva ani, în Fantomele Generalului 6.

6
Angela Furtună, Înapoi la Monica Lovinescu, Ed. Integral, București, 2021 - v. și https://angelafurtuna.ro/wp-
content/uploads/2023/07/Angela-Furtuna-Inapoi-la-Monica-Lovinescu.pdf
De aici şi tentaţia de a se vorbi despre soții Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca,
luaţi împreună, ca o instanţă supremă şi ca un tot unitar organic şi funcţional,
pentru că „ei au reprezentat, de la mijlocul anilor ’60 şi până la sfârşitul anilor
’80, cele mai ascultate voci ale exilului românesc, şi în primul rând ale criticii
literare. Au jucat un rol nepreţuit în ridicarea moralului nostru, al celor din ţară.
Ne-au inspirat încredere. Şi, într-un fel, nu ne-au lăsat să dormim somnul
dogmatic al celei mai oribile nopţi din întreaga noastră istorie » (Nicolae
Manolescu, « Marea Doamnă ne-a părăsit », România Literară, nr.16/ 25 aprilie
2008).
De ce anume şi mai ales de unde vine această vocaţie unică a Monicăi
Lovinescu de a trezi conştiinţele intelectualilor rămaşi în ţară şi confruntaţi cu
« mediul liberticid al totalitarismului » 7 ? Vocaţia şi sacrificiul asumat (cel de
destin, de carieră literară şi de receptare) îi vin dintr-o mare dragoste, căci, aşa
cum ne avertizază, citând din scripturi, şi Ana Selejan în « Trădarea
intelectualilor. Reeducare şi prigoană » (Ed. Cartea Românească, Polirom,
Bucureşti, 2005), “dragostea toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le
rabdă”.
Să admitem că vocaţia de apărător al conştiinţei treze şi al adevărului vegheat
de intelectualul responsabil vine în Monica Lovinescu, probabil, şi ca urmare a
triplului şoc cultural încercat în anii tinereţii: prima oară, prin groaza resimţită
la ocuparea ţării de către bolşevici, iar imediat în 1947, prin plecarea definitivă
a scriitoarei la Paris, unde aceasta ajunge, practic, în plin ev al formării şi
consolidării atitudinilor şi reflexelor civice, consecutive celebrelor polemici
izvorâte din cartea cu răsunet a lui Julien Benda, “La trahison des clercs” (Ed.

7
Citez aici expresia utilizată de Gheorghe Grigurcu în articolul « Un fond sacrificial » din România Literară,
nr. 16/ 25 aprilie 2008.
Grasset, Paris, 1927) 8, 9, 10 ; aceste polemici au dus la formarea unei
intelectualităţi franceze aprig polemiste, vindicative şi activ manifeste în chestia
înşelătoarei gestiuni a Binelui prin politică. Nu în ultimul rând, descoperirea
exilului românesc real, zbuciumat şi eclectic - conţinând un miez aprig de
discordie şi victimogeneză izvorâte în Occident ca şi în Gulag din propaganda de
asimilare a antifascismului cu comunismul -, a fost şocul ultim ce avea să
instituie în Monica Lovinescu primatul unui spirit analitic irepresibil. Toată
această încărcătură deopotrivă existențială și de premize filosofice, dominante
în epocă, s-a transmis în atitudinea, opera autoarei și viziunea sa critică,
deopotrivă lovinesciană, dar și est-etică. Exilul ei nu a fost unul obișnuit, ca un
Weltanschauung al levitației. Dacă Emmanuel Lévinas vorbise despre exil ca
adăpost, înţelegând prin locuire „o reculegere, o venire către sine, o retragere
acasă ca într-un pământ al exilului, care răspunde unei ospitalităţi, unei
aşteptări, unei întâmpinări umane” 11, la Monica Lovinescu exilul devine un
avanpost: angajarea anticomunistă animă o intelighentzia ce plecase din țară
decepționată. „Startul” exilului anticomunist îl dau intelectualii generaţiei
războiului: Monicii fac parte din primul val care se stabilise în Occident, în
paralel cu marile nume ale generaţiei ’30 – Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, dar şi
Ştefan Baciu, Vintilă Horia, Al. Ciorănescu, Aron Cotruş. Spre deosebire de
majoritatea din acest val, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca nu parcurseseră în
România experiența afilierii la extrema dreaptă. Dar opoziția lor la bolșevizarea

8
v. şi Ray Nichols, Treason, Tradition, and the Intellectual: Julien Benda and Political Discourse, Regents
Press of Kansas, 1978. O imagine nuanțată a spiritului complex al lui Benda .
9
v. şi Michel Winock, Le Siècle des intellectuels, Seuil, Paris, 1997. Un capitol consacrat cărții Trahison des
clercs și numeroase referințe la Benda de-a lungul cărții. Winock exprimă de altfel rezerva sa față de abordarea
socio-psihanalitică a căii lui Benda, realizată de către Louis-Albert Revah.

10
v. și Antoine Compagnon, Les antimodernes : de Joseph de Maistre à Roland Barthes, Gallimard, Paris,
2005.

11
Emmanuel Levinas, Totalitate şi infinit. Eseu despre exterioritate, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 132
țării prin armata de ocupație a Kremlinului și instalarea sub forța armată a unui
regim politic terorist venea dintr-un “patriotism al exigenței necruțătoare, dar
inversul patriotismului mesianic de tip Eliade-Noica-Vulcănescu, totuși nu mai
puțin substanțial, vibrant, constructiv. De bună seamă că, exigent și necruțător
fiind, patriotismul Monicăi Lovinescu (o ființă altminteri ostilă fățiș față de orice
formă de retorism patriotard) a fost contestat, persiflat sau ignorat de regimul
comunist: „În România, nimeni nu-și iubește țara nepedepsit” 12”.

Există o tragică observație. O concluzie ca un semnal de alarmă: dacă exilul a

fost sporadic, în trecut, astăzi el a devenit singurul ideal pentru românii de
rând, iar Exodul e unicul proiect de țară.

3. Trezirea soldatului democrației și a patriotului împotriva

totalitarismului: libertate sub scutul Francofoniei

- George Motroc: Bănuiesc ca, la fel ca mulți dintre noi, ați descoperit întâi
Vocea de la Europa liberă - Vă mai amintiți câteva ceva dintre impresiile de la
primele emisiuni ascultate atunci, înainte de 1989? – Există mărturii prin care
putem salva adevăruri noi ale memoriei și configura viziuni prin care acest
Centenar să devină un restart?

- Angela Furtună : Vocea de la Europa Liberă devenise un Profesor de gândire

și de atitudine. Erau vremuri de interdicții, cenzură și autocenzură iar libertatea
12
Andrei Pleșu, citat de Dan C. Mihăilescu, în Idei cu zimți, Humanitas, 2008, Capitolul Urna Monica și Urna
Virgil, în sfârșit acasă, p. 232.
de gândire, interiorizată și nerevelată decât arar, ne-o trăiam într-un mod
foarte livresc. Citeam enorm. Anii ‘60-’90 au fost anii mei bucureșteni, cu toate
oportunitățile deschiderii către marea cultură, specifice unui tânăr care
studiază la Universitate și locuiește chiar în zona centrală, având acces oricând
la Ateneul Român, la Filarmonică, la Galeriile de Artă, la Atelierele artiștilor, la
Teatrele Bucureștiului - majoritatea, centrale -, la cinematografe, la Biblioteci,
la librării (pe atunci, un mare punct de atracție) și la Cinematecă. La Radio
Europa Liberă, acasă, Monicii, dar și alți jurnaliști occidentali, da, dar și Cornel
Chiriac. Veritabile Biblii de informație liberă, de gândire, atitudine și de
rezistență prin Cultură. Nu eram chiar rupți de România, căci eram legați de
scenele teatrale și citeam cărțile și revistele scoase în țară, urmărind stilul
aluziilor prin care unii scriitori și artiști denunțau cu timiditate realitățile tragice
ale dictaturii.

În același timp, eram conștientă – căci citeam surse interzise și memorii adesea
în Samizdat – că pășeam pe straturi fine de istorie recentă, dar necunoscută
sau cenzurată. Iată, spre pildă, o imersie în trecutul de care mă loveam zilnic. În
București, unul dintre sediile Universității era în zona Batiștei. Zilnic treceam, în
drum către seminar sau cursuri, pe lângă Hotelul Intercontinental. Nu pot să
uit porțiile de piftie și de apă cu zahăr, pe care le devoram, uneori, la Barul cu
autoservire de la parter, unde ne ostoiam, în anii ’70, după ore lungi de
bibliotecă, veșnica foamete studențească și lipsa de proteine și de glucide ale
anilor ceaușiști de criză. Treceam apoi și pe lângă Ambasada americanilor de la
vremea aceea și admiram bouche bée superba mașină de teren occidentală ce
veșnic staționa acolo, lângă ghereta gardienilor. Poate o singură dată au fost
mai multe astfel de jeep-uri, când alături, după colț, la o Agenție a Israelului,
fusese dată o alarmă de atentat, iar toți trecătorii de pe bulevard am fugit
speriați. Pe vremea aceea, când Bucureștiul era plin de oamenii lui Yasser
Arafat, confruntările din România dintre palestinieni și isarelieni nu erau rare...
... Dar centrul cultural din vecinătate încă era superb. Știam că, acolo, înainte
de bolșevizare, liceenii francofoni aveau la îndemână un oraș vechi, european,
tihnit și romantic, o școală excelentă și o copie miniaturală a Parisului adevărat.
Pe strada aceea începea, cumva, legendarul Mic Paris, cel atât de captivant în
interbelic (noi admiram, în 1980, doar ce mai rămăsese în picioare după
cutremurul catastrofal din 1977); pe acolo se plimba, cândva, cu tatăl ei E.
Lovinescu sau cu amicii, cu toții plini de speranță, și Monica Lovinescu. Acolo se
derulau poveștile de amiciție și de dragoste (mult mai platonică decât azi),
conform cutumelor de curtoazie burgheză sau boierească, tipică standardelor
familiilor ce locuiau în acel București nobiliar. Multe dintre aceste povești s-au
mutat, ulterior, în Orașul Luminilor, la Paris, odată cu plecarea din țară a
actorilor principali și cu schimbarea de decor a scenei politic-social-istorice din
România. Unii martori avizați, între care istoricul Neagu Djuvara, au crezut, de
pildă, că Monica Lovinescu se va căsători cu bărbatul os domnesc ce o scotea
adesea în lume, în acele timpuri de după 1947 - ale primilor ei ani în Paris -,
unde se stabilise și istoricul pentru o vreme, fiind numit Secretarul General al
Comitetului de Asistență pentru Români (CAROMAN). Prietenul Monicăi de
atunci, rămas mai degrabă misterios în poveștile familiei, se trăgea din neam
de domnitori13. Monica Lovinescu era, la rândul ei, pe linie maternă,
descedenta unor vechi familii boierești oltenești (Pleșoianu și Bălăcioiu 14), cu
rol formator (ca și familia fălticeneană) esențial pentru ea în copilărie, căci

13
Radu Rosetti, Amintiri, Prefața de Neagu Djuvara, Editura Humanitas, București, 2017.
14
Rădăcinile nobiliare îl includeau pe boierul progresist Gheorghe Bălăcioiu și o ramură încă mai viguroasă:
«cea a Pleșoienilor, ramificându-se în întreaga Oltenie și înrudindu-se cu Tătăreștii și Brătienii (soția
bătrânului Brătianu fusese o Pleșoianu)» - v. Jela, Doina, Această dragoste care ne leagă – Reconstituirea unui
asasinat, Humanitas, 1998, p. 14.
biblioteca de la conacul15 boieresc matern din Crușeț(u) era garnisită cu un
fond de carte temeinic alcătuit: ediții populare franțuzești și românești,
îngălbenite de timp, din Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Caragiale, Eminescu 16.
Prietenul nobiliar al Monicăi Lovinescu era ultimul descendent dintr-o înaltă
ramură princiară. Rosetti-Solescu Teodor (1888-1957), căci despre el este
vorba, era fiul diplomatului Gheorghe-Rosetti Solescu; fusese, mai târziu,
Mareșalul Curții Regale (1 martie – 10 august 1942). Urmase studii de drept la
Sankt Petersburg - unde tatăl său fusese timp de 16 ani Ministru plenipotențiar
(1895-1911) -, apoi studii de Litere la București și un doctorat în economie
politică în München. Alungat din Rusia de Revoluția din octombrie, se stabilește
în România, unde devine pasionat alpinist, primul cercetaș și unul dintre primii
schiori olimpici români – autor de manual, instructor, preşedinte al comisiei de
organizare a Campionatului Naţional de Schi (1927), președinte al Federației
Române de Schi (1931), membru de onoare al Federaţiei Române de Schi
(1943)… Moștenind, pe linie paternă, domeniul nobiliar moldav de la Solești,
Teodor va îndeplini dorința arzătoare a stră-mătușii sale, Elena (Cuza), de a se
afla înhumată în parcul conacului părintesc, la umbra copacilor copilăriei. El
este, de altfel, și ultimul Rosetti, veche și ilustră familie genoveză, care va
închide pentru ultima dată ușa palatului Soleștilor, naționalizat de comuniști.
Fără ca cineva să mai știe cu certitudine cum va fi trăit mai departe, nici când
ori unde va fi murit17. După război a lucrat ca traducător de literatură. Dar
prietenia lui cu Monica Lovinescu nu s-a finalizat prin happy end. “Căci n-a fost
să fie, își amintește Neagu Djuvara: Gheorghe Rosetti s- a însurat cu o
franţuzoaică şi descendența-i e pierdută pentru ţară, iar Monica Lovinescu l-a
15
Angela Furtună, Monica Lovinescu: tezaurul secret, Editura Integral, București, 2020 - pp.33-50
https://angelafurtuna.ro/wp-content/uploads/2023/07/Angela-Furtuna-Monica-Lovinescu.-Tezaurul-secret.pdf
16
E. Lovinescu, E., Sburătorul: agende literare, vol. I-VI, Minerva, București, 1993-2002 (ediție de Monica
Lovinescu și Gabriela Omăt; note de Alexandru George, Margareta Feraru și Gabriela Omăt); Vol V, p. 310.

17
v. și Sorina Dănăilă: cercetător, bibliograf, ghid. https://sorinadanaila.ro/crampeie-rosetteti/
luat pe fostul socialist Virgil Ierunca şi au format împreună un cuplu
providenţial, la Radio Europa Liberă, în serviciul tuturor iubitorilor de literatură
din ţara comunizată”18 .
Privirea pe care am aruncat-o mai sus asupra rădăcinilor nobiliare de familie ale
Monicăi Lovinescu și ale cercurilor sale are menirea să adauge încă un
argument care explică ura imensă și politica ostilă de care s-a “bucurat”, din
partea regimului politic comunist, bazat pe ura între indivizi, pe lupta de clasă și
mai ales pe ura oficială față de “clasa burghezo-moșierească”. Prigoana a
continuat până azi, și nu din rațiuni profunde prea diferite.

După această necesară buclă biografică, revenind la Micul Paris de lângă

Batiștei... De ce Micul Paris? Pentru că acolo funcționase în interbelic Liceul
Francez de pe lângă Institutul Francez de Înalte Studii. Acest Liceu Francez
funcționase chiar în localul Consulatului American de pe Strada Nicolae
Filipescu, - în anii de dinainte de 1989 -, colț cu Strada Batiștei, pe lângă care
ori de câte ori treceam ne rugam, în sinea noastră, cântând din Supertramp,
din albumul la modă, Breakfast in America: Take a jumbo cross the water, like
to see America/ See the girls in California, I'm hoping it's going to come true/
But there's not a lot I can do// ... Cu toții visam la democrație și la visul
american, la 20 de ani, și le doream chiar fiind în ochiul uraganului dictaturii
ceaușiste staliniste și a tribalismului ultranaținalist xenofob. Iar pentru a putea
visa, citeam mult, fugeam de propaganda sinistră a Partidului Comunist, sfidam
cultura oficială, ascultam unde scurte din Occident, de unde ne erau livrate
prin eter micile porții de libertate și de cultură a libertății, prin intermediul
analizelor și emisiunilor culturale semnate, între alții, de Monica Lovinescu.
Toate acestea se adăugau cărților rare (vezi aventura incredibilă, terminată cu

18
Radu Rosetti, Amintiri, Prefața de Neagu Djuvara, Editura Humanitas, București, 2017.
bine, a accesului la magistrala operă Cahiers a lui Paul Valéry, din care ne-am
alimentat apetitul intelectual pentru ceea ce mai târziu vom afla că se numește
transdisciplinaritate și era legat și de truda unor savanți români ca Lupasco sau
Basarab Nicolesco, din care ne-am hrănit câțiva ani, eliberându-ne de dogme).
Urmau la rând, cu funcție de formare și confirmare a gusturilor pentru cultura
majoră, discurile de ebonită cu muzica tinerilor (aduse, la comandă, din
Occident, de câtre câțiva piloți pe curse aeriene, prin intermediul cărora, și
contra unei sume echivalând cu costul cartelei de masă “plus TVA” (șpaga),
puteai cumpăra un Dinu Lipatti sau, de ce nu?, un Genesis ori Mahavishnu
Orchestra ori Yes, Peter Gabriel și Frank Zappa etc.). Nu în ultimul rând, studiile
muzicale din România – pe care le începusem de la cinci ani, cu profesorii din
orașul meu – erau continuate și desăvârșite prin emisiunile de muzică
experimentală, rock-progressive și jazz emise de Voice of America sau BBC,
Radio Pars sau Radio Europa Liberă. Oare când vor veni americanii cu
adevărat?

Martorii povestesc că, în interbelic, ușa de intrare la Liceul Francez era

încadrată de glicine, motiv pentru care clădirea avea un pseudonim romantic
secret: la maison aux glycines. (L-am pomenit și eu, ulterior, într-un text de
evocare a Fenomenului Piața Universității, de după 1989: glicine (și crizanteme,
inspirate de Monica)). În același timp, pe Bd. Dacia, funcționau Institutul
Francez și Biblioteca sa, foarte primitoare, unde aveau loc evenimente
culturale pe care uneori nu le ratam, în ciuda controalelor, foarte binevoitoare.

De ce este importantă evocarea Francofoniei, a vechiului Liceu Francez, în

legătură cu destinul Monicăi Lovinescu? Iată rolul cercetării și al arhivelor:
oferă conexiuni și răspunsuri. Directorul Liceului Francez fusese profesorul
Marcel Fontaine, militar de elită venit în România în timpul Primului Război
Mondial, ca june ofițer în cadrul misiunii Generalului Berthelot; luase parte la
Bătălia de la Mărășești și se atașase foarte mult de camarazii de arme români,
dar și de suferințele acestui popor, pe ai cărui intelectuali învățase să-i
prețuiască, iar cu unii avusese corespondențe interesante. Marcel Fontaine își
amintea emoționat și relatase nu o dată despre cât de modești erau românii 19:
cereau să li se dea doar bocanci (probabil erau încălțați cu opinci) și pâine; câtă
vreme soldații francezi pretindeau vin și ciocolată. După război, grație bunelor
relații culturale cu românii și pregătirii sale deosebite, Fontaine revine ca
profesor la Turnu Severin, unde ia de soție o româncă, ulterior devine Director
la București al Liceului Francez. (Emoția călătoriilor mele istorice și culturale în
capsula timpului: iată cum pașii mei, în anii ’70, se suprapuneau, pe aceeași
stradă bucureșteană, pașilor lui Marcel Fontaine sau ai Monicăi Lovinescu, din
anii ’30! Cum să nu continui o astfel de călătorie providențială?).

Între timp, când peste România se adună “norii negri ai războiului de cincizeci
de ani”, în 1948 Regele este alungat de către mafiile Moscovei, Institutul
Francez și Liceul Francez sunt închise, iar profesorii francezi de acolo sunt
expulzați. În următoarele luni (1948-1949), unii dintre bibliotecari (cum a fost
Roland Barthes 20) donează discret cititorilor bucureșteni cărți pe care le
doreau rămase în conștiința demnității românilor. Este important de știut că,
după expulzare, profesorul Marcel Fontaine, care petrecuse trei decenii alături
de români, acum revenind la Paris, a găsit o nouă modalitate de a denunța
comunismul stalinist sovietic (în timp ce alți compatrioți ai săi parizieni, unii
vestiți politicieni și scriitori, încă venerau public leninism-stalinismul și îi tratau

19
Micaela Ghițescu: Între uitare și memorie, Humanitas, București, 2012, p. 88.
20
Alexandru Matei, Roumanie et la Francophonie.

Barthes: Roumanie et la Francophonie

https://www.academia.edu/35248544/Barthes_en_Roumanie_Histoire_et_Amour_exp_riences_path_tiques
cu ostilitate pe românii anticomuniști exilați) și de a-și manifesta solidaritatea
cu românii lui, pe care îi iubea asumat ca pe niște francezi de suflet. Așa se face
că profesorul Marcel Fontaine a înființat în 1951 Secția de limbă română a
postului Radio Paris 21, adică departamentul de radio pour les pays danubiens
et balkaniques, devenind directorul emisiunilor dedicate românilor 22 . Îi
datorăm, ca români, toată gratitudinea și prețuirea acestei personalități
speciale care a fost profesorul și diplomatul Marcel Fontaine, de la a cărui
moarte (1973) se împlinesc, în anul Centenarului Monica Lovinescu, 50 de ani.
Acesta - știindu-i impecabila franceză, apreciindu-i realele calități de intelectual
francofon, de liberal și de critic specialist în culturile și literaturile română și
franceză -, o invită pe Monica Lovinescu, stabilită deja oficial la Paris, să facă
parte din redacție, cunoscând-o încă din țară (unde o mai cunoscuse și pe
mama acesteia, profesoara Ecaterina Bălăcioiu-ex.Lovinescu, eminentă
profesoară de franceză, dar rămasă captivă la București și imposibil de scos din
țară). Ulterior, Marcel Fontaine o va invita la redacția postului de radio și pe
Adriana Georgescu, strălucită ziaristă și avocat, importantă colaboratoare a
liberalului Mihail Fărcășanu, inspirat scriitor și excelent jurnalist (cel ce avea să
fie mai târziu primul director al Secției Române a Postului de Radio Europa
Liberă); refugiată și ea la Paris, Adriana Georgescu era pe atunci, ca și în
România, tot șefă de cabinet a generalului Rădescu (poposit aici pe calea
pribegiei ce avea să-l ducă în Statele Unite) 23, și devenită figură remarcabilă a
rezistenței anticomuniste din Occident. Peste aproape 60 de ani, în 2014, când
la București va apărea la Humanitas cartea ei de amintiri intitulată Adriana
Georgescu, La început a fost sfârșitul – Dictatura roșie de la București (Cuvânt
21
https://www.academia.edu/19664722/Quand_r%C3%AAver_de_la_France_menait_
%C3%A0_la_prison_Le_cas_des_d%C3%A9tenues_politiques_du_lot_fran%C3%A7ais_ p. 83.
22
Micaela Ghițescu: Între uitare și memorie, Humanitas, București, 2012, p. 90.
23
Adriana Georgescu, La început a fost sfârșitul – Dictatura roșie la București, Cuvânt înainte de Monica
Lovinescu, Traducere din franceză de Micaela Ghițescu, Editura Humanitas, București, 2019, p. 8
înainte de Monica Lovinescu), scriitoarea Alina Munciu – Pippdi va observa că,
dat fiind caracterul atât de vizual al cărții, ar merita să se facă după ea o
producție cinematografică 24. O numește pe autoare “principala figură
luminoasă a secolului XX în România, figură chintesențial pozitivă: antifscistă și
anticomunistă, una dintre puținele persoane neambiguu pro-occidentale de la
noi, cineva cu un instinct înnăscut al democrației, capabilă să trateze în mod
egal și țigăncile, dar și miniștrii” 25.
Și iată cum Radio Paris și Marcel Fontaine vor însemna, pentru Monica
Lovinescu, o consacrare a unui destin excepțional, asumat în vremuri de război,
după invazia României de către ocupantul bolșevic. După experiența de la
Radio Paris (1951-1974), va urma, din 1962 până în 1992, aceea de la Radio
Europa Liberă, cu emisiunile Teze şi Antiteze la Paris şi Actualitatea culturală
românească.

Un amănunt emoționant: conform propriilor mărturisiri, Monica Lovinescu

acceptase invitația profesorului Marcel Fontaine de a lucra la Radio Paris în
speranța că astfel o va auzi, pe calea Radioului, la București, mama sa, rămasă
ostatic în statul totalitar: Ecaterina Bălăcioiu – ex. Lovinescu va fi mai târziu
arestată și ucisă prin eutanasiere pasivă în închisoare (pentru ca un procuror
stalinist să-și poată însuși apartamentul ei și al lui E. Lovinescu - sediul
vestitului Cenaclu Sburătorul -, de vizavi de Facultatea de Drept din București),
apoi aruncată într-o groapă comună. Cortina de Fier suprimase orice alt tip de
comunicare intimă între copil și mamă.

...Iată, așadar, că tot acel contact început și de mine, ca și de alți români, în anii
’60-’70, în adolescență și prima tinerețe, cu Radio Europa Liberă, cu emisiunile

24
Alina Mungiu-Pippidi, De ce nu iau românii preiul Nobel, Cap. Posteritatea Adrianei Georgescu, Editura
Polirom, 2014, pp. 237-239
25
Id. p. 237. Alina-Mungiu Pippidi mărturisește că s-a preocupat mult timp de promovarea Adrianei Georgescu
în Occident, într-un proiect de îmbunătățire a imaginii României, asociindu-i-o acesteia pe scriitoare.
Monicilor, cu personalitatea, Vocea și modelul Monica Lovinescu, nu reprezintă
o experiență aventuroasă sau întâmplătoare, ci face parte dintr-o continuitate
de istorie românească zbuciumată, de conștientizare a importanței recuperării
adevărurilor despre România și de funcționare a conștiinței, a eticului, a
patriotismului profund și a civismului. Asta, să nu uităm, se petrece într-o țară
dominată după 1989 de efortul de Restaurație a cadrelor și ideilor
totalitarismelor românești, plus propaganda teribilă a noilor fenomene
(consumerismul și ascensiunea lui Putin). Numai educația, cercetarea,
discernământul asupra bombardamentului informațional și studiul te fac
solidar în mod critic cu trecutul și cu o anume continuitate - selectivă -, ce
păstrează și transmite mai departe valoarea și modelele, ca pas important atât
în construirea propriei identități, cât și în salvarea identității naționale. Istoria
noastră merge mai departe, prin continuitate. Iar Monica Lovinescu ne-a fost
Mentor de dreaptă călăuzire prin hățișurile ei.

(continuare în numărul viitor)

.......................................................................................................................................................

Monica Lovinescu la Centenar

George Motroc în dialog cu Angela Furtună (II)

4. Revolta împotriva minciunii utopice, rezistența prin cultură, opoziția
față de invadatori și de dictatori

- George Motroc: Rezistența prin cultură și Opoziția față de dictaturi par

azi un concept de neînțeles, chiar denigrat și batjocorit. Nu-și mai pun
problema supraviețuirii generațiile de azi, care consumă cuvântul cultură
ca pe un fast-food afrodisiac continuu, între un city break și un talk-show
cu audiență maximă, la care participă eventual un savant ludic și o plită
electrică, cu chefi de renume, cuțite ascuțite, stele Michelin și lăutari. Ar
mai avea audiență Monica Lovinescu și azi?

- Angela Furtună: Dacă ar mai trăi, probabil că ar fi ascultată din nou de

toată România. Celelalte pósturi ar da faliment. Avea (și are) o carismă
unică. Îi învingea ușor (i-ar doborî și azi prin KO) chiar și pe tradiționalii
misogini români, din ce în ce mai activi și, din nou, omniprezenți. Nu este
o exagerare: Monica Lovinescu rămâne vocea care a ținut în viață
România, prin emisiunile sale de la Radio Europa Liberă, după 1962.
Viziunea autoarei asuma originalitatea cazului românesc – în contextul
istoric european dominat de insurgenţă (Rusia samizdatului, Cehoslovacia
Cartei ´77, Polonia K.O.R.-ului şi Solidarność-ului) – prin ceea ce se va
numi rezistenţa prin cultură, care a reprezentat de fapt o anume rocadă
între etic şi estetic, având drept consecinţă și o defazare faţă de literatura
europeană. Din cauza regimului represiv, ce interzicea legătura directă
între adevărul literaturii şi adevărul societăţii, rezistenţa românească
inventase un limbaj artistic ce boicota realitatea istorică, ducând la o nouă
 ipostază a modernismului pur, care însă fusese deja epuizat oriunde în
altă parte. Dar tot această rezistenţă prin cultură luase distanţă faţă de
idealul de universalitate, fapt ce s-a materializat ulterior fie prin
provincializare, fie prin înregimentări neoprotocroniste, generând
conflicte interne energofage care au epuizat capacitatea unei rezistenţe
româneşti reale împotriva regimului totalitar. De altfel, către sfârșitul
vieții, Monica Lovinescu avea să tragă unele concluzii parțiale privind
epoca istorică și galeria umană de personaje care o înconjuraseră, în mod
fast sau nefast, și care se alăturaseră viziunii sale (din păcate, repetându-
se azi, istoria își cere cuvenita atenție și serioasa avertizare). Reconstituie
26
două decade din viața României – 1960-1980 – evocându-i și pe unii
dintre românii ce au vizitat-o la Paris. Alex Ștefănescu 27, și el cândva
trecător fugitiv prin 8 Rue François Pinton (1991, găzduit însă de L.M.
Arcade) 28, observă că “aproape toți intelectualii de elită ai țării au fost în
acea perioadă oaspeții Monicilor. Dintre vizitatori n-au lipsit însă nici
impostorii, nebunii, profitorii și agenții”, inclusiv cei ce aveau misiunea
să compromită, să spioneze, să reducă la tăcere, atât pe Monica
Lovinescu și Virgil Ierunca, cât și postul de radio Europa Liberă sau unele
medii ale exilului românesc. Mai târziu, și postum, însuși fostul parizian
Eugen Simion, fostul președinte a Academiei Române, dispărut și el între
timp, o va ataca sistematic pe Monica Lovinescu, “părând să fi uitat cât
sprijin colegial și critic a primit din partea Monicăi Lovinescu, în mod
real, prin generoasa analiză a Întoarcerii autorului, prima oară la 27
august 1982, la Radio Europa liberă, în plină noapte ceaușistă. În stilul
românesc malefic, când i-a venit bine, omul s-a sucit, aruncând o anatemă
teribilă asupra unui, cândva, coleg de apărare a valorilor și a culturii
26
Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului, vol. II, Humanitas, 2001.
27
Apud. Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989, Scriitori, reviste, instituții,
organizații, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Compania, 2010, p. 464.

28
Ștefănescu, Alex, Timp retrăit, Ed. Curtea Veche, 2022, pp. 69-72.
 românești. După ce Monica Lovinescu s-a stins, i-a pângărit mormântul
simbolic. Mulți confrați vânători de cariere și specialiști în omerta i-au
urmat Academicianului calea, dorind ca Monica Lovinescu să dispară
definitiv” 29. Organizarea denigrărilor și denigratorilor s-a sistematizat
accelerat acum 10 ani. Chiar când se împlineau 90 de ani de la nașterea
Monicăi Lovinescu (noiembrie 2013), o mare revistă literară din
România, am numit aici „Contemporanul“, dezlănțuia împotriva autoarei
o campanie imundă, atribuindu-i în mod vădit fals (pentru intoxicare)
“vina” de ideologizare și de revizionism, deși autoarea era, ca orice alt
critic onest, doar adepta relecturilor și revizuirilor, necesare după
carnagiul ideologic totalitar, din care România ieșise bolnavă, atât în
chestiunea canonului, cât și a taxinomiilor. Gheorghe Grigurcu, desemnat
încă din timpul vieții de către Monica Lovinescu drept principalul său
continuator și deopotrivă continuator al lovinescianismului, remarcase, și
el 30, că “se pot reține uluitoarele afirmații ale lui Eugen Simion, potrivit
căruia ar fi existat chipurile o postură antilovinesciană a Monicăi, apelul
său la etică în raport cu ignominiile regimului comunist contrazicând
principiul autonomiei esteticului. Cum ar veni a te ridica împotriva unei
anomalii ar echivala cu confirmarea acesteia”.

Exegeții operei și activității Monicăi Lovinescu vor stărui întru apărarea

memoriei și a bunelor sale mărturii. “De o inteligență strălucitoare, dublată de
stilul casant al unui înger exterminator, Monica Lovinescu n-a fost o simplă
prezență compensatoare în debandada intelectuală și sufletească instaurată de
totalitarism. A fost un criteriu (...) Ea a sacrificat o mare vocație de critic literar
și, poate, de scriitor, pentru lupta de gherilă a adevărului prigonit”, spunea

29
Furtună, Angela, Înapoi la Monica Lovinescu, Ed. Integral, București, 2021, v. și Grigurcu Gheorghe, Încă o
dată Monica Lovinescu, în România literară, nr. 23, 2022.
30
Id. Grigurcu Gheorghe, Încă o dată Monica Lovinescu, în România literară, nr. 23, 2022.
Andrei Pleșu 31. Iar Vladimir Tismăneanu, unul dintre cei mai fideli discipoli
afirma neobosit, și la catedră, și în presă: “În gândirea politică și morală
românească, Monica Lovinescu simbolizează direcția camusiană. Așadar una a
revoltei în raport cu minciuna utopică, duplicitatea sordidă, conformismul
nevertebrat și violența polițienească” 32.

Pe 23 mai 2013, avea loc Simpozionul "Monica Lovinescu - Virgil Ierunca" la

Universitatea din Oradea, cu prilejul celebrării a 50 de viață academică și de
Litere în faimosul oraș 33. Având ca temă literatura şi documentul, reuniunea din
anul 2013 rămâne un reper în cultura română: era prilejuită și de împlinirea a
doi ani de la aducerea la Oradea a unei "părţi din memoria noastră" națională
intelectuală ce trăieşte prin şi în jurul cărţilor lăsate de cei doi oameni de
cultură, supranumiți Monicii sau Ieruncii (e vorba de primirea și inaugurarea
Fondului Monica Lovinescu, 8 mai 2010, Oradea, conținând o parte a bibliotecii
de la Paris). "Cei doi (foștii proprietari ai bibliotecii, acum donată statului
român n.m.), Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, au fost singurii români din
exil care şi-au dedicat întreaga lor viaţă României şi care nu au uitat niciodată
că erau într-o permanentă luptă cu regimul care îi obligase să trăiască departe de
ţară”, spunea acad. Mihnea Berindei, invitat la eveniment, alături de acad.
Nicolae Manolescu. Cercetătorul Eugen Dimitriu avea să remarce, mai târziu, în
legătură cu crearea, la Oradea și București, a fondurilor de carte Monica
Lovinescu și Virgil Ierunca (după partajarea bibliotecii lor din Paris), că este o
binecuvântare că aceste fonduri nu au fost aduse mai aproape de cripta E.
Lovinescu din Fălticeni (unde fuseseră înhumate în 2008 și urnele cu cenușa
Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, alături de toți ceilalți membri ai
familiei): “Spre deosebire de restul țării, după Revoluție, Moldova a rămas tot
ostilă Monicilor, iar lucrul s-a văzut în timpul vizitelor lor făcute acasă, la
31
Apud. Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989, Scriitori, reviste, instituții,
organizații, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Compania, 2010, p. 466.
32
Ibid. p. 466.
33
v. și https://www.ebihoreanul.ro/stiri/simpozion-de-mare-tinuta-la-biblioteca-universitatii-cu-academicienii-
nicolae-manolescu-si-mihnea-berindei-108378.html
revenirile în țară de după 1989: 1990, 1993, când prezența lor a fost aproape
interzisă, sau rafinat boicotată, și la Iași, și la Fălticeni. Dacă averea lor
spirituală, de biblioteci și de arhive, ar fi revenit tot aici, probabil că ar fi fost
supusă unor noi agresiuni, și post-mortem. Ardealul, Oradea, Timișoara,
Bucureștiul, Craiova s-au dovedit de bună credință, mai sigure și mai
prietenoase față cu o memorie fundamentală a românilor” 34. Lucrând mult timp
cu Eugen Dimitriu la proiectul meu Zilele Monica Lovinescu (2005-2020), am
acumulat propriile experiențe tragice ce îi confirmă tristele concluzii, lovindu-
mă la rândul meu de serioase obstacole și subminări, venite până la zi, din
mediile locale academice, politice, culturnice și oculte. Din păcate, au fost chiar
unii scriitori care s-au plasat printre actanții fruntași ai boicoturilor, la fel cum o
făcuseră și înainte de 1989.

5. O întrebare tipică pentru Monica Lovinescu: guvernanții se simt

responsabili față de țară sau numai față de clientela politică?

- George Motroc: Românii preferă să irosească resursele umane ale țării,

iar specialiștii și geniile, valorile și cei excepționali sau măcar foarte buni
sunt adesea alungați și prigoniți. Monica Lovinescu, la fel ca mulți alții, a
fost și a rămas unul dintre aceștia. De ce există în România aceste
“tradiții” de autosubminare? De ce se tem liderii români de eroii care se

34
Arhiva Angela Furtună – Proiectul Zilele Monica Lovinescu și Premiul Național Monica Lovinescu și Virgil
Ierunca. Președintele Juriului, acad. Basarab Nicolescu.
 opun eșecului și care critică slăbiciunile ce conduc mereu la ratare și la
stări de criză?

- Angela Furtună: Oamenii excepționali sunt adesea incomozi pentru

mainstream. Iar România s-a specializat în cultivarea mediocrității care
produce hemoragia și distrugerea resurselor umane de top.

Se impune, aici, o comparație între realitățile românești de ieri și de azi, în

contextul cărora au fost active ideile Monicăi Lovinescu și ale altora din exil.
Actualitatea lor este indeniabilă. Unele chestiuni sunt de fond, au devenit o
permanență, și trag semnale de alarmă privind viitorul României. Discuția cea
mai tranșantă și argumentată (de aceea, deranjantă) a iscat-o istoricul Oliver
Jens Schmitt, prin cartea sa apărută la Centenarul României, care este foarte
apropiat de Centenarul nașterii Monicăi Lovinescu, la care ne raportăm.

Cred că clasa politică și liderii actuali din fruntea României păcălesc din nou
Occidentul, în chestiunea democrației și a drepturilor omului (după integrarea în
UE și NATO), aproape la fel cum o făcuse și Ceaușescu, în ultimele lui decenii,
când simula cu viclenie detașarea față de Moscova, dar dimpotrivă dezvoltând
un regim intern încă mai dur (cult al personalității, stalinist, ultranațioalist
xenofob, tribalist) decât cel de la Kremlin și totuși beneficiind de Clauza
națiunii celei mai favorizante (până în 1988, când USA i-o retrage) și de alte
gesturi de suport, din partea Chinei și a Lumii Libere. Iar în tot acest timp
populația fusese aruncată în beznă, foamete și poliție politică, în plus sporise
latura dark a politicii externe ceaușiste: “comerțul cu arme, sprijinirea
terorismului arab și atacurilor împotriva opoziției românești din străintate (de
pildă, în 1981, atentatul asupra postului de radio Europa Liberă de la
München)” 35. Toate acestea au dus la un rezultat sigur: “negarea realității,

35
Schmitt, Oliver Jens, România în 100 de ani – Bilanțul unui veac de istorie, Ed. Humanitas, București, 2018, p.
73.
izolarea și revoluția”. Ca specific românesc ceaușist a fost transformarea unei
societăți născute pe ruinele unor vechi imperii, deci foarte variate etnic și
cultural, într-una nivelată național, cu păstrarea caracterului statal, precum și
a teritoriilor dobândite la 1918 36. Mai departe, constatările istoricului
confirmă și observațiile din epocă ale Monicăi Lovinescu: niciodată în istoria
românească n-a existat o clasă de mijloc urbană care să se mobilizeze în
favoarea unor idei democratice (și nu autoritar-naționaliste)37. Anul 1940 e
văzut de istoric prin aceleași detalii care o scandalizau și pe Monica Lovinescu
în anii bolșevismului și ceaușismului, cum și pe noi, astăzi, în 2023: statul
trebuie să fie sau cel puțin să arate puternic; și momentele de slăbiciune
evidentă sunt excluse din memoria colectivă. Anul 1940 a văzut prăbușirea
României Mari. Analiza cauzelor, însă, atinge repede puncte dureroase:
incapacitatea instituțiilor de stat de a apăra cetățenii, corupția care a dăunat
armatei, egoismul majorității clasei politice, abisul dintre discursul oficial
naționalist și lașitatea celor de la vârful politicii. Şi, nu în ultimul rând, m-am
întrebat dacă elitele din Vechiul Regat, care controlau această Românie Mare,
aveau într-adevăr încredere în trăinicia acestui stat. Istoria ne dă răspunsul: La
prima lovitură dinspre Răsărit și Apus, au cedat. Anul 1940 ridică o chestiune
actuală și astăzi: Care e legătura dintre clasa politică pe de o parte, țară și
societate, pe de altă parte? Este reponsabilitatea o atribuție politică și etică a
guvernanților? Şi cum se definește această atribuție? Ca responsabilitate față
de țară și întreaga societate? Sau numai față de clientela politică? Sau numai
față de parteneri de afaceri? În cazul anului 1940, avem de a face cu falimentul
politic și moral al unei elite care a tolerat sau chiar a contribuit la distrugerea
statului constituțional și la ridicarea unei dictaturi, a Regelui, și ai cărei
membri erau implicați de ani de zile într-o corupție ce caracteriza viața politică
a României Mari. Această corupție explică și nepregătirea militară a armatei și

36
Ibid. p. 74.
37
Ibid. p. 86.
o stare de spirit a elitei politice care, în momentul de criză, a fost gata să
sacrifice milioane de cetățeni în provincii periferice pentru a-și salva averea și
interesele, concentrate în Vechiul Regat. De fapt, elita din Vechiul Regat și-a
exprimat, la 22 de ani după Unire, mentalitatea și harta mentală: pentru
majoritatea membrilor Consiliui de Coroană, România însemna, în primul
rând, țara cu granițele avute înainte de 1914. De aceea, anul 1940 este un
moment deosebit de dureros în istoria statalității românești.

Dar anul 1940 a revenit în actualitate. Guvernul și unele instituții de stat

sărbătoresc statul și statalitatea ca valori supreme – dar fără să-și pună
întrebarea ce stat, ce înseamnă statalitate, care este relația dintre stat și cetățeni.
Sunt sărbători ale limbajelor de lemn, fără fond, fără conținut și motivul este
evident: acești 100 de ani au fost, cel puțin până în 1989, marcați de dictaturi –
regale, militare, comuniste –, de violența împotriva celor care nu erau români –
Holocaustul, expulzarea, deportarea, vânzarea minorităților –, dar și a
românilor, mai ales în perioada comunistă. Potrivit calculelor, regimul comunist
a făcut două milioane de victime – nu numai cei trimiși în lagăr, în închisoare și
la canal, dar și victimele politicii pro-nataliste și ale intervenției statului în viața
privată și intimă a cetățenilor.

Mitologiile și eroismul capturează ideile publice. Dar eroismul presupune și

continuarea discursivă a unui conflict cu învingători și învinși. O societate
democratică matură n-are nevoie să se ridice deasupra celuilalt – acest eroism
ultranaționalist, cel puțin așa cum este cultivat de cercuri oficiale și oficioase
în România, ne arată o nesiguranță uneori agresivă. Nu se sărbătorește senin,
ci se hrănește un sentiment de îndoială și uneori chiar de frică. Se poate explica
această atitudine prin faptul că România trece actualmente printr-o criză
adâncă: politică, socială și mentală?

Monica Lovinescu a fost un analist profund al stărilor de criză ce au măcinat

România în fragilul ei Centenar. Lupta ei cu abuzul și cu structurile Partidului
Comunist este perfect valabilă și astăzi, în opoziție față de același mecanism,
dar care acum e controlat de regimul mafiot-oligarhic. Sunt uriașe actualele
eforturi ale oligarhilor corupți și ale forțelor legate de aceștia din aparatul de
stat, Biserică și mediul științific, de a controla statul în totalitate 38. Însuși
faimosul Institut de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului
Românesc pare, și nu arareori, capturat de zona manipulării adevărului, unii
cercetători observând că acesta este un soi de sinecură pentru cei aflați în
grațiile diverselor partide politice aflate la putere 39. Poate că a fost înființat
prea târziu, când restaurația s-a extins masiv, și este supus strategiilor cu
marionete subordonate cazon.

Astăzi, nu mai există posibilitatea de a face apel la o conștiință critică de

calibrul Monicăi Lovinescu sau la o credibilitate de talia Radio Europa Liberă.
Oricine se poate inventa și vinde drept erou al adevărului, și orice nucleu
media drept centrală a democrației. Bătăliile electorale sau de axiologie sunt
decise în mare măsură prin operațiuni de humint.

6. Memorie, istorie. Între colectivizarea funcțiilor mnezice și libertatea

învingătorilor de a impune istorii “oficiale”

38
Ibid. p. 87.
39
Nastasă Kovacs, Lucian, Intelectualii din România – Configurații culturale, Studii și documente, Editura Mega,
Cluj-Npoca, 2014, p. 88.
 - George Motroc: Rolul memoriilor și al istoriilor se dovedește a fi diferit,
în epoci diferite, dar și în contextul accelerării ce are loc în epoca
noastră, definită drept una a post-advărului și a post-realității. Ce se mai
poate face pentru memoria Monicăi Lovinescu?

- Angela Furtună: A devenit tot mai clar că, pentru generațiile de azi,
prețul întârzierii recuperării și punerii în circulație a memoriei Monicăi
Lovinescu (și a altora din exil, de calibrul acesteia și de tipul modele
civilizatoare) este unul uriaș. Aceste generații au devenit din nou
victimele asimilării de pattern-uri și de eroizări ale unor personalități
legate mai ales de ideologiile totalitare. Restaurația necritică și fără
lustrație a devenit, deci, probabilă și posibilă, ba chiar o misiune
încheiată cu un anume succes.

Unii cunosc realitățile bolșevizării sau ale ceaușismului direct, alții din
documente desecretizate și din rezultatele unor cercetări publicate în ultimii
ani.

Dar atunci când e vorba, în zilele noastre, despre evaluarea corectă a

discursului Monicăi Lovinescu, sunt minimalizate (în mod voit) tocmai
realitățile istorice specifice care au inspirat acest discurs: este vorba nu numai
despre realitatea în care a trăit, ca opozant, Monica Lovinescu – totalitarismele
secolului al XX-lea – , ci și replicarea reflexelor totalitare ce se produce în
contemporaneitate, și totul în continuitate cu un trecut traumatic regional de
peste 200 de ani. De bună seamă, Restaurația vechilor structuri totalitare, care
s-a petrecut de fapt în tranziție, a mijlocit această răsturnare progresivă și
inconturnabilă de valori: foștii agenți de vârf ai propagandelor totalitare au
fost impuși după 1989 pe post de lideri de opinie, în timp ce pe discursul
Monicăi Lovinescu (și al altor critici și opozanți) s-a pus tot mai mult surdină,
până la eliminarea lui aproape completă din spațiul public. Chipurile, nu ar
mai fi de actualitate.

Astăzi, când războiul lui Putin împotriva Ucrainei a ajuns din nou la granița
noastră, ne reamintim cu precizie ce s-a petrecut cu românii după 1944:
sovietizarea României s-a făcut prin înfometare, pauperizare și teroare. Tactica
rușilor a rămas neschimbată. Mai mult, “ne-am născut într-o țară aliată cu
sovieticii, dar de fapt ocupată vreme de 14 ani de Armata Roșie, un prim
paradox dintr-o serie mai lungă de ocupații rusești din secolele al XVIII-lea și
al XIX-lea (1736-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1832, 1848-
1849, 1854-1855, 1877) care s-au soldat toate cu imense distrugeri și jafuri,
rezultat al războaielor ruso-austro-otomane desfășurate în bună parte pe
teritoriul Moldovei și al Munteniei”40. Arhivele militare dezvăluie cu o precizie
de necontestat tragedia României și imensele ei pierderi înainte și după
bolșevizare 41. Iar jurnalele unor personalități ale timpului – au apărut deja
sute, după 1989 – aduc prețioase mărturii de istorie orală, memorii și evocări
ce întregesc tabloul apocaliptic al distrugerii patriei și suferințelor milioanelor
de victime 42. Fenomenul este cât se poate de contemporan și în derulare.

Monica Lovinescu a reflectat adesea nu numai asupra eticului, ci și, legat de el,
asupra chestiunii mozaicului memoriilor. Parcă prevestind epoca actuală, când
memoria devine un exercițiu aproape gratuit de înot într-un ocean turbulent, iar
falsificarea ei este o practică cvasi-ștințifică și legalizată.

40
Cazacu, Matei, Crețoiu, Ioana, Hajos, Ladislau, Povestea generației noastre – De la monarhie la democrație,
cu o prefață de Andrei Pleșu, Editura Corint – Istorie, 2016. p. 30-36.

41
Id., p. 456. Pentru o privire de ansamblu, vezi Costantin Hlihor, Armata Roșie în România, Adversar, aliat,
ocupant (1944-1948), vol. I, Academia de Înalte Studii Militare, București, 1996; Flori Stănescu și Dragoș
Zamfirescu, Ocupația sovietică în România, Documente (1944-1946), Editura Vremea, București, 1998; Aurel
Sergiu Marinescu, 1944-1958: Armata Roșie în România 2 vol., Editura Vremea, București, 2001.
42
Bentoiu, Annie, Timpul ce ni s-a dat, Memorii (1944-1959), Ed. Humanitas, 2019.
În Unde scurte V, Pragul 43, pe 12 august 1988, notează, meditând după
întrebarea pusă de criticul român Mircea Iorgulescu: „de ce mai puţină
memorialistică în Răsărit decît în Apus?”, găsind, că, de fapt, răspunsul fusese
deja formulat de Orwell, în utopia sa negativă 1984. “Un răspuns global, o dată
cu acel „Minister al Adevărului” unde se rescrie mereu trecutul după cerinţele
momentului. Memoriile sunt rarisime în ţările cu regim comunist, deoarece
Memoria reprezintă unul din cei mai mari duşmani ai unui astfel de regim, şi
prima victimă a lui. Memoria e „colectivizată”, aparţine Statului, care e liber să
facă tot ce vrea cu ea. A-ţi scrie „memoriile”, cu pretenţia de a fi avut o istorie a
ta, inserîndu-se în Istoria generală al cărei martor vrei să fii, este, pentru o astfel
de putere, un păcat. De aceea, şi nu din vreo tendinţă autohtonă, rarele
„memorii” şi „jurnale” publicate în România ultimelor decenii au fost mai ales
„literare” (un tărîm ce i se pare partidului, dacă nu cu totul subsidiar, în orice
caz, mai puţin important). Penuria de „memorii” se produce într-o clipă cînd
ţara ar avea cel mai mult nevoie de ele, istoria oficială fiind ceea ce ştim,
fărâmituri de la marele ei ospăţ negativ nemaitrecînd decît în unele romane, şi
atunci de-abia aluzive”. Ceva mai târziu, Vladimir Tismăneanu 44, investigând
odiseea Statului și Partidului Comunist, va aprofunda aceste prime idei, iar
problema etosului și a memoriilor este atent disecată. „Memorii apar în exil,
continuă Monica Lovinescu; în ţară în schimb pînă şi faptul de a ţine un Jurnal
pentru sertar reprezentînd un risc ce s-a dovedit major. Astfel, nu trebuie uitat
niciodată cazul lui Gheorghe Ursu, inginer cu veleităţi şi prietenii literare, care a
fost omorît în bătăi la Securitate, în cursul unei lungi anchete, pentru simplul
fapt că ţinea un Jurnal pe care nu-1 arăta nimănui”. De ce el a murit, iar alții
nu? Explicația o găsim tot la Monica Lovinescu, prin punerea în evidență a
importanței Europei Libere în protejarea vieții opozanților din România. De
bună credință fiind, și încrezându-se în promisiunile anchetatorilor, Ursu nu a

43
Lovinescu, Monica, Unde scurte V, Pragul, Humanitas, 1995, p.84.
44
Tismăneanu, Vladimir, Stalinism pentru eternitate, Polirom, 2005.
apelat la exilul militant de la Europa Liberă, pentru a cere astfel protecție
internațională. Or, regimul Ceaușescu numai de asta se temea: să nu afle
Occidentul de încălcările drepturilor omului ce aveau loc la București. Fără
scutul Europei Libere, Ursu a fost bătut până la deces45. “Ion Caraion n-a putut
fi supus unui tratament asemănător deoarece, mai abil, și poate cu misiune, se
exilase, dar toţi cei care au citit pe acea vreme Săptămîna ştiu cum a fost
exploatat „Jurnalul” său, cu şi fără foarfece, de către Eugen Barbu şi, mai presus
de el, de către cei ce alcătuiesc, la umbra epoleţilor, arhive ale interzisului
(probabil una din bibliotecile secrete cele mai bogate în amintiri, memorii,
jurnale). Rareori, printr-un intermediar sau altul, un text mai iese din arhivă,
pentru a face rău celui care l-a scris, a-1 doborî dacă e la îndemînă, a-1 murdări
dacă a scăpat din parametrii răzbunării” 46.

7. Un bastion uman probabil irepetabil și o armă culturală mortală de

apărare împotriva tiranilor

- George Motroc: Exilul, luciditatea internă atât de vremelnică, aliații și

oportunitățile diplomatice, Radio Europa Liberă: toate astea au
reprezentat un scut al României și o istorie mereu actuală, am putea
spune, acum, când trebuie din nou să ne apărăm, din cauză că războiul ne-
45
Lovinescu, Monica, Unde scurte V, Pragul, Humanitas, 1995, pp.7-8. Cazul Gheorghe Ursu: Dramaticul
caz al lui Gheorghe Ursu, ucis în torturi, în cursul anchetei la Securitate, pentru a-l forţa să decodeze Jurnalul ce-
i fusese sechestrat, e exemplar din acest punct de vedere. Încrezător în promisiunile anchetatorilor săi că, dacă
nu se face scandal în străinătate, nu i se va întîmpla nimic, Gheorghe Ursu nu a alertat, pe cînd era încă în
anchetă „ambulatorie”, „Europa Liberă. Nefiind deci apărat prin singurul argument la care erau sensibile
autorităţile de la Bucureşti — ecoul în opinia publică din străinătate — el a fost arestat în septembrie 1985 şi
asasinat în secret în luna noiembrie a aceluiaşi an.

46
Lovinescu, Monica, Unde scurte V, Pragul, Humanitas, 1995, p. 84
 a inclus fără milă pe o hartă în care se pare că vom fi mereu prizonierii
geopolitici ai vecinătății cu Rusia. Sunt adevăruri ce trebuie știute, sau ne
putem permite să uităm acest coșmar amenințător al vecinătății cu un
inamic esențial ostil?

- Angela Furtună: Tinerii de azi – chiar cei din medii academice – nu mai
posedă cultura legată de esența vecinătății cu Rusia (un prădător etern) și
a Războiului Rece (revenit în forță), care a fost una statornic de gherilă,
de hărțuire și de contracarare a unei invazii. Așa s-au născut, bunăoară,
Radio Europa Liberă și alte expresii ale unei civilizații de apărare în fața
inamicului. Și, în acest context, dublat de o rapidă spălare a creierului ce
are loc în societatea lichidă, nu se mai știe nimic despre bătăliile
propagandistice, eminamente literare și radio, care se purtau între
conducătorii Tratatului de la Varșovia plus partidele comuniste aferente,
pe de o parte, versus Occident, pe de altă parte. Dacă SUA fusese aliata
URSS în WW II până la doborârea regimului hitlerist, ea s-a repoziționat
imediat împotriva URSS pentru a-l contracara pe Stalin, ce țintea acum să
atingă Oceanul Atlantic. “După război, după obținerea legitimității
internaționale prin semnarea, la 10 februarie 1947, a tratatului de pace cu
Aliații și lichidarea opoziției politice interne, discursul comuniștilor
români despre Statele Unite se transformă radical. În contextul în care
Războiul Rece ideologic începuse odată cu formularea de către sovietici a
teoriei celor două lagăre, presa din România, controlată în totalitate de
către comuniști (fenomen ce se repetă azi, sub stindard politic de
camuflaj, n.m.), se lansează și ea în lupta propagandistică împotriva
Occidentului. În aceste condiții, SUA încep să fie prezentate în presă ca
principal pericol ce amenința România și în general lumea comunistă.
Principalul defect atribut Statelor Unite era imperialismul, etichetă care în
 limbaj propagandistic ajunge să înlocuiască fascismul, ca ultimă expresie
a răului” 47. Astfel, din prezență dorită de întreaga populație (Vin
americanii! fusese mantra de speranță pentru populația românească atât
în timpul războiului dus împotriva URSS și a lui Stalin, cât și în timpul
celui de după, întoarcerea armelor, dus împotriva Berlinului și a lui
Hitler), “America” fusese transfomată – de către presa comunistă și
propaganda comunistă antiamericană din România anilor 1948-1956 – în
principal inamic al țării 48. În acest context, aparția, finanțarea
guvernamentală americană și activitatea posturilor Vocea Americii, Radio
Europa Liberă plus alte activități culturale, științifice, artistice și
diplomatice ce aveau loc pe teritoriile aruncate după Cortina de Fier au
pus în mișcare fenomentul de apărare a Estului de primejdia totalitară
antidemocratică, fenomen de confruntare energică între democraticul vis
american și imperialismul moscovit 49. Pentru a înțelege profunzimea,
fanatismul și distructivitatea mașinăriei propagandistice inițiată de
Kremlin în țările răsăritene capturate (cedate?) după al doilea război
mondial, este suficientă analizarea comparatistă a propagandei derulată
azi de către mașinăria de război a lui Putin împotriva Ucrainei, dar și a
României și a aliaților NATO. Pe de altă parte, e nevoie să conștientizăm
gravitatea eșecului petrecut în tranziție către democrația liberală nu numai
în România, ci în Estul întreg. Cristian Pîrvulescu se întreabă dacă
“timpul tranziției va fi fost doar o perioadă a eternei reîntoarceri spre
începuturile statului național ori spre epoca interbelică, cu toți demonii
săi? Sunt statele din regiune prizonierele propriei Istorii 50”. Autorul
remarcă modalitatea prin care, restaurând stilistica partidului comunist –
47
Barbu, Bogdan, Vin americanii – Prezența simbolică a Statelor Unite în România Războiului Rece, Editura
Humanitas – Historic, București, 2006, p. 118.
48
Ibid., pp. 119-151.
49
Ibid. pp. 201-222, pp. 223-246.
50
Pîrvulescu, Cristian, Renașterea “partidului” și apariția sistemului de partide în România postcomunistă, în
volum colectiv (Coord. Anneli Ute Gabanyy, Alexandru Muraru, Andrei Muraru, Daniel Șandru) România din
1989: învinși și învingători, Editura Polirom, 2020. pp. 581-588.
 din care se trag – , partidele politice din România de azi, rămânând totuși
cele mai importante instituții politice, au deturnat procesele democratice
înspre metabolismul politic totalitar, populând adesea cu oameni toxici și
cu idei din vechile doctrine extremiste toate instituțiile, dar și media și, în
mare măsură, spațiul public. Observația privind condiționarea geo-
politică a șanselor democrației sau despre adevăratele modele din
democrație, fusese făcută și de alți cercetători 51, 52. Pe urmele gândirii și
acțiunii Monicăi Lovinescu, unii istorici occidentali și politologi de azi
speră că România va fi capabilă să iasă din propria capcană și din
cantonarea într-un trecut nefast. Spre pildă, universitarul Oliver Jens
Schmitt53 se adresează “cu simpatie şi respect acelor români care, în
ultima sută de ani, au încercat să construiască, în condiţii grele, ceea ce,
după părerea mea, merită România să fie: o ţară normală, nu un caz
special, nici în bine, nici în rău, ci un stat de drept, democratic, în
Europa. Regimurile autoritar-totalitare din ultima sută de ani au fost
susţinute chiar de forţe din ţară, oricât de mult s-a încercat mereu să se
atribuie fascismul doar influenţei germane, iar comunismul, exclusiv
celei sovietice. Este, desigur, o constatare dureroasă pentru români, dar
fără o analiză a acestei continuităţi va fi dificilă vreo schimbare
fundamentală în viitor. La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătoriți
acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar
apoi şi în importante instituţii ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul
naţionalismului izolaţionist și al specificității româneşti, ci pe drumul
unei normalităţi europene”. Trăind permanent în mijlocul realității
românești, deși aflată în exil, și punându-și toată existența și activitatea
în slujba unei Românii Libere, și Monica Lovinescu a fost una dintre
51
Marshall, Tim, Prizonierii geografiei – zece cărți care îți spun ce trebuie să știi despre politica globală, Ed.
Litera, 2015, pp. 17-45.
52
Schmitt, Jens Oliver, România în 100 de ani – bilanțul unui veac de istorie, Humanitas, București, 2018, pp. 7-
93.
53
Ibid. pp. 45-93.
 acele personalități (la care face referire Schmitt) ce trebuie să rămână
repere în conștiința și gândirea românilor. Cercuri ostile și
antidemocratice din țară au subminat, însă, normalitatea acestui proces
firesc, cultivând partinic, propagandistic și ocult - atât înainte, cât și după
1989, dar mai ales după moartea scriitoarei petrecută în urmă cu 15 ani -,
o politică de răsturnare a valorilor și de restaurare a panopliei ideologice
totalitare și a figurilor aferente. Jurnalele Monicăi Lovinescu încearcă să
pună ordine într-un fel de haos nebunesc ce bântuia (și mai bântuie)
lumea românească, atât în țară, cât și în exil. Unii observatori atenți ai
fenomenelor românești confirmă aceste realități. Bunăoară, scriitoarea,
istoric și profesor INALCO și IPRIS, o mare cunoscătoare a Românei,
Catherine Durandin 54 mărturisește că “sfârșitul deceniului 1980 mi se
pare azi nebunesc. Nu mă mai duceam în România, dar eram complet
scufundată în probleme românești. Percepeam perfect clivajele din sânul
exilului românesc, incompatibilitățile ideologice și generaționale.
Neîncrederea între exilul de la începutul Războiului Rece și cel al anilor
1970 și 1980 se menținea. Să spun și că existau distanțe între exilații din
marile familii și emigranții din clasa mijlocie? Cu siguranță”. La fel ca
Monica Lovinescu, aceasta observă nu fără o anume ostilitate atât
mareele socialiștilor și comuniștilor din Paris, pregătind din nou ceva, dar
și, agitați, fasciștii sau mistico-ortodocșii, sau pe cei cu slăbiciuni pentru
scrierile de extremă dreaptă și difuzori de teze negaționiste. Din atari
considerente, vigilentă față de semnalele și seismele istoriei, mereu atentă
să identifice și să ajute adevăratele victime, și Monica Lovinescu alege,
dovedindu-se din nou un excelent strateg, să adauge Jurnalului indirect
un nou revelator: „Jurnalul direct e atent la semnalarea insistentă a
strădaniilor din Occident întru protecţia celor ce-şi asumaseră riscuri

54
Durandin, Catherine, România mea comunistă, Editura Vremea, București, 2018, pp.171-172.
 acasă 55. Occidentul (spre a nu cădea în amalgam, ar fi mai exact de spus:
scriitori, gazetari, uneori oameni politici şi asociaţii) era atunci tot atît de
receptiv pe cît de amorf şi lipsit de imaginaţie s-a dovedit după implozia
comunismului, căreia n-a ştiut să-i facă faţă nici ideologic, nici politic,
nici economic. Apusul a fost atîta amar de vreme un fel de Godot mereu
aşteptat (din închisorile româneşti pînă la succesivele revolte estice),
mereu nesosind; şi a redevenit după ‘89 acelaşi protagonist al absenţei
vinovate (nu e oare semnificativ că în Sarajevo asediat din iarna 1993-
1994 Susan Sontag a montat, în nopţile cu ger şi luminări, tocmai piesa
lui Beckett?). Se cuvenea deci insistat asupra perioadei apusene de trezire
activă spre a nu i se asigura permanenţa unui rol de ţap ispăşitor,
degrevîndu-ne de orice responsabilitate. Felul în care mulţi exilaţi au
întreţinut ecoul gesturilor de rezistenţă se cerea şi el subliniat. Ca şi
legătura dintre exilul intern şi cel extern care, pe „unde scurte“, rămăsese,
evident, în clandestinitate. A sosit vremea să nu mai fie. Jurnalul direct
— şi doar el — înscria urmele acestei complicităţi responsabile” (Paris,
martie 1994).

Modele de tipul Monica Lovinescu au devenit extrem de rare, astăzi, pe măsură

ce mai ales în România și în alte țări cu evoluție economică problematică, cu
educație precară și cu o rată înaltă a exilării, s-a dezvoltat o veritabilă cultură
bazată pe egocentrism, lipsă de solidaritate și spirit non-etic. Dar principiile și
idealurile ei trebuie cunoscute și transmise generațiilor tinere, în speranța că vor
putea genera din nou solidaritate în jurul unor nuclee ce pot fi folositoare
priectului de țară aflată în război: și cu sinele bolnav, și cu, din nou, inamicul
rus.

“Refuz cu îndărătnicie orice narcisim, inclusiv cel al jelaniei. Mă întorc spre

semeni și mi-i fixez drept unic orizont, nu din cine știe ce creștinească vocație,

55
Lovinescu, Monica, Unde scurte V, Pragul, Humanitas, 1995, p.7. Cazul Gheorghe Ursu.
ci pentru a scăpa de mine. Mama s-a lăsat ucisă ca eu să fiu liberă, îi datorez
această solidaritate cu victimele” 56, mărturisea Monica Lovinescu, asumându-și
nu numai o constituție psihologică egofobă, poate ca melanj de nativ și de post-
traumatic post-totalitar, ci și o conștiință etică umanistă, patriotică și altruistă
ieșită din comun. În fond, era și o expresie a eleganței umane, marcă a existenței
în patria de refugiu, într-un Paris ca centru al culturii și al civilizației europene.
Parisul Europei Libere și al Monicilor era și acela al unei utopii, și acela al unei
realități paralele, și acela al unei cazemate, dar și acela al unei terapii.

- La ce folosește Parisul? La adevărata cunoaștere? întreba și Mariana

Sipoș, într-un dialog secvențial (Paris și Le Tréport)
- La păstrarea memoriei, îi răspunde Mioara Cremene. Căci trăim într-o
civilizație lipsită de memorie 57.

Sau poate că și pentru Monica Lovinescu Parisul a fost o Cetate a mântuirii,

cum îl descria, mâhnit, Mircea Eliade 58, în perioada exilului său portughez, ca
ecou al dezastrului militar românesc de pe Frontul de Est: “Să stai în Portugalia,
când există Parisul?” (16 noiembrie 1943) sau „Nu mă interesează să vorbesc și
să scriu pentru un public care, chiar de m-ar înțelege, nu poate crea nicio
rezonanță universală ideilor mele. La Paris, am aflat un lucru hotărâtor: că nu
poți fructifica pe planul universal al științelor în cadrul limitat al unei culturi
minore”.

A fost o șansă pentru România dictatorială faptul că, lucrând în folosul

României la Paris, în inima Occidentului, pentru eliberarea țării sale din
ghearele dictaturii despotice când kremliniene, când tribaliste ultranaționaliste,
Monica Lovinescu a putut ajunge mai direct și convingător la opinia publică

56
Lovinescu, Monica, La apa Vavilonului II, Humanitas, 2001, p. 5.
57
Cremene, Mioara, Sipoș, Mariana, La ce folosește Parisul?, Ed. Universal Dalsi, 2000. pp. 430-433.

58
Eliade, Mircea, Jurnalul portughez și alte scrieri, ediție de Sorin Alexandrescu, traducere de Mihai Zamfir,
Humanitas, București, 2007, vol. I, p.217, însemnarea din 25 noiembrie 1943.
internațională pentru a-i comunica tragediile îndurate de poporul român și a o
atrage de partea românilor.

Prima transmisiune a postului Radio Europa Liberă a fost către ascultătorii din
Cehoslovacia, la 4 iulie 1950, Ziua Independenței SUA. Misiunea declarată a
postului, valabilă pentru toate țările pentru care emitea, era cuadruplă: de a
aminti ascultătorilor că sunt guvernați de o putere străină al cărei scop era
promovarea intereselor URSS, de a prezenta procedeele antidemocratice ale
Kremlinului (între care sărăcirea populațiilor și jefuirea țărilor, impunerea
regimului străin, teroarea și comunizarea), de a induce speranța eliberării prin
aliarea cu Vestul, de a denunța oficial actele de cruzime și oprimare comise de
regimurile sovietelor 59. Dacă în anii ’50, această direcție jurnalistic-politic-
militară și de humint domina la Voice of America și Free Europe, strategia s-a
îmbunătățit în anii ’60, prin investirea de noi resurse – materiale, informaționale
și umane – pentru Cold War și dezvoltarea unei adevărate platforme de cultură
autentică și excelență intelectuală, adresată nu doar maselor ci și elitelor
spirtuale, publicului educat și tineretului țărilor ocupate de sovietici. Vârfurile
de lance ale acestei perioade au devenit Monica Lovinescu și Virgil Ierunca,
care au adus la Radio Europa Liberă în limba română o infuzie de cultură
contemporană, consolidând prestigiul postului și îmbogățind oferta sa cu
programe de ținută. Emisunile Actualitatea culturală românească, Teze și
antiteze la Paris 60 - ambele realizate de Monica Lovinescu – precum și
Povestea vorbei (Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate) și Cronica
Pesimistului – ambele realizate de Virgil Ierunca –, au oferit timp de patru
decenii (dar poate că mai mult, prin fenomenul de ecou al prestigiului) privirea
din afară de care cultura română, asfixiată de presiuni ideologice, avea atâta

59
Barbu, Bogdan, Vin americanii – Prezența simbolică a Statelor Unite în România Războiului Rece, Editura
Humanitas – Historic, București, 2006, și Id., p.214 – v. și Holt, T. Robert, Radio Free Europe (Mineapolis
University of Minnesota Press, 1958), pp. 24-28.
60
Tofan, Liviu, Ne-au ținut în viață – Radio Europa Liberă, 1970-1990, Editura Omnium, Istorie, București, 2021,
p. 86. Referitor la începuturile acestei emisiuni, Monica Lovinescu amintea, într-o emisiune Teze și Antiteze la
Paris din ianuarie 1982, că “prima ediție am înregistrat-o acum vreo zece ani în studioul din Paris”.
nevoie. Cu aceste patru emisiuni oferite de Monici, dintre toate departamentele
naționale ale Europei Libere, cel românesc ajunsese să aibă cele mai multe
minute de emisiuni culturale, dar și cea mai mare audiență 61. “Noel Bernard,
directorul postului realizase că trebuie să acorde mai multă atenție
intelectualității românești, actanților din cultură și artă, pentru că din rândurile
acestora se vor ivi, cel mai probabil, nonconformismul, contestația și, în final,
disidența. Exact așa s-a și întâmplat”, scrie Liviu Tofan în memoriile sale.
“Harul celor doi a făcut ca emisiunile pe care le realizau să depășească adesea
planul strict al războiului cultural-ideologic în care era implicat inițial postul,
plasându-se în teritoriul actului cultural autentic” 62. Necruțători în a critica
elementele aberante ale politicilor culturale din România comunistă, Monica
Lovinescu și Virgil Ierunca nu au ezitat însă să salute și să încurajeze tendințele
culturale valoroase, precizează și Bogdan Barbu, în cercetarea sa. De exemplu
liberalizarea culturală din România anilor ’60 a fost comentată cu speranță de
Monica Lovinescu, ale cărei cronici din perioada 1961-1971 au urmărit pas cu
pas etapele „dezghețului”. De la reacțiile de bucurie reținută provocate de
momente de deschidere precum “Conferința pe țară a scriitorilor români” din
februarie 1965 sau Ședința UTC-ului din mai 1968 și până la dezamăgirea
produsă de “Tezele din iulie” 1971 ale lui Ceaușescu, care stopau pașii făcuți
în direcția liberalizării, cronicile radiofonice ale Monicăi Lovinescu au oferit o
perspectivă lucidă și necenzurată asupra climatului cultural al perioadei 63.

Intuind tendințele și cunoscând la perfecție mașinăriile diabolice ale

propagandelor din țările ocupate de Kremlin, vigilența și spiritul critic ale
Monicilor au prevestit și pentru România reîntoarcerea – de mai multe ori – a
propagandei și a practicilor culturale staliniste, după lansarea “tezelor” din 1971
(o comparație cu situația de azi descrie similitudinea perfectă dintre vremurile

61
Ibid., p. 86.
62
Barbu, Bogdan, Vin americanii – Prezența simbolică a Statelor Unite în România Războiului Rece, Editura
Humanitas – Historic, București, 2006 p. 219.
63
Id. p.219, v. și Lovinescu, Monica, Unde scurte, vol. II (București, Humanitas, 1993).
de ieri și putinismul de azi, manifestat și la noi ca un neostalinism activ în
2023). “Nu se putea să nu vină înapoi vremea aceea de aur când era de ajuns să
înșiri slogane ca să devii scriitor, să desenezi tractoriști ca să te transformi în
pictor, să compui marșuri și tangouri cu partidul ca să fii trecut printre
compozitori, să înveți pe de rost câteva sloganuri pentru a fi încadrat între
culturali” 64, scrisese Monica Lovinescu. În toate memoriile sale, a analizat cu
acribie șansele de existență a unei opoziții intelectuale în România dictatorială.
A ajutat cât a putut persoanele curajoase, evidențiind imediat la radio acțiunile
lor, gestul fiind și de competent analist-critic, dar și unul de protecție. Din
păcate, curajul și solidaritatea nu au excelat printre virtuțile românești. O primă
constatare asupra defetismului specific românesc o făcuse, în 1969, Ion D. Sîrbu
65
: „Micile revolte nu au rost, marea revoltă nu e posibilă. Noi în tot timpul
avem în suflet marea revoltă, dar ne mișcăm după posibilitățile mici”. Acest
defetism e transmis și fixat prin religie, educație și mentalități. Monica
Lovinescu a observat că după 1971 a funcționat mai mult un conformism prin
compromisuri, iar unica figură intelectuală din România care a spart curajos
carcasa acestei protecții iluzorii a fost Paul Goma: “Compromis este să gândești
într-un fel și să acționezi în felul invers. Din punctul meu de vedere, grosso-
modo, asta e definiția. Dar să ieșim din general și să intrăm în concret: nu suport
compromisul și pentru că în România au fost mai mulți compromiși decât în altă
parte. Sau n-au fost destui necompromiși care să spele păcatele neamului. La
noi n-a fost, decât, grosso-modo, Goma care să ia o atitudine atât de tranșantă”
66
. Iar aceste asumpții erau făcute cu sinceritate de către Monica Lovinescu, cu
puțin timp înainte de a muri, și în ciuda neînțelegerilor târzii survenite între ea și
Goma, întreținute de mediul intelectual românesc. Nimic nu i-a afectat însă

64
Lovinescu, Monica, Unde scurte, vol. II (București, Humanitas, 1993), p. 511.
65
Mareș, Clara, Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, Editura Curtea Veche, București, 2011, p.115.
(Interceptare operativă a lui Ion D. Sîrbu din 4 iulie 1969).
66
Jela, Doina, O sută de zile cu Monica Lovinescu, Editura Vremea, București, 2008, pp.119-121. Aprofundat de
cercetare exegetică și Apud Blănescu, Flori, Paul Goma – Conștiința istorică și conștiința literară, Editura Corint
– Istorie, București, 2022, p. 159.
discernământul și obiectivitatea, fapt care a caracterizat aproape în mod unic
excelența Omului, a scriitoarei, a criticului și a jurnalistei. Iar acest legământ cu
deontologia profesiei de jurnalist, de critic, de promotor al valorii autentice și de
persoană publică responsabilă și atașată de credința în viitorul patriei libere,
Monica Lovinescu îl va re-asuma public într-un dialog de acum 40 de ani, în
1983, de la Radio Europa Liberă, păstrat în arhivele postului 67. Audierea
documentului este o bună lecție de profesionalism adresată jurnaliștilor de azi,
care se fac remarcați majoritar prin abdicări și interese străine de misiunea lor
de a fi a patra putere dintr-un stat democratic. De asemenea, este o lecție de
tehnică a structurării gândirii, analizei și discursului la Monica Lovinescu,
excelent sintetizată de Alex Ștefănescu 68: “un spectacol al argumentării, al
contrazicerii, al reducerii la absurd. Povestită de Monica Lovinescu, viața
ideilor devine la fel de interesantă ca viața”. Suportul audio al restituirii
exprimă un omagiu adus vremurilor tulburi, de război și de tragedie, din anii
când Radioul a fost arma cea mai eficientă pentru a transmite informații, idei,
comunicare, muniție atipică (se știe, armele de care dictaturile se tem cel mai
mult sunt cuvintele) și speranță. Iar între toate, Radio Europa Liberă a fost una
dintre perfuziile de oxigen moral care au ținut în viață poporul român, arestat
prin bolșevizare și nimicit prin teroare de către URSS.

Monica Lovinescu a rămas un bastion uman probabil irepetabil și o armă

culturală mortală de apărare împotriva dictatorilor: declanșată prin atitudine și
prin rectitudine critică, civică și etică, ea se bazează pe forța cuvântului ce nu
poate fi bruiat și care destabilizează profund toate regimurile totalitare.

67
Monica Lovinescu, Mircea Carp (ajuns un fermecător centenar), Nestor Ratesh (a împlinit recent 90 de ani),
Sorin Cunea, Șerban Orăscu și Radu Vrancea au fost oaspeții seriei de emisiuni „Noi despre noi”, prezentată de
Max Bănush la radio Europa Liberă în 1983.
https://moldova.europalibera.org/a/arhiva-max-banush-radio-europa-libera/31458133.html?
fbclid=IwAR1bEnYQY5mAFbOHHrQn6ImhNqXkcL111Xk-x1xhsavZo5jGgbRcGHzLHFo
Accesat 6.09.2023
68
Ștefănescu, Alex, Dramatizarea ideilor, în grupajul Monica Lovinescu – La o nouă lectură, în România literară,
nr. 6, 18-24 febr. 1998, Anul XXXI, p.12-13.