«EXPERIMENTUL PITEŞTI»

Conference Proceedings
Comunicări prezentate la Simpozionul
«EXPERIMENTUL PITEŞTI
– REEDUCAREA PRIN TORTURĂ»
CULTURA, TINERETUL ŞI EDUCAŢIA ÎN
REGIMURILE DICTATORIALE COMUNISTE
ediţia a VIII-a, Piteşti, 03 - 05 octombrie 2008

Editor şi coordonator Ilie POPA

Traduceri în engleză: Rozalia Rodica POPA şi Ilie POPA
Coperta: Ilie POPA , Alin BERECHET

FUNDAŢIA CULTURALĂ
MEMORIA
FILIALA ARGEŞ

PITEŞTI, 2009
EXPERIMENTUL PITEŞTI - REEDUCAREA
PRIN TORTURĂ. SIMPOZION INTERNAŢIONAL
(8; 2008; Piteşti)
Experimentul Piteşti - Reeducare prin tortură:
comunicări prezentate la Simpozionul Internaţional :
ed. a 8-a: Piteşti, 03-05 octombrie 2008 / ed. şi coord.:
Ilie Popa ; trad. în lb. eng.: Rozalia Rodica Popa şi Ilie Popa
- Fundaţia Culturală "Memoria", Filiala Argeş, 2009

ISSN 1843-4746

I. Popa, Ilie (ed. ; coord. ; trad.)

II. Popa, Rozalia Rodica (trad.)

Acest volum a fost tipărit cu sprijin din partea

domnului profesor universitar dr. Cornel CONSTANTINESCU,
Universitatea Politehnică Zürich, Elveţia

Picturile prezentate în lucrare au fost realizate

de Sorin FERARU, USA

ISSN 1846-4746

© Copyright Fundaţia Culturală Memoria – Filiala Argeş, 2009

Comitetul Ştiinţific internaţional:
• Prof. univ.dr. Dennis Deletant (UC Londra)
• Acad. prof. Al. Zub (Univ. Iaşi)
• Prof. univ. dr. Cornel. Constantinescu (Univ. Zürich)
• Ticu Dumitrescu (AFDPR Romania)

• Dr. Alexandru Popescu (Univ. Oxford)

• Dr. Marius Oprea (IICCR Bucureşti)
• Prof.univ.dr.Radu Stancu (Univ. Piteşti)
• Prof. univ. dr. Gh. Boldur Lăţescu (ASE Bucureşti)
• Dr. Spiridon Cristocea (Muzeul Judeţean Argeş)
• Prof.univ.dr.ing. Ilie Popa (Univ. Piteşti)
• Ion Caramitru (T.N. Bucureşti)
• Scriitor Micaela Ghiţescu (MEMORIA Bucureşti)
• Prof. dr. Ioana Voicu-Arnăuţoiu (Conservatorul Buc.)
• Cicerone Ioniţoiu (Paris)
• Aurel Sergiu Marinescu (New York)
• Conf.univ.dr. M. Rădulescu (Univ. Bucureşti)
• Publicist şi editor Sergiu Grossu (Paris)
• Publicist Ion Varlaam (Paris)
Comitetul de organizare locală:
• Tudor Pendiuc, Primar municipiul Piteşti
• Sergiu Rizescu, Preşedinte AFDPR Argeş
• Aristide Ionescu, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
• Nicolae Videnie, Inst Român de Istorie Recentă Buc.
• Nestor Dumitru, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
• Zicu Ionescu, Fundaţia Memoria Filiala Argeş
• Remus Petre Cîrstea, Muzeul Judeţean Argeş
• Dumitru Eugen Olteanu, AFDPR Argeş
• Aurel Ilea, AFDPR Argeş
Chairman: prof.univ.dr.ing. Ilie POPA
Secretariatul simpozionului:
• Ana Şerbănescu
• Adrian Simeanu
• Marilena DICU
• Alin Berechet
Invitaţi de onoare: Nicu POPA (SUA), I.U.M. MORĂRESCU, (Germania), Gabriel STĂNESCU
(Origini, SUA), Ioan IOVCEV (Republica Moldova – Transnistria)

3
 INDEX DE AUTORI

Gheorghe ANDREICA 129 Iuliana MOCANU 243

Florian BANU 155 Gabriel MOISA 337
Mihai BURACU 125 Alin MUREŞAN 251
Dragoş CARCIGA 63 Mihai NEAGU 183
Ioan CIUPEA 431 Florentin OLTEANU 431
Petre Remus CÎRSTEA 261 Septimius PÂRVU 189
Mihaela Irene COSTELIAN 411 Gheorghe PENCIU 343
Nicu CUCOLI 233 Nic PETRESCU 375
Gheorghe CUŞA 221 Marcel PETRIŞOR 473
Dorin DOBRINCU 389 Mihaela POPESCU 457
Alexandru DRAGOMAN 345 Titică PREDESCU 209
Ionel-Claudiu DUMITRESCU 445 Dan PURIC 299
Camelia FIAT 429 Ileana ROTARU 305
Akmolla GÜNER 405 REDACŢIA Volumului 17
Cicerone IONIŢOIU 269 Emil SEBEŞAN 275
Aristide IONESCU 101 Marius STAN 261
Nicu IONIŢĂ 49 Mircea STĂNESCU 107
Csongor JÁNOSI 475 Mirel Marin STĂNESCU 171
Florin MANOLESCU 467 Adrian Claudiu STOICA 321
Gheorghe MARIAN 371 Camelia SURUIANU 447
Aurel Sergiu MARINESCU 403 Constantin TOTIR 233
Ileana MATEESCU 419 Liviu TUDORAŞ 283
Lidia MELINTE 425 Gheorghe Păun ULMU 357
Marioara MICA 381 Mihaela VINTILESCU 361
Anton, BĂŞOIU MICA 381 Claudia VOICULESCU 329
Alexandru MIHALCEA 163 Alexandr SOLJENIŢÂN 471
Vasilica MITREA 151

4
 S U M A R

Prefaţa redacţiei ● 10
Rezoluţia adoptată de participanţii la simpozion ● 12
Aprecieri ● 13
Redacţia volumului:
- Imnul deţinuţilor politici ● 17
- Internaţionala terorismului comunist /
The communism terrorism international ● 19
- Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita comunistă /
The basic NKVD directives for the countries in the Soviet orbit ● 23
- “Reeducarea prin tortură – Experimentul criminal Piteşti” . Scurt istoric,
metode, caracteristici, etape, urmări / “Reeducation by torture – The
Criminal Experiment Pitesti”. Short history, methods, characteristics,
stages, consequences ● 33

COMUNICĂRI PREZENTATE LA SIMPOZIONUL

«EXPERIMENTUL PITEŞTI - REEDUCAREA PRIN TORTURĂ»
- Secţiunea I – „EXPERIMENTUL PITEŞTI” - ● 45

Nicu IONIŢĂ - Experimentul Piteşti - psihologia reeducării ● 49

Dragoş CARCIGA - Fenomenul Piteşti, între particular şi universal ● 63
Aristide IONESCU - Experimentul Piteşti - reeducarea prin tortură ● 101
Mircea STĂNESCU - La securitate des prisons et des camps en roumanie communiste
(1949-1953) ● 107
Mihai BURACU - Apocalipsa după Piteşti ● 125
Gheorghe ANDREICA - Reeducările de la închisorile Piteşti şi Gherla, izvor de inspiraţie
şi preludiu pentru reeducarea de la Aiud ● 129
Vasilica MITREA - Golgota studenţimii române ● 151
Florian BANU - Construirea canalului Dunăre – Marea Neagră, componentă a sistemului
de „reeducare” a populaţiei României ● 155

5
Alexandru MIHALCEA - Piteşti şi Salcia, două feţe ale răului ● 163
Mirel Marin STĂNESCU - Genocid în lagărele primului canal
Dunăre – Marea Neagră ● 171
Mihai NEAGU - Torţionarii ● 183
Septimius PÂRVU - Breviarul torturii în România secolului al XX-lea. Inventarul şi
înstrumentarul torturii în guvernarea Gheorghe Gheorghiu Dej
(1948-1965) ● 189
Titică PREDESCU - Anihilarea dreptului de apărare în mecanismul statului de democraţie
populară şi socialistă ● 209
Gheorghe CUŞA - Actor şi spectator în "Ţurcaniada" ● 221
Nicu CUCOLI, Constantin TOTIR - Doi fraţi se intalnesc la Salcia după patrusprezece
ani de la arestarea primului ● 233
Iuliana MOCANU - Din gulagul românesc: închisorile de elevi ● 243
Alin MUREŞAN - Despre învinşi ● 251
Remus Petre CÎRSTEA, Marius STAN - Monumente „uitate": Penitenciarul
Piteşti - locul reeducării prin tortură ● 261
Cicerone IONIŢOIU - Prin ascunzişurile rezistenţei anticomuniste româneşti (din
acţiunile necunoscute de securitate) ● 269
Emil SEBESAN - Omul care a ales curajul de a infrunta moartea ● 275
Liviu TUDORAŞ - Delatori şi delaţiuni din deceniile 5 şi 6 ale perioadei comuniste din
România ● 283
Dan PURIC - Îndrăzniţi! ● 299

PARTEA A II-A
- Secţiunea a II-a – „CULTURA, TINERETUL ŞI EDUCAŢIA ÎN
REGIMURILE DICTATORIALE COMUNISTE” ● 295

Ileana ROTARU - Mutaţii valorice în educarea tineretului (1948 – 1953) ● 305

Adrian-Claudiu STOICA - Despre introducerea modelului sovietic în învăţământul din
România şi îndoctrinarea prin educaţie ● 321
Claudia VOICULESCU - Tineretul şi educaţia în timpul dictaturii comuniste ● 329
Gabriel MOISA - Acţiuni educative ale muzeelor de istorie cu tineretul român studios în
anii ’80 ai secolului trecut ● 337
Gheorghe PENCIU - Holocaustul literaturii romame ● 343

6
Alexandru DRAGOMAN - Professional education and fieldwork in communist and post-
communist Romania: on the ethics of responsibility in the archaeological
practice ● 345
Gheorghe PĂUN ULMU - Pentru planul de distrugere a elitei româneşti ● 357
Mihaela VINTILESCU - Oameni, destine… ,,prin infern” ● 361
Gheorghe MARIAN - In memoriam Enea GHIURIŢĂ ● 371
Nic PETRESCU - Un om, un patriot, un martir: divinul poet Vasile MILITARU ● 375
Marioara MICA-BĂŞOIU, Anton MICA - Aspecte din scurta viaţă a învăţătorului MICA
V. Ion ● 381

ALTE LUCRĂRI ● 379

Dorin DOBRINCU - Stalin şi pregătirea alegerilor din România anului 1946 ● 389

Aurel Sergiu MARINESCU - Inchisoarea de detinuţi politici de la Gherla ● 403

Güner AKMOLLA - Mankurţii erei comuniste ● 405
Mihaela IRENE COSTELIAN - Grandeur et decadence de l’homme nouveau dans le
postcommunisme - le cas de la Roumanie ● 411
Ileana MATEESCU - Un mehedinţean, victima a regimului stalinist: Alexandru
CONSTANTINESCU ● 419
Lidia MELINTE - Educaţia de a reînvăţa valorile, sau, a gândi fără comunism ● 425
Cornelia FIAT - Lagărul deportării ● 429
Florentin OLTEANU, Ioan CIUPEA - Documente privind lichidarea chiaburimii
Făgărăşene – satul Hârseni ● 431
Ionel-Claudiu Dumitrescu - Coşmarul de la Piteşti într-un raport din iulie 1947 ● 445
Camelia SURUIANU - De la om încercat la mucenic părintele ieroschimonah Daniil Sandu
TUDOR ● 447
Mihaela Virginia POPESCU - Drama familiei Nestor Corneliu POPESCU: victimă a
psihiatriei politice ● 457
Florin MANOLESCU - In memoriam Aurel Sergiu MARINESCU (12 Februarie 1929 – 31
August 2008) ● 467

Alexandr SOLJENIŢÂN - Discursul rostit de scriitor cu ocazia înmânării premiului

Nobel pentru Literatură ● 471
Marcel PETRIŞOR – Răul secolului ● 473
Csongor JÁNOSI - Reglementarea catehizării în eparhiile reformate Cluj şi Oradea în anii
’50 ● 475

7
 REDACTARE TEXT

Articolul trimis redacţiei spre publicare va fi înregistrat electronic pe CD ROM,

memorie flash (stick), pe dischetă de 1,44 MB sau va fi transmis direct prin e-mail la
adresa ilie.popa@upit.ro sau ci.popa@yahoo.com;
■ el nu trebuie să depăşească, de regulă, 12 pagini A 4 (inclusiv aparatul critic), format: top
– 44 mm; bottom – 43 mm, left and right – 38 mm;
■ va fi redactat în Word 2003, preferabil, în Times New Roman, font size 11, cu semne
diacritice.

Responsabilitatea asupra conţinutului comunicărilor revine în exclusivitate

autorilor.

Colectiv Editorial:
Aristide IONESCU
Traian FERARU
Cornelia DAVIDESCU
Dumitru NESTOR
Eugen OLTEANU

Adresa Redacţiei:
Str. Livezilor Nr. 41, Piteşti, Jud. Argeş, cod 110128, ROMANIA
Tel. +40 248-632008; +40 348-438061; mobil: +40 744754841,
e-mail ilie.popa@upit.ro; ci.popa@yahoo.com

Conturi:
RO46RNCB0022047230430006/EUR
RO73RNCB0022047230430005/RON

8
 Morţi vii, stafii şi urlete surpate de nebuni…
O, Doamne, unde eşti?!
De ce n-aprinzi minuni, minuni cereşti?
Pe unde eşti, o , Doamne, unde eşti?
Din nepătruns, nici un răspuns…
…Piteşti, Piteşti, Piteşti!
Aurel VIŞOVAN,
fost deţinut politic trecut prin „reeducări” la Piteşti

„Fenomenul Piteşti” -
“cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”,
Alexandr Soljeniţân

9
 PREFAŢĂ
Volumul de faţă conţine lucrările prezentate la ediţia a VIII-a din 03 ÷ 05 octombrie
2008 a Simpozionului Internaţional „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură”.
Sperăm că acest volum, ca şi celelalte 8 apărute până acum, poate constitui un pas
important în lupta împotriva uitării, contribuind la descoperirea adevărului despre istoria
recentă a României din timpul dictaturii comuniste.
Deviza tuturor ediţiilor simpozionului este exprimată în ultimele cuvinte rostite în
detenţie la Aiud, înainte de moarte de renumitul om de cultură român Mircea Vulcănescu:
„Să nu ne răzbunaţi, dar să nu ne uitaţi”.
Filiala Argeş a Fundaţiei Culturale „MEMORIA”, în colaborare cu A.F.D.P.R –
Filiala Argeş, Primăria municipiului Piteşti, Muzeul Judeţean Argeş şi Institutul Rămân de
Istorie Recentă din Bucureşti au organizat primul Simpozion Internaţional PERT’01 -
„Fenomenul Piteşti – reeducarea prin tortură” care a început pe 6 decembrie 2001, adică
exact după 52 de ani de la punerea în aplicare, în camera 4 Spital a fostei puşcării de
deţinuţi politici din Piteşti, a celor mai draconice metode de tortură fizică şi psihică asupra
tinerilor antibolşevici întemniţaţi, metode cunoscute generic sub numele de „Experimentul
sau Fenomenul Piteşti – reeducarea prin tortură”. La această ediţie, participanţii şi
îndeosebi cei care au trecut prin acest criminal experiment, în cadrul unei mese rotunde, au
hotărât că este mai potrivită denumirea de „Experimentul Piteşti – reeducarea prin
tortură”, motiv pentru care următoarele ediţii au purtat această denumire.
Celelalte ediţii ale simpozionului desfăşurate în ultima parte a lunii septembrie sau
începutul lunii octombrie, au avut de fiecare dată două secţiuni. O secţiune de bază legată
de „Experimentul Piteşti”şi o secţiune suplimentară pe diferite teme legate de perioada
comunistă: Opresiunea cultelor religioase din România în timpul dictaturii comuniste;
Grupuri înarmate de luptă împotriva bolşevizării României; Opresiunea ţărănimii române
în timpul dictaturii comuniste; Opresiunea culturii române tradiţionale în timpul dictaturii
comuniste; Cultura, tineretul şi educaţia in regimurile dictatoriale comuniste. De fiecare
dată la ultimele cinci ediţii, participanţii la simpozion au adoptat şi semnat o rezoluţie
privind exprimarea unor doleanţe legate de unele aspecte ale societăţii româneşti actuale.
Rezoluţia adoptată şi semnată de 99 participanţi la ediţia din anul 2008 se prezintă în pagina
12 a prezentului volum.
Trebuie remarcat de fiecare dată că orice amintire şi manifestare legată de
„reeducarea prin tortură” provoacă adânci sentimente de înfiorare şi reculegere. Înfiorare
- pentru că, niciodată şi nicăieri, floarea tinerimii române nu a fost supusă unui asemenea
calvar; reculegere - fiindcă mulţi, foarte mulţi dintre cei trecuţi prin acest experiment, nu
mai sunt în viaţă pentru a mărturisi despre încleştarea cu torţionarii, despre suferinţele şi,
uneori căderile celor torturaţi şi îndeosebi despre ridicarea lor spre biruinţă împotriva răului
cu ajutorul credinţei în Dumnezeu, numărul acestora scăzând din ce în ce mai mult în
fiecare an,.
Rostul acestor manifestări şi implicit al prezentului volum a fost şi este în
continuare, cercetarea cu profesionalism, fără patimă, cu multă înţelegere şi toleranţă, în
vederea scoaterii la lumină a unei perioade tulburi, demenţiale din istoria recentă a
poporului român sub dictatura comunistă, astfel încât, asemenea orori şi crime,
caracterizate de cunoscutul scriitor rus Alexandr Soljeniţân ca “cea mai teribilă barbarie a
lumii contemporane”, să fie cunoscute de generaţiile tinere şi generaţiile viitoare, la

10
adevărata lor dimensiune şi, prin cultivarea memoriei colective, să se evite repetarea lor în
oricare alt colţ al lumii. Având convingerea că toţi oamenii se nasc egali, indiferent de
credinţă şi de rasă, considerăm că ei pot deveni mai buni prin educaţie, prin cultură, prin
credinţă în Dumnezeu.
Ca şi la celelalte ediţii, la ediţia din octombrie 2008 au participat cu comunicări
prezente în volumul de faţă, mulţi foşti deţinuţi politici trecuţi prin reeducări atât ca
torturaţi cât şi ca torţionari. Este ştiut faptul că unii dintre tinerii deţinuţi politici nu au
rezistat torturilor fizice şi psihice inimaginabile la care au fost supuşi şi, pentru a nu mai fi
torturaţi, au acceptat să devină torţionari ai colegilor şi chiar prietenilor lor din detenţie, aşa
cum li se impunea. Cu prilejul lucrărilor simpozionului au putut sta alături atât torturaţi cât
şi torţionari, împreună încercând să scoată la lumină acest oribil şi criminal experiment. La
secţiunea a II-a s-au prezentat lucrări despre distrugerea învăţământului şi culturii române
tradiţionale, aspecte privind întemniţarea şi uciderea a mari oameni de cultură de nivel
european şi mondial, modificarea sistemului de învăţământ, mistificarea istoriei românilor
etc.
Volumul de faţă este structurat în patru secţiuni, după cum urmează:
- la începutul volumului, pe circa 25 de pagini, editorul şi colectivul de redacţie
prezintă pe scurt în limbile română şi engleză: Internaţionala terorismului comunist;
directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita comunistă; “Reeducarea prin tortură
– Experimentul criminal Piteşti” (scurt istoric, metode, caracteristici, etape, urmări);
- partea I, „Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură” conţine lucrările
prezentate despre acest subiect în cadrul secţiunii I;
- partea a II-a, „Cultura, tineretul şi educaţia in regimurile dictatoriale comuniste”
cu lucrările prezentate la secţiunea omonimă.
- partea a III-a ce conţine alte lucrări diverse despre dictatura comunistă cu puternice
reflexii şi în perioada actuală.
Nădăjduim că prin acţiunile noastre aducem un modest şi pios omagiu tuturor
acelora care, prin curajul şi patriotismul lor, s-au opus bolşevizării forţate a României şi
pierderii credinţei strămoşeşti, chiar cu preţul vieţii.
Aducem şi pe această cale mulţumirile şi recunoştinţa noastră Domnului Cornel
Constantinescu, profesor la Universitatea Politehnică din Zürich (Elveţia) pentru sprijinul
moral şi material considerabil, fără de care acţiunile noastre nu ar fi cunoscut o asemenea
anvergură.
Dorim să aducem un pios omagiu câtorva personalităţi, oameni de cultură şi mari
luptători anticomunişti trecuţi prin închisorile politice comuniste care în ultimul an au trecut
în lumea celor drepţi: Alexandr Soljeniţân, scriitor disident rus laureat al Premiului Nobel;
Sergiu Grossu (Paris), Aurel Sergiu Marinescu (SUA), Ticu Dumitrescu, membri ai
Comitetului Ştiinţific. În acelaşi context, aducem un pios omagiu prof. univ. Radu Stancu,
fost Director al Muzeului Judeţean Argeş, apropiat colaborator şi membru al Consiliului
Ştiinţific şi lui Mircea Sabău fost profesor la Universitatea din Chicago (SUA), membru
fondator al Academiei Americano-Române (ARA), mare om de suflet şi de cultură, un
apropiat şi sprijinitor al tuturor acţiunilor noastre.
Pentru toţi cei care nu mai sunt printre noi, ne rugăm ca Domnul să-i odihnească
acolo în pacea şi liniştea de care nu au avut parte aici.

26 august 2009 Prof.univ.dr.ing. Ilie POPA,

Preşedinte Fundaţia Culturală MEMORIA,
Filiala Argeş

11
Rezoluţia a fost semnată de 99 persoane dintre participanţii la simpozion.

12
 Proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie a
marcat începutul unei ere în care conducerea PCR s-a străduit –
şi, în mare parte, a reuşit – să transforme cultura într-o armă din
arsenalul ei de luptă. Măsura succesului se reflectă în ceea ce s-a
publicat până la înlăturarea lui Ceauşescu de la putere. Câţiva
scriitori români s-au alăturat regimului însă, au fost şi unii
intelectuali care nu s-au lăsat ademeniţi de cântecele de sirenă ale
comuniştilor şi au plătit preţul nesupunerii lor. Paginile acestui
volum, ca şi cel anterior, ne descriu acest scump preţ.

Prof. dr. DENNIS DELETANT,

istoric, Anglia

13
 În secolul al XX-lea, Europa, continentul în care s-a născut
libertatea şi au triumfat drepturile omului, şi-a trădat vocaţia
milenară şi a zămislit cel mai monstruos sistem de guvernare,
totalitarismul, îmbinare a unor ideologii utopice şi teorii aberante cu
practica anihilării fizice ca fenomen de masă, mijloc de a asigura
dominaţia absolută a deţinătorilor puterii totalitare. Milioane, zeci
de milioane de fiinţe omeneşti, au plătit cu existenţa lor consecinţele
înăbuşirii libertăţii de puterile totalitare. Zeci şi sute de locuri de
detenţie colectivă - închisori, lagăre de concentrare şi centre numite
de reeducare, în realitate locuri de anihilare fizică, individual sau în
masă -, au împânzit o mare parte a Europei.
România, sub regimul comunist, impus printr-un dictat al puterii
ocupante ruso-sovietice, a avut parte de un experiment deosebit care
ţintea uciderea nu a trupurilor ci, mai grav, a sufletelor, prin
schilodirea şi aservirea lor ţelurilor criminale ale puterii comuniste.
În marea închisoare colectivă care era ţara întreagă, în reţeaua de
locuri de detenţie risipite pe întreg teritoriul ei, conducătorii
regimului comunist din România au rezervat un loc aparte închisorii
Piteşti, destinată a găzdui unul dintre experimentele cele mai sinistre
ale secolului totalitarismului, pervertirea sufletelor deţinuţilor,
transformarea lor din purtătoare a idealurilor libertăţii în unelte ale
ţelurilor abjecte ale puterii totalitare. Porni dintr-o direcţie
criminală, experimentul Piteşti a devenit paradigmă a
monstruozităţii sistemului totalitar comunist pe ansamblul întinsului
spaţiu euro-asiatic pe care l-a cuprins.
A nu uita ce s-a întâmplat în acest loc al monstruozităţii extreme
este o datorie deopotrivă faţă de trecut şi faţă de viitor, faţă de
amintirea celor care au îndurat infernul închisorii Piteşti şi faţă de
cei de mâine, avertisment împotriva unor experimente
asemănătoare. Este meritul Fundaţiei Culturale MEMORIA de a
împlini cu pietate şi competenţă acest dublu imperativ.
Urez succes viitoarelor ediţii ale acestei acţiuni de interes
internaţional.

Acad. Prof. Şerban PAPACOSTEA,

Istoric

14
 Ori de câte ori mi se oferă prilejul de a vorbi despre „reeducarea
prin tortură” mă simt emoţionată şi mă cuprinde un sentiment de
înfiorare. Prin acest proces abominabil cunoscut sub numele de
„Fenomenul sau Experimentul Piteşti”deoarece a fost iniţiat la
închisoarea de deţinuţi politici din Piteşti, comunismul, prin
reprezentanţii săi, a reuşit să împingă tortura la paroxism.
Cel mai cumplit aspect al experimentului represiv, aplicat de
Nicolski, mi se pare conversia constantă a formelor de tortură fizică de
o brutalitate bestială, în forme de tortură morală, de un sadism
diabolic. Voi încerca să evoc doar câteva exemple.
Această conversie punea în joc sentimentul de disperare la cei
torturaţi, împingându-i spre o percepţie linear-repetitivă a timpului
care nu mai avea altă deschidere decât tortura reluată la nesfârşit.
Ea mai punea în joc nimicirea oricărei încrederi în cei mai
apropiaţi semeni - colegi de celulă, prieteni – deveniţi brusc torţionari,
omul de lângă tine transformat de odată în fiară. De asemeni, ea punea
în joc consemnarea ruşinii de a abdica treptat, de a nu mai avea
resursele sufleteşti necesare pentru a-ţi apăra cele mai de preţ valori şi
sentimente, de a deveni uneori, la rândul tău, torţionar.
Dar orice suferinţă are valoare purificatoare. Durerile de ne
suportat ale celor care au trecut prin „Experimentul Piteşti”, eu le
consider azi purificatoare şi le mulţumesc celor care le-au suportat
menţinându-şi nealterată demnitatea. Am credinţa că martirii
„Experimentului Piteşti”, trecând prin infernul pământesc, au luat
asupra lor o parte din păcatele lumii, răscumpărându-le.
Să le rămânem profund recunoscători.
Merită acest experiment un muzeu memorial ? Cu certitudine da,
merită, pentru a fi o mărturie a ceea ce s-a întâmplat aici şi drept pildă
împotriva tuturor acelora care ar avea astfel de tendinţe oriunde şi
oricând.
M-am simţit deosebit de onorată atunci când la apelul Fundaţiei
Culturale MEMORIA - filiala Argeş am făcut demersuri la fostul Prim
Ministru al Guvernului României, Domnul Călin Popescu Tăriceanu
pentru a sprijini transformarea clădirii fostei închisori de deţinuţi
politici din Piteşti în muzeu memorial evocator al „Experimentului
Piteşti”. Deşi propunerea a fost bine primită, acest deziderat nu s-a
împlinit încă. Promit că voi fi alături de Fundaţia MEMORIA până la
îndeplinirea lui.

Prof. dr. DOINA CORNEA,

fost dizident comunist

15
16
IMNUL DETINUTILOR POLITICI
Se deschid grele porţi
Şi străbatem în veac
Soare nou, jertfă albă de dac
Cu miresme şi flori
Se aştern verde pod
Să întâmpine vis de norod

Se întorc din hăul închisorii

Bărbaţii albi, cărunţi feciorii
Năvala vieţii vine
Din temniţi, lagăre şi mine
Un crez de fier, tună-n istorie
Şi bezne pier, lumini se-nalţă-n glorie

Gratii cad şi cătuşi

Cad imperii de chin
Mame-n lacrimi au chipul senin
Plâng neveste de drag, se-nchină moşnegi
Iar copiii se cred fii de regi

Se întorc din hăul închisorii

Bărbaţii albi, cărunţi feciorii
Năvala vieţii vine
Din temniţi, lagăre şi mine
Un crez de fier, tună-n istorie
Şi bezne pier, lumini se-nalţă-n glorie

Voievozi şi martiri, morţii noştri-n văpăi

Ne-ar conduce şi-acum pe căi
Noi păşim peste veac cu auzu-n străbuni
Munte, stânci, oaste grea de goruni

Se întorc din hăul închisorii

Bărbaţii albi, cărunţi feciorii
Năvala vieţii vine
Din temniţi, lagăre şi mine
Un crez de fier, tună-n istorie
Şi bezne pier, lumini se-nalţă-n glorie

17
Vin arhangheli şi rup
Crunt zăbralnic de nori
Peste ţară se văd iarăşi zorii
Noi venim din genuni, din al vieţii ecou
Trupul frânt, răni adânci, suflet nou.

Se întorc din hăul închisorii

Bărbaţii albi, cărunţi feciorii
Năvala vieţii vine
Din temniţi, lagăre şi mine
Un crez de fier, tună-n istorie
Şi bezne pier, lumini se-nalţă-n glorie

18
 INTERNAŢIONALA
TERORISMULUI COMUNIST
(extras din articolul omonim apărut în
revista Memoria nr.2 din iunie 1991)
R eferitor la terorismul comunist
se constată că a existat o per-
fectă similitudine între serviciile secrete
ale diverselor ţări în care s-a întronat
comunismul, şi ca organizare şi ca
metode de lucru. Nici nu putea fi altfel,
căci serveau aceleaşi ideologii. Dacă
forul conducător al comunismului din
lumea întreagă se găsea la Moscova, era
absolut firesc ca tot acolo să se afle şi
“spiritul rector” al tuturor serviciilor se-
crete din ţările căzute în orbita sovie-
tică. “Naşul” lor, patronul: NKVD. Şi
… tel mâitre, tel valet. Cu asta, s-a
instituit pe o mare parte a planetei o
vastă reţea secretă, al cărei principal
instrument de lucru a fost teroarea. Şi
nu neapărat teroarea vizibilă, fizică, cu
mutilări evidente (deşi acestea au
abundat), ori cu glontele tras în ceafă
(puzderia de gropi comune abia au
început să fie decopertate), ci şi
teroarea insinuată subtil, inteligent,
perfid adică, făcându-l adeseori pe cel
terorizat să creadă că teroristul nu-I
vrea pieirea, ci – culmea! – salvarea.
Practica acestui terorism s-a
exercitat în proporţie de masă,
îmbolnăvind popoare întregi, de boala
cea mai grea, FRICA …, în care
simptomul cel mai nociv a fost frica de
a rosti cu glas tare ceea ce gândeşti. De
aici şi consecinţa cea mai gravă, a
mutilării psihicului; un handicap pe
viaţă, aproape imposibil de recuperat.
19
THE COMMUNIST TERRORISM
INTERNATIONAL
(extract of the namesake paper from the
no.2 Memoria magazine, June 2-1991)
R eferring to the communist terro-
rism we can notice that there
was a perfect similitude between the
secret services of different countries in
which the communism was esta-blished
both by its own organization and
methods. The situation couldn’t be
otherwise because they served the same
ideology. While the leading forum of
the communism of the whole world was
in Moscow, it was absolutely normal
that the spirit rector of the secret
services from the countries situated on
the Soviet orbit to be there too. Their
father in God, the leader: NKVD. And
... tel mâtre, tel valet. Starting from this,
a vast secret net was created on a major
zone of our planet and its main
instrument of domination was terror. It
was not necessarily the visible physical
terror with certain mutilations (though
there were plenty of them), or with a
bullet shot in the head (the multitude of
common graves at the beginning of
their recently discovery), but also the
subtle intelligent insinuated terror,
meaning perfidiously, often making the
terrorized person believe that the
terrorist doesn’t want his death but -
amazingly! - his salvation.
The practice of this terrorism was
massively used, causing the most seve-
re illness, to entire peoples, FEAR . . .,
in which the most harmful effect
was the fear to say loudly what you
really think. From this–the most severe
 Documentul alăturat e strict auten-
tic, emis chiar de NKVD, la 2 iunie
1947. (Invităm cititorul să se întoarcă
cu gândul înapoi, adică în 1947, şi pe
scurt să rememoreze situaţia existentă
atunci în ţara noastră, când la putere se
afla de vreo doi ani guvernul Groza;
când comuniştii îşi consolidau puterea
dar nu puteau să-şi desăvârşească opera,
căci regele domnea încă.)
Iată exact ce scrie pe antetul
documentului: MOSCOVA - 2-6-1947;
(Strict secret) - K-AA/CC 113 -
Indicaţia NK/003/47.
El a fost găsit cu câtva timp în urmă
în seiful din biroul lui Boleslaw Bierut
(1892-1956), prim secretar al partidului
comunist polonez, preşedinte al Poloniei
(1945-1952), prim ministru în perioada
1952-1954, care a deţinut deci întreaga
putere, fiind supranumit şi “Stalin al
Poloniei”.
Pentru prima oară documentul a
fost publicat în ziarul polonez “Novi
Dzienic”, în 1981. Ulterior, el a fost
publicat şi în diverse reviste şi cărţi
apărute în lume (iată şi publicaţiile
româneşti în care a mai fost repro-
dus:”Literatură şi artă”/ 7.07.1990 –
Chişinău, “Tinerama” / 11-17.12.1992,
volumul “Războiul mondial al
spionilor” de Ghe. Buzatu, Ed.B.A.I.
Iaşi, 1991, volumul “Antares 2”,
realizatori Dan Apostol şi Rodica
Bretin, Ed. Baricada, Bucureşti, 1992).
Interesant e faptul că, acelaşi docu-
ment a mai fost găsit, tot aşa, ascuns în
seifuri, în Germania (la STASI), în Bul-
garia, în Cehoslovacia etc. Cu o astfel
de răspândire şi având în vedere toate
câte s-au întâmplat în România, sub
regimul comunist, similitudini perfecte
cu celelalte regimuri comuniste, noi nu
ne-am îndoit şi nu ne putem îndoi, că el
20
consequence, the psychical mutilation,
a handicap for a whole life, almost
impossible to recover.
The hereto document is strictly
authentic, published by NKVD itself on
June 2-1947. (We invite the reader to
turn his thoughts back, respectively in
1947, and briefly remember the existing
situation at that time in our country,
when Groza government had already
had the power for two years; when the
communists where strengthening their
power but they couldn’t accomplish
their work because the king was still
reigning.)
That is exactly what it’s mentioned
on the heading of the document: Mos-
kow – 2–6-1947; (strictly secret) – K-
AA/CC 113 – Indication NK/003/47.
It was found some time ago in the
safe from Boleslaw Bierut’s office
(1892 – 1956), Prime Secretary of the
Polish Communist Party, the President
of Poland (1945–1952), Prime Minister
between 1952-1954, who had the whole
power, being also nicknamed the
“Stalin of Poland”.
The document was published for
the first time in the Polish newspaper
“Novi Dzienic” in 1981. Later it was
published in different magazines and
books in the whole world (here are
some Romanian publications in which
it was reproduced: “Literatură şi artă”
/ 7.07.1990 - Chişinău, “Tinerama” /
11–17.12.1992, the volume “The world
war of spies” by Gheorghe Buzatu,
Publishing house B.A.I. Iasi, 1991, the
volume “Antares 2”, prepared by Dan
Apostol and Rodica Bretin, Publishing
house Baricada, Bucharest, 1992).
It is interesting that the same do-
cument was found, hidden too in safes
in: Germany (at STASI), Bulgaria,
s-a aplicat şi în România. În consecinţă,
din dorinţa de a oferi cititorului un
document ce a patronat şi Securitatea
noastră, ne-am adresat actualului SRI,
cel care, se ştie, deţine dosarele fostei
Securităţi. Căci un asemenea document
putea fi operativ numai prin intermediul
fostei Securităţi. Răspunsul primit de la
SRI este reprodus mai jos:
SERVICIUL ROMÂN DE
INFORMAŢII
BIROUL SCRISORI AUDIENŢE
NR. 37408 – 31.07.1992
CĂTRE
FUNDAŢIA CULTURALĂ
MEMORIA
Domnului Director BANU
RĂDULESCU
La adresa dumneavoastră nr.203
din 15 iulie 1992, vă comunicăm că
Serviciul Român de Informaţii nu
deţine documentul nr. NK/003/47 şi
nici alte materiale asemănătoare.
ŞEFUL BIROULUI
Indescifrabil
Ştampilă rotundă cu tuş roşu
21
Czechoslovakia etc. Being so well
known, and having in view all that
happened in Romania, under the
communist regime, perfect similarity
with the other communist regimes, we
have never doubt that it was used in
Romania, too. Consequently, wishing to
offer the reader a document, which
patronized our Security, we addressed
to the actual SRI, that has the files of
the previous Security, because such a
document could be functional only by
the usage of the previous Security. The
answer received from SRI is
reproduced here:
THE ROMANIAN SERVICE OF
INFORMATION
THE OFFICE OF LETTERS AND
AUDIENCE
NR. 37408 – 31.07.1992
TO:
THE MEMORIA CULTURAL
FUNDATION
to Mr. BANU RĂDULESCU, Director
As an answer to your letter nr. 203,
July 15 - 1992, we inform you that The
Romanian Service of Information
doesn’t possess the document nr.
NK/003/47 or other similar materials.
THE DEPERTAMENT MANAGER
Indescribable
Round stamp in red China ink
22
 DIRECTIVELE DE BAZĂ
ALE NKVD PENTRU
ŢĂRILE DIN ORBITA SOVIETICĂ
Rugăm, aşadar, cititorul să nu-şi
facă lectura în grabă. Ci, după fie-
care “directivă”, să închidă ochii şi
să mediteze la miezul ei. Sugerându-
i dilema care ne frământă şi pe noi:
bine, bine, asta a fost, adică rău,
rău, dar… mai e oare posibil să se
mai repete aşa ceva?
Moscova 2-6-1947 (Strict secret)
K-AA/CC 113, indicaţia NK/003/47
1. Este interzisă primirea pe teritoriul
ambasadelor a autohtonilor contactaţi
de noi ca informatori. Întâlnirea cu
aceşti oameni este organizată de servi-
ciul special desemnat în acest scop, iar
întâlnirile pot avea loc doar în locuri
publice. Informaţiile sunt preluate de
către ambasadă, prin organele servicii-
lor speciale, în speţă, cu predarea lor
ofiţerului nostru cu cel mai mare grad
în ambasadă.
2. Se va urmări ca între soldaţii noştri
şi populaţia civilă să nu se producă
legături de nici un fel. Este inadmisibil
ca ofiţerii noştri să viziteze autohtoni la
locuinţele lor; este, de asemenea,
inadmisibil ca simpli soldaţi să
stabilească relaţii cu femei din rândul
băştinaşelor. Nu se admite stabilirea de
relaţii între soldaţii noştri şi populaţia
civilă, respectiv soldaţii autohtoni.
3. Se va accelera lichidarea cetăţeni-
lor care întreţin legături neiniţiate de
către noi cu Partidul Comunist Polonez,
23
THE BASIC NKVD DIRECTIVES
FOR THE COUNTRIES
IN THE SOVIET ORBIT
So we ask the reader not to read
the text in a hurry, and after each
directive shut the eyes and meditate
on its essence. Suggesting the
dilemma, which is worrying us, too:
well, well, that happened; it was
bad, bad, but . . . is it possible that
such things to happen again?
Moscow 2-6-1947 (Strictly secret)
K-A/CC 113, indication NK/003/47
1. Entering of the natives contacted
by us as informers on the territory of
the embassies is forbidden. The
meeting with these men is organized by
the service especially designed on this
purpose, while the meetings will take
place only in public places. The pieces
of information are taken over by the
embassy, especially by the organs of
special services, being transmitted to
our officer with the highest degree in
the embassy.
2. No relationship of any kind
between our soldiers and the civil
population will be produced. It is not
admitted our officers to visit the natives
at their homes and also simple soldiers
to establish relationships with native
women. No relations between our
soldiers and the civil population,
respectively native soldiers are
admitted too.
3. The liquidation of the citizens, who
have relationships, uninitiated by us
Partidul Socialist Polonez, cu interbri-
gadiştii, cu Organizaţia Tineretului
Comunist Polonez, cu Armata de Acasă
şi alte asociaţii. În acest scop trebuie
folosite elementele opoziţiei militare.
4. La acţiunile militare vor lua parte
acei soldaţi care au stat pe teritoriul ţării
noastre (se are în vedere Uniunea
Sovietică n.n.) înainte de a intra în
Armata Kosciuzsko (Armata poloneză
ce lupta de partea Armatei Sovietice pe
teritoriul U.R.S.S. n.n.). Se va ajunge la
distrugerea ei totală.
5. Trebuie realizată în mod accelerat
unificarea tuturor partidelor într-un
singur partid, având grijă ca toate
rolurile cheie să revină acelor oameni
care aparţin serviciilor noastre secrete.
6. Unificarea organizaţiilor de tineret
trebuie făcută rapid. De la conducători
de organizaţii locale în sus, în poziţii de
conducere se vor repartiza oameni
desemnaţi de serviciile noastre speciale.
7. Se organizează şi se urmăreşte ca
funcţionarii aleşi ca deputaţi la
congrese să nu-şi poată păstra mandatul
pe întreaga perioadă ce le stă în faţă.
Deputaţii nu pot convoca în nici un caz
şedinţe între întreprinderi. Dacă nu
există altă soluţie şi o asemenea şedinţă
trebuie convocată, se vor îndepărta acei
oameni care au activitate în legătură cu
proiectarea concepţiilor şi avansarea
revendicărilor. Iniţiativele particulare
trebuie eliminate cu desăvârşire. Pentru
fiecare congres se vor pregăti oameni
noi şi doar cei vizaţi de serviciile
noastre secrete.
8. Se va acorda o atenţie deosebită
persoanelor cu capacităţi organizatorice
şi cu şanse sigure de popularitate.Aceşti
oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în
24
with the Polish Communist Party, the
Polish Socialist Party, with interbrigade
members, with the Organization of
Communist Polish Youth, with the
Home Army and other associations,
will be accelerated. With this purpose
in view the elements of the military
opposition will be used.
4. In the military actions will partici-
pate those soldiers who staged on the
territory of our country (The Soviet
Union is taken into consideration-our
notice) before entering the Kosciuzsko
Army (The Polish Army that fought on
the side of the Soviet Army on the Te-
rritory of Soviet Union. – our notice).
Its total destruction will be achieved.
5. The unification of all parties in a
single party must be carried out, so that
all the key parts to be given to those
people who belong to our secret
services.
6. The unification of all youth
organizations will also be carried out
soon. Beginning with the leaders of
local organizations, people appointed
by our special services will be
distributed in heading positions.
7. It is also planned and organized
that the clercks chosen by the deputies
at congresses, should not maintain their
mandate during the whole future
period. The deputies are not allowed, to
convoke meetings between different
enterprises. If there isn’t any other
solution and such a meeting has to be
convoked, those people who have any
connection with the concepts design
and the advance of claims will be
removed. The individual initiatives
must be completely removed. For each
congress, new people will be prepared
care se opun, se va bloca accesul lor la
posturi ierarhic superioare.
9. Se va urmări ca funcţionarii de stat
(exclusiv organele de securitate şi din
industria minelor) să aibă retribuţii
mici. Aceasta se referă îndeosebi la
sfera sănătăţii, justiţiei, culturii,
respectiv la cei care deţin funcţii de
conducere (documentul găsit în
Cehoslovacia adaugă: mai puţin
cadrele de conducere alese pe baza
lealităţii faţă de regimul socialist).
10. În toate organele de guvernământ,
respectiv în majoritatea uzinelor, trebu-
ie să avem oameni care conlucrează cu
serviciile noastre speciale, fără ştirea
organelor administrative locale.
11. Se va urmări cu stricteţe ca presa
autohtonă să nu transmită date privind
calitatea şi sortimentul mărfurilor ce ni
se transportă. Nu este voie ca această
activitate să se numească comerţ.
Trebuie neapărat menţionat faptul că e
vorba de schimburi de mărfuri.
12. Se vor exercita presiuni asupra
serviciilor publice în sensul ca acestea
să nu acorde acte doveditoare a
proprietăţii asupra pământului; actele
vor arăta doar calitatea de lot dat în
folosinţă, dar niciodată pe aceea de
proprietate a deţinătorului.
13. Politica faţă de mica gospodărie
ţărănească urmează acest curs pentru a
face gospodăria particulară nerentabilă.
După aceea trebuie începută colecti-
vizarea. În cazul în care ar interveni o
rezistenţă mai mare din partea ţăranilor,
trebuie redusă împărţirea mijloacelor de
producţie repartizate lor, concomitent
cu creşterea obligaţiilor de predare a
cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la
rezultatul scontat, trebuie organizat ca
25
and only those selected by our secret
services.
8. A special attention will be given to
those people who have organizational
capacities and certain chances of
popularity. Such people should be
coopted and if they object to this
initiative, their access to superior
positions will be stopped.
9. The wages of the state clerks
(excluding security bodies and those in
the mine industry) will be purposely
small. These indications refer to health,
justice, culture, particularly to those
who have leading positions functions
(the document found in Czechoslovakia
adds: the leading members chosen due
to their fairness to the socialist regime
are less affected by this directive).
10. In all the government organs, res-
pectively in the majority of factories we
must have people who cooperate with
our special services, that haven’t the
local administrative organs’ knowledge.
11. The local press will be strictly
watched not to transmit information
about the quality and the range of goo-
ds, which are transported to us. This
activity is not allowed to called trade.
There must obligatory be mentioned
that it is an exchange of goods.
12. Some pressure will be exerted on
the public services not to give proving
acts for the property over the land, the
acts, will show only the quality of plot
given for utilization, but never that of
owner’s property.
13. The policy regarding the small
form follows this directive in order to
make it non profitable. After that
collectivization must be started. In case
agricultura să nu poată asigura a greater resistance form the peasants
aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel will appear, the delivering of means of
ca necesarul să trebuiască acoperit prin production allocated must be reduced,
import. once with the increasing of the
obligations for handing over their
14. Trebuie făcut totul ca hotărârile şi
contributions. If this doesn’t lead to the
ordinele – fie acelea cu caracter juridic,
anticipated result, agriculture must be
economic sau organizatoric – să fie
organized so that it won’t provide
nepunctuale.
enough food for our country, and this
15. Trebuie făcut totul ca anumite will be completed by import.
cazuri să fie discutate concomitent de
14. Everything must be done as the
mai multe comisii, oficii şi instituţii,
decisions and orders either juridical,
însă nici una dintre ele să nu aibă drept
economic or organizational must be
de decizie înainte de a se consulta cu
unpunctual.
celelalte (fac excepţie cazurile ce
vizează industria minelor). 15. Certain cases must be discussed
simultaneously by more commissions,
16. Sindicatele din uzină nu pot exer-
sections and institutions, but none of
cita nici o influenţă asupra activităţii
them must have the right to take a
din uzină. Ele pot lucra doar la punerea
decision before consulting the others
în practică a hotărârilor şi atât.
(exception is made by the cases which
17. Sindicatele nu au dreptul de a se refer to mines).
împotrivi conducerii în nici o problemă.
16. The syndicates from factories
Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte
aren’t allowed to influence the activity
probleme minore, ca de exemplu: orga-
in the factory. They can only participate
nizarea odihnei în concedii, discutarea
in carrying out the decisions and
cererilor de pensii şi împrumuturi, pro-
nothing more.
grame culturale şi distractive, organiza-
rea de excursii, repartizarea mărfuri-lor 17. The syndicates have no right to
deficitare, justificarea unor puncte de act against the leadership in any matter.
vedere şi decizii ale conducerii politice. They must deal with minor problems,
for example: planning the rest of the
18. Trebuie organizat ca numai acei
employees during the holidays,
conducători să fie avansaţi care execută
discussing their claims for pensions and
impecabil problemele cu care au fost
loans, cultural and entertaining
însărcinaţi şi care nu le analizează
programs, trips organization, delivering
depăşind cadrul activităţii lor.
the missing goods, justifying some
19. În legătură cu activitatea băştina- leaders’ points of view and decisions.
şilor care sunt purtători ai unor funcţii
18. There must be organized that only
de partid, de stat sau administrative tre-
some leaders to be advanced who carry
buie create asemenea condiţii, ca aceş-
out impeccably the problems they were
tia să fie compromişi în faţa angajaţilor,
entrusted with and who don’t examine
astfel încât să devină imposibilă
them, surpassing their activity area.
întoarcerea lor în anturajul iniţial.

26
 20. Cadrelor militare autohtone li se 19. As regarding the natives’ activity,
pot încredinţa poziţii de răspundere în which has some functions in the party,
locuri unde deja sunt plasaţi oamenii in the state or administrative ones, such
serviciului special. conditions must be created so they must
be discredited in their group of
21. În cazul fiecărei acţiuni armate şi
employees and their coming back in the
cu ocazia tragerilor cantitatea muniţiei
initial entourage to be impossible.
va fi controlată permanent şi cu
seriozitate, indiferent de tipul de armă. 20. The native military staff may be
given responsibilities in those places
22. Trebuie ţinut sub observaţie fieca-
where people from special service are
re institut de cercetare şi laborator, con-
placed.
semnându-se orice cercetare valoroasă.
21. In each military action and on the
23. Trebuie acordată o mare atenţie
occasion of shootings, the quantity of
inventatorilor, inovatorilor, respectiv
ammunition will be permanently
dezvoltată şi sprijinită activitatea lor,
checked with seriousness, no matter the
dar fiecare invenţie trebuie înregistrată
type of weapon used.
cu consecvenţă la centru. Este permisă
doar realizarea acelor investiţii care au 22. Each research institute and labo-
aplicabilitate în industria minelor sau ratory must be kept under observation,
cele care au indicaţiile noastre speciale. writing down any valuable research.
Nu este permisă realizarea acelor
23. A special attention must be paid
invenţii care ar asigura creşterea
to inventors, innovators respectably
producţiei de produse finite şi, în
their activity must be developed and
paralel cu aceasta, scăderea producţiei
supported, but each invention has to be
şi a extragerii de materii prime sau ar
registered consistently at the center.
împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă
Only the achievements of those
o invenţie a devenit cunoscută, trebuie
investments that are applied in the mine
organizată vânzarea acesteia în
industry or those which have our
străinătate pe valută Vest, pe motiv că e
special indications are permitted. It is
prea costisitoare în ţară. Documentele
not permitted the achievement of those
cuprinzând datele cu privire la valoarea
investments which could determine the
şi descrierea invenţiei nu se publică.
increasing of finite products as well as
Toate datele şi documentele privitoare
the reducing of production and the
la valoarea şi descrierea amănunţită a
extraction of raw materials or could
invenţiei vor intra în posesia noastră.
brake the implementation of the
24. Punctualitatea transporturilor de decisions. If an invention becomes well
orice gen trebuie perturbată (mai puţin known, its selling abroad on foreign
cele cuprinse în îndrumările din N.K. – west currency must he organized
552-46). motivating that it is too expensive in
our country. The documents containing
25. În uzine trebuie iniţiate diferite
the dates concerning its value and the
şedinţe şi conferinţe profesionale, tre-
description of the invention are not to
buie notate propunerile, observaţiile ce
be published. All the details and docu-

27
au fost expuse, respectiv autorii
acestora.
26. Trebuie popularizate discuţiile cu
muncitorii care se ocupă de probleme
actuale legate de producţie, respectiv
cele care critică trecutul şi problemele
locale. Nu se vor înlătura cauzele
fenomenelor în discuţie.
27. Luările de poziţie ale conducerilor
băştinaşe pot avea coloratura naţională
sau istorică, dar acestea nu pot duce la
unitatea naţională.
28. Trebuie acordată o mare atenţie
ca nu cumva în oraşe să existe reţele de
apă nelegate la reţeaua principală în
cartierele în curs de reconstrucţie sau
nou construite. Canalizările vechi
neracordate şi fântânile trebuie lichidate
sistematic pe parcurs.
29. Reconstrucţia obiectivelor
industriale şi construcţia celor noi se va
face având în vedere ca materialele
reziduale să fie dirijate în depozitele de
apă ce ar putea folosi drept rezerve de
apă potabilă.
30. În oraşele reconstruite sau nou
construite nu se mai admit în locuinţe
spaţii excedentare, care ar putea folosi
la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a
animalelor sau depozitarea rezervelor
de alimente.
31. Întreprinderile proprietate perso-
nală, micii meseriaşi şi micii industriaşi
să primească doar astfel de materii
prime şi utilaje inferioare şi depăşite
care să împiedice producţia de calitate.
Preţul acestor mărfuri să fie mai mare
decât preţul produselor similare ale
întreprinderilor de stat.
32. Trebuie extinsă birocraţia statului
în cel mai înalt grad în toate domeniile.
28
ments referring to its value and the
minute description of the invention will
be taken in our possession.
24. The punctuality of any type of
transport must be disturbed (less those
contained by the directives in NK – 522
– 46).
25. In factories, meetings and profe-
ssional conferences must be initiated,
the suggestions, the observations
exposed there, respectively their
authors’ names must be written down.
26. The discussions with the workers
who deal with actual problems
concerning the production (respectively
those criticizing the past and the local
problems) must be popularized. The
causes of the discussed phenomena are
not to be eliminated.
27. The native leaders’ critical
opinions may have a national or
historical connotation but they do not
contribute to the national unity.
28. A great attention must be given to
the water systems; all of them should be
connected to the main system even in
the newly built or still unfinished. The
old sewerage which is not connected
and the old wells must be gradually
liquidated.
29. The reconstruction of the
industrial objectives and the
construction of the new ones will be
done taking into consideration that the
residual materials should be directed to
water tanks which could be used as
drinking reserves.
30. In built or newly built towns, ex-
cess rooms in houses are not admitted,
not to used for depositing food provisi-
Este admisă critica activităţii organelor
administrative, însă nu se admite
nicidecum scăderea numerică a perso-
nalului şi nici funcţionarea normală a
aparatului birocratic.
33. Trebuie avut o mare grijă de toate
proiectele de fabricaţie în industria
minieră, respectiv în întreprinderile
indicate în mod special. A se împiedica
aprovizionarea bună a pieţei interne.
34. Trebuie acordată o atenţie deose-
bită bisericilor. Activitatea cultural-
educativă trebuie astfel dirijată ca să
rezulte o antipatie generală împotriva
acestora. E necesar să fie puse sub
observaţie tipografiile bisericeşti, arhi-
vele, conţinutul predicilor, cântecelor,
al educaţiei religioase, dar şi cel al
ceremoniilor de înmormântare.
35. Din şcolile elementare, de
specialitate, dar mai ales din licee şi
facultăţi trebuie să fie înlăturaţi
profesorii de valoare care se bucură de
popularitate. Locurile lor trebuie să fie
ocupate de oameni numiţi de noi, având
un nivel de pregătire slab sau mediocru.
Să se analizeze diferenţele dintre mate-
rii, să fie redusă cantitatea de material
documentar, iar la licee să se oprească
predarea limbilor latină şi greacă veche,
a filozofiei generale, a logicii şi
geneticii. În manualele de istorie nu
trebuie amintit care dintre domnitori a
servit sau a vrut să servească binele
ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea
oricărui rege, pe efectul nefast al
monarhiei şi pe lupta poporului asuprit.
În şcolile de specialitate trebuie
introdusă specialitatea îngustă.
36. Trebuie să fie iniţiată organizarea
unor acţiuni cu caracter artistic sau
sportiv care să sărbătorească lupta
29
ons or for keeping animals for long
periods of time.
31. Personal property enterprises,
small handicraft men, small manufactu-
rers should receive such raw materials
and obsolete and overfulfilled equip-
ments which will brake a quality pro-
duction. The price of these goods shou-
ld be bigger than the price of similar
products made in state enterprises.
32. The state bureaucracy must be
extended in the highest degree in all the
fields of activity. The criticism of
administration organs activity is
admitted but the reducing of the
number of the employees isn’t and
neither the normal functioning of the
bureaucratic apparatus.
33. A great care should be taken of all
manufacturing mine industry projects,
respectively in specially indicated
factories. A good provisioning of the
internal market should be impeded.
34. A special attention should be paid
to the churches. The cultural-
educational activity must be directed in
such a manner that a general antipathy
to these must result. The printing
houses in churches, archives, songs and
religious education, the content of
sermons and of burial ceremonies are to
be kept under observation.
35. The valuable teachers who enjoy
popularity from primary, vocational and
especially those from high schools and
universities must be removed. Their
places should be taken by people
chosen by us having a weak or medio-
cre level of training. The differences
between the subjects should be exami-
ned, the extent of documentary material
should be reduced, in high schools the
băştinaşilor împotriva cotropitorilor
(exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi care
să popularizeze lupta pentru socialism.
37. Pe plan local este interzisă
apariţia unor opere despre acei băştinaşi
care înainte de revoluţie şi în perioada
celui de-al doilea război mondial au
trăit la noi (în U.R.S.S., n.n.) sau au
luptat alături de noi în timpul
războiului.
38. Dacă se constituie o organizaţie
care ar sprijini alianţa cu noi, dar tot-
odată ar stărui asupra controlului acti-
vităţii economice a conducerii oficiale,
imediat trebuie pornită împotriva ei o
campanie de acuzare a naţionalismului
şi şovinismului. Aceasta trebuie făcută
în felul următor: profanarea monumen-
telor ce ne aparţin, distrugerea cimitire-
lor, difuzarea unor manifeste din care să
rezulte ponegrirea naţiunii şi culturii
noastre şi îndoiala faţă de înţelesul
contractelor încheiate cu noi. În munca
de propagandă trebuie implicaţi şi
băştinaşii, folosindu-ne de ura care
există împotriva acelor organizaţii.
39. Se va da o atenţie deosebită
construcţiei şi reconstrucţiei drumuri-
lor, podurilor, a căilor şi reţelelor de
legătură, indiferent cât de îndepărtate
sau inaccesibile ar fi, ca, în cazul în
care este nevoie de o intervenţie armată,
locul rezistenţei sau al concentrării
forţelor reacţionare să fie accesibil din
toate părţile.
40. Trebuia ca reprezentanţii opoziţiei
politice să fie închişi. Se va încerca prin
toate mijloacele racolarea acelor opo-
zanţi care se bucură de stima populaţiei
băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie
compromişi prin campanie de denigra-
re. Înainte ca ei să se întipărească în
30
training of Latin and old Greek lan-
guage, general philosophy, logic, gene-
tics should be stopped. In the history
textbooks, the leaders who served or
wanted to serve the benefit of the
country shouldn’t be mentioned. The
greed and wickedness of any kind, the
bad effect of the monarchy and the
struggle of the oppressed people will be
stressed. In vocational schools the na-
rrow specialization is to be introduced.
36. The organization of some artistic
or sportive actions should be initiated,
which are meant to celebrate the
natives’ fight against the invaders
(especially Germans with the exception
of Russians), which should make the
fight for socialism more popular.
37. On the local plan the publishing
of some works about those natives who
before the revolution and during the
Second World War had lived here (in
the Soviet Union, our notice) or had
fought during the war, is forbidden.
38. If a new organization which
would support the alliance with us is
created, but at the same time would
insist on the control of the economic
activity of the official leadership,
campaign of accusations of nationalism
and chauvinism must be started against
it. This campaign must be organized in
the following way: profaning of the
monuments which belong to us, the
destruction of the cemeteries, delivering
of some leaflets which show the
detracting of our nation and culture and
the doubt towards the meaning of the
contracts signed with us. In the
propaganda activity should be attracted
native people, using the hate against
such organizations.
conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin
aşa numite “întâmplări neprevăzute”
sau închişi sub acuzaţia de crimă de
drept comun. Numai în cazuri cu totul
speciale se admit procese politice, care
vor fi ţinute sub acuzaţia de “înaltă
trădare”.
41. Trebuie împiedicată cu orice preţ
reabilitarea celor condamnaţi în procese
politice. Dacă această reabilitare devine
inevitabilă, se admite doar cu condiţia
ca acel caz să fie considerat o greşeală
judecătorească; condamnatul nu va fi
judecat, ci doar graţiat; nu va avea loc
reluarea procesului, respectiv autorii
judecăţii greşite nu vor fi convocaţi.
42. Se interzice judecarea sau chiar
criticarea publică a acelor conducători
numiţi de către partid, care prin
activitatea lor au produs pierderi sau au
trezit nemulţumirea angajaţilor. În
cazuri drastice se recheamă din funcţie,
fiind numiţi în poziţii similare sau
superioare. La sfârşit, trebuie puşi în
funcţii de conducere şi ţinuţi în
evidenţă drept cadre de rezervă pentru
perioada schimbărilor ulterioare.
43. Se aduc la cunoştinţă publicului
procesele acelor persoane cu poziţie de
conducere (în primul rând din cadrul
armatei, ministerelor, serviciilor
importante, cadrelor didactice) care
sunt învinuite de atitudine împotriva
poporului, socialismului, industrializă-
rii. E o acţiune care atrage atenţia
maselor populare.
44. Se va căuta ca acei care lucrează
în diferite funcţii indiferent cât de mici,
să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu
muncitori cu cea mai mică pregătire
profesională, necalificaţi.
31
39. A special attention will be given
to the construction and reconstruction
of roads, bridges, railways and the
system of roads, no matter how far or
inaccessible they are, so that in case of
a military action, the place of resistance
or of reactionary forces concentration
should be accessible from all directions.
40. The representatives of the
political opposition must be impriso-
ned. The attracting of those political
opponents who enjoy the esteem of the
native population will be attempted. If
they don’t accept this, they must be
discredited by a denigration campaign.
Before they enter the conscience of the
people, they must be liquidated by the
so called “unforeseen facts” or
imprisoned under the accusation of
common crime. Only in very special
cases, political trials are admitted which
will be judged under the accusation of
high treason.
41. The rehabilitation at any price of
those who were sentenced in political
trials must be stopped. If this rehabi-
litation becomes inevitable, it will be
accepted only on the condition that the
case is considered a juridical mistake;
the convict won’t be judged, but only
reprieved; there won’t be another trial;
respectively the authors of the wrong
trial won’t be convoked.
42. The judgment or criticism of
those leaders appointed by the party,
who in their activity caused damages or
discontent of the employees, is forbi-
dden. In drastic cases, they are called
back in functions, being appointed in
similar or superior positions and kept a
reserve of cadres for the period of
ulterior changes.
 45. Trebuie ca la facultăţi să ajungă
cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce
43. The public is informed with the
provin din cele mai joase categorii
trials of those leaders (especially in the
sociale, cei care nu sunt interesaţi să se
army, ministers, important services,
perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să
teachers) who are accused for their
obţină o diplomă.
attitude against their people, socialism
and industrialization. It is an action,
which attracts the attention of the
masses of people.
44. Those who have different
functions no matter how insignificant
they are must be changed and replaced
with workers having the least
qualification or even unqualified ones.
45. Those who attend a faculty must
be the ones who exclusively and
especially come from the lowest social
categories, who are not interested to get
a high level of education but only have
a diploma.

32
 “REEDUCAREA PRIN
TORTURĂ –
EXPERIMENTUL
CRIMINAL PITESTI”
Scurt istoric, metode, caracteristici,
etape, urmări
După cel de-al doilea război mondial,
România a intrat în sfera de influenţă a
Uniunii Sovietice, ca urmare a “târgului“
dintre Churchill şi Stalin făcut la Moscova,
în noiembrie 1944 şi a Conferinţei de la
Yalta din februarie 1945.
La 6 martie 1945, Vâşinski, emisarul
Moscovei a impus cu forţa primul guvern
comunist condus de Petru Groza, chiar dacă
în vara anului 1944 partidul Comunist din
România avea mai puţin de opt sute de
membrii. Politica noului guvern a fost
teroarea de stat şi încarcerarea poporului
român pentru a impune dictatura proletară,
în timp ce Armata Roşie a rămas
treisprezece ani în România. A urmat
arestarea abuzivă a mii de potenţiali
oponenţi ai regimului comunist: ofiţeri,
lideri politici, intelectuali de elită,
conducători religioşi, studenţi şi ţărani.
Acestora li s-au înscenat procese şi li s-au
fixat condamnări maxime.
După 30 decembrie 1947, când
comuniştii au forţat abdicarea regelui
Mihai, ultimul obstacol în calea
comunismizării şi rusificării României,
represiunea s-a extins în toate sectoarele
sociale. Mii de consilieri sovietici controlau
activitatea din principalele întreprinderi
economice şi instituţii publice. S-a introdus
cenzura totală, s-a interzis activitatea
partidelor democrate, s-a adoptat sistemul
sovietic de învăţământ, cu limba rusă,
obligatorie, fără religie şi limbi de circulaţie
internaţională.
33
“REEDUCATION BY
TORTURE –
THE CRIMINAL
EXPERIMENT PITESTI”
Short history, methods,
characteristics, stages, consequences
After the Second World War, Romania
entered the influential area of the Soviet
Union as a consequence of the “trade”
between Churchill and Stalin made in
Moscow in November 1944 and of the
Conference from Yalta in February 1945.
On March, 6th 1945, Vâşinski, the
Moscow emissary, imposed by force the
first communist government led by Petru
Groza, even though the Communist Party in
Romania had less than eight hundred
members in the summer of 1944. The new
government policy was the state terror and
incarcerating of the Romanian people to
impose the proletarian dictatorship, while
the Red Army remained for thirteen years
in Romania. The abusive arrest of
thousands of potential opponents of the
communist regime: officers, political
leaders, elite intellectuals, religious leaders,
students and peasants followed. They were
framed up actions at law and maximum
sentences were pronounced.
After December 30 th 1947, when the
communists forced King Michael, the last
obstacle in the way of Romanian
communism and russification, to abdicate,
the repression extended in all the social
sections. Thousands of Soviet counselors
cheeked the activity in the main economical
plants and publical institutions. The
complete censorship was introduced, the
activity of democratic parties was forbidden,
and the Russian System of education, based
compulsory on the Russian language, no
religion and no international usage languages
was adopted.
Au fost scoşi din învăţământ profesorii cu
vederi liberale, iar din armată, toţi ofiţerii
patrioţi. A fost desfiinţată proprietatea
particulară asupra activităţilor şi
instalaţiilor economice, asupra locuinţelor
şi terenurilor. Anchetele penale şi condiţiile
de viaţă din puşcării au devenit total
inumane. Morţii erau aruncaţi în gropi
comune, fără cruci.
Românii au dovedit puţine afinităţi
pentru comunism şi au fost singurii europeni
care i s-a opus organizat, cu arma în mână,
din 1949 până în 1958. De aceea au avut de
înfruntat cea mai sălbatică dictatură,
asemănătoare celor impuse Republicilor
sovietice din Caucaz şi din Asia Centrală.
Aproximativ un milion de români au fost
arestaţi sau deportaţi şi peste o sută de mii au
fost exterminaţi. Pe harta României au apărut
peste o sută de puşcării, lagăre de muncă,
centre de domiciliu forţat şi pseudo-spitale
de psihiatrie. Cele mai celebre locuri de
lichidare fizică şi psihică a deţinuţilor politici
au fost la Aiud, Gherla, Piteşti, Sighet şi
canalului Dunăre - Marea Neagră numit
“Canalul Morţii”.
Sălbăticia maximă a ororilor s-a
realizat în puşcăria din Piteşti între ani 1949
- 1952. Aici s-a experimentat în premieră
cea mai draconică metodă de tortură numită
în epocă “reeducare” şi cunoscută acum
sub denumirea “Experimentul criminal
Piteşti”. Alexandr Soljenitân, cunoscut
scriitor şi sovietolog rus, fost deţinut politic
în Uniunea Sovietică, în cartea sa
“Arhipelagul Gulag”, aprecia că tratamentul
penitenciar comunist de la Piteşti a fost
“cea mai teribilă barbarie a lumii
contemporane”.
Tineri anticomunişti, în majoritate
studenţi, au fost victimele acestei experienţe
sadice, imaginate de pedagogul sovietic
Makarenko şi aplicată în România de spionul
rus Alexandru Nicolski, ajuns general de
Securitate. Serviciul sovietic de poliţie
politică (N.K.V.D.) l-a pregătit să recruteze
deţinuţi politici cărora li se promitea
eliberarea din detenţie şi grade superioare în
poliţia politică română (Securitatea), dacă,
34
The teachers with liberal views and all the
patriot officers were dismissed. The private
property upon the economic activities and
dwellings and plots was abolished. The penal
investigations and the living conditions in
prisons became completely inhuman. The
dead were throun in common graves with no
crosses.
The Romanians seem to have little in
common with communism and they were the
only Europeans who were systematically
against it, ready to fight from 1949 until
1958. That’s why they had to face the
wildest dictatorship, similar to those imposed
to the Soviet republics, in Caucaz and in
Central Assia. Aproximatively one million
of Romanians were arrested and deported
and more than 100.000 were exterminated.
Over one hundred prisons, work camps,
forced domicile centers and pseudo
psychiatry centers. The most famous physic
and psychic liquidation centers of prisons
were in Aiud, Gherla, Pitesti, Sighet and the
Danube – the Black Sea naval shipyard, the
so called “the Death Channel“.
The maximum horrors wilderness was
carried out in Pitesti prison between 1949–
1952. They made experiments here of the
most draconic torture method called “reedu-
cation”, known today as “Pitesti criminal
experiment”. Alexandr Soljeniţân, a well
known Soviet Russian writer, a political
prisoner himself then, in his book “Gulag
Archipelago”, considered that the
communist prison treatment in Pitesti was
the “most terrible barbarity of
contemporary world”.
Young anticommunist people, most of
them students, were the victims of this sadic
experiments imagined by the “educator”
Makarenko and applied in Romania by the
Russian spy Alexander Nicolski and general
of Romanian Security. The political policy
Soviet Security Service (N.K.V.D.) trained
him to recruit political prisons whom were
promised liberation from prison and superior
ranks in the Romanian political policy
(Security), if, by continuous torture, will
determine the prisoners to tell what they
prin torturare continuă, vor afla de la deţinuţi
tot ceea ce se presupunea că aceştia nu au
declarat în timpul anchetelor.
Şeful grupului de torţionari din
puşcăria din Piteşti a fost deţinutul Eugen
Ţurcanu, după ce acesta fusese instruit de
Nicolski în “arta reeducării“ în puşcăria de
la Suceava. Ţurcanu şi-a format o echipă
din nouă deţinuţi politici care au început
acţiunea de reeducare în ziua de 6
decembrie a anului 1949, ziua Sfântului
Nicolae. În vara anului 1950, “reeducarea”
a fost extinsă şi în puşcăriile din Gherla,
Tg. Ocna, şi Canalul Morţii din Dobrogea.
Pe faţada puşcăriei de la Piteşti s-a
putut citi până în primăvara anului 2001
următoarele lozinci: ”SĂ ZDROBIM
FĂRĂ CRUŢARE RĂMĂŞIŢELE
REACŢIUNII VÂNDUTE IMEPRIA-
LISMULUI STRĂIN!”, “FAŢĂ DE
DUŞMANII POPORULUI SUNTEM
NECRUŢĂ-TORI!”
Metodele de tortură, greu de imaginat,
descrise de supravieţuitori, peste patruzeci
la număr, au provocat sechele grave, fizice
şi psihice şi decese ale deţinuţilor. În timpul
“reeducării” au fost ucişi şaizeci şi patru de
deţinuţi politici, dintre care treizeci în
puşcăria din Piteşti. În cartea “Memorialul
Ororii”, apărută în anul 1995 la editura
“Vremea”, serviciile M.A.I. recunosc că au
decedat numai treizeci de deţinuţi politici în
acea perioadă la Piteşti şi la Gherla şi că au
fost, cităm, “torturaţi şi schingiuiţi peste
700 de deţinuţi la Piteşti şi alte sute la
Gherla, la Tg. Ocna şi Canal. Mai mult de o
sută de deţinuţi au rămas cu infirmităţi
fizice şi psihice grave. O parte din deţinuţi
au decis să se sinucidă pentru a scăpa de
torturi, iar alţii au înnebunit”.
Spre sfârşitul anului 1952, când
atrocităţile în puşcăriile din România au
devenit cunoscute în ţările occidentale, la
presiunea acestora, autorităţile comuniste au
dispus sistarea lor şi începerea anchetelor
penale, împotriva unui grup de douăzeci şi
doi de torţionari. Aceştia au fost acuzaţi de
acte de teroare în grup şi de crima de uneltire
împotriva securităţii interne a Republicii
35
hadn’t declared during the previous
investigations.
The leader of the torture men group in
Pitesti prison was a prisoner called Eugen
Turcanu, who had been trained by Nicolski
in “reeducation art” in prison from Suceava.
Turcanu gathered a team consisting in nine
political prisoners and began the
“reeducation action” on December 6th
1949, Saint Nicholas Day. During the
summer of 1950, “reeducation” was
extended in other prisons, too: Gherla, Tg.
Ocna and the Death Channel in Dobruja.
On the facade of the prison in Pitesti,
the following slogan could be read until the
spring of 2001: “Let’s destroy mercilessly
the remainders of the reaction sold to the
foreign imperialism. We are merciless
with our people’s enemies”.
The torture methods, hard to imagine,
as described by more than 40 survivors,
caused severe physical and psychical
illnesses and death. During the “reeducation
action”, 64 political prisoners were killed,
among whom, 30 of them in Pitesti prison.
In the book “The Horrors Memorial”,
published in 1995 at the Vremea publishing
house, the M.A.I (Affaires Internee Minister)
services mentioned, that only 30 political
prisoners died at Pitesti and Gherla prisons
in that period and that over 700 political
prisoners were tortured and at Pitesti and
other hundreds at Gherla, Tg. Ocna and at
“the Death channel”. Over one hundred of
the political prisoners got severe physical
and psychic infirmities. Some of the
prisoners decided to suicide in order to get
rid of the tortures and others went mad.
Towards the end of the year 1952,
when the atrocities from Romanian prisons
became known in Western countries, due to
the pressure exerted by them, the
communist authorities decided their ceasing
and the beginning of penal investigations
against a group of twenty-two torture men.
They were accused of terrorist group acts
and of the crime consisting in conspiracy
against the internal security of the Popular
Republic of Romania. In order to contradict
Populare Române. Pentru a infirma impli-
carea Securităţii şi a Partidului Comunist,
inculpaţii au fost acuzaţi că au fost instruiţi
de cercuri reacţionare imperialiste
externe “pentru a compromite orânduirea
comunistă şi organele Securităţii”. După
doi ani de anchete, cu promisiuni,
majoritatea acuzaţilor (18), inclusiv Eugen
Ţurcanu, n-au recunoscut “invenţia cu
cercurile reacţionare imperialiste” în
acţiunea lor criminală. Ca urmare, aceştia
au fost condamnaţi şi executaţi, 16 în anul
1954, unul în 1955 şi unul în 1957. În
acelaşi timp, au fost condamnaţi la muncă
silnică pentru perioade cuprinse între cinci
şi opt ani, cinci ofiţeri din conducerea
puşcăriilor, între care şi Alexandru
Dumitrescu, comandantul puşcăriei din
Piteşti. După un timp, aceşti ofiţeri au fost
eliberaţi. Universul terorii, în general, şi al
“reeducării prin tortură” în special,
unicat în analele criminalităţii mondiale,
constituie rana poporului român şi ruşinea
comunismului autohton. Toate aceste orori
trebuie aduse la cunoştinţa generaţiilor
tinere de azi şi din viitor, pentru a se putea
preveni repetarea lor.
Monumentul de la Piteşti aparţine ţării
întregi, ca, peste decenii, oamenii să afle
adevărul despre o perioadă întunecată a
istoriei României, fiind un mijloc de
cultivare a memoriei colective vindicative.
Teroarea comunistă a fost permanentă şi
îndelungată, fizică şi psihică, în acelaşi
timp! Pilonul şi laboratorul ei a fost
puşcăria din Piteşti. Aici s-a încercat şi s-a
reuşit dezumanizarea victimelor şi
martirajul lor, pe de-o parte, precum şi
formarea şi cultivarea brutalităţii umane în
torţionari, pe de altă parte!
Rostul nedeclarat al acestui experiment
a fost distrugerea identităţii etnice şi
religioase, morale şi politice a poporului
român. Dacă în cazul câtorva mii de
persoane obiectivele acestui aspect al
procesului de sovietizare a românilor au
fost atinse, mulţumim lui Dumnezeu că a
vrut altfel decât forţele întunericului şi nu
am fost toţi reeducaţi în aceeaşi măsură!
36
the implication of the Security and of the
Communist Party, the defendants were
accused of being trained by imperialist
external organizations “to discredit the co-
mmunist society and the security mem-
bers”. After two years of investigations,
with promises, the majority of defendants
(18 of them) including Eugen Turcanu,
didn’t recognize “the invention of foreign
intervention” in their criminal actions. They
were sentenced to death and executed, 16 in
1954, 1 in 1955 and 1 in 1957. At the same
time, were sentenced to prison for periods
between 5 and 8 years of hard work, 5 offi-
cers having ranks in the leadership of the
prison, one of them being Alexander Dumi-
trescu, the commander of the Pitesti prison.
After a period of time, the officers were
released. The concentration universe of the
terror in general and of especially “reedu-
cation by torture”, unique in the annals of
world criminality, represent the wound of
the Romanian people and the shame of the
autochthonous communism. All these ho-
rrors must be brought to present and future
young generations’ know-ledge in order to
prevent others from repeating them.
Pitesti Monument belongs to the whole
country, as a proof in time for people to
know the truth about a dark period of
Romanian people’s history, being a way to
cultivate the vindictive collective memory.
The communist terror was permanent,
physical and psychical at the same time for a
long period. Pitesti prison was its pillar and
laboratory. It is this place where they tried
and succeeded in victims dehumanization
and martyrdom on the one hand, and the
selection of the new man of Soviet type, on
the other hand.
The undeclared purpose of this
experiment was the destruction of the native
and religious, moral and political identity of
the Romanian people. If in the case of some
tens of persons, the purposes for sovieting of
the Romanian people were fulfilled; we must
thank to God for not reproving us too long
for our unfaithfulness and for not all being
reeducated in the same extent!
 Rostul declarat al monumentului care
evocă ororile comuniste de „Reeducare prin
tortură - Experimentul Piteşti” este
cunoaşterea şi înţelegerea procesului de
bolşevizare a României, în general, a
metodelor utilizate aici şi a factorilor
implicaţi în această activitate, în special.
Din îngheţata Siberie, din stepele ruseşti
şi până în centrul Europei, unde s-a întins
“imperiul răului comunist”, arsenalul
cruzimilor din închisori a fost odios. Dar
metoda “Reeducării prin tortură” nu s-a
aplicat decât în România, când victimele s-
au transformat în călăi, când deţinuţii politici
au fost torturaţi de colegii lor de suferinţă.
Această metodă criminală s-a experimentat
numai pe deţinuţii politici tineri şi
intelectuali. Scopul “educării satanice prin
tortură” era distrugerea totală, fizică şi
psihică şi transformarea victimelor în atei,
turnători şi călăi ai prietenilor lor. Se testa
gradul de rezistenţă umană la orori greu de
imaginat, în mai multe etape, enumerate pe
scurt în cele ce urmează.
ETAPA I. La început se urmărea
câştigarea încrederii victimei, pentru a afla
cât mai multe informaţii nedeclarate în
anchete din activitatea sa anticomunistă, şi
pentru a-i face un profil psihologic, aflând
cât este de religioasă, la cine ţine mai mult,
cine este cel mai iubit din familie, etc.,
pentru a şti unde trebuie lovit, cu efecte cât
mai devastatoare.
ETAPA II. În mod neaşteptat, începea
torturarea fizică prin bătăi cumplite, însoţite
de înjurături, epitete scabroase şi repetarea
apelativului “bandit”. Era o trecere bruscă şi
violentă de la “bunul meu camarad” la
“banditule, acum ştiu cine-mi eşti”.
ETAPA III. Torturarea fizică nonstop
urmărea să constrângă victima să-şi facă
“demascarea exterioară”, adică recunoa-
şterea întregii sale activităţi anticomuniste şi
denunţarea acelora care au acţionat, au vorbit
sau au gândit împotriva regimului comunist.
Astfel, deţinutul politic se transforma în
colaborator al Securităţii şi un potenţial
martor în alte procese.
37
The declared purpose of the Monument
based on the communist horrors “Reedu-
cation by torture”, the experiment from
Pitesti, is the knowledge and under-standing
of the sovieting process in Romania, in
general, of the methods used here and of the
actors implied in the activity of former
prison from Pitesti, in special.
From the freezing Siberia, from the
Russia steppe to the center of Europe, where
“the evil of the communist empire”
extended, the arsenal of the cruelties in
prisons was odious. But the method of
“Reeducation by torture” of each political
prisoner was applied only in Romania, where
the victims changed into executioners and
their colleagues in pain tortured the political
prisoners. This criminal method was
experimented upon young and intellectual
political prisoners. The aim of “the
satanically education by torture” was the
total physical and psychical destruction and
the victims changing into atheists, informer
men and their friends executioners. Their
human resistance to unbelievable horrors
was tested in more stages, which are
mentioned as follows.
THE FIRST STAGE.At first they inten-
ded to win the victim’s trust in order to get
as much information as possible (which was
not declared in the investigations during their
anticommunist activity) and to do his psy-
chological portrait, to find out how religions
he is, who he cares about, who is the most
beloved in the family, etc., to know where to
hit, with the most devastating effects.
THE SECOND STAGE. Unexpe-
ctedly, the physic torture began by terrible
beatings, accompanied by curses, scabrous
epithets and by repeating the appellative
“bandit”. It was a sudden and violent
change from “my dear comrade” to “you
bandit, I know who you really are”.
THE THIRD STAGE. The continuous
physical torture was meant to determine the
victim to do his “exterior exposure”
consisting in the recognition of all his
anticommunist activity and the denunciation
 ETAPA IV. “Demascarea interioară”
prin care trebuia să convingă victima că este
un netrebnic, răufăcător, care îşi ascunde
ticăloşia sub masca religiei, cinstei, iubirii de
ţară, şi altele, cu scopul de a înşela pe alţii şi
de a parveni în societate. Scopul scoaterii
măştii era ca fiara din om, adevărata sa
identitate, să se poată manifesta în voie.
ETAPA V. Bătăile şi torturile
continuau, până când victima era forţată să
aducă Blasfemie lui Dumnezeu, injurii
oamenilor politici pe care îi adorase, incest,
etc. Victima ajungea să recunoască faptul că
este o lepădătură, un bandit ordinar care
merită orice înjosire şi tortură şi că nu se
poate reabilita decât parţial, ajutând pe
torţionari şi Securitatea, adică bătând şi
chinuind pe “duşmanii poporului” şi
demascând pe cei care se împotrivesc
orânduirii comuniste.
In final, în cele mai multe cazuri,
victima devenea o marionetă în mâinile
schingiuitorilor, chiar dacă nu se preta la cele
mai abjecte ticăloşii cerute de torţionari,
devenea un învins, un combatant scos din
luptă şi marcat toată viaţa de o groază de
neuitat, nu va mai avea încredere în nimeni
după ce fusese denunţat bătut şi torturat de
bunii săi prieteni.
După trecerea prin cele cinci etape,
deţinutul politic era obligat să devină
torţionar al noilor veniţi. Ei erau
supravegheaţi dacă aplicau întocmai cele
cinci faze şi la cea mai mică ezitare erau
declaraţi din nou bandiţi şi supuşi din nou
torturilor.
38
of those who acted, talked or thought against
the communist regime. In this way, the
political prisoner changed into collaborator
of the Security and a potential witness in
other processes.
THE FOURTH STAGE. “The
interior exposure”, by which they intended
to convince the victim that he is a rascal, a
malefactor, who hides his baseness under the
mask of religion, honesty, patriotism and
others, purposely to deceive the others and to
succeeded in life and get rich. The aim of
demasking was that the beast in him, his real
identity to show himself freely.
THE FIFTH STAGE. The beatings
and the tortures were going on until the
victim was forced to bring blasphemy to
God, insults to the political people he had
admired, incest, etc. The victim came to
recognize that he was a nonentity, an
ordinary bandit who deserves any
humiliation and torture and that he can
rehabilitate himself only in part, helping
other torturing “the people’s enemy“ and
exposing those who were against the
communist regime.
Finally, in most of the cases, the victim
became a puppet in the torture men’s hands
(even if he didn’t committed himself to the
most abject baseness imposed by the torture
men), a vanquished person, an out of fight
combatant, being affected for the rest of his
life by an unforgettable terror and who won’t
trust anyone after he had been exposed,
beaten and tortured by his good friends.
After passing through the five stages,
the political prison was forced to become a
torture man of the newcomers. They were
watched if they applied exactly the five
stages and at the first hesitation they were
declared bandits again and subdued to
tortures again.
 TABLOUL I (ETAPA I-A)
PICTURE I (THE FIRST STAGE),
¾ În anul 1948, Stalin a hotărât elimina-
rea tuturor oamenilor politici, a intelectualilor
şi a patrioţilor români anticomunişti prin
încarcerarea lor în închisori. Apoi el a ordonat
gene-ralului Alexandru Nicolski (adjunct al
Securităţii Statului Comunist Român şi agent
sovietic) să aplice tinerilor deţinuţi politici
metodele de “reeducare prin tortură”. În acest
scop, acesta îl convinge pe deţinutul politic
Eugen Ţurcanu să devină torţionar.
¾ In 1948, Stalin decided that all the
Romanian politicians, intellectuals and patriots
against communism to be eliminated by
incarcerating them in prisons. Then he ordered
General Alexander Nicolski (the second man
in the Romanian Communist Security and
Soviet agent too) to apply the methods of
“reeducation by torture” to the young
political prisoners. That’s why they convinced
Eugene Turcanu, a political prisoner, to
become a torture man.

¾ Pentru îndeplinirea misiunii, Ţurcanu

racolează 9 deţinuţi cărora le promite
eliberarea din detenţie şi angajarea cu grade în
Securitate, aşa cum a fost asigurat de generalul
Nicolski. Aceştia au format prima echipă de
torţionari.
¾ To fulfill this mission, Turcanu, con-
vinced 9 other prisoners (to whom he promi-
ses liberation from prison and to engage with
high military ranks in the Romanian Security,
as the general Nicolski assured him) to join
him. They formed the first torture team.

¾ Echipa lui Ţurcanu încearcă racolarea

deţinuţilor politici şefi de loturi (şefi ai
echipelor de luptă anticomunistă) selectaţi de
Securitate, pentru a deveni şi ei torţionari.
¾ The Turcanu’s team tries to convince
political prisoners, who were the leaders of
anticommunist fight teams selected by
Romanian Security, to become torture men
themselves.

¾ Deoarece acţiunea de racolare a eşuat,

echipa lui Ţurcanu declanşează torturarea
şefilor de loturi, cu sprijinul direct al gardieni-
lor şi al căpitanului Alexandru Dumitrescu,
comandantul închisorii din Piteşti.
¾ Due to the fact that the action of
attracting political prisoners failed, Turcanu’s
team begins torturing the anticommunist fight
teams leaders being directly supported by the
prison guards and by the captain Alexander
Dumitrescu, the commander of Pitesti prison.
 TABLOUL II (ETAPA A II-A)
PICTURE II (THE SECOND STAGE)

¾ În noaptea Paştelui, deţinuţii

politici care au refuzat să-şi facă
demascarea totală (să spună tot ce se
presupunea că n-au declarat în timpul
anchetelor la Securitate) sunt împărtăşiţi
cu materii fecale.
¾ During the Easter night, the political
prisoners who refused their total exposure
(to declare everything they supposed what
they haven’t declare during the Security
investigations) are forced to receive the
Eucharist with human excrements.

¾ Deţinutul politic este bătut cu

cruzime la tălpi, până la leşin, pentru a-l
determina să-şi facă demascarea totală.
¾ The political prisoner is beaten
with cruelty on the their soles until they
fainted, to force him to expose himself
completely.

¾ Deţinutul politic este bătut cu

sălbăticie la fund, până la sângerare şi
leşin, pentru a-l determina să-şi facă
demascarea totală.
¾ The political prisoner is wildly
beaten on his back until he bled and
fainted, to force him to expose himself
completely.

¾ Deţinuţii politici sunt forţaţi să se

tortureze reciproc şi îndelung până la
epuizare şi leşin, prin aşezarea unuia în
spatele celuilalt, prin rotaţie.
¾ The political prisoners are forced
to torture each other for a long time until
they get exhausted and fainted, asking
them to stay on each other’s back, in
turn.

40
 TABLOUL III (ETAPA a III-a)
PICTURE III (THE THIRD STAGE)

¾ Torturarea deţinuţilor politici până

la epuizare şi leşin, prin aşezare cu faţa
la perete, într-un picior, cu mâinile în
sus şi cu o raniţă în spate plină cu
pietre.
¾ The torture of the political
prisoners until they got exhausted and
fainted, by forcing them to stand on one
leg, with their hands up and having a
knapsack full of stones on their backs.

¾ Deconspirarea metodelor de
tortură şi a deţinuţilor turnători la noii
veniţi este pedepsită prin cele mai
groaznice torturi. Prima victimă a
acestei pedepse este deţinutul politic
NITĂ CORNEL care a fost omorât de
Ţurcanu prin sugrumare pe data de
26.02.1950 în camera 4, Spital.
¾ Making known of the torture
methods and of the informer prisoners
to the new comers are punished by the
most horrible torture. The first victim of
this punishment is the political prisoner
NITA CORNEL who was killed by
Turcanu being strangled on the 26-th
of February 1950 in the hospital room
4.

¾ Cadavrul lui NIŢĂ CORNEL

este târât din camera 4 spital şi dus la
morga închisorii.
¾ NITA CORNEL’s corpse was
dragged out from the prison rooms and
moved to the prison morgue.
¾ Deţinutul politic GICĂ
ŞERBĂNESCU, din celula 101, se
aruncă de la etajul III în casa scării,
preferând sinuciderea decât să-şi
demaşte rudele şi prietenii care
participaseră sau ştiau de acţiunile sale
anticomuniste.
¾ The political prisoner GICĂ
ŞERBĂNESCU, from the prison room
101, throws himself from the 3-rd floor
in the stair case, choosing death instead
of the exposing his relations and friends
who had taken part in, or had known
about anticommunist actions.

41
 TABLOUL IV (ETAPA a IV-a)
PICTURE IV (THE FOURTH STAGE)

¾ Deţinuţii bănuiţi că încă ascund

informaţii despre participanţi la acţiuni
anticomuniste, sunt băgaţi de torţionari
cu capul în tinete cu urină.
¾ The political prisoners suspected of
still hiding information about the
participants to anticommunist actions are
kept with the hands in the chamber pot
with urine by the torture prisoners.

¾ Deţinuţii politici sunt forţaţi să

scuipe în gură pe şeful lor de lot (de
luptă anticomunistă), pentru a-l face să
se răzbune, demascându-i.
¾ The political prisoners are forced to
spit in the mouth of their group leaders in
the anticommunist fight, to provoke him
to revenge by exposing them.

¾ Bătaia deţinuţilor politici cu bâtele,

fiind forţaţi să treacă printre două grupe
de torţionari.
¾ The political prisoners are beaten
with the clubs being forced to pass
between two groups of torture men.

¾ Deţinuţii politici sunt forţaţi să stea

în genunchi, cu mâinile la spate şi să
mănânce direct din gamelele cu mâncare
fierbinte aşezate pe duşumeaua de
ciment.
¾ The political prisoners are forced
to sit on their knees, with hands back
and eat from the mess kettles with hot
food placed on the cement floor.

42
 TABLOUL V (ETAPA a V-a)
PICTURE V (THE FIFTH STAGE)
¾ În ziua de Crăciun, unui deţinut
politic i se pune o pătură în spate şi este
forţat să se aşeze pe tinetă pentru a
simboliza naşterea lui ISUS. Ceilalţi
deţinuţi politici sunt forţaţi să stea în
genunchi şi să i se închine.
¾ On the Christmas day, a blanket
was put on a political prisoner’s back
and is forced to sit on the chamber pot to
symbolize Jesus’ birth. The other
political prisoners are forced to sit on
their knees, too and worship to him.
¾ Altă metodă de tortură draconică,
..., dezumanizantă.
¾ Another draconian torture, ... ,
inhuman method.
¾ Sub ameninţarea bâtei, doi deţinuţi
politici sunt forţaţi să spele pe jos prin
rotaţie, până la epuizare şi leşin, unul
având în spate pe celălalt.
¾ Under the threaten of being beaten
with the club, two political prisoners, one
sitting on the other’s back are forced to
wash the floor in turn until they get
exhausted and fainted.
¾ După ce aceste orori au fost
cunoscute în ţările vest-europene, în
închisorile politice din România au fost
sistate acţiunile de „reeducare prin
tortură”, şi pentru a disculpa Securitatea
Comunistă, torţionarii au fost forţaţi să
spună că toate acţiunile lor s-au făcut la
comanda cercurilor reacţionare
capitaliste vest-europene. 18 deţinuţi
torţionari, printre care şi Eugen
Ţurcanu, au refuzat. 16 dintre aceştia au
fost condamnaţi la moarte şi executaţi în
anul 1954, alţii 2, în anul 1957.
¾ When these horrors came to be
known in west European countries, these
methods of “reeducation by torture”
were stopped and in order to exculpate
the Communist Security, the torture men
were forced to say that all their actions
were commanded by west European
reactionary forces. 18 torture men
refused to do this, one of them was and
Eugen Turcanu. They were sentenced
to death. 16 were executed in 1954 and
the others 2 in 1957.

43
44
 LUCRĂRI PREZENTATE
LA A VIII-A EDIŢIE A
SIMPOZIONULUI INTERNAŢIONAL

„EXPERIMENTUL PITEŞTI –
REEDUCAREA PRIN TORTURĂ”

PITEŞTI, 03-05 octombrie 2008

 PARTEA I

Lucrări Prezentate la Secţiunea I

„EXPERIMENTUL PITEŞTI”
 EXPERIMENTUL PITEŞTI
PSIHOLOGIA REEDUCĂRII
Nicu IONIŢĂ, Paşcani,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

„ A colo unde calcă armata roşie se impune sistemul social comunist”, a

fost ordinul lui Stalin, de îndată ce trupele sovietice au început invazia
în Europa, iar modul de operare pentru implementarea sistemului social
comunist în ţările ocupate a fost stabilit de „directiva secretă K-AA/CC 113”
concepută de Lavrenti Beria şi aprobată de C.C. al Uniunii Sovietice. Soarta ţărilor
din răsăritul Europei a fost pecetluită cu acordul Puterilor Aliate care şi-au asigurat,
astfel, liniştea şi buna lor stare pe seama nenorocirii popoarelor est-europene.
România, sub ocupaţie sovietică, a plătit cel mai scump tribut din existenţa sa istorică.
Poporul Român, spre deosebire de celelalte popoare din zonă, se află pe acest teritoriu
încă de la începuturi, vatra străbună ne aparţine, pe când vecinii noştri fac parte din
valul popoarelor migratoare care s-au aciuat mult mai târziu în jurul nostru şi care,
adesea, au încercat să ne anihileze. Acest adevăr istoric trebuie asumat cu toată
vigoarea şi susţinut cu tărie în orice împrejurare s-ar afla ţara.
Măsurile inacceptabile luate de ocupantul sovietic, după cucerirea ţării, au
constituit un act fără precedent în istorie, când existenţa unui popor a fost ameninţată,
în mod direct şi brutal şi condiţionată de renunţarea la identitatea naţională, la cultura
şi fondul de valori la care naţiunea română era conectată şi supusă, printr-un sistem de
constrângeri, unui proces de aculturaţie, cu scopul realizării unui nou univers
psihologic, tributar altor valori şi norme de conduită, în slujba ocupantului. Perioada
de ocupaţie sovietică şi regimul antiuman instaurat de către aceştia, reprezintă o
pagină de istorie contemporană a Poporului Român. În acest scop, sovieticii au iniţiat
un experiment social, inspirat din ideologia comunistă, experiment strict controlat şi
dirijat cu mână forte, care să conducă la restructurarea fondului spiritual românesc şi
să orienteze viaţa socială pe un nou făgaş care să corespundă intereselor lor.
În cadrul acestui experiment social se înscrie şi Experimentul Piteşti, iniţiat şi
regizat de sovietici, dar pus în scenă de către deţinuţii politici autohtoni, prietenii şi
colegii noştri de suferinţă. Acest experiment reprezintă o sinteză a unei psiho-
pedagogii negative în cadrul căreia totul a fost permis, de la tortură fizică şi psihică
continuă, la omucideri. Totul s-a făcut cu bună ştiinţă, după un plan judicios alcătuit
şi un mod atent supravegheat şi urmărit, pentru că miza era foarte mare. Experimentul
Piteşti trebuia să furnizeze datele necesare pentru alcătuirea unui îndreptar după care
să se conducă echipele de psihotorţionari în celelalte închisori şi lagăre de muncă
forţată din ţară şi, totodată, tehnica reeducării să poată fi exportată în tot lagărul
socialist.
Scopul acestui experiment psihopatologic a fost de a se stabili limitele de
suportabilitate ale omului în condiţii de detenţie. Adus în stare de ruinare biologică şi

49
fragilizare psihică şi de îndată ce punctul critic ar fi fost atins, punct critic echivalent
cu disoluţia psihicului uman, să se recurgă la tehnici psiho-pedagogice, diferenţiate
pentru fiecare deţinut în parte, care să conducă, în mod iremediabil, la transformarea
acestora în simpli roboţi care să execute, în mod automat, dispoziţiile centrului de
putere. Rezultatele au fost pe măsura aşteptărilor, dovedind cu prisosinţă existenţa
punctelor slabe ale fiinţei umane şi posibilitatea, ca aceasta să fie transformată în
contrariul său. Experimentul Piteşti se înscrie, astfel, în logica învingătorului decis să-
şi anihileze adversarul, după care să-i exploateze potenţialul de care acesta dispune, în
folos propriu, adică instaurarea unei noi forme de aservire a omului, a unui popor, o
nouă formă de sclavie – în variantă modernă, drept însuşit şi asumat de o forţă
dominantă, în numele unei ideologii antiumane.
Omul, cu toate progresele ştiinţei, rămâne încă „marele necunoscut”. Cu
toate acestea, în contextul vieţii sociale moderne şi în concordanţă cu legile social-
morale care guvernează societatea umană, este inacceptabil experimentul direct al
modelului uman. Constituie o împietate orice încercare de a supune fiinţa umană la
încercări şi probe care ar leza demnitatea umană şi ar împiedica ascensiunea spre
împlinire şi, totuşi, în plin secol XX, comunismul a instituţionalizat, în mod direct şi
brutal, experimentul uman, fără a ţine seama de urmările dezastroase ce s-ar putea
răsfrânge asupra speciei umane.
Experimentul Piteşti, aşa cum a fost conceput şi organizat şi modul în care s-
au desfăşurat acţiunile, a depăşit orice imaginaţie, aici totul a fost posibil, totul a fost
împins până la limită şi chiar dincolo de orice limită. În acest sens, închisoarea Piteşti
a fost transformată într-un laborator experimental de psihopatologie umană în care
generaţia ’48 a constituit primul eşalon de testare şi de sacrificiu. În acest laborator au
fost testate cele mai sofisticate metode şi tehnici psihopedagogice desprinse din
arsenalul crimei organizate. Forţa şi precizia cu care au acţionat sovieticii presupune o
cunoaştere exactă, în mod special, a realităţii româneşti şi, totodată, o cunoaştere în
detaliu a psihologiei individuale şi colective, ceea ce le-a permis o bună organizare a
operaţiunilor şi o planificare pe termen lung, iar susţinerea necondiţionată din partea
regimului care conducea ţara la acea vreme le-a asigurat garanţia succesului.
Metoda de lucru a fost simplă, tranşantă, directă: teroarea totală – fizică şi
psihică, teroarea continuă – 24 de ore din 24, zile, săptămâni şi luni de zile, teroare
folosită ca mijloc de presiune şi, totodată ca mijloc de condiţionare. Sub teroare, noi –
victimele, am fost aduşi la limita supravieţuirii (momentul cel mai critic din viaţa
fiecărui om) când trebuia să ne hotărâm singuri soarta şi, la Piteşti, noi nu aveam
decât două soluţii: viaţa sau moartea. Ne aflam în faţa marii opţiuni, hamletiană
situaţie pentru că ori care ar fi fost alegerea, aceasta era condiţionată de un singur
cuvânt în spatele căruia se află tragismul existenţial şi anume: acceptarea, acceptarea
vieţii sau acceptarea morţii. În funcţie de alegerea făcută se fixa drumul de parcurs în
continuare, metodele adecvate, specifice fiecărei opţiuni în parte, metode care să
satisfacă pe deplin alegerea făcută de către victimă şi care să-şi atingă scopul, cu alte
cuvinte, fiecare dintre noi ne-am hotărât soarta. A fost uşor? a fost greu? totul a
depins de luciditatea clipei, de ancorarea în realitatea momentului istoric şi de
viziunea fiecăruia dintre noi, asupra rolului şi rostului în viaţă şi, mai ales, faţă de
respectul şi veneraţia ce o datorăm celor care ne-au dăruit viaţa.
Ingeniozitatea şi, în acelaşi timp, monstruozitatea sistemului a constat în
faptul că a creat un cadru în interiorul căruia victimele, prinse într-o capcană fără nici

50
o şansă de evadare, au fost, astfel, nevoite, din proprie iniţiativă să iasă în
întâmpinarea agresorului şi să ceară îndurare, cu obligaţia de a se supune total şi
necondiţionat. Perversitatea sistemului a mers mult mai departe în sensul că, atât
tortura cu suferinţele ei şi în final – neantizare, cât şi salvarea provenea din aceeaşi
sursă şi anume: „comitetul de demascare” alcătuit din reprezentanţii puterii, prietenii
şi colegii noştri de suferinţă care fuseseră investiţi cu dreptul de viaţă şi de moarte
asupra noastră şi tot ei, anticipând rezultatele stabileau şi criteriile de evaluare a
„sincerităţii bandiţilor” şi ca atare hotărau şi soarta acestora. Cu alte cuvinte,
responsabilitatea ne aparţinea nouă – victimelor: „dacă nu vă veţi face demascarea
nu vă veţi putea reeduca şi nereeducaţi nu veţi putea ieşi din închisoare niciodată şi,
acum sau mai târziu, de mâna noastră veţi muri bandiţilor” ni se repeta mereu şi
mereu, în timpul schingiuirilor la care tot ei ne supuneau, în numele binelui ce ni-l
doreau şi nu glumeau deloc colegii noştri. Prietenii şi colegii mei de suferinţă erau
inteligenţi, cu o cultură peste medie, cu un statut social bine definit şi erau bine
orientaţi în realitatea istorică a timpului în care trăiau şi intuiseră corect pericolul care
ameninţa ţara, aşa că ei nu ezitaseră nici o clipă atunci când s-a pus problema apărării
valorilor naţionale şi a viitorului ţării, aşa că s-au alăturat fără şovăire în acţiunea
cerută de imperativul momentului istoric, deşi erau conştienţi de riscurile la care se
expuneau. A urmat crunta represiune, arestările, anchetele, procesele şi condamnările
la ani grei de temniţă.
Pentru mulţi, însă, schimbarea bruscă a modului de viaţă, privarea de
confortul psihic şi social, lipsa de perspectivă şi, mai ales, absenţa oricărei şanse de
evadare din universul concentraţionar, au fost tot atâtea argumente care au contribuit
la prăbuşirea lor, la renunţarea la statutul lor social şi parcă n-ar fi fost de ajuns atât
şi-au luat şi angajamentul de a colabora cu agresorul şi încrezători în promisiunile
făcute, au iniţiat experimentul de la Piteşti: demascare – reeducare, în care s-au
întrecut pe sine în arta terorii pentru a obţine rezultatele aşteptate de către cei care-i
manipulau.
În faţa acestui cataclism psihologic se pune întrebarea: cum a fost cu putinţă
ca nişte tineri dotaţi intelectual, buni şi corecţi în relaţiile sociale, animaţi de visuri, pe
cât de frumoase, pe atât de realizabile într-o lume normală, s-au putut transforma într-
atât, în scurt timp, încât au devenit torţionari feroci şi, în final, criminali? Răspunsul
la această întrebare incumbă o mare responsabilitate şi, totodată, se constituie într-un
semnal de alarmă pentru viitorul omenirii.

Premisele reeducării

Comunismul sovietic, departe de a fi o doctrină socială constructivă care să

contribuie la evoluţia societăţii umane, aşa cum, în secolul XIX au fost doctrinele
social-politice: liberalismul, democraţia şi social-democraţia care au avut un impact
pozitiv asupra continentului nostru, contribuind la definirea Popoarelor Europene,
comunismul a fost, dimpotrivă, o doctrină antisocială, creată în jurul unei ideologii
antiumane care, tradusă în plan politic, a produs o involuţie socială. În toate ţările în
care acest sistem a fost experimentat, s-a sfârşit cu un eşec lamentabil, lăsând în urmă
o mare dezordine economică şi, mai ales, un profund dezechilibru psiho-moral care

51
va dăinui multă vreme şi generaţii întregi de acum încolo vor trebui să suporte
consecinţele acestui flagel social. Veriga slabă a doctrinei comuniste a constat în
înţelegerea şi interpretarea eronată a istoriei, societăţii şi omului. Istoria este una din
categoriile sociale generată de lupta de clasă care reflectă starea conflictuală
permanentă în sânul societăţii ca urmare a inegalităţilor sociale, având rolul de a
consemna pentru posteritate rezultatele acestei lupte care se va încheia odată cu
dispariţia claselor sociale şi omogenizarea societăţii. Societatea este o structură
socială amorfă, un summum al membrilor ei, modelată şi dirijată de către partidul
comunist, forţa conducătoare, singura instanţă care decide şi dispune în mod arbitrar
de soarta membrilor societăţii. Omul este un simplu element de execuţie în angrenajul
social, este cel care trebuie să contribuie la susţinerea societăţii potrivit capacităţilor
sale şi în conformitate cu indicaţiile de partid. Complet fals. Comuniştii, ignorând
principiul diferenţierii şi al ierarhizării, au negat existenţa diferenţelor
interindividuale şi valoarea fiecărui individ în parte care fac din fiecare om un unicat
demn de luat în considerare şi tratat cu respectul cuvenit. Respectarea identităţii
fiecăruia asigură unitatea socială, ştiut fiind că diversitatea exprimă cu prisosinţă
unitatea lumii în care trăim.
Omul este factorul prim în universul uman, omul este cel care a creat
societatea cu toate valorile sale spirituale şi materiale, valori care, la rândul lor, se
răsfrâng asupra omului, obligându-l să acţioneze pentru binele comun şi să facă,
astfel, un pas înainte pe scara evoluţiei. Omul şi societatea au creat istoria şi scriu
istoria care oglindeşte evoluţia ascendentă a speciei umane, singura entitate
existenţială conştientă de sine, care reflectă şi se reflectă în natura pe care o
interpretează şi o modifică potrivit nevoilor sale.
Comunismul, negând valoarea şi rolul omului în crearea universului uman şi
asemuindu-l pe acesta cu o structură materială care, ca şi acesta, ar putea fi
restructurată şi modelată în funcţie de necesităţi, a pus bazele unui sistem
psihopedagogic menit să-i readucă pe toţi oamenii la acelaşi numitor. Acest punct de
vedere a stat la originea conceptului sovietic despre reeducare şi pe baza acestui
concept fals, au construit un sistem complex de acţiuni şi practici antisociale prin care
să obţină rezultatele scontate şi anume: subjugarea fiinţei umane, despuierea de
atributele sale fundamentale şi, în final, omogenizarea întregii societăţi umane. În
acest sens, comunismul s-a angajat într-o luptă contra cronometru împotriva cursului
firesc al evoluţiei, alungându-l pe om din societatea creată de el însuşi, în existenţa sa
primară, când comportamentul era dictat doar de apetenţele sale biologice şi să
trăiască altfel decât ar fi vrut, în zodia anormalului. Ceea ce este de neînţeles şi, de
altfel, de condamnat, este metoda violentă la care au recurs comuniştii pentru a
traduce în viaţă, concepţia lor despre om, societate, istorie şi pentru a-şi impune
dominaţia asupra popoarelor subjugate. Teroarea a fost arma cu care au acţionat,
teroarea comunistă a inclus toate variantele cunoscute până acum în istorie, nimic nu
a fost ocolit şi ceea ce este specific pentru sovietici, au antrenat în executarea terorii
însăşi victimele terorii lor.
În România, acţiunile întreprinse de sovietici, cu sprijinul partidului comunist
autohton, au declanşat un conflict psihosocial de natură ideologică. Orice conflict
ideologic este un conflict psihologic, aşa că toate măsurile punitive folosite în acest
conflict, au urmărit subminarea universului psihologic individual şi colectiv şi
transformarea acestuia într-o structură maleabilă şi manipulabilă, în slujba puterii. În

52
conflictele ideologice, lichidarea fizică a adversarului nu este luată în calcul, dar dacă,
totuşi, aceasta survine, este considerată o dispariţie aleatorie, firească şi chiar necesară
pentru că biologicul şi aşa este o existenţă pasageră, ceea ce, însă, durează, este
produsul activităţii psihice, cultura, această suprastructură care monitorizează viaţa
fiecărui individ în parte şi girează armonia întregii societăţi, aşa că teroarea trebuie
îndreptată asupra psihicului şi asta au şi făcut comuniştii, pentru că nu moartea
biologică s-a urmărit, ci moartea psihică, lichidarea morală a indivizilor, moarte mult
mai profitabilă pentru puterea comunistă.

Evoluţia universului psihologic uman

Pentru a înţelege corect procesul de destrămare a universului psihologic

individual şi colectiv şi, totodată, şi măsurile ce ar trebui luate pentru prevenirea
acestui proces psihopatologic în viitor, este absolut necesar să urmărim procesul de
constituire, etapele şi mecanismele bio-psiho-sociale care, de-a lungul timpului au stat
la baza formării universului nostru psihologic.
În spatele diversităţii aparente cu care ne confruntăm, putem, totuşi, descifra
unitatea universului în care trăi, cu condiţia să renunţăm la „credo quia incredibile
est”, la prejudecăţile formale şi la diferitele subterfugii pseudofilozofice care, adesea,
acoperă ignoranţa noastră. Socrate spunea că cel mai mare păcat al omului este
ignoranţa şi, desigur, avea dreptate, pentru că ignoranţa acordă gir de credibilitate
fixismului în gândirea şi acţiunile oamenilor, şi în susţinerea multor principii
pseudoştiinţifice care încearcă să oprească în loc evoluţia.
Evoluţia este legea fundamentală a existenţei şi explică atât diversitatea cu
care ne confruntăm, cât şi locul şi rolul nostru, al oamenilor, în acest univers
incomensurabil şi de nepătruns. De la primele forme de viaţă, fiinţe unicelulare,
apărute acum 3,5 miliarde de ani şi până la diversitatea lumii de azi, de la cel mai
depărtat strămoş al nostru, atestat ştiinţific, cel din genul Dryopithecus, de acum 20
milioane de ani, la Australopythecus de acum 2 milioane de ani, la Homo sapiens, din
paleoliticul superior de acum 30-50000 ani şi până la omul de astăzi, este o cale
lungă, timp în care evoluţia a operat constant şi metodic, modelând omul de azi, care
este, deocamdată, ultimul apărut în planul evoluţiei, încheind ciclul biotic.
Omul, desprins din natură asemenea celorlalte entităţi biologice, este singura
formă de viaţă din univers care, datorită complexităţii structural-funcţionale, a reuşit
să se comute pe un plan superior de existenţă, să fie conştient de propria sa identitate,
să-şi reprezinte în sistemul său cognitiv lumea în care trăieşte şi să stabilească cu
aceasta relaţii speciale în avantajul ambelor părţi şi chiar să o modeleze pe aceasta
potrivit nevoilor sale, reuşind să se adapteze aloplastic. Evoluţia omului, atât în
filogenie, cât şi în ontogenie a fost şi este şi în prezent strict dependentă de sistemul
nervos, sistem care, de-a lungul timpului, a beneficiat de o evoluţie spectaculară, sub
influenţa factorilor de mediu de la un singur neuron cu funcţie dublă, la o vastă reţea
neuronală (cu lungime de 5 milioane de kilometri) şi la formarea creierului cu 110
miliarde de neuroni, cu număr de conexiuni interneuronale de ordinul 102800000
(galaxia noastră = 1072), făcând din creier cea mai complexă structură din univers, o
adevărată „sfidare a ştiinţei şi biologiei”. De evoluţia şi dezvoltarea sistemului

53
nervos se leagă şi modul de viaţă al omului. Cea mai mare parte din existenţa sa, s-a
desfăşurat asemenea tuturor celorlalte entităţi biologice, aţa că omul a avut, iniţial, o
existenţă biologică dirijată de un comportament biologic de tipul „care pe care”,
comportament adaptat scopului esenţial impus de specie, şi anume, asigurarea
supravieţuirii indivizilor în vederea continuităţii speciei umane. Procesul de
encefalizare, de formare a creierului a început târziu, stimulat de confruntarea cu
mediul de viaţă şi s-a încheiat odată cu definitivarea scoarţei cerebrale, moment care a
marcat un nou început în existenţa omului. Structura creierului încheiată a făcut
posibil apariţia suprastructurii psihologice. Creierul a generat psihicul, nici un act
psihic nu are loc în afara creierului sub acţiunea directă a factorilor de mediu. Aşadar,
calitatea psihicului este dependentă de calitatea creierului şi de calitatea mediului în
care trăieşte omul. Dubla determinare include în sine atât aspectele pozitive, cât şi
aspectele negative, în sensul că un sistem nervos normal dezvoltat, într-un context
social echilibrat, atunci şi calitatea psihicului va fi optimă şi invers, un sistem nervos
deficient şi un context social anormal şi calitatea psihicului va avea de suferit.
Apariţia psihicului l-a scos pe om din anonimatul biologic şi l-a plasat în istorie, într-
un nou mod de viaţă la care şi noi suntem părtaşi, astfel, creierul şi funcţia sa
esenţială – psihicul, au legitimat existenţa istorică a omului, moment din care începe
istoria omenirii.
Când omul s-a trezit din lungul său somn biologic şi a privit în jur, a fost
copleşit de multitudinea şi varietatea formelor de existenţă, de imensitatea spaţiului,
de mişcare, de ritmicitatea timpului şi atunci, instinctiv şi-a întors privirea către sine,
a fost clipa când a luat cunoştinţă de existenţa sa, a fost primul sentiment însuşit de
om, sentimentul identităţii de sine şi privind, apoi, în jur şi văzându-i pe cei asemenea
lui, a zâmbit şi zâmbetul i-a umanizat chipul, odată cu însuşirea celui de al doilea
sentiment primar al omului – sentimentul de apartenenţă la grup. Cele două
sentimente primare ale omului, însuşite în zorii istoriei omenirii, au stat la baza
formării societăţii umane, la un nou început de existenţă, la un nou mod de viaţă,
existenţa socială.
Modul de existenţă socială a produs transformări radicale atât asupra omului,
cât şi asupra mediului său de viaţă. Modul de existenţă socială a contribuit la
organizarea activităţii creierului, la dezvoltarea capacităţii de comunicare cu mediul şi
la dezvoltarea şi definitivarea psihicului uman. Orice acţiune intempestivă sau
intenţionată asupra creierului pune în pericol integritatea structural-funcţională a
creierului şi implicit a psihicului. Psihicul este, aşadar, o mărime variabilă,
dependentă de creier şi de mediul de viaţă, astfel, psihicul este o structură reversibilă
ce poate fi manipulată prin acţiuni atât asupra creierului, cât şi a mediului social.
Modul de existenţă socială a schimbat radical şi modul de viaţă al omului prin
stabilirea de valori morale şi norme de conduită care să asigure o bună convieţuire
socială. Procesul psihologic de achiziţionare continuă a acestor valori şi norme
sociale, interiorizarea şi identificarea cu acestea de către fiecare membru al societăţii
devin, astfel, parte integrantă a universului psihologic, constituindu-se într-o instanţă
de cenzură, cu rol în coordonarea şi controlul întregii activităţi umane şi dirijarea
comportamentului, ajutându-l pe om să se adapteze şi integreze, fără convulsii, în
mediul său de viaţă. Sistemul de valori şi norme achiziţionate stimulează potenţialul
evolutiv şi creativ de care dispune omul şi exercită o presiune continuă în vederea
modelării practicilor sociale şi interrelaţiilor sociale şi de asemenea în susţinerea

54
comunicării şi colaborării interumane. Aşa dar, procesul de socializare îl transformă
pe om, îi transformă propria structură interioară fără a-l constrânge, oferindu-i un
sistem de valori şi norme de conduită gata construit.

Procesul reeducării

După ocuparea ţării de către sovietici, în anul 1944, ocupantul a trecut de

îndată la măsuri radicale, au înlocuit ordinea socială existentă, au creat instituţii care
să le slujească interesele şi au creat astfel de condiţii, încât să facă din adversarii lor –
colaboratori şi chiar susţinători ai sistemului şi, din păcate, au fost mulţi, mult prea
mulţi, dispuşi la colaborare. Reacţia nu s-a lăsat aşteptată şi rezistenţa a început să se
afirme. Dacă, iniţial, comuniştii au eliminat din ecuaţia de guvernare, exact factorul
esenţial al societăţii – omul, considerat a fi o entitate secundară în angrenajul social,
curând, ei şi-au dat seama că omul este mai mult decât o entitate socială ce poate fi
manipulată cu uşurinţă, că omul este mai mult decât un simplu element de execuţie şi
de aceea, au iniţiat şi pus în practică un proiect psihopedagogic de influenţare şi
dirijare a energiilor de care dispun oamenii ca acestea să acţioneze în folosul
sistemului, dar, pentru că inefabilul scăpa înţelegerii lor, au instituit un regim sever de
supraveghere şi control şi, totodată, măsuri diferenţiate pentru diversele categorii
sociale, iar pentru inadaptabili, izolarea acestora de restul populaţiei în tenebrele
universului concentraţionar. În scurt timp, mii şi mii de „duşmani ai poporului” au
fost izolaţi în închisorile şi lagărele de muncă forţată.
Ceea ce este de neînţeles şi încă nu avem un răspuns la o întrebare vitală
pentru înţelegerea evenimentelor din acea vreme: de ce soarta deţinuţilor politici a
fost încredinţată celor doi spioni sovietici: Pintilie Gheorghe (Pantelei Bodnarenko) şi
Nicolski Alexandru (Grunberg Boris). Pintilie Gheorghe, în calitate de Director al
Securităţii şi de adjunct al MAI, a înfiinţat, în cadrul DGP, un serviciu special,
serviciul D, în directa sa subordine, care avea ca obiectiv organizarea şi
supravegherea închisorilor şi lagărelor din ţară şi reeducarea deţinuţilor politici.
Acest cuvânt de ordine a fost transmis tuturor directorilor de închisori şi lagăre:
reeducarea deţinuţilor politici este o sarcină de partid, sub pecetea secretului.
Reeducarea a fost un proces psihopatologic extrem de laborios şi de complex
care a urmărit, printr-o intervenţie directă şi brutală asupra deţinuţilor politici,
destructurarea universului psihologic, deconstrucţia personalităţii umane şi
desocializarea obţinută printr-un proces de spălare a creierului, sub tortură, soldat cu
renunţarea la valorile morale şi normele sociale acumulate în timpul vieţii, renunţarea
la convingeri, credinţe şi opinii social-politice şi mai ales la trecut, după care, printr-
un proces de condiţionare dirijată şi psihoinducţie negativă, s-a trecut la restructurarea
psihicului, la reconstrucţia personalităţii şi la resocializarea fiinţei umane, printr-un
proces de re-enculturaţie, de asimilare şi identificare cu alte valori şi norme sociale
furnizate de un mediu social modificat ideologic.
Experimentul Piteşti a demonstrat că psihicul uman, în condiţii istorice
nefavorabile şi, în acelaşi timp, supus unei presiuni ideologice aberante se constituie
într-o structură care poate fi modelată şi remodelată, conform unui program aservit
unor interese antiumane. În aceste condiţii, omul poate fi transformat într-o entitate

55
socială utilă unui grup de presiune dominant, care are la dispoziţie atât condiţiile şi
libertatea de acţiune, cât şi motivaţiile de a acţiona în acest sens. Reeducarea, în
viziunea iniţiatorilor, a fost o acţiune cu caracter ştiinţific, menită să valideze
flexibilitatea şi reversibilitatea structurii psihologice, dar şi o acţiune cu substrat
pedagogic, urmărindu-se formarea de indivizi care să răspundă intereselor unui grup
dominant. În acest sens, reeducarea de la Piteşti reprezintă o mărturie certă şi,
totodată, se constituie într-un sistem de referinţe la care ar trebui, de acum înainte, să
se refere orice studiu despre om.
Reeducarea, în cadrul Experimentului Piteşti, a dispus de o metodologie mai
puţin obişnuită în vremurile actuale, dar folosită, totuşi, în speranţa că rezultatele
scontate ar putea fi obţinute în cel mai scurt timp şi, într-adevăr, rezultatele de la
Piteşti, au confirmat aşteptările.
Reeducarea a fost actul final al Experimentului Piteşti, a fost etapa ultimă a
unui proces psihopatologic de lungă durată, desfăşurat în condiţii inumane, într-un
climat de teroare maximă, la care a fost supusă Generaţia ’48, adusă într-un stadiu
avansat de ruină biologică şi fragilizare psihică. Reeducarea, însă, n-ar fi fost posibilă
fără ca, în prealabil, un proces de spălare a creierului să fi operat eficient, în urma
căruia cea mai mare parte a normelor de conduită acumulate prin procesul de
socializare să fi fost şterse din sistemul amnezic şi fără renunţarea la valorile morale
şi la legăturile de sânge şi de suflet şi, mai ales, la trecutul încărcat de vise şi
împliniri, la acest tezaur de simboluri din care s-au născut năzuinţele noastre. La
Piteşti totul a fost posibil, de la teroare la omucideri, la Piteşti s-a făcut risipă de
tortură, pentru că însăşi ei, torţionarii, prietenii şi colegii noştri de suferinţă, erau
torturaţi de propria lor prăbuşire.
La Piteşti s-a recurs la teroarea totală, teroare fizică şi psihică, continuă şi de
durată, într-un climat traumatic din care nu exista nici o şansă de evadare, ceea ce a şi
condus la blocarea totală a funcţiilor psihice, la scoaterea din uz a mijloacelor de
apărare, la prăbuşirea capacităţii de rezistenţă şi la suspendarea oricărei piste de
comunicare cu cei care exercitau teroarea. La Piteşti, teroarea a fost folosită ca mod
de comunicare între partenerii aflaţi în conflict, între noi şi colegii noştri, acum, pe
post de torţionari, ca mod de rezolvare a unor litigii ideologice şi ca mod de
suprimare a libertăţilor de opinie, de susţinere a punctelor de vedere proprii şi de
afirmare în viaţa socială.
Teroarea, la Piteşti, exercitată zilnic, în mai multe reprize, constituia fondul
traumatic al fiecărei zile şi noi, victimele, am învăţat repede că tortura nu poate fi
evitată, eram convinşi că se va repeta şi starea de expectaţie era sfâşietoare, trăiam
anticipat tortura, o aşteptam să vină cât mai repede, pentru că aşteptarea este mult mai
chinuitoare decât tortura însăşi şi când, în sfârşit, venea, ne linişteam, o suportam
mult mai uşor, oricum, era mai uşor de suportat, decât atunci când o trăiam în
imagini. Aşteptarea creează o stare de tensiune intrapsihică explozivă, generatoare de
trăiri incontrolabile şi operează diferit, în funcţie de echilibrul fiecăruia, dar şi de
sensul acordat suferinţelor pe care eram nevoiţi să le suportăm. Dacă noi sufeream din
cauza umilinţelor, ameninţărilor şi loviturilor primite, în schimb, prietenii şi colegii
noştri de suferinţă erau torturaţi de propria lor prăbuşire. Oricât s-ar afunda omul în
fărădelegi şi oricât s-ar depărta de el însuşi, conştiinţa morală îi biciuieşte restul de
conştiinţă care nu moare niciodată şi ei, prietenii noştri, torturându-ne pe noi, se
torturau pe ei înşişi. Suferinţa lor era mult mai mare decât suferinţa noastră, durerea

56
morală, durerea psihică este mult mai sfâşietoare, decât suferinţa fizică. Noi eram
oglinda în care ei îşi vedeau chipul deformat şi de aceea se năpusteau asupra noastră
ca să sfărâme oglinda, căci dacă n-am fi fost noi, ei ar fi trăit liniştiţi şi într-o tăcere
mută şi-ar fi ostoit durerea lor morală, durere venită tot mai de departe, din începuturi,
de la păcatul originar.

Frica

Teroarea şi tortura exercitate fără discernământ au ca mecanism de acţiune

frica. Frica este o reacţie afectivă negativă, o stare emotivă de panică, ca răspuns la
factorii agresivi, o reacţie de apărare care mobilizează şi direcţionează forţele de
apărare în sprijinul menţinerii echilibrului fiziologic şi psihic. Frica însăşi este un
factor traumatogen care declanşează multiple tulburări psihosomatice şi determină
reacţii foarte variate, uneori exagerate faţă de agresiunea propriu-zisă, în funcţie de
intensitatea actului traumatic, de circumstanţe, de cine exercită agresiunea, dar şi de
particularităţile şi vulnerabilităţile individuale.
Sub ameninţare continuă şi sub presiunea fricii se pierde propria libertate de
acţiune, se pierde şi capacitatea de evaluare a pericolului şi chiar şi posibilitatea de
luare a unor decizii corecte, încât adoptarea unor măsuri adecvate de ieşire din situaţia
traumatică este, de cele mai multe ori imposibilă, ceea ce sporeşte şi mai mult frica
care conduce la blocarea întregii activităţi psihice şi, astfel, reacţia de împotrivire este
anulată şi totul rămâne la voia întâmplării. În aceste condiţii tragice pentru fiinţa
umană, se poate întâmpla orice, fără ca ceea ce se întâmplă să fie înţeles, sindromul
Kafka dominând situaţia traumatică. Sub teroare continuă creşte sugestibilitatea şi
receptivitatea şi odată cu acestea şi riscul de preluare necritică a acuzelor, a opiniilor
şi chiar şi punctul de vedere al celui care exercită teroarea. Frica este cea mai perfidă
armă de subminare a încrederii în forţele proprii, dar şi în cei de lângă noi, în alterarea
relaţiilor interpersonale, în anularea coeziunii interumane şi alungarea omului în
autoizolare, la singularizare.

Singularizarea

În atmosfera încărcată de teroare, de ameninţare cu moartea şi sub o

supraveghere omnipotentă, fiecare dintre noi am rămas de unul singur, la discreţia
bunului plac al mentorilor noştri. Reacţia iniţială a fost de retragere în sine, de
singularizare şi omul rămas singur nu mai este interesat de cei de lângă el, devine
indiferent, închis într-o carapace de insensibilitate care-l protejează temporar de răul
care-l împresoară, este „reacţia melcului”, în aşteptarea îndepărtării pericolului. În
aceste condiţii, raportul ego/alter este anulat şi o indiferenţă morală îl scoate pe om
din circuitul social. Este prima mare fisură apărută în structura psihologică şi
coeziunea umană este înlocuită cu adversitatea. Sub teroare şi frică permanentă se
dezvoltă o morală negativă, o antimorală în cadrul căreia totul este posibil. Principala
preocupare este propria persoană, să-şi apere integritatea şi să scape de suferinţă, să-şi
salveze supravieţuirea, căci dacă viaţă nu e, nimic nu e. acum începe dezarticularea,

57
renunţarea, rând pe rând, la toate acumulările, la propriile convingeri, credinţe şi
aspiraţii, la valorile morale şi normele sociale de conduită, la legăturile de sânge şi de
suflet. Omul singur este vulnerabil şi pândit de toate ispitele, devine neajutorat şi
pradă sigură celor interesaţi de soarta lui. Omul, rămas singur, în afara grupului de
apartenenţă care-i garanta independenţa şi-i acorda sprijinul la nevoie, începe să se
îndoiască atât de sine, cât şi de lumea din care venea şi îndoiala îl sapă la rădăcină, îi
subminează încrederea şi, mai ales, îi spulberă visul ce l-a călăuzit încă din pruncie.

Îndoiala

Sub ploaia de lovituri, de ameninţări şi de acuze ascultam zilnic: „eşti bandit,

eşti criminal, eşti o victimă a societăţii din care provii, a educaţiei pe care ai primit-
o, a culturii în care te-ai format, a unei lumi condamnată de istorie şi odată cu ea şi
tu banditule eşti condamnat şi dacă nu vrei să renunţi la această lume vei pieri odată
cu ea, acum sau mai târziu, de mâna noastră vei muri, banditule”. Sub teroarea
continuă scade motivaţia de a te opune şi, în acelaşi timp, creşte receptivitatea şi
sugestibilitatea şi creşte şi riscul ca, printr-un mecanism psihologic de interiorizare,
aceste acuze să fie însuşite şi odată cu aceasta, apar şi primele semne de întrebare
asupra lumii din care provii, asupra grupului în care ai fost antrenat şi te-a adus aici şi
chiar asupra ta însuţi. Aşa începe îndoiala care subminează echilibrul psihic şi te
aduce mai aproape de prăbuşire. Ajuns în acest stadiu, încep întrebările, poate că, într-
adevăr, colegii au dreptate, ai cunosc o altă lume, poate mai bună decât acea în care
am trăit până acum şi de care tu eşti străin. „Şi noi am greşit, dar ne-am dat seama la
timp de greşeala în care am căzut, am fost cu toţii victime şi vrem să te ajutăm
banditule, să renunţi şi tu la lumea aceea” şi cu ajutorul ciomagului îţi demonstrează
că ai rămas în greşeală, că persişti în eroare şi sub ploaia de lovituri care-ţi
măcelăreau trupul şi-ţi suprima orice gând, începi să te îndoieşti de justeţea lumii tale
şi te îndoieşti chiar de propriile cogniţii şi chiar de tine însuţi. Ajuns aici, la răscrucea
destinului, eşti tentat să faci pasul înapoi şi, aşa, se produce o nouă fisură în blindajul
psihologic şi începi să crezi că eşti vinovat, că eşti o victimă a societăţii, a şcolii şi,
mai ales a familiei. Acum începe lupta cu trecutul, cu grupul în care ţi-ai format
orizontul socio-politic şi sub loviturile de ciomag, a insultelor, a umilinţelor, începi să
cauţi argumente care să-ţi susţină îndoiala şi cel mai puternic argument care vine în
sprijinul tău este nevoia de a scăpa de suferinţă, nevoia de supravieţuire care-ţi
domină întreg universul psihologic. Nu vrei să mori, dar cine ar vrea să moară? Şi,
apoi, supravieţuirea nu ne aparţine nouă ca indivizi, nu este o opţiune personală, ea
aparţine speciei pentru a îndeplini legea fundamentală a viului, a biologiei:
continuitatea. Ajuns aici, la capăt de drum, spontan şi în mod inconştient, te supui
acestui comandament vital izvorât din profunzimile abisale ale inconştientului şi
cuprins de panică, începi să te revolţi împotriva împrejurărilor în care te afli şi din
care vrei să scapi cât mai curând.

58
Revolta

Rămas singur în faţa răului care te împresoară şi-ţi sugrumă conştiinţa, mânat
de neîncrederea în forţele proprii, revolta sporeşte, te domină şi-ţi întunecă judecata.
Te revolţi împotriva circumstanţelor istorice care te-au adus aici şi-ţi primejduiesc
viaţa, împotriva contextului social care te-a modelat inadecvat pentru viaţă şi revolta
te ajută să faci un pas mai departe şi să te desprinzi de lumea ta, de cei care ţi-au dat
viaţă, de cei care te-au format şi te-au ancorat în acea lume nedreaptă, dar şi de toţi
cei care-ţi mai amintesc de ea. Revolta prinde contur şi sub presiunea continuă, începi
să dai glas revoltei, începi să vorbeşti, să-ţi faci demascarea, să critici şi să acuzi, să-ţi
faci autocritica, să te autoacuzi şi să ucizi în forul tău interior acea lume bolnavă, în
stare de putrefacţie, să-ţi anulezi reprezentările sociale, să renunţi la schemele
cognitive care-ţi dirijează comportamentul şi, odată cu aceasta, să pui capăt vieţii de
până acum şi să o iei de la început, dacă vei mai prinde un nou început.
Singur, în faţa marilor opţiuni, te întrebi de ce ai greşit, unde ai greşit şi cine
se face vinovat de rătăcirea ta. Singur şi neajutorat, eşti cuprins de o revoltă
interioară, amestecată cu teamă şi disperare ajunsă la paroxism, revoltă împotriva
istoriei timpului tău, dar şi împotriva contextului traumatic care te constrânge să devii
altfel, să devii alt om. Revolta interioară creşte sub povara acuzelor, ameninţărilor şi,
mai ales, a loviturilor care-ţi biciuiesc trupul şi revolta devine explozivă şi rupe
zăgazurile inhibiţiilor de protecţie împotriva prăbuşirii şi sufocă conştiinţa care te
împiedică să faci răul care nu-l vrei şi începi să te dezlănţui, să acuzi şi să condamni
trecutul, societatea, familia, şcoala, grupul şi ideologia care ţi-a dirijat paşii într-o
fundătură a istoriei şi arunci vorbe grele împotriva tuturor, pentru că toţi şi toate
personifică răul absolut şi se fac vinovaţi de suferinţa ta şi, numai aşa, despovărat de
trecutul tău banditesc, îţi asumi vina, accepţi pedeapsa ca pe o eliberare a conştiinţei
şi începi să păşeşti încet şi sigur pe treptele prăbuşirii, de cele mai multe ori
ireversibilă.

Victimizarea

Sub avalanşa de lovituri şi acuze începi să crezi că eşti, într-adevăr, vinovat,

că eşti o victimă a lumii în care te-ai născut, ai trăit şi te-ai format şi că această lume
se face vinovată de alcătuirea ta, de gândurile, ideile şi visele tale şi, mai ales, de
idealul tău de viaţă, aşa că eşti o victimă a istoriei timpului tău şi, ca atare, vina îţi
aparţine. Acum începe monologul cu tine însuţi, ai greşit, eşti vinovat, îţi asumi
acuzele şi crimele împotriva clasei muncitoare şi făcându-ţi un examen al conştiinţei,
atât cât a mai rămas, te întrebi ce şi cât ai greşit şi, mai ales, de ce ai greşit şi cine se
face vinovat de faptul că ai greşit. Începi să te judeci şi povara trecutului devine din
ce în ce mai apăsătoare şi începi să crezi şi chiar eşti convins că eşti o victimă a lumii
din care vii. Este momentul decisiv care-ţi hotărăşte soarta. Mai poţi rămâne
credincios idealului ce l-ai nutrit până acum? Îţi mai asumi riscul suferinţelor şi chiar
moartea de dragul visului tău? Sau acesta a devenit un balast de care trebuie să te
lepezi de dragul unei clipe de viaţă în plus, din dorinţa de a te mai confrunta încă

59
odată cu viaţa care ţi-a fost furată şi, într-o clipă de rătăcire, te hotărăşti să te lepezi de
trecutul tău, de aspiraţiile tale, de idealul tău. Când ajungi să gândeşti astfel, totul este
pierdut, de acum încolo, fapta urmează gândul precum umbra stăpânul ei şi începi să
te dezlănţui. Critica capătă accente dramatice şi cu cât spui mai mult, cu atât acuzi
mai mult, cu atât scapi de povara amintirilor şi când ai terminat de spus tot ceea ce
aveai de spus, începi să fabulezi pentru a acoperi golurile mnestice şi pentru a fi şi
mai convingător, rosteşti cele mai cumplite neadevăruri învăluite în cele mai murdare
expresii, ceea ce demonstrează haosul din mintea ta rătăcită şi nu te opreşti până ce nu
rosteşti şi ultima dorinţă, aceea de a lupta împotriva lumii din care vii şi nu vei avea
linişte până nu vei vedea această lume distrusă şi ca să te eliberezi de balastul care te
mai ţine pe loc, faci pasul hotărâtor şi pentru a te elibera de povara trecutului – cedezi,
cedarea ca singura şi ultima soluţie de a mai trăi.

Cedarea

Cedarea este un proces psihologic dramatic, în condiţii limită de viaţă. Este o

reacţie firească a omului aflat în faţa neantizării. Cine ar vrea să moară? Puţini sunt
cei care acceptă moartea biologică în locul morţii psihice. Cei mai mulţi aleg
supravieţuirea, supunându-se în mod inconştient legii fundamentale a speciei:
continuitatea. Supravieţuirea nu este o opţiune individuală, ea apar ine speciei, noi,
ca membri ai speciei suntem doar elemente de pasaj prin care specia îşi clamează
dreptul la eternitate. Teroarea continuă, schingiuirile sălbatice ne-au aruncat într-o
stare de totală neajutorare, stare extrem de păguboasă care dacă nu poate fi dominată
la timp, riscul este enorm pentru că se pierde încrederea în sine, în dorinţa de a
învinge, urmată de pierderea de competenţe şi, mai ales, pierderea oricărei speranţe.
Ajuns aici, crezi că situaţia în care te afli este fără ieşire şi orice ai face este în zadar şi
copleşit de neputinţă, abandonezi lupta cu tine însuţi şi cedezi, alăturându-te
opresorului. Procesul de afiliere la noul statut este anevoios şi cere multe sacrificii,
trebuie să renunţi la legăturile de sânge şi de suflet şi la trecut, adică să-ţi tai
rădăcinile care te ţin în viaţă. Desprinderea de trecut, de modul de viaţă, de idealul ce
l-ai nutrit până acum este grea şi dureroasă, dar singura posibilă pentru a mai putea
supravieţui dar, odată făcut pasul, te trezeşti singur, neajutorat şi pentru a nu te
prăbuşi, îţi cauţi un punct de sprijin şi singurul punct de sprijin este torţionarul de care
depinde viaţa ta şi, mai ales, ceea ce reprezintă el, stăpânul necontestat, demiurgul
lumii noi, cel care-i salvează pe oameni din rătăcirea lor. Printr-un proces de
psihoinducţie negativă, îi însuşeşti gândirea, limbajul, comportamentul, te identifici
cu el şi te alături grupului de presiune şi acţionezi fără complexe, fără mustrări de
conştiinţă împotriva prietenilor şi colegilor care nu înţeleg şi încă nu pot să vină
alături de tine în lupta pentru schimbarea lumii. Contextul traumatic creat cu bună
ştiinţă care ameninţa atât integritatea somatopsihică, cât şi sfârşitul înainte de vreme,
declanşează un conflict interior generator de multiple tulburări fiziologice şi psihice,
exprimat printr-o gamă variată de modificări comportamentale. Psihicul este un
seismograf extrem de sensibil care înregistrează, cu fidelitate, orice modificare
intervenită în modul de viaţă, modificări reflectate în comportament în funcţie de
afectarea echilibrului psihic. Printr-un proces psihopatologic de inversiune

60
psihologică îţi însuşeşti acuzele, recunoşti că eşti vinovat, că eşti bandit şi criminal că,
în numele unei ideologii, ai comis crime împotriva clasei muncitoare şi, abia acum,
datorită intervenţiei colegilor tăi reeducaţi ţi-ai dat seama de greşeala ta, pentru care le
mulţumeşti. Aşa devii docil, obedient şi cooperant aşa începe dezarticularea visului
tău şi desprinderea de lumea în care ai trăit şi te-ai format şi-ţi iei angajamentul că vei
colabora cu ei la salvarea celor care mai persistă în rătăcirea lor. Pentru început eşti
doar umbra torţionarului tău, el este stăpânul de care depinde viaţa ta, este mereu în
spatele tău, îi simţi răsuflarea în ceafă, dar, odată intrat în grup, te dezlănţui, acţionezi
ca un robot şi loveşti, loveşti fără să ţii seama de răul ce-l provoci şi, aşa, devii
convins că tot ceea ce faci este voinţa ta, că acţiunile îţi aparţin şi, pe nesimţite, te
identifici cu noua ta ipostază. Ca martor şi victimă al acestui macabru experiment
psihopatologic care a întrecut orice închipuire, am surprins scene unice de
„transformare la faţă” a multor prieteni şi colegi. Nu-i condamn, i-am înţeles şi le
mulţumesc pentru că prin ei, am cunoscut „omul” aşa cum este el cu adevărat, cu
virtuţile lui şi cu slăbiciunile lui, cu tendinţa spre ascendent, dar şi cu prăbuşirea lui.
Nu prietenii şi colegii mei sunt vinovaţi de ceea ce au făcut, nu ei sunt vinovaţi că
timp de 6 luni ne-au torturat zi şi noapte la Piteşti, iar la Canal, încă 3 ani am fost sub
stricta lor monitorizare şi am fost mereu pedepsit şi fără nici unul din drepturile pe
care deţinuţii le aveau. Nu ei sunt vinovaţii principali, ci acei care au iniţiat
experimentul şi au creat condiţiile inumane care i-au obligat să facă ceea ce au făcut.
Ceea ce s-a întâmplat la Piteşti şi în celelalte închisori şi lagăre de muncă forţată din
ţară, condiţiile în care deţinuţii politici au fost obligaţi să trăiască şi să muncească
până la epuizare, au fost iniţiate de aceeaşi oameni care au supus Poporul Român la
un proces de deconstrucţie a universului psihologic, la un proces de depsihizare, de
desocializare şi de deznaţionalizare şi sunt aceeaşi oameni care şi după ’89 au deţinut
frânele puterii şi au încercat şi încearcă să menţină în continuare acelaşi trend social
în folosul lor. Ne lipseşte încă o analiză pertinentă a ravagiilor abătute asupra
universului psihologic al Poporului Român, fără de care nu se poate începe
reconstrucţia, resocializarea şi repunerea pe un făgaş normal a spiritualităţii
româneşti.
Ceea ce evoluţia, într-un timp nedeterminat, prin tatonări riscante şi încercări
disperate, a selectat structuri eficiente, stabile şi integrative, reuşind să contureze o
entitate complexă, armonios alcătuită, cu simţ de răspundere şi făuritor de istorie,
omul, omul care suntem şi omul de lângă noi, în schimb, experimentul psihopatologic
desfăşurat la Piteşti şi în celelalte închisori comuniste, a reuşit să parcurgă etapele
devenirii în sens invers şi să dea la iveală variante multiple de oameni noi. Dacă la
Piteşti acest proces s-a desfăşurat într-un timp record, şi oamenii s-au transformat în
contrariul lor, acelaşi experiment, cu metode tot atât de dure, dar ambalate în formule
ale umanismului socialist, au dus la aceleaşi rezultate. O privire atentă şi o analiză
realistă, lipsite de prejudecăţi constată un adevăr dureros: Poporul Român nu mai
seamănă cu cel ce a fost înainte de urgia comunistă, structura lui psihologică a fost
modificată, bine ar fi să ne aplecăm cu mai multă grijă şi înţelegere faţă de acest
fenomen îngrijorător pentru viitorul Poporului Român.

61
62
 FENOMENUL PITEŞTI,
ÎNTRE PARTICULAR ŞI UNIVERSAL
Dragoş CARCIGA,
Bucureşti, Romania

Violenţa este moaşa istoriei.

Lenin
Închipuie-ţi o cizmă care striveşte faţa
cuiva – odată pentru totdeauna.
Activistul de Partid O’Brien către
deţinutul Smith.
G. Orwell, 1984

Eu voi avea curaj să propun eliberări individuale...

dar până atunci să-şi ardă în puşcărie
toată zgura şi murdăria lor sufletească.
Colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul
Închisorii Aiud, dintr-o depoziţie din 1962

Î ntre 5 şi 7 octombrie 2007 s-a desfăşurat la Piteşti cea de-a VII-a ediţie
a unui simpozion dedicat reeducării prin tortură a unor studenţi între
1949 şi 1952 între zidurile puşcăriei de acolo.
Reeducarea presupunea exaltarea instinctului şi a dorinţei de putere ale
individului – ce sunt latente în fiecare dintre noi, în proporţii ce diferă în funcţie de
fiecare tip de personalitate, – sub impulsul unei doctrine pur politice dar cu pretenţie
de certitudine universală, cu scopul provocării substituţiei vechii personalităţi cu
personalitatea omului de tip nou, veşmânt ce transformă o fiinţă plină de calităţi
cândva, într-un început aflat între negurile subconştientului, într-un fapt statistic, o
rotiţă funcţională şi aparent deplin conştientă a ceea ce se defineşte în chip teoretic
drept „clasă muncitoare”. Reeducarea are drept produs-tip individul cu figura mărită
de spaimă care torturează şi ucide pentru a supravieţui. El ajunge uneori să creadă în
dreptatea călăilor, pe care se crede îndemnat a o impune şi celor din jur, prin
schimbarea radicală a modului lor de a gândi şi acţiona.
Baza doctrinară pentru susţinerea teoretică a reeducării era materialismul-
dialectic, dar nu erau permise discuţiile decât dacă exista opţiunea obţinerii de
concluzii dirijate. Dirijate prin bâtă, prin lovituri cu pumnii şi picioarele, prin
săvârşirea deliberată de acte blasfemice repetate. După câteva decenii vechea temniţă
va fi demantelată în cea mai mare parte, astfel încât cerul şi fundaţiile unor construcţii

63
comerciale vor fi înlocuitorii din prezent ai trecutei suferinţe. Nici un zid în a cărui
carne să fi rămas încastrată drama unei generaţii nu a mai rămas în picioare, au mai
rămas doar un etaj de clădire şi vechiul subsol, unde se aflau plasate câteva celule
obişnuite şi aşa numita „neagra”, echivalentul „zarkăi” din Aiud, celula de pedeapsă,
mereu umedă şi întunecată, fără nici un fel de piesă de mobilier şi, mai ales, fără
tinetă. Se făceau toate nevoile pe duşumeaua de ciment izolată faţă de coridor printr-
un prag înalt, şi cei pedepsiţi înaintau cu picioarele înecate până dincolo de glezne
prin fecalele şi prin urina camarazilor, la care îşi aduceau, vrând-nevrând, propria
contribuţie, dat fiind că durata pedepselor varia de la câteva zile la câteva săptămâni,
însă în cel din urmă caz era foarte posibil ca să nu fie scos din celulă de către gardieni
decât un banal cadavru. Atmosfera era sufocantă, datorită amoniacului emanat de
fecalele cele dospite, şi lichidul împuţit amestecat cu apa scursă de pe zidurile reci
intra la fiecare pas în ghetele sau în bocancii fără şireturi, murând labele picioarelor.
Dacă doreai să dormi, nu o puteai face decât sprijinit de zid, petrecând foarte puţin
timp în aceeaşi poziţie pentru a evita ca umezeala să pătrundă în trupul torturat spre a
provoca inerenta traumă. La „neagra” era utilă o sfoară pentru a fi legaţi bocancii, pe
toată durata pedepsei, în jurul gâtului, spre a nu se deteriora, însă exista riscul ca
picioarele să îngheţe în urină, astfel că se cerea ca picioarele să fie, totuşi, ţinute în
bocanci, pentru oarecare protecţie, cât de infimă. Intrai la „neagra” numai în cazul în
care „făceai probleme”, şi de cele mai multe ori o cât de mică bucurie, menită să mai
îndulcească asprimea dispreţuitoare faţă de viaţă a timpului petrecut în spatele
gratiilor însemna pentru gardienii cu puteri dictatoriale o provocare, o insultă, dat
fiind că „politicii” erau „duşmani ai poporului”, bandiţi care nu merită nici un fel de
îndurare.
Un fost deţinut politic încarcerat la Piteşti mi-a povestit că dintre celule cele
mai greu de supravegheat erau cele de la subsol, reconstituite azi în scop muzeistic.
Într-o celulă de mărimea unei mici săli de sport erau vârâţi câteva zeci de deţinuţi,
care dormeau pe priciuri şi pe duşumea – celebra „şerpărie”, destinată nou-veniţilor şi
care creştea exponenţial pe măsură ce sporea numărul celor închişi. Viermuiala
umană de sub ultimul nivel al priciurilor etajate, dispuse de jur împrejurul camerei şi
de pe duşumeaua liberă transforma detenţia într-o experienţă pestilenţială, tineta fiind
suprasolicitată din pricina unei alimentaţii sărace din punct de vedere caloric şi care
provoca dizenterie celor mai puţin rezistenţi, şi erau mulţi dintre aceştia. Cel care
supraveghea perimetrul celulei răspundea pentru întregul coridor, dar nu avea cum să
observe prin vizeta strâmtă decât „şerpăria” şi, parţial, unele dintre priciuri; ştiind
aceasta unii dintre locatarii priciurilor se adunau într-un colţ îndepărtat spre a juca
şah, dame sau ţintar, cu table şi piese confecţionate artizanal, de pildă pulurile din
pâine şi tabla din carton; jucătorii erau înconjuraţi de chibiţi gata de a lua locul celor
ce-şi disputau partida. Fostul deţinut a povestit că se afla plasat într-o astfel de celulă,
pe acelaşi coridor cu „neagra”.
Celula era luminată de câteva ferestre adânci, blocate de gratii. Gardianului
de rond i s-au părut într-o zi suspecte mişcările unora dintre deţinuţii de la subsol şi a
privit pe fereastră; i-a zărit pe cei care jucau dame, i-a denunţat şi o echipă a dat
buzna în celulă, însă nu a găsit, bineînţeles, nimic. „Care jucai, mă ? ”. Nimic. A părut
suspectă poziţia celor din colţul îndepărtat, a fost luat iarăşi la întrebări cel care în
acea zi era şef de cameră, întâmplător povestitorul de la Piteşti, şi acesta nu a ştiut ce
să răspundă. Am înţeles că totuşi făcea parte dintre chibiţi. Răspunzător pentru

64
greşeala camarazilor săi, a primit trei zile de „neagra” drept pedeapsă. A trecut greu
de cele trei zile şi două nopţi de somn pe apucate, dar a supravieţuit mai uşor decât
alţii, care primiseră pedepse pe termen lung. Povestitorul zâmbea când rememora
scena, de fapt cred că era fericit că scăpase atât de ieftin. Întâlnirea cu fostul deţinut
politic a determinat rememorarea uneia dintre povestirile unui fost coleg de facultate,
astăzi cadru didactic într-o şcoală generală din Bucureşti. Mai mare decât mine cu
zece ani, şi-a satisfăcut stagiul militar în a doua jumătate a anilor ’80.
Unitatea sa cuprindea şi o secţiune disciplinară, unde îşi satisfăceau stagiul
militar foşti deţinuţi de drept comun care depăşiseră cu mult perioada normală de
înrolare din pricina executării condamnării, şi care acum recuperau. Era, ca să zic aşa,
un stagiu militar îndeplinit la seral, printre puşti. Fostul deţinut era un ins ce trecuse
prin destule, relativ liniştit şi care prin tot ceea ce spunea putea da lecţii de viaţă.
Trecuseră peste două decenii de la prescrierea oficială de delictelor politice şi aparent
nu mai erai ridicat şi condamnat pentru că te opuneai verbal sau în scris, de pildă,
regimului. Numai că acum „politicii” erau amestecaţi printre „comuni” sub incidenţa
ispăşirii unor delicte de drept comun imaginare. Fostul deţinut avusese o serie de
colegi de celulă intelectuali, dar numai pentru puţină vreme. Se încerca o anumită
separare a „politicilor” de „comuni” oriunde era posibil, şi fostul „comun” a putu
observa un astfel de fapt în temniţa unde a fost transferat, un zid separând în două
părţi curtea destinată plimbărilor zilnice. Zidul era extrem de înalt, spre a nu putea fi
observat ceea ce se petrece în aripa vecină, rezervată, se zvonea, pentru cei „politici”.
Deţinuţii de drept comun locuiau în camere bine încălzite, paturile plasate în etaje
fiind confortabile, iar mâncarea de bună calitate. Se permitea primirea de pachete şi
„vorbitorul”, cu rudele sau cu prietenii. Se putea ieşi în curte, la aer, cei care aveau
peste lună un comportament bun fiind organizaţi în brigăzi de lucru în afara
închisorii, fiind şi plătiţi pentru munca prestată. Odată cu prima sa ieşire în afară ca
lucrător, fostul „comun” a observat că brigada sa era supravegheată doar de către doi
sau trei gardieni, şi că aceştia erau destul de amabili cu deţinuţii, adică acestora din
urmă li se permitea să vorbească între ei şi să fumeze şi, mai ales, nu erau bruscaţi.
Disciplina era severă, dar umană, astfel că deţinuţii se supuneau de bunăvoie
ordinelor primite de la gardieni.
Punctul de lucru era localizat undeva, într-un câmp, şi brigada, organizată în
echipe, îndeplinea nişte lucrări de terasament. Ceva mai încolo executa nişte lucrări
similare o altă brigadă, însă păzită cu mult mai sever, oamenii fiind brutalizaţi fără
motiv sau pentru cea mai mică abatere, care în ochii gardienilor figura ca dezastru.
Cei de la „comun” lucrau, dădeau randament, dar nu trăiau starea de permanentă
hăituială a celorlalţi, care li se transpunea pe chip sub forma unei frici demente, de ins
abrutizat. La prânz, în pauza de masă, când „comunii” mâncau şi fumau, cei de alături
numai fumau. Paza, de tip reţea, descuraja uşor orice tentativă de fugă, şi în perioada
pauzei deţinuţii erau cu mult mai bine supravegheaţi, pentru a fi evitat orice fel de
contact întâmplător dintre membrii celor două brigăzi, răspândite de-a lungul
terasamentului, după cum se opriseră din lucru. Totuşi, întâmplător, cel ce în armată
rememora întâmplarea s-a trezit alături cu oarecare dintre acei deţinuţi, care l-a rugat
să-i îi dea un foc. Povestea că l-a servit şi l-a întrebat dacă nu dorea şi nişte ţigări, pe
lângă foc. „Nu, nu, mulţumesc.” A dispărut ca împuşcat, se temea de pedeapsă.
Pentru „comun” acel incident nu a fost nimic altceva decât un fapt cât se poate de
curios, dar fără vreo noimă, astfel că l-a dat uitării. Era totuşi cel dintâi contact al său

65
cu unul dintre noii deţinuţi politici, oameni care, oficial, dispăruseră din temniţe în
urma decretului de amnistie totală a delictelor politice din 1964.
Celula celui de la „comun” se afla plasată la ultimul etaj al închisorii, etajele
de paturi ocupând uniform perimetrul încăperii, din zid în zid. Cei care dormeau la
ultimele etaje de paturi, şi anume cele care flancau cele două ferestre dinspre curte ale
celulei priveau câteodată în afară, dar niciodată dincolo de zidul care despărţea lumea
„lor” de necunoscutul celeilalte secţii. Nu-i privea. Totuşi, privind zidul, acela dintre
deţinuţii de drept comun care întâlnise un deţinut politic şi-a amintit ceea ce i s-a
întâmplat şi a povestit unui coleg de celulă. Colegul a transmis la rândul său altcuiva
întâmplarea şi, în cele din urmă, ea este aflată de şeful de cameră. El a luat decizia ca,
în timpul pauzei de prânz, când ieşeau în curte cei care nu aveau alte activităţi în
temniţă sau în afara ei, o parte dintre cei din cameră să încerce, într-un fel sau altul, să
privească peste zidul dintre secţii. Era greu, dar nu imposibil, şi de îndată ce avea să
fie stabilit un sistem de observaţie urma ca fiecare să privească peste zid prin rotaţie,
datorită spaţiului relativ strâmt. Era necesar ca jumătate din cei rămaşi în cameră
peste zi să coboare în curte, spre a nu da, fireşte, de bănuit celor din paza închisorii,
urmând ca ziua următoare să fie schimbate locurile. Apoi, după mai multe încercări,
s-a descoperit că dacă un individ se urcă pe un altul, ce şade întins pe ultimul pat, se
poate privi peste zidul despărţitor al celor două secţii. Fiind mult prea curios,
povestitorul a făcut parte dintre cei rămaşi în cameră.
Cei din secţia vecină se plimbau în şir circular, cu ţestele plecate şi mâinile la
spate, sub atenta supraveghere a unor gardieni aflaţi în afara şi înăuntrul cercului.
Plimbarea părea să fie o pedeapsă, deoarece mulţi aveau gleznele încătuşate, iar la
capătul unui lanţ fixat de o cătuşă era fixată o bilă grea. Cei care nu aveau gleznele
încătuşate nu aveau, în schimb, pantaloni, iar de testicule atârnau, legate cu sfoară
câte două cărămizi. Nu toţi aveau o pereche de cărămizi atârnate de testicule, unii
aveau o singură cărămidă. Iar dacă priveai mai atent, observai că, puţini, ce-i drept, nu
erau îngreunaţi nicidecum. Însă cu toţii păşeau încet, în acelaşi ritm, şi într-o tăcere
plumbuită, fără a schimba nici o clipă sensul de rotaţie al cercului. Cărămizi care se
loveau mecanic de picioare tremurânde, lanţuri şi bile care atârnau greu de picioare,
glezne uzate de cătuşe. Nu se ştie din ce motiv unul dintre deţinuţi ridică un pic
privirea şi-i remarcă pe cei care îi priveau durerea lui şi a tovarăşilor săi, ca nişte
spectatori din incinta balconului unui teatru, care privesc la evenimentele de pe scenă.
Gardianul atent îl surprinde şi descoperă motivul curiozităţii sale deplin
neregulamentare, şi atunci plimbarea este întreruptă şi deţinuţii sunt reintroduşi în
temniţă unul după altul, ca într-un cavou de cărămidă, beton şi ciment. Imediat se
trece pe secţia celor de la „comun” la verificare şi cu toţii se aşteaptă la pedeapsă.
Nu se petrece însă nimic. Sunt coborâţi în curte, sub supraveghere, iar după
ce primesc permisiunea de a se reîntoarce în celulă observă că paturile supraetajate au
fost mutate de la zidul străpuns de ferestre, spaţiul de mişcare dintre acestea a fost
redus considerabil, astfel ca între şirurile de paturi şi zidul dinspre curte să fie un
spaţiu de cel puţin douăzeci de centimetri, şi le-a fost interzis, oricare ar fi fost
motivul, să schimbe noul aranjament al paturilor. Altminteri îi păştea carcera, şi un
astfel de loc amintea de ceea ce însemna carcera temniţelor politice din anii ’50. Şi
cererea agenţilor administraţiei a fost respectată. O măsură similară a fost adoptată în
toate celulele de pe acel etaj, însă nu au existat nici un fel de represalii împotriva
primilor curioşi, ca şi cum ar fi văzut ceva ce, în fapt, nu există. Acei deţinuţi de la

66
„comun” au fost oare singurii de pe acel etaj care au privit peste zid? Sau a fost să fie
ca să le fie împărtăşită curiozitatea de către unii măcar dintre vecinii de palier?
Povestitorul nu a spus asta, şi poate că nici nu ştia mai multe detalii, sau nu dorea să
mi le transmită, dacă era mai bine informat. Este însă cert că administraţia nu a dorit,
sub nici un fel de motiv, să rişte ca şi alţii de la „comun” să poată examina şi păstra în
amintire modul cum erau trataţi deţinuţii politici, similar epocii naşterii unora din
„public” sau a părinţilor lor, iar în ce-i priveşte pe martorii direcţi ai unui astfel de
fapt, se întrebau, simplu, de ce unii purtau atârnată de testicule o singură cărămidă şi
alţii purtau atârnate două ? Era cert un lucru – ca borfaş condamnat o duceai mai bine
la „pension” decât un ins care criticase un regim care părea să respecte drepturile
omului în temniţă doar când intrau delincvenţii în discuţie.
Traseul circular obligatoriu al deţinuţilor în curtea închisorii a fost, iniţial, o
constantă a centrului de reţinere de la Piteşti, dar după declanşarea procedurilor de
reeducare un astfel de fapt a trebuit să înceteze, deoarece împiedica supravegherea
maniacală exercitată asupra celor chinuiţi. Azi astfel de fapte sunt parte funcţională a
unui trecut dedicat ororii, şi piteştenii nu îşi amintesc de ceea ce s-a petrecut la ei în
oraş cu mai mult de jumătate de secol în urmă. Şi nici nu sunt interesaţi de aşa ceva –
rutina vieţii zilnice împiedică un apel colectiv la memorie sau afirmarea unei
curiozităţi de nespecialist faţă de subiect. Prima întâlnire a simpozionului a grupat
alături de cei care urmau să susţină comunicări sau foşti deţinuţi politici o clasă de
fete aduse profesorul lor de istorie spre a vedea şi a înţelege, precum şi ziarişti din
partea locului. Fetele purtau costume stil „Rebelde” şi urmăreau discursurile, fiind
fericite că au putut chiuli cât se poate de legal de la ore. Politeţe, dar nu interes, un
fapt care se poate lămuri astfel: drama se desfăşurase mai înainte ca părinţii lor să fi
venit pe lume. Fotoreporterii captau imagini de zor, şi am avut la un moment dat
ocazia de a sta la taclale cu o jurnalistă, într-o pauză. Nu avea habar de nimic din ceea
ce se petrece acolo, şi a fost curioasă ca să afle despre defuncta reeducare, să poată
redacta un text pentru ziar. Avea deja programul simpozionului, ca toţi cei de acolo,
dar asta nu era nimic altceva decât un schelet al tramei. Primul meu reflex a fost cel
de a o pune în legătură cu Alin Mureşan, curiosul clujean care sintetizase cu deplină
pricepere dimensiunea particulară a fenomenului reeducării prin tortură într-un
interesant articol din revista „Memoria”, de care mă slujisem spre a întocmi, la rândul
meu, o parte a comunicării mele de la simpozion. Însă omul era în sală şi fata se
grăbea, şi atunci am spus câteva lucruri despre fenomen, din ceea ce ştiam deja din
articol şi din lecturile anterioare din opera scriitorilor Goma şi Ierunca. Am sperat că
acea ziaristă se va dovedi a fi atentă, dar interesul său a fost scăzut. Dacă cititorii nu
se arătau a fi curioşi faţă de ceea ce se petrecuse la Piteşti, politica acelei publicaţii
era de a se plia pe dorinţele acestora pentru a se putea vinde mai uşor. În acest fel se
puteau primi lefuri de către cei din redacţie fără prea mult efort, trecând simpozionul
la rubrica de fapte diverse – cum de altfel se şi petrecuse anterior, când într-o
prezentare se da o fotografie pe prima pagină, se aruncau câteva elemente şi punct.
Interesul era mai mult legat de modul în care se putea ocoli solida cenzură politică
locală decât de informarea corectă şi completă a cititorilor. Altfel spus nu se poate
vorbi de presă, ci de o simplă succesiune de anunţuri publicitare şi de o serie de
anchete concepute de aşa manieră încât să afirme totul fără să zică, în fapt, ceva
concret. În acest caz datoria cercetătorilor ar fi aceea de a reliefa toate aspectele a

67
ceea ce s-a petrecut la Piteşti cu mare grijă, pentru că ei sunt deocamdată singurii care
pot ajuta la evitarea ştergerii definitive a trecutului dintre amintirile colective.
Piteştiul nu este reliefat documentar corespunzător. Actele procesului foştilor
torţionari au fost distruse, ca şi declaraţiile scrise ale acestora. Deţinuţii politici, de la
an la an tot mai puţini, constituie o sursă credibilă, dar care nu poate fi utilizată
unilateral, deoarece memoria pierde anumite aspecte, din pricina vârstei, şi unii au
păstrat o anumită încrâncenare, de altfel justificată, care însă le afectează opţiunea
decelării zvonului de realitate şi a falsului de materialul esenţial, excelent pentru a fi
utilizat într-o cercetare istorică. De-a lungul dezbaterilor din cadrul simpozionului am
remarcat inerenta deosebire de opinii dintre unii dintre foştii deţinuţi politici, la
rându-le angrenaţi în cercetări privitoare la fenomen, spre a putea înţelege superior
defuncta lor dramă colectivă, şi tinerii cercetători care consultă concomitent sursele
documentare şi orale, spre a stabili prin analiză comparativă un tablou cât mai real
posibil al situaţiei. Şi am rămas cu senzaţia că Piteştiul a însemnat pentru anumiţi
deţinuţi reacţia moscovită faţă de puternica rezistenţă armată, morală ori spirituală a
neamului românesc la comunizare, un fenomen unic în Europa aflată în sfera de
influenţă sovietică. Alţii consideră că, dimpotrivă, reeducarea însemna distrugerea
tineretului legionar din închisori, deoarece foarte mulţi dintre piteşteni erau formaţi în
Frăţiile de Cruce sau activaseră în Legiune în perioada studenţiei. Clădirea care a mai
rămas din fosta închisoare Piteşti adăposteşte, la etaj, reconstituirea imagistică a
reeducării, în care se poate observa cum Stalin transmite în particular ordinul
declanşării ei lui Nikolski, unul dintre agenţii săi în România, care la rândul său îl
transmite în acelaşi mod lui Eugen Ţurcanu, care aşteaptă directivele umil, parcă
strivit de puternica personalitate a credinciosului stalinist, cu boneta strânsă între
degetele mâinilor sale slăbite. Urmează selecţia viitorilor torţionari şi înregimentarea
lor în „Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste” ( O.D.C.C ), denumită de
către deţinuţii din afara ei „odecaca”. Apoi „alianţa” cu paznicii temniţei şi atacul cu
toate forţele contra camarazilor din detenţie, fazele reeducării, fără a fi omis nici un
fel de amănunt, de la bătăi până la ceremonialurile blasfemice, succesiunea acestor
imagini fiind terminată cu modul de ştergere de pe faţa pământului a participanţilor
direcţi, dintre deţinuţi, la crime, deşi personal cred că au fost împuşcaţi separat, în
ceafă, în loc de a fi puşi la zid şi executaţi, după cum se transmite vizitatorului prin
imagine.
Pentru mine, care am cercetat şi fotografiat acele imagini se punea o foarte
simplă întrebare: se implicase cu adevărat Iosif Vissarionovici Stalin în afacerea
reeducării prin violenţă din România? Rezistenţa internă din România, după ce
trecuseră cinci ani de continue presiuni politice şi militare, impunea o astfel de reacţie
violentă a unui dictator care ştia cum să delege, abil şi percutant, puterea? Comuniştii
controlează după 6 martie 1945 pârghiile de aplicare a represiunii în teritoriu, şi
anume Poliţia, Siguranţa, Corpul Detectivilor şi Jandarmeria, secondate de către
formaţii înarmate de comunişti din întreprinderi şi, din umbră, de formaţiuni NKVD.
Judecarea celor „vinovaţi de dezastrul ţării” îmbracă forme de o violenţă perversă,
corolar al deplinei „democratizări” a ceea ce mai rămăsese din România Mare.
Duritatea unor delegaţi în teritoriu ai Tătucului de la Kremlin de ţeapa unui Nikolski
sau Pantelei Bondnarenko se poate afirma în siguranţă, sub masca eliminării
„elementelor fasciste” din administraţie şi din cadrul partidelor pe care comuniştii le

68
urau cel mai mult – Ţărănist şi Liberal, singurele care dispuneau de suficienţi adepţi
spre a se putea opune, cu oarecare succes, preluării controlului asupra statului român.
Astfel Adriana Georgescu, cândva şefă de cabinet a fostului şef de guvern,
generalul Rădescu, a fost arestată alături de un lot de tineri care se preocupau cu
tipărirea şi răspândirea unor materiale clandestine, cu scopul de a fi pe deplin şi corect
informată opinia publică românească asupra ceea ce se petrecea în realitate în ţară, dat
fiind că presa era cenzurată radical de către autorităţi, sub oblăduirea sovietică, şi
drept urmare ceea ce putea publica era fie festivist, adică denaturat, fie trunchiat.
Durata procesului a fost de câteva luni, iar membrii lotului au fost supuşi unor
umilinţe ce prevesteau, prin duritate, reeducarea. Fetele au fost violate, unele serial, şi
nu au putut fi împiedicate câteva sarcini puţin dorite, firesc, de către torţionari.
Adriana Georgescu, afirmată drept unul dintre liderii grupării, a fost interogată,
torturată şi batjocorită chiar la Nikolski în birou, dat fiind că acesta era desigur dornic
să obţină informaţii despre activitatea din trecut şi din prezent a fostului preşedinte de
consiliu cu scopul conturării pieselor unui dosar în care acesta să fie principalul
inculpat. Ulterior a fost unii din marii coordonatori ai reeducării, având legături cu
Ţurcanu, ca şef de lot de torţionari care acţionează cu întreg sprijinul administraţiei de
la închisoarea Piteşti. Dispariţiile sale stranii din prima perioadă a experimentului
erau legate de unele întâlniri cu Nikolski. Iar Bondnarenko, sau Pantiuşa pentru
cunoscuţi, este cel care a răspuns de marile operaţii de arestare a „putredelor elemente
burgheze”, în aceeaşi perioadă în care generalul de securitate Nikolski “lucra” în
domeniul reeducării. Diviziunea muncii era atotstăpânitoare nu doar în producţie, ci şi
în lupta cu duşmanul de clasă. Iar Iosif Vissarionovici Stalin era principalul
responsabil de aplicarea genocidului, arestările masive, procesele trucate,
condamnările la detenţie sau muncă silnică pe durate care, însumate, aminteau de
perindarea treptată a erelor geologice reprezentau etapele obligatorii de impunere a
comunismului într-un stat. Într-o primă etapă acestea erau sub atenta supraveghere a
tovarăşului Stalin, după cum a fost cazul României, unde între anii 1945 şi 1947
procesul de comunizare a fost monitorizat atent de către Tătuca, care trimitea
directive oamenilor săi din Comisia Aliată de Control în privinţa deciziilor majore
privitoare la ţară. Dar după crearea Sovromurilor, între 1945 şi 1952, după crearea
Securităţii, în august 1948, după impunerea consilierilor sovietici drept aşa numit „far
călăuzitor” al economiei naţionale şi nu doar al acesteia şi, cu precădere, după solida
implantare a trupelor sovietice pe teritoriul românesc ţara noastră era o simplă
colonie, asemeni Ungariei sau Bulgariei. Înfiinţarea Cominformului în urma
conferinţei din septembrie 1947 de la Szklarszka Poreba, în Polonia, şi întrunirea de
la Bucureşti a delegaţilor partidelor semnatare din luna iunie 1948 par să marcheze
încrederea Tătucului în capacitatea celor de la Bucureşti de a ţine ţara în frâu şi, în
acelaşi timp, de a marca deplinul ataşament al comuniştilor români faţă de centrul
ideologic mondial de la Moscova. Oamenii de la Bucureşti ai dictatorului moscovit nu
au făcut, în ceea ce priveşte reeducarea, decât să aplice dictonul stalinist menit să
exemplifice ştergerea din agenda zilnică de lucru a tuturor problemelor de partid şi de
stat: „Moartea rezolvă toate problemele. Unde nu este om, nu este problemă.”
Ceea ce poate vizitatorul de azi să vadă la Piteşti este viziunea deţinutului a
ororii din care a făcut parte, o reconstituire veridică, dar simplistă, deoarece nu
lămureşte decât dimensiunea pur internă a reeducării, metodele sale barbare de a
dezumaniza, de a crea din boţul însângerat de carne şi de oase frânte „omul nou”, dar

69
nu lămureşte deloc desfăşurarea exterioară a reeducării, şi prin aceasta nu face decât
să înspăimânte fără a informa sau, mai mult, educa. Pentru că este simplu să declari
că „aceste fapte nu trebuie să mai aibă loc vreodată”, dar tocmai că fapte pe deplin
asemănătoare fac parte din purtarea modernă a războiului psihologic într-un teritoriu
ocupat – şi noi eram o ţară ocupată – şi nu se mai preocupă nimeni, din punct de
vedere guvernamental, cu deplina condamnare a lor, având loc doar nişte procese-
spectacol ce amintesc tulburător de procesele din anii stalinismului sau de procesele
din România postbelică, unde, vorba lui Teohari Georgescu, se respectau cadrele
juridice legale, „dar legalitatea o întoarcem noi, după cum ne convine.” Doar astfel
era posibil să înfiinţeze un lagăr destinat „duşmanilor poporului” în plină epocă
regală, în oraşul Caracal, după cum exista şi lagărul de la Dachau la 1932, înainte ca
Republica de la Weimar să-şi fi dat obştescul sfârşit sub loviturile naziste. Regele
guverna încă România când supuşii comunişti ai Majestăţii Sale acţionau ca poliţie
colonială pentru descurajarea duşmanilor politici ai sovietelor, şi asanarea continuă a
societăţii avea să funcţioneze până în 1989, etapele fiind primele două decenii ale
perioadei postbelice pentru aplicarea unui tratament dur şi următorii 25 de ani în care
s-a folosit nuieluşa corectoare. Nimic original – stalinism în plină acţiune într-o primă
fază, urmată de viziunea hruşcioviană asupra metodelor şi mijloacelor de tip stalinist,
Hruşciov crezând că statul socialist reprezintă un mediu ideal de creaţie şi dezvoltare
individuală şi colectivă, cei care nu sunt de acord cu aceasta fiind o serie de oameni
bolnavi, ce trebuiesc trataţi în azile de specialitate. Relaţia dintre agenţii Moscovei şi
conducătorii de la Kremlin a fost similară celei dintre Heinrich Himmler şi Rudolf
Höss, Lagerkommandant al Konzentrazionlager-ului Auschwitz în sensul respectării
unor principii universal valabile ale muncii aparent anonime a executării fiinţelor
omeneşti, adică secretul şi rapiditatea executării ordinelor de arestare şi înfometarea
progresivă a deţinuţilor, adaptarea în sens creator la condiţiile muncii într-un teritoriu
cândva ostil şi fructificarea plenară a experienţei predecesorilor în hăituire şi
exterminare. Amândoi au pus în aplicare genocidul, primii din raţiuni de apărarea
regimului şi de impunere a controlului asupra unor state, ca parte a unei vaste
operaţiuni poliţieneşti, ceilalţi din raţiuni de autoapărare motivată ideologic a
economiei şi a rasei. Nu putem afirma că a ucide milioane, în Rusia, reprezintă un
fapt mult mai înfiorător decât a ucide sute de mii, în România sau în Ungaria, dar din
perspectiva unui dictator suficient de abil încât să poată supravieţui la putere până la
obştescul său sfârşit, cum a fost Tătucul din Kremlin, omorârea unui om este o crimă
şi cea a unui milion este statistică. Orice naţiune care trece prin procesul comunizării
de voie sau de nevoie trebuie să renunţe la o parte a sa, mai mare sau mai mică, în
funcţie de interesele de moment sau pe termen lung ale celor ce o eliberează de ea
însăşi. Altfel nu se poate.

70
 2
Vă veţi scormoni trecutul de la cea mai fragedă
vârstă. Va trebui să vă lepădaţi tot ce-a fost criminal
în voi. Şi numai după ce veţi fi curăţaţi, clasa muncitoare
vă va da dreptul să vă însuşiţi doctrina marxistă. E o treabă
grea, care ar putea dura ani de zile.
Torţionarul Eugen Ţurcanu citat de Grigore Dumitrescu în
“Camera 4 Spital Piteşti”, “Memoria”, nr. 3.

În România reeducarea se desfăşoară concomitent cu primii ani de control ai

Partidului Comunist în China, cu prima etapă a Războiului din Indochina dintre
francezi şi organizaţia paramilitară comunistă Vietminh, întemeiată în 1941 de către
profesorul de sport şi, ulterior, comandant suprem al Armatei Nord-Vietnameze Vo
Nguyen Giap şi cu primii ani ai conflictului coreean dintre armata nordului comunist,
instruită şi echipată de către sovietici, susţinută numeric de “voluntarii” chinezi şi
moral de comunitatea socialistă internaţională. Ca şi la noi comuniştii galbeni au
folosit reeducarea pentru transformarea politică a poporului şi, caz particular, a
prizonierilor de război, alături de veşnica triere a “duşmanului de clasă” prin
intermediul închisorilor politice şi a lagărelor de muncă forţată; şi tot ca şi la noi
reeducarea e caracterizată prin două etape: 1946-1976, reeducarea din epoca
războaielor coloniale sau care au avut justificare ideologică diferită, dar caracter
neocolonial (Coreea, Indochina, Vietnam şi prima perioadă chineză a reeducării, între
proclamarea RPC şi accederea la conducerea PCC a lui Deng Xiaoping, neostalinistul
“cu faţă umană”), şi reeducarea din perioada comunismului kampuchian, între anii
1976-1979, în care politica experimentului edificării unei societăţi ideale prin
desfiinţarea tuturor diferenţierilor sociale de tip economic, intelectual şi politic a fost
extinsă la nivelul unei ţări întregi prin transformarea forţată a ei într-un lagăr de
concentrare. Transformarea Maicii Rusii din Imperiu pravoslavnic în Uniunea
Republicilor Sovietice Socialiste se reiterează în Asia de Sud-Est prin acţiunile
şefului Partidului Comunist Cambodgean, Pol Pot, care declanşează un război civil
contra dictaturii militare a generalului proamerican Lon Nol – episodul războiului
civil din Rusia între Armata Roşie şi “forţele albgardiste” ale diverşilor “lorzi ai
războiului” în parte susţinuţi de puterile occidentale, speriate de viziunea unui regim
bazat pe o ideologie ce va fi supranumită ulterior “ciuma roşie” – şi după victorie
impune colectivizarea statului prin intermediul poliţiei politice, Nokorbal, şi a
unităţilor sale de fanatizaţi – episodul revoluţiei în spaţiul rus când CEKA, altfel zis
Comisia Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi a Sabotajului sprijinită
de armată acolo unde se considera necesar, de pildă în cazul stingerii răscoalei
ţărăneşti din gubernia Tambov, declanşează procedurile hăituirii şi capturării, în
vederea anchetării, judecării şi condamnării la deportare sau la moarte a celor
consideraţi a fi antisovietici, adică ţăranii ce se opuneau colectivizării şi diverşilor
membri ai unor curente politice declarat anticomuniste sau ataşate ideilor stângii
europene dar de altă orientare decât bolşevicii, chiar Lenin declarând că: “Un bun
comunist este un bun cekist”, adică poliţia politică legitima prin apartenenţă calitatea

71
de cel mai fidel fiu al noii lumi comuniste. La cinci decenii de la Marea Revoluţie
Socialistă din Octombrie un stat cu o populaţie mai mică decât populaţia României
dintre cele două războaie mondiale va fi supus experimentului piteştizării totale, prin
aceleaşi metode ale selecţiei naturale în care călăul îşi arogă ipostaza lui Dumnezeu.
În Cambodgea se vor confunda cele două stabilimente fundamentale ale funcţionării
sistemului comunist: locul pentru deportare şi locul pentru execuţie, pentru ca
depopularea ţării de contrarevoluţionari să fie un succes deplin, şi de mică durată în
desfăşurarea istoriei. Din punctul de vedere strict al celor înregimentaţi cauzei
comuniste, se poate afirma că în cel din urmă caz intenţia a fost pe deplin încununată
de succes.
Nord-coreenii au supus reeducării prizonieri de război sud-coreeni sau
americani, cei care formau majoritatea Corpului Expediţionar al ONU, nord-
vietnamezii au supus reeducării pe cei înregimentaţi Corpului Expediţionar Francez
(1954) sau Corpului Puşcaşilor Marini ai armatei americane, în anii 1965-1974,
chinezii au declanşat reeducarea în închisorile politice şi în cadrul sistemului
concentraţionar “Laogai”, în funcţiune şi azi, corespondentul Gulagului sovietic, şi
“khmerii roşii” ai lui Pol Pot au folosit o ţară ca laborator, de unde până atunci se
putea vorbi numai de localizarea reeducării în spaţii limitate de ziduri sau de sârmă
ghimpată. În Coreea şi Vietnamul de Nord delaţiunea şi coparticiparea benevolă sau
forţată la reeducare însemnau transformarea individului într-un soi de mesager pentru
semenii săi nelămuriţi de acasă, faptul fiind valabil pentru prizonierii de război
americani sau francezi care au fost reeducaţi cu toţii, cu mai mult sau mai puţin
succes, după caz, o atenţie sporită fiind acordată ofiţerilor mai mult decât trupei. Prin
reeducare în cele două state comuniste sau pe cale de se comuniza se înţelege
procesul individual sau colectiv prin care ostaşul colonialist, plin de ură de clasă
contra celor ce deţin adevărul privind mersul real al istoriei se va transforma, treptat,
într-un ins lămurit asupra tuturor aspectelor esenţiale ale vieţii, dornic de a progresa şi
de a se autoperfecţiona prin lămurirea compatrioţilor săi asupra justeţei cauzei luptei
comuniste, fără să ţină cont de urmările posibile ale propagandei sale dezinteresate şi
fără să renunţe vreodată la certitudinea esenţială a necesităţii continuării permanente a
luptei până la victoria definitivă a celor obidiţi.
Se poate observa că întotdeauna, în cazul vietnamez cel puţin, reeducatorii au
fost excelenţi cunoscători ai organizării armatei pe care armata lor o învinsese deja
sau avea să o învingă, ai limbii predominante în cadrul forţei militare inamice – de
pildă armata franceză era multilingvă, dar predomina franceza, limba cuceritorilor, iar
în armata Statelor Unite se folosea limba engleză, vorbită de majoritatea soldaţilor, a
gradaţilor, a subofiţerilor şi ofiţerilor, dar şi limba spaniolă, mai ales printre soldaţii
sau gradaţii originari din Puerto Rico sau recrutaţi dintre imigranţii latinoamericani ai
sud-vestului şi vestului SUA – şi a mentalităţii celor “din faţă”, în luptele din junglă,
măcar în parte dacă nu total, după cum se întâmpla cu membrii Corpului Expediţionar
Francez, trataţi după ultima şi cea mai mare înfrângere, Dien Bien Phu, în funcţie de
origine: francezii, “pieds noirs”1 sau din alte colonii decât Algeria precum şi cei

1
Colonişti de origine franceză stabiliţi în Algeria în oraşe ca Oran, Alger, Constantine, în regiunile
învecinate acestora în cele rurale, unde au întemeiat ferme în baza pământului preluat de la băştinaşii
arabi, cu aproximaţie între anii 1832-1845, pentru a transforma provincia smulsă autorităţii mai mult
nominale a sultanului din Constantinopol în războiul dintre 1831-1832, condus în dimesiunea arabă de

72
născuţi în metropolă, alături de personalul heteroclit din punct de vedere lingvistic şi
etnic al Legiunii Străine au aflat că vor trebui să devină reeducaţi până la eliberarea
lor, pentru ca să transmită mesajul noului destin comunist rezervat omenirii celor de
acasă; marocanii, algerienii, tunisienii, senegalezii etc. au fost anunţaţi că, ei fiind
asemeni vietnamezilor membri ai unor popoare oprimate, obligaţi de către colonialişti
să lupte contra celor care apărau idealuri similare ca fond, cum ar fi eliberarea
definitivă de jugul capitalist, nu vor fi reeducaţi, ci numai pregătiţi din punct de
vedere ideologic pentru a porni, acasă, propria lor luptă, similară ca scopuri şi
procedee celei vietnameze. Sunt fapte asupra cărora se apleacă unul dintre
supravieţuitorii prizonieratului vietnamez, Erwan Bergot, şef al uneia din companiile
de paraşutişti ai Legiunii Străine, capturat alături de alţii camarazi la 7 mai 1954,
după ultima şi cea mai mare înfrângere a Corpului Expediţionar Francez în războiul
colonial din Indochina, cea de la Dien Bien Phu. Lucrarea sa memorialistică apare în
1986, la şapte ani de la premierea, de către Academia Franceză, a volumului fostului
legionar în care se prezenta descrierea bătăliei, terminată la 7 mai 1954, orele 17.00
p.m. – “Cele 170 de zile de la Dien Bien Phu”.
Afirmaţia publică a necesităţii separării pe criterii naţionale, făcută dintr-o
dată în faţa tuturor prizonierilor, înainte de a începe trierea, imediat ce au fost
încheiate luptele de la Dien Bien Phu prin eliminarea ultimelor focare de rezistenţă, a
surprins prin rapiditatea declanşării unor efecte nebănuite iniţial de către cei direct
implicaţi în drama colectivă. Dat fiind că pe alocuri soldaţii recrutaţi dintre localnici
ai coloniilor Franţei formau majoritatea învinşilor, această veste a însemnat o lovitură
de măciucă pentru soliditatea vechii frăţii de arme a celor ce suferiseră aceleaşi
privaţiuni morale, materiale, spirituale din perioada luptelor din căldarea din nordul
Vietnamului de Nord. Francezii şi membrii Legiunii Străine, ca şi “pieds noirs”, pe
deplin devotaţi idealului de păstrare a integrităţii şi intangibilităţii imperiului colonial
datorită persistenţei sentimentului patriotic, al conştiinţei datoriei ca urmare a
depunerii unui jurământ sacru sau al conştiinţei apartenenţei la un întreg naţional

către Abd-el-Krim, emir de Mascara, iar în cea franceză de comandanţi ca elveţianul Stossel, primul
colonel al Legiunii Străine abia înfiinţate, prin Ordinul Regal al Maiestăţii Sale Ludovic Filip.
Denumirea de “pieds noirs” dată coloniştilor era justificată de originea socială umilă a primilor veniţi,
care nu îşi puteau permite nici măcar o pereche de pantofi, şi de aceea se vedeau nevoiţi să circule
desculţi prin praful drumurilor. Ulterior această denumire, care iniţial era strict peiorativă, a devenit un
motiv de mândrie colectivă, de afirmare continuă a unui gen de nobleţe ancestrală.
“Algerienii” au dezvoltat o nouă pătură socială în Algeria, separată faţă de majoritatea
băştinaşă, beneficiara tuturor drepturilor cetăţeneşti spre deosebire de arabi, care nu erau consideraţi
suficient de civilizaţi pentru aşa ceva. Considerată a fi “provincie de peste mări” a Franţei continentale,
Algeria trimitea în Marea Adunare Naţională un număr de deputaţi proporţional cu populaţia de limbă
şi cultură franceză, astfel că arabii rămâneau în situaţia politică de simpli toleraţi în propria lor ţară,
similar “valahilor” transilvăneni din epocile dominaţiilor maghiară, austriacă şi austro-ungară.
Războiul franco-algerian din anii 1954 – 1962, finalizat prin Acordurile de la Evian, pune capăt
controlului francez asupra statului algerian. “Frontul de Eliberare Naţională”, organizaţia politică şi
paramilitară care conduce războiul de partea algeriană, pune după victorie pe nativii “pieds noirs” în
situaţia de a alege între plecarea în metropolă şi de a deveni cetăţeni algerieni, supuşi însă drepturilor şi
rigorilor legilor locale, altele desigur decât cele franceze, în vigoare până atunci. Circa două milioane
de persoane aleg să plece în Franţa, distrugând vechile lor proprietăţi imobile; alături de urmaşii lor
constituie până astăzi o comunitate numeroasă, cu statut politic nedefinit, beneficiara unor pensii
plătite de statul francez tuturor celor ce au avut de suferit de pe urma decolonizării progresive
următoare celui de-al doilea război mondial.

73
transcendent unor simple hotare din interiorul continentului european au fost
confruntaţi cu recurenţa sentimentului naţional până atunci latent sau chiar incomplet
format al foştilor lor camarazi de arme, dincolo de ideologia puterii şi grandorii
comuniunii de sentimente şi de interese cu Franţa, inoculată anterior în şcoală şi între
zidurile cazărmilor răspândite în areale geografice atât de mult diferenţiate din punct
de vedere etnocultural. Mai mult decât atât, prin aşa-numita la base de la discipline,
cei din Legiunea Străină fuseseră deprinşi cu subordonarea oarbă faţă de ordinele
comandanţilor şi faţă de idealurile unei adevărate caste militare devotată păstrării
tradiţiei frăţietăţii de arme, a forţei şi a sacrificiului de sine, dincolo de orice fel de
realitate personală de ordin cultural şi politic, astfel că s-au supus imperativului
categoric al alăturării celor de origine franceză, mai ales că, prin îmbarcarea lor
pentru Indochina, orice fel de legături cu ţările originare fuseseră practic întrerupte.
Divizarea pe clanuri de interese a prizonierilor, iniţial între cei care doreau să fie
supuşi ordinelor vietnamezilor spre a putea continua lupta manu militari în ţările lor
de origine contra celor la care se raportau acum ca la un duşman feroce, apt de a spăla
conştiinţe pentru a-şi urma propriile scopuri sufocant de meschine, şi cei care doreau
numai să poată fi supravieţuitori ai prizonieratului spre a se putea întoarce acasă, la
familie, sau printre fraţii de arme – legionarii mai ales, a căror “patrie” sui generis era
eminamente Legiunea, căci deviza unei astfel de unităţi era Legio Patria Nostra – era
prima cale de obţinere a controlului absolut asupra celor aflaţi în detenţie, prin
distrugerea vechiului anturaj şi formarea unuia nou, minat de neîncrederea firească
primelor legături interpersonale, similar exemplului românesc al reeducării feroce din
închisorile Piteşti şi Gherla.
Mixtura umană ce se formase între membrii vechilor unităţi coloniale ca
urmare a încadrării aceleiaşi discipline şi educaţii militare a dispărut dintr-o dată,
astfel că mulţi soldaţi au trebuit să se adapteze cât mai repede la noile comunităţi de
interese pentru a putea să întrevadă măcar capătul drumului sinuos al supravieţuirii, la
fel de incerte pe cât de certă fusese până atunci moartea. După ce a fost declanşată
disoluţia vechii camaraderii din faţa morţii comune, cimentată prin împărţirea
necazurilor în chip unilateral şi prin disciplină, s-a trecut la faza a doua a reeducării, şi
anume impunerea organizării de grupe de câte cincisprezece-douăzeci de oameni,
conduse de şefi ce se remarcaseră nu prin forţa galoanelor, ci a carismei personale,
aleşi democratic de camarazi prin aclamaţii, în urma consultărilor comune şi a
sondării necesare a propriei conştiinţe. Dacă pentru francezi baza de organizare a
grupelor a fost reprezentată de afinităţile create în timpul desfăşurării asediului,
pentru cei recrutaţi din colonii afinităţile au fost completate prin apelul subiectiv, fără
discuţie, al gardienilor la determinismul naţional: senegalezii separaţi de arabi, arabii
separaţi în algerieni, tunisieni, marocani etc. fiind asigurată comunicarea
interpersonală în dialect sau în arabă, după cum comunicaseră şi acasă. Lingua franca
universalis înceta de a mai fi franceza printre recruţii din colonii, un fapt cu substrat
pervers ca şi efecte: “iată, spun reeducatorii, vechii stăpâni vă deznaţionalizau, vă
condamnau pentru totdeauna la identificarea personală şi colectivă cu o cauză care, de
facto et de jure nu a fost a voastră niciodată, nu v-a fundamentat conştiinţa de neam
primordială circumstanţial, să zicem conştiinţei de clasă, or noi, urbis et orbi, vă
creăm posibilitatea de a vă elibera lăuntric, anterior eliberării fizice prin semnarea
unor tratate internaţionale”. În continuare aceştia din urmă vor fi trataţi ca de la egal
la egal de către temniceri, primind şi o mâncare superioară din punct de vedere

74
calitativ şi nutriţional hranei prizonierilor francezi, consideraţi a fi parte a lumpenului
social deoarece aparţineau naţiunii stăpânilor care nu mai aveau ce să caute în
Indochina, şi în astfel de circumstanţe s-a produs inversarea rolurilor dintre cuceriţi şi
cuceritori; protestând în chip deschis faţă de această situaţie degradantă, Norris,
prizonier francez de nouăsprezece ani care face apel direct la Convenţia de la Geneva,
capitolul “Tratamentul asigurat prizonierilor de părţile beligerante”, primeşte
următorul răspuns din partea unuia dintre cei doi comisari politici însărcinaţi de
conducerea Partidului Comunist Indochinez cu organizarea convoiului destinat unui
“lagăr de reeducare şi căinţă”: “Acolo scrie că prizonierii vor primi aceeaşi hrană ca şi
membrii armatei care i-a capturat, or exact aceeaşi cantitate de alimente primesc
zilnic soldaţii Armatei Populare de Eliberare.” După cum spunea Soljeniţin când
făcea referire la obţinerea de către deţinut a validităţii dovezilor ce îl incriminau într-
un dosar sau în mai multe, “Du-te şi verifică !”. A treia fază a reeducării a constat în
observarea permanentă a comportamentului prizonierilor din timpul marşului către
lagăr, încurajarea cu parcimonie calculată a delaţiunii şi pedepsirea barbară, în faţa
tuturor, a celor ce au încercat să evadeze, dar nu au putut scăpa de vigilenţa
nedomolită a echipelor de supraveghere a junglei. Recursul constant la ideologia
comunistă, pentru a justifica fiecare act de “justiţie populară”, a mers în paralel cu
operaţiunile de câştigarea “sufletelor şi minţilor” foştilor supuşi francezi: de pildă
Norris a fost capturat într-un sat pescăresc în timpul unei tentative de fugă; a fost
atunci judecat de către un “tribunal popular” şi condamnat la biciuirea publică pe o
estradă construită în piaţa satului respectiv. Călăul nu a fost selectat din rândurile
armatei populare, ci din rândurile sătenilor, care vreme de câteva decenii nutriseră
faţă de francezi un respect cosubstanţial unui misticism venerant, de factură totemic-
animistă, în care francezul avea statutul unui tabu, şi ca urmare pescarul nu a
îndrăznit iniţial să lovească; dar susţinut de comisar şi de curiozitate, în faţa
consătenilor dornici să cunoască deznodământul unei întâmplări aparent de necrezut,
care par să îi acorde întreaga lor încredere, loveşte până ce privirea dispreţuitoare a
francezului ce se resimţea puternic năucit de pe urma loviturilor aplicate cu sete îl
opreşte brusc din acţiunea menită să dovedească sieşi, ca şi comunităţii, faptul că este
un bărbat adevărat. Mintea simplă a pescarilor va substitui vechea imagine a
francezului atotputernic şi atoatestăpânitor cu noua imagine a omului ce reprezintă o
autoritate nevăzută, factor emanent al unei forţe binevoitoare faţă de nevoile celor
mulţi. În acelaşi timp francezul a primit o lecţie privind ceea ce înseamnă supunerea
şi ascultarea obedientă, anihilantă a personalităţii sale “colonialiste”şi determinantă
pentru construcţia viitoare a “omului nou”, cu deplin formată “conştiinţă de clasă”.
Cuvântul de ordine răspândit de reeducatori era “căinţă”: pentru invadarea
banditească a Vietnamului, pentru asuprirea ţărănimii, pentru asasinarea celor ce
muncesc şi a celor ce fac parte din armata eliberatoare, pentru aroganţa manifestă din
relaţiile cu localnicii, pentru că nu doresc nicidecum transformarea interioară, pentru
instinctul de prădător în amestecul făţiş în afacerile interne ale unor state care nu au
dăunat cu nimic, niciodată, de-a lungul istoriei lor multimilenare intereselor franceze,
pentru pervertirea deliberată a conştiinţelor oprimaţilor din colonii, pentru scoaterea
la mezat a propriei conştiinţe prin înrolarea în serviciul unei cauze cu totul injuste, în
loc de a urma cauzei eliberării de sub jugul intereselor egoiste ale capitaliştilor
francezi a clasei muncitoare din Franţa, care prin greve şi demonstraţii monstre îşi
demonstra totala dezaprobare faţă de războiul colonialist, pentru că doreau mai curând

75
să moară decât să fie supuşi voinţei disciplinatoare a celor puternici şi înţelepţi, care
construiau istoria, emisarii Partidului Comunist Indochinez şi ai Armatei Populare de
Eliberare. Oricare dintre soldaţii şi gradaţii ce formau garda convoiului avea o
autoritate absolută asupra prizonierilor de origine franceză, care trăiau permanent cu
senzaţia că li se impută că îndrăznesc să mai trăiască după ce, din punctul de vedere al
reeducatorilor, comiseseră nenumărate crime împotriva umanităţii până la capturarea
lor, din răutate de clasă ori dintr-un sentiment meschin de autoconservare. Traseul
este prelungit deliberat, pentru ca deshidratarea fizică şi morală, motivată de hrana de
slabă calitate calorică şi nutriţională şi/sau de incertitudinea desfăşurării viitorului
imediat sau îndepărtat să ucidă cât mai mulţi dintre prizonieri, astfel ca la destinaţie să
fie cât mai puţine guri de hrănit; concomitent se apelează la un sistem ingenios de
răsplăţi şi pedepse, fără nici un fel de motivaţie aparentă, pentru a fi sădită
neîncredrea printre elementele componente ale noului anturaj, următor celui dinaintea
înfrângerii, astfel ca să nu poată fi valorificată deplin o solidaritate situaţională în
aparenţă de nezdruncinat, imposibilă în condiţii de izolare totală, ca în cazul
reeducării de la Piteşti. Opusul neîncrederii în camaradul de alături trebuie să fie, din
punctul de vedere al comisarului politic, încrederea în acesta din urmă, care
manipulează abil conştiinţele prin asumarea ipostazei de “mare frate” a comunităţii
recluzionare, astfel că slabii cad în plasa bunăvoinţei sale interesate şi devin călăii
morali ai camarazilor de suferinţă. Cum comisarul era singurul care cunoştea
“mersul” convorbirilor pentru pace, nu doar faţă de cei în custodia sa, dar chiar şi faţă
de cei aflaţi în subordine – pentru că manipularea trebuie să fie în atare circumstanţe
bidirecţională, astfel ca succesul acesteia să fie cel scontat – alimenta din plin
zvonurile nefondate din interiorul coloanei subţiate numeric şi consolida
incertitudinea ce impregna cu lăcomie fiinţele slăbite ale celor învinşi. În schimbul
informaţiilor veridice li se inocula, progresiv, prizonierilor adevăr amestecat dozat şi
convingător cu pură propagandă, şi astfel era eliminată progresiv capacitatea nativă
sau cultivată a distingerii binelui de rău, fără ca indivizii supuşi dezinformării să
priceapă conştient acest lucru; binele putea fi reprezentat doar de cauza contra căreia
ei luptaseră, luni şi ani de zile, răul putea fi reprezentat numai de cauza susţinută din
raţiuni de formare intelectuală sau din raţiuni personale, pur cosubstanţiale naturii
individuale, şi astfel “omul de tip nou” trebuia să fie parte a personalităţii fiecăruia
din cei vizaţi pentru îndeplinirea proiectului reeducării colective. Similar Piteştiului,
existau cele două tabere, ale “reeducaţilor” şi a celor ce urmau să fie “reeducaţi”, dar
spre deosebire de noi taberele nu interacţionau niciodată fizic, în sensul transformării
celor deja educaţi în spiritul noii lumi în unelte ale represiunii politice. Şi nu pentru că
mediul nu ar fi îngăduit asta, dar o făţişă contribuţie la susţinerea uneia dintre tabere
contra celeilalte ar fi eliminat echilibrul deja fragil al disciplinei şi ar fi determinat
punerea la îndoială a echidistanţei atitudinale a celor doi reeducatori faţă de voinţa de
schimbare a celor prinşi, or voinţa de schimbare trebuie să pară că îşi are sorgintea în
interiorul individului sau colectivităţii carcerale, şi nicidecum sorgintea într-o
influenţă exterioară acestuia, oricât ar fi presaţi de vreme reeducatorii sau oricât ar
avea timp liber la dispoziţie pentru ca succesul să fie deplin.
În lagărul nr. 42, de unde şi denumirea volumului, procedurile reeducaţionale
au fost accelerate, prin organizarea de şedinţe de critică şi de autocritică, prin
răspândirea de materiale de presă franceze, dar de orientare stângă, şi prin organizarea
de manifestări propagandistice vădit comuniste, cu defilarea unor formaţiuni de

76
prizonieri grupate simbolic, Marea Revoluţie Franceză fiind încadrată din punct de
vedere funcţional şi organic luptei de clasă. Reeducator era chiar comandantul acelui
lagăr anonim de concentrare, cu mult mai entuziast şi apragmatic decât omologii săi
din fruntea convoiului, ce îi transmiseseră prizonierii. El şi-a crezut opera încununată
de succes în clipa când, la cererea sa, francezii grupaţi pe locul de adunare la şedinţă
au intonat “Marseilleza”, fapt marcat de o fervoare mai curând profund republicană
decât comunistă, nuanţă însă neobservată de zelosul propagandist al echităţii şi
frăţietăţii depline dintre popoare şi rase. În plus, când a fost cerută ridicarea pumnilor
pentru salutul comunist, mulţi au desprins din strânsoare degetul mijlociu, dar de astă
dată, deşi a înţeles mesajul, comandantul a preferat să închidă ochii, dat fiind că a fost
mult prea mulţumit de primul rezultat. A fost menţinut sistemul acordării de pedepse
ori de răsplăţi pentru manifestări “pro”, însă deja prizonierii deveniseră imuni la
aceasta, fapt ce se datora probabil şi decesului majorităţii dintre prizonierii proveniţi
din colonii în paralel cu moartea propriilor camarazi de luptă aflaţi în comuniune de
interese, de-a lungul celor peste două luni ale detenţiei în lagărul de concentrare.
Semnarea înţelegerilor de la Geneva, ce pun capăt conflictului franco-vietnamez,
determină eliberarea prizonierilor supravieţuitori, urmată de internarea lor pentru
câteva săptămâni într-o locaţie salubră faţă de iadul din care fuseseră scoşi, pentru a fi
supuşi unui regim de îmbunătăţire progresivă a condiţiei lor fizice, dat fiind că din
perspectiva condiţiei psihice mulţi nu aveau să-şi revină vreodată pe deplin. Se cerea
ca să fie cât mai prezentabili posibil în clipa în care aveau să fie încredinţaţi custodiei
autorităţii militare franceze, şi parţial faptul a reuşit, pentru că le-au fost create
condiţii pentru a se putea spăla şi le-a fost schimbată vestimentaţia, dar nu au putut fi
obligaţi să consume o cantitate de alimente superioară celei pe care organismul lor
slăbit de înfometarea îndelungată reuşea să o suporte, şi aceasta putea fi numai redusă
– instinctul de autoconservare, îndelung exersat, le-a impus ca să nu supraliciteze,
pentru a nu muri datorită unei alimentări excesive şi păgubitoare. “Un simplu corn,
spune autorul, îi sătura.”
Pentru francezii supravieţuitori ai reeducării din prizonieratul vietnamez nu
au existat urmări în sensul autoincriminării personale privind invadarea unui stat
străin drept un corolar al formării unei virtuale conştiinţe de clasă, după cum au dorit
reeducatorii. În condiţii extreme fiecare individ reacţionează diferit, în funcţie de
propriile sale calităţi şi defecte, şi mai ales în funcţie de zestrea sa psihică şi fizică
predestinată ereditar şi ancestral, astfel că reeducarea nu a determinat transformarea
indivizilor supuşi fără consimţământul propriu unei succesiuni de ordine recluzionare
în soldaţi fideli ai comunismului aflat atunci în plin avânt ideologic, social şi
tipologic, în funcţie de caz, ci în indivizi asumanţi ai unor destine pe deplin diferite,
concordante pentru moment şi neconcludente în viitor, poate, prin înlănţuirea
evenimenţială din interiorul traiului în libertate, deoarece supravieţuirea personală şi
colectivă se prelungeşte decenii de-a rândul dincolo de faptul aparent divers al
scoaterii lor la lumină. Cei care au voit să colaboreze cu oamenii represiunii au făcut-
o din raţiuni banale şi deloc tributare ideologiei, şi cei care s-au întors contra
camarazilor de până mai ieri au fost motivaţi de obligaţia slujirii unui ideal naţional
personal, şi nicidecum subsumat idealului confundant dintre propagandă şi
sentimentul patriotic, propriu naţionalismului francez dintr-o anumită perioadă
istorică. Cei ce au rămas bărbaţi în deplinătatea sensului noţional şi determinist al
cuvântului au devenit mai înţelepţi şi mai puternici din punct de vedere sufletesc,

77
preferând anonimatul aparent al unei cariere oarecare luminii reflectoarelor ce s-a
revărsat din plin acasă asupra celor nedemni faţă de ei înşişi şi faţă de comunitate,
credincioşi adevărului personal al consecvenţei faţă de sine şi faţă de memoria
minunaţilor camarazi dispăruţi prea devreme, printr-un concurs de tragice împrejurări
ale istoriei.
Experienţa parţială acumulată de vietnamezi în lunile scurtei şi în fapt
neconcludentei proceduri reeducaţionale a prizonierilor francezi a fost îmbogăţită de
către oamenii Partidului Comunist – redefinit ca “Vietnamez” după semnarea
Tratatului de la Geneva din 1954, act în urma căruia se defineau zonele de nord,
comunistă, şi de sud, prooccidentală, ale Vietnamului de-a lungul meridianului 54,
precum şi graniţele comune ale celor două regiuni cu statele nou apărute pe hartă
Cambodgea şi Laos – a fost completată prin reeducarea foştilor prizonieri de război
vietnamezi folosiţi de francezi în timpul bătăliilor dintre anii 1946 şi 1954, cu
moment culminant în timpul asediului de la Dien Bien Phu, prin reeducarea foştilor
membri ai forţelor de auxiliari thai, recrutaţi de administraţia militară franceză pentru
a completa rândurile mereu rărite de lupte ale Corpului Expediţionar Francez,
insuficient completate prin afluxul de forţe trimis de către metropolă, şi prin
reeducarea propriilor militanţi şi a naţiunii în ansamblu, mai ales când încrederea în
victoria finală părea să nu mai fie chiar atât de absolută. Conflictul ce a culminat cu
unificarea Vietnamului sub flamurile revoluţiei proletare a durat trei decenii, şi într-
un astfel de interval de timp mobilizarea pentru câştigarea lui se impunea să fie totală
iar încrederea în victorie absolută, pentru ca moralul colectiv să nu fie fisurat de o
neîncredere ce să poată fi exploatată de adversar. Un an înainte de retragerea
definitivă a trupelor franceze de pe întreg teritoriul Vietnamului se instalează în
Saigon, capitala politică a statului vietnamez de sud aşa-numitul Millitary Advsioury
Group Vietnam, Misiunea Militară Americană drept o consecinţă logică a susţinerii
logistice şi financiare oferită Franţei de SUA pentru a interveni contra coloniei sale
rebele în perioada conflictului coreean (1950-1953) şi în ultima perioadă a celui
indochinez (1952-1954). Imperativul categoric al protejării şi promovării cu orice preţ
a intereselor proprii în lume impune Statelor Unite de a se implica în politica stăvilirii
în oricare dintre ţările mapamondului a expansiunii comuniste, şi din acest punct de
vedere Vietnamul reprezenta un punct profund nevralgic, datorită atât ideologiei
promovate de guvernul de la Hanoi, capitala nordului înregimentat democraţiei
populare a lui Ho Chi Minh, cât şi prezenţei Chinei comuniste a lui Mao Tze Dong în
vecinătatea imediată a structurii statale constituite de către bătrânul revoluţionar
vietnamez şcolit pe băncile înaltei academii de studii politice a Cominternului. În
astfel de circumstanţe geopolitice preşedintele SUA Dwight Eisenhower va concepe
şi pune la dispoziţia opiniei publice interne şi internaţionale doctrina sa personală, pe
care o va defini în funcţie de aşa-numitul “principiu al dominoului”: o piesă încadrată
unui şir de alte piese ale jocului de domino, odată răsturnată, va antrena după sine
totalitatea pieselor imediat următoare; similar, un stat democratic, odată căzut în
puterea unui regim comunist, va antrena după sine transformarea statelor învecinate
în ţări comuniste. Drept urmare trebuie a fi luate acele măsuri necesare, oriunde în
lume se impune un astfel de lucru, pentru a nu avea loc o astfel de catastrofă, ce ar fi
mărit mai mult decât considerabil forţa persuasivă a deja marelui lagăr socialist.
Primii zece ani ai amestecului american în Vietnam, prin intermediul CIA, au
însemnat organizarea de alegeri “libere”, câştigate de către politicianul Diem în dauna

78
fostului împărat susţinut de către francezi, Bao Dai, care s-a întors atunci la reşedinţa
sa de pe Riviera unde petrecuse de altfel cei opt ani ai conflictului indochinez. Au fost
organizate de către cei din cadrul Misiunii Militare Americane guvernul, armata şi
administraţia Vietnamului de Sud, care primea periodic ajutoare de la statul american
în valoare de câteva miliarde de dolari. Din 1964 implicarea SUA în conflictul
indochinez cunoaşte valenţe tot mai radicale, astfel că luna martie a anului următor va
fi marcată de către debarcarea la Da Nang a unei unităţi însemnate, de tăria unui
regiment, de puşcaşi marini, urmând ca implicarea să crească până la o jumătate de
milion de oameni spre sfârşitul decadei a şaptea. Prima ciocnire dintre o unitate
americană şi trupele nord-vietnameze are loc în vara lui 1964, la Pleiku, undeva în
sud, moment în care sunt răniţi sau chiar omorâţi câţiva soldaţi americani din Trupele
Speciale. Ca şi pentru Franţa implicarea în conflictul din Vietnam, între 1965 şi 1975,
va însemna un lung şi costisitor efort uman şi material care va uza Statele Unite. Pare
incredibil, dar asupra a trei state indochineze, Vietnam, Laos, Cambodgea s-au
revărsat de cinci ori aproape mai multe bombe decât asupra tuturor poziţiilor japoneze
din Pacific, în cel de-al doilea război mondial, similar artileriei ruse concentrate
pentru spargerea frontului german fiind vorba de kilotone convenţionale, adică se
aşterne un covor de bombe asupra unei zone în aşa fel încât efectele să fie similare
efectelor unei explozii atomice.
Reeducatorii nord-vietnamezi, după un deceniu şi jumătate de muncă, şi-au
completat şi rafinat metodele de lucru, astfel încât efectele să fie direct proporţionale
cu efortul depus în scopul transformării americanului imperialist, cu spiritul şi mintea
corupte de aroganţa de a fi reprezentant al unei superputeri mondiale, într-un om care,
similar francezului din deceniul al şaselea, se căieşte pentru invadarea banditească a
Vietnamului, pentru asuprirea ţărănimii, pentru asasinarea celor ce muncesc şi a celor
ce fac parte din armata eliberatoare, pentru aroganţa manifestă din relaţiile cu
localnicii, pentru că nu doresc nicidecum transformarea interioară, pentru instinctul
de prădător în amestecul făţiş în afacerile interne ale unor state care nu au dăunat cu
nimic, niciodată, de-a lungul istoriei lor intereselor americane, pentru scoaterea la
mezat a propriei conştiinţe prin înrolarea în serviciul unei cauze cu totul injuste, în loc
de a urma cauzei eliberării de sub jugul intereselor egoiste ale capitaliştilor americani
a clasei muncitoare din Statele Unite, care prin greve şi demonstraţii monstre îşi
demonstra totala dezaprobare faţă de războiul imperialist, pentru că doreau mai
curând să moară decât să fie supuşi voinţei disciplinatoare a celor puternici şi
înţelepţi, care construiau istoria, emisarii Partidului Comunist Vietnamez şi ai
Armatei Populare de Eliberare. Mark Baker, jurnalist şi autor american, scrie o carte
de interviuri cu supravieţuitori ai războiului din Asia de Sud-Est, “Nam”, intitulată în
funcţie de pasiunea americanilor pentru prescurtări şi contrageri, astfel că au
prescurtat şi denumirea ţării în care şi-au petrecut o medie de un an, un an şi câteva
luni de viaţă spre a reveni acasă marcaţi odată pentru totdeauna de pecetea războiului,
îmbătrâniţi şi uzaţi de veşnica pendulare dintre viaţă şi moarte. “Câte vieţi s-au tocat
şi risipit peste tot”, este constanta unuia dintre capitole. Baker a cunoscut o parte din
experienţele Vietnamului prin procură: a trăit în aceeaşi cameră cu Brian, unul dintre
veterani, bând whiskey şi discutând, şi Brian a povestit prin ceea ce a trecut la câteva
mii de mile faţă de casă. Apoi, pornind încetul cu încetul de la câteva contacte,
tânărul Baker a stabilit o reţea de cunoştinţe care i-au îngăduit scrierea cărţii
respective. Între alte întâmplări din acea carte se află povestea unui ofiţer de

79
contrainformaţii capturat de Vietcong2, transportat în nord şi trecut, vreme de câteva
luni, prin reeducare, mai înainte de a petrece ani de zile în detenţie. A devenit aşadar
unul dintre POW’s – Prisoners of War, prizonier de război – după ce iniţial fusese
declarat oficial MIA – Missed în Action, dispărut în acţiune, conform nomenclaturii
administraţiei militare americane. Dacă Erwan Bergot schimbă numele personajelor
cărţii sale, din respect pentru voinţa lor de a fi un şir de simpli anonimi, coparticipanţi
fără voia lor la desfăşurarea unor evenimente tragice, în cazul jurnalistului american
martorii sunt păstraţi facil în umbra anonimatului prin omisiunea numelor lor
adevărate – dorinţa lor cea mai mare, şi uşor de înţeles, era de a fi normali, de a se
putea implica firesc în procesul asumării sarcinilor de zi cu zi ce le reveneau în
calitate de cap sau membru al unei familii şi componentă funcţională a comunităţii
umane. Pentru că o astfel de normalitate le poate oferi şansa de a depăşi psihic şi
moral coşmarul zilnic din trecut, care uneori le mai ucide somnul de acasă.
Americanul a fost capturat după ce i-a fost doborât avionul uşor în urma
verificării de rutină a unor “informaţii care frigeau”. În urma prăbuşirii fusese rănit,
însă a fost doar pus pe o targă şi cărat, pansat superficial, o perioadă îndelungată prin
junglă, pentru că se dorea cât mai rapida extragere a prizonierului din zona de operaţii
a forţelor americane. Preocuparea sa era, ca şi în cazul francezilor din urmă cu
aproape două decenii, supravieţuirea, dar nu ştia ce va trebui să achite, moral şi fizic,
pentru asta. După o perioadă oarecare a făcut febră, şi apoi a urmat delirul traumatic,
motorul pierderii cunoştinţei, al noţiunii timpului şi al capacităţii de coordonare şi
control al funcţiilor fiziologice ale organismului; fără s-o ştie, bineînţeles, era pus în
situaţia de a trece prin prima fază a reeducării – slăbirea fizică, spirituală şi morală, ce
reprezenta premisa fundamentală a declanşării în viitor a procedurilor de reeducare.
Rănit, el a făcut un serviciu de nepreţuit celor care l-au capturat, pentru că un
prizonier deplin sănătos nu poate fi controlat pe deplin şi trebuie menţinut sub o
îndoită supraveghere, pentru a fi evitată evadarea lui; în plus era hrănit rareori, şi
numai cu alimente sărace în calorii, ca orez sau ceva fructe, şi întotdeauna în cantitate
limitată, astfel că în primele săptămâni a slăbit cincisprezece sau douăzeci de
kilograme; şi-a redobândit, la un moment dat, luciditatea, dar mişcările îi erau
îngreunate de starea sa de slăbiciune fizică şi morală şi de legăturile tari, din sfori din
fibră de bambus. Era supus unei izolări informaţionale totale, deoarece era mânat
înainte fără a fi pus la curent cu destinaţia sau cu evenimentele cele mai noi, şi era
integrat organic imensei maşini propagandistice a Partidului Comunist – asemeni lui
Norris era pus la dispoziţia sătenilor din diferite localităţi, spre a fi cercetat şi
pedepsit, dacă avea cineva ceva de reproşat americanilor. Similar exemplului francez,

2
“Frontul Naţional al Eliberării Vitenamului de Sud”, Măt trân Dân tôc Giái phóng mièn Nam Viêt Nam,
abreviat Viêt Công, formaţiune paramilitară de coloratură comunistă, fondată în 1960 de către Partidul
Lao Dong, secţie a Partidului Comunist Vietnamez, cu sediul în Hanoi. Vietcongul reprezintă
prelungirea în timp a vechii activităţi Vietminh, Viêt Nam Dôc Lâp Dông Minh Hôi, sau “Liga pentru
Independenţa Vietnamului”, o structură paramilitară care a mai dat naştere şi Armatei Populare de
Eliberare a Vietnamului de Nord, cunoscută de către americani drept NVA, North Vietnamese Army,
organizată şi instruită după model sovietic, spre a o diferenţia de ARVN, Army of Republic of Vietnam,
organizată şi instruită conform modelului armatei americane. Dotările Vietcong erau de sorginte
sovietică sau chinezească, similar dotărilor armatei nord-vietnameze, iar ceea ce o caracteriza din punct
de vedere tactic era, firesc, guerilla în adâncimea teritoriului inamic, la care americanii răspundeau cu
tactica de tip “Caută şi Distruge”, de variabilă eficacitate.

80
omul simplu pare să fi avut o frică mistică faţă de străinul care se comporta ca un
stăpân în lumea satelor vietnameze, mânuind o tehnologie uluitoare cantitativ şi ca
performanţe şi distrugând colibele de paie şi, uneori, locuitorii, dacă îi apăreau ca
făcând parte din partida inamică. O astfel de certitudine trebuia distrusă perseverent
de rapace, pentru ca omul partidului să ia locul străinului în imaginarul colectiv, dar
într-o perspectivă inversă, de justiţiar decident asupra binelui şi a răului, unicul apt de
a salvgarda societatea de răul adus din afară de imperialişti, mai întâi francezi, şi apoi
americani, în succesiunea macabră a unor nenumărate abuzuri şi asasinate,
individuale şi colective, precum şi de către uneltele acestora, reprezentanţii politici şi
militari ai guvernului-marionetă din sud, de o legitimitate factică, pe deplin bazată pe
baionetele şi tehnologia superioară a străinilor invadatori. De aceea ofiţerul e obiectul
unui tranzit continuu prin diferite sate, pentru ele nediferenţiate structural şi etnic, şi e
privit sau insultat de către localnici legat, sau păstrat într-o cuşcă de fier. Dacă
entuziasmul acoperirii de injurii a străinului este mai puţin acut, atunci este bruscat şi
lovit de gardieni, ca să existe dovada fizică a faptului că un american poate fi totuşi
atins în chip violent fără nici o urmare mortală pentru autor, şi atunci sătenii
colaborează mai uşor în operaţiunea de înjosire a unui om care, deja imunizat, nu mai
reacţionează nicidecum, fapt perceput de către gardieni ca un succes indiscutabil al
debutului transformării străinului din reacţionar în propagator cu totul şi cu totul
paşnic al fraternităţii dintre popoare sub flamura comunistă. Asemeni francezilor
dinainte cu două decenii, americanul trebuie să îşi asume benevol condiţia de rob al
poporului spre a renunţa la trecut şi la vechile sale convingeri perimate, a se umili şi a
se căi pentru toate crimele sale anterioare capturării sale, comise contra poporului
vietnamez. Dar americanul nu percepea în acest mod lucrurile, ci observa doar că,
după ce pe durata drumului între localităţi era lăsat să putrezească în propria sa
mizerie, cu părul şi barba crescute în dezordine, paznicii îl rădeau şi îl tundeau, mai
înainte de a-l strânge în legături sau de a-l închide în cuşcă, un fapt de neînţeles
pentru el iniţial; mai târziu a înţeles că, pentru asiatici, prezenţa bărbii defineşte
primordial pe omul prestant şi înţelept, superior celorlalţi prin intelect, spirit şi ca
moralitate, un adevărat personaj care merită din plin respectul colectivităţii; de pildă
preşedintele Ho Chi Minh purta o barbă lungă până la brâu şi deasă, ca marcă
exterioară a poziţiei sale sociale; dar prezentându-l pe american fără barbă oamenilor,
adică fără unul dintre atributele esenţiale ale virilităţii, acesta era coborât în rândul
suboamenilor, al scursurilor sociale care nu merită, pe drept, nimic altceva decât un
scuipat, alături de ura dispreţuitoare a oamenilor cinstiţi. Or dacă americanul ar fi
apărut bărbos în faţa sătenilor, aceştia s-ar fi putut să fie îndemnaţi să îi arate
respectul cuvenit unei persoane în vârstă. Efectul nu părea să fie cel scontat, al
resimţirii din plin a aprobiului public, deoarece un astfel de simulacru de curăţenie
refăcea optimismul celui capturat măcar parţial, dat fiind că trăia senzaţia regăsirii
unu fragment din confortul anterior al civilizaţiei.
Această îndelungată expunere a prizonierului avea şi o dimensiune practică,
deoarece lungile ocoluri consumau timpul necesar construirii unui adăpost special
pentru primirea lui, în care să fie interogat şi reeducat de reprezentanţii partidului,
operaţiune camuflată de izolarea oferită de junglă. Transportul, securitatea şi
asigurarea subzistenţei acestor experţi recunoscuţi în interogatoriu şi reeducare, care,
după cum îşi amintea fostul prizonier “sunt buni, foarte buni. Îi bat de departe pe ai
noştri, beton la ideologie comunistă şi vorbesc limba engleză la perfecţie”, erau

81
sarcini ale unităţilor speciale Vietcong, probabil, care cunoşteau traseele care puteau
sluji deplin unei deplasări prin junglă ferite de patrulele şi loviturile aeriene
americane, însă îndelungată, motivată de lungile ocoluri impuse de măsurile
prestabilite de siguranţă. La destinaţie prizonierul a fost dezlegat şi pus în faţa celor
doi experţi, “care nu recunoşteau că ar fi comisari politici. Pretindeau că sunt
profesori şi că doresc să mă lămurească asupra ceea ce însemna realitatea.” Şi pentru
ei realitatea însemna inexorabila victorie finală a comunismului în lume.
Interogatoriul nu era conform aşteptărilor, dat fiind că erau cu mult mai bine puşi la
punct cu informaţiile militare privitoare la zona de responsabilitate a deţinutului decât
acesta, ci “doreau înregistrări, fotografii, declaraţii semnate, lucruri de genul ăsta, spre
a fi folosite la propagandă.” Deţinutul are ocazia să asculte, iniţial, raportarea
comunistă la istorie, şi anume “orice se făcuse bun în ţară, de cinci mii de ani, era
opera Partidului Comunist, şi orice fel de greşeală în acest interval poate fi asumată
de oricine şi orice nu era legat de acesta. Chiar şi după ani de zile pedalau pe chestia
asta”, era ca o litanie pe care deţinutul trebuia s-o priceapă ca pe o rugăciune a noii
religii politice. Reeducatorii nu erau grăbiţi, pentru că aveau desigur şcoala răbdării
minuţioase faţă de subiectul anchetat şi pentru că, firesc, faţă de perioada când
Vietminh se lupta pentru supravieţuire acum aveau timp destul şi o bază de lucru cu
mult mai solidă ca în urmă cu douăzeci de ani. Însă totul se revolta în cel anchetat
când îi asculta pe cei doi reeducatori, care lucrau cu schimbul, şi care oboseau rapid
în încercarea de a-l transforma în conformitate cu punctul lor de vedere. Atunci,
exasperaţi, la capătul puterilor, au făcut apel după un timp la tortura fizică, după ce
tortura psihică repetată aparent la nesfârşit nu a dat nici un fel de rezultate.
Insuficient, constată fostul deţinut, corpul, strivit de loviturile de baston, la început
repercutate până în creier, a devenit după câteva săptămâni cu totul insensibil, ca şi o
reacţie organică de autoapărare, de rezistenţă la suferinţa dementă, banală totuşi în
monotonia sa tragică. Anchetatul este la dispoziţia totală a anchetatorului, care luptă
prin toate mijloacele fizice şi psihice pentru a-l controla pe cel învins, dar nu poate
dispune totuşi decât de o simplă carcasă din carne şi oase, deoarece spiritul şi mintea
deţinutului fac parte dintr-o lume cu totul separată, ce nu îi aparţine, şi asta
declanşează o reacţie animalică, primară, ce desfide logica la prima vedere implacabil
de răbdătoare, motorul întregii anchete. Cum bătaia nu a fost de nici un folos pentru
“cauză”, s-a trecut la măsuri mai dure, adică legarea cu lanţuri, într-o poziţie
incomodă, a deţinutului, şi depunerea lui într-o cuşcă metalică, paralelipipedică, largă
de circa o jumătate de metru şi lungă de circa un metru şi jumătate, “or eu măsor mai
mult de un metru optzeci înălţime şi eram cu mult mai larg în umeri decât lăţimea
cuştii, aşa că va daţi seama cât eram de înghesuit, şi m-au ţinut acolo vreo trei luni.”
Deja fizic deţinutul era o ruină, deoarece putea să cuprindă încheietura mâinii
între două degete şi astfel să urce până aproape de umăr, fără a fi nevoit să le
desprindă; senzaţiile deveniseră neclare, deoarece intraseră în anotimpul musonic şi
ploaia cădea continuu pe cuşcă provocând un zgomot infernal pentru creierii săi
zdruncinaţi, astfel că trebuie să ia măsuri ca să nu înnebunească: rememorarea tuturor
aspectelor vieţii din copilărie şi până în acea clipă şi completarea lor cu tot ceea ce
învăţase, indiferent unde şi cum; exersarea continuă şi creatoare a minţii spre a
rezolva, treptat, progresii algebrice şi, în sfârşit, proiectarea unei case ideale şi a unei
capele pentru sine şi pentru familia sa, cu stabilirea cantităţii necesare de materiale şi
a costurilor de producţie în baza celor cuprinse anterior în textura de neşters a

82
memoriei. Apoi a imaginat construcţia casei şi a capelei, a privit cum buldozerele
sapă fosa fundaţiei şi cum se aduc de la distanţă stâlpii de rezistenţă din beton, pentru
a fi puşi în şantier, şi în cele din urmă a supravegheat finisarea complexului.
“Duminicile mergeam cu soţia şi copii la capelă, pentru a ne ruga şi asculta predica
pastorului; duminica era întotdeauna o zi bună.” Cu astfel de mari ocupaţii au trecut
lunile de captivitate într-un spaţiu limitat, chinuitor de rapace; nu a trecut la
examinarea propriei situaţii dintr-o perspectivă de vedere pur obiectivă, probabil
pentru a nu fi determinat să cedeze. Dar nu a contat. “M-au avut, fir’ar să fie !...” L-au
scos, l-au bătut iar “până când am văzut moartea cu ochii”, şi numai atunci a fost
obligat să iscălească declaraţia, desigur pregătită cu multă vreme înainte de către
torţionari. “Mă uitam de la distanţă la mine cum semnam chestia aia şi mă miram că
mă mai recunosc. Dar ştiu că măcar i-am făcut să asude.” După ani de zile de la
consumarea unui eveniment pervers de tragic ştie că şi-a putut măcar moral domina
duşmanul, nevoit să apeleze la forţă mai curând decât la raţiune pentru a îngenunchea
un singur om. Care, liber, se ura pentru că a cedat, pentru că şi-a epuizat deplin toate
resursele fizice şi morale în bătălia continuă cu destinul. A treia fază a reeducării,
adică detenţia între gratii sub loviturile nemiloase ale climatului ecuatorial s-a dovedit
cea mai aspră lecţie dată unui organism şi unui mental chinuite, stoarse de vlagă,
incapabile de a mai putea opune rezistenţă şocului ultim al răzbunării celor ce nu se
aşteptau la o astfel de rezistenţă din partea unui nenorocit de învins. Fostul deţinut are
senzaţia că a renunţat definitiv la umanitate când a semnat declaraţia prin care se
recunoaşte vinovat de crimele imputate de călăi şi că se căieşte pentru că le-ar fi
comis, în condiţiile în care nu are definit deloc sentimentul vinovăţiei sale; ca toţi
colegii săi de generaţie s-a supus unor ordine venite din partea autorităţii militare,
după cum şi torţionarii săi erau supuşi ordinelor venite pe linie ierarhică de partid şi
militară, deşi un comisar politic, funcţie şi grad la care puteau aspira numai puţini
aleşi, reprezenta la o adică autoritatea supremă pentru o anumită porţiune a teatrului
de operaţii. Între torţionari şi cel supus autorităţii lor discreţionare, de fapt, intervine o
remiză, un acord tacit de armistiţiu: noi renunţăm la reeducare, fiindcă eşti de
nelecuit, iar tu semnezi pro forma o hârtie pentru ca noi să avem o justificare
administrativă faţă de autorităţile superioare. Şi noi, şi tu suntem la capătul puterilor,
şi înţelegi asta, poate, dar acceptă satisfacţia noastră în schimbul asigurării propriei
tale satisfacţii, aceea de a fi eliberat. Nu din prizonierat – s-a terminat cumva războiul
oare? Ci din obezile în care te-am ferecat pentru a-ţi birui încăpăţânarea ta de
neînţeles pentru noi şi a te face să îţi asumi, unilateral şi pentru totdeauna propria
noastră viziune despre om, şi pe care tu refuzi se pare de a o accepta dintr-un imbold
nestăpânit de nesupunere oarbă faţă de cei care deţin adevărul, pentru că au fost
educaţi de către partid, raportare supremă, infailibilă şi atotcuprinzătoare, de a-l
deţine. Odată pentru totdeauna.
Unicul rezultat al reeducării a fost, pentru american, asumarea principiului
proverbial “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, într-o multilaritate de forme şi de nuanţe
sapienţiale. Apelul către Dumnezeu, atât de frecvent în cazul reeducării din România,
nu figurează nicidecum printre ceea ce trăiau prizonierii francezi şi americani supuşi
constrângerii la distanţă de mii de mile faţă de casă, faţă de ceea ce ştiau şi îndrăgeau,
faţă de rădăcinile fiinţelor lor acum torturate şi umilite de către solii unei ideologii
pentru ei barbar de inumane. Li se impunea să renunţe ab initio la discernământul
inoculat prin educaţie, la valorile culturale şi morale care făceau corp comun cu sinele

83
în favoarea sentimentului de siguranţă oferit de cunoaşterea lozincardă a unor
principii de viaţă comunitară ce desfideau individualitatea de scopuri şi de principii
specifică valorilor culturale occidentale – comunitatea de credinţe şi destine diferite
versus comunitatea nivelată a clasei muncitoare, fără trăire şi destin reale, ci
prestabilite, supusă unei dogme care pretindea sacrificiu şi devotament absolute în
schimbul unei abia întrezărite promisiuni a unei fericiri viitoare. Factorul determinant
al tuturor acţiunilor celor încadraţi spaţiului recluzionar este supravieţuirea, dar
atingerea unui astfel de ultimum desideratum diferă ca scopuri şi ca mijloace de
realizare de la un areal geografic la altul, şi de la o epocă istorică la alta, şi este bine
ca să contextualizăm suferinţele celor supuşi la noi reeducării suferinţelor altora,
pentru a înţelege semnificaţia globală şi nu doar situaţională a genocidului comunist.

3
Partidul comunist este convins că marea majoritate
a criminalilor de război pot fi transformaţi, dar fiecare
trebuie să treacă printr-un anumit proces.
Aisin – Gioro Pu I, ultimul împărat chinez (1908-1912; 1917)
şi al statului-marionetă Manciucuo, controlat de Japonia
(1934-1945), “Prima parte a vieţii mele”, volum autobiografic

Reeducarea prizonierilor ONU de către nord-coreeni între 1951 şi 1953 este

similară celei practicate de omologii lor vietnamezi în cazul deţinuţilor proveniţi din
forţele coloniale franceze – controlul minuţios al colectivităţii recluzionare, şedinţele
repetate până la sufocare de critică şi de autocritică3, încurajarea delaţiunii şi a
neîncrederii în cel de alături şi, last but not least, servirea unui mesaj informal format
dintr-o combinaţie abilă de adevăr şi minciună, pentru a disturba viziunea celor
întemniţaţi asupra evenimentelor politice internaţionale. Doar prin dezinformare,
capacitate de convingere bazată pe relaţia cazuală dar contra informaţii şi manipulare
se poate spera obţinerea de rezultate optime pe termen scurt, mediu sau lung, după

3
Pentru culoarea locală, vom spune că în limba vietnameză denumirea pentru astfel de procedee comune
lumii comuniste este kiem thao. Aceste şedinţe nu erau parte unilaterală a viziunii exclusivist-organice
a reeducării, după cum era inoculată aceasta de către comisari prizonierilor de război, ci se încadrau
scopului mult mai pragmatic al păstrării la niveluri optime a moralului trupelor proprii participante la
bătălii, deja îndoctrinate, desigur, dar care putea să slăbească în confruntarea cu suferinţele şi
privaţiunile zilnice, dintre care cea mai puţin însemnată era moartea. Un exemplu concludent, relatat de
către Bergot în cartea sa privitoare la destinul celor ce au fost capturaţi la Dien Bien Phu, este cel al
diviziei 323 de infanterie din cadrul Armatei Populare de Eliberare a Vitenamului. Pusă în faţa
rezistenţei îndârjite a trupelor Corpului Expediţionar Francez, această divizie refuză să mai lupte;
atunci unul dintre comisarii care ulterior vor avea în grijă convoiul de prizonieri din care face parte
Bregor, convenţional numit în cartea fostului comandant de paraşutişti “Dong”, recurge la kiem thao ca
la procedura cea mai la îndemână şi eficace de (re)motivarea trupelor. Soldaţii nu doar că se vor căi, ci
vor cere şefilor să fie împuşcaţi pentru neexecutare de ordin, două mii de oameni ca unui singur; atunci
“Dong” va da ordin de împuşcare a jumătate dintre cei cuprinşi de căinţă, urmând ca restul celor căiţi
să revină în prima linie, ca să facă dovada practică a faptului că au revenit la vechile sentimente de
loialitate desăvârşită faţă de partid, Ho Chi Minh şi patrie.

84
cum decurg operaţiile militare sau tratativele de pace. Dar procedând astfel nu se
poate dori ca succesul reeducării să fie total, am putea spune, deoarece stimulentele
oferite prizonierilor de război pentru a determina cedarea finală, fizică şi psihică, sunt
doar o succesiune înlănţuită de paleative, de scop, de mijloc şi de situaţie, şi prin
urmare trebuie ca deţinutul să fie dependent în totalitate de instinctele sale primare
pentru ca sistemul să funcţioneze, datorită fondului său sufletesc şi moral insuficient
format şi conturat ori datorită dorinţei înrădăcinate în fiinţa sa de a supravieţui, cu
orice preţ, recluziunii, şi în acest caz sunt aneantizate scrupulele morale ce ar putea
totuşi ca să existe şi deţinutul renunţă volitiv la toate valorile sale anterior formate
prin educaţie şi devine sclavul ideologic al celor ce figurează ori caută să figureze
drept iniţiaţi ai soterologicului ultimei şanse. Rezultatele sunt, la nivel individual sau
de masă, inexistente, şi colaboratorul sau renegatul ideilor cosubstanţiale procedurilor
reeducaţionale sunt unanimi în a se alătura univoc supravieţuirii colective, dar din
perspective diferite moral şi valoric. Nu se poate verifica de către torţionar dacă
reeducarea produce sau nu efecte benefice din punctul de vedere al propriei sale
formaţii intelectuale şi morale, pentru că lipseşte răstimpul de lucru pe deplin necesar,
dialectic vorbind, pentru spargerea crustei de minciună adoptată de cel aparent
reeducat pentru a trece peste perioada chinurilor momentane şi verificarea
convingerilor reale ale celui ce acceptă să cedeze. Pactul moral anchetator/anchetat,
prezent în cazul reeducării pe care Baker o pune la dispoziţia cititorilor săi nu pare să
funcţioneze la nivel de masă, deoarece propriile convingeri şi valori specifice
anchetatorului bine format îl împiedică să priceapă pe deplin pe cineva provenit dintr-
o cultură şi civilizaţie diferite faţă de mediul său de origine. E nevoie de suficientă
vreme pentru a fi acumulată experienţă, supleţe metodologică şi răbdare în
tratamentul rezervat prizonierilor de război, mai ales a celor proveniţi din corpul
ofiţeresc, se presupune superiori din punct de vedere intelectual şi moral
subordonaţilor lor, pentru ca mecanismele reeducării să funcţioneze nemijlocit şi
eficace, fapt ce, de la caz la caz, nu poate reuşi întotdeauna, din pricina unor factori
subiectivi ce ţin exclusiv de cel supus reeducării. O astfel de atitudine apare ca fiind
specifică reeducatorilor întâlniţi de american, care însă nu va ceda unilateral specific
decât în urma supunerii sale unor constrângeri mai curând fizice decât morale
repetate, dozat sau brutal, în funcţie de raportarea reeducatorilor la situaţie. Însă prima
jumătate a deceniului al şaselea nu cunoaşte astfel de abordări selective, ci mai curând
sunt pe locul principal al preocupărilor celor însărcinaţi cu reeducarea abordările
cantitative, astfel că nord-coreenii vor grupa capturile umane de război în lagăre şi vor
proceda la inocularea unor idei şi concepte ideologice prestabilite, discutate ulterior în
timpul şedinţelor de critică şi de autocritică. Numai că spre deosebire de chinezi şi de
vietnamezi nord-coreenilor le este deplin străină orice fel de capacitate adaptativă,
chiar şi pervertită esenţialmente de ideologie, la ceea ce am denumit deja situaţie de
lucru.
Profilul moral al reeducatorului nord-coreean poate fi redat cu destulă
acurateţe numai dacă avem în vedere că el crede fără a cerceta în fantoşele sale
ideologice şi le predă celor din tabăra duşmană drept fapte de la sine înţelese
metodologic, sapienţial şi ontologic, fără a mai recurge la filtre prestabilite de gândire
şi apelând la reviste şi ziare comuniste pentru a susţine afirmaţiile sale. Dacă
procedural nu se deosebeşte în esenţă de ceea ce reprezintă reeducatorul vietnamez,
refuză obstinant să recunoască existenţa unor alte valori decât cele comuniste şi nu

85
consideră necesar a recurge la persuasiune ca metodă intimidantă pentru obţinerea de
rezultate concludente judecând obiectiv situaţia. De îndată ce un prizonier se remarcă
în timpul acelor interminabile discuţii de critică şi autocritică devine automat
educatorul camarazilor săi, într-o emulaţie permanentă cu alţi colegi mai îndrăzneţi,
mai abili sau inteligenţi, totul fiind plasat sub semnul clemenţei generale şi a nevoii
de înţelegere a celor din administraţie pentru faptul că prizonierii se căiesc pentru
crimele comise în perioada cât au fost în luptă. Este adevărat că sud-coreenii sunt
altfel trataţi decât americanii, dacă avem în vedere moştenirea culturală şi de
civilizaţie comună dintre primii şi cei însărcinaţi cu reeducarea; însă diferenţierile
situaţionale sunt similare celor provocate de comisarii politici vietnamezi în coloana
celor capturaţi după Dien Bien Phu, însă fără a fi caracterizate prin acea unilateralitate
tragică; diferenţierile dintre militarii americani şi cei sud-coreeni deveneau acute
numai dacă se marşa pe valorificarea de către comisarul reeducator a şirului de
antipatii apărute în decursul purtării comune a luptelor, dar un astfel de fapt diferă de
la unitate la unitate, având ca substrat capacitatea pur personală a oamenilor din
culturi diferite de a se înţelege şi convieţui. Altfel, trăind într-o izolare forţată şi
constrânşi a fi supuşi unor ordine şi unui regim de viaţă propriu recluziunii, deţinuţii
doreau să recurgă la orice mijloc la îndemână posibil pentru a distruge de comun
acord monotonia şi plictiseala vieţii de zi cu zi. De aceea participau sincer interesaţi la
şedinţele comune de critică şi de autocritică, pentru că astfel aveau ocazia înnodării de
noi cunoştinţe; de aceea făceau un schimb comun de impresii, pentru a elimina
diferenţierile socio-culturale şi a deveni un tot; de aceea participau entuziast la
organizarea de spectacole de recitări sau teatrale, defilări şi alte asemenea manifestări
proletcultiste, pentru că orice atitudine favorabilă comunismului era pe deplin şi
generos răsplătită cu suplimente de hrană, băutură şi ţigări, precum şi cu dreptul de a
primi pachete de la Crucea Roşie, în Vietnam interzis pentru toţi prizonierii de război,
oricare ar fi fost perioada istorică de referinţă; şi, mai ales, dat fiind că toate
distracţiile tradiţionale au fost prohibite de către administraţia lagărului, sub pretextul
plat de “reminiscenţă burgheză”, se pare că pentru cei încarceraţi aparenta
determinare de a se reeduca era de fapt unicul mijloc pe care şi-l puteau îngădui de a
se distra, deşi disciplinat, sub atenta supraveghere a unui comisar dornic să evite
manifestările vădit “antipartinice” ori atipice “moralei şi echităţii socialiste.” Pentru
cei cu pregătire intelectuală mai ales a fost un privilegiu de a-şi astâmpăra curiozitatea
privind cunoaşterea şi înţelegerea pur intelectuală a filosofiei marxiste. Numai că la
întoarcerea în Statele Unite foştii prizonieri de război americani, care majoritar se
distraseră în lagărul de concentrare, s-au trezit aruncaţi fără voia lor în criza politică
naţională iniţiată de senatorul democrat McCarthy prin iniţierea vânătorii de
vrăjitoare menită să elimine influenţa partidului comunist din rândul opiniei politice
americane, şi astfel au fost nevoiţi să treacă în masă aproape prin furcile caudine ale
verificărilor iniţiate de serviciile de contrainformaţii ale armatei. Destul de puţini au
fost depistaţi atunci drept comunişti, dat fiind că îşi schimbaseră opiniile politice în
lagăr pentru că opiniile vechi nu aveau tărie de certitudine; dar faptul a fost suficient
pentru ca foştii prizonieri de război să devină suspecţi de filocomunism, într-un sens
cu totul similar motivaţiei arestării tuturor soldaţilor Armatei Roşii care, luptând în
cel de-al doilea război mondial în vest, au avut contact cu realităţile occidentale, şi
drept urmare cei de la NKVD, la ordinul Tătucului, au considerat că le fuseseră
pervertite credinţele politice de tip comunist anterior încălcate. Contrainformaţiile

86
militare, în ton cu epoca, doreau să evite ca să existe pericolul infiltrării armatei şi
administraţiei de către spioni comunişti, şi ca urmare toţi comuniştii de convingere au
fost încadraţi spionilor de formaţie, fără nici un fel de verificare serioasă a lor, ci
numai în baza manifestării unor opinii personale, fapt în teorie posibil în ţara
considerată a fi cea mai democratică din lume, în fapt imposibil în condiţiile instalării
unui cu totul absurd climat de suspiciune generalizată, ce amintea de societatea
sufocantă creionată cu real talent de către scriitorul englez George Orwell în romanul
său “1984”. O astfel de anchetă monstruoasă a uzat vigilenţa serviciilor de securitate
americane, ajunse în stadiul de a nu mai vedea pădurea din cauza copacilor, şi a
permis infiltrarea reală a structurilor politice, militare şi administrative americane de
spioni reali, utilizaţi drept “cârtiţe” de către Tewu, serviciul de informaţii al Chinei
comuniste, oameni care au adus reale prejudicii Statelor Unite, în special în perioada
implicării lor active în conflictul din Vietnam.
Faptul a fost posibil deoarece, după respingerea ofensivei americane din 1951
de către forţele militare ale “voluntarilor” chinezi o serie de militari americani au fost
luaţi prizonieri de către aceştia şi trimişi în centre de reeducare de la graniţa chino-
coreeană sau din interiorul statului chinez. Acolo reeducarea, cu mult mai abilă, mai
perversă, mai persuasivă decât ceea ce ştiau şi practicau vietnamezii şi nord-coreenii a
dat rezultate neaşteptat de bune, astfel că rezultatele reeducării au fost elemente
perfect instruite doctrinar şi profesional, adică spioni apţi după întoarcerea lor acasă
de a rezista unei anchete de securitate fără nici un fel de probleme. Cei care au primit
pregătire de ofiţeri de informaţii au fost aleşi din rândul celor ce s-au manifestat ca
indivizi cu dotare intelectuală superioară masei reeducaţilor, astfel că locul ocupat
ulterior de aceştia în sistemul politic, administrativ sau militar american a fost egal cu
aptitudinile lor native şi dezvoltate prin pregătire. Cei care nu au dovedit astfel de
aptitudini nu au suferit nici un fel de constrângere din partea administraţiei
penitenciare, având libertate deplină în a-i putea păcăli pe cei de la contrainformaţii;
cei cu neputinţă de reeducat sau care au cedat fizic şi psihic în urma reeducării au fost
împuşcaţi fără nici un fel de ezitare de către torţionari, mult mai puţin scrupuloşi
decât omologii lor nord-coreeni în rezolvarea unor astfel de chestiuni administrative;
reeducaţii au fost returnaţi Statelor Unite fie ca repatrieri de ultim moment, fie după
ce fuseseră deja declaraţi oficial MIA, responsabilii repatrierii fiind cei din
conducerea Coreei de Nord, spre a putea fi camuflate cât mai deplin posibil urmele
directoare către filiera chineză.
Exemplificarea dimensiunii pur chineze a reeducării este oferită de cazul unui
cleric de origine belgiană, catolic de confesiune, ale cărui mărturii sunt citate de
Virgil Ierunca în volumul său “Fenomenul Piteşti”, cu titlu comparativ pentru cazul
românesc al reeducării practicate de Ţurcanu şi memoriile ultimului împărat chinez,
Aisin Gioro Pu I, redactate la începutul anilor ’60 după ieşirea sa din închisoarea unde
a petrecut nouă ani, fiind reeducat în tot acest interval de timp fără a fi supus nici unui
fel de presiune fizică sau psihică, dimpotrivă fostul împărat a fost recunoscător
autorităţilor penitenciare pentru înţelegerea şi clemenţa lor arătată unui mizerabil
criminal de război – dat fiind că a colaborat fidel cu autorităţile noului regim şi a
semnat autobiografiile ce i-au fost cerute, a participat la şedinţele de studiul unor
autori marxişti de mare importanţă, din rândul cărora nu putea să lipsească
Preşedintele Mao, şi a primit să execute diferite munci umilitoare, aconforme
statutului său nobiliar iniţial, însă utile din punct de vedere politic, pentru ca

87
transformarea prizonierului din aristocratul arogant de mai înainte, deprins a trăi
exclusiv din exploatare, în cetăţeanul model, conştient de ceea ce datorează
preşedintelui şi partidului, precum şi de protecţia lor paternală, să fie completă. A
efectuat o serie de “vizite de lucru în ţară”, spre a putea vedea marile transformări
benefice ale socialismului, cu efecte sociale şi economice, alături de foştii săi colegi
de guvern, şi a înţeles pe deplin umanismul profund şi dezinteresat al noii
administraţii. În final a fost eliberat, fiind primit cu braţele deschise de familia sa
numeroasă, fericită, care nu suferise represalii datorită originii sale imperiale, şi a
devenit grădinar ca pasiune şi cercetător ca preocupare, în cadrul Arhivelor
Conferinţei Politice Consultative Chineze, servind poporul şi politic, fiind încadrat ca
membru cu drepturi depline în rândurile Comitetului Naţional al organismului unde
lucra. A decedat la 1967, în plină Revoluţie Culturală, şi nu se cunoaşte dacă ultimii
săi ani de viaţă au fost sau nu periclitaţi de activitatea fanatizatelor şi fanatizantelor
Gărzi Roşii, anihilatori ai trecutului istoric pentru a pregăti viitorul radiant de
strălucire celestă, sub directa îndrumare a celui mai înţelept dintre muritori,
Preşedintele Mao, a cărui Cărticică Roşie a însemnat Biblia lumii noi.
Aisin-Gioro Pu I s-a făcut cunoscut între cele două războaie mondiale şi drept
Henry Pu I în semn de respect faţă de profesorul său englez de limbă şi civilizaţie
britanică, angajat ca să îl instruiască în deceniului al treilea al secolului trecut,
Reginald Johnson. Domniile sale au fost în fapt fie restrânse asupra Oraşului Interzis,
reşedinţa din Beijing a împăraţilor chinezi fie au constituit legitimarea unei ocupaţii
străine asupra unei părţi a “statelor sale”; dacă vom citi memoriile sale, publicate de
editura “Recif” în 1993 sub titlul de “Ultimul Împărat”, ca şi filmul omonim realizat
de Francis Ford Coppolla, vom observa că nici o clipă nu a beneficiat de intimitate şi
că a fost controlat şi manipulat din copilărie şi până la maturitate, astfel că nu a putut
nici o clipă să decidă pentru sine, în ciuda titulaturii şi prerogativelor sale de stăpân al
lumii, înscăunat legitim pe Tronul Dragonului şi considerat Fiul Cerului, astfel că
permanent a trăit cu senzaţia că totul îi aparţine şi că supuşii, pe care nu i-a văzut
niciodată cât a domnit, au parte de belşug şi de fericire doar pentru că el îşi doreşte
asta. Intelectual nu era inferior altora dintre membrii familiei sau dintre cei cunoscuţi,
ba dimpotrivă, Reginald Johnson, profesor de sinologie la Oxford ulterior întoarcerii
sale din China şi autor al cărţii de memorii “Amurgul Oraşului Interzis”, citat de
fostul împărat, îl consideră pe acesta drept un elev conştiincios, cu mare putere de
muncă şi de asimilare, permanent dornic să înveţe lucruri noi, de la oricine era dispus
ca să rişte să le indispună pe mamele sale adoptive, văduve de împăraţi, conducătoare
de clan despotice şi autoritare, care controlau minuţios programa şcolară care
constituia baza formării viitorului împărat, o programă clasică, de sorginte chineză,
depăşită însă din punct de vedere moral deoarece nu ţinea cont de evoluţia
învăţământului modern la nivel mondial. Cele două Înalte Consoarte au privit cu
multă reticenţă activitatea lui Reginald Johnson ca profesor al moştenitorului,
deoarece învăţatul englez l-a pus la curent pe tânărul său învăţăcel cu lumea reală şi
cultura occidentală, având concomitent atitudinea deferentă a oricărui tradiţionalist ce
se respectă faţă de simbolul încarnat al puterii. Mai târziu a supravegheat fuga
moştenitorului din Oraşul Interzis, în clipa în care acesta şi-a manifestat dorinţa de a
fi liber de constrângere, şi a privit cu tristeţe căderea elevului său în ghearele
serviciului secret japonez, datorită lipsei discernământului necesar în deosebirea
binelui de rău, prin intermediul activităţii colonelului de informaţii japonez Doihara,

88
“constructorul” statului-marionetă Manciucuo, executat după război în grupul
criminalilor japonezi. Aisin-Gioro Pu I, obsedat de morbul revenirii la tron a unei
dinastii anacronice pentru dezvoltarea generală a Chinei, deoarece supravieţuia fad
prin exaltarea unui trecut auroral care nu avea nici un fel de corespondent în realitate,
va deveni un instrument al colonizării Chinei de către Japonia, inconştient la început,
când puterea marelui Imperiu de la Soare Răsare era insuficient consolidată, conştient
când acesta controla aproape jumătate din teritoriul chinezesc şi deci nu mai era
necesar să fie păstrate aparenţele.
China primilor ani de viaţă ai ultimului împărat reprezenta obiectul disputei
intereselor franceze, deoarece Franţa deţinea Indochina şi dorea să-şi extindă
influenţa înspre nordul teritoriilor cucerite, britanice, deoarece Marea Britanie deţinea
India şi comptoarul comercial Hong-Kong, ruseşti, deoarece Imperiul Ţarilor dorea să
ocupe viitoarea Mongolie Exterioară şi unele zone bogate în resurse din nord, ca
provincia Xijiang, germane, deoarece Reich-ul era stăpânul unor zone portuare
importante din punct de vedere strategic şi comercial în sud-vest, americane, ca plan
general al politicii Statelor Unite în Pacific, italiene, deoarece Italia, după unificarea
din 1870, a dorit să participe oriunde se putea, în lume, la colonizare, deşi târziu în
comparaţie cu alte Mari Puteri europene, japoneze, deoarece Japonia, reformată
profund în era Meiji dorea să devină o mare putere în Asia de Sud-Est spre a
compensa neputinţa de a găsi o serie de resurse strategice importante pe teritoriul său
şi izolarea epocii shōgunilor Tokugawa (1603-1862). Tradiţionaliştii chinezi
considerau că permanentizarea regimului imperial Tzhin reprezintă unica şansă a
păstrării coeziunii poporului şi a ţării; progresiştii, republicani formaţi din punct de
vedere intelectual în şcolile occidentale, între care se remarcă politicianul Sun Iat Sen,
fondator al partidului naţionalist Guomindang şi primul preşedinte al Republicii
Chineze considerau că adoptarea reformistă a trăsăturilor economice, sociale şi
militare ale civilizaţiei vestice reprezintă unica şansă a Chinei de a ieşi din profunda
sa criză interioară şi de a deveni un stat puternic, al cărui cuvânt să conteze în relaţiile
internaţionale. Disputele de idei ale unor astfel de grupări politice adverse nu contau
într-un cadru instituţionalizat, inexistent de facto în China o lungă perioadă, ci aveau
greutate politică numai în măsura în care una dintre aceste două tabere, sau
amândouă, controlau puterea, divizat sau separat, în funcţie de circumstanţele politice
dintr-un anumit moment al istoriei. Disoluţia pregnantă a autorităţii imperiale chineze
a fost demonstrată prin divizarea teritoriului Imperiului Celest, în regiunea sa
oceanică, între Marile Puteri care creaseră aici adevărate concesiuni, ce funcţionau ca
state separate, cu sedii locale ale puterii şi a căror existenţă era definită juridic prin
tratate umilitoare pentru împăraţi şi pentru China, dincolo de permanenţa sferelor de
influenţă din teritoriul chinezesc din zona graniţelor cu diversele imperii tradiţionale
sau coloniale, dezvoltate de-a lungul deceniilor sau secolelor; conflictul japono-rus
din anii 1904-1905, din care Japonia iese învingătoare, a fost cauzat tocmai de nevoie
presantă în epocă de redefinirea sferelor de influenţă în spaţiul chinez şi crearea
statului-marionetă Manciucuo reprezintă apogeul expansiunii militare a Japoniei la
nordul graniţelor sale naturale. După reprimarea revoltei boxerilor din 1901, mişcare
al cărei scop era alungarea străinilor, puterea imperială chineză intră, treptat, în
colaps, iar în provincii se va instala o anarhie căreia guvernatorii numiţi de la centru,
dar neverificaţi vreodată, fie nu îi vor putea face faţă fie vor acţiona ca factor
declanşator al acesteia, în scopul obţinerii unor beneficii personale. China

89
adolescenţei lui Pu I era dominată de “lorzi ai războiului”, generali desprinşi din
vechea armată imperială, care majoritar se autofinanţau prin procedee dubioase şi care
se luptau pentru a cuceri puterea. Tutorii lui Pu I au încercat să încheie diverse alianţe
cu aceşti şefi militari, care aveau nevoie de Casa Imperială Tzhin spre a-şi legitima
puterea lor despotică, de tip dictatorial; Sun Iat Sen, ca şef al Guomindangului,
organizează o armată sub autoritatea militară a lui Kiang Kai Shek spre a curăţa statul
de aceşti prădători în cadrul unei operaţiuni vaste, cunoscută drept “Beifa”, sau
“Expediţia nordică”. Victorios, doctorul Sen va proclama republica, şi va rezerva
familiei imperiale statutul unui exponat muzeal, izolat odată pentru totdeauna în
vitrina Oraşului Interzis. În aceeaşi perioadă îşi vor face simţită prezenţa, la sate şi
oraşe, comuniştii chinezi, susţinuţi, educaţi şi finanţaţi de Comintern, dar momentan
prea puţini şi prea dezbinaţi spre a reprezenta o forţă. China era divizată în lumile
imperială, adică Oraşul Interzis, republicană, adică teritoriul dintre sferele de
influenţă şi concesiunile Marilor Puteri, şi teritoriile acestora din urmă. După
invadarea Manciuriei de către japonezi şi crearea statului-marionetă Manciucuo,
restul teritoriului a fost divizat între forţele militare ale naţionalistului Kiang Kai Shek
şi cele comuniste, aflate sub conducerea tot mai nemijlocită a lui Mao Tze Dun. Pu I,
încoronat cu fast, “domnea” în Manciuria, talonat de un guvern format din
colaboraţionişti, şi această farsă a durat unsprezece ani, până la înfrângerea Japoniei
din august 1945, în urma dublei ofensive americano-sovietică; Pu I şi câţiva oameni
din Statul său Major au fost capturaţi pe un aeroport manciurian de către sovietici, în
vreme ce japonezii au încercat să organizeze fuga de ultimă oră a fostului suveran în
Japonia. Epoca războiului civil dintre naţionaliştii şi comuniştii chinezi an fost
petrecută de Pu I şi ai săi în Extremul Orient, într-o puşcărie sovietică; după
impunerea controlului comunist asupra Chinei şi retragerea lui Kiang Kai Shek în
Taiwan grupul criminalilor de război chinezi a fost remis tinerei Republici Populare
Chineze. Pu I a petrecut alţi nouă ani în temniţă, unde a primit şi privit reeducarea ca
pe o nesperată şansă oferită de noul guvern comunist. Nu a fost judecat niciodată
pentru ceea ce s-a comis în timpul controlului japonez asupra Manciuriei, probabil
pentru că pragmaticele autorităţi comuniste chineze au înţeles că nu avea nici un fel
de rost: Pu I a trăit la fel de izolat de lume de-a lungul mandatului său imperial
manciurian după cum trăise ca suveran al Chinei între 1908 şi 1912. Japonezii
controlau total administraţia, justiţia şi armata statului-marionetă şi toate abuzurile
cădeau în sarcina exclusivă a lor şi a celor ce îi susţineau, suveranul iscălind ordine şi
decrete care aveau sau nu putere de lege după cum doreau şefii reali ai statului, adică
şeful Armatei Kwantung pentru dimensiunea militară a afacerii şi ambasadorul
japonez ajutat de reprezentantul serviciilor speciale pentru dimensiunea civilă şi
politică.
Comparativ cu stăpânii comunişti ai Chinei japonezii nu au fost interesaţi de
reeducare ca procedură de asigurarea controlului asupra maselor; ei considerau că
administraţii lor sunt o naţie inferioară, a cărei supunere obedientă faţă de fiii
Pământului Zeilor era un fapt la fel de normal ca şi răsăritul soarelui sau al lunii şi
ciclul anotimpurilor. Totodată japonezii, castă de samurai, considerau că învinşii
trebuie dispreţuiţi şi pentru că au supravieţuit ruşinii de a fi învinşi, astfel că uciderea
lor de către adevăraţii stăpâni ai Asiei de Sud-Est era firească şi pilduitoare pentru cei
ce aveau imensul beneficiu şi privilegiu de a rămâne în viaţă. Obţinerea milei de la
inamic era slăbiciune, ca şi dăruirea ei celor învinşi, astfel că trupele imperiale ale

90
Mikadoului erau sinceri în a-şi etala, prin foc şi prin sabie, adevăratele sentimente faţă
de cei ce aparţineau populaţiilor cucerite. Comuniştii chinezi însă, ajungând la putere,
au înţeles că nu vor putea să construiască un sistem politic puternic şi viabil pe termen
lung dacă nu vor fi capabili să tragă pe mâna de fier a conducerii autoritare mănuşa
matlasată a înţelegerii depline faţă de cei dispuşi să regrete faptele reprobabile din
trecut, fie că au participat la exploatare fie că nu s-au născut corespunzător, fie că au
încercat să comploteze ca să răstoarne guvernul cel dorit de mase ori să declanşeze
proceduri de sabotarea economiei naţionale. De aceea au fost înfiinţate nenumărate
centre de reeducare prin muncă forţată, grupate în reţeaua de lagăre de concentrare
cunoscută sub numele generic de “Laogai”, de aceea s-a perfecţionat sistemul ce
funcţiona deja al închisorilor politice şi de aceea s-a înfiinţat vicleana şi temută poliţie
politică, desprinsă din cadrul vechiului Tewu, Gonganbu. Propaganda trebuia să
impregneze straturile vieţii sociale similar unei avalanşe, astfel ca prin repetate
şedinţe de critică şi de autocritică să fie împlinită ceea ce preşedintele Mao numea
“campania de rectificare” ideologică, menită să determine masele să îşi însuşească
deplin ideile marxist-leniniste. Procedura mai fusese odată aplicată, cu succes, în
perioada exilului de la Yunan, când Kang Sheng, şeful Tewu, preia masca şi roba
inchizitorului ideologic şi triază pe cei ce acceptaseră să îl urmeze pe Mao cu violenţa
perversă a individului convins că în cazul în care viziunea stăpânului nu corespunde
cu nici un chip realităţii, atunci trebuie modificată a doua chestiune, şi nicidecum
prima. Cei ce aveau să cunoască reeducarea în temniţele comuniste nu aveau habar de
aşa ceva, deoarece izolarea lor era totală, mijloacele de informare, dacă existau, erau
controlate şi manipulate de autorităţi, şi oricare dintre cei închişi era demoralizat de
pierderea puterii şi a privilegiilor în favoarea unor oameni asociaţi veşnicilor proscrişi
ai istoriei, precum şi de schimbarea tuturor valorilor sociale care până atunci erau
considerate a fi literă de lege pentru organizarea socială a statului în care trăiseră
şi/sau exercitaseră puterea. Fini şi abili psihologi, având o vastă şi pe deplin verificată
experienţă în cunoaşterea tuturor resorturilor minţii umane, câştigată în cele câteva
decenii de luptă ilegală, stăpânii Chinei Noi au divizat grupurile de criminali de
război în funcţie de crimele reale şi nu de cele imaginare în “irecuperabili” şi
“recuperabili”, dar nu au lăsat niciodată să răzbată asta la suprafaţă. Cei din prima
categorie au fost judecaţi conform legislaţiei în vigoare, condamnaţi la moarte sau la
muncă silnică ori la temniţă grea, şi în cele două cazuri din urmă au dispărut de pe
suprafaţa pământului; ceilalţi, între care se aflau parte din foştii conducători ai
statului-marionetă Manciucuo au fost închişi, păstraţi sub atentă şi în aparenţă
indirectă observaţi şi transformaţi conform principiilor directoare ale unei reeducări
construite atent conceptual şi ca obiective de parcurs şi de atins, care punea un accent
deosebit pe raţiune. Violenţa era necunoscută, paznicii – atenţi şi binevoitori,
administraţia – formată în exclusivitate din oameni cu pregătire intelectuală solidă şi
firi paşnice sau, în cazul în care nu dispuneau de cunoştinţe prea solide, măcar erau
lipsiţi de acea detaşare fanatic de sadică a torţionarilor care, în alte cazuri de oameni
destinaţi reeducării, păreau că abundă. Procedeele reeducării erau aplicate gradat, cu
accent pe obţinerea unui efect durabil şi nu doar aparent, de circumstanţă, iar cei
însărcinaţi cu reeducarea, sinceri în certitudinea lor că sistemul comunist este
fundamental meritocratic, fiind condus de un partid şi un preşedinte înţelepţi,
cunoscători ai adevărului absolut privind munca şi viaţa, primii şi cei mai fideli
servitori ai poporului şi ai statului, se bucurau de “progresele” celor aflaţi în custodia

91
lor imediată. Similar reeducatorilor din Vietnam sau din Coreea de Nord, chinezii
aveau la rându-le nevoie de succese notabile în desfăşurarea reeducării, perfect
vizibile pentru cei din afara lumii comuniste; ştiau că dacă un reeducator este blând şi
prevenitor cu reeducatul, acestuia din urmă îi va fi greu să accepte că în alte
împrejurări, întrucâtva similare, acelaşi om s-a dovedit inuman de ticălos, tot la
ordinul aceluiaşi partid, sub oblăduirea aceluiaşi preşedinte cumsecade; şi mai ştiau
că valorile proprii sunt perene şi creierele gata de a fi spălate, dacă fondul moral şi cel
sufletesc sunt afortificate anterior cu o structură atent elaborată şi deplin inoculată,
încă din copilărie şi adolescenţă, de principii călăuzitoare ale întregii existenţe, pe
fondul unei culturi solide, însuşite organic. În cazul românesc al reeducării, la
Suceava, studiile de marxism iniţiate de Bogdanovici nu erau luate în considerare de
autorităţi ca şi premisă funcţională a unei transformări viitoare, pentru că din punctul
lor de vedere fiinţa acelor studenţi fusese deja pervertită de o educaţie limitată, de tip
burghez, deplin impermeabilă valorilor dialectologiei marxiste, dar perfect aptă de a o
imita cu abilitate perversă, pentru a scăpa de mâna lungă şi răzbunătoare a justiţiei
proletare, şi de aceea se impunea soluţia radicală a stârpirii cu adevărat a răului din
rădăcină, propunerea lui Ţurcanu de a se recurge la violenţă fiind, într-un astfel de
context, binevenită. Dar în China lecturile din literatura marxist-leninistă şi
comentariile aferente, moderate de cei mai lămuriţi dintre deţinuţi, muncile manuale
şi desfiinţarea treptată a inechităţii de clasă prin egalizarea în raporturile zilnice a
deţinuţilor de către administraţie şi prin formarea politică au efecte solide în
modelarea psihică şi morală a foştilor stăpâni, care sunt fericiţi când înregistrează
succese personale în recitarea de poezii sau în interpretarea de piese teatrale
proletcultiste. Sistemul de spălarea creierelor funcţionează monodirecţional deoarece
discuţiile sunt moderate de cei deja reeducaţi, care au rolul de a “corija” sensul
discuţiilor purtate şi al interpretărilor textelor deja studiate sau în curs de cercetare, iar
în îndeplinirea activităţilor zilnice se introduce principiul generator al “rotirii
cadrelor”, pentru a spori treptat nivelul egalizării până la confuzie, morale şi
intelectuale, a deţinuţilor, prin continua inoculare subtilă de propagandă şi de
subliniere pe întreaga durată a desfăşurării pedepsei a “progreselor” celor internaţi în
cursul desfăşurării de tip gradual a procedurilor de rectificare. După o izolare
preventivă îndelungată, de continuă şi atentă monitorizare, deţinuţii au contacte
supravegheate cu membrii familiilor lor, aflaţi afară, în libertate, dar numai dacă
administraţia consideră că sunt în curs de a se “căi”. Un astfel de caz a fost cel al
deţinutului Pu I, care primeşte vizita unei nepoate şi a prietenului acestuia, şi care îi
spune că datorită Preşedintelui Mao sunt cu toţii veseli şi fericiţi; şeful statului doreşte
ca toţi criminalii de război să fie puşi în libertate, dar numai după o sinceră căinţă,
dovedită prin fapte meritorii; afirmaţia venită din partea unei rude apropiate întăreşte
dorinţa fostului şef de stat de a se transforma, de a deveni un om nou, util poporului;
spre sfârşitul detenţiei de care deţinuţii nu ştiu, bineînţeles, nimic, aceştia vor fi puşi
în legătură, în cadrul acelor vizite de lucru anterior menţionate, cu “marile prefaceri”
sociale, desigur benefice, înfăptuite de cei de la putere; şi, în cele din urmă, deţinuţii
vor fi eliberaţi, cu mult mai săraci decât au intrat în temniţă, deoarece au renunţat de
bunăvoie la toate vechile posesiuni lumeşti obţinute printr-o abjectă exploatare. Ca
dovadă şi mărturie a transformării sale definitive, Aisin-Gioro Pu I va primi de la
directorul închisorii vechiul său ceas de buzunar francez de aur, pe care va avea grijă
să-l potrivească în gară după ora Beijingului, ora locală.

92
 O mărturisire similară este oferită şi de către preotul belgian, care a fost
închis o lungă perioadă într-o închisoare politică de mare capacitate; personal a fost
uimit de solidaritatea ce domnea printre deţinuţi, dar concomitent şi de liniştea lor
suspectă, cauzată de frica de a nu fi parte din reeducare; de aceea îşi îndeplineau
pedeapsa fără să comenteze şi, după eliberare, nu aveau altceva de făcut decât să
răsufle uşuraţi. În acea temniţă reeducarea presupunea scrierea la nesfârşit a unei
autobiografii care trebuia completată mereu, la cererea reeducatorului, şi pe care se
baza întregul proces de transformare individuală prin interogatoriu repetat sub
presiune constantă şi prin elaborarea la nevoie a unei reţele de complicităţi menită să
incrimineze pe o durată limitată de vreme, pentru a uşura procedura de reeducare;
treptat se instala o stare de dependen ă morală faţă de reeducator, asemănătoare
Piteştiului, şi deţinutului nu mai reuşea să se apere sau să mai gândească, fiind privat
de somn şi de hrană, dar niciodată supus torturii de tip fizic, pentru că ori devenea om
nou, ori înnebunea; fondul uman al reeducaţilor era foarte slab, pentru că veneau
dintr-o libertate controlată şi suprasaturată de propagandă, astfel că nu puteau rezista
suficient de mult asalturilor continue ale celor interesaţi ca ei să cedeze, dar ce se
obţinea era mai curând imbecilizare decât acea transformare subtilă produsă în mintea
şi în sufletul deţinuţilor din celălalt caz – docilitate absolută versus supunere de
bunăvoie.
Într-o societate comunistă se manifestă permanent două tipuri de reeducare:
vizibilă, cu efect asupra “maselor populare”; invizibilă, cu efect asupra celor sortiţi,
din diferite raţiuni doctrinare, să dispară dintre componentele funcţionale ale
societăţii. Prima este alcătuită din propagandă şi controlul absolut asupra mijloacelor
de informare în masă, mediilor artistice şi culturale, canalele de transmitere a
mesajului oficial al conducătorului statului şi al partidului; a doua se bazează pe
prima, dar numai în parte, fiind formată dintr-o mixtură savantă de vorbe impregnate
de persuasiune, calm aparent şi violenţă extremă, viziune deformată asupra vieţii,
societăţii şi istoriei, totul diluat prozaic într-un amalgam alunecos de argumente
cameleonice, menite să determine un individ să renunţe a mai fi el însuşi, să îmbrace
o haină interioară falsă ce poate, sau nu, să nu i se potrivească. E un fapt care
aminteşte de situaţia vechilor închisori inchizitoriale medievale: se împărţeau, din
punctul de vedere al durităţii regimului recluzionar în murus strictus şi murus durus;
în primul caz deţinutul dispunea de o celulă relativ mare, cu o fereastră zăbrelită ce
slujea concomitent drept luminator şi ventilaţie; nu era înlănţuit, putea primi vizite şi
pachete de acasă, putea ieşi pe coridor spre a discuta cu vecinii de închisoare în
funcţie de un orar zilnic prestabilit şi, dacă era închis alături de soţie, putea beneficia
chiar de o anumită intimitate; nu era înlănţuit, nu era persecutat de gardieni, dar era
izolat în totalitate faţă de lumea exterioară şi, bineînţeles, nu putea depune vreo
reclamaţie privitoare la regimul său de viaţă, dar nici nu era nevoie, pentru că astfel
de oameni se puteau considera mulţumiţi ca deţinuţi, pentru că ştiau ce înseamnă
încarcerarea în cazul al doilea: o gaură subterană cu o fantă ca substitut pentru
luminator şi ventilaţie, care nu permitea primenirea corespunzătoare a aerului din
cameră şi abia dacă îngăduia iluminarea ei de către un fir de lumină; intrarea este
zidită încă de la intrarea deţinutului în celulă, fiind lăsată liberă numai o gaură pentru
hrană, şi apoi nimeni, cât durează pedeapsa, nu vine să îl mai viziteze pe deţinut, care
începe să devină tot mai rânced, pe zi ce trece, pentru ca în final să putrezească de
viu, resturile sale amestecate cu propria-i murdărie şi cea de şobolani, animale ce

93
mişună cu sutele în puşcăriile medievale, ronţăind cu imparţialitate atât din hrana
condamnaţilor cât şi din trupurile chinuite ale acestora până când se transformă în
putregai sau în praf; atunci se deschide celula, se curăţă cu atenţie, se împrospătează
stratul de paie şi se repară cătuşele cu lanţ în care va fi prins următorul ins condamnat,
apoi se face loc acestuia din urmă. În primul caz deţinutul avea dreptul schimbării cu
regularitate a hainelor, precum şi dreptul de a se curăţa de mizerie; în cel de-al doilea
toate vechile sale haine putrezeau împreună cu el şi unicul lichid de care avea parte în
afară de apa de băut împărţită cu zgârcenie era propria sa urină. Dacă avea loc o
rejudecare a procesului, se putea foarte uşor trece din prima temniţă într-a doua,
pentru că inchizitorii, dacă nu aveau noi cazuri pe rol, aveau libertatea de a le relua pe
cele vechi, sub pretextul că apăruseră noi probe în instanţă; faptul este similar cu
materialul faptic privitor la societatea comunistă – un simplu denunţ sau o simplă
bănuială, o mărturisire smulsă sub incidenţa spaimei sau a torturii, şi iată cum un ins
pătrunde fără să vrea din lumea cunoscută în cea recluzionară, din viaţă în moarte,
fără a mai nutri speranţa că va mai putea ieşi vreodată la suprafaţă, deoarece odată
eliberat va intra în rândurile acelor paria politici ale căror diplome sunt dispreţuite de
către activiştii fără studii sau absolvenţi ai puzderiei de cursuri scurte postbelice,
menite să ridice nivelul cultural al celor mai vajnici fii ai poporului. Dar toate aceste
arestări, în valuri sau individuale, sunt în parte numai primejdioase pentru populaţia
unui stat, care în ansamblul său trebuie să cunoască frica obedientă din libertate, să
aplaude furtunos, impregnată de un “entuziasm de nestăpânit”, circumstanţial, fiecare
măsură luată de autorităţi, oricare ar fi efectele acesteia pentru ea, şi în afară de asta
mai trebuie ca să participe la mostrele manifestaţii populare de proslăvirea celor din
guvern şi a muncitorimii de la oraşe şi sate, la grămadă sau organizat, pe întreprinderi
şi în cadrul “organizaţiilor de masă şi obşteşti.” Iosif Vissarionovici Stalin însuşi,
arhitect social de prim rang, deportează numai populaţii, nu întreaga naţiunea
sovietică; dictatura proletariatului se exercită prin aleşii acestuia, care aplică în chip
gradat, general sau local, măsurile represive cu efecte vizibile în interiorul fiinţelor şi
în exteriorul contextului social, şi astfel cu ajutorul manipulării poporul devine pentru
regim un element de încredere. În caz contrar însă nu va fi cu neputinţă ca întreaga
naţiune să fie deportată şi pusă în stare de arest definitiv, după cum a fost cazul
Cambodgei anilor 1976-1979.
Statul cambodgean în epoca războiului franco-vietnamez nu există; a fost
eliberat prin acordurile de la Geneva, din vara lui 1954, fiind condus de către prinţul
Norodon Sihanouk în calitate de şef al unui guvern democratic. În a doua etapă a
conflictului americano-vietnamez corupţia generalizată la nivelul întregii administraţii
princiare determină acţiunea colonelului Lon Nol, care instalează la cârma ţării o
dictatură militară cu sprijinul Statelor Unite. Interesul american pentru Cambodgea
era motivat prin trecerea prin teritoriul cambodgean a unei părţi din “Ho Chi Minh
Trail”, un drum de aprovizionarea gherilelor din sud uman şi logistic de către
Vietnamul de Nord, care păstrase vechile sale relaţii de apropiere cu statele Laos şi
Cambodgea încă din anii dominaţiei franceze, şi prin urmare un guvern proamerican
putea ca să favorizeze “tăierea” unei astfel de gigantice linii de comunicaţii, şi de
opţiunea păstrării în şah a Vietnamului de Nord comunist prin inflamarea militară a
flancului său terestru. Lon Nol era un individ sângeros, cu instincte primare ce
suprimau raţiunea, şi care ca primă opţiune de la instalarea sa la putere se
autoavansează general al micii armate cambodgiene. Sihanouk va forma în China un

94
guvern în exil, a cărui autoritate se impunea exclusiv asupra lui însk,....uşi; cei care au
găzduit politicienii exilaţi, similar nord-vietnamezilor, au respins însă ab initio ideea
ca în fruntea statului cambodgean să existe un guvern “burghez”, nesigur pe
autoritatea sa din pricina unor numeroase şi endemice scandaluri de corupţie, astfel că
prezenţa lui Sihanouk a însemnat un simplu mijloc de presiune, o contrapondere la
influenţa Statelor Unite în regiunea Asiei de Sud-Est, o soluţie de rezervă pentru
cazul în care cambodgienii se vor sătura de ceea ce Lon Nol numea “budism fascist”
şi vor dori o altă guvernare. Concomitent forţele militare americane staţionate în
Vietnamul de Sud, la ordinul personal al preşedintelui Nixon şi având suport logistic
asigurat de CIA întreprind raiduri secrete în Cambodgea, pentru a desfiinţa prin forţă
bazele comuniste organizate acolo de-a lungul anilor, în jungla din regiunea graniţei,
cu susţinerea sporadică, în funcţie de planul operaţional adoptat, a noii autorităţi
militare locale. Cum eforturile conjugate ale celor două armate nu au dat nici un fel
de rezultate, şi cum “Ho Chi Minh Trail”-ul funcţiona la fel ca şi în trecut, forţele
operaţionale au fost retrase iar B 52-urile USAF, bombardiere strategice, au deversat
asupra junglei locale milioane de tone de bombe, mai multe decât au fost deversate
asupra Vietnamului de Nord în opt ani de război; cum jungla ocupă o mare parte a
statului cambodgean şi cum identificarea, într-un astfel de mediu, a “ţintelor” este
precară, a fost adoptată metoda clasică a “covorului” care constă în stabilirea
prealabilă a unei zone-ţintă şi acoperirea sa ulterioară cu bombe. Nici azi nu se poate
stabili cu exactitate numărul victimelor colaterale celor vizate prin astfel de lovituri
aeriene masate, ca şi numărului celor mutilaţi, poate dublu faţă de numărul celor
ucişi. Vaste zone din Cambodgea, în urma unei astfel de campanii de bombardament,
au devenit în întregime de nelocuit, şi alte zone au fost suprapopulate în urma
exodului masiv de populaţie din regiunile afectate, astfel că alte mii de oameni au
murit ca urmarea bolilor şi înfometării şi nici un fel de organizaţie internaţională nu a
luat act de un astfel de apocaliptic dezastru. Din “cenuşa imperiului” au răsărit apoi,
asemeni şobolanilor care infestează câmpul de luptă după câte o bătălie formaţiunile
paramilitare ale khmerilor roşii, având în fruntea lor pe zâmbitorul Pol Pot.
La origine purta numele de Saloth Sar, fiind un individ cu preocupări tehnice,
dovadă faptul că a urmat cursurile Universităţii de profil din Hanoi, continuând apoi
studiile în Paris, între 1948 şi 1952. Paradoxul istoriei este că francezii, care
administrau Indochina, au dorit să prevină agitaţii comuniste din aria lor de
responsabilitate prin trimiterea la studii în metropolă a tuturor tinerilor înzestraţi care
ieşeau în evidenţă la Hanoi, unde funcţiona singura unitate de învăţământ superior din
colonie, pentru a-i transforma în conformitate cu propriile lor scopuri utilitariste şi a-i
folosi ulterior în posturi de conducere în cadrul propriei administraţii ca fideli
funcţionari coloniali. Laoţienii, cambodgienii şi vietnamezii însă, care legaseră
amiciţii solide încă din facultate, au luat contact la Paris cu studenţii chinezi, între
care se aflau şi militanţi de mare valoare ai mişcării comuniste internaţionale ca
viitorul premier şi ministru de externe al Chinei comuniste Zhou Enlai. Partidul
Comunist Francez, susţinut de Comintern, a fost solid implicat în câştigarea încrederii
şi în organizarea unei astfel de mase de manevră noi, care la întoarcerea în ţară putea
susţine răspândirea comunismului subminant al puterii coloniale prin organizarea de
partide conforme organizatoric şi doctrinar cu modelul sovietic al PCUS, însă
adaptate realităţilor locale ca stabilirea capacităţilor de coordonare şi control a

95
operaţiunilor în teritoriu, adică recrutare de noi membri, propagandă şi învăţământ
ideologic, administraţie şi represiune.
Cambodgea, la nivelul deceniului opt al veacului trecut, reprezenta un stat în
esenţă de tip agrar, puţina sa industrie fiind concentrată în jurul capitalei, Phnom
Penh, oraşul în care se afla grupată 20% din populaţie, adică două milioane de
persoane, care structural reprezentau o burghezie intelectuală relativ redusă din punct
de vedere numeric, o masă enormă de lucrători în industrie şi întreprinzători
comerciali mari şi mici, ale căror afaceri însemnau prelucrarea de produse locale ale
solului sau importul de produse industriale brute şi prelucrarea lor local, cu o piaţă de
desfacere internă şi parţial externă, adică vecinii chinezi, thailandezi şi laoţieni, dar
mult diminuată ca urmarea conflictelor endemice minante ale regiunii Asiei de Sud-
Est. Zona rurală cuprindea cam 70-75% din populaţie, iar celelalte procente locuiau în
localităţi care se pot încadra tipurilor protourban şi urban, dezvoltate ca urmarea
unificării mai multor comune de-a lungul timpului şi conduse de primari aleşi, care
luaseră locul vechilor şefi de sat, şi care sunt răspândite neuniform pe suprafaţa
statului. Populaţia Cambodgei era de şapte milioane de persoane. Platoul central
reprezenta şi reprezintă regiunea sa cea mai fertilă, mare cultivatoare de orez, aliment
principal al populaţiei, şi fertilitatea solului scade progresiv spre periferie, în aşa fel
încât regiunile învecinate junglei produc numai cu mare greutate cele necesare traiului
de zi cu zi. Administraţia franceză, în ciuda propagandei sale, a preferat să
investească mult în exploatarea regiunii şi puţin sau deloc în dezvoltarea ei, astfel că
după eliberare localnicii erau obligaţi să trăiască la nivel de subzistenţă, situaţie care
nu a preocupat deloc nici pe Sihanouk, nici pe Lon Nol, fapt care a creat un teren
propice infiltraţiilor persuasive ale khmerilor roşii; aceştia, fideli modelului maoist îşi
fundamentau expansiunea ideologică şi numerică pe o serie de întemeieri succesive
de baze rurale de coordonare şi control a acţiunii, asemeni unei reţele de tip tentacular
care, după împânzirea întregii ţări, ar fi creat o legitimare populară accesului la
putere. Baza etnică a Cambodgei era formată din populaţia khmer, descendenta
locuitorilor vechiului Imperiu Khmer dintre secolele XI-XV; alături de aceasta
locuiau în ţară vietnamezi şi chinezi, din epoca vechii omogenizări coloniale. Religia
dominantă în stat era budismul ale cărui temple şi mănăstiri multiseculare constituie
şi azi unele dintre minunile artistice asiatice.
Saloth Sar face parte, la întoarcerea sa în ţară, dintre întemeietorii Partidului
Comunist din Cambodgea, condus într-o primă fază de Tu Samuth, lichidat în 1963,
se pare chiar de cel ce devenise, în urma unei furibunde retorici xenofobe,
antiburgheze şi radical naţionaliste, cu accentele specifice unui comunism extremist,
numărul doi în partid. Formaţiunea politică era iniţial minusculă din punct de vedere
numeric, similar situaţiei Partidului Comunist Român în prima perioadă a preluării
puterii; din colectivul său de conducere făceau parte, alături de Sar, soţia sa, Khieu
Ponnary, cumnatul Yeng Sary şi consoarta lui, Khieu Thirith, însă mai curând cu rol
de adjuncţi fideli decât de egali în exercitarea puterii. Destinatarii discursului sarist
sunt marginalii societăţii cambodgiene, adică ţăranii înfometaţi şi lumpenul industrial,
modelaţi de către noul lider prin idei radicale şi prin promisiunea deţinerii absolute a
controlului asupra statului în cazul accederii la guvernare, adică dominaţia majorităţii
paupere asupra minorităţii relativ înstărite, fapt ce fanatizează pe adepţi, organizaţi
conform principiilor paramilitare şi înarmaţi de către fraţii doctrinari de la nord şi est.
Bombardamentele americane dintre 1969 şi 1973 aruncă ţara în colaps instituţional,

96
iar conflictul civil dintre khmerii roşii – conduşi acum de cel ce se intitulează Pol Pot,
Fratele cel mai mare – şi forţele lui Lon Nol se încheie în 1975 prin înfrângerea şi
exterminarea supravieţuitorilor celor din urmă. Programul politic al noilor deţinători
ai puterii poate fi rezumat prin: obţinerea unei cât mai rapide purificări sociale,
confesionale, ideologice şi etnice. Identificarea duşmanului este simplă – oricine
provine de la oraş, oricine nu aparţine poporului khmer şi oricine profesează o
credinţă religioasă. Trebuie ca unica forţă conducătoare în stat să fie ţărănimea,
secondată de forţele paramilitare, activul de partid şi Nokorbal, poliţia secretă.
Spionajul şi delaţiunea devin legile nescrise, universal valabile ale unui regim care la
vârf este controlat de către Angkor, un organism fantomatic al cărui putere îşi extrage
seva din umbră, având ramificaţii diversificate şi puternice în rândul maselor amorfe,
şi care marchează autoritatea Biroului Politic Central al Partidului Comunist
Cambodgean. Vor fi împuşcaţi vietnamezii, parţial chinezii, călugării budişti şi
budiştii, cei de la oraş – capitala e depopulată iar locuitorii mutaţi în zona rurală –
musulmanii, deviaţioniştii din organizaţia khmerilor roşii, precum şi toţi cei care
puteau reprezenta o ameninţare pentru regim, ca origine, gândire sau personalitate.
Întregii populaţii îi este impusă reeducarea prin muncă în plantaţiile de orez, şi orice
întârziere în îndeplinirea planului zilnic de optsprezece ore se pedepseşte cu moartea
– pentru a face economie de muniţie, gardienii încep să omoare oamenii cu bâte, prin
lovituri scurte şi puternice aplicate în regiunea creierului mic, pentru a fi anihilată
zona cervicală şi declanşată moartea instantanee; astfel de asasinate sunt îndeplinite
cu sutele, zilnic, şi multe dintre craterele provocate de vechile bombardamente
servesc drept gropi comune, adâncite la nevoie, pentru a putea primi un număr cât
mai mare de cadavre. E distrusă celula familială şi înlocuită prin organizarea de
grupuri sociale pe criterii de vârstă, al căror lider este ales conform criteriului originii
sociale “sănătoase”, al exaltării instinctelor de dominaţie primitivă, al obedienţei faţă
de Angkor şi al slabei pregătiri intelectuale. Adulţilor li se impunea să-şi împartă
viaţa între munca la câmp şi întrunirile de critică şi de autocritică, iar cei mici şi
adolescenţii trebuiau să lucreze obiecte artizanale şi să participe la instrucţie, dacă era
considerat a fi necesar; nu existau tribunale, nu existau organe de anchetă, nu existau
nici un fel de încercări de asigurarea apărării unei persoane, dacă un acuzat nu se
putea apăra de unul singur, în urma unei acuzaţii venite din partea liderului de grup
sau a unui coleg, era la fel de uşor omorât ca şi o muscă ori un gândac de bucătărie.
Spălarea creierelor era terifiantă, continuă, eficace, fiind o mixtură între efort fizic,
îndoctrinare şi moarte. Nimeni nu se putea eschiva de la un astfel de trai în comun
unisex, întâlnirile dintre soţi sau tineri fiind controlate sau interzise, abaterile fiind
pedepsite cu moartea. Moartea devenise banală ca respiraţia, sau ca întrunirile de
îndoctrinare care uneori durau zi şi noapte, după cum avea chef şeful de grupă.
Mohm, o supravieţuitoare a genocidului, îşi aminteşte că în memoria colectivă
Angkorul era identificat cu Raja, şarpele imens, cu şapte capete, care se hrăneşte
exclusiv cu oameni şi care vieţuieşte în junglă.
Cambodgia se depopulează rapid, prin exod sau prin execuţie, în acest caz
reeducarea fiind numai pretextul pentru amânarea temporară a uciderii în masă. Nu se
mai poate vorbi de principii directoare, de subtilităţi psihologice, de amestecul savant
al violenţei cu persuasiunea pentru a se obţine rezultatul dorit al “omului nou”, cu sau
fără rezultate notabile, dat fiind că ar trebui încadraţi categoriei reeducaţilor, în
întregime, toţi supravieţuitorii regimului polpotist adică aproximativ cinci milioane

97
dintr-o populaţie de şapte. La noi reeducaţii conform tipului comunist se pot număra
pe degete – în Cambodgea reeducaţii khmeri roşii au dorit să producă alţi reeducaţi,
pe bandă rulantă, însetaţi de sânge şi nepăsători la consecinţele probabile. Nici un fel
de reacţie din partea comunităţii internaţionale, ba mai mult, ONU recunoa te că
regimul lui Pol Pot este legitim, ca reacţie la ofensiva vietnameză din 1979, care pune
capăt nebuniei patologic de sângeroase a unor dezaxaţi. La noi cei ucişi în temniţe au
fost numiţi sfinţi; cum se pot atunci numi cei ucişi într-o ţară transformată în temniţă?

4
Când îl vei iubi pe Marele Frate...
atunci noi te vom împuşca.
Activistul de partid O’Brien către
deţinutul Smith – sfârşitul reeducării.
George Orwell, “1984”

Reeducarea îmbracă, în concluzie, forme diferite, dar la fel de distrugătoare

fizic şi, mai ales, psihic, într-un răstimp de circa douăzeci şi cinci de ani în întreg
spaţiul comunist al Asiei de Sud-Est, într-o succesiune mai mult sau mai puţin
macabră de forme, calchiate însă pe fondul comun al depersonalizării, al renunţării
definitive la statura de fiinţă umană pentru a deveni componentă funcţională a
meselor populare deplin aservite doctrinar. Dacă imaginăm sistemul comunist ca pe
un cancer care infestează şi distruge societatea sub pretextul păstrării şi cultivării
unităţii armonice de trăire a unei certitudini soterologice pentru viitor, atunci vom
observa că reeducarea reprezintă celulele bolnave care atacă sistemul imunitar al
naţiunii, spre a-l paraliza şi distruge, dar nu în scopul uciderii corpului, ci al
remodelării fiinţei umane astfel încât să corespundă interior tiparului unic al unei
singure voinţe: partidul, doctrina acestuia şi a secretarului său general, marile
transformări din viaţa cotidiană şi viitorul luminos. Aceasta e textura experimentelor
reeducaţionale în Asia de Sud-Est, efectuată de indivizi care cred că nu există un alt
factor iminent în implacabila curgere a istoriei decât organizaţia lor marginală şi
tenebroasă, acaparantă, indiferent de preţ, a puterii, şi care poate să fie înlocuitorul
facil al lui Dumnezeu pentru că pretinde că, în evoluţia lor, comuniştii şi-au imprimat
pecetea pe fiecare bucăţică de istorie – trecut, prezent şi viitor – a unei naţiuni, şi
drept urmare deţin suficient de multă putere şi experienţă pentru a fi educatorii
naţiunii respective, astfel încât transformarea în aeternum în instrumente docile ale
unei voinţe exterioare lor să fie pentru indivizi benefic, după cum înşişi comuniştii
cred că este, în fapt o ticăloşie, dar asta contează mai puţin, pentru că, repet: dacă
realitatea contrazice o teorie sau o certitudine de-a mea sau de-a noastră, atunci nu
este vina noastră, ci a realităţii, care trebuie modificată în aşa fel încât să corespundă
noilor noastre cerinţe şi nevoi, patologic exprimate.
În România reeducarea se declanşează în lumea “liberă” de sus în jos, radial,
ca razele soarelui revărsate la pământ pe corpul unei piramide amplasate de voinţa
umană între dunele unui deşert; de aceasta răspunde aparatul de agitaţie şi propagandă

98
şi întreaga reţea de activişti de partid care devin emisarii din teritoriu ai voinţei sale
discreţionare, susţinuţi din umbră de către oamenii Securităţii pentru creşterea
eficacităţii operaţiunilor de “lămurire” a maselor; în temniţe reeducarea se
declanşează în sens invers, din interiorul sistemului concentraţionar, cu sprijinul
direct, mai mult sau mai puţin discret, al administraţiei penitenciare şi ale oamenilor
în uniformă ale represiunii. În primul caz reeducarea este pervers de subtilă, în cel de-
al doilea este bestială, şi amândouă genurile au în comun perpetuum mobile-ul
maladiv al hămeselii de putere. În Asia de Sud-Est în schimb reeducarea îmbracă o
varietate de forme şi de nuanţe în aparenţă nesfârşite ca şi valenţe de manifestare, de
la caz la caz, astfel încât individul, închis ori liber este supus presiunii continue de a
ceda şi de a se transforma, definitiv, într-un simplu surogat organic apt în
exclusivitate de a lucra, de a fi obedient, de a crede fără a mai cerceta şi mai ales de a
se lăsa ucis din raţiuni ce depăşesc enorm puterea sa de înţelegere şi de raţionare
volitivă. Pe un areal imens voinţa de a stăpâni trupurile, sufletele şi minţile mulţimilor
sau ale celor capturaţi în război pendulează între persuasiune violentă şi distrugere
masivă a fiinţelor umane, unicul scrupul al ipostazei trinitare a reeducatorului,
torţionarului şi asasinului fiind frica de a nu putea îndeplini la vreme şi în întregime
planurile cincinale ale sclaviei colective.

99
100
 EXPERIMENTUL PITEŞTI,
REEDUCAREA PRIN TORTURĂ
Aristide IONESCU,
Piteşti, Romania,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

Experimentul Piteşti – reeducarea prin tortură,

„Cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”
Alexandr SOLJENIŢÂN

I storicul domnul Acad. Prof. Şerban Papacostea în cuvântul înainte a

cărţii PERT`O7 în care au apărut lucrările prezentate la cel de-al
şaptelea „Simpozion Internaţional Experimentul Piteşti”; atribuie
Fundaţiei Culturale Memoria Filiala Argeş „marele merit de a menţine vie suferinţele
îndurate de cei care au trecut prin infernul sistemului concentraţionar – torţionar
organizat de regimul „sovieto-comunist” din România”.
Facem cunoscut că în afară de „Simpozioanele Internaţionale” anuale cu tema
„Experimentul Piteşti” – „reeducarea prin tortură” această „teribilă barbarie a lumii
contemporane” a apărut redată şi în filme şi anume:
- În USA, realizatorul reproducerii prin picturi cu talent şi fidelitate a
torturilor pictorul Sorin Feraru, acesta în prezent stabilit în SUA, a fost iniţiatorul
unui film cu „Experimentul Piteşti, reeducarea prin tortură” în 2006, care s-a bucurat
de mare succes. Posedăm CD-ul, dar nu l-am tradus încă în limba română.
- În Italia la T.V, LT4, a fost vizionat filmul la data de 28.11.2007, orele 20 –
Regizorii italieni au filmat puşcăria Piteşti şi camerele în care s-au produs torturile
„prin care au trecut mii de tineri oponenţi ai regimului comunist român dintre care;
780 au rămas cu traume fizice şi psihice, iar 30 au murit în torturi1.”
- În Franţa la „T.V. Cultural”, în februarie 2008 a fost difuzat filmul realizat
la Puşcăria Piteşti, - camerele de tortură, şi o parte din metodele de tortură
reprezentate grafic.
- În februarie 2008 Radio B.B.C. a descris scene de tortură din „Experimentul
Piteşti reeducarea prin tortură”.
- În luna mai 2008 televiziunea „ARD GERMAN T.V. Brusseles” a realizat
un film la Puşcăria Piteşti şi camerele de tortură şi metodele de tortură reprezentate
gratis şi difuzate în zeci de ţări.

1
Cifrele oficiale apărute în lucrarea „Memorialul Ororii” Ed. Vremea 1995, pag. 696 – Fundaţia deţine
documente cu 64 ucişi în torturi.

101
 Regimul comunist din România instaurat de Stalin; este autorul acestor crime
şi a încercat prin sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954 dos. 24/1954 după ce s-a aflat
în Occident despre „teribila barbarie a lumii contemporane” au dispus să fie
condamnaţi la moarte 22 deţinuţi politici, pentru crima de act de teroare în grup p.p.
art. 1 lit. d din D. 199/950 şi uneltire contra securităţii interne RPR , sentinţa este dată
de Preşedinte Gral. Maior de justiţie Petrescu Alexandru”, din care 16 executaţi la 17
dec. 1954 în prezenţa Procurorului Militar Cpt. Justiţie Alexandru Gheorghe.
Procesul verbal de execuţie s-a întocmit în 5 exemplare din care un exemplar
s-a înmânat Lt. Col. Savenco Ilarie (consilier URSS.)2.
Aflându-se în Occident de această înscenare adică uciderea deţinuţilor politici
instruiţi de securitate să descopere prin tortură de la colegii deţinuţi: numele
oponenţilor regimului comunist cu care au colaborat, promiţându-le lor în schimb
libertatea. Conducerea PCR şi NKVD-ul înscenează un al doilea proces şi anume
unor membri ai conducerii din închisorile politice unde s-au produs torturile
aducătoare de moarte şi prin sentinţa nr. 101 din 16 aprilie 1967, condamnă la
închisoare de la 8 la 5 ani pe 7 membri ai acestor conduceri pe care după câteva luni îi
graţiază şi îi numeşte în posturi asemănătoare şi anume: Sepeanu Tudor = 8 ani m.s.,
Dumitrescu Alexandru = 7 ani m.s., Suciugan Gheorghe = 7 ani, Avădanei Constantin
= 6 ani m.s., Marina Ion = 5 ani m.s., Mircea Mihai = 5 ani m.s., Bărbosu Viorel = 5
ani temniţă. grea.
Cu procesul verbal de interogatoriu Sucigan Gheorghe, (din care
reproducem), dovedim că acesta a nominalizat organizatorii crimelor produse, chiar
în faţa completului de judecată, iar aceştia nu apar în proces ca inculpaţi.
Cu cele relatate în acest interogatoriu dovedim că:
1. Sucigan Gheorghe „am dus note informative şi declaraţii ale deţinuţilor
trecuţi prin aşa zisele demascări insp. Nemeş studiindu-le m-a trimis cu acest material
domnul Marin Jianu ministru adjunct la M.A.I. Acest material cuprinde:”
a) elemente de activitate legionară nearestaţi;
b) elemente cu activitate în PNL şi PNŢ;
c) deţineri ilegale de arme şi materiale subversive;
d) elemente care au favorizat fugari şi spioni;
e) despre elemente legionare strecurate în aparatul de stat şi de partid.
2. Avocatul Baciu Ion în apărarea lui Sepeanu Tudor arată că acesta a sprijinit
efectiv această acţiune de tortură pentru smulgerea de informaţii de la deţinuţii
politici în 1951, dar această acţiune a funcţionat înainte cu 2 ani sub. Nemeş Iosif, şi
n-am făcut nimic din proprie iniţiativă ci din ordinul superiorilor săi col. Birtaşi, col.
Baciu, col. Sailescu, care nu apar în proces.
3. Av. Sabin pentru inculpatul Marina Ion arată că acesta a fost trimis la
Piteşti să ia legătura cu Ţurcanu de către col. Nemeş care avea legături dinainte cu
Ţurcanu şi care nu apare în proces. Reproducem din declaraţia ofiţerului securităţii de
la penitenciarul Piteşti, slt. Marina Ion (pag. 6 din sentinţa nr. 101/dos. 494/1956).

2
Memorialul Ororilor, Editura Vremea pag. 765

102
 „Inculpatul Marina Ion arată că nu a avut iniţiativă, el a primit ordin de la
maiorul Nemeş şi conform jurământului militar a executat ordinul.
N-a putut să-şi dea seama că ordinul este injust, că a raportat mereu despre
cele ce se petrec în penitenciarul Piteşti, ajungând să telefoneze şi la cabinetul
Ministrului.
S-a ordonat o anchetă care nici până astăzi (16.04.1957 data sentinţei) nu se
ştie ce s-a făcut cu ancheta făcută de col. Birtaş, care venind la penitenciarul Piteşti a
spus să se pună plasă la grilajul (etajelor) dar nu s-a preocupat de cauzele pentru care
s-au aruncat deţinuţii de la etaj care au murit.
Nimeni dintre cei 7 inculpaţi din proces nu suntem vinovaţi ci alţii de sus care
au dat ordinele şi au tolerat acţiunea, încă de pe timpul lui Nemeş Iosif.
Solicit să fiu judecat după împrejurările de atunci când această acţiune era
tolerată şi dirijată, ajungând lucrurile până la uciderea unor oameni consideraţi
bandiţi, după cu rezultă din dezbateri”.
Preşedintele Tribunalului Militar al Regiunii II-a Militară prin sentinţa nr.
101 din 16 aprilie 1957, maior de justiţie Branovici Ion împreună cu doi asesori
populari şi procurorul militar Răsuceanu Mihail hotărăsc următoarele condamnării:
Sepeanu Tudor 8 ani m.s, Dumitrescu Alexandru 7 ani m.s, Sucigan Gheorghe 7 ani
m.s, Avădanei Constantin 6 ani m.s, Marina Ioan 5 ani m.s, şi Mihai Ioan 5 ani m.s şi
la toţi confiscarea averii.
4. Despre insp. General al închisorii de deţinuţi politici din România Nemeş
Iosif, directorul închisorii de deţinuţi politici din Piteşti, Dumitrescu Alexandru a
declarat instanţei şi reproducem:
„La întrebarea acestuia în vizita sa la penitenciarul de deţinuţi politici pe la
finele lunii mai 1949 „cum se desfăşoară aici munca de informare?” i-am răspuns că
mi-a cerut audienţă un deţinut politic de la Suceava Ţurcanu Eugen”.
La auzul acestor cuvinte, mi-a dat ordin să-l aduc imediat jos.
Am dat ordin şi a fost adus imediat jos în biroul meu unde se afla inspectorul
General Nemeş Iosif, deţinutul legionar „Ţurcanu Eugen” şi eu am primit ordin de la
Dl. Insp. Gral. Nemeş Iosif. „Să-i las singuri”. După ce au discutat împreună una
jumătate de oră am fost chemat în birou de Dl. Insp. Gral. Nemeş Iosif şi mi-a dat
ordin să-l trimit sus pe deţinutul legionar Ţurcanu Eugen.
După ce l-am trimis am intrat în birou unde am fost întâmpinat de Dl. Insp.
Gral. Nemeş Iosif cu următoarele cuvinte: „bine a-i făcut poţi să-l foloseşti mai
departe că este băiat bun”.
Pentru această muncă „vei primi un băiat care se va ocupa personal de aceste
probleme, iar dumneata îl vei ajuta oriunde are nevoie de ajutorul dumitale.
Este un băiat bun şi cred că va face treabă bună”3
Băiatul bun trimis de Nemeş este aici în boxă lângă mine Marina Ioan.
Această depoziţie făcută în instanţă, ca şi depoziţia doctorului Bărbosu
Viorel, completul de judecată le-a catalogat fabulaţii şi nu sunt menţionate în sentinţa
101/16 aprilie 1957, condamnă pe doctorul închisorii Gherla Bărbosu Viorel la 5 ani
temniţă grea şi confiscarea averii, „pentru crima de nedenunţare a actelor de teroare”.

3
anexăm în copie xerox pag 96 , CNSAS.

103
 Facem precizarea că toţi condamnaţii la m.s. în mai puţin de un an au fost
graţiaţi şi numiţi în funcţii asemănătoare şi avansaţi în grad, singurul care a executat
pedeapsa a fost dr. Bărbosu Viorel.
Explicaţia este dată în sentinţa 101 di 16.04.1957 pag. 9 rândul 13 pe care o
reproducem:
„Declaraţiile făcute la cercetări de inculpatul Bărbosu Viorel, „au fost rodul
fanteziei sale”. Noi suntem în posesia acestor „fantezii” şi le redăm:
în declaraţia dată în timpul anchetei la „Bucureşti 14.03.1953” doctorul
Bărbosu Viorel la pag. 3/358 face precizarea:
„Din observaţiile mele asupra cadavrelor am constatat că se bătea cu pumnii,
ciomege, răngi de fier şi se aplica căluş în gură pentru a nu putea zbiera respectivul
deţinut. Am observat urmele căluşului între dinţii unui deţinut mort, prin resturile care
au rămas de pânză în momentul când s-au detaşat din gură”.
Cum se bătea şi ce metode de bătaie aplicau, aceasta nu ştiu, numai ceea ce
observam pe cadavre.
Trebuie să menţionez că unele erau aproape invizibile, dar totuşi deduc că
aceeaşi moarte ar fi avut-o, ceea ce confirmă că s-au aplicat lovituri repetate la inimă
şi beregată, unde se observau aceleaşi semne.
Mai reproducem „câteva fabulaţii” şi anume pag. 1/356 „Primele cazuri
mortale provocate de bătaie au apărut aproximativ în luna septembrie 1950”.
„Era într-o seară după închidere când a fost adus cu targa la infirmerie un
bolnav, aşa am fost anunţat, dar în momentul în care l-am văzut nu am avut decât să-i
constat moartea, aproximativ cu câteva ore înainte – întorcând cadavrul pe spate am
văzut nişte leziuni, care ar putea fi cauzate de lovirea cu corpuri contondente dure. A
doua zi dimineaţă sanitarul îmi raportează că peste noapte a fost adus alt mort tot în
aceiaşi situaţie care a fost transportat de el la camera mortuară”. Mai redăm şi
„fabulaţia” dr. Bărbosu Viorel care apare la pag. 2/357 din aceeaşi declaraţie:
„Din celulă după cum îmi amintesc au fost 6 decedaţi aduşi toţi după ora de
închidere, alţii direct în camera mortuară, fără ai mai aduce la infirmerie unde pe
urmă urma să-i vedem.
Bătăile erau organizate şi susţinute prin dirijarea directă din partea lui
Sucegan şi Avădanei, cu oameni formaţi de ei şi instruiţi în acest scop”.
Completul de judecată format din Gral. Maior de Justiţie Brancovici Ioan doi
asesori populari şi procurorul militar Răsuceanu Mihail în dosarul 494/1956 au
pronunţat sentinţa de condamnare nr. 101 din 16 aprilie 1957 intuim aşa cum le-a fost
dictată de către Gral. Maior de justiţie Petrescu Alexandru, care pronunţase sentinţa
nr. 32 din 10 noiembrie 1954 prin care sunt condamnaţi la moarte 22 deţinuţi politici
care închişi fiind au pregătit „crima de acte de pregătire la crima de uneltire contra
securităţii interne a R.P.R.”
Sunt dovezi că Gral. Maior Petrescu Alexandru făcând o vizită în URSS după
decesul lui Stalin, a vizitat mormântul acestuia decedând chiar acolo. Este posibil ca
Stalin să-l fi luat la el mulţumindu-i astfel pentru ajutorul dat lui pentru binele adus de
ei lumii contemporane.

104
105
106
 LA SECURITATE DES PRISONS ET DES CAMPS
EN ROUMANIE COMMUNISTE
(1949-1953)4
Mircea STĂNESCU,
Bucureşti, Romania

L e but de cette étude est de faire une analyse historique sur la naissance
et la gamme d’opérations de la structure de la Securitate des prisons et
des camps, dans ses premiers cinq années de fonctionnement. Il sera
une analyse institutionnelle ayant comme but de voir : la nécessité de l’apparition de
la structure, ses charges, ses chefs et son personnel, et ses relations sur la verticale
(avec la Securitate) et sur l’horizontale (avec l’administration des prisons).
L’apparition de cette structure est directement liée à la rééducation déployée en
régime carcéral pendant la période correspondante, d’où notre choix temporel. Nous
allons nous arrêter le moment où, confronté avec le dévoilement d’une partie du
secret de la rééducation, le régime a déclanché les enquêtes pour inculper les boucs
émissaires : une partie des détenus impliqués, et aussi de ses cadres de la Securitate
des prison et des camps.

Le Service d’opérations

La préoccupation de la Securitate de créer une structure dans les prisons et les

camps date de l’automne 1948. À cette époque, Coman Stoilescu, le chef de la VIIème
Direction de la Securitate (Technique) et chef de secteur, a reçu l’ordre de Gheorghe
Pintilie, le chef de la Securitate, et d’Alexandru Nicolschi5, son adjoint, de s’occuper
du travail informatif «en vue de surveiller du point de vue informatif le personnel
employé à la Dir[ection]. Générale des pénitenciers, et aussi le personnel des
pénitenciers du territoire»6. Mais un mois après, il a reçu l’ordre de sortir ce problème

4
Le texte représente une partie de notre ouvrage intitulé La rééducation en Roumanie communiste. Du
fin des années ’40 au début des années ’50, vol. I (en roumain, en voie de publication).
5
Il avait aussi la fonction de secrétaire général du Ministère de l’intérieur, et répondait du problème des
détenus politiques.
6
„pentru a supraveghea informativ personalul angajat al Dir[ecţiei]. Gen[erale] a Penit[enciarelor,] cât şi
pe cel din penitenciarele din ţară.” Coman Stoilescu, Déclaration de témoin, 29/03/1955, Archive du
Conseil National pour la Recherche des Archives de la Securitate, Fond «Pénal», dossier no 25 390, vol.
3, f. 24 v (verso). Sans indication autre, toutes les renvoies sont à cette archive et à ce dossier, qui
ressemblent les déclarations données par les anciens cadres de l’administration des prisons et les officiers
politiques enquêtés par les Organes du régime pendant la période 1953-1955. Finalement, en 1957 sept
de ces cadres ont été condamnés pour couvrir la responsabilité du régime dans l’organisation et le
déploiement de la rééducation en système carcéral. Pour l’histoire de toutes les procès liés à la

107
de ses préoccupations et de passer à un autre. En conclusion, le principal objectif du
régime a été, à l’origine, la vérification de la fidélité idéologique des ses cadres.
Jusqu’alors, les directeurs des prisons coordonnaient le travail informatif, mais
seulement parmi les détenus politiques.
Le Service d’opérations (SO), la première dénomination de la Securitate des
prisons, a été crée en mars 19497 „de l’initiative du camarade le ministre [Gheorghe]
Pintilie”8. Gavrilă Birtaş, le chef de la IIIème Direction de la Securitate (Contre-
espionnage dans les prisons et dans la milice), relate : «J’étais convoqué par le
camarade le ministre adjoint Pintilie, qui m’informait de sa décision de créer un
organe informatif dans le cadre des pénitenciers, travail qui fallait être dirigé par moi-
même.»9 La structure de la Securitate des prisons a été, donc, organisée en tant que
service de la IIIème Direction de la Securitate, son chef ayant le grade de majeur.
En vue de diriger le nouvel organisme, Birtaş a recommandé son ami, le
majeur Iosif Nemeş, qu’il connaissait depuis la période de leurs activité communiste
subversive, pendant l’entre deux guerres. Toutefois, il connaissait son activité de
directeur de la prison d’Oradea, où il avait prouvé des aptitudes dans le domaine des
informations10.
Iosif Nemeş relate la manière dont les événements se passaient : «Le moment
où, venu d’Oradea, je me présentais à Bucarest, j’étais convoqué par l’ancien
directeur général des Pénitenciers, Voicu Daciu, qui me mettait en contact avec
l’ancien ministre adjoint du M.A.I., Marin Jianu. À cette occasion, il m’informait de
la décision de créer un nouvel service dans le cadre de la Direction générale des
pénitenciers, dirigé par moi-même, qui aurait comme but la collecte des informations
en pénitenciers, concernant l’activité des détenus qui n’était pas découverte par les
Organes qui ont effectué la première investigation, l’atmosphère du pénitencier, les
contactes des détenus avec les autres citoyens d’en dehors, et, le même temps,
l’attitude du personnel pénitencier [et] la manière dont il remplit ses charges.»11 Entre
temps, l’intérêt principal du régime glissait de ses cadres vers les détenus.

rééducation, et en particulier de ce procès, voir notre ouvrage Procesele reeducării (1952-1960) [Les
procès de la rééducation (1952-1960)], publié en volume avec l’ouvrage de Titică Predescu, intitulé
Statul şi dreptul, instrumente de represiune ale dictaturii comuniste [L’Etat et le droit, instruments de la
répression communiste], Piteşti, Fundaţia Culturală „Memoria” – Filiala Argeş, 2008, notamment pp.
119-198.
7
Iosif Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et 16/04/1955, vol. 3, f. 81 v.
8
„din iniţiativa tov. ministru [Gheorghe] Pintilie”. Gavrilă Birtaş, Interrogatoire, 15/04/1955, vol. 3, f. 4
v.
9
„Am fost chemat la Tov. ministru adj. Pintilie, care mi-a adus la cunoştinţă că se va creia un organ
informativ în cadrul penitenciarelor, iar munca aceasta va trebui condusă de mine.” Ibidem, ff. 4 v-5 r
(recto).
10
Ibidem, f. 5 r.
11
„Cînd m-am prezentat de la Oradea la Bucureşti[,] am fost chemat de fostul director general al
penitenciarelor[,] Voicu Daciu, care m-a pus în legătură cu fostul ministru adjunct dela M.A.I., Marin
Jianu. Cu această ocazie mi s-a adus la cunoştinţă că se va înfiinţa un nou serviciu în cadrul Dir. gen. a
penitenciarelor, pe care îl voiu conduce şi care va avea drept scop culegerea de informaţii din cadrul
penitenciarelor, privind activitatea deţinuţilor, care nu a fost descoperită de către organele de primă
cerceta[re], atmosfera din penitenciar, legăturile pe care le au deţinuţii cu alţi cetăţeni din afară şi[,] în
acelaşi timp[,] atitudinea personalului de penitenciar de felul cum ei îşi îndeplinesc sarcinile.” Iosif
Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et 16/04/1955, vol. 3, f. 81 v. Voir aussi Mişu Dulgheru,
Déclaration de témoin, 1/04/1955, vol. 3, f. 19 v.

108
 Nemeş était aussi informé qu’il va recevoir le personnel nécessaire en vue de
couvrir toutes les prisons. Et il continue: «Toutefois, j’étais instruit de garder comme
liaison supérieure, dans le domaine des infractions politique, le colonel [Gavrilă]
Birtaş»12. Il insiste: «je mentionne que je rapportais à Birtaş Gavrilă toute mon
activité, et aussi toute l’activité du Service, en l’informant sur absolument toutes les
problèmes, aussi par écrit que verbalement.»13.
Ion Lupşan, officier dans le SO, confirme la liaison de la structure
informative sur la voie hiérarchique: «Notre Service (...) travaillait avec la Securitate,
respectivement avec le camarade colonel [Gavrilă] Birtaş. La liaison avec le colonel
Birtaş était gardée par le camarade Nemeş et Eva Birtaş.»14 A son tour, Eva Birtaş,
l’adjointe de Nemeş, déclare: «Notre Service ne tenait aucune liaison avec le
dir[ecteur]. gén[éral]. Baciu, mais, suite aux informations communiqués par Nemeş et
à mes constats personnels, le Service tenait la liaison avec: le camarade général
Pantiuşa15, le camarade général Nicolschi, le colonel Dulgheru, le colonel Birtaş et le
colonel Glubacov [Gluvacov].”16 Le lieutenant-colonel Andrei Gluvacov était
l’adjoint de Gavrilă Birtaş à la tête de la IIIème Direction de la Securitate. Gluvacov
déclare, à son tour, que le matériel informatif envoyé par les bureaux d’opérations des
prisons à travers la poste militaire était adressé à Birtaş17. Enfin, le colonel Mişu
Dulgheru, le chef de la Direction d’enquêtes pénales de la Securitate, dit: «Je sais que
Birtaş Gavrilă tenait la liaison avec Nemeş, étant donné que Nemeş le visitait maintes
fois»18. Toutes les sources attestent, incontestablement, qu’elle était la liaison
supérieure de la Securitate des prisons.
Concernant les ordres reçus en vue d’organiser les actions informatives,
Birtaş déclaré: «Sur le problème de la collecte des informations, Nemeş a reçu des
instructions de la part du général Nicolschi [et] du ministre adjoint Pintilie»19. À son
tour, Birtaş a instruit «les chefs des bureaux d’inspections [d’opérations] qui
fonctionnaient auprès les pénitenciers de s’approcher de certains détenus, en les
créant des avantages, donc [un autre] régime de détention, à travers: les colis, les
lettres, les parloirs, pour pouvoir les recruter comme indicateurs. Les informations

12
„Deasemeni[,] am primit ca instrucţiuni ca legătura superioară în ceiace priveşte infracţiunile politice
să o ţin cu col. [Gavrilă] Birtaş”. Iosif Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et 16/04/1955, vol. 3, f.
81 v.
13
„mai menţionez că eu raportam lui Birtaş Gavrilă, toată activitatea mea[,] cât şi a serviciului,
informându-l de absolut toate problemele[,] atât în scris cât şi verbal.” Ibidem, f. 83 v.
14
„Serviciul nostru (...) lucra cu Securitate[a], respectiv cu tov. Col. [Gavrilă] Birtaş. Legătură cu
colonelul Birtaş o avea tov. Nemeş şi Eva Birtaş.” Ion Lupşan, Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3,
f. 63 v. Marcel Hofman, un autre officier dans la centrale du SO, confirme lui aussi que leur liaison
supérieure à la Securitate était Gavrilă Birtaş. Cf. Marcel Hofman, Déclaration de témoin, 7/02/1955,
vol. 3, f. 70 r.
15
Pantelei Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie), dit Pantiuşa, le chef de la Securitate.
16
„Serviciul nostru nu ţinea nici un fel de legătură cu dir[ectorul]. gen[eral]. Baciu, ci după cîte am aflat
dela Nemeş şi am constatat eu personal[,] serviciul ţinea legătură cu: tov. general Pantiuşa, tov. general
Nicolschi, col. Dulgheru, col. Birtaş şi col. Glubacov [Gluvacov].” Eva Birtaş, Déclaration de témoin,
11/02/1955, vol. 3, f. 55 v.
17
Andrei Gluvacov, Déclaration de témoin, 10/03/1955, vol. 3, ff. 21 v-22 r.
18
„Ştiu că Birtaş Gavrilă avea legătură cu Nemeş pentrucă, Nemeş venea foarte des la el.” Mişu Dulgeru,
Déclaration de témoin, 1/04/1955, vol. 3, f. 20 v.
19
„Instrucţiuni în legătură cu culegerea informaţiilor[,] Nemeş a primit din partea lui: g-ral Nicolschi,
[şi] ministru adj. Pintilie.” Gavrilă Birtaş, Interrogatoire, 15/04/1955, vol. 3, f. 5 v.

109
devaient être collectées parmi les détenus contre-révolutionnaires»20. Il existait aussi
une hiérarchisation du péril des organisations et des orientations politiques, étant
donné que la structure informative s’occupait de la collecte des informations et la
répression «des actions des légionnaires21, des national paysans et d’autres détenus»22.
Eva Birtaş, employée de la nouvelle structure, déclare: «En vue de remplir leur
mission, les camarades qui fonctionnaient dans les bureaux informatives avait le droit
de prendre le contact avec les détenus, droit interdit à autres cadres du pénitencier, à
l’exception du directeur»23. Puis, «les indicateurs devaient être recrutés surtout parmi
les légionnaires et national paysans, et spécialement parmi ceux qui jouissaient d’un
grand prestige devant les autres détenus»24. Par conséquent, le but n’était donc pas
seulement l’obtention des informations, mais aussi la compromission des détenus25.
La nouvelle structure se heurtait d’une certaine résistance même à l’intérieur
de l’administration des prisons où elle fallait créer sa place. Birtaş relate: «Je connais
qu’en ce qui concerne le travail d’organisation, certains directeurs de prisons ont fait
des difficultés. Nemeş Iosif m’informait de ces difficultés et il m’a envoyé des
rapports qui étaient rédigés par les chefs des bureaux d’inspections [d’opérations],
suite desquels j’ai signalé au ministre de ressort Jianu, pour prendre des mesures en
vue de corriger la collaboration entres les chefs des bureaux d’inspections des
pénitenciers et les directeurs des pénitenciers»26.
Le personnel du Service central d’opérations était composé, au début, par:
Cornel Lupşan (responsable de l’évidence des travaux) et Eva Birtaş (l’adjoint du
chef du Service, pendant quatre-cinq mois, à partir de juin-juillet 1949), auxquels
s’ajoutait, ultérieurement, Gheorghe Mogoş (travailleur efficient)27. Six mois après, il

20
„şefii birourilor de inspecţii [operative] de pe lîngă penitenciare să-şi apropie unii deţinuţi, făcîndu-le
unele avantagii[,] în sensul de a le îmbunătăţi regimul de deţinere[,] ca: pachete, scrisori, vorbitor, pentru
a-i putea recruta ca informatori. Informaţiile trebuiau culese din rîndul deţinuţilor contrarevoluţionari”.
Ibidem.
21
Membres du Mouvement Légionnaire, organisation d’extrême droite.
22
„acţiunilor legionarilor, ţărăniştilor şi a altor deţinuţi” Idem, Déposition de témoin, 20/02/1957, vol. 7,
f. 275 r.
23
„Pentru a-şi îndeplini misiunea[,] tovarăşii din birourile informative aveau dreptul să ia legătura cu
deţinuţii, drept pe care nu-l aveau cadrele penitenciarului, cu excepţia directorului”. Eva Birtaş,
Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, f. 56 r.
24
„Informatorii trebuiau recrutaţi mai ales dintre legionari şi ţărănişti[,] şi anume dintre aceia care aveau
mai mult prestigiu în faţa deţinuţilor”. Ibidem.
25
Dans le même sens, pour les réglementations internes de la Securitate pendant la période en
discussion, en référence au recrutement et la typologie des indicateurs, voir Directiva referitoare la
munca cu agentura [Directive sur le travail avec les agents], dans Cristina Anisescu, Silviu B.
Moldovan, Mirela Matiu (éds.), „Partiturile Securităţii”. Directive, ordine, instrucţiuni (1947-1987)
[Les «partitions» de la Securitate : directives, ordres, instructions (1947-1987)], Bucarest, Editions
Nemira, 2007, pp. 204-216.
26
„Cunosc că în ceeace priveşte munca de organizare au fost greutăţi din partea unor directori de
penitenciare. (...) M-a informat Nemeş Iosif de aceste greutăţi şi am primit şi rapoarte dela Nemeş,
rapoarte redactate de şefii birourilor inspecţii [operative], în urma cărora am sesizat pe ministrul de resort
Jianu, pentru a se lua unele măsuri în vederea îmbunătăţirii colaborării între şefii birourilor inspecţii din
penitenciare şi directorii penitenciarelor.” Gavrilă Birtaş, Interrogatoire, 15/04/1955, vol. 3, ff. 5 r-v.
27
Iosif Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et 16/04/1955, vol. 3, ff. 82 r, 83 r; Marcel Hofman,
Déclaration de témoin, 7/02/1955, vol. 3, f. 69 v; Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin,
8/02/1955, vol. 3, f. 65 v; Paraschiv Radu, Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, ff. 61 v-62; Eva
Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, ff. 55 v-56 r.

110
a été remplacé par Marcel Hofman. Le dernier était l’homme de confiance d’Iosif
Nemeş et aussi d’Eva Birtaş. Puis ont été employés Nicolae Bucur (travailleur
efficient) et Paraschiv Radu (pendant quatre mois, jusqu’en mai 1950). La
dactylographe du Service était Maria Alexandrescu, transférée à l’automne de 1949,
qui jusqu’alors travaillait à la greffe de la prison Văcăreşti.
Nemeş était en relations d’amitié avec Eva Birtaş et son époux, Gavrilă. C’est
la raison de laquelle il proposait à celle-ci – jusqu’alors activiste à l’Association
roumaine pour la consolidation des liaisons avec l’Union soviétique (en abréviation
roumaine, ARLUS) – de travailler à coté de lui, proposition acceptée, étant donné que
«ce type de travail m’attirait»28. Avec les autres, Nemeş n’avait que des rapports de
service. Dans le domaine des opérations, il se consultait avec Lupşan, et, suite au
transfert de ce dernier, à partir de septembre 1949, avec Hofman.
Jusqu’en septembre 1949, les officiers des Bureaux d’opérations des prisons
mettaient les notes informatives et la correspondance dans des enveloppes, les
apposait le sceau, les livraient à la Régionale de Securitate qui, à son tour, sans les
enlever le sceau, les envoyait par courrier spécial à Bucarest, à la IIIème Direction de la
Securitate29. Pendant la période mai 1949 – octobre 1950, quand le lieutenant-colonel
Andrei Gluvacov a été l’adjoint du chef de la IIIème Direction de la Securitate, les
enveloppes, en nombre de 1-3 pour chaque prison, arrivaient à l’intervalle de 15-30
jours30. À partir du mois de septembre 1949 (juste avant le début de la rééducation
«de type Piteşti»), les enveloppes étaient transmises au SO personnellement par les
officiers des bureaux d’opérations31. Eva Birtaş, adjointe de Nemeş, recevait les notes
informatives, puis les répartissait aux officiers subordonnés. Ceux derniers
rédigeaient une „note résumée” (notă rezumativă) du contenu des informations, puis
Eva Birtaş les vérifiait et donnait des indications en vue de les mettre au point. Quand
l’opération était achevée, Nemeş transmettait à Gavrilă Birtaş les notes informatives
en original, accompagnées par les notes résumées des officiers qui travaillait dans la
centrale du SO32. Puis, «les notes plus précieux était transmises pour exploitation
autant dans le cadre de notre direction, aussi qu’aux autres directions»33.
Parfois, il arrivait que les enveloppes contenant des informations destinées
aux officiers de la Centrale soient ouvertes par la Securitate, point de discorde entre
Lupşan et Eva Birtaş. Même şi Lupşan avait raison, il a fini par être transféré à la
prison Văcăreşti34. Son successeur Paraschiv Radu semble avoir eu plus de succès
dans la question: «Maintes fois, Eva Birtaş arrivait avec les enveloppes ouvertes, ce
qui me poussait croire qu’elle les censurait. J’ai attiré l’attention sur ce point à

28
„acest fel de muncă mă atrăgea”. Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, f. 55 v.
29
Ibidem, ff. 55 v et 57 r; Marcel Hofman, Déclaration de témoin, 7/02/1955, vol. 3, ff. 69 v-70 r; Ion
Lupşan Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 63 v; Paraschiv Radu, Déclaration de témoin,
9/02/1955, vol. 3, f. 62; Andrei Gluvacov, Déclaration de témoin, 10/03/1955, vol. 3, f. 21 v; Andrei
Gluvacov, Déclaration de témoin, 10/03/1955, vol. 3, f. 22 r et 22 v.
30
„notele considerate mai valoroase erau date spre exploatare atât în cadrul direcţiei noastre[,] cît şi altor
direcţii”. Andrei Gluvacov, Déclaration de témoin, 10/03/1955, vol. 3, f. 22 v.
31
Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, ff. 55 v et 57 r; Marcel Hofman, Déclaration de
témoin, 7/02/1955, vol. 3, ff. 69 v-70 r; Ion Lupşan Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 63 v;
Paraschiv Radu, Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 62.
32
Voir Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, f. 57 r.
33
Andrei Gluvacov, Déclaration de témoin, 10/03/1955, vol. 3, ff. 22 r-v.
34
Ion Lupşan Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 63 v.

111
Nemeş, et, finalement, il a remplacé Eva Birtaş. Il était périlleux qu’un autre, et non
pas Nemeş, ouvre la correspondance, étant donné qu’il arrivait exister des
informations concernant même l’époux de la camarade Birtaş, le colonel Birtaş »35.
En absence de Nemeş, Eva Birtaş le remplaçait et donnait des instructions, tant à
l’appareil central qu’aux unités36. Hofman donnait lui aussi des instructions, et il
recevait des rapports verbaux des officiers du territoire37.
Parfois, Lupşan et Hofman «tapaient à la machine à écrire des matériaux
secrets en contenu, qui n’étaient pas gardés en archives.»38 Les rapports rédigés par
les officiers étaient vérifiés par Eva Birtaş et Iosif Nemeş, puis ils «était remis à la
Securitate, au colonel [Gavrilă] Birtaş ou au camarade le ministre [Gheorghe
Pintilie]»39.
Un mois après la création du Service d’opérations, en avril 1949, Iosif Nemeş
a reçu un nombre de 22 cadres en vue de les repartir aux principales prisons et
constituer des bureaux d’opérations: «Conformément aux instructions reçues,
apparemment, le personnel devait faire partie du cadre du pénitencier, pour que le
travail ne soit pas dévoilé»40. Les officiers «ne se subordonnaient pas à la direction du
pénitencier, mais travaillait directement avec nous»41. Le Service fonctionnait d’une
manière conspirée dans le bâtiment de la Direction générale des pénitenciers (DGP),
bien qu’il n’avait pas de relation de subordination avec celle-ci, mais avec la
Securitate42.
Nemeş gardait le contact non pas seulement sur la verticale – avec la
direction de la Securitate – mais aussi sur l’horizontale, avec la direction des Prisons.
Les informations collectées par les bureaux d’opérations, qui concernaient les
déviations du personnel des prisons, étaient redistribuées par le Service d’opérations à
Marin Jianu, le ministre adjoint de l’Intérieur qui s’occupait du secteur pénitenciers,
puis, elles étaient retransmises, en vue de prendre des mesures, à la Direction générale
des pénitenciers43.
Toutefois, la principale préoccupation du Service a été, pendant la période
1949-1950, liée de la mise en pratique de la rééducation «de type Piteşti» (bref, faire

35
„De cele mai multe ori Eva Birtaş aducea plicurile deschise, ceea ce mă făcea să cred că le cenzurează.
Asupra acestui fapt am atras atenţia lui Nemeş[,] şi acesta în cele din urmă a schimbat-o pe Eva Birtaş.
Era periculos să se deschidă corespondenţa de către altul decît Nemeş[,] întrucît se întîmpla să existe
informaţiuni în legătură chiar cu soţul Tov[arăşei]. Birtaş, colonelul Birtaş.” Paraschiv Radu,
Déclaration de témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 62.
36
Marcel Hofman, Déclaration de témoin, 7/02/1955, vol. 3, ff. 69 v-70 r; Eva Birtaş, Déclaration de
témoin, 11/02/1955, vol. 3, f. 55 v.
37
Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 r.
38
„lucrau la maşină [de scris] materiale al căror conţinut nu l-am aflat niciodată[,] pentru că nu rămînea
nimic în arhivă.” Ibidem.
39
Marcel Hofman, Déclaration de témoin, 7/02/1955, vol. 3, f. 70 r.
40
„Potrivit instrucţiunilor primite, personalul trebuia să facă parte aparent din cadrul penitenciarului[,]
respectiv pentru a nu se desconspira munca.” Iosif Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et
16/04/1955, vol. 3, f. 81 v.
41
„nu se subordonau direcţiei penitenciarului, ci lucrau direct cu noi.” Ioan Lupşan Déclaration de
témoin, 9/02/1955, vol. 3, f. 63 v. Voir aussi Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, f. 55
v; Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 59 v; Maria Alexandrescu, Déclaration de
témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 65 v.
42
Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 59 v.
43
Iosif Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et 16/04/1955, vol. 3, f. 82 r.

112
sortir des informations des détenus, par le biais de la torture et leur conversion
idéologique), initiée à la prison de Piteşti44.

Le Service d’inspections

Au début du mois de mai 1950, Iosif Nemeş a remis ses fonctions au

lieutenant-colonel Tudor Sepeanu45.
La structure d’opérations des prisons va être restructurée radicalement et sa
dénomination remplacée avec une formule bénigne: le Service d’inspections46. Voilà
l’épisode dans la relation de son nouvel chef: «À l’occasion de ma nomination
comme chef de ce Service, M. le ministre adjoint, Pintilie Gh[orghe], m’a dit les
suivantes: ‘tu vas recevoir environ 100 hommes qui vont être recrutés par la Direction
des cadres [de la] D.G.S.S.47 dès écoles de milice, avec lesquels tu vas créer une école
préparatoire (ayant le concours de l’école de la D.G.S.S.) en vue de mener un travail à
caractère informatif dans les pénitenciers. Après la fin des études, on va créer dans le
cadre de la D.G.P. un service qui va porter le titre de ‘service d’inspections’, et qui va
avoir deux objectifs: a) un objectif de surface, c’est-à-dire, le tri de la correspondance
des détenus, le contrôle des colis, le comportement des détenus dans les pénitenciers;
b) l’autre objectif, principal, c’est-à-dire de mener un travail à caractère informatif
ayant comme but d’obtenir des détenus tout ce qu’ils avait caché pendant les
investigations, leurs liaisons en dehors de la prison, les tentatives de réorganisations,
les contactes avec le personnel des pénitenciers etc.[...]’ En ce qui concerne le travail,
ma liaison supérieure unique était même M. le ministre adjoint Pintilie. / M. le
ministre adjoint m’a attiré l’attention qu’[avant] avait fonctionné un petit service du
même genre qui n’avait pas donné des résultats et qu’il y avait des frictions entre
Nemeş – le chef de ce service – et le directeur général [des Pénitenciers], le colonel
Baciu»48. Il faut retenir qu’au début Sepeanu a tenu la liaison exclusivement avec le
chef de la Securitate.

44
Pour l’histoire de ce type de rééducation, voir Mircea Stănescu, La rééducation en Roumanie
communiste. Du fin des années ’40 au début des années ’50, vol. I (en roumain, en voie de publication).
45
Iosif Nemeş, Interrogatoire, 2, 7 et 9/12/1954 et 16/04/1955, vol. 3, f. 92 r; Tudor Sepeanu,
Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 39 v.
46
Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 38 v.
47
Direction générale de la sécurité de l’état. En fait, il s’agit de la Direction générale de la sécurité du
peuple, la première titulature de l’institution.
48
„Cu ocazia numirii mele ca şef al acestui Serviciu, dl. ministru adj. Pintilie Gh[eorghe]. mi-a spus
următoarele: «vei primi circa 100 de oameni care vor fi recrutaţi de direcţia cadre [a] D.G.S.S. de prin
şcolile de miliţie[,] cu care vei înfiinţa o şcoală pregătitoare. (cu concursul şcolii D.G.S.S.) pentru a duce
muncă cu caracter informativ în penitenciare. După terminarea şcolii se va înfiinţa un serviciu în cadrul
D.G.P.[,] care va purta titlul de „serviciul inspecţii”[,] şi care va avea două obiective: a) unul de
suprafaţă, adică trierea corespondenţei deţinuţilor, controlul pachetelor, comportarea deţinuţilor în
penitenciare. b) altul[,] principal[,] constînd în a duce o muncă cu caracter informativ[,] pentru a se
obţine tot ceeace deţinuţii ascunseseră în timpul cercetărilor, legături în afară, încercări de reorganizare,
legături cu personalul penitenciarelor, etc. / [...]» În ceeace priveşte munca, legătura mea superioară
unică urmînd a fi însuşi dl. ministru adj. Pintilie. / Dl. ministru adj. mi-a atras atenţia că funcţionase un
mic serviciu de acelaş gen care nu dăduse rezultate[,] şi că se creiaseră «frecuşuri» între Nemeş – şeful
acelui serviciu – şi directorul general, Col. Baciu. Mi-a atras atenţia ca eu să mă feresc de asemenea
situaţiuni. În aceste condiţiuni[,] am trecut la executarea ordinului primit”. Tudor Sepeanu,

113
 À la fin du mois d’avril, Sepeanu a fait une proposition d’organisation du
Service d’inspections qu’il a remis à Gheorghe Pintilie, le chef de la Securitate49. Le
service allait fonctionner dans le cadre de la DGP, ayant un nombre de 4-5
fonctionnaires qui centralisent et rédigent le matériel informatif reçu des prisons du
territoire. Là-bas allaient fonctionner des bureaux d’inspections (en fait étaient
restructurées les bureaux d’opérations existantes), qui étaient marqués dans le nouvel
schéma de la DGP et encadrés avec 1-3 fonctionnaires, selon l’importance de la
prison. En vue de l’obtention des informations, il préconisait le recrutement direct des
indicateurs et la formation des résidents, «et, dans de cas spéciaux, comme à Piteşti –
la diversion»50. Il s’agit d’une version élaborée de la rééducation en cours de
déploiement. Les propositions ont été acceptées intégralement par Pintilie, avec la
spécification que, «en ce qui concerne le filage du personnel administratif; [il est
nécessaire] de l’ajourner, pour éviter de produire des troubles dans la masse des
fonctionnaires»51.
En vue du recrutement des stagiaires à l’école d’officiers de la Securitate des
prisons, Sepeanu a établit le contact avec le colonel Erwin Voiculescu (le comandant
des Écoles de la Securitate) et le capitaine Giosanu (membre de la même structure), et
pour l’assurance des conditions administratives de fonctionnement de l’école avec le
colonel Ioan Baciu52. Puis, il a organisé des cours de quatre mois, le but étant de
former de nouveaux cadres qui remplacent les anciens officiers politiques. L’école a
débuté le 25 janvier 195053 à l’Hôtel Union de Bucarest54. Le chef de l’école était
Sepeanu, et parmi les lecteurs et les séminaristes étaient : le lieutenant-colonel Paul
Demetrescu, le sous-lieutenant Stroe et le adjudant Valentin Magdalen55. Pendant
deux mois ils ont fait de l’éducation politique et les autres deux mois ils ont initié les
stagiaires dans le travail de contre-informations56. À la fin de ce «court cours
d’initiation»57, le 21 mai 195058 les officiers avaient des connaissances vagues
concernant le démasquement et la rééducation. Sepeanu mettait l’accent sur ce qu’il
appelait la «diversion»59. Un des futurs officiers indique qu’à travers la technique
respective le nouvel chef se proposait de «briser l’unité des détenus dans le but de

Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, ff. 38 v-389 r. Voir aussi Interrogatoire d’inculpé, 25/09/1956, vol. 6,
f. 355 r.
49
Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, ff. 39 r-v.
50
„iar în cazuri speciale[,] cum era cazul Piteşti – diversiune.” Ibidem, vol. 3, f. 40 r. Voir aussi
Interrogatoire d’inculpé, 25/09/1956, vol. 6, ff. 355 v.
51
„în ceeace priveşte urmărirea personalului administrativ să o lăsăm pentru mai târziu[,] pentru a nu
produce tulburări în masa de funcţionari.” Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 40 r.
52
Ibidem, f. 39 r; Coman Stoilescu, Déclaration de témoin, 29/03/1955, vol. 3, f. 24 v.
53
Constantin Zincă, Declaraţie, 20/02/1954, vol. 2, f. 267. Il indique la date exacte. Voir aussi Mihai
Mircea, Déclaration, 5/02/1954, vol. 2, f. 67; Interrogatoire, 4/02/1955, vol. 3, ff. 72 r-v; Maria
Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 v.
54
Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, ff. 273 r-v; Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol.
2, f. 281.
55
Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, f. 273 v.
56
Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol. 2, f. 281; Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, f.
273 v; Tudor Sepeanu, Interrogatoire d’inculpé, 25/09/1956, vol. 6, ff. 355 r-v.
57
„curs scurt de iniţiere”. Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, f. 274 r.
58
Iancu Şerban, Procès-verbal d’interrogatoire, vol. 2, f. 296 r; 11/08/1953, Déclaration de témoin,
10/02/1955, vol. 3, f. 59 v.
59
Constantin Zincă, Déclaration, 20/02/1954, vol. 2, f. 267.

114
l’annihilation de leurs actions hostiles»60. Sepeanu, qui arrivait au cours habillé en
uniforme de la Securitate, disait aux futurs officiers que leurs responsabilités seront
plus grandes que celles des comandants des prisons, et que: «à partir de là, vous
n’allez pas mourir tranquillement, mais soit fusillés (tués) par de divers éléments, soit
en prison»61. En même temps, «le lieutenant-colonel Sepeanu disait que nous devons
savoir et voir tout, charge à transmettre aux indicateurs, et, à notre tour, nous avons
formulé cette demande»62.
Au centre, à coté de Sepeanu, au début ont été employés Avram Hahamu et
Iancu Şerban, puis, le 1 juin 1950, Constantin Zincă, Ioan Bacheş et Nicolae Guiu, en
tant que travailleurs efficients63. La seule gardée de l’«actif» antérieur était la
dactylographe Maria Alexandrescu.
Iancu Şerban s’occupait avec l’enregistrement, en tant que chef du bureau
secrétariat (ou de l’enregistrement)64. Il avait la mission de recevoir et d’enregistrer
les notes informatives envoyées en enveloppes cachetées par les bureaux
d’inspections du territoire, ou à travers le courrier de la Securitate (la poste militaire),
ou surtout transportées par les officiers BI et par «d’autres occasions sûres»65. Puis, il
ouvrait les enveloppes et les présentait à Sepeanu, qui mettait des résolutions de
répartition vers un officier ou autre. Les officiers analysaient les notes, puis
l’information originale et l’information analysée étaient renvoyées à Sepeanu. Les
déclarations / démasquements étaient tapées à la machine. Quand elles arrivaient en
grand nombre, n’étaient plus dactylographiées, mais envoyées en original en vue
d’«exploitation» à la IIIème Direction de la Securitate. Les informations étaient
«routées»66 en trois mappes (conformément à l’ordre de Pintilie), puis Sepeanu les
transmettait personnellement à la Securitate. Maintes fois, les officiers des bureaux
d’informations livraient les notes informatives directement à Sepeanu, sans passer par
le bureau d’enregistrement67. Iancu Şerban avait aussi la mission d’expédier la
correspondance68, et il était l’officier le plus proche de Sepeanu69.

60
„dezbinată unitatea deţinuţilor în scopul anihilării acţiunilor lor duşmănoase.” Mihai Mircea,
Interrogatoire, 4/02/1955, vol. 3, ff. 72 r-v.
61
„Voi de acum nu mai muriţi de moarte bună, ci ori împuşcaţi (omorâţi) de diferite elemente, ori muriţi
în puşcărie.” Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol. 2, f. 282.
62
„Lt. Col. Sepeanu spunea că noi trebue să ştim şi să vedem totul, şi aşa trebue să cerem de la
informatori, iar noi, la rândul nostru, aşa am cerut.” Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, f. 279
v.
63
Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 59 v; Ion Bacheş, Déclaration de témoin,
12/02/1955, vol. 3, f. 51 v; Constantin Zincă, Déclaration, 20/02/1954, vol. 2, f. 268; Avram Hahamu,
Déclaration, 8/02/1954, vol. 2, f. 299; Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f.
66 r.
64
Iancu Şerban, Procès-verbal d’interrogatoire, vol. 2, f. 296 r; Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol.
3, ff. 59 v, 60 r. Voir aussi Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol. 2, f. 283; Ion Bacheş,
Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 53 r; Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, ff.
41 r-v.
65
„alte ocazii sigure”. Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 41 r. Voir aussi Iancu
Şerban, Procès-verbal d’interrogatoire, vol. 2, ff. 296 r-v.
66
„cartate”. Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 41 v.
67
Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 60 r.
68
Ibidem.
69
Constantin Zincă, Déclaration, 20/02/1954, vol. 2, f. 271.

115
 Il existait donc, dès le début, une répartition des charges, les officiers de la
Centrale ayant des fonctions de chefs de bureaux70. Ainsi, à l’exception de Şerban
Iancu, qui était le responsable du secrétariat, Ion Bacheş s’occupait du travail
informatif dans le rang des cadres des prisons, Avram Hahamu du travail informatif
au rang des détenus contre-révolutionnaires, Constantin Zincă du travail informatif au
rang de détenus de droit commun, et Nicolae Guiu était le responsable du travail de
cadres (chef des cadres). Environ deux mois après, vers le mois de juillet 1950, Guiu
a été transféré en province, son secteur aussi revenant à Ion Bacheş.
Au fur et à mesure que le Service a commencé fonctionner, les «liaisons
supérieures» de Sepeanu commençaient descendre sur la voie hiérarchique: «Au
début, j’ai livré toutes les informations à monsieur le ministre adjoint Pintilie, puis à
M. le général-majeur Nicolschi Alexandru, puis à Birtaş Gavrilă et, finalement, à M.
le majeur [Coman] Stoilescu»71. Pendant un mois et demi, Pintilie a été la liaison
supérieure de Sepeanu72. C’était même l’évolution des liaisons supérieures du
Service. Ainsi, «j’ai reçu des instructions de la part de M. le ministre adjoint Pintilie
Gh[eorghe], et, à partir du mois de novembre 1950, j’ai commencé à recevoir des
instructions de la part de M. le majeur Stoilescu Coman, [et] du majeur Cosma
Augustin. J’ai livré les rapports d’activité aux suivants: à M. le ministre adjoint
Pintilie Gheorghe, au général majeur Nicolschi [Alexandru], à Birtaş Gavrilă et à
Stoilescu Coman»73. Augustin Cosma confirme, lui aussi, la date du début de la
liaison avec le Service d’inspections74, et Iancu Şerban confirme l’évolution de la
structure de commande75. Par conséquent, la structure de la Securitate des prisons a
été réorganisée en tant que service dans le cadre de la IIIème Direction de la Securitate,
ce qui correspond à un déploiement de son activité, liée, bien entendu, au
démasquement et à la rééducation.
Sur place, dans chaque prison importante existait un bureau d’inspections
dirigé par un ou deux officiers (rarement trois) qui, d’une manière similaire aux
précédents officiers des bureaux d’opérations, ne se subordonnaient pas aux
directeurs des prisons, mais directement au chef du Service d’inspections, c’est-à-dire
a Sepeanu, «le seul qui avait le droit [les] donner des ordres et de recevoir des

70
Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol. 2, f. 283; Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955,
vol. 3, ff. 51 v et 53 v-54 r. Voir, aussi Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, f. 280. Il confirme
le rôle d’Iancu Şerban.
71
„La început[,] toate informaţiile le-am predat d-lui ministru adj. Pintilie, apoi d-lui g-ral maior
Nicolschi Alexandru, apoi lui Birtaş Gavrilă şi[,] în sfîrşit[,] d-lui maior [Coman] Stoilescu.” Tudor
Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 41 v. Maria Alexandrescu confirme le renvoi des
informations chêz le majeur Coman Stoilescu. Voir Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin,
8/02/1955, vol. 3, f. 66 v. A son tour, Ion Bacheş dit que les informations étaient renvoyées, d’après le
cas, à la IIIème et à la VIIIème Directions de la Securitate, c’est-à-dire, d’une part, au colonel Gavrilă
Birtaş et au majeur Ion Crişan, et, d’autre part, au colonel Mişu Dulgheru. Voir Ion Bacheş, Déclaration
de témoin, 12/02/1955, vol. 3, ff. 53 r-v.
72
Tudor Sepeanu, Interrogatoire d’inculpé, 25/09/1956, vol. 6, f. 358 r.
73
„Instrucţiuni primeam dela dl. ministru adj. Pintilie Gh.[,] şi în luna noiembrie 1950 am început a
primi instrucţiuni de la dl. maior Stoilescu Coman, [şi] maior Cosma Augustin. Rapoartele de activitate
le-am predat după cum urmează: dl[ui]. Ministru adj. Pintilie Gheorghe, g-ral maior Nicolschi
[Alexandru], Birtaş Gavrilă şi Stoilescu Coman.” Idem, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 43 r.
74
Augustin Cosma, Déposition de témoin, 27/09/1956, vol. 6, f. 425 r.
75
Iancu Şerban, Procès-verbal d’interrogatoire, vol. 2, f. 297 v; Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol.
3, f. 59 v; Avram Hahamu, Déclaration, 8/02/1954, vol. 2, f. 303.

116
rapports [de ceux-ci]»76. De plus, «Les instructions de Sepeanu stipulaient que les
bureaux d’inspections fonctionnent d’une manière conspirée même envers le
directeur»77. Après la relation de la dactylographe du Service, les instructions de
Sepeanu transmises aux officiers des bureaux d’inspections des prisons étaient les
suivantes: «de constituer un réseau d’indicateurs, tant au rang des détenus, qu’au rang
de l’administration, qu’ils instruisent au sens de fournir des informations sur toute
sorte d’activité hostile. Je connais qu’on parlait d’une action de ‘démasquement’ à
travers la rééducation des détenus»78. Et Maria Alexandrescu continue: «L’activité de
notre service s’intensifiait, et cela grâce à la capacité personnelle de Sepeanu et de la
décision d’élargir le collectif de travail. Sepeanu était un dirigeant exigeant, mais [le
même temps] il humiliait ses subalternes»79. Il les injuriait, les menaçait et les disait
de gros mots80.
Concernant le style de travail du nouvel chef, Iancu Şerban relate: «Sepeanu a
donné des instructions sommaires sur la manière dont il faut travailler dans les
pénitenciers. Maintes fois, quand les officiers des bureaux d’inspections demandaient
des conseils, Sepeanu les recommandait ‘de se casser la tête eux-mêmes’»81. Les
devoirs du Service sont restées les mêmes que pendant la période de Nemeş: le
déploiement du travail informatif parmi les détenus politiques, en vue de sortir des
informations concernant leurs activités en prison et avant l’arrestation; l’obtention des
informations concernant le personnel des prisons, de la violation du règlement
pénitencier et de leurs relations avec les détenus82. Les officiers BI ne tenaient pas la
liaison directe avec tous les indicateurs, mais seulement avec certains d’entre eux83.
Aux prisons importantes – Piteşti, Aiud, Gherla et Poarta Albă – existait des
indicateurs coordonnateurs qui, à leur tour, avaient en sous-ordre d’autres indicateurs
recrutés par eux-mêmes. Ils s’appelaient des «chefs résidents». Toutes les notes
informatives, même les plus banales, étaient envoyées au centre, et il était interdit que
les officiers politiques fassent une sélection84. L’attention de Sepeanu se focalisait,

76
„singurul care avea dreptul să [le] dea ordin şi să primească raport [de la ei]”. Iancu Şerban,
Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 59 v. Voir aussi Ion Bacheş, Déclaration de témoin,
12/02/1955, vol. 3, f. 51 v.
77
Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 51 v.
78
„să-şi formeze o reţea de informatori atît din rîndul deţinuţilor, cît şi din rîndul personalului
administraţiei[,] pe care să-i instruiască în sensul de a furniza informaţii cu privire la orice fel de
activitate duşmănoasă. Ştiu că se vorbea de o acţiune de «demascare» prin reeducarea deţinuţilor”. Maria
Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 v. Voir aussi Iancu Şerban, Déclaration de
témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 59 v; Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, ff. 41 v-42 v.
79
„Activitatea serviciului nostru s-a intensificat, aceasta datorită capacităţii personale a lui Sepeanu[,] cît
şi a lărgirii colectivului de muncă. Sepeanu era un conducător exigent, dar [îi] umilea [pe] subalternii
săi.” Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 v.
80
Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol. 2, f. 288; Alexandru Roşianu, Déclaration, 11/02/1954,
vol. 2, f. 166.
81
„Sepeanu a dat instrucţiuni sumare de felul cum trebuie să se lucreze în penitenciare. De cele mai
multe ori, atunci cînd ofiţerii din birourile de inspecţii cereau îndrumări[,] Sepeanu le recomanda «să-şi
bată capul singuri».” Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 60 r.
82
Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, ff. 51 v-52 r.
83
Ibidem, f. 52 r.
84
Ion Iordache, Déclaration, 15/02/1954, vol. 2, f. 279 v; Velian Velian, Déclaration, 3/02/1954, vol. 2,
ff 285-286.

117
bien entendu, sur les prisons: Piteşti, Gherla, Aiud et Jilava, «où il y avait des détenus
contre-révolutionnaires, et spécialement légionnaires»85.
La liaison entre le Service et les bureaux des prisons se réalisait «à travers la
correspondance, les inspections de Sepeanu et la convocation des officiers au
centre»86. De plus, il existait une ligne de commande plus rigoureuse que pendant la
période de Nemeş87.
Ion Bacheş montre les expectations du nouvel chef envers les subordonnés
qu’il avait formé: «Celui-ci – Sepeanu – était intéressé de faire sortir plus de matériel
– mais il n’était pas intéressé par les méthodes appliquées, car acceptait toute
initiative dans ce domaine. Je fais une déduction du fait qu’aucun officier des bureaux
d’inspections n’a pas été sanctionné ; Sepeanu ne les attirait même pas l’attention
d’avoir utilisé une méthode ou une autre. / Sepeanu critiquait ceux qui n’apportaient
pas d’informations»88. À son tour, Iancu Şerban montre la méthode privilégiée de
Sepeanu: «Je connais que la principale méthode utilisée en vue de l’obtention des
informations était la soi-disant action de démasquement»89. À la différence de la
période de Nemeş, la dactylographe du Service constate à son tour: «Les instructions
étaient transmises seulement par Sepeanu – je parle des instructions importantes – et
toujours verbalement»90. Ion Bacheş montre que les officiers du centre étaient tenus
au courant avec le déploiement de l’action par les officiers du territoire: «Sucigan
Gheorghe et Mircea [Mihai] racontaient qu’aux pénitenciers Piteşti et Gherla les
détenus qui allaient déclarer leur activité et l’activité des autres avec lesquels ils
avaient des liaison dans l’action hostile étaient introduits séparément, dans des
chambres de détention, avec 5-6 autres détenus ‘rééduqués’, qui, à travers certains
méthodes, les déterminaient à parler»91. De plus, la conclusion de Maria
Alexandrescu est sans appel: «Tous qui travaillons dès le début au service
d’inspections connaissions les atrocités commises dans les pénitenciers, mais non pas
bien avant d’être interdites. Les cas de mort étaient signalés à Sepeanu, mais je ne sais
pas şi on lui montrait aussi les causes des décès»92. Il est hors de discussion que le

85
„unde erau deţinuţi contrarevoluţionari şi[,] îndeosebi[,] legionari.”Iancu Şerban, Déclaration de
témoin, 10/02/1955, vol. 3, f.60 r.
86
„prin corespondenţă, prin deplasările lui Sepeanu şi prin chemarea ofiţerilor la centru.” Ibidem, f. 59 v.
Voir aussi Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 51 v.
87
Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 51 v.
88
„Acesta – Sepeanu – era interesat să iasă cît mai mult material – nu-l interesau însă metodele
aplicate[,] acceptînd orice iniţiativă în această privinţă. Aceasta o deduc din faptul că niciun ofiţer din
birourile de inspecţii n-a fost sancţionat[,] nici măcar nu i s-a atras atenţia, de către Sepeanu[,] pentru că
ar fi folosit vreo metodă, sau alta. / Sepeanu critica pe cei care nu aduceau informaţii.” Ibidem, ff. 52 r-v.
89
„Ştiu că principala metodă folosită pentru obţinerea informaţiilor era aşa zisa acţiune de demascare”.
Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 60 r.
90
„Instrucţiunile erau date numai de către Sepeanu – vorbesc despre instrucţiunile importante – şi
întotdeauna numai verbal.” Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 66 v.
91
„din povestirile lui Sucigan Gheorghe şi ale lui Mircea [Mihai] ştiu că la penitenciarele Piteşti şi
Gherla, deţinuţii care urmau să declare activitatea lor şi a altora cu care avuseseră legătură în activitatea
duşmănoasă erau introduşi în nişte camere separate[,] la un loc cu 5-6 deţinuţi «reeducaţi»[,] care prin
unele metode îi determina[u] să vorbească.” Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 52
v.
92
„Toţi cei care lucram dela început în serviciul inspecţii cunoşteam atrocităţile ce se săvîrşeau în
penitenciare, dar nu cu mult înainte de a se sista. Cazurile mortale erau anunţate lui Sepeanu, dar nu ştiu

118
chef du SI connaissait les circonstances de la mort des détenus, étant donné qu’il
s’amusait sur ce sujet avec son amie Eva Birtaş: «Sepeanu me disait, lui aussi,
éclatant en rire, que les détenus se battent entre eux et même qu’ils s’entretuent»93.

Nouveaux changements dans la direction de la Securitate des prisons

Coman Stoilescu, le chef de la VIIème Direction (Technique) de la Securitate

(le Service technique indépendant, après la réorganisation de la Securitate du 30 mars
1951) raconte:

Le mois de janvier ou de février [janvier – n. n.] 1951 j’étais convoqué par le

camarade ministre adjoint Pintilie Gheorghe, qui m’a dit qu’il avait l’intention
de sortir Sepeanu de la tête du Service informatif et qu’il faut que je m’insère
dans ce problème – mais avec toute la précaution – [et] que je cherche de
m’orienter dans les problèmes de Sepeanu, et même que j’apprenne quelque
chose de lui. Sepeanu allait être mon subordonné. Après avoir reçu cette tâche
du camarade le Ministre adjoint Pintilie Gh[eorghe]., j’ai invité Sepeanu chez
moi, au M.A.I., et je l’ai informé sur la décision de la direction du M.A.I. Je lui
disais qu’au futur il va collaborer avec moi et qu’il fallait s’adresser à moi
chaque fois qu’il aura des problèmes de service. Toutefois, je lui ai demandé de
me livrer tout le matériel informatif qu’il va collecter des prisons. Sepeanu m’a
dit qu’il va collaborer, mais sur son visage on pouvait observer l’insatisfaction
venue, d’une part, du fait que son grade était plus élevé que le mien, et, d’autre
part, parce qu’il me considérait moins instruit que lui. Par la suite, mes
rapports avec Sepeanu n’étaient pas typiques pour la relation chef -
subordonné. Sepeanu ne donnait pas de rapport d’activité, il me méprisait – ce
qui résulte aussi de la situation qu’il continuait de livrer aux différentes
directions du M.A.I. le matériel informatif collecté, et il me transmettait
seulement le matériel considéré par lui comme sans importance. Sepeanu ne
m’informait pas d’une manière organisée sur les problèmes qui apparaissaient
dans son travail. Il ne me parlait pas des méthodes qu’il utilisait dans
l’obtention du matériel informatif. Suite à mon insistance de travailler d’une
manière disciplinée, il m’a montré ouvertement son mécontentement de se
subordonner. Je relate que, en guise d’ironie, Sepeanu m’a envoyé, par
l’intermédiaire du majeur Cosma, une serviette pleine de notes informatives,
pendant qu’il se trouvait à un match de football. D’ailleurs, ce fait caractérise
le manque de responsabilité de Sepeanu Tudor envers le travail. J’ai rapporté,
d’une manière répétée, au camarade ministre adjoint Pintilie et au camarade
général majeur Nicolschi, sur l’attitude légère de Sepeanu, mais ceux-ci m’ont
critiqué et ils m’ont sollicité de voir aussi les côtés positives de Sepeanu, et non
pas seulement ses défauts. D’ailleurs, je ne connaissais pas les côtés positifs de

dacă i s-a[u] arătat lui Sepeanu cauzele deceselor.” Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin,
8/02/1955, vol. 3, f. 67 r.
93
„Sepeanu îmi spunea şi el[,] rîzînd[,] că în penitenciare se bat deţinuţii între ei şi că chiar se omoară.”
Eva Birtaş, Déclaration de témoin, 11/02/1955, vol. 3, f. 58.

119
 Sepeanu. Conformément à l’ordre, j’ai essayé de m’introduire dans le travail
de Sepeanu, mais j’ai fait cela seulement par l’intermédiaire de Sepeanu lui-
même, et non pas à travers le contrôle effectif des unités qui travaillaient dans
ce problème94.

Il faut reconnaître que Sepeanu avait un humour corrosif. Mişu Dulgheru, le

chef de la Direction enquêtes pénales de la Securitate, confirme la coopération avec le
SI: «Ultérieurement, quand le service d’inspections a été transféré au secteur dirigé
par Stoilescu, nous avions certains rapports de travail avec le service d’inspections.
Parfois, il arrivait que nous ne puissions pas établir, au temps de l’enquête, les actions
d’un certain individu qui, toutefois, semblait suspect. Alors, conformément à la
résolution du camarade Pintilie, ceux-ci [!] étaient envoyés dans des camps de travail
à temps déterminé. Le secteur de Stoilescu allait déployer de l’activité informative – à
travers le service d’inspections [–] en vue de découvrir ce que nous n’avions pas
réussi»95. Les tâches correspondantes et les liaisons entre les structures de la
Securitate avaient existé dès la constitution du SO et, donc, elles ne débutaient pas
alors, comme laisse entendre Dulgheru pour minimiser sa responsabilité. De plus, dès
son début, en 1948, la Securitate avait interné «administrativement», le but de ce type
de détention étant d’aider à rechercher les preuves qui justifiaient l’incarcération des
ennemis réels ou supposés du régime.

94
„În luna ianuarie sau februarie [ianuarie – n. n.] 1951 am fost chemat de tovarăşul ministru adj. Pintilie
Gheorghe, care mi-a spus că intenţionează să-l scoată pe Sepeanu dela conducerea Serviciului informativ
şi că urmează ca eu să intru în această problemă – cu toată prudenţa însă –[,] să caut să mă orientez în
problemele lui Sepeanu[,] şi chiar să învăţ de la el. Sepeanu urma să-mi fie subordonat. După această
sarcină primită dela tov. Ministru adj. Pintilie Gh.[,] l-am invitat pe Sepeanu la mine[,] la M.A.I.[,] şi i-
am făcut cunoscută hotărîrea conducerii M.A.I.-ului. I-am spus că pe viitor va colabora cu mine şi că va
trebui să mi se adreseze ori de câte [!] ori are probleme de serviciu. De asemeni, i-am cerut să-mi predea
pe viitor tot materialul informativ pe care îl culege din penitenciare. Sepeanu mi-a [!] spus că va
colabora, dar pe faţa lui se putea observa nemulţumirea, provenită din faptul că eu eram cu un grad mai
mic decît el, iar pe de altă parte mă considera mai puţin pregătit decît el. Relaţiile dintre mine şi Sepeanu
n-au fost[,] în continuare[,] relaţii dela şef la subordonat. Sepeanu nu dădea rapoarte de activitate, mă
nesocotea[,] fapt rezultat şi din împrejurarea că el continua să predea materialul informativ colectat la
diferite direcţii din M.A.I.[,] şi numai materialul, socotit de el, ca lipsit de importanţă[,] mi-l preda mie.
Sepeanu nu mă informa în mod organizat despre problemele ridicate în munca lui. Nu-mi vorbea despre
metodele pe care le folosea în obţinerea materialului informativ. Sepeanu, la insistenţele mele de a lucra
disciplinat, mi-a arătat făţiş nemulţumirea lui de a mi se subordona. Relatez că, sub formă de ironie,
Sepeanu mi-a trimis o servietă plină cu note informative, prin maiorul Cosma, în timp ce se afla la un
match de foot ball. Dealtfel, această caracterizează lipsa de răspundere faţă de muncă a lui Sepeanu
Tudor. Eu am raportat, în repetate rînduri, tov. ministru adj. Pintilie şi tov. general maior Nicolschi
despre atitudinea uşuratecă a lui Sepeanu, dar aceştia m-au criticat şi m-au îndemnat să văd şi părţile
pozitive ale lui Sepeanu, nu numai lipsurile lui. Dealtfel, eu nu cunoşteam părţile pozitive ale lui
Sepeanu. Eu am încercat să pătrund în munca lui Sepeanu, aşa cum mi se ordonase, dar aceasta numai
prin Sepeanu şi nu prin controlul efectiv al unităţilor care lucrau în această problemă.” Coman Stoilescu,
Déclaration de témoin, 29/03/1955, vol. 3, ff. 25 r-v.
95
„Ulterior, cînd serviciul inspecţii a trecut pe lîngă sectorul pe care îl conducea Stoilescu, atunci am
avut unele raporturi de muncă cu serviciul inspecţii. Se întîmpla uneori, ca să nu putem[,] în timpul
anchetei[,] să stabilim faptele vreunui individ ce părea totuşi suspect. Atunci, acesta[,] conform rezoluţiei
tov. Pintilie, aceştia [!] erau trimişi în lagăre de muncă pe timp determinat. Sectorul condus de Stoilescu
urma să desfăşoare activitatea informativă – prin serviciul inspecţii pentru a descoperi, ceeace noi nu
reuşisem.” Mişu Dulgheru, Déclaration de témoin, 1/04/1955, vol. 3, f. 20 r. Voir aussi Déposition de
témoin, 26/09/1956, vol. 6, f. 401.

120
 Concernant les morts de la période, le lieutenant Mihai Mircea, le chef du BI
à la prison de Piteşti, dit: «Chaque fois que je me suis déplacé à Bucarest à Sepeanu
Teodor [Tudor], je lui ai rapporté verbalement qu’à cause de la raclée au pénitencier
Piteşti ont décédé des détenus; et il me répondait désintéressé [: ‘] au diable, laisse-les
mourir [!] et d’autres phrases du même genre.»96. Les phrases du même genre étaient:
«Eh, et alors, s’ils sont morts, quoi [?]. Les morts avec les morts, les vifs avec les vifs
[!]»97 et: «S’il meurt, ça ne me concerne pas»98. La dernière fois que Mircea a
rapporté sur la mort d’un détenu de sa prison était en mars 195199, quand Sepeanu
avait transmis le commandement du Service au majeur Alexandru Roşianu. À cette
occasion, Mircea «a tenu à Roşianu un exposé sur la technique, l’état d’esprit et les
résultats obtenus sur cette voie»100.
Gheorghe Pintilie, le chef de la Securitate, avait dit à Stoilescu qu’il va
remplacer Sepeanu avec Roşianu, mais le fait ne se passait qu’après environ un mois
et demi, en février 1951101. Sepeanu a remis à Roşianu le commandement du Service
dans un délai de 7-9 jours102 et, en même temps: «je lui présentais les gens de
l’appareil, tout en faisant leurs caractérisations, et je lui ai expliqué la technique
utilisée alors. Puis, je lui ai expliqué les problèmes qui existaient dans les
pénitenciers»103.
Ion Bacheş confirme la nouvelle organisation et la nouvelle ligne de
commande: «La liaison supérieure [du Service] était la VIIème direction [à partir du 30
mars 1951 le Service technique indépendant] par l’intermédiaire du colonel [Coman]
Stoilescu»104. Par conséquent, la structure de la Securitate des prisons et des camps a
été réorganisée en tant que Service de ladite structure. En vue de consolider le
Service, Roşianu a employé d’autres officiers, et leurs taches ont été établies plus
précis qu’avant105. Le nouvel chef relate: «Après la prise du commandement, au cours
du déploiement de mon activité j’ai eu l’occasion de constater que Sepeanu avait
introduit des méthodes de collecte de l’information qui étaient en contradiction avec

96
„Am raportat verbal[,] ori de câte ori am venit la Bucureşti[,] lui Sepeanu Teodor [Tudor], cum că în
penitenciarul Piteşti au decedat deţinuţi din cauza bătăi[i,] la care el îmi răspundea foarte dezinteresat[:]
lasă[-]i dracului să moară[!] şi alte fraze de acest gen.” Mihai Mircea, Procès-verbal d’interrogatoire,
9/07/1953, vol.2, ff.63 v-64 r. Voir aussi Interrogatoire, 4/02/1955, vol.3, f.76 r.
97
„Ei[,] şi ce dacă au murit[?]. Morţii cu morţii, vii cu vii[!]” Idem, Interrogatoire, 4/02/1955, vol. 3, f.
76 r.
98
„Dacă moare, moare, mi se rupe în paişpe.” Idem, Déclaration, 5/02/1954, vol. 2, f. 70.
99
Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 53 v.
100
„i-a făcut lui Roşianu un expozeu asupra tehnicii, stării de spirit şi [a] rezultatelor obţinute în acest
fel.” Tudor Sepeanu, Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 46 r. Voir aussi Mihai Mircea, Déclaration,
5/02/1954, vol. 2, f. 72.
101
Alexandru Roşianu, Déclaration, 11/02/1954,vol.2,f.165; Coman Stoilescu, Déclaration de témoin,
29/03/1955, vol.3, ff.25 v-26 r.
102
Alexandru Roşianu, Interrogatoire, 1/04/1955, vol. 3, f. 11 r. Sepeanu dit que la rémission a duré
environ 3-4 semaines, ce qui est moins crédible, étant donné que ses chefs désiraient le destituer plus
vite.
103
„I-am prezentat oamenii din aparat, făcîndu-le caracterizările respective, i-am explicat tehnica
întrebuinţată pînă atunci. Apoi i-am explicat problemele existente în penitenciare.” Tudor Sepeanu,
Interrogatoire, 10/03/1955, vol. 3, f. 45 v. Voir aussi Coman Stoilescu, Déclaration de témoin,
29/03/1955, vol. 3, f. 26 r.
104
„Legătura superioară era direcţia 7 prin Col. [Coman] Stoilescu.” Ion Bacheş, Déclaration de témoin,
12/02/1955, vol. 3, f. 54 r.
105
Ibidem.

121
les principes du travail de contre informations élaborés par le M.A.I. et avec les lois
du R.P.R., et ceux-ci consistaient dans: / l’incitation d’uns des détenus contre-
révolutionnaires contre les autres[;] / b) l’absence des mesures contre les abus
commises à l’occasion de ces incitations; / c) l’explication de ces méthodes aux
pénitenciers où elles n’étaient pas utilisées; / d) le déficit d’instruction des officiers et
le manque de l’assistance pour qu’ils éliminent ces méthodes et, donc, le manque de
leur formation en ce sens. (...) On utilisait la méthode de soi-disant éclaircissement de
certains légionnaires concernant leur point de vue erroné, et ceux-ci reconnaissaient
formellement qu’ils se situaient sur une position erronée. Comme preuve de leur
‘pénitence’, ils essaient d’éclaircir aussi les autres légionnaires, d’ailleurs à travers
des méthodes spécifiquement fascistes: la raclée – raclée appliquée au but de faire
sortir d’eux des informations»106. Toutes les déclarations/«démasquements» qui se
trouvaient en Centrale ont été livrées par Iancu Şerban au secrétariat de la VIIème
Direction de la Securitate, au lieutenant Grecu107.
Les assertions de Roşianu sont tributaires à la ligne politique de la Securitate.
En fait, Sepeanu avait été un officier efficace, très exigent envers ses subordonnés,
qui, une fois avoir reçu les ordres, avaient une marge d’initiative assez large, autant
dans le choix des solutions, que dans la sélection des méthodes d’opérations. L’ancien
chef du SI fait donc une évaluation correcte, quand il soutient: «En ce qui concerne
l’auto-démasquement, j’ai reçu beaucoup d’informations et, à mon avis, la majorité
de bonne qualité»108. À la différence de Sepeanu, qui faisait partie d’une autre
génération et qui avait un style de travail en quelque sorte «bourgeois», Roşianu, un
jeune officier âgé d’une trentaine d’années, sera un typique fonctionnaire d’appareil.
Suite à la prise du commandement, Roşianu a fait plusieurs inspections en
territoire, suite desquelles il s’est déclaré mécontent. Puis, il a convoqué une séance
professionnelle avec tous les officiers des bureaux d’inspections, pendant laquelle on
expliquait la manière de recrutement des indicateurs et l’évidence des matériaux
informatives109. À cette séance ont participé le général Vladimir Mazuru, l’adjoint du
chef de la Securitate, le lieutenant-colonel Coman Stoilescu et lui-même110. Toutefois,
Roşianu a continué le modèle de relations avec l’administration des prisons imposées
par son prédécesseur111.

106
„După preluarea muncii[,] în cursul desfăşurării activităţii mele am putut să-mi dau seama că Sepeanu
introdusese metode de culegere a informaţiilor care erau în contradicţie cu principiile muncii de contra
informaţia elaborate de M.A.I. şi cu legile R.P.R. aceste metode constau în: / a) aţîţarea deţinuţilor
contrarevoluţionari[,] unii împotriva altora[;] / b) neluarea de măsuri împotriva abuzurilor comise cu
ocazia manifestărilor rezultate de aţîţări; / c) popularizarea unor astfel de metode şi la penitenciarele
unde nici nu avusese[ră] loc; / d) needucarea ofiţerilor şi nesprijinirea lor în vederea lichidării unor astfel
de metode[,] şi deci formarea lor în acest sens. (...) Se folosea metoda[:] aşa zisa lamurire a unor
legionari în ceeace priveşte punctul lor de vedere politic greşit, care în mod formal recunoşteau că s-au
situat pe poziţie greşită. Drept dovadă a «pocăinţei» lor[,] aceştia căutau să-i lămurească şi pe ceilalţi
legionari, dealtfel prin metode specific fasciste: bătaia – bătaie dată cu scopul de a se scoate dela ei
informaţii.” Alexandru Roşianu, Interrogatoire, 1/04/1955, vol. 3, ff. 15 r-v.
107
Ion Bacheş, Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 54 r.
108
„În legătură cu autodemascarea, am primit foarte multe informaţii[,] şi după părerea mea de bună
calitate[,] aproape majoritate[a].” Tudor Sepeanu, Interrogatoire d’inculpé, 25/09/1956, vol. 6, f. 357 v.
109
Alexandru Roşianu, Déclaration, 11/02/1954, vol. 2, f. 167.
110
Ibidem.
111
Alexandru Dumitrescu Procès-verbal d’interrogatoire, 21-28/01/1954, vol. 10, ff. 188 v-189 r. Pour
des exemples, voir ibidem, ff. 189 r-190 r.

122
 Avec la nomination du nouvel chef, le style de travail changeait aussi, car,
après la relation d’Iancu Şerban, il «soutenait effectivement le travail, donnait des
conseils, aidait les cadres à croître en touts sens»112. Mais le subordonné de Roşianu
ne dit rien sur les raclées et les tortures passées en démasquements. La liaison avec
les unités du territoire était faite «d’une manière plus active, et aux méthodes de la
période de Sepeanu s’ajoutait le maintien d’une correspondance régulée. Egalement,
les officiers du service d’inspections ont commencé à se déplacer en territoire»113. La
consolidation de l’organisation du Service et aussi la continuation des
démasquements à travers les raclées et les tortures, sont confirmées aussi par la
dactylographe de l’institution: «Dès que Roşianu était venu, le collectif du centre se
consolida par le transfert de certains éléments instruits qui ont complété l’actif
existent. On constituait [d’autres] bureaux des pénitenciers. Egalement, on envoyait
en pénitenciers d’autres officiers qui renforcent le travail des bureaux d’inspections.
(...)/Roşianu a renforcé les collectives du centre et des pénitenciers, mais je n’ai pas la
connaissance d’un éventuel changement des méthodes utilisées. Au temps de Roşianu
on discutait aussi de l’action de ‘démasquement’, et les informations continuaient
d’arriver – des déclarations des détenus, mais en quantité moins grande. Je ne sais pas
şi Roşianu a donné un ordre en vue de la cessation de la raclée en pénitenciers. En
pénitenciers on continuait d’utiliser des méthodes violentes en vue de faire sortir des
informations»114.
Ce qui réconfortait les subordonnés, indisposait les supérieurs. Ainsi,
Stoilescu fait une caractérisation contraire au nouvel chef: «je mentionne que pendant
la période que Roşianu Alexandru a dirigé le service d’inspections, le sens de la
responsabilité lui manquait; il travaillait au hasard, sans avoir le moindre amour de
travail. Roşianu manifestait en permanence et ouvertement son mécontentement
envers sa nomination dans une fonction qu’il considérait bien au-dessus de ses
capacités. Souvent, il me disait que je vais répondre de l’avoir maintenu dans une
fonction qui manque d’importance, étant donné qu’il aurait pu donner un apport
supérieur dans un autre type de travail. Roşianu était ivrogne, et [parfois] il venait
soûl dans mon bureau. Je l’ai surpris dans son bureau avec la bouteille de vin ou de la
bière. Dans son travail, il était très commode et superficiel. Il n’était pas combatif
envers les lacunes manifestées par ses subordonnés»115. Il était évident que le Service
112
„sprijinea efectiv munca, dădea îndrumări, ajuta cadrele să crească din toate punctele de vedere”.
Iancu Şerban, Déclaration de témoin, 10/02/1955, vol. 3, f. 60 v.
113
„mai activ, la metodele din timpul lui Sepeanu adăugându-se şi ţinerea unei corespondenţe regulate.
De asemeni, ofiţerii din serviciul inspecţii au început să facă deplasări în teritoriu.” Ion Bacheş,
Déclaration de témoin, 12/02/1955, vol. 3, f. 54 r.
114
„Odată cu venirea lui Roşianu[,] Colectivul de la centru s-a întărit prin aducerea unor noi elemente
instruite care să complecteze activul existent. S-au înfiinţat birouri pe penitenciare. Deasemeni, în
penitenciare au mai fost trimişi ofiţeri care să întărească munca birourilor de inspecţii. (...) / Roşianu a
întărit colectivele dela centru şi dela penitenciare[,] nu ştiu însă că acesta ar fi schimbat metodele ce se
foloseau. Şi în timpul lui Roşianu se discuta despre acţiunea de «demascare» şi soseau informaţiuni –
declaraţii dela deţinuţi[,] în cantitate ceva mai mică. Nu ştiu ca Roşianu să fi dat vreun ordin în vederea
sistării bătăii în penitenciare. În penitenciare continua[u] să se folosească metode violente pentru
scoaterea de informaţii.” Maria Alexandrescu, Déclaration de témoin, 8/02/1955, vol. 3, f. 67 v.
115
„menţionez că Roşianu Alexandru[,] cînd a condus serviciul inspecţii s-a arătat lipsit de simţul
răspunderi[i], muncind întîmplător, fără niciun pic de dragoste de muncă. Roşianu [îşi] manifesta
permanent şi făţiş nemulţumirea faţă de numirea sa într-o funcţie pe care o considera cu mult sub
posibilităţile lui. Adeseori spunea că o să răspund că îl ţin într-o muncă neimportantă, că el ar putea să

123
d’inspections n’était pas la meilleure structure de la Securitate pour faire de la
carrière. Car, au lieu d’avancer dans l’hiérarchie, à la suite des oscillations de la ligne
politique, on pouvait se retrouver de l’autre cote du miroir.

Conclusions

L’apparition de la structure de la police politique dans les prisons

communistes roumaines était liée, au début de 1949, à l’objectif du régime qui visait
la vérification et la formation de ses cadres. Peu après, vers la fin de 1949, cet objectif
est devenu second, face à une nouvelle charge envisagée par la direction du Parti
communiste à la Securitate : la rééducation des détenus politiques, bref : la
conversion idéologique de ses ennemis réels ou supposés. L’institution avait donc des
buts pédagogiques, mais, à la différence des institutions civiles, elle employait des
techniques de torture physiques et psychique pour annihiler ses opposants.
La période en discussion (1949-1953) correspond à un développement
maximum de son activité liée, bien entendu, de la rééducation «de type Piteşti». En
dépit de tous les changements de personnel et de charges de la Securitate des prisons
et des camps, les objectives générales du régime communiste envers la population
carcérale restent si immobiles que son idéologie : la terreur, le travail forcé et la
rééducation116.

aducă un aport superior într-o altă muncă. Roşianu era beţiv şi a venit şi la mine la birou beat. Eu l-am
găsit la birou cu bateria de vin sau cu bere. În muncă era foarte comod şi superficial. Nu era combativ
faţă de lipsurile manifestate de subalterni.” Coman Stoliescu, Déclaration de témoin, 29/03/1955, vol. 3,
f. 29.
116
Pour cette thèse voir Mircea Stănescu, Organismele politice româneşti (1948-1965). Documente
privind instituţiile şi practicile [Organismes politiques roumaines (1948-1965). Documents concernant
les institutions et les pratiques], Editions Vremea, Bucarest, 2003.

124
 APOCALIPSA DUPĂ PITEŞTI

Mihai BURACU,
fost deţinut politic, trecut prin reeducări

D e la „liturghiile satanice” oficiate la închisoarea din Piteşti, în Camera 4

Spital, de către Eugen Ţurcanu în Săptămâna Patimilor din luna aprilie
1951 şi până la „liturghiile negre” din piesa Evangheliştii de Alina
Mungiu Pippidi, publicată în 1992 şi jucată la Ateneul Tătăraşi din Iaşi în decembrie
2005 au trecut 54 de ani. E mult? E puţin? Nu am capacitatea de a măsura
incomensurabilul dintre cele două tragedii puse în scenă cu o furie şi cu o ură aproape
de neînţeles împotriva tâlcului celor de-a pururi Sfinte Evanghelii, menite să ne
izbăvească de păcat. La numai câţiva ani după contrarevoluţia din decembrie 1989 am
început să simt cum sămânţa aruncată de torţionarii lui Ţurcanu încolţeşte în Piteştiul
din noi, celor ce ne amăgim cu iluzia că ne aflăm într-o lume liberă şi democrată.
Reiau acum aceste sentimente exprimate în scris cu mult timp în urmă şi scoase
după multe străduinţe, la lumina tiparului.
„Tragedia de la Piteşti m-a însoţit de-a lungul întregii mele existenţe şi nu
puţine şi din cale afară de dureroase au fost suferinţele îndurate în acel sinistru
laborator al ororii fără seamăn. Miresmele descompunerilor morale îmi stăruie încă în
nări. Chiar dacă unele întâmplări au avut asupră-mi urmări dureroase, ele au fost
totuşi mai blânde decât ale multor altora, căţărători şi după acea vreme îndelungată pe
culmile deznădăjduirii. A fost şi este un Piteşti după Piteşti. Sămânţa răului a fost
aruncată pretutindeni şi maladia urii proliferează, face victime şi în afara zidurilor şi
gardurilor de sârmă ghimpată, nu numai în interiorul lor. Prezenţa ei declanşează stări
oribile, insuportabile şi puţini îi ştiu numele şi o pot diagnostica. Fără să ne dăm
seama, maladia a fost transmisă semenilor şi reperele, ce-i evidenţiază prezenţa şi
dincolo de adâncurile infernului, sunt pretutindeni: denunţul de toate zilele, înarmarea
hoardelor de mineri conduşi de torţionari de profesie, alterarea spiritului religios,
adularea puterii (cu cât mai mârşavă, cu atât mai adulată), manipularea mulţimilor
prin foame, frig şi frică. Regula de trei suplicii, simplă în esenţa ei, a fost deosebit de
eficientă în toate locurile de detenţie dar şi în regimul de pretinsă libertate şi a constat
atunci, dar şi acum în instituirea celor trei „F”: foame, frigul şi frica. Foamea şi frigul
sunt astăzi mai cumplite pentru largi categorii sociale. Pe aproape îşi arată colţii şi
teama zilei de mâine, a desfiinţării locurilor de muncă, a bolilor ce nu mai pot fi
tratate, pierderea identităţii de neam şi de conştiinţă, exodul elitei intelectuale, viaţa
planetară ameninţată de deciziile unui consorţiu diabolic, stăpân absolut pe toate
pârghiile puterii: economie, finanţe, mass-media, forţa militară, etc. Terorismul de
stat. În fiecare zi creşte indicele abjecţiei umane de la violuri şi tâlhării, la crime şi
jafuri la drumul mare, comise de indivizi, dar şi de partide şi instituţii pretins
democrate. Voma născută din ură şi frică, din foamea agonică, din crepusculul fiinţei

125
umane continuă să ne însoţească. De câte ori iau în mână o bucată de săpun de rufe
văd pe ea inscripţionată suferinţa omenească ajunsă la apogeu. Dacă Ponţiu Pillat s-ar
fi spălat pe mâini cu săpun de Piteşti, apa folosită atunci s-ar fi prefăcut în sânge sau
puroi.
Pietroiul reeducării mi-a fost legat de gât şi m-a tras de multe ori în adâncuri, în
temniţă, dar şi în afara ei. Am încercat să rup leucoplastul de la gură, de pe degete şi
de pe suflet. Scriu pentru a-mi exprima vrerea de a mă desprinde din braţele
diavolului ce sălăşluieşte în mine. Lupta cu sinele este o componentă definitorie a
luptei ce o purtăm fiecare dintre noi în planul desăvârşirii spirituale. Mântuitoare va fi
în cele din urmă credinţa în cel de Sus şi credinţa în forţele iubirii, dacă ele mai există
totuşi undeva, în unităţi perceptibile de ultrasofisticatele instrumente de investigaţie a
eului.” (1)
Vidată de credinţă, Alina Mungiu Pippidi, şi-a pus amprenta jegoasă pe Sfintele
Scripturi transcrise în graiul mai înainte făuritorilor de frumuseţi: Dosoftei şi
Eminescu.
Puţine şi sărace în cuvinte sunt mărturisirile celor ce au reuşit să evadeze din
Imperiul Răului Absolut şi de aceea mă simt nevoit să-i recunosc Alinei Mungiu
meritul de a fi pus în luminile rampei, după numai cinci decenii, răul comis în bolgiile
acestui infern. Nu mai aveam dreptul să ridicăm întru apărare scutul ignoranţei.
Salvarea sufletului nu poate veni decât din adâncurile lui, cu condiţia de a-i cunoaşte
culmile şi prăpăstiile. Un mare cărturar în ale cugetului şi ale sufletului, supravieţuitor
al iadului concentraţionar, acorda regimului comunist calitatea deosebită de a fi
umplut cerul cu sfinţi. Cu dorinţa de a fi mai bine înţeles, „ judecătorul de acum „ se
întoarce la „interpretul” de atunci, care şi-a aşternut pe săpunul neuitării chinurile
îndurate în cea mai sinistră dintre lumi.
„Zdrenţele atârnă pe noi. Presimţirea morţii ne îmbracă în linţoliu festiv.
Simţurile ne sunt aţâţate de parfumul crimei. Un parfum rece, pătrunzător, cu puterea
unui drob devastator.
Se fac pregătiri pentru săvârşirea unor ritualuri satanice. Se împart rolurile şi
sunt fericit că am fost ales pentru a fi asinul din Duminica Floriilor, purtător al celui
jertfit pe cruce. Nici nu se putea o pedeapsă mai uşoară. Sunt fericit, pentru prima
oară fericit după cele două luni de la Piteşti şi după cei doi ani de temniţă. Voi purta
pe şale trupul celui care va fi răstignit vineri. Este fericirea supremă de a nu fi decât o
simplă maşină purtătoare de Rege al iudeilor, hărăzit crucii şi supliciilor ei. Domnul
este cu mine. Binecuvântat fie numele Lui.
Am fost sortit să fiu asinul, pe care în Duminica Floriilor din 1951, Isus
Piteşteanul a intrat călare în Ierusalimul din Camera 4 Spital. Am luat astfel parte, în
patru labe, la un dezmăţ şi o orgie scârbavnică, la o liturghie neagră în care şobolanii
au chiţăit osanale în cinstea mai marelui lor, proslăvindu-i pofta de sânge şi de suflete
tinere, nevinovate. Nu mai ştiu dacă, îngenuncheat pentru a fi asinul Domnului, am
sărutat falusul de săpun de la gâtul sacerdotului dement, dar ştiu că am şters cu
palmele şi genunchii balele scuipate pe chipul şi înaintea celui pregătit pentru jertfă.
N-au lipsit nici spinii aduşi de gardieni, nici bâtele care au înlocuit ramurile înverzite
de salcie şi n-a lipsit nici judecata lui Ponţiu Pillat, care l-a osândit la răstignirea în
batjocură pe hârdăul cu excremente. Şi toate acestea pe fondul înjurăturilor şi
cântecelor obscene. Cu scârbă mare s-a urlat „Să se răstignească!” fiecare ne-am dorit

126
însă propria răstignire, intrarea în nefiinţă cu orice preţ, chiar acela, suprem, de
pierdere a mântuirii sufletului.
Am trecut, iată, şi pe la Judecata de Apoi, a comunismului, căci „judecată” a
fost, prin sentinţe de o cruzime fără limite, şi „de apoi” a fost pentru mulţi dintre cei
care şi-au înfruntat cu curajul tinereţii duşmanii, punându-şi în talerele orbului
judecător propria viaţă. Nu ştim unde suntem noi pe această scară a înălţării la
Domnul sau a prăbuşirii în iad, noi cei trecuţi atunci prin cumpăna celor mai
neînduplecate cazne. Căci morţi am fost şi am murit şi mai mult, osândiţi am fost şi
ne-am aruncat în braţele osândei veşnice, fără nici o putinţă, fără nici o aşchie de
speranţă că vom putea redeveni oameni în lumea aceasta şi mântuiţi în cea viitoare.
Ne-au copleşit avalanşele de ghionturi şi lovituri. Nu ne-am lăsat nici gura de nădejde
că vom ieşi totuşi la un liman, chiar dacă acela ar fi al unui întuneric orb din cale
afară. Urâciunea nu are chip şi nu poate depune mărturie prin neasemuirea cu ceea ce
am fost sau ar trebui să fim. Uite-mă gol de credinţă şi nu e nimeni să mă vadă şi să-
mi zugrăvească nefiinţa. Trecem urâţi printr-o lume aparent frumoasă. Frumoasă prin
părinţii care ne-au dat viaţă, prin albastrul cerului şi verdele naturii, prin
multicolorismul sentimentelor. Port în puţinul sânge ce mi-a mai rămas vina de a fi
venit pe lume şi plătesc amarnic visurile şi idealurile aruncate în haznaua păcatelor
nesăvârşite şi poate tocmai de aceea atât de scârbavnice şi puturoase.
Putrezesc, mă putregăiesc în zdrenţele şi neputinţele mele. După ce pălmuitorii
şi pumnarii ne-au lăsat obosiţi de atâta trudă, rămân lat întins pe pardoseala pe care
tocmai am frecat-o cu sârguinţă totală. Sunt târât lângă tinetă şi mă leapădă ca pe o
zdreanţă. De-aş crăpa odată ! îmi pipăi trupul din care musteşte sângele. Îmi ling
rănile trupului, dar şi ale sufletului. Am multe de lins, dar timpul nu mă zoreşte.
Linsul rănilor a devenit un ritual. Face parte din liturghia neagră a fiecărei zile. Îmi
dau seama că afară este primăvară, e vreme frumoasă şi pe fereastră intră razele
binefăcătoare ale soarelui. Pătrund în bezna iadului ce-l îndurăm, trimise parcă anume
să ne sporească chinurile.
Sunt tânăr şi nu s-a scurs încă tot viul din mine. Auzul mi-a rămas cel mai
ascuţit simţ. Aud gemetele celui aflat acum pe patul supliciilor. Îmi dau din nou
seama că e mai cumplit să priveşti caznele celui de alături, decât să-ţi înduri propriile
cazne. Prin zidul de gemete şi urletele torţionarilor pătrund de afară prin fereastra larg
deschisă, strigătele vesele ale unor copii care se joacă pe un tăpşan din apropierea
închisorii. În raiul de afară răsună deodată o voce de copil, glasul unei fetiţe:
„Mihai!....Mihai!...”pe neaşteptate se deschid porţile unei alte lumi şi vin către mine
rugăciunile copilăriei şi imnurile dragostei neîmplinite.
Trece prin hoitul meu încă viu, venind de nu ştiu unde, o voce nemaiauzită,
înfiorată, mângâietoare, dictându-mi versurile unei poezii, spusă de la început şi până
la sfârşit fără nici-o ezitare, o poezie pe care nu am gândit-o, dar care s-a revărsat ca
un balsam dumnezeiesc:
„ –Cine mă strigă: Mihai!..şi îmi bate
la porţile inimii mari şi-ntristate;
de-mi farmec auzul cu strigătul ei?
- Sunt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei,…” ( 2 )
De pe scena Ateneului din Iaşi lipsesc bătăile bestiale. Poate că nu este încă
locul potrivit pentru ele sau, poate că instrumentele torturii se află deja pregătite şi
pitite în culisele monstruosului spectacol la care asistăm ca simpli plătitori de bilete.

127
Deocamdată! Incompatibilitatea dintre rolul interpretat atunci, în 1951, şi calitatea de
spectator ce mi-o asum acum, după 54 de ani, fac nespus de anevoioasă găsirea
dramului de obiectivitate extrem de necesar în emiterea unor judecăţi de valoare.
Identice în esenţa lor, cele două orgii se dovedesc a fi diferite prin mijloacele folosite
la punerea în scenă. Atunci, Nicolski, regizorul primului spectacol a stat, nu în spatele
cortinei, ci mult deasupra scenei. În comparaţie cu el, Benot Vitse este un amărât de
regizoraş, nevolnic şi lipsit de satârul puterii absolute. În artă, ca şi în politică, numai
puterea dă dimensiunea grandiosului la care tânjim cu deasupra de măsură. De fapt,
ce se consumă la Iaşi, sub zodia scandalului, nu este decât un tablou oarecare, într-o
piesă jucată de mii de acte pe scena imensă a lumii. B Vitse se gudură la picioarele
globalismului pentru a obţine mijloacele necesare puterii în scena intens mediatizată a
răului ce ne sfâşie măruntaiele vieţii de zi cu zi. Starea de vieţaş nu ne dă decât
dreptul de a fi mimii , simplii figuranţi sau spectatori anonimi în faţa ecranelor frumos
colorate şi urât mirositoare. Oricât s-ar strădui laureata premiului UNITER nu va
putea să întreacă capodopera lui E. Ţurcanu. Nu-i doresc lucrul acesta, aşa cum nu îi
doresc nici să aibă sfârşitul diabolicului precursor.
Am supravieţuit reeducării şi scriu aceste rânduri, deoarece am fost un personaj
al „Evangheliilor„ de la Piteşti, din primăvara anului 1951, şi de aici îmi revine
obligaţia morală de a protesta faţă de josnica încercare de la Iaşi de a macula ce a mai
rămas în noi curat şi bun şase decenii de comunism şi aproape trei secole de ateism
ştiinţific.
Pe Golgota mileniului pe care trăim Alina Mungiu Pippidi a ales să stea în
stânga Fiului lui Dumnezeu şi El , în marea lui bunătate ar putea să o ierte pentru
blasfemia comisă cu nesăbuinţă şi nejustificată trufie.
Domnul să o aibă în pază, aşa cum tot în paza Sa să-l aibă şi pe
mărturisitorul celor de mai sus.

Referinţe bibliografice

1. Mihai Buracu – Tăbliţele de săpun de la Itşet-Ip, Ed. MJM Craiova 2003, p. 70-73
2. idem, p. 51-53

128
 REEDUCĂRILE DE LA ÎNCHISORILE PITEŞTI ŞI
GHERLA, IZVOR DE INSPIRAŢIE ŞI PRELUDIU
PENTRU REEDUCAREA DE LA AIUD
Gheorghe ANDREICA,
Constanţa, Romania,
fost deţinut politic trecut prin reeducări
„Asupra reeducării de la Aiud sunt puţine mărturii.
Două sunt cuprinzătoare analizând fenomenul de la
un capăt la celălalt. Prima mărturie aparţine lui Ion
Cârja publicată în lucrarea „Întoarcerea din infern”,
1972 şi a doua a lui Demostene Andronescu publicată
în 26 seriale în revista „Puncte Cardinale”
Restul mărturiilor pe care le-am consultat sunt
episoade mai lungi sau mai scurte a celor care au
suportat teroarea reeducării şi au rezistat până la
capăt.
În prezenta expunere voi cita mai mult episoade
din lucrarea „Întoarcere din infern” vol II, crimă
împotriva demnităţii omului, autor Ion Cârja Editura
„Acţiunea românească” New York 1972...

E ste mărturia cea mai apropiată fenomenului reeducării de la Aiud.

Reeducările comuniste înfăptuite într-o singură ţară din infernul
comunist – respectiv – în România, e opera N.K.V.D.-ului rusesc,
plănuită încă înainte de terminarea celui de-al doilea război mondial.
Serviciul secret bolşevic era bine informat asupra Mişcării Legionare din
România. Cunoştea prea bine caracterul naţionalist – care în concepţia lor bolşevică –
era asimilat cu nazismul german şi fascismul italian, în plus, faţă de cele două
mişcări, legiunea avea un puternic caracter creştin.

***

Generalul Ion Antonescu, în ura lui pornită împotriva legionarilor, după

începerea războiului, a trimis pe front mii de tineri legionari însoţiţi de ordine secrete
de a fi folosiţi la cele mai periculoase operaţiuni din linia întâi a frontului iar pentru
unii, special vizaţi, să fie împuşcaţi pe la spate.
Contraofensiva sovietică, mult mai bine pregătită material şi moral, a dat
peste cap frontul de răsărit.

129
 În graba retragerii sau capitulării unităţilor româneşti, n-au avut timp să
distrugă arhivele, care, au căzut în mâinile armatelor bolşevice. De aici şi marea
uimire a specialiştilor N.K.V.D.:
Cum e posibil ca cei mai mari duşmani ai comunismului să fie exterminaţi de
camarazii lor din armata română?!... Faptul – înseamnă că în această mişcare există
o forţă în plus de care tuturor formaţiunilor politice le era teamă… Erau virtuţile ce
combăteau corupţia în care aproape toţi politicienii se îmbăiau fără să vadă
pericolele ce ameninţau ţara din cele patru puncte cardinale.
…
Serviciile secrete bolşevice au studiat cu mare atenţie problemele Mişcării
Legionare încă înainte de terminarea războiului…
Iată şi dovada pe care o aduce Eugen Cristescu, şeful serviciului secret român
care a căzut în mâinile comuniştilor odată cu mareşalul Antonescu, stăpânul său.
Prezint discuţia lui Eugen Cristescu cu legionarul Gabriel Bălănescu în
arestul ministerului de interne.
Citez:“Să- văd astăzi ce pot!... Astăzi şi mâine vom vedea. Pentru că în fond,
mişcarea (legionară n.n.) este singura speranţă.
Ai văzut ce s-a întâmplat în 1945 şi 1946… Liberalii inexistenţi, ţărăniştii nu
erau în stare să facă o adunare publică. Îi hăituiau o mână de derbedei plătiţi. Şi
liberalii şi ţărăniştii aveau mase electorale lipsite de spiritul de luptă. Rezistenţa se
bazează astăzi pe ceea ce este nativ, sănătos în poporul nostru.
Am uitat să-ţi spun că un mare număr din “şedinţele” la care am fost
anchetat la Moscova, au fost dedicate Mişcării Legionare. Ore întregi am fost
interogat despre metodele legionare de educaţie şi de luptă.
Unul din anchetatori a fost tot generalul Virogradov.
În timp ce despre corpul diplomatic eram anchetat în prezenţa a doi sau trei
asistenţi, desigur din N.K.V.D. sau armată, cele despre Mişcare erau onorate de
150-200, în săli mai spaţioase, uneori chiar mai mulţi “specialişti”, toţi îmbrăcaţi în
civil.
(citat din lucrarea “Din Împărăţia morţii”, autor Gabriel Bălănescu,
editura “Gordian”, Timişoara 1994, pag.63)
…
Din cele arătate mai sus rezultă masivul interes al N.K.V.D.-ului sovietic în
distrugerea Mişcării Legionare.
Puteau uşor să o distrugă exterminând pe toţi legionarii cum au procedat cu
ofiţerii şi subofiţerii polonezi la Catyn.
O astfel de exterminare nu este recomandabilă, fapta poate fi descoperită
ulterior şi efectul scontat să se realizeze invers faţă de cum a fost plănuit.
Diabolicele minţi bolşevice au născocit distrugerea din interior prin însăşi
membrii de frunte ai Mişcării Legionare. Metoda: spălarea crierului prin tortură
neîntreruptă efectuată la început de specialişti satanizaţi şi pe măsură ce ţările se
prăbuşeau avalanşa iadului cuprindea tot ce-i ieşea în cale. Operaţiunea era uşor de
înfăptuit între pereţii închisorii unde nimeni nu putea să bănuiască ce se întâmplă.
Tineretul universitar, veriga ce leagă trecutul de viitor, a fost sfărâmată.
Urgia comunistă şi-a îndreptat potopul împotriva întregului tineret
universitar român, fie el legionar sau nelegionar, care a cârtit împotriva
regimului comunist. Mişeii cunoşteau prea bine solidaritatea ce există între tineretul

130
studios, indiferent de concepţia politică. Aşa se explică modul în care s-a acţionat
împotriva acestei categorii de tineri, însă, sfârşitul acţiunii, respectiv când s-a tras
linie şi s-a pus punctual pe “i”, a dezvăluit limpede întregul plan diavolesc.
Cei 22 de studenţi care –chipurile- au fost unicii terorişti făceau parte până la
ultimul din Mişcarea Legionară. Acţionau sub comanda lui Eugen Ţurcanu pe care
conducerea comunistă l-a garnisit cu titlul de “comandant legionar” care execută
ordinele lui Horia Sima şi a CIA-ului american. (în realitate era agent N.K.V.D.
special instruit).
Atât de răsuflată a fost concluzia organizatorilor acestei grozăvii, încât s-a
simţit acut nevoia să amestece în aceste făcături şi unele cadre comuniste de execuţie,
cu grade mici, cu grijă ocolindu-i pe marii vinovaţi, toţi agenţi ai N.K.V.D.-ului
sovietic, de origine etnică evrei bolşevizaţi.

***

După ce şira spinării acestei “fiinţe” care era Mişcarea Legionară”

fusese zdrobită, s-a trecut la zdrobirea capului acestui organism capabil să
oprească, ba chiar să zădărnicească ofensiva… propagării comunismului.
La închisoarea Aiud se găseau încarcerate vârfurile Mişcării Legionare, care
au supravieţuit multelor dezastre şi prigoane prin care trecuseră încă de la înfiinţarea
ei, precum şi legionari cu condamnări mari, cam de la 6 ani în sus, majoritatea fiind
de la 10 ani, la muncă silnică pe viaţă.

***

Anul 1958

Bolşevismul se găsea în posesia multor experienţe, printre care ultima era

revolta de la Budapesta, din toamna anului 1956.
Evenimentele din Ungaria au dovedit că întreaga potlogărie comunistă poate
fi dată peste cap dacă strânsoarea lanţurilor cu care sunt încătuşate popoarele, se
slăbeşte puţin.
Prin excepţie faţă de celelalte naţiuni căzute sub cizma ruso-bolşevică, noi
românii aveam în închisori o formaţiune politică bine organizată a cărui centru era
concentrat în închisoarea Aiud în număr de 4-5.000 de persoane, bărbaţi, care
înfruntau cu îndârjire regimul de exterminare comunist… Şi aceştia erau de la “foarte
tari” –ce nu puteau fi înfrânţi, până la “foarte slabi”, gata să slujească marilor
asupritori gratuit, mulţumindu-se cu promisiuni mincinoase….
Predomina tăria, cei slabi erau puţini la număr, limitându-se la informatori
(codoşi) –piese de bază fără de care regimul comunist nu putea să supravieţuiască.

***

În privinţa reeducării de la Aiud s-a găsit un scriitor, prieten bun cu colonelul

Crăciun, pe nume Viorel Cacoveanu care îl laudă pe acest specialist în distrugerea

131
duşmanilor comunismului, şi preamăreşte pe Gheorghiu Dej şi colaboratorul său
“patriot de mare valoare” Alexandru Drăghici.

***

În cursul anului 1958, după o intensă pregătire prealabilă a colonelului

Crăciun de către Alexandru Drăghici privind noua lui misiune ca director al închisorii
Aiud, îl ia în primire Gheorghiu Dej fixându-i cu precizie rostul acţiunii sale la
închisoarea Aiud.
Citez:“Vei duce o muncă de lămurire şi reeducare cu mult tact şi
subtilitate, a vârfurilor legionare, convingându-i să dea declaraţii scrise că se
obligă în faţa naţiunii că după punerea în libertate nu vor mai face nici un fel de
politică.” (Extras din “Satanizarea României” autor Viorel Cacoveanu, editura
obiectiv Craiova – pag 30)

***

Eufemismele lui Ghe. Gheorghiu Dej ca: “muncă de lămurire”,

“reeducare”, “mult tact”, “subtilitate” – au fost perfect recepţionate de cerberul
colonel Ghe. Crăciun ca: ameninţări, şantaj, teroare, pedepse insuportabile şi
alte “bunătăţi” specific comuniste…
…

Primul atac

Personajul numărul unu care capta atenţia colonelului Crăciun precum şi

moralul deţinuţilor din închisoarea Aiud era profesorul atomist George Manu.
Din bagajul uriaş de cunoştinţe ale acestui om se înfruptau prin alfabetul
morse deţinuţii, dar şi colonelul Crăciun avea atenţia îndreptată spre dânsul.
Ion Cârja face următoarea mărturisire în lucrarea “Întoarcere din infern”
vol II, pag 113, editura “Acţiunea Românească” New York 1972.
Citez: “Într-un buzunar al domnului profesor Manu, gardienii au găsit un
mosorel cu aţă albă înşirat cu noduri. Domnul profesor Manu nu a putut să justifice de
unde şi-a procurat aţa… şi nici n-a reuşit să explice semnificaţia nodurilor (era un
nou sistem de comunicare între deţinuţi n.n). desigur, era o turnătorie a unui agent
informator dintre deţinuţi.
Pentru lecţia de engleză pe care domnul profesor Manu şi-o pregătise să o
trimită la destinaţie, unei celule, a fost pedepsit la zece zile de “neagra”… A fost
dezbrăcat până la cămaşă şi indispensabili, raţia de mâncare a fost redusă la un sfert şi
nu i s-a dat căldură deloc…
…………….
Profesorul Manu a fost dus la biroul colonelului Crăciun…, i s-a propus să
reexamineze situaţia politică în care se află România la acea dată… profesorul Manu
să se angajeze să ducă discuţii cu ceilalţi deţinuţi în scopul convertirii lor la o altă
înţelegere a revoluţiei produse în ţară…

132
 Spre onoarea sa George Manu a respins această propunere şi a preferat să
sufere umilinţe, chinuri şi maltratări în continuare. Când a ajuns aproape de istovire…
a fost dus la infirmerie, dar era prea târziu…
…Se stingea în fiecare clipă… Deodată ţintindu-şi privirea în tavan, a zis cu o
voce de nerecunoscut:
- Iertaţi-mă fraţilor. Daţi-mi voie să oftez odată.
Faţa i s-a crispat şi din pragul morţii a mai avut luciditatea de a mai spune
câteva cuvinte:
- Fiţi credincioşi idealurilor noastre şi rămâneţi demni!

***

Cine a fost colonelul Ghe. Crăciun

Mărturia lui Ion Cârja din lucrarea “Întoarcerea din infern” vol II pag. 154
Citez:
“… Până la urmă oamenii au ajuns să fie de acord, aproape în unanimitate, că
funcţiunea de director al închisorii Aiud era cu mult mai importantă pentru regimul
comunist decât aceea de şef de securitate regională.
Crăciun fusese şeful securităţii tuturor lagărelor de la canalul Dunăre-Marea
Neagră. Sub el s-au pus la cale crime în incinta lagărelor. Sub el au fost împuşcaţi
oameni între sârme sau pe şantierele de muncă forţată.
El fusese acela care atrăsese în capcană pe cei mai mulţi luptători din Munţii
Făgăraşului şi aproape nimicise marele grup al colonelului Arsenescu. Gheorghe
Crăciun, cu mâna sa, a ucis oameni nevinovaţi şi a torturat satanic bărbaţi şi femei pe
care i-a bătut că aveau legături cu fugarii din munţi, schinjiuindu-i îngrozitor. (Pe
mulţi i-am văzut în închisoare cu leziuni incurabile). Tot Ghe. Crăciun a fost acela
care descoperise în arhiva poliţiei Braşov… Vasile Luca fusese agent camuflat al
Siguranţei Statului pe timpul guvernării lui Antonescu…”

***

…
“Cam în jurul datei de 10 aprilie (1962)… celulele 320 şi 321… au devenit
celebre din clipa când… interiorul le-a fost schimbat complet… Paturile au fost
vopsite, s-au aşternut saltele noi peste care s-au întins, la fiecare pat în parte, câte
două cearceafuri şi s-au adus pături noi de la magazie. La mijloc s-a instalat o masă
lungă peste care a fost instalat cearceaf imaculat. Mai mult, s-a instalat şi o vază cu
flori… Pereţii, negri de vreme, au fost văruiţi, aerul primenit, ca apoi într-o dimineaţă
pe la ora 10, să fie introduşi aici noii “chiriaşi”… primirea deţinuţilor… s-a putut face
concomitent de către colonelul Ghe. Crăciun, încadrat de întregul său stat major de
ofiţeri şi subofiţeri.

***

133
 Au fost aduşi în această cameră un număr de 28 deţinuţi atent selecţionaţi…
“Nu exclusiv toate şi nici chiar cele mai valoroase şi proeminente personaje dat totuşi
acele despre care se vorbea mai mult”.
Colonelul Crăciun i-a primit şi le-a ţinut următorul logos:
“ – Puteţi să discutaţi orice aici… Puteţi să vă spălaţi rufele familiei cum
poftiţi. Dar vă atrag, în mod serios atenţia că nu aveţi dreptul să criticaţi
regimul. Dacă se va afla totuşi careva dintre dumneavoastră care să o facă, eu nu vă
garantez că nu se va afla, tot printre dumneavoastră un altul, care să-l readucă la
realitate şi după cum am spus, eu nu mă amestec. Noi nu voim să realizăm ceea ce s-
a petrecut la Piteşti. Nu tolerăm şi vom pedepsi serios pe toţi aceea care le vor
practica”.

***

Colonelul Crăciun – pe lângă calculul, bine făcut, în alegerea persoanelor

slabe de înger, care vor ceda cu uşurinţă şi altele prăbuşite de care se va folosi
administraţia spre a înmuia cerbicia celor intransigenţi, mai aruncă o mică undiţă că la
închisoarea Piteşti torturile au fost iniţiate –chipurile- de deţinuţi şi nu de
administraţie.

***

…
În acest club special au fost numiţi doi conducători: Boborodea şi
Teofănescu.
Acestor doi reeducatori Ion Cârja le spune, citez:
...
„Îmi închipui că observaţi câte drame sufleteşti se petrec sub ochii
dumneavoastră...
...
... faptul de a vă fi pus voluntar în această lucrare nedemnă, vă puteţi
considera şi autorii acestor acţiuni. Îmi fac o datorie de conştiinţă – indiferent de
riscul căruia mă expun de pe urma indiscreţiilor dumneavoastră – ca să vă atrag în
mod foarte serios atenţia asupra intreprinderii dumneavoastră, ca să nu ziceţi într-o
zi, că nu aţi fost preveniţi la timp.
Oamenii au amuţit... Boborodea a prins glas:
- Ne judecaţi greşit... Vă spun cu toată sinceritatea că ceea ce facem, facem
îndemnaţi din scurt de către administraţie. Acesta este adevărul. Administraţia va
răspunde pentru aceste lucruri şi nu noi. Noi vrem să ne salvăm vieţile, acesta este
totul.
- Domnul Boborodea este sincer, domnule Cârja, se asocie şi Teofănescu.
Acesta este adevărul curat.
... nu cred, le-am replicat eu.
... Dar vedeţi foarte bine că noi suntem scoşi dimineaţa înaintea tuturor din
celulă... Intrăm în Club cu domnul maior Nodeţ... unde ni se comunică dispoziţiunile
de urmat în ziua respectivă.

134
 ... Nici o iniţiativă nu ne aparţine. Noi trebuie să ieşim din puşcărie cu orice
preţ. Nu o mai putem suporta. Cei pentru care ne-am expus nu ne vin în ajutor, iar
puterile străine care ne-au vândut comuniştilor, ne-au uitat. Trebuie să trăim şi să
nu mai lâncezim în temniţe. Numai o viaţă avem pe pământ.
...
Ceea ce se întâmpla acum nu era decât reluarea aproape întocmai, a aceleiaşi
tragedii săvârşite cu 13 ani în urmă.
Viperele nu dormeau şi nu vor avea linişte. Otrava guşilor lor o inoculau în
sufletele miilor de oameni în lanţuri, a unor umbre nenorocite, numai pielea şi oasele,
fără vlagă şi înflămânzite, dar dornice să trăiască.

Unii au rezistat şi s-au expus izolărilor, bătăilor prin cabinetele ofiţerilor

politici sau transferării lor în celule speciale, „la nebuni de pildă. Alţii nu au avut
puterea şi şi-au fixat atitudinea” ceea ce în limbajul Piteştilor însemna că şi-au făcut
„demascarea internă”.

Preţul unor graţieri

(operă citată pag. 225-249)
...
„Era în seara de 5 sau 6 ianuarie, anul 1963... Pe coridor se auzea foială.
Un gardian a descuiat şi uşa noastră şi ne-a ordonat grăbit:
- Imediat echiparea şi la club!
...
În afară de cei care plecau şi care erau în număr de 238, se mai aflau în sală
oameni aduşi de la toate secţiile închisorii, cum erau: Zarca, Fabrica, Munci
interioare, Spital T.B.C. (printre aceştia l-am zărit şi pe prietenul meu din timpul
studenţiei... diaconul Valeriu Anania.
Pe bănci, în faţă, asistau somităţile locale, de la primul secretar al P.C.R. până
la simpli activişti de partid...
...
Printre altele, Crăciun a spus:
-Azi se eliberează un al doilea lot de deţinuţi de la penitenciarul Aiud.
Primul, compus din două sute cincizeci de foşti deţinuţi, s-a eliberat seara trecută.
...
Făcând o pauză semnificativă, s-a uitat zâmbitor spre stânga sa...
- Acum voi da cuvântul domnului ministru Victor Vojen.
...
Vojen a început prin a face un scurt expozeu a „ticăloşiilor” sale... Apoi a
elogiat în termeni superlativi guvernul şi grija partidului comunist român faţă de om...
- Aş fi fericit ca domnul colonel Crăciun să-mi întindă mâna ca unui om
liber, ca unuia care s-a angajat trup şi suflet să lucreze cot la cot cu tot poporul
scumpei noastre Republici Populare Române, în scopul triumfării construirii
socialismului”.
Gheorghe Crăciun, cu un zâmbet larg şi aparent generos, a întins mâna
lui Vojen în timp ce asistenţii de onoare aplaudau comedia.

135
 Un deţinut de la Zarcă, care se afla în faţa mea, a zis, ca pentru el, destul de
tare, ca să poată fi auzit de mai mulţi din jur.
- Tot ticălos ai rămas măscăriciule!
În sală s-a simţit o undă de rumoare...
Crăciun a preîntâmpinat intensificarea ei dând cuvântul imediat lui ... Victor
Biriş.
Victor Biriş pregătise trei coli de hârtie pe care le-a citit...
...
-Am făcut crime, acte de violenţă, am incendiat aşezăminte omeneşti, suntem
responsabili de masacre,... eu sunt acela care am dus ordinul de execuţie a grupului
de arestaţi de la Jilava...
...
Am educat oameni în spiritul mistic şi tenebros...
...
Mă desolidarizez, odată mai mult, de tot trecutul meu... Condamn memoria
lui Corneliu Codreanu... Înfierez acţiunile criminale ale lui Horia Sima, din
străinătate...
...
Cuvântarea doctorului Victor Biriş a avut un efect straniu în sală. Unii i-au
înţeles zbuciumul, alţii l-au dispreţuit iar alţii au rămas neutrii.
...
Dr. Victor Biriş juca, de data aceasta, cea mai primejdioasă carte.
...
... Victor Biriş avea să moară curând, victima unui josnic asasinat, regizat de
securitate, în gara Mediaş, fiind împins sub un tren care l-a transformat într-o masă de
carne (primăvara anului 1964).

***

Comentariu:

Victor Biriş şi-a însuşit parte din marxism însuşindu-şi teoria marxist-
leninistă a mers pe calea mişeliei comuniste şi Dumnezeu l-a pedepsit cu pierderea
atât a vieţii cât şi a onoarei.

***

Colonelul Crăciun… a dat apoi cuvântul preotului Ion Dumitrescu Borşa:

…
- Eu am fost în miezul celor mai multe evenimente…
Corneliu Codreanu nu era nici pe departe ceea ce îşi închipuia lumea despre
el…
…
Nu îmi voi putea ierta că, şi eu, am ajuns să mă fac părtaş cu aceia care
propovăduiau ura, minciuna, silnicia şi cruzimea…

136
 …
În cartea mea asupra războiului din Spania, “Cea mai mare jertfă
legionară”, eu am menţionat şi subliniat că am văzut cum se trăgea de către “roşii”
cu mitraliera în biserici, în statui reprezentând personagii sfinte ca, Iisus Hristos,
Fecioara Maria, Sfântul Anton…
…
Ei bine, domnilor, tot ce am scris acolo este minciună…
…
Un om cu mustaţă stufoasă, care era aproape de mine, altul decât cel ce
vorbise în cazul lui Vojen… a zis destul de tare:
-Blestemat să fii popă nemernic!
…

***

A urmat Iosif Costea, şi ultimul, Gheorghe Parpalac, care ia întrecut pe toţi în

calomniere.

***

După şapte zile

(operă citată pag. 249-249)
“…
… oamenii au văzut la o masă de pe podium pe aceeaşi deţinuţi care ne
vorbiseră nouă cu o săptămână înainte.
…
Aceşti oameni au fost reţinuţi la dispoziţia ministerului de interne… Dormeau
la un hotel din Aiud iar ziua erau purtaţi cu maşinile prin diferite locuri din ţară.
…
La această întrunire au fost coborâte şi câteva personalităţi mai marcante din
ierarhia superioară legionară, care până aici nu au fost scoase la vedere. Astfel au
participat la expozeul celor cinci “eliberaţi”, profesorul N. Petraşcu, Comandant
general al Mişcării Legionare…, avocat Nistor Chioreanu, comandant legionar
al Ardealului, avocatul Radu Mironovici, Comandant Al Bunei Vestiri, unul
dintre fondatorii Mişcării legionare, prinţul Alexandru Ghica, fostul director al
siguranţei statului…
…
Cu aceştia doreau să demonstreze că există totuşi o portiţă spre libertate.
…
La un moment dat, Crăciun a adresat câteva observaţii tăioase lui Nicolae
Petraşcu…
Avocatul Stere Mihalexe şi avocatul Grigorescu. Aceştia, la acea dată, fiind
doi dintre cei mai temuţi reeducatori de la Aiud… Stere Mihalexe, la un moment dat
l-a somat violent pe Nicolae Petraşcu, cerându-i să-şi exprime punctul de vedere…
Nicolae Petraşcu a încercat cu greu să se ridice în picioare ca să vorbească, dar în
clipa următoare, Crăciun i-a ordonat să stea jos zicându-i:

137
 - Acum stai jos şi ascultă, Pătraşcule! Vei vorbi când vrem noi nu când vrei
dumneata! Şi vei vorbi, Pătraşcule, cum ne place nouă să auzim de la dumneata.
…
Preţul eliberărilor îl bănuiam de pe acum… Crima împotriva sufletelor
oamenilor, dezumanizarea lor nemiloasă prin distrugerea tuturor valorilor
sociale, etice, morale, creştine, trebuia să se desăvârşească afară… uciderea
integrală a insului, prin desfiinţarea persoanei în complexul ei total”.

***

Despre anchetele efectuate în sprijinul reeducării

(op. citată pag. 284-285):
…
(când mai târziu, am ajuns la Zarcă au aflat că… au fost aduşi şi alţi mulţi
prieteni de-ai altora din Zarcă, dar spre onoarea acelor martiri zăvorâţi aici, doar unul
sau doi au cedat).
…
Abia am intrat în sala de anchetă, că acesta (căpitanul Chirilă n.n.) mi-a zis
deschis:
- Domnule Cârja, ca să vă ţinem în fabrică, noi trebuie să justificăm aportul
dumneavoastră. Nu este destul numai munca pe care o prestaţi. Aceasta înseamnă, în
perioada actuală, mai puţin pentru noi.
…
I-am spus căpitanului că nu înţelegeam prea bine despre ce era vorba. El mi-a
înşirat din nou câteva aspecte negative ale comportării mele la club, cum erau tăcerile
mele semnificative şi influen abile, refuzul meu de a menţine contactul cu anumite
persoane, evitarea unor vechi prieteni care vedeau mai bine realităţile decât mine, etc.
- Poate că va veni ziua când veţi vorbi. Poate chiar să ne cereţi
dumneavoastră favorul să vă dăm voie să vorbiţi şi atunci, nu ştiu dacă vom mai fi
atât de binevoitori…

***

În fiecare zi dispăreau câte două-trei persoane, ca să apară după câteva

zile, cu faţa schimonosită, speriaţi, cu privirea înebunită şi, ceea ce era de-a
dreptul şocant, din halul în care erau, cereau să fie înscrişi la cuvânt, în cluburile
respective. Celulele de tortură funcţionau din plin şi numai după ce am ajuns şi
eu la “izolare”, via Zarca, am descoperit cruzimea cu care erau trataţi cei care
refuzau să se supună ordinelor administraţiei de a-şi însuşi calea umilitoare,
degradantă pentru un om a dezavuării personalităţii lui însuşi.
…
… mie personal mi s-au făcut confesii de peste o sută de persoane, cel puţin,
care, fiecare în parte, a fost pusă în faţa câte unei probleme care îl privea intim
(păstrarea lui în fabrică sau trecerea în Zarcă, ameninţarea arestării unui membru din
familie, despre care, între timp s-a aflat că avea cunoştinţă de activitatea duşmănoasă

138
a deţinutului… scoaterea din slujbă a soţiei sau a unui fiu, etc.) şi cu acest preţ i se
pretindea omului nici mai mult nici mai puţin, decât să capituleze.

Zarca
(operă citată pag. 295)

Zarca a constituit, în timpul din urmă, cea mai cumplită recluziune care
se putea închipui pentru demoralizarea şi distrugerea unui deţinut oarecare. În
lumea deţinuţilor politici, Zarca a primit atribute noţionale proprii, specifice, în
definirea căruia intrau: bătaia, foamea, frigul, umilinţa, izolarea completă, bolile
netratate, presiunile morale sistematice şi toate acestea la gradul superlativ.
Zarca, alăturea de Piteşti, va însemna, în succesiunea generaţiilor
monumentul groazei ridicat de partidul comunist în România, abatorul Ministerului
de Interne, cripta în care au fost îngropaţi de vii oameni lucizi şi eminenţi patrioţi…
…
…gândindu-mă la acei care au avut de pătimit câte cinci sau şase ani la rând,
neîntrerupt, chinurile şi încercările supraumane ale Zărcii. I-am văzut şi i-am
cunoscut pe aceşti martiri, ani întregi s-au povestit tragediile lor, cu uzura fiinţei lor
fizice şi psihice la care au asistat neputincioşi…
…
…anul pe care am avut nefericita ocazie să-l petrec în Zarcă a fost considerat
de seniorii înspăimântătorului locaş, ca anul cel mai greu, în care bestialitatea
administraţiei a depăşit orice antecedent cunoscut.
…
…după proiectul de construcţie, o celulă fusese destinată unei singure
persoane, maxim două.
…
(operă citată pag. 297):
…în timpul iernii se aranja să fie câte unul sau doi deţinuţi (maximum
trei în cazuri fericite), într-o celulă ca oamenii să degere de frig; ca în timpul
verii să fie îngrămădiţi câte şapte opt (niciodată nu fuseseră mai puţini de cinci
sau şase, în cazuri fericite) astfel ca oamenii să înnebunească de căldură.
Ventilaţia era aproape inexistentă.
…
Începând din anul 1946 Zarca a fost tot timpul suprapopulată până în anul
1954 în urma “spiritului Genevei”… a fost din nou clasată improprie de folosit…
…cu toate că exista ordinul Direcţiei Generale al Penitenciarelor ca în Zarcă
să nu se mai depună oameni, ea nu a fost goală cu desăvârşire. Fără întrerupere, mi-a
spus fostul gardian de la Zarcă, până în anul 1957, când din nou a sporit considerabil
numărul arestărilor în ţară: au fost oameni… de care regimul ţinea să se scape
definitiv şi cât mai… “uman” după 1958.

***
(operă citată pag. 323):
Ion Halmaghi i-a expus lui Crăciun… ameninţat fiind implacabil de orbire.

139
 Crăciun l-a ascultat cu simulată afecţiune şi îngrijorare şi când omul a
încheiat, a zis:
- De ce nu te salvează de aici americanii, doar eşti de-al lor.
…
După câteva luni, de abia, Halmaghi a fost văzut de un medic şi apoi
transportat la spital. A avut şanse minime de a-şi salva ochii şi acestea au fost folosite.
Aş putea reconstitui câteva zeci de cazuri… aspectul inuman, de mare
cruzime şi de neînchipuit şantaj care se exercita asupra oamenilor spre a-i forţa să
cedeze şi să accepte o poziţie duplicitară în vederea reeducării.

…
(operă citată pag. 324):
Crăciun a întrebat încă o dată dacă mai avea cineva vreo chestiune urgentă…
Eu m-am ridicat…
- Ce ai americanule să-mi raportezi?
În câteva cuvinte l-am rugat să-mi explice de ce am fost adus la Zarcă şi în
subsidiar, i-am cerut să fiu transferat într-o altă secţie, nu de pedepsiţi…
- Acest lucru nu se poate… Vei rămâne aici până te vei cuminţi şi până vei
înţelege că din închisoare nu te vor scăpa americanii, că tot noi comuniştii, te vom
elibera când vom socoti de cuviinţă…
…
- Îţi vor face americanii dreptate când vei merge la ei. Şezi acum, mi-a ţipat
cu dispreţ.
…

(operă citată pag. 327-328):

Din Zarcă nu era posibil să ieşi la muncă decât numai dacă admiteai, în
prealabil reeducarea. Această dispoziţie s-a respectat până în primăvara anului 1964,
când am fost scoşi la muncă fără a se mai aplica exclusiv criteriul determinant al
admiterii reeducării.
Cei care nu ne declaraserăm pentru muncă, am trecut printr-o perioadă de
mare prigoană. În primul rând ni s-a tăiat raţia de carne care, de altfel, era aşa de
minimă… De asemenea, ciorbele de fasole şi arpacaş… erau strecurate.
Atât eram de flămânziţi încât ne trezeam noaptea mestecând în somn…
…
Nimic nu demoralizează mai extenuant pe om decât umiditatea continuă,
frigul şi foamea.
Raţiunea nu mai funcţionează…
Nu îţi rămâne decât o obsesie: mâncarea. Te obsedează orice ai putea băga în
gură: pământ, paie, iarbă, dar să ai senzaţia plinului în stomac.
…
La o celulă vecină, am aflat de un bătrân care fusese surprins mestecând paie
din saltea.
…
…am avut prilejul să stau de vorbă cu câţiva deţinuţi care lucraseră la
bucătărie în perioada foametei din Zarcă…

140
 Mi-au mărturisit că odată unul din ei a greşit turnând arpacaşul care fusese
fiert cu carne, într-unul din ciuberele care au fost trimise la Zarcă. Bucătarul respectiv
a fost pedepsit cu şapte zile de izolare riguroasă, plus că a fost obligat să-şi facă o
autodemascare stranie. Printre altele a ajuns acolo că a susţinut că greşeala lui nu a
fost decât expresia duşmăniei faţă de regim, în subconştientul lui rămânând
sentimentele necinstite de milă faţă de duşmanii poporului pe care el a vrut să-i ajute
să supravieţuiască, dându-le o zeamă de arpacaş fiartă cu carne.
…
…am descoperit că aproape nu era unul la Zarcă căruia să nu-i vâjâie capul.
Nimeni însă, nu poate înţelege această senzaţie stupidă, deprimantă, decât numai dacă
o încearcă nemijlocit.

***

Educatori speciali pentru victime deosebite

Educatori: Octavian Paleologu şi diaconul Bartolomeu Anania

(operă citată pag. 332-336):
Victime:Ilie Niculescu, Augustin Bideanu, avocat şi fost ministru, care
avusese o atitudine ireproşabilă în cea mai mare parte a închisorii.
…

***

Atacul frontal împotriva indezirabililor

…
“Administraţia iniţiase atacul frontal împotriva unora dintre oamenii de
suprafaţă care, chiar dacă nu se aflau în momentul acela la Zarcă, nu însemna, câtuşi
de puţin, că nu erau tot atât de indezirabili ca şi noi,… Printre aceştia se aflau, Ilie
Niculescu, Augustin Bideanu, avocat şi fost ministru, Alexandru Constant…
…
Persoanele amintite mai sus şi încă vreo trei-patru, al căror nume nu-l mai
reţin, erau supuse unui sistem studiat de îndoctrinare sistematică, cu îndrumători
specializaţi în materie. Octavian Paleologu era folosit în domeniul filozofiei…
…
Paleologu concludea în linia raţionamentelor marxiste cu care jongla…
…
Celălalt educator, nu mai puţin savant, era diaconul Bartolomeu Anania
(pseudonimul literar, Valeriu Anania)
Pentru acesta mi-a tresărit inima şi vestea care-mi venea despre el mi-a
sângerat sufletul. Această descoperire a constituit pentru mine unul dintre puţinele
şocuri, de altfel, care mi-a clătinat şi zdruncinat toată fiinţa.
Pe Valeriu Anania îl cunoşteam de foarte mult timp… Fuseserăm studenţi,
pentru un timp, la aceeaşi Universitate, Cluj-Sibiu…
…

141
 În anul 1946, Valeriu Anania a condus impecabil şi demn singura grevă
studenţească înregistrată în România sub regimul comunist…
…
De aceea, acţiunea pe care o auzeam, că săvârşea acum, ca unealtă a
acelui regim împotriva căruia ne ridicaserăm, m-a uluit de-a dreptul.
…
Valeriu Anania îşi avea sectorul lui în lucrarea murdară a administraţiei
de reeducare. Întrucât se obişnuia să se coreleze temeiurile doctrinare ale
Mişcării Legionare de învăţătură creştină, în numele căruia s-a ridicat şi în
numele căreia a militat…
…
Valeriu Anania şi-a pus tot talentul său la bătaie în a disocia, ceea ce el
numea, o mişcare politică, de doctrină creştină, înfierând crimele şi abuzurile,
violenţa şi conspiraţia, caractere esenţiale care se atribuiau Mişcării legionare
(pentru a fi în dialectica marxistă)…
…
Cum el însuşi a fost implicat în conexiunea dramei de care vorbea, poziţia
oportunistă restrânsă la interesul salvării propriei persoane, mi s-a părut trivială şi de-
a dreptul trădătoare faţă de principialitatea etică a unui om pe care îl consideram cu
capul pe proprii săi umeri şi cu picioarele pe pământul sfânt al ţării.
Oricum am privi lucrurile, Valeriu Anania a adus o contribuţie crucială
la lucrarea criminală a administraţiei, în slăbirea şi apoi, la distrugerea
moralului oamenilor. Beneficiind de un regim alimentar substanţial îmbunătăţit
faţă de cei pe care îl aveau oamenii în celule sau chiar în fabrică. (În celule sub
1.000 de calorii, în fabrică în jurul lui 1.800 de calorii) Valeriu Anania fiind la
secţia T.B.C. Specială (3.000 de calorii), era restabilit biologic având aproape
normal, restaurate funcţiile raţionale, despăienjenite de obsesia foamei spre
deosebire de bieţii flămânzi care erau obligaţi să-l asculte.
…dar faptele sunt fapte şi nici o prietenie din lume nu ar fi aşa de
puternică încât să calce în picioare onoarea şi normele morale pentru a se
salva…
…slăbiciunile omeneşti au fost captate, condensate, folosite la maximum.
Oamenii au ajuns să fie sugrumaţi cu funiile propriilor ombilicuri morale pe care şi
le-au rupt din pântecul fecund şi sănătos al adevărurilor permanente…
…
Pentru ceea ce s-a petrecut în închisorile din România bolşevică şi, mai ales,
pentru ceea ce s-a petrecut la Zarcă,… aceia toţi care au făcut din ţară iad şi din
oameni diavoli şi scuipatul între ochi ar fi prea puţin.”

Năruirea Coloanelor
(operă citată 337-338)
…

142
 Deţinuţii politici care se aflau în închisoare, nu au avut în ei puterea primitivă
de întovărăşire spontană, într-un singur bloc, care să-i ridice uniţi împotriva acţiunilor
criminale care se unelteau în contra lor.
Aici slăbiciunile umane erau atât de variate, dozajul moral şi îndrăzneala
atât de uzate –având în vedere perioadele deznădăjduitor de lungi prin care au
străbătut oamenii- încât fiecare individ căuta să se salveze singur, dacă afla vreo
cale. De aici au rezultat multe căderi şi prăbuşiri, de aici succesul criminalilor,
care şi-au apropiat victimele cu pacienţă, şiretlicuri, ca foamea, frigul, bătaia,
izolarea, degradarea biologică, umilinţa etc. –de capcana finală, de groapa morţii şi
de descalificarea lor umană.

Comandanţii care şi-au sacrificat onoarea pentru salvarea miilor de

subalterni şi camarazi ai lor

Colonelul Crăciun, expert în tot felul de farse poliţiste, şi-a dat seama că pe
lângă autoritatea savantului George Manu în marea gloată a deţinuţilor mai sunt şi alţi
“idoli” –poeţi care prin versurile lor întreţineau vie flacăra virtuţilor creştine în
închisoare.
Dintre cei mai mulţi doi erau cei mai cunoscuţi: Nichifor Crainic şi Radu
Gyr.
Iată mărturia colonelului Crăciun consemnată de scriitorul Viorel Cacoveanu
în cartea intitulată (“Satanizarea României” editura “Obiectiv Craiova” la pag. 52)
Citez:
“Pe Crainic l-am câştigat în acea zi…
…
Gyr s-a lăsat foarte greu convins. Cu el am lucrat doi ani pentru amintita
declaraţie.
…Retras, rece ca o reptilă, refuza dialogul. În primele întâlniri a răspuns cu
“da” şi “nu”, “nu mă interesează”. Era un bătrânel corcâjat, care îşi târa
picioarele.”…

***

Iată acum şi mărturia lui Ion Cârja din cartea sa “Întoarcere din Infern” pag.
145-151:
Citez:
“Aproape de sfârşitul lunii iulie s-a petrecut o mare derută în acest club.
Colonelul Crăciun a intrat foarte degajat şi bine dispus… a început să
declame una din poeziile lui Radu Gyr…
…
Crăciun ţinea în mână o hârtie albă, împăturită. După ce a terminat de recitat
poezia ne-a întrebat cum ne-a plăcut… Plecându-şi privirea l-a zărit pe … Tase
Rădulescu.
…

143
 Tase Rădulescu a prins să desfacă hârtia pe care Gheorghe Crăciun i-o
întinsese. Colonelul Crăciun i-a prins însă mâna şi l-a oprit, adresându-se tuturor
următoarele cuvinte:
- Pentru cei încăpăţânaţi dintre dumneavoastră vă aduc o scrisoare de la
Radu Gyr pe care ştiu că mulţi îl admiraţi şi îl iubiţi şi astăzi…
…
Uitându-se pe sub sprâncene la omul care avea în mâinile sale scrisoarea de
care se vorbea, l-a întrebat ironic:
- Ce zici Tase?
…
Pagina a şasea era scrisă până la mijloc unde se afla şi semnătura lui Radu
Gyr.
…Rădulescu a conchis:
- Fără îndoială e semnătura lui Radu Gyr.
…
Cum mi-am putut da seama mai bine, mai târziu, această declaraţie a lui Radu
Gyr, era tipică. Administraţia impusese anumite puncte care trebuiau
tratate…
…
Scrisoarea a fost dată să circule din mână în mână… Am observat că pe
alocuri creionul nu trăsese linii sigure. Mâna îi tremurase de multe ori, şi chiar
semnătura părea artificială…
Scrisoarea avea într-un colţ data de 5 mai 1962.
…
Chiar a doua zi, pe lista lui Constantin Teofănescu au apărut mai multe nume
de oameni din Club care se anunţaseră că doreau să-şi fixeze poziţia. În fond, acesta
nefiind altceva decât ceea ce studenţii de la Piteşti numeau mai propriu, procesul de
autodemascare.

***

Stere Mihalexe, temut reeducator a prezentat celor de faţă pe Nicolae

Pătraşcu, Comandant legionar
(operă citată pag. 341-345)

…
Citez:
La microfon s-a auzit apoi o voce ştrangulată, de nefuncţionare normală a
coardelor vocale, cu ajustări repetate, oarecum stânjenite, care veneau ca de la foarte
mari depărtări
…(aşa a zis N. Pătraşcu n.n)
Corneliu Codreanu ne-a spus odată că oricând se va ridica cineva mai bun
decât ne socoatem noi, mai patrioţi şi mai destoinici, noi nu ne vom aşeza de-a
curmezişul, ci vom ceda calea deschisă, subordonându-ne acţiunilor lui de reuşită
deplină, ci mai mult, noi acordându-I tot sprijinul.
…

144
 Profesorul Nicolae Pătraşcu a vorbit aproape nouă ore, în două zile la rând
(16 şi 17 octombrie 1963) abordând diferite aspecte ale subiectului care, cu siguranţă,
impus şi inspirat de administraţie…
…
…oricine, oricât de pătimaş duşman ar fi al Mişcării legionare, în această
situaţie, în care a vorbit Nicolae Pătraşcu, va înţelege şi va reţine exact
caracterele inverse, negative ale caracterizărilor lui: samavolniciile, înfometarea,
groaza şi crima din care comuniştii şi-au făcut faimă în doborârea unui popor
falnic, muncitor, virtuos şi nobil.
…
…când am auzit ceea ce vorbea Nicolae Pătraşcu, mi s-a crispat pielea pe
mine de uluire şi aveam tot timpul faţă de mine însumi o jenă profundă ca şi când
eu însumi aş fi fost acela care participasem activ la acea ruşinoasă şi degradantă
umilinţă care îi era dată să o îndure unul din aceia care, ca mine sau, probabil,
mai mult decât mine, era depersonalizat, dezumanizat, călcat în picioarele unor
tâlhari, înjosit şi deposedat prin şantaj şi cruzime, de cea mai minimă
posibilitate de rezistenţă.

Încheiere

Prin luna decembrie 1963 s-au luat unele din cele mai crâncene măsuri
împotriva rezistenţilor din Zarcă –la reeducare.
Cu mult în urmă, paznicii propuneau pedepsirea deţinuţilor pentru
indisciplină: Unul a tuşit sau a strănutat prea tare, s-a rezemat de perete sau a moţăit,
a râs sau mai ştii ce alte “grozăvii” asemănătoare a săvârşit… Pentru toate aceste
cazuri de “indisciplină” se întocmea câte un proces verbal de pedepsire a deţinutului
care mergea până la 14 zile de izolare.
Fiecare din noi avea mai multe propuneri de pedepsire. Propunerile au fost
ţinute până în decembrie când frigul a fost mai mare şi chinul greu de îndurat.

(operă citată, pag. 356)

“Mie de pildă îmi reveneau 30 de zile de izolare. Am fost însă cel mai
norocos în celulă între cei patru câţi eram aici.
Părintele I. Grebenea primise, nici mai mult nici mai puţin decât 125 de zile,
Ion Popescu 100 de zile iar învăţătorul invalid, Arghioropol, 40 de zile…
…
Acum aceste (procese-verbale n.n.) erau scoase din arhivă şi folosite ca arme
“legale” de frângere a cerbiciei noastre…”

(operă citată pag. 366-369)

“În luna martie a anului 1964 am participat la cea mai dramatică confruntare
a reeducatorilor cu deţinuţii din Zarcă.
Am fost scoşi la club aproape toţi din Zarcă, cu excepţia imobilizaţilor care
erau vreo 30 de persoane (bolnavi de reumatism n.n.).
…

145
 Crăciun a intrat îndată în club… şi am ascultat o scurtă cuvântare a
colonelului…:
“… oamenii pe care îi veţi vedea aici au înţeles că lumea s-a schimbat şi că
orice speranţă a reîntoarcerii la ceea ce a fost odată în ţară, este o deşertăciune…
…
Veţi putea să puneţi orice întrebare şi să luaţi orice atitudine…
…
Printre cei mai valoroşi, mai îndoctrinaţi (reeducatori n.n.) se numărau
Nicolae Grigorescu, Petre Ţocu, Horia Gherman, …Stere Mihalexe…
…
Folosiţi pentru intelectuali de suprafaţă mai largă, erau Octavian
Paleologu, Valeriu (Bartolomeu) Anania, aceştia fiind un fel de experţi înalt
calificaţi.
Iar între consultanţii reeducatorilor voi aminti doar pe Ion Caraion (Stelian
Diaconescu), Petre Pandrea… şi alţii”

***

Toate aceste măsuri, atât duritatea izolărilor şi intensificarea reeducării prin

folosirea reeducatorilor recrutaţi din rândurile deţinuţilor precum şi motivele eliberării
înainte de termen a deţinuţilor erau un fel de semnale că lungul calvar se apropie de
sfârşit.
Colonelul Crăciun “vroia cu orice preţ să sondeze psihologia oamenilor
din Zarcă”.

***

Voi da un singur exemplu: răspunsul unui ofiţer român fost prizonier în

U.R.S.S. care încercând să se sinucidă a sărit de pe acoperişul fostului arsenal al
armatei, pe caldarâmul străzii. N-a murit. Acum era invalid…
Acesta i-a dat un răspuns usturător colonelului:
“… Eu vreau să ies cu satisfacţia totală că am rămas credincios conştiinţei
mele pe care nu am de gând să o trădez. Aş dori să ştiu, domnule colonel, în
schimbul cererii, dumneavoastră ce ne acordaţi? Dumneavoastră personal, sunt
sigur că după ce veţi încheia reeducarea de la Aiud, veţi primi gradul de general şi
alte recompense băneşti într-un fel sau altul. Pe mine recompensa dumneavoastră
viitoare, nu mă convinge cu nimic că-mi va fi mie utilă.”
Colonelul - făcând spume la gură- l-a ocărât în toate felurile, dar nu l-a
pedepsit pentru afrontul ce i l-a adus. Şi-a respectat cuvântul dat că nu va pedepsi pe
nimeni, indiferent de ce ar spune.

***

Unul dintre zecile de reeducatori, pe nume Petre Ţocu, fost comandant

legionar, a ţinut o cuvântare critică asupra educaţiei tineretului legionar…
I-a dat răspunsul un băieţandru îmbătrânit, arestat de peste 15 ani.

146
 “… dumneata m-ai învăţat să fiu disciplinat în toată viaţa… Dumneata eşti
acela care calci azi disciplina luptei trecând peste conştiinţa dumitale dar nu şi
peste a mea sau a altor camarazi. De aceea te desfid.”

***

Punerea în libertate a tuturor deţinuţilor se apropia. Laţul care cu numai trei-

patru luni în urmă era gata să sugrume pe toţi deţinuţii care rezistau refuzând
reeducarea, începu să slăbească, încet, gradat, aproape imperceptibil

(operă citată pag. 371)

Citez:
“În preajma lui 1 aprilie 1964, am auzit că mai multe persoane de care ştiam
că erau grav bolnave au fost vizitate de medic şi că unele chiar au fost transferate la
spital. Mai mult decât atât, deţinuţii din zarcă au fost văzuţi de medici civili şi, în
fiecare caz în parte, ni s-a întocmit fişe medicale.”
…

(operă citată pag. 375)

“… În ţarcul de plimbare al Zărcii ni s-au umplut gamelele cu o zeamă mai
groasă de arpacaş care, de data aceasta, fusese fiert în carne.”
…
O bună dispoziţie generală cuprinsese pe toţi deţinuţii. Zice Ion Cârja în
continuare:
“… Cu acest sentiment înviorător… m-am ridicat de pe pământ după câteva
ore ca să trec împreună cu toţi ceilalţi la o altă secţie din afara Zărcii.
…
În aceste mumii stafidite, împrejmuite acum de soare, sălăşluiau simbolic
tenacitatea şi înţelepciunea unui neam veşnic hărţuit, dar totdeauna supravieţuitor.”

***

Mâncarea s-a îmbunătăţit prin acordarea unui supliment de mămăligă sau

ciorbă şi, în plus, părăsirea Zărcii s-a făcut fără angajamentul că oamenii se vor
reeduca. Bolnavilor li se acorda asistenţă medicală. Toate câte se petreceau erau
semnale că regimul comunist se declară mulţumit de marea operă a murdăririi –în cea
mai mare parte- a Mişcării legionare…
Vorbind despre căderi, Ion Cârja remarcă:
Citez:
“În general, am reţinut că slujitorii altarelor cădeau lovind în altare, tot
aşa cum foarte mulţi dintre foştii deţinători de bunuri imobiliare cădeau lovind
în proprietate, precum şi unii intelectuali de o formaţiune mai înaltă loveau în
acele valori în faţa cărora, înainte vreme îşi devotaseră viaţa…”

***

147
 Din nou, colonelul Crăciun a aprobat deţinutului Ion Cârja să lucreze în
fabrică.
(operă citată pag. 388)
Citez:
… “Am fost emoţionat de grija pe care cei din fabrică au manifestat faţă
de mine şi, în general, faţă de toţi cei care veneau de la Zarcă.
Eu nu avusesem aşa mulţi prieteni, dar cunoşteam pe aproape toţi cei
care fuseseră în fabrică, în perioada cât am lucrat cu ei. Dintre acei oameni pe
care îi cunoşteam mai mult din vedere şi ocazional, au fost mai mulţi care au
sărit să mă ajute, decât dintre aceia pe care îi socoteam prieteni.
Eram mişcat până la lacrimi când îi vedeam cum se apropiau de mine,
căutând să-mi spună o vorbă bună şi, în modul cel mai discret să-mi strecoare în
buzunare câteva bucăţi de zahăr, un măr, o felioară de slănină, din toate din
ceea ce primiseră de acasă, în micile colete, sau în unele cazuri, din ceea ce ei
însuşi primiseră la rândul lor de la alţii, ei neavând drept să primească pachete
de acasă…”

Comentariu

Toţi deţinuţii care au sărit în ajutorul celor veniţi din Zarcă erau “reeducaţi”,
îşi făcuseră “autoanaliza”, au recunoscut în public că au fost “bandiţi” ce au luptat
împotriva poporului muncitor, i-au hulit pe Codreanu şi pe Horia Sima; au preamărit
realizările partidului comunist…
Dar când laţul ce le înfăşura grumazurile a slăbit, iată-i din nou adevăraţi
“camarazii” de altă dată, care-şi ajută fraţii să supravieţuiască.
Deci şi cei căzuţi se ridicaseră, de acolo, de la hotarul propriilor lor forţe pe
care le-au avut. În adâncul sufletelor lor au rămas aceeaşi oameni plini de virtuţi
măreţe.
În ce priveşte cei vreo 30 de reeducatori care reprezentau un procent de
0,60% din numărul total al celor supuşi procedurii de reeducare –voi da un exemplu
din lucrarea “Evadare din marea temniţă comunistă România”, autor Puiu
Năstase, pag 13.
Citez:
“… la spaţiul locativ m-am dus acolo aproape zilnic, fără a primi nimic.
Într-o zi surpriză! Printre cei de la coadă îl zăresc pe Stere Mihalexe, legionar
vechi şi ziarist brăilean (unde publicase revista “Omul Nou”), dar care, la Aiud
s-a compromis, antrenându-se în aşa zisa reeducare, în care fusese unul din cei
mai zeloşi promotori.
M-a recunoscut şi am stat de vorbă cu el…;
-Dragă domnule, am fost minţiţi. Şi-au bătut joc de noi (nu m-am putut
abţine de a gândi: Bine v-au făcut!) promiţându-ne marea-cu-sarea dacă ne
desolidarizăm de Mişcarea legionară. Şi acum uită-te la mine! Sunt bolnav, nu am
locuinţă, fiindcă soţia şi copilul meu locuiesc într-o cămăruţă în care abia încap ei
şi nu pot obţine nici una. Iar de serviciu, ce să spun, la vârsta mea mi se oferă
numai lopata.

148
 Şi ochii i s-au umplut de lacrimi.”
…

Aşa şi-au răsplătit comuniştii susţinătorii care oarecând au fost duşmanii lor.
Cine face pact cu diavolul –întotdeauna- iese în pierdere.
Răsplata de la comunişti e posibil să fi căpătat câţiva care i-au slujit cu
credinţă şi după ieşirea din închisoare devenind trădători autentici.
Eu nu cunosc decât pe unul al cărui nume nu-l pronunţ căci este
cunoscut de toată lumea spre ruşinea instituţiei care-l susţine…

***

Nicolae Petraşcu a fost zi şi noapte în vizorul securităţii. Colonelul Crăciun –

de data aceasta cu grad de general, a încercat să-l facă agentul (codaşul) securităţii.
N-a reuşit.

Atunci a pus la punct asasinarea lui.

În privinţa celorlalţi legionari, fiecare în parte –fără excepţie- au fost urmăriţi
de aparatul uriaş al securităţii de care au aparţinut la data arestării.
Ofiţeri de securitate se deplasau cel puţin odată pe an în cele mai îndepărtate
colţuri de ţară, culegând informaţii asupra comportării şi atitudinii foştilor deţinuţi.
Pe cei rămaşi în localităţile de origine i-au pus uneori să-şi facă în fiecare
lună câte o spovadă la securitate, de ce au făcut, cu cine au vorbit şi ce au vorbit.
Pe alţii i-au pus să semneze angajamente de informatori. Unii au acceptat,
alţii au refuzat. … Cei care au semnat astfel de angajamente n-au dat informaţiile
dorite de securitate.
Au fost şi cazuri când unor elemente capabile li s-a propus colaborarea în
sensul lucrărilor ştiinţifice… şi aici au fost unii care au acceptat dar, cei mai mulţi –
cunoscându-le năravurile de fiară- au refuzat toate ofertele.
În această situaţie i-au găsit, pe foştii deţinuţi politici, evenimentele din
decembrie 1989.

149
150
 GOLGOTA STUDENŢIMII ROMÂNE
Vasilica MITREA,
Constanţa, România

I on Antonescu, a inaugurat, în 1942, la Piteşti, o puşcărie nouă, construită

de Carol al II-lea, care fusese începută prin anii 30. Întâi a funcţionat ca
arest pentru cei care aveau infracţiuni minore.
Între anii 1949-1952, s-a considerat că aici a avut loc cel mai mare şi intensiv
program de spălare a creierului, prin tortură, din blocul de Est.
Închisoarea era construită în formă de „T“. Pe frontispiciul ei stătea scris:
„Lăsaţi toate speranţele, voi cei care intraţi“. A devenit cea mai aprigă detenţie,
cunoscută fiind ca: „Fenomenul Piteşti“, „Experimentul Piteşti“, „Laboratorul
Piteşti“, unde se urmărea, de asemenea, lepădarea ideilor şi convingerilor politice şi
religioase şi unde trebuia distrusă conştiinţa apartenenţei la un neam, la o religie.
Ea, fiind amplasată în afara oraşului, asigura şi o garanţie a secretului de care
avea nevoie „Experimentul“. Acesta era o scuză pentru administrarea unor bătăi şi
torturi brutale, administrate zilnic, cu scopul de a „reeduca total“ sau „reeducare cu
demascare“ a deţinuţilor politici. Totul a început într-o zi din luna noiembrie 1949 şi
s-a desfăşurat în strict secret în Penitenciarul Piteşti, primul laborator în care s-au
format torţionarii, ei fiind şi primele cadre ale „reeducării“.
Nici un loc de detenţie nu a fost atât de cumplit ca închisoarea din Piteşti –
denumită şi Golgota studenţimii româneşti anticomuniste. Aici, tinerii deţinuţi erau
sufleteşte mai curaţi, oameni de mare puritate, în comparaţie cu celelalte închisori,
precum cele de la Gherla, Canal, Suceava şi altele. La Piteşti era elita tineretului
românesc, intelectuali în devenire – cu câteva excepţii. Închisoarea din Piteşti a fost
golită de deţinuţi nestudenţi, care au fost transferaţi la alte locuri, în acest penitenciar
aducându-se marea majoritate a deţinuţilor care fuseseră tineri studioşi până la
arestare.
La început aceştia au avut un regim mai bun de detenţie faţă de celelalte
închisori din România, fapt care nu a durat decât o lună de zile, deoarece, după
inspecţia unui personaj important din Ministerul Afacerilor Interne, au început
restricţiile şi aici.
Când au început demascările, în închisoare, rugăciunea nu înceta, atât ziua cât
şi noaptea. Tendinţa comunismului era aceea de a anihila religia. Mulţi deţinuţi au
„recunoscut“ păcate imaginare; obligaţi să scrie autobiografii false.
Primele stadii de „reeducare“ au avut loc în închisoarea din Suceava şi cu
intensitate mai redusă la Gherla.
Închisoarea din Piteşti a fost renumită prin aşa-zisele încercări de
„reeducare“. Sute de martiri ai credinţei şi-au purtat crucea în închisorile comuniste.
Marea majoritate a deţinuţilor era factorul dinamic al societăţii, studenţii având şi cea
mai mare şansă de supravieţuire, fiind tinereţea de partea lor.

151
 70-80% erau legionari şi proveneau din „Frăţiile de Cruce“ ale „Mişcării
Legionare“. De altfel erau recrutate „vârfurile“ (premianţii) din licee – ca o condiţie a
acceptării lor în „Frăţiile de Cruce“, restul proveneau din P.N.Ţ. şi un număr mai mic
din P.N.L.
Supraveghetorii închisorii erau formaţi tot din rândul deţinuţilor politici. O
figură de tristă amintire a fost şi Eugen Ţurcanu. Când a fost arestat era student, anul
II, la Drept, în Iaşi. Fusese legionar, fapt pentru care, în ianuarie 1949 a fost
condamnat la 7 ani de închisoare corecţională pentru participarea la rebeliunea
legionară, în care a activat din 1941 şi până în iunie 1946. A fost transferat, în timpul
detenţiei, de la Suceava la Piteşti. În 1946 se înscrisese în „Tineretul Progresist“ de
sorginte comunistă. Conducea U.N.S.R. o asociaţie procomunistă din acea vreme,
împreună cu o securistă din Facultatea de Drept. Vina lui de a fi condamnat fusese
activarea în rândul membrilor legionari; căsătoria cu fata unui avocat, naţionalist,
vechi legionar, gradat de Zelea Codreanu şi avusese şi câţiva prieteni reacţionari. A
început să se alăture comuniştilor, înscriindu-se într-o asociaţie studenţească
procomunistă. În 1949, transferat fiind de la Suceava la Piteşti, a fost recrutat ca
informator al conducerii închisorii de aici, de către Dumitrescu, directorul închisorii
de atunci, ca „reeducator şef“. A fost ajutat de încă 22 de deţinuţi. Pentru „serviciile“
aduse închisorii, a fost ridicat la rangul de planton de sală şi polonicar. A beneficiat
de suplimente de mâncare, libertate de mişcare în interiorul penitenciarului pentru că
a identificat pe acei deţinuţi, vârfuri sau modele pentru ceilalţi. Acesta era un om rău,
cu o forţă demonică în el. Era descris ca fiind solid, lat în spate, statură potrivită,
fruntea îngustă şi creaţă, mâini puternice. A participat direct la schingiuirea a câteva
sute de deţinuţi, la maltratarea şi torturarea în scopul „reeducării“ şi obţinerii de
informaţii valoroase pentru organele comuniste.
Se urmărea moartea sufletului, depersonalizarea, transformarea omului în
robot. Mulţi dintre aceşti deţinuţi au şi decedat în urma bătăilor aplicate. Puţini au fost
cei care au rezistat; cei mai mulţi au cedat, devenind informatori, iar alţii s-au sinucis.
„Vă ucidem moral până vi se face scârbă de voi înşivă, până când n-o să mai puteţi
dori „biruinţa legionară“. Acum nu mai sunteţi decât nişte epave“, declara Ţurcanu,
de unde reiese şi trăsăturile morale al acestui om, de cea mai joasă speţă, o mare
bestie, de altfel ca şi toţi ceilalţi care îi torturau pe deţinuţi prin: şocuri electrice până
la leşin; ace înfipte pe sub unghii; atârnaţi cu picioarele în sus, unde li se aplicau sute
de lovituri la tălpi, la şezut, la palme…; şuturi, ghionturi, înjurături. Acesta era
regimul din detenţie. Bătaia era zilnică.
Pe lângă violenţa fizică, deţinuţii supuşi „reeducării“ erau obligaţi să facă
munci şi gesturi umilitoare, cum ar fi: să cureţe podeaua cu o cârpă ţinută între dinţi;
să-şi acopere ochii în contact cu lumea din afara penitenciarului, să mănânce la
repezeală – direct din farfurii lăsate pe podea – cu mâinile ţinute la spate sau chiar
siliţi să mănânce fecale sau băgaţi cu capul în găleata cu urină.
Erau trecuţi pe un regim alimentar sever, având în vedere exterminarea fizică
a celor aproximativ 2000 de studenţi; mâncarea era puţină – câteva boabe de fasole şi
arpacaş, gătite alternativ. Pe fete le batjocoreau. Vina care se punea în sarcina tuturor,
era aceea de a fi avut idei naţionaliste, anticomuniste, de a fi vorbit cu cineva – despre
ceva; de a fi ajutat vreun deţinut; de a fi interpretat cântece româneşti.
Securitatea a încercat să-i facă pe deţinuţi să declare că au fost agenţi ai unor
comandanţi legionari. Vroiau să acrediteze ideea că aşa s-a declanşat acţiunea de

152
torturare şi anihilare fizică şi morală de la Piteşti şi, că, ar transmite informaţii în
străinătate prin diverşi deţinuţi care se eliberau.
Pentru toate acestea, simulau şi înscenau procese. „În timpul cumplitului
„cataclism“ au fost omorâţi, ori s-au sinucis, peste 30 de tineri, schingiuiţi peste 780,
din care 100 au rămas cu infirmităţi grave“, ca să îl citez pe Traian Popescu, autorul
cărţii „Experimentul Piteşti“, fost deţinut politic. Mai adaugă dumnealui, că: „din toţi
care au cunoscut total sau parţial această înscenare „finală“, pe cât de macabră, pe atât
de ridicolă, mai trăiesc numai trei: GHEORGHE CALCIU, POPA AUREL şi
TRAIAN POPESCU“. Aş mai adăuga eu şi pe fostul deţinut politic, doctor, IONIŢĂ
NICU, autor al cărţii „Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, pe care am şi avut
onoarea de a-l cunoaşte.
Erau ridicaţi din casă pentru o vină, de care poate nici nu erau conştienţi,
pentru o vorbă spusă faţă de cineva, care leza activitatea comunistă; pentru faptul de a
fi chiabur; de a proveni dintr-o familie de intelectuali sau din foşti membrii ai unor
partide. Închisoarea din Piteşti, ca de altfel şi celelalte, devenise un loc de martirizare
a neamului, un adevărat infern. Era iadul pe pământ.
Prin acest coşmar au trecut mulţi locuitori ai Dobrogei – români, macedoneni,
germani, tătari, printre care amintim nume, ca: studentul Ahmet, care a şi murit,
nemaisuportând chinurile la care a fost supus şi Baş-muftiul Sâdik Ibram, originar din
localitatea Dulceşti (Tatlăgeak). Aceşti deţinuţi, de naţionalitate tătară, erau crimeeni,
care au fost acuzaţi de complot împotriva unui stat prieten (U.R.S.S.) şi de favorizare
şi nedenunţare a refugiaţilor tătari din timpul celui de-al doilea război mondial.
Art. 35 din Directiva de bază a N.K.V.D. pentru ţările de orbită sovietică,
spune aşa: „Din şcolile elementare de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi
trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile
lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab
sau mediocru“. Acest conţinut ne uimeşte şi astăzi, şi abia acum, după trecerea atâtor
ani, înţelegem de ce a fost puternică rezistenţa anticomunistă din Dobrogea, la care au
luat parte, într-o singură mişcare de masă, spiritual constituită, români, macedoneni şi
tătari.
În volumul Experimentul Piteşti, apărut în 2005, există pagini ample despre
REGIONALA MAREA, sub semnătura a doi autori cunoscuţi Marian Cojoc şi
Acmola Ghiuner.
În monumentala sa operă „Rezistenţa anticomunistă“, Constantin Ionaşcu ne
aduce la cunoştinţă existenţa grupului paramilitar, condus de Gheorghiu Ion, care a
fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, 5 ani degradare civilă, 4 ani închisoare
corecţională.
Dobrogea, a devenit după 1944, deci după 23 august 1944, zonă de ocupaţie.
Macedonenii din aceste ţinuturi cereau populaţiei un singur lucru – „unirea tuturor
forţelor în lupta împotriva P.C.R.“
Forţele securităţii intrau în satele locuite de majoritatea compactă de
macedoneni, luau oamenii şi îi împuşcau la marginea satelor. Este cazul lui Sima
Dimcică din Sinoe, care a fost executat în noaptea de 5 spre 6 iunie 1949 şi, de
asemenea, a lui Pulpa Gheorghe.
În sudul Dobrogei, la Cobadin, s-a luptat Gogu Puiu cu Securitatea şi s-a
aruncat pe o grenadă, murind eroic. Cei ascunşi la Secar Bair, fraţii Fudulea, sunt
descoperiţi întâmplător, de către un cioban, în primăvara anului 1950. Sunt arestaţi 19

153
oameni, apoi alţi 16, numai Niculae Fudulea scapă fugind. El se ascunde încă un an în
satele dobrogene şi este rănit mortal în ziua de 9 martie 1952 în satul Calfa, judeţul
Tulcea.
În această perioadă – 1948-1968 – s-au petrecut evenimente dramatice:
omorârea unei personalităţi ca Negip Hagi Fazîl, arestarea intelectualităţii, închiderea
unor instituţii de cultură şi altele.
Nu ne dorim decât ca, noua generaţie să ia aminte la cele întâmplate şi
NICIODATĂ să nu mai aibă loc asemenea abuzuri. Aceste fapte să fie mai des
mediatizate ca lumea să nu uite atrocităţile pe care le-a comis securitatea şi „slugile“
partidului, în perioada comunistă. Să existe libertatea de opinie, libertatea de gândire,
libertatea de a „alege“.

154
 CONSTRUIREA CANALULUI
DUNĂRE – MAREA NEAGRĂ,
COMPONENTĂ A SISTEMULUI DE „REEDUCARE”
A POPULAŢIEI ROMÂNIEI
Florian BANU,
C.N.S.A.S. Bucureşti, Romania

„ U n canal lung de zeci de kilometri va străbate Dobrogea prin valea

Carasului. O regiune uitată, înapoiată, săracă va renaşte la viaţă, la o
viaţă mai bună” – titra ziarul „Scânteia” în 27 mai 1949. Poporul român afla astfel de
fericirea ce-l aştepta ca urmare a hotărârii1 adoptate în şedinţa Consiliului de Miniştri
din 25 mai 19492. În preambulul acestei hotărâri se preciza că lucrările canalului se
execută în scopul „asigurării transportului celui mai ieftin şi mai scurt pe apă spre
Marea Neagră; industrializării regiunii de sud-est a ţării şi a dezvoltării sale
economice şi culturale; creării condiţiunilor pentru îmbunătăţirea agriculturii şi
ridicarea nivelului de trăi al ţărănimii muncitoare; combaterii secetei care ameninţă
continuu acest ţinut; asanării văii Carasu, astăzi plină de bălţi şi însănătoşirii
populaţiei acestei regiuni bântuite de malarie;”3. Dar, aşa cum spunea Lord Acton4,
„adevărul oficial nu este adevărul adevărat”. Care au fost adevăratele obiective5
urmărite de conducerea comunistă a României din acea vreme?
Întrebarea formulată apare cu atât mai legitimă cu cât astfel de proiecte
datau de multă vreme6 şi au fost vehiculate în diverse ocazii, dar imensitatea
resurselor7 necesare realizării practice a împiedicat trecerea la acţiuni concrete.
Ţinând cont de situaţia dezastruoasă a economiei României8 în anii de după
cel de-al doilea război mondial, de seceta şi foametea din 1946-1947, de importantele

1
H.C.M. nr. 505 în „Buletinul Oficial al R.P.R.”, anul I, nr. 33, 26 mai 1949, p. 1-2
2
Pentru detalii vezi stenograma şedinţei în Arhivele Naţionale Istorice Centrale (A.N.I.C.), fond
Preşedinţia Consiliului de Miniştri (P.C.M.), dosar nr. 4/1949, f. 52-61
3
H.C.M. nr. 505, în loc. cit.
4
„Official truth is not actual truth” – Lord Emerich Edward Dalberg Acton (1834-1902)
5
Transparenţa deciziilor P.C.R. este evidenţiată şi de replica lui Dej la încheierea şedinţei Consiliului de
Miniştri din 25 mai 1949: „Cu toate măsurile luate de noi de a nu cotcodăci înainte de vreme despre
canalul acesta, oamenii vorbesc. Am vrut să rămână un lucru secret. A început să-şi facă loc în public
şi cred că se poate publica H.C.M. pentru a nu se da loc la diverse interpretări, că avem ceva de
ascuns. Decizia este astfel redactată că ar putea să fie dată publicităţii, eventual cu unele omisiuni.
Vom vedea ce anume publicăm şi ce nu” – A.N.I.C., fond P.C.M., dosar nr. 4/1949, f. 61
6
Paul Cernovodeanu, Românii şi primele proiecte de construire a Canalului Dunăre – Marea Neagră
(1838-1856), în „Revista de istorie”, nr. 2/1976, p. 191 ş.u.
7
Potrivit unui studiu realizat în 1929 un canal navigabil Cernavodă – Constanţa ar fi costat 345 milioane
lei – apud Oana Ilie, Canalul Dunăre Marea Neagră în presa anilor 1949-1953, în „Arhivele
totalitarismului”, nr. 1-2/2001, p. 79

155
despăgubiri de război impuse de Uniunea Sovietică, apare întrebarea ce anume a
determinat conducerea comunistă de la Bucureşti să se implice, într-un
asemenea context, într-un proiect uriaş, ce depăşea în mod evident posibilităţile
tehnice şi financiare ale regimului?
Un răspuns parţial este oferit de fostul şef de cabinet al lui Gheorghiu Dej,
inginerul Paul Sfetcu. Potrivit relatărilor acestuia9, în cadrul unei vizite efectuată de
Dej în 1948 la Moscova în scopul stabilirii unei colaborări economice cu sovieticii şi
a primirii unor îndrumări asupra perspectivelor economiei româneşti, a avut loc o
întrevedere a delegaţiei române cu „părintele popoarelor”, I.V. Stalin. Acesta i-ar fi
abordat frontal pe români: „Are cunoştinţă conducerea României despre un proiect
întocmit de englezi, pe la începutul secolului XX, pentru construirea unui canal
navigabil între Dunăre şi Marea Neagră?”. Conform aceleiaşi surse, Dej a mărturisit
că „Am rămas înmărmurit şi totodată înspăimântat de perspectiva ca în loc de
dezvoltarea industriei – obiectiv cu care ne dusesem la Moscova- să ne alegem cu o
gaură în pământ”10.
Aşadar, „sugestia” construirii canalului a fost sovietică, iar decizia părţii
române de a începe lucrările poate fi lesne înţeleasă prin natura relaţiilor de vasalitate
care îl legau, în acea perioadă, pe Gheorghiu Dej de „suveranul” de la Moscova. Dar
ce-i putea determina pe sovietici să impună construirea canalului?11 Teoria
conform căreia acest canal ar fi urmat să fie folosit în eventualitatea unui conflict între
Uniunea Sovietică şi Iugoslavia lui Tito12, pentru a trimite nave pe Dunăre, pare cel
puţin hazardată13. Trebuie luate în calcul durata presupusă de construire a canalului14
şi dificultăţile de navigare pe canal şi pe Dunăre a unor nave militare semnificative15.

8
La câteva luni de la începerea canalului, Ana Pauker sublinia: „Suntem o ţară mică, care am ieşit din
război, suntem în refacere. Cu toate acestea ne-am apucat de o muncă pe care nici o ţară capitalistă nu
ar îndrăzni să se apuce în situaţia noastră. (…) Nici burghezia noastră, în cele mai bune timpuri ale ei,
nu puteau (sic!) să facă acest lucru” – A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 81/1949, f.
18
9
Lavinia Betea, Paul Sfetcu, Stalin decide: construiţi Canalul!, în „Magazin istoric”, nr. 12/1997, p. 13-
14
10
Paul Sfetcu, 13 ani în anticamera lui Dej, Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, 2000, p. 270
11
O trecere în revistă, necritică, a posibilelor scopuri ale acţiunii de construire a Canalului în Joël Kotek,
Pierre Rigoulot, Secolul lagărelor, Bucureşti, 2002, p. 457-458
12 Ipoteza e împărtăşită şi de Ion Raţiu „When the clash between Stalin and Tito flared up, the
Romanians were ready to oblige. An old plan, drawn up în the ’thirties, to link the Danube with the
Black Sea, was revived. It envisaged the construction of a canal north of Constanta, running due to the
west to the Danube, thus cutting out the need for the long and cumbersome navigation through the
delta. For Stalin the plan had strategic merits. Such a canal would have enabled his troops to reach
Yugoslavia, Belgrade, itself, without disembarking. For Gheorghiu-Dej, and for his loyal disciple,
Nicolae Ceausescu, it was a convenient rubbish dump for unwanted, irrecoverable social elements of
«putrid origin»”. Ion Ratiu, Contemporary Romania. Her Place în World Affairs, Foreign Affairs
Publishing Co., Richmond, 1975, p. 11
13
Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Litera, Bucureşti, 1994, p. 226, Ghiţă Ionescu pare să
împărtăşească şi opinia potrivit căreia canalul ar fi fost parte integrantă în proiectul unui „Ruhr de est”,
urmând a fi folosit pentru transportul minereului de fier pe Marea Neagră – Dunăre – Oder – Rhin.
14
Dej afirma în 25 mai 1949: „Se prevede o durată aproximativă cam între 4-6 ani. Depinde de noi.” –
A.N.I.C., fond P.C.M., dosar nr. 4/1949, f. 57
15
Bodnăraş susţinea în 22 iunie 1949 că pe canal vor putea intra nave de până la 5000 de tone – idem,
dosar nr. 5/1949, f. 69

156
În plus, să nu uităm, controlul gurilor Dunării a fost mereu un obiectiv important
pentru Rusia, sovietică sau nu. De ce ar fi oferit o alternativă României?
Conform mărturiei lui Paul Sfetcu, Dej s-a frământat să găsească un
răspuns întrebării „ce urmărise Stalin atunci când a impus construirea canalului?”.
Dej ar fi formulat următorul răspuns: „M-am temut că hotărârea ne-a fost impusă din
considerente aşa zis strategice, dar până la urmă nu i-am putut vedea o asemenea
justificare. După un timp, am devenit convins că Stalin a urmărit cu totul altceva şi
sunt aproape sigur că, dacă ar mai fi trăit şi canalul ar fi fost dat în exploatare, ar fi
cerut României să renunţe «de bună voie şi nesilită de nimeni» la stăpânirea gurilor
Dunării, inclusiv Delta, pe motiv că aveam de-acum ieşire directă la mare prin canalul
pe care l-am construit”16. O astfel de intenţie poate fi luată în calcul dar, având în
vedere modul în care sovieticii au procedat cu Insula Şerpilor, eventualele scrupule
manifestate de Stalin în a menaja interesele maritime ale României par puţin
probabile. În plus, Uniunea Sovietică ar fi putut mult mai uşor să impună cedarea
Dobrogei în anii 1944-1945 când România se găsea într-o situaţie mult mai dificilă.
Considerăm că o ipoteză de lucru pentru explicarea deciziei de a construi
canalul ar reprezenta-o tentativa de a crea omul nou şi în România prin mijloace deja
verificate în U.R.S.S. Triumful ideologiei comuniste şi înrolarea fermă a poporului
român în lagărul internaţionalismului proletar ar fi putut apărea ca obiective viabile în
concepţia liderului atotputernic de la Moscova, obiective care să justifice o astfel de
mobilizare de forţe17. Aici trebuia să se formeze „comunistul român”18, un nou mod
de a gândi şi de a acţiona, specific regimului totalitar19. Nu trebuie neglijată din
ecuaţie şi o remarcă a Anei Pauker conform căreia canalul trebuia să fie „mormântul
burgheziei româneşti”. Considerăm că acest mormânt ar fi fost atât unul fizic, unde şi-
au lăsat oasele de altfel atâţia oameni, cât şi unul spiritual, în care să dispară o
anumită viziune asupra lumii şi a omului, a libertăţii şi demnităţii umane în genere20.

16
Lavinia Betea, Paul Sfetcu, loc. cit., p. 14
17
Unul din reprezentanţii de marcă ai intelectualităţii româneşti „de stânga”, Miron Radu Paraschivescu,
nota în 18 octombrie 1952: „Iar Dej, în loc de-a iniţia un program uriaş de construcţii de locuinţe, se
ţine de canale şi metrouri care servesc Rusiei. Şi regimului, e drept, fiindcă aceste şantiere ţin locul
unei vaste Siberii pentru toţi indezirabilii regimului.” – Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui
cobai, Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 359
18
Vladimir Alexe, Ion Iliescu – biografia secretă. Candidatul manciurian, Bucureşti, 2000, p. 99-100
19
La şedinţa Biroului Politic în care se hotăra începerea lucrărilor la canal, Chivu Stoica sublinia că
„lucrarea are o importanţă istorică şi, practic, construirea socialismului se face prin construcţii de
asemenea anvergură care schimbă nu numai înfăţişarea economică a regiunii dar şi mentalitatea
oamenilor pentru că acest şantier va fi un laborator (subl. ns. F.B.) unde se vor crea cadre, se vor face
şcoli de pregătire tehnică etc” - A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 53/1949, f. 5-6
20
Spre o concluzie asemănătoare tinde şi autorul unei recente lucrări dedicată Canalului: „Pentru
conducătorii democraţiei populare, Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost, fără îndoială, acoperirea
economică a obiectivelor lor politice care se concretizau în ultimă instanţă în intenţia de a lichida
vechea clasă politică, de a extermina, ca finalitate a procesului început de către comunişti, vechile elite
ale regimului burghez de altădată, de a anihila orice împotrivire faţă de noul regim de inspiraţie
stalinistă din România”. – cf. Marian Cojoc, Istoria Dobrogei în secolul XX. Canalul Dunăre – Marea
Neagră 1949 – 1953, Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2001, p. 28

157
 Potrivit părinţilor fondatori ai marxism–leninismului, munca l-a făcut pe om.
Dar cum o societate nouă, comunistă, are nevoie şi de un om nou21 liderii comunişti s-
au confruntat cu necesitatea identificării căilor de creare a omului nou. Dar dacă omul
vechi a fost produsul muncii, nu cumva tot munca22 e cea care l-ar putea forma şi pe
omul nou? Fără îndoială că da, cu condiţia ca munca să fie efectuată în condiţii şi în
scopuri cu totul noi: în colective mari, în medii naturale străine, rupţi de habitatul
obişnuit, sub atenta supraveghere şi „îndrumare” a activiştilor de partid. Nu mai puţin
important era şi scopul muncii dure prestate: acesta trebuia să fie grandios, îndepărtat în
timp şi util „binelui comun”. „Omul –scria Makarenko- nu poate trăi în această lume
dacă nu are ceva luminos în perspectivă. Adevăratul mobil al vieţii umane este bucuria
zilei de mâine”23.
Primele experimente de a crea oameni noi prin intermediul muncii „în
colectivitate şi pentru colectivitate” au fost efectuate de Anton S. Makarenko în
Uniunea Sovietică în anii ’20 şi ’30. Sistemul lui Makarenko a fost exersat pe tineri
infractori, pe copii şi adolescenţi abandonaţi. Aceştia, adunaţi în colonii, erau
organizaţi în brigăzi de muncă şi lucrau sub o supraveghere menită să impună o
disciplină severă. Timpul liber era, practic, anulat fiind ocupat, în afară de muncă, cu
îndoctrinarea cu teoriile marxist – leniniste.
Întrucât rezultatele s-au dovedit excelente, a apărut întrebarea dacă aceste
metode pot fi extinse la mase mari de oameni şi, mai ales, dacă sunt aplicabile
”duşmanilor poporului”. Pentru a afla răspunsul au fost iniţiate lucrări grandioase care
presupuneau o forţă de muncă numeroasă şi care să efectueze, pe cât posibil, o muncă
fizică covârşitoare. Acest proiect, al recreerii omului prin muncă, se plia perfect pe un
mit fundamental al comunismului: ideea că transformarea naturii în interesul omului
nu cunoaşte limite. Omul nou „obligă râurile să curgă pe unde are el nevoie, le
stăpâneşte, le îngrădeşte într-un sistem întreg de rezervoare şi le obligă cu ajutorul
barajelor să dea energie electrică şi să irige pustiurile”24. Procesul de creare a omului
nou şi cel de edificare a două embleme mitice ale comunismului, canalul şi barajul25,
se împleteau într-un mod fericit. Ca dovadă, numărul imens de deţinuţi utilizat în
construirea marilor canale Baltica – Marea Albă (1931-1933), Moscova – Volga
(1934-1937)26.

21
Asupra proiectului omului nou vezi Antoaneta Tănăsescu, Un Făt Frumos de laborator, un Făt
Frumos de tip nou: „omul nou”, în Universitatea Bucureşti, „Miturile comunismului românesc”, vol.
I, Bucureşti, 1995, p. 16-21
22
Într-o şedinţă din 11 ianuarie 1949 Vasile Luca, ministru de finanţe la acea vreme, afirma: „Din
rândurile oamenilor muncii proveniţi din fabrici vom ajunge noi să creăm elemente foarte sănătoase şi
foarte ridicate din care vom scoate tehnicieni şi specialişti calificaţi. Pe aceştia noi nu-i putem avea
decât din rândurile oamenilor care au trecut prin munca fizică” – A.N.I.C., fond P.C.M., dosar nr.
1/1949, f. 12
23
Apud Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 172
24
Ibidem
25
Ibidem
26
Rolul muncii în procesul de „spălare a păcatelor” şi de formare a „noii conştiinţe” a fost evidenţiată şi
de Lavrenti Beria care a pus să se atârne la intrarea în lagăre inscripţia „Munca este o chestiune de
onoare, o chestiune de glorie, o chestiune de curaj şi eroism” – apud André Glucksman, Bucătăreasa
şi Mâncătorul de oameni. Eseu despre stat, marxism şi lagărele de concentrare, Humanitas, Bucureşti,
1991, p. 33

158
 Fără îndoială că o experienţă atât de utilă nu se putea să nu fie împărtăşită
şi proaspeţilor „tovarăşi de luptă” pentru edificarea comunismului din ţările
satelitizate de U.R.S.S. după 1945.
Încă la şedinţa din 25 mai 1949 a fost evidenţiat caracterul „special” al
acestei lucrări. Gheorghe Vasilichi ţinea să sublinieze: „…având în vedere că noi vom
lucra cu o mare masă de oameni necalificaţi şi având în vedere că terminarea acestui
canal trebuie să fie importantă nu numai din punct de vedere economic, dar să fie şi o
şcoală de cadre”27. Ideea era larg împărtăşită de ceilalţi fruntaşi comunişti, aşa cum o
dovedeşte răspunsul lui Gheorghiu Dej: „Este prevăzut acest lucru. În mic, noi am
experimentat, cu ocazia construirii primei fabrici la noi cu voluntari („Apaca” –
n.ns.), unde am luat elementele de pe zonă, care pur şi simplu vagabondau. Rezultatul
a fost minunat. Aici însă este vorba în mare”28.
Miron Constantinescu a arătat că dorinţa de a modela „omul nou” nu trebuie să
scape din vedere un segment social extrem de important şi, totodată, vulnerabil: „Aş
propune ca pe lângă munca salariată, care va fi forţa principală, să se mobilizeze şi de
data aceasta entuziasmul tineretului, pentru că sunt mii şi mii, dacă nu chiar sute şi
sute de mii de tineri care cu entuziasm se vor duce să lucreze fără pretenţie de plată,
numai să li se dea hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte şi mijloace de lucru”29.
Aceeaşi optică este relevată de Zapoşnicov, preşedintele comisiei sovietice care
se ocupa de problema canalului. Acesta, în cadrul şedinţei Consiliului de Miniştri din
22 iunie 1949, sublinia: „Mai grea decât organizarea este obţinerea acestui personal
tehnic şi educarea (subl. ns.) acestui personal. (…) Armătura aceasta atât de vastă,
care direct sau indirect atinge întreaga viaţă economică, munca tuturor oamenilor,
poate să fie realizată cu succes dacă a fost creată o dispoziţie generală, o dispoziţie de
combativitate, spiritul combativ, dragostea şi grija pentru canal. O stare de spirit din
care să rezulte sentimentul că fiecare construieşte canalul. Pe canalul nostru Moscova
– Volga era o lozincă: «Canalul se construieşte de întreaga ţară!»”30.
Acelaşi Zapoşnicov oferă şi alte date interesante asupra opticii sovietice asupra
rolului pe care trebuie să-l îndeplinească astfel de lucrări: „Planul acesta vă va aduce
bani noi, resurse noi şi oameni noi (subl. ns. F.B.). (…) Nu ajunge să ai cadre
pregătite şi formate. Trebuie asigurată o muncă permanentă şi hotărâtă de partid şi de
sindicat în rândurile acestor cadre. Apoi, trebuie ţinut seama de munca în general
pentru studierea leninism-stalinismului, în organizarea colectivelor în vederea
realizării planului. În această muncă trebuie inclus totul. (…) La construcţia canalului
vor trebui să participe şcenişti (sic!), operatori, compozitori, poeţi, scriitori. Va trebui
chiar să se comande compunerea unui marş al construcţiei canalului31. Trebuie să se
cultive patriotismul poporului pentru munca sa. Baza muncii tuturor colectivelor
trebuie să fie întrecerile socialiste”32.
Chivu Stoica arăta şi el că „lucrarea are o importanţă istorică şi, practic,
construirea socialismului se face prin construcţii de asemenea anvergură care schimbă

27
A.N.I.C., fond P.C.M., dosar nr. 4/1949, f. 57
28
Ibidem
29
Ibidem, f. 59
30
A.N.I.C., fond P.C.M., dosar nr. 5/1949, f. 72
31
A fost compusă simfonia Canalului „Drumul Dunării spre Mare” de către Leon Kepper – Oana Ilie,
op. cit., p. 91
32
A.N.I.C., fond P.C.M., dosar nr. 5/1949, f. 75

159
nu numai înfăţişarea economică a regiunii dar şi mentalitatea oamenilor pentru că
acest şantier va fi un laborator (subl. ns. F.B.) unde se vor crea cadre, se vor face
şcoli de pregătire tehnică etc”33.
Importanţa politică a canalului34 a fost subliniată de la bun început de Gheorghiu-
Dej: „Va trebui ca partidul nostru să îndrepte cele mai bune forţe, să mobilizeze întregul
Partid şi toate mijloacele pentru această lucrare (…) În focul acestor bătălii se vor crea
cadre noi, călite. Pentru Direcţia Propagandă trebuie date sarcini privind mobilizarea prin
presă, radio, munca culturală ce se va desfăşura acolo, munca de agitaţie, căci trebuie să
ţinem seama că vor lucra mase mari”35.
Forţa de muncă folosită pentru construirea canalului, asupra căreia urma să se
exercite acţiunea de „reeducare prin muncă”, includea următoarele categorii: salariaţii,
voluntarii (aşa-zişii „brigadieri”), militarii încorporaţi în „unităţile de muncă”36, deţinuţii
de drept comun şi deţinuţii politici. Această diversitate de categorii de „subiecţi” ridica o
serie de probleme conducerii comuniste.
Într-un raport întocmit de Belu Petre, la 9 noiembrie 1949, cu privire la mersul
lucrărilor de la canal se preciza: „pe şantier s-au trimis deţinuţi – şi e foarte bine să-i
folosim. S-a trimis şi supra-plusul de contingente, oameni tineri din care în adevăr putem
crea cadre de construcţie. Dar din cauza acestei învălmăşeli, din cauza acestor care s-au
creat nu s-a putut duce o muncă politică cu un obiectiv precis cu toate aceste eşaloane:
mâna de lucru salariată, surplusul de contingente şi deţinuţi”37. Pentru a elimina aceste
deficienţe şi a optimiza acţiunea Partidului asupra maselor de oameni aduse pe şantierele
Canalului, Belu Petre oferea unele soluţii: „propunerea mea este, în primul rând, să
încetăm cu recrutările «de la sine» şi să trecem la o formă de recrutare politică,
organizată. Aceasta înseamnă în mod concret ca judeţeana de partid şi Comitetele
provizorii trebuie să aibă sarcina trasată pentru această muncă pe care trebuie să o înceapă
imediat ca să creăm un climat pro-canal în toate judeţele noastre. Ca urmare, să aducem la
un înalt nivel munca de propagandă şi agitaţie prin care să stimulăm mândria de a lucra pe
şantierul canalului, ca fiecare să dorească să fie constructor al canalului”38.

33
idem, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 53/1949, f. 5-6
34
În acest sens se exprima, în septembrie 1949, şi Ana Pauker: „Când vorbim de Canal, noi nu putem
vorbi ca de o lucrare tehnică oarecare (…) Noi o treabă ca asta n-o putem face ca o treabă tehnică, este
o treabă în primul rând politico-tehnică, nu tehnico-politică” – idem, dosar nr. 81/1949, f. 19
35
Idem, dosar nr. 53/1949, f. 4; Dej nu obosea să reitereze concepţia sa asupra importanţei canalului în
formarea omului nou. În martie 1950 el afirma: „Noi nu facem numai un canal acolo, trebuie să
construim odată cu acest canal şi omul pregătit din punct de vedere politic, să iese agitatori,
propagandişti buni, să iese organizatori buni, să iese oameni cu pregătire profesională, cu calificare
tehnică înaltă. (…) Este un laborator care în timp de 4-5 ani, cât o să dureze munca la Canal, trebuie să
ne dea după un plan anumit (subl. ns. F.B.) un număr de oameni calificaţi, disciplinaţi, cu nivel de
conştiinţă ridicată, cu nivel politic, cu experienţă de organizare, conducători de şantiere” – idem, dosar
nr. 22/1950, f. 3-4
36
Folosirea militarilor a fost avută în vedere încă de la demararea lucrărilor. În şedinţa din 25 mai 1949,
Emil Bodnăraş afirma: „Cu privire la întrebuinţarea braţelor de muncă nu văd nimic: noi am lucrat la
un proiect de lege, pentru utilizarea surplusului de contingent, cu Ministerul de Interne şi cu tov.
Miron Constantinescu, atunci când era Comisia de redresare economică. Atunci nu se puteau folosi în
condiţii convenabile aceste braţe de muncă, prisos de contingent al armatei. Tratatul de pace nu ne
permite întrebuinţarea acestor braţe.(…)”, iar Dej a completat: „Nu am venit cu proiectul de decret
pentru că până acum nu aveam unde să utilizăm acest prisos de contingent. El trebuie organizat în
unităţi de lucru care vor da randament mare. Luăm o hotărâre fără ca ea să fie scrisă” – A.N.I.C., fond
P.C.M., dosar nr. 5/1949, f. 80
37
idem, fond C.C. al P.C.R. - Cancelarie, dosar nr. 171/1949, f. 7
38
Ibidem

160
 Caracterul de „laborator” al uriaşului şantier era conştientizat atât de „reeducatori”
(cadre ale Ministerului Afacerilor Interne, activişti de partid şi „brigadieri” din rândul
deţinuţilor de drept comun), cât şi de cei supuşi „reeducării”.
Pentru cei din prima categorie, relevante sunt cele afirmate de unul din torţionarii
recrutaţi dintre deţinuţii de drept comun. Acesta îşi amintea, în anii ’90, că regimul dorea
ca deţinuţii politici de pe şantiere să fie sau exterminaţi complet sau, cei care
supravieţuiau, să fie „modelaţi” complet, potrivit exigenţelor noii societăţi. În acest sens,
fostul torţionar susţinea, referindu-se la dreptul deţinuţilor de a citi: „Era interzis, sigur.
Decât atunci când trebuia să se facă propagandă, să se citească ce voia regimul, ce voiam
noi. Asta, ce voiam noi, se citea, doamnă. Ni s-a cerut să le citim chiar. Ni s-a cerut. Dar
nu mergea”39.
În ceea ce priveşte regimul de exterminare, acelaşi personaj afirmă că „mureau,
iarna, şi câte 40-50 pe săptămână, dar ei (cadrele M.A.I. şi activiştii de partid –n.ns. F.B.)
nu erau mulţumiţi că mureau doar atât, că trebuiau să moară şi mai mulţi. (…) Erau acolo
pentru exterminare, doamnă. Îi băteam din orice. Că nu făceau norma, că se odihneau,
«Ce-ai făcut până acum?» şi invocai motivul. «Ai trăit, te-ai dus la Paris, la Istanbul, la
Barcelona.» De astea, pe care ni le dădeau ei în instrucţiuni: «Ăştia s-au distrat prin
baruri, pe la Barcelona, ăştia sunt filfizonii României». Iar eu eram înrăit împotriva
burghezimii, la maximum. (...) I-aş fi omorât pe toţi, dar aveam frică să nu se schimbe
regimul”40.
La vârful ierarhiei Ministerului Afacerilor Interne obiectivele urmărite erau
enunţate cât se poate de clar. Într-o şedinţă cu reprezentanţii conducerii forţelor de muncă
de pe şantierele canalului din 2-3 iunie 1952, Marin Jianu, ministru adjunct al M.A.I.,
spunea: „(…) lucrăm cu deţinuţi politici, cu deţinuţi de drept comun, cu elemente
duşmane de clasă pe care justiţia i-a pedepsit şi ei muncesc la munca organizată care are
scopul ca mâine, când vor ieşi în societate, să iasă cu altă mentalitate creată prin
munca ce o prestează aici (subl. ns. F.B.)”41.
Cei aflaţi „de cealaltă parte a baricadei”, deţinuţii politici, erau chiar mai conştienţi
decât opresorii lor asupra scopurilor reale urmărite de regim. Ion Cârja, unul din
supravieţuitorii canalului, nota: „datorită supra-aglomerărilor din închisori, pe de o parte,
şi a continuului şi frecventului murmur al nemulţumirilor populaţiei, pe de altă parte,
deschiderea Canalului Dunărea – Marea Neagră a devenit o necesitate. Chiar dacă au mai
fost şi alte consideraţii, de alt ordin şi preeminent extern, şantierele morţii care s-au
deschis de-a lungul a 65 de km, pe traseul proiectat pe care trebuia să fie săpat canalul, au
îndeplinit un rol decisiv în aducerea ţării la ascultare”42.
Acelaşi supravieţuitor dovedeşte în memoriile sale că a înţeles deplin resorturile
intime ale regimului comunist, că a reuşit să treacă dincolo de „perdeaua de fum” a
propagandei şi să distingă clar scopurile regimului. Faptul că deţinuţii politici nu erau
singurii vizaţi de „reeducarea prin muncă” este prezentat foarte explicit: „Sectorului
Cadre şi Învăţământ îi reveneau funcţiuni extrem de delicate şi de serioase la acea oră a
partidului comunist, anume aceea de a restructura mentalităţile oamenilor (subl. ns.
F.B.), de a fi vigilenţi cu orice element refractar sau retrograd care s-ar fi putut strecura în
interiorul administraţiei sau braţelor de muncă, cu intenţii de influenţare negativă –

39
Doina Jelea, Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar, ed. a II-a, Humanitas, Bucureşti,
2002, p. 78
40
Ibidem, p. 80
41
Marian Cojoc, op. cit., p. 71
42
Ion Cârja, Canalul morţii, Cartea Românească, Bucureşti, 1993, p. 195

161
indiferenţă sau sabotare. De aceea, acest sector era în posesiunea unor caziere
voluminoase ale personalului angajat şi înrobit, cu tot felul de fişe personale, note
informative, spionaj, coruptibilitate, atitudine la provocări etc. Sub îndrumarea şi
regizarea acestui departament mixt a fost pusă în aplicare, pe de altă parte, reeducarea în
lumea deţinuţilor de drept comun. Desigur, complexul problemelor pe care le prezenta
lumea deţinuţilor politici a afectat cadre superioare, din chiar comitetul central al
partidului şi conducerea M.A.I.-ului. Reeducarea, în fond, era pivotată în jurul luptei de
clasă între deţinuţi, discriminarea socială şi tulburarea spiritelor la maximum, astfel ca,
într-adevăr, munca şi viaţa la Canal, pe oricare şantier şi în interiorul lagărelor, să devină
un iad de nesuportat, din care nu era, la un moment dat, nici o altă cale de salvare decât
moartea”43.
Din datele prezentate în rândurile de faţă considerăm că reiese faptul că, de la
vârfurile conducerii comuniste şi până la brigadierii-deţinuţi, preocuparea pentru
„reeducarea” uriaşei forţe de muncă folosită în intervalul 1949-1953 pe şantierele
canalului a fost una de prim ordin44. Desigur că metodele folosite pentru diversele
categorii de lucrători au fost diferite şi merită studiate într-un studiu de sine stătător, dar
obiectivele urmărite erau similare: distrugerea vechilor valori morale şi înlocuirea lor
cu cele specifice „omului nou”.
Dată fiind lipsa de soliditate a ipotezelor referitoare la decizia de construire a
canalului, amintite la începutul studiului nostru, la care se adaugă mărturiile oferite de
arhive şi de contemporanii evenimentelor, credem că ipoteza construirii canalului ca
laborator de formare a „omului nou” poate fi luată pe deplin în consideraţie. Desigur că
nu privim această ipoteză ca unică explicaţie şi fără îndoială că scopurile regimului erau şi
de ordin economic. Considerăm, totuşi, că, în condiţiile în care se afla economia
României în anul 1949, factorul ideologic a fost cel care a primat, atât în intenţia lui
Stalin de a impune construcţia, cât şi în decizia liderilor de la Bucureşti de a trece efectiv
la realizarea ei.
Extinderea analizei asupra modalităţilor în care s-a încercat, la nivelul unei naţiuni,
distrugerea unui set de valori şi înlocuirea acestora cu pseudo-valori justificate ideologic,
considerăm ca reprezintă un imperativ pentru cercetătorii contemporani, cu atât mai mult
cu cât asaltul asupra valorilor tradiţionale, specifice culturii Europei creştine, este departe
de a se fi încheiat. Ţintele vizate de comunişti, libertatea de gândire şi de exprimare,
familia, religia, respectul faţă de tradiţii, se află şi în prezent sub un tir concentrat, dar
efectuat cu mijloace mult mai insidioase decât bâta comunistă, astfel că, în opinia noastră,
lecţiile trecutului sunt foarte utile în contracararea acţiunilor noilor gardieni şi promotori
ai gândirii captive.

43
Ibidem, p. 574
44
Reeducarea prin muncă a fost folosită pe scară largă în România comunistă. Un fost deţinut îşi
aminteşte: „…încă din prima oră după ce mai multe sute de deţinuţi politici din Iaşi am fost debarcaţi
dintr-un bac în lagărul de muncă forţată de la Grădina, din Bălţile Brăilei, am fost adunaţi cu toţii într-
un careu, iar un maior securist din M.I. ne-a comunicat următoarele: «Să vă intre bine în cap,
bandiţilor! Voi n-aţi fost aduşi aici pentru un trai mai bun sau pentru a respira un aer mai curat ca în
celule. Voi n-aveţi dreptul nici măcar să respiraţi aerul acestei ţări! Voi aţi fost aduşi aici pentru a
munci şi a vă reeduca prin muncă. Cei care vor munci cinstit, vor supravieţui şi, după terminarea
pedepsei, vor putea să-şi revadă familiile. Cei care nu-şi vor face normele, vor pieri!»” - Dumitru
Văcariu, Aspecte ale „educării” şi „reeducării” în închisorile comuniste şi lagărele de muncă forţată,
în „Analele Sighet 9”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2001, p. 357

162
 PITEŞTI ŞI SALCIA,
DOUĂ FEŢE ALE RĂULUI
Alexandru MIHALCEA,
Constanţa, Romania,
fost deţinut politic

MOTTO :
1) „Lagărele de concentrare şi de exterminare
ale regimurilor totalitare servesc drept
laboratoare în care credinţa fundamentala a
totalitarismului – totul este posibil – este
verificata” (Hannah Arendt)
2) „Eu, care am fost în lagărul de la Auschwitz
apreciez ca tratamentul de la Salcia nu era
departe” (deţinut Stefan Weiss, martor,
18.05.1955)

D ouă toponime care, în anume context, îşi pierde înţelesul geografic ca să

se încarce de oroare. Doua locuri încorporând în straturile profunde de
sub învelişul banal al unui nume de oraş şi al unui punct de pe o hartă
cu determinante geografice, latitudine şi longitudine, grozăvia absolută. Două noţiuni
care, pe iniţiaţii de care vorbea Soljeniţân ca despre locuitori ai Gulagului, un tărâm
paralel cu universul normal îi fac să se cutremure.
Într-o lume a sistemului penitenciar comunist din România – care nu are
nimic de invidiat lagărelor naziste sau celor sovietice, Piteşti şi Salcia sunt
exponenţiale. Într-un timp relativ scurt, închisoarea din oraşul argeşean a concentrat
între zidurile ei suferinţa dusă la paroxism, câtă nu s-ar fi putut crede ca poate îndura
fiinţa omenească, suferinţa încercată în celelalte puşcării, Aiud, Gherla, Râmnicu
Sărat într-un ritm lent, al morţii cu picătura şi, îndrăznesc să spun, cu sufletul cruţat
de asaltul satanic al Reeducării (iar acolo unde au avut loc fapte similare, ele au fost
de „export”, matricea originara fiind tot Piteştiul). Salcia, nume generic pentru un
conglomerat de aşa-zise colonii de muncă, risipit într-un spaţiu încadrat de ape, un
perimetru ostil omului, este şi ea exponenţială, concentrând între reţele de sârmă
ghimpată, în saivane unde oamenii au fost băga i ca vitele, în monstruoasa centură
de pământ şi sânge cu care a fost încinsă Insula Mare a Brăilei, supliciile Canalului,
ale Peripravei, pe scurt ale lagărelor de exterminare. Piteştiul, într-o clădire simbolică,
de o parte, şi Salcia, de altă parte, într-un areal tot simbolic dar unde nu mai exista
nimic din ceea ce poate evoca înfricoşatele cazne din anii '60. Urmele se şterg, se
încearcă raderea lor totală de pe hartă, de pe pământ, din memorie. (Agresiunea
împotriva memoriei nu o cred întâmplătoare, după cum nu mi se pare întâmplătoare
tăcerea care s-a aşternut în jurul ideii de a se face din Jilava muzeu al rezistenţei
românilor la bolşevizarea ţării, idee susţinuta de o mână de foşti deţinuţi politici şi de

163
câţiva intelectuali de marcă de aici şi din exil printre care şi importantul memorialist
şi scriitor anticomunist Aurel Sergiu Marinescu de la New York – dar nu şi de
guvernanţi, care au cu totul alte preocupări decât prezervarea monumentelor care
jalonează istoria naţională, mai veche sau mai apropiată de timpul nostru). Revenind
la Piteşti ca scenă a Reeducării, nu cred că există un procent semnificativ din
populaţia României de azi care să ştie, fie şi în linii generale, ce s-a întâmplat acolo.
Cum noţiunea de penitenţă, în sens penal, este, în mod firesc, asociată cu cea de re-
modelare, deci de reeducare, termen interesând psihopedagogia, nu poţi pătrunde
dintr-o dată în diabolica realitate ascunsă de cuvânt. Nici cei cu experienţa puşcăriei
politice nu pot înţelege decât la suprafaţă ceea ce numim „Fenomenul Piteşti”sau
„experimentul Piteşti”, termeni care, în opinia mea, sunt complementări, pot coexista.
Singurii care ştiu şi înţeleg „Piteştiul” sunt supravieţuitorii, cei care au fost acolo.
(Cred ca am auzit prima dată despre Reeducare într-unul din lagărele din Balta
Brăilei. La Stoieneşti l-am cunoscut pe un adevărat martir al Piteştiului, domnul
Timofei Mândru, în prezent în Canada. Nu am discutat decât foarte puţin despre ceea
ce se petrecuse cu un deceniu în urmă. Acest om, greu încercat, a avut nefericirea să
cunoască şi Piteştiul, şi Salcia. Tot la Stoieneşti, dacă mi-aduc bine aminte, se afla
Dan Diaca, inventatorul faimoasei lovituri la ficat. Nu mai ştiu dacă executa prima
sau a doua condamnare. Oricum, punând cap la cap frânturile de informaţie pe care le
adunaserăm, micul grup de foşti studenţi din care făceam parte adunase suficiente
informaţii despre cele întâmplate între 1949 – 1952 la Reeducare astfel încât
convingerea noastră era ca singurul mijloc de a ne sustrage grozăviei era sinuciderea.
Bieţi naivi care nu ştiau că nu se poate muri când şi cum vrea subiectul torturii, ci în
ce fel şi cum voieşte torţionarul).
A compara Piteştiul cu Salcia pare o încercare sortită eşecului. Ce ar putea
avea în comun, în afară de asasinate şi de provocarea unor profunde dureri morale şi
fizice, aceste doua ipostaze ale sistemului penitenciar comunist? Sunt, într-adevăr,
deosebiri evidente. Experimentul Piteşti mi se pare a fi fost proiectat în mod
inteligent. De inteligenţe satanice, genii malefice – dar inteligente, în timp ce Salcia
este expresia unei gândiri rudimentare. Nelegiuită fără îndoială, criminală, dar
rudimentară. Să ne explicăm. Sunt adeseori amintite numele unor Nicolski, Pintilie,
Dulgheru – dar nici unul dintre aceştia nu are calităţi intelectuale care să-l desemneze
ca fiind capabil să imagineze, să conceapă deci, să planifice şi să organizeze o acţiune
de durată, anvergură şi finalitatea, mai ales, în perspectiva deceniilor viitoare, într-o
ţară unde comunismul părea instalat pentru vecie – celei de la Piteşti. Nicolski este,
fără îndoială, un ins de o cruzime patologică, lipsit însa de cultura, de rafinament.
Pintilie – Pantiusa Bodnarenko – este un ins amoral, în afara noţiunilor de bine şi de
rău, o brută care ucide ca şi când a lua viaţa unui semen este cel mai firesc lucru din
lume, proba suprimarea lui Foris cu un obiect rudimentar ca şi executorul, o rangă. În
excelenta carte a lui Alin Mureşan „Piteşti – Cronica unei sinucideri asistate” (ed.
Polirom, 2007) este amintit şi numele colonelului Zeller. Cei care au apărut la Piteşti
în timpul cât s-a desfăşurat „reeducarea” par a avea rolul unor controlori de teren,
dacă ne putem exprima astfel, al unor subalterni trimişi să evalueze rezultatele.
Iniţiatorii şi programatorii acţiunii trebuie căutaţi în altă parte şi în alt cerc al puterii.
Prea multe rele ne-au venit în timpul acela de la Răsărit ca să nu ne gândim imediat la
Moscova şi când zicem Moscova zicem Lubianka, sediul NKVD. Nu spunem, fireşte,
o noutate, s-a mai spus că „operaţiunea Piteşti” a fost concepută în laboratoarele

164
secrete ale securităţii sovietice, în acei ani controlată de Beria. Acelaşi Beria care
concepuse planul operaţiunii de ucidere a elitei militare poloneze la Katyn şi-l
supusese aprobării lui Stalin şi a celorlalţi membri ai Politbiuro : Vorosilov, Molotov,
Mikoian şi semnând „pentru” pe margine, Kalinin şi Koganovici. Actul prezentat lui
Stalin, datat la 5 martie 1940, conţine o motivaţie a hecatombei : „Dat fiind că toţi
aceşti indivizi sunt duşmani îndârjiţi şi ireductibili hotărâ i ai puterii sovietice,
NKVD al URSS considera necesar: 1) să se ordone NKVD să judece în faţa
tribunalelor speciale - 14.700 foşti ofiţeri, funcţionari, proprietari agricoli, agenţi de
informaţii, jandarmi, colonişti din regiunile de frontieră şi gardieni de închisoare
deţinuţi în lagărele de prizonieri de război; 2) precum şi cei 11.000 de membri ai
diferitelor organizaţii contrarevoluţionare de spioni şi sabotori, foştii moşieri,
proprietari de uzine, foşti ofiţeri ai armatei poloneze, funcţionari şi transfugi care au
fost arestaţi şi sunt deţinuţi în închisorile din regiunile vestice ale Ucrainei şi
Bielorusiei, pentru a le aplica pedeapsa supremă: să fie împuşcaţi „(conform Scrisorii
Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne al URSS nr. 794/5 martie 1940,
reprodusă în masivul volum „Missions speciales” de Pavel Sudoplatov şi fiul său
Anatoli, Edition du Seuil, 1994, p. 583; spaţiul nu ne permite să reproducem
documentul în extenso aşa că ne mulţumim să notăm doar că Beria îl asigura pe
dictator că cei în cauză au fost demascaţi (subliniem termenul!) fără putinţă de tăgadă
ca duşmani juraţi şi plini de ură împotrivă sistemului sovietic. Reamintim că aceştia
erau polonezii capturaţi, după invadarea ţării, în septembrie 1939, de către Armata
Roşie, în teritoriile estice, consecinţă a Pactului Ribbentrop – Molotov. Ce s-a
întâmplat în momentul capturării şi cel al genocidului? Militarii polonezi au fost
interogaţi, în lagărele speciale ale NKVD de la Kozielsk, Ostascov şi Starobielskn
zona Smolensk, de către o comisie de anchetatori NKVD condusă de generalul Vasili
Zarubin, viitor rezident al spionajului sovietic la Washington, care, sintetizând
rezultatele discuţiilor, a conchis că polonezii anchetaţi î i iubeau ţara, respectiv codul
onoarei, nu trădau. Deci erau duşmani! Informându-l pe Beria, concluzia a fost ca
singura soluţie era un glonţ în ceafă. (În pofida lipsei de spaţiu, nu ne putem
împiedica să n-o amintim pe soţia generalului Elisabeta Zarubina, căpitan în spionajul
sovietic, care l-a racolat pe celebrul savant atomist Oppenheimer; această femeie,
inteligentă, poliglotă, se trăgea dintr-o familie de revoluţionari înrudiţi cu Ana
Pauker, fondatoarea Partidului comunist român. Fratele cel mare al Elisabetei
comandase secţia militară teroristă a Partidului român. Evadase de doua ori înainte de
a ajunge în faţa unei curţi marţiale dar, în cele din urmă fusese împuşcat în 1922, într-
un schimb de focuri – op. cit., p. 240. (Pasajul mi se pare foarte interesant pentru
simbioza dintre ideologie şi subversiune). Aşadar sovieticii nu i-au masacrat imediat
pe polonezi, aşa cum s-ar putea crede. La fel, reeducarea de la Piteşti a fost pregătită,
nu numai în „laboratoare” secrete unde se vor fi urmărit coordonatele psihologice ale
acţiunii ci chiar în închisoarea propriu-zisă. Până la pus parii pe subiecţi, a existat o
activitate de observare, de evaluare. O spune regretatul Banu Rădulescu în nr. 1/1990
al revistei pe care a fondat-o, MEMORIA, în articolul „Preambul la <Dosarul
Piteşti>”: „Întreaga vară şi toamnă a anului 1949 acesta a fost evenimentul cel mai
important de la Piteşti: înfometarea. În câteva luni, cei o mie de studenţi au fost aduşi
la stadiul fiziologic de schelete. Mai cumplită însă decât foamea s-a dovedit a fi
pedeapsa tăcerii. Nici o vorbă cu nimeni, doar gestică, şi ici, colo o şoaptă, ferită şi
ea, ca sa n-o surprindă ochiul gardianului pândind la vizetă. Atmosfera de mormânt,

165
cu cadavre încă vii.” În această etapă a condiţionării victimelor, apare evaluatorul. „În
vara aceea s-a mai petrecut totuşi un eveniment care, adăugat înfometării, cum s-a
dovedit ulterior, încheia preliminariile masacrului ce va urma: apariţia în personalul
administraţiei a unui domn civil, pe nume Marina. Mic, blond, slăbuţ, cu o faţă
pistruiată, trăsături şterse, o mutra de şoricel. Avea un birou în corpul de clădiri al
administraţiei şi prin biroul său, unul câte unul, pe rând, avea sa treacă fiecare deţinut.
Amabil, deosebit de politicos, domnul Marina îi întindea mâna, se prezenta, îşi invita
musafirul pe scaun şi începea cu el conversaţia. Despre ce? Despre orice. Subiectele
cele mai diverse, de filosofie, teologie, psihologie, ori pur şi simplu banale probleme
de viaţă. Nici o vorba despre vinovăţie, nici un reproş, nici o moralizare. Oferindu-i
musafirului ţigări la discreţie (articol complet interzis în închisoare), domnul Marina,
cu un prietenos şi binevoitor zâmbet, s-a arătat faţă de fiecare deţinut un foarte
civilizat şi elevat şi plăcut interlocutor. Un uluitor contrast între acest personaj şi
brutalitatea animalică a celor ce compuneau personalul de pază al închisorii. Părea un
înger salvator venit să pregătească eliberarea fiecărui deţinut. Cam pe această tema se
şi petrecea despărţirea de el, când, strângând mâna musafirului, insinua mai clar sau
mai vag că partidul nu-i doreşte distrugerea ci dimpotrivă, salvarea, bucuros să-l
reprimească în rândurile tineretului liber, de-afară”. Rolul liniştitor, aproape soporific
al întâlnirii este o lovitură de maestru a inteligenţelor din umbră care, cunoscând
perfect psihologia omului închis, cu toate legăturile cu viaţa normală tăiate, ştiu că
acesta este momentul în care interlocutorul abilului Marina lăsa garda jos, sub
imperiul speranţei şi vorbeşte fără a se supraveghea. Nu a fost încă supus cumplitelor
chinuri practicate de echipa lui Ţurcanu, încă nu a intrat în „demascări”, nu ştie ce-l
aşteaptă, nici că drumul calvarului începe din biroul domnului Marina. Se comporta
ca un om normal, ale cărui mecanisme ale gândirii nu au fost încă detracate. „Întors
în celulă, după un astfel de contact cu un om ce radiază lumină, la ce altceva putea
gândi deţinutul decât la eliberare? Concluzia fiecărui student era că domnul Marina,
neavând nimic de-a face cu Securitatea, e trimisul partidului atotputernic în ţară
tocmai pentru a vedea halul de mizerie în care au fost aduşi şi, acum, cunoscându-l
bine pe fiecare, să raporteze partidului că bandiţii nu sunt chiar bandiţi ci tineri care,
suferind cât au suferit, se cuvine sa fie eliberaţi.”
Mai târziu se va dovedi că rolul lui Marina, esenţial în desfăşurarea
grozăviilor de la Piteşti era categorisirea studenţilor în uşor reeducabil, mediu
reeducabil şi greu reeducabil, ultimii din clasament fiind cei dintâi care vor intra în
oribila „moara de suflete”, cum se exprima Banu Rădulescu. La fel procedase şi
Zarubin cu echipa, cuantificând sentimentele elitei poloneze faţă de sistemul sovietic.
Fiindcă tot veni vorba despre blajinul, luminosul securist, transcriem câteva
fragmente din portretul schiţat de dna Doina Jela în „Lexiconul negru” : „Marina
(ITICOVICI) Ion – ofiţer politic la Piteşti în timpul reeducării (...) Colabora direct cu
Ţurcanu, conform depoziţiei acestuia: <(...) Am mai primit de la dl. Dumitrescu şi
Marina ordin că nu-i interesează câţi ochi sar şi (...) ca să am grijă să nu se dea
lovituri în organe care ar cauza moartea, dar că la fund şi tălpi pot să bat până sare
carnea bucăţi în tavan>”.
Citat de Doina Jela, Virgil Ierunca afirma că „Pentru el, şedinţele de tortură
constituiau o adevărată hrană sufletească. Stătea cu orele la vizetă şi se desfăta mai
ales la şedinţele de blasfemie anticreştină”.

166
 Înfiinţarea lagărului Salcia nu are nimic misterios. Puşcăriile deveniseră
neîncăpătoare, iar Canalul se apropia vertiginos de starea de faliment. Tot securitatea
determina emiterea actului normativ prin care se legalizează – în sens comunist,
desigur, apariţia aşa-numitelor lagăre de munca, în realitate de exterminare. Sunt
destui oameni în această sală care ştiu, ca şi mine, că totul a concurat la distrugerea
deţinuţilor. Nici o minte normala nu poate concepe că un bătrân slăbit, bolnav, obligat
să doarmă pe paie într-un saivan fără sobe şi să mănânce cartofi degeraţi, aruncaţi
necurăţaţi în cazan, cu noroi şi fire de paie, mai e în stare să lucreze la dig. Nu numai
că e scos la muncă dar, neputând face norma, aberantă şi pentru un om în putere, este
rupt în bătaie cu parul, de brigadier şi de caralii. În aceste condiţii, e de mirare că între
iulie 1952 şi ianuarie 1953, la Salcia şi în coloniile – satelit au murit 68 de deţinuţi,
diagnosticele – cu excepţia a două cazuri de plagă împuşcată – fiind falsificate? Ca şi
la Piteşti, în materie de regim penitenciar, statul comunist îşi dă, în lagăre, întreaga
măsură a neomeniei, într-o ţară în care dădeai la tot pasul de lozinca lui Marx „Omul
este cel mai preţios capital”. În 1950, Marin Jianu, adjunctul lui Teohari Georgescu, a
respins ideea înfiinţării de penitenciare pentru inapţi, comunicându-i colonelului
Baciu, şeful Direcţiei Penitenciarelor, că „linia ministerului este că toţi deţinuţii, chiar
şi cei inapţi, să lucreze”. Până şi un criminal ca Ştefan Koller a fost nevoit să
recunoască, în 1953, că „Au fost trimişi oameni în vârstă sau cum au fost cazuri cu
picior de lemn sau anchilozaţi la braţ”. Pare incredibil dar la Salcia oamenii au ajuns
să doarmă nu numai pe jos, situaţie obişnuită în puşcăriile româneşti, ci şi în picioare,
precum caii, fapt consemnat de însuşi colonelul Sloboda, adjunctul lui Baciu.
Ne-am pus întrebarea dacă s-ar putea face o comparaţie între supliciile
îndurate la Piteşti şi torturile practicate în Insula Mare. Studenţii au fost chinuiţi într-
un chip nemaiîatâlnit în România până la „reeducare”. Răspunsul implica nuanţare.
Planificatorii ororilor au avut în vedere zdrobirea rezistenţei fizice, reducerea trupului
supliciatului la o zdreanţă umană şi totodată, mortificarea sufletului, crearea unui fel
de zombi, aşa cum a fost unul dintre personajele înfăţişate de Marcel Petrisor într-o
carte de excepţie despre infernul din „Casimca” Jilavei după încheierea procesului
„lotului Ţurcanu”.
Sălbăticia anchetelor de la securitate este cunoscută, mulţi dintre participanţii
la această manifestare au trecut pe acolo şi au cunoscut acele suplicii care, cum s-a şi
întâmplat, puteau duce la infirmitate, la mutilare – cum i s-a întâmplat lui Lucreţiu
Pătrăşcanu căruia, în urma bătăilor, a trebuit să i se amputeze un picior – sau chiar la
moarte. Gama torturilor fizice practicate de securişti este, totuşi, mai restrânsă decât
feluritele chinuri, unele inedite, aplicate semenilor lor de către Ţurcanu şi ciracii lui
cărora li s-a dat mână liberă şi câmp de acţiune nelimitat. La Piteşti, însă, pe lângă
chinurile fizice precum bătaia dusă la paroxism, exista o categorie de suplicii menite
să distrugă demnitatea, credinţa în Dumnezeu, reperele morale – pe scurt, tot ce
înseamnă om şi apartenenţa la umanitate. Un inventar cuprinzător întreprinde Alin
Mureşan în capitolul „Instantanee macabre” din volumul Piteşti – Cronica unei
sinucideri asistate” incluzând înfiorătoarele acte blasfemătorii. (Numai simpla lectură
supune cititorul la un efort considerabil!)
Nimic din toate acestea în lagărul Salcia! Torturile au fost îndreptate
împotriva trupului, oamenii au fost omorâţi cu parul, înfometaţi, îngropaţi până la gât,
supuşi la şocuri electrice, dezbrăcaţi în ger de minus 20 de grade, puşi să smulgă
spinii cu gura, băgaţi goi în carceră – dar „liturghii” blasfemătoare nu s-au organizat,

167
populaţia penitenciară având alt specific decât la Piteşti. Au existat, desigur, scene de
o cruzime greu de imaginat şi amintim aici doar trei cazuri.
Întâi – uciderea fostului procuror Sotir Georgescu de către brigadierul
Grigoraş Gheorghe prin lovituri cu parul în cap şi punerea corpului pe o targă în care
bătuse piroane de fier ; un al doilea caz – băgarea la carceră de către sublocotenentul
Cârliga, a patru deţinuţi cu fiare la picioare, doi în picioare, ceilalţi doi cu capul în
jos, carcera de scânduri, fără acoperiş, având suprafaţa bazei de cca 1 mp ; la două
ore după ce au fost scoşi, Bârlădeanu, unul dintre cei scoşi, a murit. Al treilea caz:
obligarea deţinuţilor care nu şi-au făcut norma să se dezbrace în pielea goală, să se ia
în braţe câte doi şi să se rostogolească prin mărăcini.
(Sub domnia absolută a aceluiaşi scelerat, locotenentul major Ion Pavel,
mutat de la Salcia, tot în calitate de comandant, la Iţcani – Suceava, în acest lagăr
bucovinean a avut loc o scena înfiorătoare: deţinutul Virgil Stroescu, nemaiputând
munci de frig şi slăbiciune, a fost legat cu mâinile la spate de către brigadierul Iliescu
Gheorghe, la ordinul şefului de escortă Vişan Constantin şi ţinut în zăpadă vreo
jumătate de oră apoi, fiindcă era anchilozat şi degerat, Iliescu i-a pus cărbuni aprinşi
pe talpă ... ca să-l facă să meargă. Stroescu a intrat în agonie şi a murit).
Fără informatori şi torţionari de genul lui Ţurcanu şi al echipei lui iniţiale de
„reeducatori”, acţiunea de la Piteşti, extinsă ulterior la Gherla şi la Canal, programul
imaginat şi organizat de un centru misterios, ocult, de la Moscova ar fi fost imposibil
de pus în aplicare. Fără brigadierii deţinuţi, dintre care unii i-au întrecut în brutalitate
şi ticăloşie pe mulţi caralii, munca forţată nu ar fi fost cu putinţă. Nici în această
privinţă sistemul penitenciar din România bolşevizată nu a inovat, modelul fiind
Gulagul Stalinist şi, de ce nu, acei teribili Kapo din lagărele lui Hitler. Trebuie să
facem, însă, o diferenţă: la Piteşti acţiunea de distrugere a trupului şi de mortificare a
sufletului, concomitent cu „spălarea” creierului se execută asupra unei elite
intelectuale; în lagăre brigadierii sunt, ca şi cadrele MAI, brute semianalfabete, dotate
cu un instinct al conservării propriei fiinţe care anulează – dacă vor fi existat –
atitudinile de omenie şi înţelegere faţă de semeni. Comandanţii îi preferau pe cei
veniţi de la Canal care, dacă săvârşiseră crime şi fuseseră şi acolo şefi de brigadă,
încarnau tipul brigadierului ideal. Aceşti indivizi autosituaţi la periferia umanităţii, se
conduceau după „principiul”: decât să plângă mama, mai bine să plângă mă-ta! -
contravenind flagrant moralei creştine. S-a ajuns astfel la atrocităţile, la ororile din
lagăre, la crime în masă, rămase, practic, nepedepsite până astăzi.
Regimul comunist a organizat, totuşi, procese. Unul privind implicarea
cadrelor MAI în grozăviile din Insula Mare, în 1955, cunoscut ca procesul „lotului
Salcia”, şi nu mai puţin de trei având ca obiect „reeducarea”. Acestea din urmă au
avut drept scop ascunderea adevăraţilor inspiratori ai masacrării tineretului în
penitenciarele şi coloniile de pe Canal (Poarta Albă şi Peninsula) unde au fost trimişi
deţinuţi care sa extindă ce se întâmplase la Piteşti şi Gherla. Prin sentinţa nr.
32/10.11.1954, pronunţată de un complet prezidat de faimosul general Alexandru
Petrescu, douăzeci de deţinuţi, în frunte cu Ţurcanu, au fost condamnaţi la moarte. Au
fost împuşcaţi la Jilava 17, iar altor 5 li s-a comutat pedeapsa în muncă silnică pe
viaţă. Al doilea proces, numit de Alin Mureşan în cartea amintită „Procesul
comandanţilor”, îi priveşte pe oficiali ai MAI care, sub o formă sau alta,
supraveghindu-i ori îndrumându-i pe „Reeducatori”, au fost implicaţi în acţiune. Au
fost condamnaţi prin sentinţa nr. 101/16.04.1957, la închisoare între 8 şi 5 ani, Tudor

168
Sepeanu, şeful serviciului Inspecţii din DGP, Alexandru Dumitrescu, directorul
închisorii Piteşti, Constantin Avădanei şi Gheorghe Sucegan, ofiţeri politici la Gherla,
şi medicul acestei închisori, Viorel Bărbosu. Oficiali importanţi, la curent cu
dedesupturi ale acţiunii, precum Mihai Dulgheru (Misu Dulbergher), Iosif Nemeş,
Marin Jianu, Ion Marina au fost complet lăsaţi de o parte. Nu mai vorbim de
atotputernicul Nicolski – Grunberg, agent şi protejat al NKVD. Condamnaţii au fost
repede eliberaţi şi li s-a pierdut urma.
Tot în 1957 Securitatea le-a înscenat „piteştenilor” al doilea proces, ca
martori comparând cei cărora li se comutase pedeapsa la primul proces. Cel care a
demontat falsitatea punerii în scena securistice a fost Gheorghe Calciu Dumitreasa,
preotul de mai târziu, devenit celebru în lumea exilului ca şi în ţară.
Spre deosebire de aceste trei procese ale loturilor „Piteşti” a căror miză era
incriminarea mişcării legionare, concomitent cu ştergerea rolului securităţii în
iniţierea, derularea şi diseminarea „reeducării”, procesul „SALCIA” a fost întemeiat
pe o cercetare făcută cu simţ profesional de către procurori din cadrul Procuraturii
Militare pentru unităţile MAI. Nici în acest caz anchetatorii nu au putut ajunge la
vinovaţii din vârful piramidei organelor de represiune – şi faptul este de înţeles. Cine
s-ar fi încumetat să-l tragă la răspundere pe Pintilie – Pantiusa Bodnarenko de care
nici măcar „justiţiarul” Ceauşescu n-a cutezat să se atingă? Cel puţin, însă, procurorii
şi judecătorii militari au reuşit să trimită după gratii, conform sentinţei nr. 1082/1955,
cu pedeapsă între 5 ani (doua cazuri) şi muncă silnică pe viaţă (6 cazuri) un număr de
21 ofiţeri şi subofiţeri ai Direcţiei Generale a Penitenciarelor, fapt care i-a iritat enorm
pe securişti, alături de 11 brigadieri criminali.
In decursul anchetei şi în rechizitoriu, pentru unii s-a ajuns aproape de
încadrarea la pedeapsa capitală dar, până la urmă, condamnarea maximă a rămas
MSV (3 cadre şi 3 brigadieri). Procesul, care a reuşit, pentru puţină vreme, să-i
neliniştească pe oficialii MAI, nu a dus din păcate, la restructurarea sistemului.
Alexandru Drăghici a izbutit să obţină decretul nr. 403/22.08.1957 al Prezidiului
MAN (în ajunul „Marii Sărbători”!) prin care condamnaţii au fost graţiaţi. Ulterior au
fost eliberaţi şi foştii brigadieri. La 30 aprilie 1959, în plină epocă de teroare a
Securităţii, meaiştii au fost reîncadraţi cu toate drepturile (fapte pe care le prezint pe
larg în volumul „Salcia – Infernul repetabil”, în curs de pregătire pentru tipar).
Procesul SALCIA este, în opinia noastră, extrem de important fiindcă sunt incriminaţi
şi pedepsiţi în mod direct, criminali care se apară afirmând că n-au făcut decât să
aplice ordine venite „de sus” şi, indirect, este incriminată politica regimului în materie
de muncă forţată. Am încercat, în cuprinsul acestui material, să fac o paralela între
două puncte de referinţă de pe harta sistemului penitenciar al României îngenunchiate
de comunism. Nu am câtuşi de puţin pretenţia de a fi epuizat subiectul, deschis încă
multă vreme cercetării. Deşi s-a scris mult despre fenomenul Piteşti (ca şi despre
Salcia, de altfel, dar mai mult de către memorialiştii care au cunoscut-o direct, în
ipostaza 1952 sau în cealaltă, între 1959 – 1964) este încă loc pentru noi cercetări. Să-
mi fie permis să mă raliez unei ipoteze întâlnite în timp ce pregăteam această
comunicare: „Proiectul Piteşti” ar fi fost elaborat, în esenţa, de cineva fost în
Comintern, detaliile rămânând pe seama vârfurilor partidului şi securităţii de la
Bucureşti. Ipoteza mi se pare demnă de a fi reţinută, chiar dacă adevărul pare ferecat
cu şapte lacăte. Cominternul, e drept, a fost dizolvat pur formal în 1943 dar în 1947 a
fost creat cominformul şi este greu de crezut ca vechi activişti nu vor fi fost integraţi

169
în noua structură. Stalin omorâse pe capete „vechea gardă”, dar au existat
supravieţuitori, comunişti fanatici pentru care oamenii puteau greşi, dar partidul
niciodată. Printre cominternişti s-au aflat şi minţi strălucite precum Willy
Muntzenberg, şef al propagandei cominterniste, pe lângă care Goebbels făcea figura
de diletant (ucis de NKVD la ordinele lui Stalin – în Franţa, în 1940 – ca sute de alţi
activişti ai cominternului) şi alţii, hârşiţi în operaţiuni clandestine gen spionaj,
diversiune, scenarii elaborate în beneficiul Kremlinului, al lui Stalin, el însuşi un
conspirator înnăscut. Cominterniştii au fost absolut diabolici, unii – adevărate genii
ale bolşevismului pentru extinderea căruia au lucrat.
Revenind la titlul acestei comunicări: întrebându-l acum câteva zile pe
domnul Traian Popescu, un om pe care îl stimez profund şi al cărui nume nu are
nevoie de vreo prezentare, dacă, la fel ca mine, crede că Piteşti şi Salcia sunt, în
pofida diferenţelor, feţe ale aceluiaşi rău, ale aceleiaşi esenţe infernale, mi-a răspuns
fără ezitare, da.

BIBLIOGRAFIE
Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Pavel Sudoplatov, Anatoli Sudoplatov, Missions speciales, Edition du Seuil, Paris, 1994
Banu Rădulescu, „Preambul la <Dosarul Piteşti>”, în revista MEMORIA, nr. 1/1990
Doina Jela Lexiconul Negru, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2001
Ruxandra Cesereanu, Călătorie spre centrul Infernului, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Buc.,
1998
Florin Constantin Pavlovici, Tortura pe înţelesul tuturor, Ed. Cartier, Chişinău, 2001
Aurel Sergiu Marinescu, Prizonier în propria ţară, vol. I, Ed. Vremea, Bucureşti, 1997
Jacques Rossi-Michele Sarde, Jacques le Francais, pour memoire du Goulag, Ed.Le Cherche
Midi,Paris,2002
Paul Goma, Patimile după Piteşti, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1990
Traian Popescu Evenimentul Piteşti, Ed. Kriterion Publishing, Bucureşti, 2005
Hannah Arendt Le systeme totalitaire, Edition du Seuil, Paris, 1972
Dennis Deletant România sub regimul comunist, Ed. Fundaţia Academia Civică, Bucureşti,
2006
Marcel Petrişor Psihofiziologia terorii, revista MEMORIA, nr. 2/2003
Alexandru Mihalcea Uranus – Gherla, via Salcia, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2005
Alexandru Mihalcea Salcia, infernul repetabil, în manuscris
Arcadi Vaksberg Hotel Lux, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998
Octavian Voinea Masacrarea studenţimii române, Ed. Mahadahonda, Bucureşti, (f.a.)

170
 GENOCID ÎN LAGARELE
PRIMULUI CANAL DUNARE – MAREA NEAGRĂ
Mirel Marin STĂNESCU,
Constanţa, Romania,
fost deţinut politic

I deea construirii unui canal între Dunăre şi Marea Neagră, destinat să

scurteze şi să dubleze calea naturală de navigaţie a Dunării, s-a afirmat
încă din veacul trecut (1937).
Corpul ingineresc român a concretizat încă de atunci o serie de studii care s-
au bucurat de atenţie în epocă. Ultima iniţiativă în această direcţie s-a consemnat sub
guvernarea mareşalului Ion Antonescu, care intenţionase să construiască canalul
navigabil preconizat, cu sprijinul financiar al Germaniei. Fireşte, izbucnirea
războiului a scos din program realizarea acestei lucrări temerare [1].
După 6 martie 1945, când regimul comunist de la noi s-a instalat cu sprijinul
armatei roşii, se pare că însuşi Stalin i-a sugerat lui Gheorghiu-Dej să intre în această
aventură. În celebra pagină despre canal, din romanul „Cel mai iubit dintre
pământeni” (volumul I pagina 210, ediţia a-III-a), aflăm că Gheorghiu-Dej se
destăinuie autorului Marin Preda: ..„îndelung la o cafea” despre politica acelor ani,
1948 – 1952, despre „burghezia doborâtă care nu înţelege idealurile noastre... Să
vezi: m-am hotărât atunci să mă duc la Stalin. Am început cu chestiunea economică
...Ţara nu are mijloace pentru realizarea primului nostru plan cincinal. N-avem bani
... Numai un împrumut extern ne-ar putea ajuta. A doua chestiune e politica: Am
luat noi puterea, am naţionalizat industriile, am pus conduceri noi, am alungat
miniştrii burghezi şi pe Rege, dar burghezia cu toate cadrele ei politice şi militare ne
pândeşte, râde de noi, îi aşteaptă pe americani. Ce să facem, cum să procedăm
tovarăşe Stalin? Uite Gheorghe, mi-a spus, ce-ţi sugerez să faceţi voi (...) Bani să vă
dau n-am nici eu. ... În chestiunea cadrelor burgheze care râd de voi ... şi mă duce în
faţa unei harţi a României. Luă în mână un băţ, îl puse pe la Cernavodă şi de acolo
făcu un semn cu el până lângă Constanţa. Pe aici, zice, faci un canal care să lege
Dunărea de Marea Neagră şi-i trimiţi acolo să-l sape pe toţi aceia care râd de voi şi
îi aşteaptă pe americani ... şi mai fertilizezi şi Dobrogea care mi s-a spus că duce
lipsă de apă. O să-ţi dau unele excavatoare şi nişte cadre de-ale noastre care au mai
făcut canale”. Dincolo de justificarea propagandistică a acestui scriitor, mai mult
decât spune legenda, nu am putut afla.
Stalin începuse să-şi elimine adversarii politici încă înainte de 7 aprilie 1930,
dată când s-a născut GULAGUL – „Direcţia principală a taberelor de reeducare prin
muncă” (numai în perioada 1934 – 1947 s-au folosit pe şantierele megalomanice ale
gulagului sovietic 10,4 milioane deţinuţi. Deşi numărul lor scădea dramatic, datorită
mortalităţii ridicate, totuşi totalul lor se menţinea constant prin înlocuirile
permanente. În anul 1930, 250.000 de „inamici politici” au săpat şi spart piatra pentru
canalul Marea Alba – Marea Baltica, lung de 240 de km, 30.000 dintre ei dispărând,
171
lăsând în urma un canal inutilizabil. În anul 1939 a funcţionat cel mai vast sistem
concentraţional sovietic, canalul Baikal – Amur, la care au robit 560.000 „inamici
politici” [2].
Urmând îndemnul şi exemplul lui Stalin, Gheorghiu-Dej şi acoliţii săi au
trecut la transpunerea lui în viaţă. Cert este că sovieticii i-au încurajat pe comuniştii
români să se lanseze în această aventură de mari proporţii. Chiar şi proiectele de
construcţie ale canalului atât cel tehnic general cât şi cel de execuţie s-au întocmit sub
îndrumarea directă a „specialiştilor” sovietici, între care amintim pe „savantul geolog
de valoare mondială” N.N. Muslov. Aparenta generozitate a sovieticilor avea o
raţiune practică, imediată: aceea de a jefui suplimentar România determinând
autorităţile romaneşti să achiziţioneze la preţuri uriaşe utilaje vechi şi obosite în
propriile lor lucrări similare pe canalul Volga – Don, pe reţeaua de canale dintre
Marea Albă şi Marea Caspică. Descompletate şi lipsite de piese de schimb acele
utilaje s-au dovedit a fi simple grămezi de fier vechi, fiind plătite de partea română,
cu mărfuri care de obicei se achiziţionau cu valută forte şi aur.
Planurile de construcţie au fost concepute în luna mai 1949, de o comisie
specială româno-sovietică şi au fost aprobate de Consiliul de Miniştri la 22 iulie, prin
rezoluţia 613. Canalul avea în proiect o lungime de 67 km şi a fost planificat a se
construi în 5 ani, costul întregii lucrări fiind estimat la 140 miliarde de lei, sumă
exorbitantă pentru puterea economică a României. Scopul oficial al canalului, potrivit
Decretului 75 din 22 martie 1950 al Marii Adunări Naţionale, era de „a realiza cea
mai ieftină şi mai directă cale de transport, pe apă, de la Dunăre la Marea Neagră,
mai scurtă cu 260 km, şi să îmbunătăţească irigarea provinciei Dobrogea”. Al doilea
scop, cel neoficial, era nimicirea fizică a oponenţilor politici sau pur şi simplu a unor
oameni a căror apartenentă socială era clasificată de partidul comunist în rândul
„duşmanilor de clasă”. Astfel, alături de forţa de muncă „liberă” şi retribuită,
mobilizată pe şantiere, au fost aduşi militari în termen şi deţinuţi de drept comun
Pentru acoperirea necesarului de forţă de muncă, securitatea a operat arestări rapide în
rândul aşa numiţilor chiaburi, în rândul proprietarilor expropiaţi, foştilor ofiţeri
deblocaţi şi poliţişti, foştilor funcţionari ai aparatului de stat, clerici ai bisericilor
Greco şi Romano – Catolice, ţăranilor care se opuseseră colectivizării agriculturii prin
Reforma Agrară din 2 martie 1949, în rândul membrilor activi ai fostelor partide
democratice. Toţi aceştia nu fuseseră judecaţi sau condamnaţi. S-a folosit eufemismul
„condamnat administrativ” care masca ilegalitatea situaţiei. Daca era nevoie de 5000
de oameni la canal, tovarăşul Hossu, directorul general, îi telefona tovarăşului
Teohari Georgescu, şi apoi intra în funcţiune mecanismul colonelului Dulgheru, de la
Direcţia de cercetări penale a Securităţii, care stabilea câţi oameni trebuie adunaţi
din fiecare judeţ [3].
Folosirea militarilor în termen la construirea canalului constituia altă
dimensiune a muncii silnice. În realitate, soldaţii români, în special cei cu „origine
nesănătoasă” au fost folosiţi ca salahori în marile proiecte de construcţii, în toată
perioada comunistă.
Deţinuţii politici au fost implicaţi masiv şi preponderent încă de la începutul
lucrărilor canalului. Agonia lor a coincis cu agonia marelui proiect comunist. În fapt,
victimele canalului au fost victimele regimului comunist confruntat cu primul lui
faliment major. Cauzele reale ale eşecului întreprinderii canalului nu au fost făcute

172
niciodată publice. - În primul rând nu s-au examinat corect posibilităţile financiare şi
tehnice ale ţării înainte de a se începe lucrarea. - Când planurile au fost finalizate şi au
revenit şantierelor s-a constatat că proiectul de execuţie, în raport cu proiectul tehnic
general, amplificau cu aproape 50% volumul total al lucrărilor şi costurilor. Totodată
s-a remarcat că studiile geologilor sovietici, realizate pe traseul canalului, erau
aproximative sau eronate, iar utilajul importat din Uniunea Sovietică nu funcţiona. În
aceste condiţii, Gheorghiu-Dej şi conducerea comunistă, folosind securitatea, a
transferat toate vinovăţiile în sarcina unor ingineri, tehnicieni şi simpli muncitori de
pe şantierele canalului, încercând astfel să justifice eşecul care era previzibil.
Traseul preconizatului canal, a fost organizat în 18 şantiere, între care:
Columbia (o suburbie mizeră a Cernavodei, căreia în derâdere i se spunea Columbia),
Saligny, Medgidia, Poarta Albă, Noua Culme, Galeşul, Peninsula (Valea Neagră),
Capul Midia, Constanţa şi alte 9 puncte de lucru [4].
În aprilie 1953, Procuratura Constanţa releva că în coloniile Cernavoda,
Castelu, Galeşu, Peninsula, Capul Midia „marea majoritate a deţinuţilor este formată
din deţinuţi pentru infracţiuni politice”. Ei au reprezentat cam jumătate din
constructorii canalului, numărul lor oscilând între 5000 în 1950 şi 22000 în toamna
anului 1952 [5].
Încă de la început securitatea este chemată să se infiltreze rapid în şantierele
canalului care se organizau. La 1 septembrie 1949, pe atunci maior, Nicolae Doicaru,
şeful Direcţiei de Securitate Constanţa, raportează către Direcţia Generală a
Securităţii Poporului Bucureşti că „am procedat la pătrunderea operativă prin
recrutarea de informatori în cele 18 şantiere de pe traseul canalului şi propun
suplimentarea numărului acestora, deoarece sunt elemente necunoscute, străine de
interesele clasei muncitoare.” [6].
La data de 2 septembrie 1949, Direcţia Generală a Securităţii Constanţa
înaintează o adresă către Biroul de Securitate Medgidia : „Întrucât lucrările canalului
Dunăre – Marea Neagră constituie un obiectiv de importanţă primordială pentru
organele noastre, dispuneţi: Pătrunderea foarte adâncă, în cel mai scurt timp, în
rândurile personalului tehnic şi administrativ din şantierele ce-şi desfăşoară
activitatea pe raza dvs., pentru ca astfel să putem cunoaşte în orice moment situaţia
reală de pe acest şantier. Acţiunile informative vor fi urmărite cu toată atenţia,
pentru depistarea duşmanului de clasă şi, în mod special, a sabotajului. Pentru
ducerea la bun sfârşit a sarcinilor noastre, procedaţi la recrutarea de noi informatori
din poziţiile cheie de pe fiecare şantier. Totodată, ni se va înainta strict confidenţial o
situaţie numerică a personalului tehnic şi administrativ de pe fiecare şantier, precum
şi numărul informatorilor.” [7]. Semnat: Maior de securitate N. Doicaru.
La data de 23 septembrie 1949, locotenent de securitate Gheorghe Mihailă, se
adresează cu referat maiorului Doicaru:
„Tovarăşe maior, la ordinul dvs., pus în rezoluţie pe raportul Biroului de
Securitate Cernavodă şi de comun acord cu tov. lt. Manolache, propunem ca numiţii
Dumitru Ion şi Grigorescu Nicolae să fie recrutaţi ca informatori, prin şantaj, în
problemele Secţiei a-II-a.” [8].
Desigur, fără spioni informatori şi oportunişti, şantierele şi lagărele de muncă
ale canalului, ar fi devenit imposibil de supravegheat şi condus.

173
 Tot în luna septembrie 1949 a apărut un ziar special numit „Canalul Dunăre-
Marea Neagră”, organ al comitetului de partid condus de un anume Atzer (Ata),
plecat ulterior în Israel. În primul număr din 3 septembrie este reprodus un discurs al
Anei Pauker, rostit în ajunul zilei de 23 august, în care spunea ea „canalul îl vom
construi noi fără burghezie şi împotriva ei”. Acest slogan a fost scris pe o lozincă
mare şi pus în faţa cantinei de la şantierul Cernavoda [9].
Un alt articol din acelaşi ziar stabilea sarcinile „agitatorului”, care „trebuie să
citească cu voce tare ziarul de partid „Scânteia”, seara în dormitor, să conducă
lucrătorii în grup, să conceapă sloganuri potrivite pentru a-i mobiliza pe muncitori
şi, cea mai importantă sarcină, să demaşte sabotorii”. În luna iulie 1949, se
organizează la Poarta Albă, primul şantier al canalului, cu angajaţi civili, militari în
termen şi deţinuţi de drept comun. La scurt timp sunt aduşi cu dubele şi câteva sute de
deţinuţi politici de prin închisorile din ţară. Aceste categorii de lucrători aveau barăci
şi sectoare de lucru separate. Primul director al şantierului Poarta Albă a fost Timofte
Gheorghe, iar comandantul lagărului de deţinuţi sau „efective MAI”, cum li se spunea
eufemistic, era colonelul Augustin Albon, brigadier şef fiind, Marin Stanciugel, un
ţigan sadic, criminal de drept comun care îşi omorâse nevasta. (De altfel, majoritatea
brigăzilor de deţinuţi politici de pe canal aveau brigadieri deţinuţi de drept comun,
mulţi dintre ei condamnaţi pentru crime.) Încă de la sosire, această brută, Stanciugel,
lovea deţinuţii, deja ruinaţi fizic, cu un ciomag, supunându-i la instrucţii chinuitoare:
alergări, culcări, salturi „am să bag disciplina în voi”, răcnea el. Sunt scrieri şi
mărturii care confirmă că acest ţigan criminal, într-o noapte, a aruncat în cuptorul de
ars cărămida, un deţinut; se numea Dragoş Rambela, un aviator bucureştean, fiu de
general, condamnat pentru frontieră, avea în jur de 30 de ani. Acesta se certase cu
Stanciugel, spunându-i ţigan. S-a făcut o anchetă formala şi cazul a fost muşamalizat.
S-a spus ca a evadat. [10].
Tot la Poarta Alba, un alt brigadier, Dorneanu, fost ofiţer, deşi deţinut politic,
era omul de încredere al ofiţerului politic. Acesta îi ţinea pe deţinuţi până noaptea
târziu, după ce veneau extenuaţi după 10 ore de muncă (la săpat şi cărat pământul cu
roabă sau spart bolovanii cu barosul), ca sa înveţe „cântece de reabilitare”, pe care
apoi trebuiau să le cânte încolonaţi, la ducerea şi la întoarcerea de la munca. Iată
stupizenia unei strofe:
„La canal să ştergem pata
Negrelor greşeli trecute
Drum să facem cu lopata
Şi elanuri renăscute”. [11]
La indicaţia conducerii politice s-a făcut şi o brigadă artistică, formata din
deţinuţi care improvizau şi interpretau parodii ca aceasta:
„A venit şi rândul meu
Să te joc acum şi eu
Hopa, hop într-un picior
Domnule exploatator”.
Desigur spectacolele erau cenzurate şi se voiau „educative”. [12]. De fapt
„reeducarea” Deţinuţilor Politici a fost începută la Piteşti, la 6 dec. 1949, de către
studentul Ţurcanu şi banda sa, după cele mai oribile metode de tortură, fizice şi

174
psihice. Spălarea ştiinţifică a creierului s-a extins şi la alte închisori, în special Gherla
şi Canal.
La Peninsula, colonia cu cel mai dur regim, cu cele mai complexe lucrări şi
cu cele mai multe puncte de lucru, au fost înfiinţate, prin luna mai 1950, cunoscutele
brigăzi 13 şi 14, cu studenţi reeducaţi aduşi de la Piteşti, conduse de temutul
Bogdanescu şi Enachescu. Aici, ei răspundeau în principal de îndeplinirea normei de
muncă zilnice, forţându-i pe deţinuţi atât de aprig încât mulţi au murit de epuizare. De
asemenea, în aceste două brigăzi erau transferaţi, la indicaţia ofiţerului politic Chirion
şi comandantului Georgescu, deţinuţii „periculoşi şi recalcitranţi”. Aici victimele
trebuiau să declare ce nu au spus la Securitate. Ce legături au cu angajaţii civili din
şantier? Ce discută deţinuţii între ei? Nemulţumiţi de felul cum îşi fac „demascarea”,
echipa de bătăuşi condusă de Bogdănescu, îi torturau noaptea în acompaniament de
acordeon, pentru a le acoperi ţipetele [13]. Celălalt student reeducat la Piteşti,
Enăchescu, adus la Peninsulă ca şef al brigăzii 14, găsea o plăcere deosebita să-si
chinuiască unchiul, Marin Piţigoi, deţinut şi el, fost membru PNŢ, cunoscut avocat
piteştean [14].
Este de notorietate cazul renumitului medic chirurg Simionescu care
nemaiputând suporta chinurile reeducării s-a aruncat în zona interzisă a lagărului de la
Peninsula, fiind împuşcat de santinela din post. S-a întâmplat în ziua de 12 iunie
1951.
Iată un alt exemplu care demonstrează până unde s-a putut ajunge: mutat de la
Poarta Albă la Peninsula tânărul ofiţer Dorneanu, amintit la început, trecut printr-o
alta şcoală de reeducare decât cea de la Piteşti, acum ajuns brigadier la canal, la
primul vorbitor avut, şi-a primit mama cu următoarea frază - „Pleacă de aici, curvo,
din cauza educaţiei care mi-ai dato acasă, am ajuns la canal. Nu vreau să te mai
revăd. Eu nu am mama „[15].
Făcând părinţii vinovaţi de defectele copiilor, comuniştii atei urmăreau
crearea unui complex de culpabilitate familială în care deţinutul era doar victima
educaţiei primită în familie.
Aşa cum am văzut, odată ajunşi la canal, deţinuţii politici erau supuşi
procesului de „reeducare prin muncă” şi nu numai. De pilda, la Galeşul, locotenent
major Petrică, comandantul lagărului, le ţinea deţinuţilor, încă de la sosire,
următoarea cuvântare: „Aţi fost aduşi aici ca să munciţi. De felul cum veţi munci vă
veţi recăpăta libertatea. Să nu uitaţi, că voi sunteţi tot ce are societatea mai rău,
pleava societăţii, scursurile, lepădăturile lumii sunteţi voi. Veţi munci la descărcări.
Veţi fi repartizaţi câte 4 oameni la un vagon. Vagonul va fi descărcat în 36 de minute.
Cine întârzie, va fi aspru pedepsit. Nu ne pasă dacă unii dintre voi vor muri. Dacă
într-o zi veţi muri 500, încheiem un scurt proces verbal şi terminăm cu voi.” Dintre
aceste „scursuri ale societăţii” cel puţin 50% erau intelectuali, doctori, profesori, foşti
ofiţeri, preoţi, avocaţi. Şi la Galeşul se muncea în condiţii foarte grele. Nu aveau nici-
un fel de echipament pentru astfel de munci. Lucrau cu hainele în care au fost luaţi.
Foarte mulţi oameni erau acolo în sandale şi în haine de vară. Deşi luna octombrie a
anului 1952 era foarte rece şi ploioasă, oamenii de pe şantier erau acoperiţi pe cap cu
batiste în loc de căciuli, iar în picioare aveau sandale sau pantofi de vară, înfăşuraţi în
cârpe ca să nu le iasă din picioare. Administraţia canalului văzând că la Galeşul nu se
pot face normele, a dispus transferarea deţinuţilor în lagărul Peninsula. Astfel, în ziua

175
de 16 noiembrie 1952, la orele 14, deţinuţii de la Coasta Galeşul, în număr de 3000,
au format un convoi lung de un kilometru şi au pornit spre Peninsulă. Era un convoi
de fantome, nu de oameni. Distanţa dintre Galeşul şi Peninsulă era de numai 5 km.
Au parcurs-o în trei ore. Abia îşi târau picioarele. Seara pe-noptat au ajuns în lagărul
de la Peninsulă. Aici comandant era evreul Lazăr [16].
În toate coloniile de muncă de pe canal se practica pe scara largă bătaia. În
urma acestui tratament, la 23 aprilie 1952, Deţinuţii Politici de la Poarta Albă au
organizat o manifestaţie în timpul căreia s-a strigat: „Trăiască Maniu şi Guvernul
Anglo – American”, demonstranţii fiind grav bătuţi de brigadierii deţinuţi şi
încarceraţi pe termen lung [17]. Utilizarea la munci grele a deţinuţilor bolnavi, raţiile
de hrană neîndestulătoare, au făcut ca moartea să vină pur şi simplu. Ca urmare, în
multe dintre lagărele canalului Dunăre – Marea Neagră, s-a înregistrat în anul 1952 o
medie a mortalităţii de 30 - 40 de deţinuţi/lună, [18] iar între aceştia, unii îşi găseau
sfârşitul în chinuri care dacă nu ar fi consemnate chiar în documente ale securităţii, ar
fi greu de imaginat. Astfel, după 15 zile de carceră, deţinutul Rapciug Ion, de la
lagărul Cernavodă, a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că
fusese legat cu lanţuri peste cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Când a fost
adus la infirmerie şi i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit şi talpa picioarelor, care
putrezise. Medicul coloniei i-a făcut trimitere la spital, dar comandantul, locotenent
maj. Cormos Florian nu a aprobat. Deţinutul, un tânăr de 23 de ani, a murit în chinuri
cumplite, după câteva zile, la infirmeria lagărului, în februarie 1953 [19].
Un proces verbal din arhivele fostei Securităţi, consemna depoziţia unui alt
deţinut maltratat în lagărul de muncă de la Cernavodă. În luna decembrie 1952, fiind
bolnav, am primit de la medic un bilet de scutire. Gardianul Moroşan care făcea de
serviciu n-a vrut să recunoască biletul şi m-a luat la bătaie până m-a umplut de
sânge apoi m-a dus la comandantul Cormos Florian, care m-a bătut în poartă până
am leşinat. Când mi-am revenit, m-a obligat să ies la muncă, timp de 36 de ore, fără
mâncare şi fără odihnă. Protestând, gardianul Moroşan a dat ordin la 3 deţinuţi să
fiu urcat în basculantă şi aruncat în Dunăre. De frică, am fugit între deţinuţi şi am
ţipat cât am putut. După aceasta, Moroşan m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu
lanţuri şi m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră.
După 42 de zile, am fost scos şi dus, cu targa, la infirmerie. Comandantul m-a văzut
acolo şi mi-a spus. „Ai sa te întorci în carceră şi ai să stai acolo până mori. Voi
trebuie să pieriţi, nu să trăiţi.” Procurându-mi o lamă, mi-am tăiat venele de la mâna
stângă. Pentru asta, lt. Cormos Florian m-a dat pe mâna primbrigadierului Carcu
Nicolae; acesta m-a bătut cu picioarele în testicole şi în gură, nenorocindu-mă pe
viaţă şi desfigurându-mă. Am fost băgat din nou la carceră, dar am fost salvat de
ofiţeri superiori veniţi în inspecţie. În lagărul Cernavodă au mai fost găsiţi alţi 6
deţinuţi morţi, care continuau să fie ţinuţi în carcerele lagărului pentru ca, după cum
declara comandantul acestuia, nu şi-au încheiat pedeapsa [20].
Primbrigadierul Carcu Nicolae, deţinut de drept comun, un criminal plin de
sadism, a mers până acolo, încât, pentru a tortura deţinuţii a instalat o priză electrică
în grajdul lagărului, unde electrocuta pe acei deţinuţi pe care considera că nu-i bătuse
destul. Un caz este cel al deţinutului Schwartz Iosif care în ianuarie 1953, după ce a
fost bătut cu ciomagul, a fost dus în grajd şi electrocutat. După două zile acesta a
decedat [21].

176
 La Capul Midia, cel mai sinistru lagăr de muncă şi exterminare de pe canal,
bolnavii cu răni grave, slăbiţi în ultimul hal, aproape schelete, erau trimişi în cârje la
lucru. Au fost cazuri când deţinuţii inapţi au fost aduşi, de pe şantier, morţi sau în
agonie. Bolnavii cu scutiri medicale erau bătuţi cu ciomagul de comandantul Borcea
Liviu şi ofiţerul politic Lupu, scoşi şi trimişi la muncă.
Declaraţia medicului deţinut Radu Liviu, dată în faţa Procuraturii Militare, în
Decembrie 1955: În octombrie 1952, lt. major Borcea Liviu, comandantul lagărului
Midia, aflând că deţinutul Ignat se afla bolnav în baracă, mi-a dat ordin să-l aduc în
faţa sa. Acesta nu putea merge, având o fractură a coloanei vertebrale. A fost adus de
alţi doi deţinuţi, călare pe o bâtă. M-a întrebat ce boală are şi de ce nu vrea să
meargă? După ce i-am spus că are coloana fracturată şi membrele inferioare
anesteziate, lt. major Borcea Liviu m-a insultat, apoi i-a ordonat deţinutului să
meargă. Bolnavul încercând să facă un pas, s-a prăbuşit. Văzând aceasta Borcea
Liviu s-a năpustit asupra deţinutului şi l-a călcat cu cizmele, lovindu-l şi lăsându-l în
nesimţire, după care a dat ordin să fie băgat la carceră. Pe mine m-a raportat apoi
colonelului Albon, directorul centrului de coordonare Constanţa şi lui Budu
Alexandru, medicul şef MAI, că îi învăţ pe deţinuţi să nu muncească şi să spună că
sunt bolnavi. Colonelul Albon mi s-a adresat spunându-mi bandit şi că îmi va da o
prelungire de pedeapsă ca să-mi putrezească oasele în fundul canalului [22].
Despre atrocităţile de la capul Midia, dau cutremurătoarea mărturie a
colegului meu, domnul Gheorghe Andreică, supravieţuitor al canalului: La capul
Midia în interiorul lagărului a existat un ţarc special înconjurat cu trei garduri de
sârmă ghimpată, în interiorul căruia erau patru barăci. Jur împrejurul acestui ţarc
mai erau vreo 15 barăci care constituiau lagărul propriu zis. Acest lagăr în lagăr l-
am numit noi „ţarcul morţii”. Cei aduşi aici erau destinaţi morţii rapide prin
înfometare. Erau foşti ofiţeri superiori care au luptat pe frontul de răsărit, foşti
demnitari, unii legionari. În general oameni demni şi educaţi. Dimineaţa se dădea
cafea din orz prăjit, fără pâine. La prânz şi seara, un fel de lături din varză împuţită
sau gogonele stricate şi din când în când o porţie de turtoi din mălai alterat.
Trupurile celor din „ţarc” arătau ca nişte schelete ambulante. Cu greu mai puteai
recunoaşte pe cineva dintre ei. În „ţarcul morţii” pământul era gol, ca pârjolit.
Oamenii mâncaseră toată iarba, orice buruiană, chiar şi rădăcinile. Orice vietate
care traversa acest spaţiu era prinsă şi mâncată: insecte, râme, şoareci, şobolani,
şerpi. Odată, vârtejul stârnit de o furtună mare a ridicat apa dintr-o baltă, cu broaşte
cu tot, şi a aruncat-o în incinta lagărului. Ca lupii au sărit oamenii, înebuniţi de
foame, prinzând şi înghiţind de vii acele broaşte. Într-o zi a dispărut căţeluşa
comandantului călău Borcea Liviu. O botezase „Mida” după numele lagărului
Midia. A dat ordin gardienilor să o caute peste tot. Negăsind-o, a ordonat o
percheziţie în „ţarcul morţii”. Aici s-au găsit oase de pisici şi labele nefericitului
animal dispărut. Nebunia înfometării a mers atât de departe încât trupurile celor
care mureau după numărătoarea de seară erau ciopârţite de unii şi carnea mâncată
aşa crudă. Observând această, Administraţia a pus plantoane care să păzească
trupurile morţilor până erau scoase din barăci. Erau zilnic scoşi câte doi morţi, cu
targa improvizată, şi duşi în cimitir, iar cei care mureau noaptea erau aruncaţi în
malul lacului [23].

177
 În ziarul „România Liberă” din 8.03.1993 a apărut această notă, (cu titlul
„CAPUL MIDIA / Sub plăcile de beton, groapa comună”): Un fost gardian care
doreşte să-şi păstreze anonimatul, ne-a destăinuit că sub plăcile de beton turnat, la
Capul Midia, înspre mare, sunt îngropaţi zeci şi zeci de oameni – foşti deţinuţi
politici. Este prea bătrân pentru a mai păstra această taină. „Vă rog să nu-i lăsaţi
acolo. Să fie îngropaţi creştineşte. Am fost martorul acestor crime, nu mai pot
suporta.” Cine mai poate da relaţii despre crimele de la Capul Midia?
La Poarta Alba se obişnuia puţin diferit: ziua era trimis un excavator ca să
sape şanţul, iar noaptea erau basculaţi acolo cei care mureau în ultimele 24 de ore
[24]. Dacă cineva va dori vreodată să facă săpături în cimitirul de la „Trei pruni”,
va da peste astfel de gropi comune [25].
Întrezărind eşecul faraonicei lucrări, Gheorghiu-Dej a căutat ţapi ispăşitori.
Au fost înscenate două procese, în vara şi toamna anului 1952. În primul au fost
arestaţi, dintre angajaţii civili, 8 ingineri, cu funcţii de conducere, şi 2 muncitori,
învinuiţi de sabotaj. Sub îndrumarea consilierilor sovietici, au fost anchetaţi continuu
5 zile. Numai anchetatorii se schimbau în ture. „Mărturisirile” au fost obţinute prin
tortură fizică şi psihică. [26].
În luna iulie 1952, colonelul Mişu Dulgheru, şeful Direcţiei de cercetări
penale a Securităţii, a fost convocat la o şedinţă la Ministerul de Interne. Principalele
persoane prezente au fost: ministrul de interne Alexandru Draghici, Iosif
Chisinevschi, membru în biroul politic, generali de securitate Gheorghe Pintilie
(Pantiusa-Botnarenco), Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mozuru, consilierii sovietici
Aleksandr Sahorovschi, Tiganov şi Maximov. Chisinevschi i-a ordonat colonelului
Dulgheru (Dulbergher) să organizeze un proces public al sabotorilor de la canal şi că
„tov. Gheorghiu-Dej doreşte ca acest proces să se încheie în cel mai scurt timp”. [27].
Judecător a fost numit generalul Petrescu Alexandru, figura sinistra a
dreptului românesc. A fost Director general al Penitenciarelor în vremea lui
Antonescu. Legionarii îl cunosc bine încă de atunci pe acest magistrat militar care
avea la activul sau sentinţe care totalizau mii de ani de închisoare şi nenumărate
condamnări la moarte. Caracter duplicitar, era în legătură, pe ascuns, şi cu comuniştii,
facilitând lui Burah Tescovici (alis Teohari Georgescu), intrarea ajutoarelor
comuniste în închisoarea Lugoj. Tot el a prezidat procesul lui Iuliu Maniu. De
asemenea, în 1954, va judeca echipa studentului Ţurcanu, faimoşii experimentatori de
la Piteşti [28].
La Poarta Albă, procesul „sabotorilor” a început la 24 august 1952. Peste
2000 de oameni au fost aduşi în sala clubului muncitoresc şi pe aleile dintre barăci.
Sala era atent supravegheată de securişti şi nimeni nu a intrat neverificat. S-au instalat
megafoane. Procesul s-a înregistrat şi transmis la Moscova, după unele opinii.
Acuzaţii au fost aduşi cu ochelari de tabla în sala de judecată. Rechizitoriul
procurorului a durat peste 1 ora: ... „Canalul pe care partidul îl apară de duşmani ...
a scos masca de pe faţa hidoasă a criminalilor din boxă ... Aceste lepădături ale
societăţii, sprijiniţi de englezi şi americani, cavaleri ai crimei şi pistolului” ...
Au fost acuzaţi că:
1) au sabotat propăşirea economiei naţionale;
2) au difuzat în scopuri duşmănoase zvonuri calomnioase.

178
 Au fost aduşi în proces 31 de martori ai acuzării şi niciunul al apărării. Unii
„martori” au cerut instanţei să facă parte din plutonul de execuţie, dacă sobotorii,
după cum merită, vor fi condamnaţi la moarte, în timp ce din sală se striga: „Moarte
sabotorilor”. După ce acuzaţii şi-au exprimat în faţa instanţei „regretul pentru crimele
comise”, sentinţa a fost pronunţată imediat: 5 au fost condamnaţi la moarte, iar
ceilalţi 5 la muncă silnică între 20 de ani şi MSV. Ziarul Scânteia relata că după
pronunţarea sentinţei cei peste 2000 oameni ai muncii care „ fremătau de ură”, au
organizat un miting aplaudând furtunos sentinţa dreaptă, scandând „vom munci şi
vom lupta, pe duşmani vom demasca”. [29].
S-a făcut apel şi două dintre pedepsele la moarte au fost comutate în MSV,
celelalte trei au fost menţinute. În noaptea de 14 octombrie 1952, ing. Vasilescu
Nicolae zis Colorado, şef de divizie sector tehnic, ing. Rozei-Rozenberg Aurel, şef
sector planificare, şi mecanicul de locomotivă Nichita Dumitru au fost executaţi, într-
un loc neştiut. (Cu Nichita Dumitru am fost vecin. Aveam aproape 12 ani şi îmi
amintesc foarte bine acele zile din vara anului 1952, când a fost ridicat de securitate
şi apoi, când soţia şi fiica sa de 4 ani au fost evacuate cu forţa din casa. Nu-mi
închipuiam atunci că şi eu, peste numai 5 ani, voi fi arestat de aceeaşi securitate).
Zadarnic soţia şi fiica sa, ing. Mariana R., au încercat prin demersuri la toate
autorităţile, şi înainte şi după 1989, să afle locul unde este îngropat soţul şi tatăl lor,
toate strădaniile au rămas fără nici-un rezultat.
Deoarece asasinarea doctorului Simionescu şi atrocităţile de pe canal erau
cunoscute în occident, posturile de radio „Europa Liberă”, „Vocea Americii”, „BBC”
vorbeau despre regimul inuman şi teroarea din lagărele canalului, Procuratura
Generală a primit ordin, în anul 1953, să investigheze mai multe crime.
Rapoartele Procuraturii, în urma unor controale făcute în lagărele de muncă,
relevă scene de o violenţă excesiva, care s-au petrecut în lagăre şi care au avut darul
să impresioneze şi au influenţat, probabil şi hotărârea internă a partidului de închidere
a canalului, la 18 iulie 1953. [30].
Rapoartele făcute în împrejurările anchetelor din 1953, de către medicii
deţinuţi, sunt relevante asupra ravagiilor pe care extenuarea, frigul şi foamea le
provocă, decimându-i pe deţinuţi în special în lunile de iarnă. Nu s-a ţinut seama de
către conducerea coloniei, de scutirile medicale şi de bolnavi, chiar distrofici grav.
Au fost scoşi pe şantierele de lucru bolnavii şi inapţii, fiind aduşi seara pe braţe, iar
alţii îngheţaţi complet sau morţi. Toţi deţinuţii politici care îngheţau pe şantierele de
lucru nu aveau caloriile necesare pentru ai putea munci şi a se apăra contra frigului,
erau uşor îmbrăcaţi, fără cămăşi şi unii chiar cu picioarele goale. Dimineaţa, la
ieşirea coloanelor la lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare, cu bătăi sângeroase şi
cu chinuri de iad ce ar fi trebuit să înduioşeze şi „inimile de piatră”, nota medicul
coloniei penitenciare Cernavodă, într-o declaraţie care s-a păstrat în arhivele
securităţii. [31].
Chiar documente strict secrete ale Securităţii arată cruzimi deosebite
petrecute aici. Numai în luna ianuarie 1953 au murit în coloniile de muncă, 133 de
deţinuţi. La Poarta Albă, numai într-o singura zi, au decedat 10 deţinuţi. În aceeaşi
iarnă 1952 - 1953, la Cernavodă, au murit peste 70 de deţinuţi, potrivit evidenţelor
fostei Securităţi. La ordinele lui Drăghici Alexandru, multe decese erau ascunse, de
aceea este imposibil de calculat cu precizie câţi deţinuţi au murit în lagăre. O

179
investigaţie a Securităţii din 1967, în privinţa morţilor din lagărele canalului,
dezvăluie că: „Nu s-au întocmit nici-un fel de acte pentru 1304 deţinuţi care au murit
în lagăre şi decesele nu au fost notate în Registrele Consiliilor locale”. [32]. Aceleaşi
documente relevă faptul că medicii legişti MAI eliberau cu multă uşurinţă certificate
de verificare a morţii, de multe ori fără a specifica cauza reală a decesului, s-au pur şi
simplu nu îl consemnau. [33].
Aşadar, regimul de teroare şi crimele de pe canal, fiind tot mai cunoscute,
conducerea comunistă ferindu-se de orice globalizare a eşecurilor şi crimelor în sistem
(România urmând să fie admisă în ONU, în Decembrie 1955, ca urmare a cererii prin care
se obliga să accepte Charta ONU, Gheorghiu-Dej a trebuit să facă unele concesii), le-a
prezentat ca fapte regretabile şi abuzuri personale. Drept urmare, în luna iunie 1955, un
Tribunal Militar a condamnat 21 ofiţeri MAI şi 11 brigadieri deţinuţi, la detenţie, de la 5
ani la MSV. Au fost acuzaţi de teroare şi exterminarea deţinuţilor. Au mai fost şi alte
procese cu torţionari condamnaţi, printre care şi comandanţi de lagăre.
Însă la intervenţia lui Alexandru Drăghici, în perioada August – Noiembrie 1957,
au fost amnistiaţi (nu graţiaţi) peste 50 de torţionari. (A motivat că pedepsele au fost prea
mari şi că cei condamnaţi au săvârşit acele fapte cu convingerea că slujesc regimul şi
interesele partidului). Toţi ofiţerii şi gardienii au fost reîncadraţi în MAI, acordânduli-se
ca vechime neîntreruptă, toată durata detenţiei. La reîncadrare li s-a mai dat câte o sumă
echivalentă cu salariul pe trei luni şi câte o lună de concediu, în casele de odihnă MAI,
„pentru refacerea stării fizice”. Un exemplu edificator pentru cinismul lui Drăghici a fost
cazul comandantului Borcea Liviu, de la Capul Midia, condamnat la 25 de ani MS şi
eliberat după 18 luni. [34] (În anul 1957 mă aflam în detenţie la închisoarea de minori
politici de la Cluj. Aici a fost reîncadrat comandant adjunct, locotenentul major, Borcea
Liviu, călăul de la Capul Midia pe care l-am cunoscut şi eu.)
Deşi conştienţi că adevăratele dimensiuni ale genocidului de la primul canal D-
MN nu vor fi niciodată cunoscute în întregime, în anul 1991, subsemnatul împreună cu un
coleg, dr. Dumitriu Nicolae, fost Deţinut Politic (decedat în 1996), i-am parcurs traseul,
încercând să dăm de urmele martirilor dispăruţi. Astfel, am reuşit să cercetăm Registrele
de deces din 4 Primării, limitrofe canalului: Poarta Albă, Lumina, Năvodari şi Ovidiu. La
Cernavoda şi Medgidia nu s-au găsit evidente. Unde au existat arhive pentru anii 1949 -
1953, am extras toate datele înscrise, transmise Primăriilor de grefa lagărelor. Am
înregistrat astfel 839 decedaţi din lagărele canalului, cu date de identificare certe: numele
şi prenumele / data şi locul naşterii / numele părinţilor / ocupaţia şi locul de domiciliu /
data şi locul decesului / diagnosticul.
Prima constatare făcută a fost aceea că la toţi cei înregistraţi nu li se cunoaşte
locul de înhumare sau se cunoaşte cu aproximaţie.
Sistematizând datele adunate, observăm: din totalul celor 839, jumătate erau
agricultori; desigur, „chiaburi”, ţărani care nu şi-au dat cotele şi cei care s-au opus
colectivizării.
203 erau muncitori de diferite meserii / 211 aveau profesii intelectuale:
farmacişti, contabili, avocaţi, profesori, funcţionari, doctori, învăţători.
Decedaţi în lagărul Poarta Albă anii (1950 = 11) (1951 = 13) (1952 = 163)
(1953 = 261) Total = 448
Decedaţi în lagărul Peninsula anii (1950 = 9), (1951 = 12), (1952 = 16),
(1953 = 32) Total = 69
Decedaţi în lagărul Capul Midia anii (1951 = 15), (1952 = 56), (1953 = 84)
Total = 155
180
 Decedaţi în lagărul Noua Culme anii (1952 = 65), (1953 = 102) Total = 167
Conform diagnosticelor găsite în actele de deces, boli precum tuberculoza,
bolile cardiace, meningita, icterul, cangrenele (la cei îngheţaţi), septicemia, distrofia
grd. III au răpus deţinuţi cu sutele, dar foarte mulţi, pe lângă aceste boli, au avut şi
diagnosticul de casecsie – boală care duce la slăbirea totală a organismului datorită
înfometării, muncii epuizante, frigului şi bătăilor.
Din cei 839 de decedaţi, la 65 lipseşte diagnosticul şi cauza morţii. Exemple:
¾ Duiner M. Iuliu (59 ani) / profesor din Mediaş / la 14.07.1952 la Capul Midia / Fără
Diagnostic (FD);
¾ Dornescu A. Corneliu (62) / farmacist din Paşcani / D 1952 la Capul Midia/F D;
¾ Simuleac V. Eugen (46) / funcţionar din Dâmboviţa / D 2.09.1950 la Peninsula /FD;
¾ Marza I. Mircea (21) / student din Sibiu / D 1952 la Capul Midia/FD;
¾ Teodorescu Constantin (67) / avocat din Buzau / D 1952 Capul Midia / FD;
¾ Popescu Constantin (67) / învăţător din Argeş / D 1952 Capul Midia/FD;
¾ Gogiulescu Ştefan (63) / avocat în Argeş / D 1952 Capul Midia. /.FD;
¾ Iliescu V. Alexandru (56)/medic din Constanţa /D 15.12.1952 Capul Midia / FD.
29 deţinuţi au avut parte de o moarte violentă, în accidente de muncă: tăiaţi de
trenurile ale căror vagoane le încărcau cu pământ, striviţi sub maluri etc. Exemple:
¾ Ştefan T. Lazar (53 ani) / D 1951 la Cap Midia / Asfixie, fractura oaselor craniene;
¾ Niculescu S. Ctin (41)/ avocat din Călăraşi /D 4.10.1952 la Galesu /decapitat;
¾ Olteanu Gheorghe (42) / funcţionar din Mureş / D 1952 la Peninsula / Călcat de tren;
¾ Drăgan T. Traian (24) / muncitor din Oraviţa / D 1953 la Poarta Albă / Septicemie,
plagă costala;
¾ Birisi I. Mihai (29) / agricultor din Carei / D 1952 la Poarta Albă / Fractura coloanei
vertebrale;
¾ Tarleschi Stanislav (53) / maistru ţesător Bucureşti / D 1952 Poarta Albă / Fractura
bazei craniene;
¾ Georgescu I. Vasile (22) / funcţionar Bucureşti / D 1952 Noua Culme / Fractura bazei
craniene;
¾ Alexandru I. Naum (38) / Putna / D 1951 Capul Midia / Asfixie, strivit de mal;
¾ Olteanu I. Victor (59) / Putna / D 1951 Capul Midia / Asfixie, strivit de mal;
¾ Fox Ghe. Andrei (41) / Reşiţa / D 1951 Capul Midia / Asfixie, strivit de mal;
¾ Seleac T. Vasile (24) agricultor Lugoj / D 20.05.1951 Taşaul Midia / Secţiunea bazei
toracice.
Au fost împuşcaţi ori s-au sinucis, în diferite moduri, nemaiputând suporta
chinurile, 13 deţinuţi:
¾ Francu P. Petre (25 ani) / D 1952 la Noua Culme / Plagă împuşcată în craniu;
¾ Savluk A. Ioan (51) / funcţionar din Tr. Severin / D 1953 la Cap Midia / Sinucis –
tăiat de tren;
¾ Enache C. Gheorghe (29) / D 1952 la Poarta Albă / Sinucis – spânzurat
¾ Polchete I. Iosif (21)/muncitor Tr.Severin/D 11.03.1952 la Cap Midia/Împuşcat,
tentativă de evadare;
¾ Erdoni S. Alexandru (56) / D 1952 la Poarta Albă / Sinucis – spânzurat;
¾ Zdrenghea Gheorghe (29) / Arad / D 1953 la Colonia 5 Culme / împuşcat;
¾ Dumitrache A. Ion (35) / tehnician din Prahova / D 1951 la Peninsula /împuşcat în
gard;
¾ Ionescu St. Mihai (23) / D 21.10.1952 la Poarta Alba / Sinucis – călcat de tren;
¾ Dobre Ghe. Dumitru (27) / agricultor din Găeşti / D 1953 la Poarta Albă / împuşcat;
¾ Navloiu P. Gheorghe (54) / D 1952 la Poarta Albă / Sinucis – spânzurat;
¾ Lăcătuş C. Iosif (41) /Satu Mare / D 1951 la Cap Midia / împuşcat;
181
 ¾ Stoica I. Vasile (43) agricultor Ştefeşti / D 1953 la Poarta Albă/Ingerare plante toxice,
comă;
¾ Simionescu I. Ion (54)/medic chirurg din Bucureşti/D 1951 la Peninsula/împuşcat în
gard.

Primeşte-i Doamne cu senin

Şi miluieşte-i cu odihna blândă
Pe cei ce-au dus a crucilor osândă
Şi dorm sub dâmburi fără cruci, Amin.

BIBLIOGRAFIE
[1] Cartea Albş a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente, f 1 – 2
[2] R L Aldine, 15.03.2003, p. 2
[3] D. Deletant „Teroarea comunistă în România”, p. 170
[4] Cartea Alba a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente, f 1 – 2
[5] A. Rădulescu, I. Bitoleanu „Istoria Dobrogei” p. 466 – 467; D. Jela „Drumul
Damascului” p. 79
[6] Cartea Albă a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente, p. 9
[7] Cartea Albă a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente, p. 10
[8] Cartea Albă a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente, p. 12
[9] D. Deletant „Teroarea comunistă în România”, p. 165 - 166
[10] D. Jela „Drumul Damascului”, p. 71 – 75 ; R. Radina „Testamentul din morgă”
[11] S. Ivan „Anchetat anchetator” p. 26
[12] D. Jela „Drumul Damascului”, p. 85
[13] S. Ivan „Anchetat anchetator” p. 30
[14] D. Bacu „Piteşti” p. 104 ; S. Ivan „Anchetat anchetator” p. 30
[15] D. Bacu „Piteşti” p. 104
[16] R L Aldine, 20.04.2002, p. 4
[17] A. Rădulescu, I. Bitoleanu „Istoria Dobrogei” p. 467
[18] D. Jela „Drumul Damascului”,p.80; Cartea Albă a Sec.,vol.II, Canalul D-MN, Doc.p. 78
[19] Cartea Albă a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente, p. 79
[20] Cartea Albă a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente, p. 80 – 81, 118
[21] Cartea Albă a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente, p. 82
[22] Cartea Albă a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente, p. 119
[23] Ghe. Andreica „Lumini ce nu se sting” p. 114 – 131
[24] Cartea Albă a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente, p. 89
[25] A. Salca „Canalul” p. 30
[26] Cartea Alba a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente, p. 94 şi 132
[27] I. M. Pacepa „Moştenirea Kremlinului” p.120 –121; D. Deletant „Teroarea comunistă în
România”,p.168
[28] D. Jela „Cazul Nichita Dumitru p. 175 – 177; D. Deletant „Teroarea comunistă în
România”, p. 163; S. Ivan „Anchetat anchetator” p. 24
[29] D. Jela „Cazul Nichita Dumitru p. 188 – 190 şi 195
[30] Cartea Alba a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente, p. 84
[31] Cartea Alba a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente;
M. Cojoc „Istoria Dobrogei secolul XX Canalul D-MN” p. 90
[32] D. Deletant „Teroarea comunistă în România”, p. 167
[33] Cartea Alba a Securităţii, vol. II, Canalul D-MN, Documente, p. 83
[34] D. Deletant „Teroarea comunistă în România”, p. 171
182
 TORŢIONARII
Mihai NEAGU
Bucureşti, România,
fost deţinut politic

P rocesul de instalare şi consolidare a regimului comunist la noi în ţară a

avut ca primă şi radicală procedură, exterminarea cu înverşunare a
opoziţiei politice, extinsă la cea economică în special cu preponderenţă
intelectuală. Rând pe rând întreaga conducere a partidelor politice, cu prioritate cele
istorice, unde s-a mers mai adânc în structura lor şi terminând cu orice fel de partid,
chiar cele socialiste, au fost decimate în închisori. A continuat apoi cu suprimarea
suportului economic a păturii sociale a proprietăţii private, prin dezrădăcinarea
familiilor din agoniseala strămoşească şi dislocarea în domicilii obligatorii a celor
care rămăseseră în afara gratiilor şi care constituiau exemple ale prosperităţii vieţii de
la sate şi oraşe. în ansamblu însă, ţinta generală era înlăturarea din societate a
intelectualilor de frunte şi a opozanţilor activi, care printr-un proces sănătos al
raţiunii şi o constatare logică a adevărului şi realităţii, puteau dezvălui prin puterea
cuvântului şi a personalităţii, pericolul absolutismului comunist, al intereselor străine
ce se instalau în tara noastră.
Pentru aducerea la îndeplinire a acestui plan diabolic, a fost creată o instituţie
„Securitatea" care, după modelul şi metodele sovietice a împânzit toată ţara cu sedii
de anchete, cu înscenări penale, cu tribunale militare inchiziţionale, cu închisori,
locuri sinistre de detenţie şi exterminare, cu lagăre de epuizare şi decimare prin
muncă forţată sau dislocări masive de populaţie încartiruite şi private de libertate în
domicilii obligatorii.
De relevat însă faptul că toate aceste forme de oprimare, pe lângă învinuiri
tendenţios denaturate şi stupid exagerate, umilinţe şi detenţii în condiţii subumane,
aveau ca notă caracteristică de bază, bătăile, schingiuirea şi tortura. Ori, exercitarea
acestor proceduri brutale aduse la bestialitate, nu putea fi înfăptuită decât tot de
oameni.
Cine puteau fi aceştia, aceste mâini criminale executori care loveau tot în fiinţe
umane, în semenii lor? Victimele, sub zile şi nopţi de tortură, le-au găsit expresia mai
mult decât edificatore: Torţionari. Torţionarii au fost aceia care, asupra deţinuţilor
politici, în condiţiile unor umilinţe, torturi psihice, înfometări, condiţii de detenţie
sub subumane, a regimurilor de anchetă şi închisoare, au desăvârşit acţiunea de
lichidare a tuturor celor care, direct sau prezumtiv, puteau sta în calea
absolutismului comunist. Aceste bestii îşi începeau acţiunea chiar din momentul
arestării şi o terminau atunci când victima îşi dădea sufletul, adevărate asasinate
executate în timp.
Dacă între 23 august şi 6 martie, suita de evenimente premergătoare instalării
unei dictaturi comuniste, debusolase opinia românească, neînţelegând de unde venea
183
o serie de măsuri şi acţiuni directe, după 6 martie, apariţia unor grupări stradale de
agitatori, provocatori şi bătăuşi, mai ales în preajma alegerilor din 1946, a lămurit
care erau metodele şi practicile comuniste, de unde veneau şi cine le aplica.
Orice regim de dictatură cucereşte şi se menţine la putere, sprijinindu-se pe o
grupare formată din elemente total docile în executarea de ordine, finanţate şi
instruite să instituie teroarea în popor. Racolarea şi instigarea lor nu constituia o
problemă pentru propaganda comunistă atent dirijată de consilierii sovietici, ea
speculând invidia şi ura anumitor indivizi de la marginea societăţii, certaţi cu munca
şi morala, revoltaţi în general împotriva tuturor şi pe care agitatorii comunişti au
ştiut împotriva cui să-i asmută.
Criteriul de recrutare nu era în nici un caz, ca elemente cu origine sănătoasă, fii
de ţărani săraci sau muncitori, aceasta era o minciună. Ideea de bază în selecţie era
inexistenţa totală a unui proces de gândire, o rătăcire mentală care nu le dădea
posibilitatea să realizeze ce este cu ei, ce sens are viaţa lor, elemente rătăcite în
societate, care existau de la o zi la alta la limita sărăciei, care nu realizau că trebuie să
aibă un scop în viaţă şi că pentru aceasta trebuie să muncească, de obicei, bătăuşii
cartierelor şi vagabonzi violenţi, lichele din drojdia societăţii. Deveniţi torţionari
Angajaţi ca torţionari, aceste elemente ale speciei umane au schingiuit şi ucis prin
bătăi şi torturi, fiinţe - oameni, cu singura motivaţie că au avut ordin s-o facă,
motivaţie care nu putea fi admisă, deoarece de bună voie s-a angajat în meseria de
bătăuş.
În general, provenienţa lor nu putea fi rurală, fiindcă acolo comunitatea sătească
îi cunoştea, îi blama şi-i marginaliza, fiind total pierduţi. În oraş însă, şi în special în
mahalale, având tradiţia în trândăvie şi atmosferă propice, se strecurau şi se pierdeau
uşor în mulţimea cartierelor.
O altă categorie, care de bine de rău avea un angajament în viaţă, dar la locul de
muncă trebuia să dea un rezultat totuşi, şi de care să răspundă, au preferat să fie
racolaţi, angajaţi ca torţionari, temniceri, paznici la munca forţată, unde rezultatele
nu erau o bătaie de cap, ci trebuiau să lovească până când deţinutul leşina. Brute cu
scârbă de muncă şi categoric dominaţi de vicii. Bătând şi schingiuind, torţionarii nu
aveau nevoie să facă nici un efort intelectual, nici un proces de conştiinţă privind
treaba pentru care erau plătiţi s-o facă, iar munca era destul de lejeră, trebuiau să
dea, fără teamă de ripostă, dar nu bătăi de circumstanţă, în care nu aveau elan, ci o
acţiune înveninată de ură, trebuiau să lovească cu furie, cu bestialitate, scrâşnind din
dinţi, cu ochi injectaţi de ură, şi limbaj obscen.
De aici, rolul ideologiei roşii, a instructajelor, a propagandei comuniste îşi
începea opera, operă de aţâţare a duşmăniei şi urii, de fapt, în general propagate, dar
cu efecte special, criminale la torţionari şi mari ales la anchetatorii torţionari. Li se
arăta, chipurile, că rătăcirea lor în orientarea în viaţă, faptul că erau total indiferenţi şi
lipsiţi de voinţa de a intra pe un drum şi a realiza ceva în existenţa lor, se datorau
bineînţeles şi vinovaţi erau cei de după gratii, arătaţi cu degetul şi înfieraţi ca
„duşmani ai poporului, exploatatori, bandiţi" ce trebuiau să moară.
„N-aţi învăţat carte, nu v-aţi însuşit o meserie, aţi rătăcit în viaţă, totul nu
fiindcă v-a fost silă de muncă, ci fiindcă nu v-au lăsat aceştia! - Moarte lor!"
Şi astfel, regimul comunist, plătindu-i gras şi asigurându-le o existenţă fără
probleme, îşi garanta docilitatea lor şi excesul de zel fără limite.

184
 Vizavi, deţinuţilor politici le fuseseră prezentaţi ca răufăcători notorii, bandiţi
criminali, faţă de care trebuiau să-şi manifeste toată desconsideraţia însoţită de
întreaga gamă de trivialităţi ce le era specifică. Deţinuţii politici subnutriţi şi veşnic
înfometaţi, ţinuţi în temniţe medievale, asigurate pentru decimare fizică şi psihică,
schelete în zdrenţe fără curea şi şireturi, asigura un aspect jalnic de înjosire şi
umilinţă în faţa torţionarilor, ceea ce făcea să crească desconsiderarea acestora şi să
le alimenteze comportamentul, creându-le euforia unei superiorităţi, o aroganţă în
comportament ce le dădea dreptul să insulte şi să lovească, ştiind că nimeni, nici un
superior nu-1 va înfrâna sau pedepsi. Niciodată nu s-a văzut sau auzit ca un cadru
superior din administraţia închisorilor, a lagărelor şi sediilor de anchetă sau din afara
lor, să fi admonestat sau dojenit măcar un torţionar, oricât de bestial ar fi fost. În
aceste condiţii, nu-i de mirare că torţionarii băteau până la ucidere. La ieşirea din tură
şi retragerea evidentă în spaţiul încartiruirii, în mediul lor comun, evenimentele zilei
erau împărtăşite euforic în „măreţia" faptelor lor, un bilanţ al pumnilor şi picioarelor
aplicate şi probabil enumerarea ca statistică a deceselor din ziua respectivă, la
care conştient contribuiseră anterior. În această situaţie era evident exclusă orice stare
de apăsare sufletească ce ar fi dus la o senzaţie de regret, de un dram de părere de rău,
de remuşcare privind sensul faptelor lor sau de compasiune la adresa victimelor lor
de care habar nu aveau de ce practic, şi real sunt vinovate. Dar tot aşa şi la ieşirea
la pensie sau terminarea angajamentului de torţionar, nici gând de vreo urmă de
regret sau să conştientizeze câtă durere şi nenorocire au adus în viaţa altora „îşi
făcuse o treabă pentru care fusese bine plătit”, rare complexe de vinovăţie şi îşi
încheia amintirea cu o simplă ridicare din umeri, eventual poate îl mai mâncau
palmele că nu mai lovea, dar totul era dat uitării şi starea se stingea în băutură.
Într-o analiză mai profundă se poate face precizarea că exista totuşi şi o antrenare
psihică în comportament, mai precis o psihoză, aceea a complexului stării de
răzbunare pe care torţionarul a acumulat-o în decursul anilor de nereuşita în viaţă şi
care acum, în faţa deţinutului politic venire momentul să-şi afirme în sfârşit,
superioritatea, crezând că prin pumni şi călcat în picioare, va şterge această
diferenţă de nivel intelectual şi ultima poziţie în ierarhia valorilor civice. Această
stare îi alimenta cu prisosinţă exploziile de violentă.
- În sfârşit, torţionarul putea să plesnească cu sete şi să-1 scuipe pe profesorul
care-l taxase cu repetenţia, lenea, indolenţa, realmente lipsa de bun simţ faţă de rolul
instructiv, educaţional şi formativ profesionist al şcolii.
- În sfârşit, cătana supusă disciplinei şi instrucţiei militare, putea acum să-1
stâlcească în bătaie şi să-1 înjure belicos pe generalul care cu autoritatea gradului îl
învăţa şi-1 obliga să ştie ce înseamnă datoria faţă de un angajament în viaţă.
- În sfârşit, putea să-1 doboare în pumni în orice împrejurare şi din orice pretext,
pe directorul, patronul care a refuzat să-1 plătească şi 1-a dat afară din serviciu, pentru
refuzul de a face un efort să muncească, preferând chiulul şi necinstea.
- În sfârşit, chiar anchetatorul, cadrul stilat, în furia oarbă declanşată în momentul
în care era umilit de logica arestatului, la interogatoriu putea fără nici o
responsabilitate să-şi aducă victima în leşin din bătaie. Atunci când oboseau lovind,
fără să obţină de la deţinutul politic declaraţia de recunoaştere a unor acuze inventate
şi înscenate, anchetatorul îşi plasa victima, torţionarului meseriaş, care la rândul
lui, cu aceeaşi sălbăticie, continua schingiuirea prin bătăi şi tortură a aceluiaşi arestat

185
sau deja condamnat politic, transformându-1 într-o jalnică epavă umană, adusă
în pragul morţii.
Torţionarii loveau cu mânie înverşunată, cu o bestialitate viscerală, născută şi
antrenată în încăierările de cartier, unde încinşi de băutură, simţeau nevoia să bată.
Dacă aceste aspect n-ar fi fost reale, ar fi fost imposibil de crezut sau chiar de
imaginat că răul din om poate atinge abisurile cruzimii.
Relevând această dramă omenească, apare evident, şi întrebarea, cine erau aceşti
deţinuţi politici, aceste victime, din ce stâncă de caracter erau alcătuiţi, ce credinţă
sfântă le înnobila flinta de putea îndura asemenea orori? Şi totuşi teroarea
continua.
Procedurile torţionarilor erau în general aceleaşi, începând cu bătaia continuând
cu tortura şi după aceea, iar cu bătaia, toate aplicate cu o demenţială sălbăticie şi
însoţite veşnic de tot arsenalul de înjurături şi ameninţări cu moartea, clădite pe un
vocabular belicos, murdar, plin de josnicii ce le erau cu prisosinţă la îndemână.
Loviturile le aplicau cu sete, în cap, peste faţă, în părţile moi ale corpului, începând
cu pumnii, până când anchetatul, deţinutul, cădea la podea sub ploaia de lovituri,
după care cu toată furia, de parcă ar fi avut ceva de răzbunat, continua să-1 stâlcească
cu cizmele, călcând în picioare ce mai rămăsese dintr-un trup de om măcinat de
temniţa şi tortura anchetelor, până când acesta leşinând, pierzându-şi cunoştinţa, nu
mai simţea nimic. Parcă turbat apoi, când realiza că schingiuia un corp inert ce nu
mai simţea efectul puterii sale, turnând o găleată cu apă şi readucându-1 la simţiri,
torţionarul reîncepea cu tot sadismul bătaia, având satisfacţia că victima simţea
din nou durerea grozăviei loviturilor sale. Şi mai cu furie dădea atunci când la
îndemână avea o bâtă, sau un baston de cauciuc, eventual o coadă de mătură. Pretexte
avea destule, dar nu totdeauna avea nevoie de ele.
Tortura era aplicată la comanda anchetatorului, dar ferocitatea şi sadismul
perfecţiunii aparţinea totuşi, torţionarului care-şi făcea meseria pe care o practica şi
care-1 transformase într-o bestie robot ce nu mai auzea, nu mai vedea şi nu simţea
nimic din suferinţa victimei sale.
Bătea la tălpi, la testicule, pe fese, până la sângerare, peste tot corpul, până la
tumefierea totală a cărnii, spânzurătoarea de bare rotitoare sub nemiluita loviturilor
de bâtă, schilodirea degetelor prin lovituri metodice şi repetate, cu muchia metalică a
unei rigle şi evident, satisfacţia şi plăcerea tâmpă pe care torţionarii o trăiau, atunci
când biata fiinţă îngrozită, fugind în jurul unei mese sau printr-un culoar, trecea în
realitate din bâtă în bâtă.
Însumând aceste tratamente ce nu relatează decât în mică măsură drama
deţinutului politic, este lesne de imaginat cutremurătoarea înfăţişare pe care o
prezentau aceste epave umane pline de plăgi, însângerate - adevărată carne vie, cu
trupurile tumefiate de vânătăi, stâlcite în maltratări, cu ce mai rămăsese din
îmbrăcămintea adusă la zdrenţe, murdărită din tăvăleala de pe duşumele şi uneori,
pline de excremente scăpate în şocurile bătăilor, erau apoi târâţi pe trepte şi culoare şi
aruncaţi pe pardoseala de ciment a celulelor temniţei, unde de multe ori, le era şi
mormânt.
Aş dori totuşi să precizez şi nu trebuie omis că, toate aspectele prezentate până
aici nu ating sub nici o formă intensitatea ororilor de la Piteşti, pe care aproape nici
nu le putem enunţa şi nici explica, fiind produsul unei demenţe totale.

186
 Oricum, în general şi în mod cert, maniera în care erau conduse anchetele,
scopul lor, comportamentul comandanţilor de închisori şi lagăre, paznicii şi
atmosfera din detenţie, erau meticulos programate, iar cei ce trebuiau să le aplice,
torţionarii, indiferent în ce loc îşi exercitau meseria, ea trebuia dusă la formele cele
mai acute. Din momentul în care au fost angajaţi prin selecţie, oameni care nu-şi
puneau probleme de conştiinţă şi erau puşi să facă o treabă murdară ce le plăcea de
fapt şi pentru care erau bine plătiţi, era evident că acţiunea era deliberat canalizată
spre exterminarea unei categorii social-politice opozante regimului comunist.
Conducerile superioare din securitate şi partid ştiau foarte bine că rezultatele
bestialităţilor torţionarilor erau cele ce şi le doreau şi că oamenii puşi să facă aceste
treburi nu aveau nici un scrupul în a alege căile şi metodele de a îndeplini ordinele
mai ales că aveau siguranţa că niciodată nu vor fi întrebaţi de ce au făcut-o.
Conducerea superioară de partid care avea în subordine Securitatea,
împreună cu cadrele superioare ale acesteia, prin ordine direct date ofiţerilor
politici şi instructorilor civili, instrumentau şi coordonau toată activitatea
criminală instalată împotriva opoziţiei.
Începând cu nominalizarea celor ce urmau a fi înlăturaţi şi continuând cu
presiunea şi teroarea urmăririi şi arestării lor, anchetarea şi înscenarea culpelor şi a
verdictelor de condamnare şi în final, instituirea regimului de executare a pedepselor,
închideau programul şi planul era îndeplinit.
Pe tot parcursul acestor acţiuni, de la grupurile de presiune şi provocări stradale
din 1946 şi până la stoparea durităţilor excesive din închisori, din 1962, mâna
executorie a terorii fizice a fost asigurată cu docilitate extremă de torţionari, prin
bătaie şi tortură.
Din 1962, la diferite date, torţionarii au primit ordin să nu mai bată, să nu mai
lovească în deţinuţii politici şi cu regret au trebuit să se supună, fiindcă din ordin au
început să bată şi tot din ordin au încetat s-o mai facă.
Începuse de fapt, cu multă agitaţie şi propagandă să se vehiculeze în
penitenciarele de detenţie politică, ideea că partidul şi-a schimbat poziţia şi chipurile,
faţa umană va acoperi de-acum încolo figurile sinistre. În realitate s-a concis că
planul de instalare şi consolidare a regimului comunist a fost îndeplinit, opoziţia –
distrusă şi poporul – supus şi intimidat.
Şi totuşi, privind pe torţionari, se pune întrebarea, de unde Dumnezeule, atâta
bestială furie, atâta înverşunare împotriva unor semeni, cum puteau lovi cu atâta sete,
cu acea ură ucigătoare, demenţială? Ce le spuseseră acei călăi spirituali ai
comunismului, că sunt acei deţinuţi politici, de credeau cu convingere că au drept de
viaţă şi de moarte asupra lor?
Era de fapt germenele ideologiei roşii propaganda comunistă, presa, radioul,
discursurile agitatorilor, şedinţele de îndoctrinare, toate exercitate continuu cu o
presiune diabolică, aţâţând ura şi duşmănia, instigând la luptă şi la moarte, totul
exprimat cu deosebită violenţă ce nu putea naşte decât violenţă, mai ales la
torţionari, unde natura şi viaţa crease teren propice. Drama este şi va fi, că aceste
orori nu vor fi pedepsite niciodată, autorii lor având protecţia stăpânilor, a celor
care i-au creat şi îndrumat.

187
188
 BREVIARUL TORTURII ÎN ROMÂNIA
SECOLULUI AL XX-LEA
Inventarul şi înstrumentarul torturii
în guvernarea Gheorghe Gheorghiu Dej (1948-1965)
Septimius PÂRVU,
Bucureşti, Romania

„Să înzecim vigilenţa pentru a descoperi, demasca şi goni

dintre noi duşmanul de clasă şi cozile de topor vândute lui.”
(Scânteia, 14 iunie 1948)
„Grija pentru oameni stă în centrul preocupărilor regimului
de democraţie populară”
(Discurs al lui Emil Bodnăraş, Scânteia, 23 mai 1948)
„Bă, bandiţilor! Dacă nu bat 40 sau 50 de înşi până la prânz,
nu pot să mănânc când vine nevastă-mea cu sufertaşul!”
(Grecu, sergent major la colonia Salcia în 1959)

C e este această „dihanie” numită tortură? Dacă ar fi să caracterizăm printr-

o singură sintagmă acest concept, poate cea mai potrivită ar fi aceea de
„arta de a menţine viaţa în suferinţă”1. Ideea de pathos care supraîncarcă
acest concept îl face să fie susceptibil de a fi utilizat într-o manieră ideologică, pentru
a descalifica diverse regimuri politice. Astfel, deşi mediul înternaţional actual pare a
sancţiona moral agenţii care se folosesc de această tactică pentru a-şi atinge
obiectivele marii strategii politice, totuşi tortura se dovedeşte a fi un înstrument
suficient de profitabil care să justifice încălcarea normelor înternaţionale.
O analiză sumară a fenomenului în cauză ar îndica faptul că, din perspectivă
ontologică, conceptul de tortură ţine de domeniul înstrumentarului, aşadar ea se
prezintă ca modalitate de atingere a scopului. Această observaţie se verifică în toate
cazurile cercetate, îndiferent de timp şi spaţiu. înteresant de observat este faptul că nu
numai tehnologia producerii suferinţei suferă ea însăşi modificări esenţiale de-a
lungul timpului, dar funcţiile pe care ea le îndeplineşte variază pe axa spaţio-
temporală.
Faptul că violenţa este o dimensiune mereu prezentă în existenţa
comunităţilor umane pare a nu mai necesita nici o demonstraţie, fie că aceasta a fost
administrată de stat, fie de către grupuri particulare. Au existat perioade marcate de

1
Michel FOUCAULT, A supraveghea şi a pedepsi, traducere din limba franceză, postfaţă şi note de
Bogdan Ghiu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005, p. 44.
189
atingerea unor vârfuri absolute ale violenţei înstituţionalizate, cum ar fi cele ce se
manifestă pe fondul totalitarismelor de secol XX. Pe fundalul violenţelor ce s-au
desfăşurat de-a lungul istoriei, tortura pare a fi înstrumentul preferat în panoplia
guvernamentală a regimurilor absolutiste, dar mai ales totalitare. Şi aceasta în ciuda
faptului că modernitatea politică va elimina din punct de vedere juridic şi moral
această metodă ca mijloc de pedepsire.
Cazul românesc este o imagine fidelă a analizei comunismului la nivel global,
din punctul de vedere al principiului distrugerii duşmanilor de clasă şi a oponenţilor
înstaurării dictaturii socialiste. Mulţi însă dintre autorii care au publicat
memorialistică au considerat că România ocupă un loc special în acest tablou al
cruzimii. Statistic vorbind, între 1948 şi 1964 au existat 73.310 condamnaţi politic2.
Conform istoricului Marius Oprea3, numărul celor afectaţi de regim se ridică la
651.087, pe când Raportul publicat de Comisia prezidenţiale pentru studierea
crimelor comunismului îndică date cuprinse între 500.000 şi două milioane de
victime.4 Ceea ce conferă însă un loc aparte represiunii româneşti este procesul de
reeducare de la Piteşti, Gherla, Aiud şi Canalul Dunăre-Marea Neagră. Deşi a fost
îniţiat în Uniunea Sovietică, sub înspiraţia pedagogului Makarenko, în România a
căpătat o formă extrem de violentă: acest experiment a produs un număr semnificativ
de victime. Numai la Piteşti au murit 30 de deţinuţi şi 780 au fost maltrata i într-o
perioadă de aproape 2 ani.5 Controlată şi susţinută din umbră de înstituţiile regimului
comunist, reeducarea a fost un fenomen care trimite la o stare de natură, în care
războiul de tip hobbesian a predominat prin excelenţă. Identitatea cetăţeanului a fost
ştearsă şi înlocuită cu cea a „omului nou” de factură sovietică prin metode exagerat de
brutale.
Demersul de faţă îşi propune să delimiteze şi să sistematizeze din cadrul larg
al fenomenelor politice violente conceptul de tortură, aplicat spaţiului românesc. De
asemenea, vom sublinia modul în care liderii comunişti au adus sistemul politic - şi
implicit spaţiul penitenciar - la o stare de fapt sălbatică, ruptă de procesul de
modernizare început în secolul al XIX-lea.
Tortura este expresia extremă a conflictului, în afara formei sale clasice-
războiul. Tortura este o practică ancestrală, un termen care trimite la practici distante
în timp, la celule întunecate şi la două tipologii de personaje - torţionarul şi victima-
mistice6. O clasificare relevantă este aceea între tortura ocazională şi cea sistematică7,
o tipologie care se suprapune temporal pe distincţia dintre perioada arhaică şi cea

2
Ion CIUPEA şi Stăncuţa TODEA, „Represiune, sistem şi regim penitenciar în România,
1945-1964” în Ruxandra CESEREANU, Comunism şi represiune în România. Istoria
tematică a unui fratricid naţional, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 78.
3
Andrei MURARU (coordonator), Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă.1945-1967,
Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 70.
4
Vladimir TISMĂNEANU, Dorin DOBRINCU, Cristian VASILE, Raport Final al Comisiei
Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007,
p. 231.
5
Doina JELA, Lexiconul Negru, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 201.
6
Carole NAGENGAST, „Violence, Terror, and the Crisis of the State” în Annual Review of
Anthropology, Vol. 23. (1994), pp. 109-136, accesat la adresa http://links.jstor.org/sici?sici=0084-
6570%281994%292%3A23%3C109%3AVTATCO%3E2.0.CO%3B2-Y, 03.02.2008.
7
Ruxandra CESEREANU, Panopticum: tortura politică în secolul XX: studiu de mentalitate, prefaţă de
Alexandru Zub, înstitutul European, Iaşi, 2001, p. 14.
190
modernă. În perioada medievală, tortura nu poate fi considerată un fenomen de masă,
aşa cum este cazul în sistemele totalitariste ale secolului al XX-lea. Caracteristica
fundamentală a acesteia în spaţiul românesc este utilizarea sa ca mijloc brutal de
supunere sau de exterminare a îndivizilor în masă.
În perioada anterioară secolului al XIX-lea, cele mai răspândite tipuri de
tortură au fost sfâşierea condamnaţilor cu ajutorul forţei animale, arderea pe rug, mai
ales în timpul vânătorilor de vrăjitoare, trasul pe roată sau strivirea membrelor.
Deţinuţii erau închişi „în gropi fără aer şi lumină”, fiind „legaţi, bătuţi, încătuşaţi”.
Schingiuirile se remarcau printr-o brutalitate extremă şi „mortificau carnea şi ucidéu
orĭ ce simţ şi ori ce cugetare”8. Tortura era folosită fie pentru a obţine mărturii, fie
pentru a pedepsi în modurile cele mai brutale.
Publicaţia franceză Peines, tortures et suplices9, apărută în 1868 descrie
câteva dintre aceste suplicii. Sunt enumerate suplicii precum căratul în spinare al unui
dispozitiv ce avea forma unei mese, pentru mai multe luni sau imobilizarea
îndividului într-un cadru care îi fixa capul şi mâinile, plasat în locuri publice, unde cel
vizat putea fi atacat de mulţime. Acestea au avut rol preponderent simbolic, de a
atrage ruşinea asupra condamnatului. Lucrarea în cauză enumeră şi descrie suplicii
drastice. Împăratul Iosif al II-lea ar fi imaginat un dispozitiv în care să fie prins
îndividul şi de care să stea legat toată viaţa, fiind un înlocuitor al pedepsei cu moartea.
Una dintre formele cele mai populare era estrapada, metodă prin care condamnatul
era legat cu mâinile la spate şi ridicat în aer, cu greutăţi legate de picioare. În acest fel
ligamentele de la mâini şi de la picioare se rupeau. Această tehnică va fi populară în
lagărele de exterminare naziste, dar şi în spaţiul românesc. Mai adăugăm fecioara de
fier, scaunul tapiţat cu piroane, laleaua de fier, întroducerea altor obiecte contondente
în organele genitale, zdrobirea, smulgerea sau sfâşierea unor organe sau părţi
anatomice, îngropatul de viu sau contactul cu obiecte încinse. Aceste metode vor fi
practici devenite comune ale comuniştilor români.
Tortura înstituţionalizată, utilizată împotriva înamicilor politici ai sistemului a
devenit stigmatul secolului al XX-lea, constituindu-se în esenţa coercitivă care s-a
contrapus valorilor liberale şi democratice. Tortura politică îniţiată şi practicată pe
scară largă desfiinţează toate principiile fundamentale ale climatului democratic,
reducând aceste state la o stare de natură violentă de tip hobbesian, a războiului
„tuturor împotriva tuturor” şi a anulării proprietăţii- caracteristica esenţială a libertăţii,
enunţată de John Locke- prin revenirea la tehnica „exproprierii trupului”10.
Dacă încercăm să definim conceptul, cea mai simplă explicaţie se referă la
„acţiunea sau practica de a pricinui dureri severe ca pedeapsă sau ca mijloc de
persuasiune forţată”11. O altă modalitate de a explica procesul este prin „acţiunea de a
deforma, răsucire”12. La 1872, tortura era definită în spaţiul academic românesc ca o
„curbatura; înse în specie torsiunea violentá a membreloru spre a produce dorere, care
8
Grigore I. DIANU, Istoria închisorilor din România: studiu comparativ: legi şi obiceiuri, Tipografia
Curţii Regale F. Göbl Fii, Bucureşti, 1900, p. 12.
9
P. Lebigre DUQUESNE (editor), Peines, tortures et supplices, Paris, 1868.
10
Michel FOUCAULT, op. cit.
11
A. SIMPSON, E. S. C. WEINER (coordonatori), Oxford English Dictionary, Second Edition,
Clarendon Press, Oxford, 1989, p. 278.
12
Amédée BEAUJEAN, Émile LITTRÉ, Dictionnaire de la langue française: abrègé du dictionnaire de
E. Littré: avec un supplément d'histoire et de géographie, 7é édition, Hachette, 1883, Paris.
191
se applicá de antici asupr’a accusatíloru spre a storcé d’in gur’a loru veritate; de ací,
tormentu, plaga, suferentiá, dorere, violentá“13.
Tortura este minuţios definită şi condamnată la nivel înternaţional de-abia în
secolul al XX-lea, cu toate că existaseră eforturi anterioare de a blama utilizarea unor
astfel de practici. În 1984, în Convenţia împotriva Torturii şi Altor Tratamente sau
Pedepse degradante, înumane sau crude, tortura este definită ca „orice act prin care
se pricinuiesc dureri sau suferinţe severe, fizice sau mentale, unei persoane cu scopul
de a obţine de la ea sau de la o a treia persoană înformaţii sau mărturisiri, pentru a o
pedepsi pentru un act pe care l-a comis sau este suspectat că l-ar fi comis sau pentru a
o întimida [...] când această durere este pricinuită personal, la înstigarea, cu
consimţământul sau cunoştinţa unei persoane publice, oficiale [...]”14.
Atât în perioada premodernă, cât şi în spaţiul românesc recent, tortura era
corelată prezumţiei de vinovăţie. Numit de Beccaria „test înfam al adevărului”15,
tortura era o modalitate de a obţine recunoaşterea faptei de la cel schingiuit. Michel
Foucault considera că tortura nu este altceva decât un mod de a „completa
demonstraţia când nu există în proces suficiente probe”16. În studiul Surveiller et
punir, în care analizează evoluţia legii şi dispariţia „corpului ca ţintă principală a
represiunii penale”, Foucault se concentrează asupra câtorva momente cheie din
evoluţia fenomenelor violente. Cazul Damiens, ultimul caz de regicid din Franţa,
produs în 1757 evidenţiază publicitatea actului de pedepsire. Spectacolul funebru
abundă în violenţă de întensitate maximă, cu rol înstructiv. Victima este supusă unui
adevărat ritual. Avem de-a face cu un mimetism al unei situaţii cosmice, deoarece
tentativa de a asasina un rege poate fi echivalată cu încercarea de a omorî un zeu.
Liderii comunişti şi torţionarii români îşi arogau statutul de zei. Elita comunistă a
vizat să transceadă astfel legalitatea terestră şi, astfel, orice ameninţare la adresa sa
trebuia sancţionată drastic.
Scenariul supliciului este compus din mai multe acte, prologul fiind
expunerea publică, iar epilogul administrarea loviturii fatale. Astfel, în cazul
Damiens, călăii încearcă ruperea sa în bucăţi cu ajutorul cailor, însă îneficacitatea
acestei metode îi obligă pe călăi să îl taie în bucăţi manual şi să-l arunce pe rugul
aprins, un alt simbol care gravitează în jurul sanctităţii înstituţiei monarhice. Este
înteresant de observat că eşecul unui gâde în a îndeplini o execuţie se soldează cu
osândirea sa, care culminează cu pedeapsa capitală. Pe acelaşi principiu sesizat de
Foucault a funcţionat şi reeducarea din Piteşti. Încălcarea principalei reguli impuse
celor consideraţi reeducaţi, şi anume de a executa procesul asupra celor care renegă
regimul şi dogmele comuniste îi aduce în situaţia de a deveni ei înşişi victime.
Din analiza poli istului francez identificăm trei caracteristici ale supliciului.
Prima se referă la producerea unei anumite doze de suferinţă. Supliciul era definit ca

13
A. T. LAURIANU şi J. C. MASSIMU, Dictionarulu Limbei Române, dupo însărcinerea dată de
Societatea Academică Română, elaboratu ca proiectu de A. T. Laurianu şi J. C. Massimu, vol. II I-Z,
Bucureşti, p. 1474.
14
Convenţia împotriva Torturii şi Altor Tratamente sau Pedepse degradante, înumane sau crude,
accesată la www.unhchr.ch/html/menu3/b/h_cat39.htm, 06.02.2008, trad. n.
15
Cesare Bonesana BECCARIA, Despre infractiuni şi pedepse, traducere de Dora Scarlat, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2001, p. 72.
16
Michel FOUCAULT, op. cit., p. 54.
192
„arta de a menţine viaţa în suferinţă”17. Este înteresant să observăm cum generalul de
Securitate Nicolski, declara deţinuţilor că moartea este o soluţie prea uşoară. Cazurile
de sinucidere au fost foarte puţine, întrucât membrii administraţiei încercau să ţină
deţinuţii în viaţă, pentru a-i putea extermina ei înşişi.
Ritualul torturii conţine elemente de factură satanică, în sensul că obiectele
care au legătură cu crima săvârşită sunt depuse la locul pedepsei. Trupul celor
schingiuiţi -considerat un simplu obiect, care valora pentru comunişti mai puţin decât
zeghea primită la înternare18- era expus pentru a servi drept element care sugerează
abaterea, cu care s-a înfăptuit o crimă. În plus, se practica executarea osândei
condamnatului la locul săvârşirii nelegiuirii. În al doilea rând, corpul celui considerat
vinovat era elementul asupra căruia se răsfrânge violenţa. Acesta este în concepţia lui
Foucault, opusul autorităţii supreme, care nu trebuie ofensată. Condamnatul este un
corp perisabil, figura răsturnată a primei viziuni. Expunerea sa publică este un demers
care are ca finalitate doborârea spiritului îndivizilor prin întimidare. Cel mai evident
exemplu în acest sens este tot experimentul reeducării, în cadrul simbolic al căruia
trupul condamnatului este expus drept model, şi este perisabil, de o valoare
nesemnificativă, spre deosebire de cel al comuniştilor. Trecerea din tabăra înamicilor
în cel al prietenilor are ca efect transformarea din normal în absolut, chiar dacă numai
temporar. În plus, Dumnezeul Ţurcanu cerea ca deţinuţii şi chiar membrii
administraţiei să i se adreseze cu formula „domnule”, pe când ceilalţi erau simpli
„tovarăşi”, în cazul gardienilor sau „bandiţi”, în cel al deţinuţilor.
Un al treilea rol este acela de a restabili puterea. Violenţa nu are scopul de a
corija actul comis, ci de a reda puterea autorităţii. Regimul comunist nu viza
îndreptarea unor înjustiţii, mai ales că majoritatea dintre acestea erau atribuite
înculpaţilor pe nedrept, ci afirmarea puterii regimului. Prin torturarea înamicilor şi
chiar şi a aliaţilor, sistemul încerca să-şi aclame puterea.
Atrocitatea este elementul liant care leagă nelegiuirea comisă de pedeapsa
atribuită, fiind un „principiu de legătură a crimei cu pedeapsa” şi, după cum am
menţionat anterior are rolul de a revela „adevărul şi manifestarea puterii”19. Principiul
proporţionalităţii între crimă şi pedeapsă se aplică numai în regimurile politice non-
totalitare. Deşi, orice regim stabileşte anumite grade ale conflictului şi trasează limite,
definind categoriile de îndivizi ostili (hostis- ca duşman public, diferenţiat de
înamicul personal- înimicus) regimului, observăm că sistemul comunismul întroduce
în sfera punitivă crime care în sistemele non-totalitare nu ar fi întegrate în Codul
Penal şi setează valori extrem de severe, peste limita toleranţei la suferinţă, amintind
de brutalitatea secolelor XVI-XVII, când furtul se pedepsea prin tragerea în ţeapă sau
ardere20 – ipostază sinonimă cu duritatea legislaţiei privitoare la abaterile de factură
economică21.

17
Ibidem, p. 44.
18
Paul GOMA, Gherla, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
19
Michel FOUCAULT, op. cit., p. 72.
20
Gr. I. DIANU, op. cit., p. 1.
21
Sabotajul economic era pedepsit conform legislaţiei comuniste de după 1948 cu moartea, fiind
conform aprecierilor lui Ghiţă Ionescu, singura ţară din spaţiul european cu astfel de reglementări.
Vezi Ghiţă IONESCU, Comunismul în România, traducere din limba engleză de Ion Stanciu, Editura
Litera, Bucureşti, 1994.
193
 Nicolae Iorgulescu oferă o serie de înformaţii importante în vedere trasării
unui parcurs al torturii în România22. La sfârşitul secolului al XIX-lea, închisorile
funcţionau după sistemul auburnian, care a fost implementat în închisorile româneşti
prin legea din 1874. Iorgulescu trasa o hartă succintă a spaţiilor carcerale, subliniind
caracteristicile barbare ale acestora. La Bucureşti, misionarul Bacsici, relata în 1640
despre beciul Curţii Domneşti, destinat „celor condamnaţi, cari erau tot timpul bătuţi,
lăsaţi nemâncaţi, aşteptându-şi sfârşitul” 23. C. Moroiu, menţiona că puşcăria, la 1829,
găzduia „60 într-o cameră, neavând nici pat, nici înveliş”24. îndivizii puteau fi închişi
pe o perioadă îndelungată fără a li se comunica motivul sau fără a fi judecaţi, iar cei
pedepsiţi putea scăpa „dând o despăgubire”. Noaptea deţinuţii erau legaţi şi dormeau
încomod, fiind împiedicaţi astfel să evadeze.
Pedepsele cele mai grave erau date în numele religiei. Având în vedere că
regimul comunist era unul ateu, pedepsirea se va face în virtutea Adevărului absolut,
predicat de sistem. Într-o pravilă dată de Matei Basarab la 164025 se afirma că cel care
grăia împotriva părinţilor era condamnat la moarte. Cel care se pronunţa împotriva
Părintelui comunist era condamnat la surghiunuri nemărginite. Alte elemente comune
ale celor două regimuri se marcă în ceea ce priveşte raporturile de putere. Domnul are
putere absolută, drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor, iar judecătorii se
ghidează după „buna chibzuinţă” şi după „obiceiurile pământului”.
Deşi prin Regulamentele Organice se suprimă pedepsele barbare, în 1833 mai
era acceptată „bătaia cu toiegele cu 25-30 lovituri pe spate, pentru deţinuţii
recalcitranţi”26. Trebuie menţionat că bâta a fost unul dintre înstrumentele de bază ale
aplicării torturii. În plus, Regulamentul din 1851 înterzicea lovirea deţinuţilor,
adresarea de înjurii şi întroducea obligativitatea înstituţiilor de a oferi ajutor medical
şi servicii de igienă.
Legea penitenciarelor şi înstituţiilor de prevenţiune din 1929 menţiona faptul
că detenţia trebuie să fie precedată de prevenţie şi de judecată şi succedată de un
proces de reintegrare. Regimul trebuie să fie unul progresiv, în care statutul
deţinutului este reconsiderat, iar înainte de eliberare există o perioadă de pregătire
pentru reintegrarea în societate. Detenţia trebuie să fie „exemplară pentru ceĭ alţi, dar
şi moralisatóre pentru cel osândit”27.
Un ultim aspect, cel al izolării, care era menţionat pentru prima dată de
vornicul Anastasie Panu, sub forma unei „izolări îndividuale”, unde deţinutul trebuia
să înveţe să muncească şi să participe la cursurile de educaţie religioasă. Iorgulescu
arăta că la începutul secolului al XX-lea, condamnatul era vizitat zilnic de
administraţie, cu scop moralizator, primea vizite exterioare, participa la serviciile
religioase şi la cursurile de educaţie morală.

22
Dr. Nicolae IORGULESCU, „Regimul Penitenciar” în DIMITRIE GUSTI, Constantin ORGHIDAN,
Mircea VULCĂNESCU şi Virgiliu LEONTE (comitetul de direcţie), Enciclopedia României,
volumul I: Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, pp. 361-366.
23
Idem.
24
Ibidem, p. 362.
25
Grigore I. DIANU, op. cit., pp. VIII-IX.
26
Idem.
27
Ştefan STĂTESCU, Despre peniteciarele nostre: discurs pronuntat în sectiuni unite, Bucuresci,
Imprimeria Statului, 1896, p. 10.
194
 Guvernarea totalitară, rupându-se de această evoluţie, va reveni la tehnicile
practicate în perioada premodernă. Iorgulescu nota că:

„până în Evul Mediu starea imensei majorităţi a închisorilor era cu

totul barbară. Motivul rezidă în concepţiunea generală a oamenilor
despre pedeapsă. Cei vechi preferau să se răzbune imediat pe
răufăcători, găsind lucrul acesta mai expeditiv şi mai eficace. Chiar
atunci când au construit închisori scopul lor era exterminarea
condamnaţilor, prin sete sau foame sau prin lipsa condiţiilor elementare
de igienă, şi tortura sub toate formele”28.

Deşi Gheorghiu Dej, într-o cerere adresată comandantului închisorii Doftana,

critica „regimul însuportabil” şi revendica „înlăturarea metodelor de şicanare din
partea subalternilor”29, iar într-o altă solicitare, deţinutul repeta aceleaşi cereri, la care
adăuga deţinerea sa ilegală timp „de o lună [...] fără motiv juridic”30, liderul comunist
va impune alături de clica din jurul său un regim în care detenţia depăşeşte limitele
imaginaţiei umane. Fiind un sistem de esenţă sovietică, mai ales până în 1965, o parte
dintre metodele de tortură au fost preluate din experienţa comunistă rusească.
Distincţia esenţială pe care o suportă analiza torturii este aceea dintre
suferinţa fizică şi cea psihologică. Deşi fiecare categorie defineşte anumite
particularităţi ale violenţei, ele formează un ansamblu, astfel că nu pot fi separate în
întregime.
În ceea ce priveşte tortura fizică, denumită de Michel Foucault „anatomie
punitivă”31, aceasta cuprinde marea parte din schingiuirile care au ca scop vătămarea
sau dezmembrarea trupului ori au ca ţintă directă afectarea membrelor. În această
primă categorie întră metode de schingiuire frecvente, precum bătaia la tălpi, la
rangă, vătămarea membrelor sau a organelor, smulgerea părului sau arderea
membrelor, impunerea unor poziţii încomode în care subiectul trebuie să stea
nemişcat pentru o perioadă lungă de timp, care se produc pe fondul expunerii la
condiţii improprii, lipsa serviciului medical, lipsa hranei. O altă categorie este cea
care implică violenţa de factură sexuală. Astfel se poate vorbi de viol heterosexual
sau homosexual, metode practicate atât de gardieni, cât şi de deţinuţi supuşi ei înşişi
torturii sau rănirea organelor genitale.
Un gen aparte, extrem, de tormentare a deţinuţilor este tortura ce implică
materii fecale. Înscenările la care erau supuşi deţinuţii la Gherla, când se puneau în
scenă episoade din Biblie, în timpul cărora deţinuţii imitau forţat personaje sacre,
blasfemiind. Fecalele erau folosite pentru a sfinţi momentul în care se punea în scenă
Paştele, fiind o modalitate de a supune preoţii la cele mai înjositoare torturi. La
Piteşti, deţinuţii erau botezaţi, prin întroducerea capului în hârdăul cu urină, în timp
ce ceilalţi psalmodiau formula botezului32.

28
Nicolae IORGULESCU, op. cit., p. 361.
29
Cerere datată 15 martie 1933, ANIC, Colecţia Gheorghe Gheorghiu Dej, dosar 93, f. 1-2.
30
Cerere adresată prim comisarului Bugol, 15 martie 1933, ANIC, Colecţia Gheorghe Gheorghiu Dej,
dosar 92, f. 1-2.
31
Michel FOUCAULT, op. cit., p. 157.
32
Virgil IERUNCA, Fenomenul Piteşti, Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 52
195
 Scopul principal al torturii psihologice era distrugerea sănătăţii mintale a
deţinuţilor. Cele mai frecvente practici au fost agresiunile verbale, simulările de
execuţii, torturarea unor membri ai familiei în faţa condamnatului sau a altor deţinuţi,
izolarea sau privarea de somn sau de acces la serviciile igienice.
Un al treilea tip, descris de Eric Stover este cel al torturii psihiatric-
farmacologice, care implică administrarea forţată de medicamente victimei33.
Mărturii asupra violenţelor la se recurgea în perioada comunistă se regăsesc
în număr mare, însă puţine sunt cele care provin din actele oficiale. Cele mai multe
dintre acestea provin de literatura memorialistică. Paul Goma este una dintre
victimele sistemului carceral care oferă o imagine detaliată asupra modului în care se
desfăşura un proces de tortură. Goma a fost chemat în Zarca Gherlei - condusă de
Petrache Goiciu - unde a fost torturat de căpitanul Istrate şi de gardieni, cu observaţia
că poate protesta după ce va fi pedepsit. Deţinutului i s-au aplicat 20 de lovituri la
spate, iar în momentul în care a căzut de pe masă, a fost bătut cu bocancii. Ulterior a
fost pus la rangă, procedeu care implica apucarea genunchilor în braţe şi întroducerea
unei răngi între ei, axul fiind sprijinit între masă şi un scaun34. După această serie de
torturi a fost supus bilanţului, primind mai multe serii de lovituri cu bastonul peste
membre. Furia anchetatorilor a fost accentuată de faptul că supliciatul a defecat. Ca
urmare, a fost bătut peste cap, în burtă, cu picioarele. A fost aruncat într-un colţ al
camerei, unde i s-a pus piciorul în cap şi i s-a strivit mărul lui Adam. Când a fost scos
din încăpere, Goma a observat că îi şiroia sângele din răni, iar unghiile îi erau smulse.
După tot acest spectacol brutal, deţinuţilor nu li s-a permis să se aşeze în pat, ci erau
obligaţi să stea în poziţii încomode, care nu le permitea recuperarea în urma
loviturilor primite. Tot acest proces fizic a fost precedat de o perioadă în care
deţinutul a fost plasat într-o încăpere adiacentă celei în care se desfăşoară tortura
asupra lui Klapka. Presiunea psihologică manifestată asupra lui Goma era accentuată
de urlete de durere ale celui schingiuit.
Acesta este un model de ritual la care au fost supuşi deţinuţii în spaţiul
concentraţionar românesc. Experimentul de la Piteşti, îniţiat în decembrie 1949, este
cel mai grăitor exemplu de tortură. Deţinuţii erau bătuţi cu sălbăticie „de la orele 7
dimineaţa până la 15, în continuu cu pari, ciomege, curele, până la epuizare”35. Bătaia
administrată de reeducatori în celulă era dublată de un val de tortură la care sunt
supuşi din partea administraţiei, în frunte cu Alexandru Dumitrescu. Procesul
torturării cuprindea două secvenţe: întâi avea loc bătaia generală, după care fiecare
deţinut era „anchetat” în parte. O a treia etapă era înterzicerea accesului la necesităţile
vitale. Cel care nu bătea cu destulă convingere, trebuia să reînceapă procesul de
reeducare sau era retrogradat la un anumit nivel al acestuia.
La o analiză mai atentă, acest model se pliază tipologiei anterioare secolului
al XIX-lea, pe care o analizează Foucault, deşi apar înadvertenţe, aduse de tehnicile
psihologice ale veacului trecut. Trupul era ţinta predilectă a represiunii. Deţinutul era

33
Eric STOVER, Elena O. NIGHTINGALE (editori), The breaking of bodies and minds: torture,
psychiatric abuse and the health professions, Freeman, New York, 1985, p. 4.
34
Paul GOMA, op. cit., pp. 196-209.
35
Silvia COLFESCU, Nicolae HENEGARIU, Angela DUMITRU, Cristina CANTACUZINO,
Memorialul ororii: documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti, Gherla , Editura
Vremea, Bucureşti, 1995, p. 476.
196
trecut prin multiple etape ale torturii. Mulţimea privea pentru a lua aminte şi avea
dreptul, chiar obligaţia de a lovi condamnatul. Autorităţile permiteau maltratarea
condamnatului36. Călăul era linşat dacă nu reuşea să pună în aplicare pedeapsa. În
termenii impuşi de modelul Piteşti, el reîncepe procesul reeducării.
În ceea ce priveşte tratamentul deţinuţilor de la Canal şi Balta Brăilei sau din
unele centre de exploatare minieră cu statut de colonie de muncă, se observă că acesta
reprezintă în fapt o revenire la perioada sclavagistă. Cel mai important element al
acestei stări este că stăpânul avea drept de viaţă şi de moarte asupra sclavului. Eric
Stover sublinia faptul că în Roma antică, proprietarul avea dreptul de a utiliza tortura
pentru a disciplina sclavul37. Ilustrativă este expresia lui Paul Goma, care susţinea că,
Petrache Goiciu, prieten bun cu Dej, primise închisoarea cu „drepturi depline asupra
înventarului viu sau mort”38.
Violenţa manifestată direct asupra corpului deţinutului a avut ca înstrumentar
de schingiuire o gamă foarte largă de obiecte, fie deja existente, fie improvizate. Cel
mai utilizat corp contondent al spaţiului represiv românesc a fost bâta, dar şi derivaţi
ai săi, cum ar fi coada de mătură, bastonul, ţeava. Constantin Ionescu declara în urma
înterogatoriului de la închisoarea din Ploieşti că deţinuţii erau bătuţi cu „picioarele de
la paturi, cu palmele, picioarele şi pumnii”39. Cornel Popovici, înculpat în acelaşi
proces, dezvăluia faptul că deţinuţii erau schingiuiţi „mai multe zile la rând, cu coada
de mătură şi cu picioarele de la paturi”40. Un obicei al administraţiei penitenciarelor,
care se aplica în marea parte a spaţiilor de detenţie era ceea ce Paul Goma numea uliţa
verde41. Aceasta definea de fapt tentativa deţinuţilor de a ajunge la duşuri sau la
plimbări – în rarele ocazii în care li se permitea - moment în care erau loviţi de
gardieni cu ciomegele. Autorul oferea înformaţii şi despre gardianul Pop, de la
Gherla, care îşi confecţionase un par în vârful căruia se regăsea un piron, cu care
acesta agăţa deţinuţii, sfâşiindu-le carnea42. În aprilie 1950, comandatul Lazăr a scos
în curte deţinuţii ordonându-le să fugă în cerc. În afara cercului s-au poziţionat
gardienii care aveau ordin să lovească. Ulterior au fost obligaţi să se aşeze cu burta pe
cimentul rece.43
La colonia de la Capul Midia, comandantul Liviu Borcea a cerut să i se aducă
deţinutul Ignat, care avea coloana fracturată şi o paralizie a membrelor înferioare.
Adus pe o bâtă, i s-a cerut să meargă. Întrucât a căzut, deţinutul a fost bătut cu
violenţă cu ciomagul de către Borcea44. Medicul deţinut Mihai Rizescu relatează
despre locotenentul Ion Popa, adjunctul comandantului lagărului de la Salcia, care

36
Dumitrescu le cere comandanţilor de la pază să nu primească plângeri de la pază. În plus orice
plângere ar fi fost drastic pedepsită.
37
Eric STOVER, Elena O. NIGHTINGALE, op.cit., p. 8.
38
Paul GOMA, op.cit., p. 38.
39
Silvia COLFESCU, Nicolae HENEGARIU, Angela DUMITRU, Cristina CANTACUZINO, op. cit,
p. 628.
40
Ibidem, p. 542.
41
Paul GOMA, op. cit., p. 59.
42
Ibidem, p. 60.
43
Silvia COLFESCU, Nicolae HENEGARIU, Angela DUMITRU, Cristina CANTACUZINO, op. cit.,
p. 327
44
Ion BĂLAN, Universul concentraţionar din România în anii 1945-1964, Academia Civică, Bucureşti,
2000, p. 117.
197
întra în înfirmerie, întreba care este afecţiunea fiecărui bolnav şi îi scotea „bătându-i
cu ce avea la îndemână, palmele, pumnii, picioarele, cizmele, cozi de mătură [...]”45.
Dar panoplia înstrumentelor utilizate pentru folosirea deţinuţilor nu se opreşte
aici. Mihai Muşat, anchetat în închisoarea de la Braşov, relatează că în urma raportării
unor fapte false, anchetatorul l-a lovit peste ureche cu o biciuşcă, care i-a afectat
permanent auzul.

„Avea o biciuşcă cu bilă la un capăt. Şi mi-a dat aşa pe partea asta şi

exact bila aici a ajuns. Că aşa am ameţit şi am căzut jos şi mi-a spart
timpanul. [...] Când am căzut jos, mi-a mai dat vreo două şuturi, pe
urmă n-am mai simţit. Că dădea, după ce dădea, te lovea şi în gură şi în
cap, în burtă, ca pe animale.”46

Aurel Obreja extinde sfera obiectelor folosite pentru tortură, menţionând

capete de prici, „frânghii înmuiate şi răsucite”, „centuri, linguri, furculiţe”47. Se poate,
aşadar observa că tot mobilierul unei camere putea fi convertit pentru a fi utilizat ca
înstrument de tortură.
Alt procedeu întens utilizat a fost bătaia la tălpi sau peste posterior. Prima
dintre ele a fost menţionată în documente care datează din secolul al XVII-lea, care
precizau că deţinutul Ivan primise „200 de beţe la tălpi”48. În timpul înterogatoriului
său, Gabor Chirică mărturisea că unui deţinut de la Gherla i se întrodusese o cârpă în
gură, după care a fost bătut peste fund şi peste picioare timp de patru zile49. Tot în
acest sens există mărturii provenite de la Belu Zilber, care declara că „în seara de
24/25 septembrie a fost bătut de trei ori la tălpi”50. Un alt procedeu la care a fost
supus apropiatul lui Pătrăşcanu a fost smulgerea perciunilor sau a părului din cap.
Smulgerea părului pubian, metodă care are dublă semnificaţie prin faptul că distruge
şi demnitatea victimei sau schingiuirea organelor genitale au fost practici frecvente în
tabloul represiv al secolului al XX-lea. În timp ce majoritatea torturilor de acest tip la
bărbaţi se rezumau la bătaia cu creionul sau legarea penisului cu o sfoară, care era la
rândul ei prinsă de clanţa uşii, provocând o durere acută în momentul în care era
deschisă, au existat acte de cruzime extremă. Un astfel caz este cel al lui Ion Ţintaru,
decedat în 1950 în arestul Direcţiei Generale de Securitate Mureş. Aurel Florian,
coleg de celulă cu acesta relata că:

„i-au smuls unghiile, l-au bătut la testicule, l-au ars cu ţigara. Odată l-au
adus şiroind de sânge pe picioare, de se făceau băltoace: i-au găurit
pulpele cu cuţitul şi i-au băgat sare în rănile deschise. Zilnic îl luau, îi

45
Ibidem, p. 115
46
înterviu realizat cu dl. Mihai Muşat, fost deţinut politic, colecţia personală.
47
Gheorghe ANDREICA, Mărturii... mărturii... Din iadul temniţelor comuniste, 2000, ediţie electronică, p.
137.
48
Grigore I. DIANU, op. cit, p. 32.
49
Silvia COLFESCU, Nicolae HENEGARIU, Angela DUMITRU, Cristina CANTACUZINO, op. cit, p.
14.
50
“Documentar privind unele metode necorespunzătoare folosite în anchetarea cazului Lucreţiu Pătrăşcanu”
apud Marius OPREA, Banalitatea răului: o istorie a Securităţii în documente: 1949-1989; studiu
întroductiv de Dennis Deletant, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 333.
198
 prindeau mâinile cu cătuşe şi îl legau de picioare, apoi îi treceau printre
mâini şi picioare o rangă, pe care o aşezau între două birouri. Aşa,
spânzurat, îl băteau până leşina.”
Cruzimea a atins cotele maxime în momentul în care „într-o noapte, l-au luat
din nou şi a fost pentru ultima oară. Am aflat că, beţi fiind, securiştii iau (sic!) deschis
un testicul cu cuţitul şi iau (sic!) băgat sare înăuntru, şi apoi lau (sic!) bătut până lau
ucis”51.
Bătaia la testicule, cu creionul era preferata uneia dintre puţinele femei
torţionar cunoscute, Vida Nedici52. întervievată recent, aceasta a negat orice legătură
cu actele violente de care este acuzată.
O altă tipologie de metode folosite de torţionarii români este aceea a
menţinerii deţinuţilor în poziţii fixe. Astfel de mărturii găsim la Elena Constante, care
este obligată de anchetator să stea în genunchi, într-un colţ pentru o perioadă
îndelungată53. Din memoriile lui Paul Goma regăsim alte tehnică de acest tip,
gogozdâr (cocostârcul)54, care le înterzicea să stea pe pat. Acelaşi gardian, bruta
Vasea, îi obliga la be buu (pe burtă), deţinuţii fiind obligaţi să stea pe burtă, cu
mâinile întinse în sus. De asemenea, această tortură putea fi folosită în combinaţii,
cum este cea menţionată de Nicolae Preotescu, care relatează că ar fi schingiuit un
deţinut făcând „cu el 100 de genoflexiuni. Apoi l-am dezbrăcat şi l-am ţinut culcat pe
ciment cca. 10 minute”55. În cele mai multe spaţii de detenţie, rezidenţii erau obligaţi
să doarmă noaptea cu mâinile peste pătură. În cazul închisorii de la Piteşti, trebuiau să
doarmă în anumite poziţii, nemişcaţi, fără să scoată niciun zgomot. Orice abatere de
la reguli s-ar fi soldat cu bătaia. O altă metodă presupunea ca deţinutul să stea pe
şezut, cu mâinile pe genunchi, cu privirea fixă la papuci. Durata pedepsei putea să se
întindă pe mai multe zile56. De asemenea, există mărturii care atestă forţarea
deţinuţilor de a sta într-o poziţie fixă şi a privi un bec aprins sau un perete alb,
modalitate care poate conduce un supliciat la înnebunire.
Tot la nivel fizic, deţinuţii sunt înjosiţi prin diverse metode care imită mişcări
sportive. Tiberiu Lazăr, comandantul penitenciarului Gherla, îi obliga pe deţinuţi să
imite săritura broaştei, în timp ce îi lovea cu piciorul în testicole57. Deţinutul
Constantin Teja a fost obligat să „sughită ca porcii”58. Pe lângă sensul strict fizic,
acest tip de schingiuire mai avea şi rolul de a reduce victima la un nivel înferior
torţionarului şi chiar de a transfera identitatea acesteia în regnul animal.
Trei tipuri de torturi care trimit încontestabil la epoca premodernă sunt
recipientele cu ţăpuşe, îngroparea de viu, ridiculizarea publică sau stâlpul înfamiei,
practicat la coloniile de muncă din Balta Brăilei. În primul caz este vorba de

51
Vladimir TISMĂNEANU, Dorin DOBRINCU, Cristian VASILE, op. cit, p. 484
52
Doina JELA, op. cit., p. 194.
53
Lena Constante, Evadarea tăcută: 3000 de zile singură în închisorile din România, traducere din
limba franceză Lena Constante, Editura Humanitas, 1992, p. 58.
54
Paul GOMA, op.cit., p. 81.
55
Silvia COLFESCU, Nicolae HENEGARIU, Angela DUMITRU, Cristina CANTACUZINO, op. cit.,
p. 550.
5
8 Alin MUREŞAN, op. cit, p. 42.
5
9 Doina JELA, op. cit, p. 159.
58
Silvia COLFESCU, Nicolae HENEGARIU, Angela DUMITRU, Cristina CANTACUZINO, op.
cit.,p. 16.
199
reeditarea fecioarei de fier prin „carcera de 60 cm pe 60 cm, căptuşită în înterior cu
cuie”59. Un alt fapt care reia acest aspect este torturarea lui Sotir Georgescu la Salcia.
Acesta a fost bătut până la exterminare, pus pe o „targă în care bătuse piroane de
fier”, trupul său fiind perforat60. Ultima situaţie poate fi exemplificată prin cazul unui
deţinut care a fost obligat să poarte un capac de WC la gât, concomitent fiind obligat
să recite poezii în care să se autocritice61.
Torţionarii preferau să aplice pe victime bătaia la palmă, bătaia cu sacul de
nisip sau cu vâna de bou, tehnici cunoscute pentru faptul că nu lasă urme. Deţinuţii
erau supuşi arderii diferitelor zone ale corpului cu ţigara sau cu flacăra oxiacetilenică,
agresiunii cu animale, cum ar fi întroducerea unei pisici într-un sac, care era tras
victime peste cap sau legarea de un stâlp şi asmuţirea câinilor asupra victimei.
O metodă recurentă în panoplia violentă a torţionarilor, de factură psihologică
a fost privarea de somn, utilizată frecvent în înterogatoriile pe ture. Elena Constante
relevă cu exactitate chinurile la care este supusă în timpul şederii la carceră, atunci
când era obligată să stea în picioare într-un spaţiu de un metru pătrat. Orice tentativă
de a dormi era sancţionată de o bătaie în uşă62. Aceeaşi tactică fusese aplicată lui
Petre Cernătescu de Mişu Dulgheru, care timp de opt zile şi opt nopţi îl ţinuse în
anchetă63.
Comuniştii recurgeau la metode cum ar fi ameninţarea cu întroducerea într-o
cameră cu şobolani care ar fi urmat să îi devoreze, cum e cazul Elenei Constante64 sau
simularea execuţiei. Difuzarea unei benzi cu vocea unui cunoscut, dar nu neapărat, cu
scopul de a întimida deţinutul a fost utilizată de asemenea întens. Limbajul a fost cea
mai subtilă armă psihologică, folosită pentru a minimaliza statutul deţinutului prin
formularea de înjurii, prin urlete, ţipete. Termenul bandit a definit expresiv toţi
înamicii şi i-a redus la un stadiu înferior, primitiv.
Tot legat de acest aspect au fost cazuri când tortura s-a practicat asupra unei
terţe persoane. În astfel de situaţii, rudele au fost torturate în faţa deţinuţilor sau au
fost obligaţi ei înşişi să tortureze. Este cazul unui tată care fusese obligat să îşi bată
fiul. Pentru că a refuzat, au fost schingiui i amândoi.
Una dintre metodele cele mai frecvente utilizate de comunişti, în special după
1964 a fost înternarea în aziluri psihiatrice, model preluat după sistemul NKVD-ist,
care practica această tactică pe scară largă.
Izolarea s-a manifestat ca factor puternic de tortură latentă. Cel mai elocvent
exemplu este închisoarea de la Râmnicul Sărat. Corneliu Coposu, prizonier aici,
mărturisea că „toţi deţinuţii, îndiferent de vârstă şi stare sănătăţii, erau bătuţi
metodic”65. Alţi rezidenţi ai spaţiul carceral râmnicean au descris locul ca fiind
caracterizat de linişte deplină, cu celule lipsite lumină naturală, iar deţinuţii erau
supuşi la tortură prin „foame, frig, bătăi, izolări, boli, singurătate, contabilitatea
morţilor, lipsa de înformaţii, necunoscutul zilei de mâine, tăcerea sinistră şi lipsa de
59
Doina JELA, op. cit, p. 87
60
Ion BĂLAN, op. cit., p. 114
61
Silvia COLFESCU, Nicolae HENEGARIU, Angela DUMITRU, Cristina CANTACUZINO, op. cit.,
p. 42
62
Lena CONSTANTE, op. cit., pp. 9-11.
63
Doina JELA, op. cit, p. 107.
64
Lena CONSTANTE, op. cit., p. 116.
65
Cicerone IONIŢOIU, „Râmnicu Sărat- cea mai odioasă închisoare”, în Memoria, nr. 55-56.
200
speranţă”66. Cea mai opresivă modalitate de tortură din penitenciar a fost cea de ordin
psihic, care s-a manifestat prin impunerea obligativităţii unui regim de linişte totală.
Nici gardienii nu aveau voie să facă gălăgie, nici măcar să vorbească, purtând
încălţări din pâslă, care atenuau zgomotul. Supuşi unui scenariu panoptic închipuit de
Jeremy Bentham, deţinuţii erau vegheaţi continuu.
Toate aceste acte de cruzime se realizau pe fondul unor privări, elemente de
tortură îndirectă, de cele mai multe ori cu valenţe psihologice. Cele mai crunte lipsuri
de care au suferit deţinuţii au fost asistenţa medicală, condiţiile umane de detenţie sau
mâncarea înferioară din punct de vedere calitativ şi cantitativ. Grigore Dianu
menţiona că detenţia anterioară secolului al XIX-lea se făcea în spaţii în care deţinuţii
erau „lipsiţĭ de orĭ ce îngrijire şi suferind tóte privaţiunile”67.
Atât în cazul penitenciarelor, dar mai ales în cazul coloniilor de muncă,
asistenţa medicală era practic înexistentă. Majoritatea celor care se ocupau cu tratarea
deţinuţilor erau persoane care nu aveau studii de specialitate, cum a fost cazul
doctorului Iosif Lungu de la penitenciarul Sighet sau erau slab pregătiţi.
Medicamentele nu erau administrate deţinuţilor fie din lipsă, fie erau utilizate ca
metodă de şantaj.
Vasile Ciolpan, comandantul închisorii de la Sighet, susţinea într-un înterviu
postdecembrist că deţinuţii primeau „carne de trei ori pe săptămână, unt, arpacaş,
orez”68. În realitate, practica se situa la polul opus. Mâncarea era foarte puţină, slabă
din punct de vedere calitativ şi nutriţional. La penitenciarul din Craiova în 1948-1949
mâncarea consta în „250 de grame de pâine în fiecare zi, un polonic de terci şi o
ciorbă greu identificabilă”69. În mare parte, masa era formată din ciorbe de legume
precum varză, fasole sau cartofi. Un tip de mâncare răspândit era zeama de arpacaş.
Carnea a fost foarte rară în meniul penitenciarelor, de obicei era întrodusă în
perioadele de relaxare a regimului. Chiar dacă exista, erau resturi de animale, „buze,
subprodusede animale”70. Lipsa mâncării, a tacâmurilor, a apei, a condiţiilor minime
de trai sau existenţa acestora în forma unei calităţi înferioare, frigul sau căldura
excesivă au fost elemente de tortură latentă.
Grigore Dianu prezenta starea spaţiilor carcerale de dinainte de 1830 ca fiind
caracterizată de aglomeraţie în „camere, încăpătoré pentru 50 de osândiţi; ei dorméu
pe jos pe rogojini şi cu picioarele în butuci”71. În cele mai multe dintre închisori
comuniste, celulele erau concepute pentru un număr mult mai mic de rezidenţi faţă de
cel pe care îl practicau comuniştii, nu aveau mobilier sau grupuri sanitare în înteriorul
celulelor. Penitenciarul de la Sighet era conceput pentru maxim 1.263 de persoane, pe
când în 1951 erau 2.200 de deţinuţi, iar în 1951 se aflau închişi 1.800 de
condamnaţi72. Jilava, închisoare de tranzit, găzduia cele mai înghesuite celule, care
erau de cinci-şase ori mai pline decât ar fi putut primi în mod normal, unui deţinut
revenindu-i doar 30 cm pătraţi.
66
Idem.
67
Grigore I. DIANU, op.cit., p. 39
68
Lucia Hossu LONGIN, Memorialul Durerii.
69
Ion BĂLAN, op. cit., p. 74.
70
înterviu realizat în iulie 2007 cu dl. Pepene Grigore, deţinut politic, membru AFDPR Braşov, colecţia
personală.
71
Grigore I. DIANU, op.cit., p. 40.
72
Vladimir TISMĂNEANU, Dorin DOBRINCU, Cristian VASILE, op.cit., p. 567.
201
 Majoritatea deţinuţilor aveau un singur rând de haine, rupte, foarte rar spălate.
Durata între duşuri varia, fie o săptămână până la o lună. Exceptând numărul mare al
deţinuţilor care trebuia să utilizeze duşul în acelaşi timp, drumul până la baie era în
sine un motiv de tortură. Paul Goma relatează că de cele mai multe ori era un prilej
pentru gardieni să folosească bâtele73. În plus, paznicii dovedeau de multe ori
sadicism când opreau apa rece, opărindu-i pe cei care se aflau sub duş. Actul spălării
trebuie executat cu mare precizie şi viteză, întrucât gardienii începeau să ameninţe şi
să bată dacă deţinuţii nu părăseau încăperea rapid.
În analiza de faţă am evidenţiat modul în care regimul comunist s-a aflat la
baza descompunerii societăţii româneşti în secolul al XX-lea. Guvernarea totalitară,
mai ales în timpul lui Gheorghe Gheorghiu Dej, a afectat sever funcţionarea
sistemului politic, determinând învoluţia acestuia prin practicarea de tehnici punitive
premoderne. Numeroasele decrete oprimante, nenumăratele abuzuri comise în numele
regimului şi numărul semnificativ de victime produse de sistemul penitenciar au
transformat statul român într-o comunitate bazată pe practici primitive. Dacă
cercetăm perioada analizată prin optica fenomenului represiv, România se încadrează
într-o realitate temporală discontinuă. În acest fel, remarcăm în epocile precedente
secolului al XIX-lea o utilizare pregnantă a violenţei, moderată de îniţierea unor
procese de modernizare în domeniul juridic şi al sistemului penitenciar la mijlocul
veacului, care vor dura însă doar până în 1945, când puseele de violenţă se vor
impune pregnant în realitatea carcerală. înspiraţia sovietică a avut o pondere
semnificativă.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, tendinţele de modernizare se observă prin
măsurile practice întreprinse de autorităţi. În timp ce înstituţiile carcerale ale vremii
erau racordate la surse de apă, erau înzestrate cu mâncare de calitate, cu
îmbrăcăminte, dar şi cu asistenţă medicală şi o administraţie aflată sub un control
strict74, comunismul va întoarce total această optică, anulând orice tentativă de
organizare modernă.
Această serie de tehnici reprezintă predominant un mijloc de a realiza
scopurile totalitarismului de secol XX. Regimul paranoic încearcă prin înventarea
duşmanului atotprezent să elimine înamicii şi să creeze „omul nou”. Pentru a finaliza
acest proces trebuie întâi să distrugă elitele, un rival feroce şi generaţia medie, prin
ştergerea memoriei colective şi imprimarea unor adevăruri absolute corupte.
Deşi România nu avut niciodată un regim de democraţie liberală, fiind
stigmatizată de o tradiţie de tip colonialist cu un caracter pronunţat violent, începând
cu decembrie 1947 metropola sovietică, în combinaţie cu elita locală, a anulat
procesul de modernizare politică a României îniţiat în 1774 şi întrerupe timp de 42 de
ani fenomenul constituţionalizării vieţii politice româneşti. Represiunea înstaurată de
comunişti a fost înfluenţată de mai mulţi factori, precum caracteristicile elitei politice
autohtone, relaţiile acesteia cu URSS şi evenimentele înternaţionale, analizate pe larg
anterior.
În încheiere vom ilustra un fragment din discursul ministrului Alexandru
Drăghici, rostit în timpul anchetelor din 1968. Paradoxal, acuzat pentru uciderea unui

73
Paul GOMA, op. cit,, p. 140.
74
Grigore I. DIANU- Raport General asupra Închisorilor Centrale şi Aresturilor Preventive pe anul
1897, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1898, pp. 14-22.
202
singur înfractor de drept comun, şeful de la înterne, care purta pe umerii săi
responsabilitatea asasinării îndirecte a unui număr semnificativ de condamnaţi
politici, susţinea că toate realizările erau făcute în scopul întăririi statului, a
proletariatului în faţa duşmanului atotprezent. Chiar dacă s-au comis greşeli,
reproşurile sunt excluse din discursul său. Un ultim aspect menţionat de înculpatul
reabilitat în 1978 este esenţial pentru comunism: „astăzi duşmanii sunt duşmani, iar
mâine sunt prieteni”75.

BIBLIOGRAFIE
A. Lucrări generale şi de specialitate
BĂLAN, Ion, Universul concentraţionar din România în anii 1945-1964, Fundaţia Academia
Civică, Bucureşti, 2000.
BECCARIA, Cesare Bonesana, Despre infracţiuni şi pedepse, traducere de Dora Scarlat,
Editura Rosetti, Bucureşti, 2001.
CESEREANU, Ruxandra, Panopticum: tortura politica în secolul XX: studiu de mentalitate;
prefaţă de Alexandru Zub, înstitutul European, Iaşi, 2001.
COLFESCU, Silvia; HENEGARIU, Nicolae; DUMITRU, Angela; CANTACUZINO,
Cristina, Memorialul ororii: documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti,
Gherla, Editura Vremea, Bucureşti, 1995.
DIANU, Grigore I., Istoria închisorilor din România: studiu comparativ: legi si obiceiuri,
Tipografia Curţii Regale F. Göbl Fii, Bucureşti, 1900.
DIANU, Grigore I., Raport General asupra Închisorilor Centrale şi Aresturilor Preventive pe
anul 1897, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1898.
DUQUESNE, P. Lebigre (editor), Peines, tortures et supplices, Paris, 1868.
FOUCAULT, Michel, A supraveghea şi a pedepsi, traducere din limba franceză, postfaţă şi
note de Bogdan Ghiu, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005.
IERUNCA, Virgil, Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
JELA, Doina, Lexiconul Negru, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.
MURARU, Andrei (coordonator); MAREŞ, Clara; LĂCĂTUŞU, Dumitru; ROMAN,
Cristina; STAN, Marius; PETRE, Constantin; CUCERAI, Sorin, Dicţionarul
penitenciarelor din România comunistă.1945-1967, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
MUREŞAN, Alin, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
OPREA, Marius, Banalitatea răului: o istorie a Securitătii în documente: 1949-1989; studiu
întroductiv de Dennis Deletant, Editura Polirom, Iaşi, 2001.
TĂNASE, Stelian, Elite şi societate: guvernarea Gheorghiu-Dej: 1948-1965, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998.
STĂTESCU, Ştefan, Despre penitenciarele nostre: discurs pronunţat în secţiuni unite,
Bucuresci, Imprimeria Statului, 1896.
STOVER, Eric; NIGHTINGALE, Elena O. (editori), The breaking of bodies and minds:
torture, psychiatric abuse and the health professions, Freeman, New York, 1985.
TISMĂNEANU, Vladimir; DOBRINCU, Dorin; VASILE, Cristian (editori), Raport Final al
Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 158-234.

75
Doina JELA, op. cit., p. 105.
203
 B. Memorialistică
ANDREICA, Gheorghe, Mărturii... mărturii... Din iadul temniţelor comuniste, 2000, ediţie
electronică.
BÂGU, Gheorghe, Mărturisiri din întuneric, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993.
CONSTANTE, Lena, Evadarea tăcută: 3000 de zile singură în închisorile din România,
traducere din limba franceză de Lena Constante, Editura Humanitas, 1992.
GOMA, Paul, Gherla, Editura Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
ZILBER, Belu, Actor în procesul Pătrăşcanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.

C. Articole
DOBEŞ, Andreea, „Represiunea comunistă în România. Penitenciare şi colonii de muncă în
Maramureş” în înST, Arhivele Totalitarismului: revista trimestrială, nr. 4/2007, pp. 61-
68.
CIUPEA, Ion şi TODEA, Stăncuţa, „Represiune, sistem şi regim penitenciar în România,
1945-1964” în Ruxandra CESEREANU, Comunism şi represiune în România. Istoria
tematică a unui fratricid naţional, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
IONIŢOIU, Cicerone, „Râmnicu Sărat- cea mai odioasă închisoare” în Memoria, nr. 2-3,
2006.
IORGULESCU, Nicolae, „Regimul Penitenciar” în DIMITRIE GUSTI (editor), Enciclopedia
României, volumul I: Statul, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1938, pp. 361-366.
MITUCĂ, Ioan Gheorghe, „Schelete ambulante” în Arhivele Totalitarismului, nr 1/1993, pp.
113-116.
VALDES, Ernesto Garzón, “El terrorismo de estado”, în Revista de estudio politicos, nr. 65,
1989.

D. Surse înedite
Scânteia, 26.06.1948, 10.10.1956, 23.05.1948, 6.10.1956, 25.08.1952, 18-20.07.1952.
Notă a poliţiei din Câmpina, 18 octombrie 1937, Arhivele Naţionale ale României, colecţia
Gheorghe Gheorghiu Dej, Fond 55, Dosar 5476, f. 179.
Cerere datată 15 martie 1933, ANIC, Colecţia Gheorghe Gheorghiu Dej, dosar 93, f. 1-2.
Cerere adresată de Gheorghiu Dej prim comisarului Bugol, 15 martie 1933, ANIC, Colecţia
Gheorghe Gheorghiu Dej, dosar 92, f. 1-2.
Interviu realizat în septembrie 2007 cu Mihai MUŞAT, deţinut politic, Braşov, colecţia
personală.
Interviu realizat în iulie 2007 cu Grigore PEPENE, deţinut politic, membru AFDPR Braşov,
colecţia personală.
Memorialul Durerii, documentar realizat de Lucia Hossu Longin, „Seria Neagră”, înterviuri cu
Gheorghe Crăciun, Alexandru Nicolschi, Vasile Ciolpan şi Liviu Borcea.

E. Instrumente de lucru
a. Dicţionare
BEAUJEAN, Amédée; LITTRÉ, Émile, Dictionnaire de la langue française: abrègé du
dictionnaire de E. Littré: avec un supplément d'histoire et de géographie, 7é édition,
Hachette, Paris, 1883.
LAURIANU, A. T.; MASSIMU, J. C., Dictionarulu Limbei Române, dupo însărcinerea dată
de Societatea Academică Română, elaboratu ca proiectu de A. T. Laurianu şi J. C.
Massimu, vol. II I-Z, Bucureşti, 1871.
204
SIMPSON, A.; WEINER, E. S. C. (coordonatori), Oxford English Dictionary, Second Edition,
Clarendon Press, Oxford, 1989.

ANEXĂ
BREVIARUL TORTURILOR∗
1. Ameninţarea cu întroducerea într-o cameră cu şobolani înfometaţi
2. Ameninţarea cu vătămarea rudelor: anchetatorii pot şantaja deţinutul, susţinând că dacă
nu vor obţine o mărturie îi vor executa rudele.
3. Arderea părţilor anatomice: cu ţigara sau cu lampa oxiacetilenică
4. Aruncarea deţinuţilor în faţa trenului: avea rolul de a sugera o sinucidere; deţinuţii mai
sunt aruncaţi în mare, în prăpăstii, chiar în foc
5. Ascunderea cadavrelor- de cele mai multe ori corpurile neînsufleţite ale celor ucişi erau
îngropate în gropi comune neînsemnate sau în cimitre ale săracilor, cum este cazul celui
de la Sighet. Au existat cazuri când cadravrele au fost zidite, tăiate în bucăţi, aruncate în
structura digurilor sau pur şi simplu ascunse sub movile
6. Asfixiererea deţinuţilor
7. Aşezarea de greutăţi pe piept peste care torţionarul poate lovi cu un baros sau orice altă
unealtă de acest tip
8. Aşezarea deţinuţilor pe burtă şi strivirea prin aşezarea gardienilor peste ei
9. Atârnarea anchetatului cu capul în jos
10. Autodemascarea prin ridiculizare: deţinuţii sunt vopsiţi pe faţă sau obligaţi să poarte un
colac de WC în jurul gâtului şi să recite autodemascarea
11. Bătaia la testicule: metodă frecventă, specialitatea Videi Nedici, una dintre puţinele
femei torţionar din România
12. Bâza - torturarea prin bătaie a deţinuţilor în grupuri de 5-10 îndivizi, înaintea schingiuirii
propriu-zise
13. Bătaia cu obiecte contondente- este probabil cea mai răspândită metodă de tortură.
înstrumentul cel mai uzitat este ciomagul. Totuşi, varietatea de obiecte este mult mai
largă. Astfel de exemple sunt: bastonul, parul, biciul, cravaşa, cureaua, picioarele de la
pat sau alte piese de mobilier, cozile de mătură, ranga, lanţul, vătraiul
14. Bătaia sistematică a celor care aveau pedepse lungi
15. Bătaia cu pumnii şi picioarele
16. Bătaia cu săculeţi de nisip- răspândită datorită faptului că nu lasă urme
17. Bătaia cu cearşafuri sau funii ude
18. Bătaia cu vâna de bou- tortură subtilă, folosită în cazurile în care nu trebuia să rămână
urme
19. Bătaia deţinuţilor înternaţi în spitale sau înfirmerii- practică frecventă utilizată cu
precădere în centrele de detenţie din Balta Brăilei. A condus la moartea unui număr
însemnat de deţinuţi
20. Bătaia la tălpi- formă de tortură frecventă. Îmbracă mai multe forme, în diverse
combinaţii. Este practică atât la tălpile goale, cât şi când deţinutul este încălţat („tălpile
lui Hristos”). Prima formă este deseori urmată de forţarea deţinutul să alerge pe
duşumeaua udă, pentru a nu i se umfla picioarele
21. Bătaia la posterior
22. Bătaia la palmă.
23. Bătaia cu ciomagul în cap. Au existat cazuri când craniile deţinuţilor au fost perforate

∗
Această secţiune a fost realizată prin selectarea datelor din sursele prezente în Bibliografia lucrării şi
cuprinde metodele de tortură utilizate în România între 1948-1965.
205
24. Bătaia deţinuţilor cu cabluri peste picioare, în special peste gambe
25. Bătaia peste răni deschise sau cicatrizate: deţinuţii sunt bătuţi până se redeschid rănile
26. Bărbieritul deţinuţilor pe obrazul uscat sau după ce torţionarul scuipase
27. Camera de chibzuinţă: lăsarea celui anchetat singur pentru a se gândi asupra mărturiei
28. Cuierul: atârnarea deţinutului în aer, la o distanţă mică deasupra solului. Putea avea
urmări fracturarea oaselor braţelor
29. Cufundarea capului deţinutului în hârdăul cu materii fecale: în timpul reeducării, a
primit numele de botez
30. Blasfemierea obiectelor religioase: în special la Gherla, în timpul reeducării, prin crearea
unui spaţiu satanic care combină obiectele religioase cu materiile fecale.
31. Blasfemierea rudelor: deţinutul trebuie să mărturisească presupuse relaţii încestuoase,
degradante ale membrilor familiei sale
32. Crucificarea deţinuţilor
33. Difuzarea unei benzi cu vocea unui cunoscut- difuzarea de urlete menite să sperie
deţinutul.
34. Excese alimentare- administrarea excesivă de sare, fără a i se permite să bea apă
35. Electrocutarea
36. Exterminarea prin epuizare: în special în lagărele de muncă
37. Executarea sub pretextul fugii de sub escortă- se practica mai ales în cazul lor care nu
puteau fi condamnaţi sau nu existau motive pentru a fi chemaţi în faţa tribunalului.
38. Expunerea la temperaturi scăzute sau prea ridicate- trebuie subliniată mai ales scoaterea
deţinuţilor din centrele de exterminare din Balta Brăilei la muncă în apele îngheţate.
Jilava este un exemplu unde căldura a fost cauza unui număr semnificativ de procese
39. Forţarea deţinutului să bea urină
40. Forţarea victimei să cânte şi să danseze în timpul torturii
41. Forţarea victimei să dialogheze cu morţii
42. Frecatul urechilor deţinutului până acestea se umflau
43. Imitarea unor animale- pentru a primi mâncare deţinutul este obligat să imite animale.
De asemenea, sunt obligaţi să sară ca broasca sau să se târască
44. Ingurgitarea de materii fecale la care se adaugă torturarea prin forţarea de a săruta
posteriorul altui deţinut sau urinarea în gura a acestuia
45. Interogatorii prelungite: puteau dura mai multe zile, privând deţinutul de somn
46. Introducerea de obiecte ascuţite sub unghii: se practica în special prin întroducerea de
ace sau de aşchii
47. Introducerea unui fascicol luminos în ochi
48. Introducerea flăcării de lumânare în ochi
49. Introducerea de căluş- metodă efectivă utilizată pentru a minimiza urletele deţinuţilor.
Gama de obiecte utilizate este extrem de largă, variind de la o simplă bucată de lemn, la
cârpe sau chiar piese de îmbrăcăminte ale deţinutului, cum ar fi şosetele.
50. Introducerea unei pisici agitate într-un sac şi întroducerea pe cap
51. Îngroparea deţinuţilor de vii
52. Înşelarea deţinuţilor prin promisiunea eliberării în schimbul unei mărturii
53. Împungerea cadavrelor cu ţeapa- obicei praticat de torţionari prin care aceştia încercau
să se convingă că deţinutul este decedat. Este un obicei frecvent uzitat de Liviu Borcea,
comandantul lagărului de la Capul Midia
54. Întinderea corpului cu scripeţi
55. Izolarea- se practica în condiţii înumane. Deţinuţii sunt închişi în încăperi de dimensiuni
mici, din care lipsesc condiţiile minime necesare supravieţuirii. Hrana este redusă sau
suprimată complet, deţinuţii sunt dezbrăcaţi şi supuşi frigurilor extreme sau căldurilor
însuportabile, menţinuţi în poziţii chinuitoare, în beznă completă. A fost o formă de
tortură care a provocat un număr semnificativ de victime. Spaţiile în care are loc detenţia
206
 sunt multiple, de la cutia de 60/60 cm înventată la Aiud de Gheorghe Crăciun, la gropi
subterane sau grupurile sanitare.
*izolarea în locuri strâmte de unul singur
*izolarea în barăci înguste căptuşite cu sârmă ghimpată
*izolarea în posturile de gardă de la Jilava, dezbrăcat, în frig
56. Impunerea de suplicii sportive- reprezintă forţarea deţinutului de a realiza un număr
însemnat de exerciţii fizice precum flotări, genoflexiuni, culcări
57. Intrarea şi ieşirea de sub prici pentru o perioadă îndelungată
58. Hrănirea deţinuţilor în hârdăul în care sunt depozitate fecalele
59. Legarea penisului cu o sfoară, care era prinsă de clanţa uşii
60. Lovirea cu un alt deţinut cap în cap
61. Lovitura Diaca - perfecţionată de torţionarul Dan Diaca, aplicată la ficat
62. Legarea deţinuţilor pentru a deveni pradă animalelor
63. Manejul- reprezenta forţarea deţinuţilor de a fugi în cerc, fiind loviţi de gardieni cu
bâtele. O metodă asemănătoare este uliţa verde menţionată de Paul Goma, care se
executa pe culoarele sau în alte locuri din înteriorul penitenciarului.
64. Mâncatul din gamelă fără mâini
65. Menţinerea în poziţii chinuitoare- implică forţarea deţinutului de a sta nemişcat pentru o
periodă de timp îndelungată. Abaterile erau pedepsite prin bătaie. A fost un procedeu
utilizat pe scară largă în timpul reeducării.
* să stea pe şezut, cu mâinile pe genunchi, cu privirea fixă la papuci
* să stea în picioare mai multe zile, cu un ruscac greu în spate
* să stea în genunchi, într-un colţ
*legarea de pat în condiţii încomode pentru perioade îndelungate
*obligaţia de a dormi noaptea în poziţii fixe, încomode, cum ar fi cu mâinile peste pătură
66. Mersul continuu, pe perioade lung de timp, după un anumit tipar
67. Obligaţia de a tortura rude sau alţi deţinuţi- în ceea ce priveşte a doua caracteristică, a
fost una dintre elementele principale ale procesului de reeducare, în varianta Piteşti
68. Obligativitatea de a urmări torturarea altor deţinuţi
69. Picătura chinezească
70. Profanarea cadavrelor: au existat cazuri în care cadavrelor le-au fost amputate membre
pentru a putea încăpea în coşciugele improvizate
71. Privarea de apă: deţinuţii nu primeau apă o perioadă îndelungată, iar când li se oferea
era clocită, adusă din mare sau din băltoace
72. Privarea de somn: metodă prin care se înterzicea dormitului unui deţinut pe o perioadă
care putea varia între câteva zile şi câteva săptămâni, cu sau fără întermitenţe
73. Privarea de mâncare: în majoritatea centrelor de detenţie mâncarea era însuficientă şi
înferioară din punct de vedere calitativ. În plus, aceasta era redusă în cazul unei deţineri
la carceră.
* reducerea porţiilor de mâncae pentru cei care nu îndeplineau norma
74. Privarea de asistenţă medicală- asistenţa medicală era aproape înexistentă. Doctorii, de
multe ori fără studii, nu au capacitatea sau voinţa de a ajuta deţinuţii şi pot participa chiar
la torturarea acestora. Lipsa medicamentelor şi a condiţiilor minime de igienă, conduc la
declanşarea de epidemii sau la boli precum hepatita, anemia sau caşexia.
75. Privarea de acces la necesităţile fizice
76. Privarea de acces la condiţii igienice minime- duş, haine curate
77. Privarea de acces la pachet, vizite
78. Presiunea prin înjurături şi urlete
79. Presiunea prin utilizarea de termeni reductivi- cel mai des folosit termen este
„banditule”, însă poate varia şi căpăta forme obscene
80. Punerea în lanţuri
207
81. Rotisorul- deţinutul este atârnat de o bară prinsă între două puncte de sprijin, de regula
masă sau scaun, fiind legat de mâini şi de picioare. Această metodă mai este denumită „la
rangă”sau „mosorel”
82. Schingiuirea cu ajutorul animalelor- cea mai frecventă situaţie este ameninţarea şi
hăituirea deţinuţilor cu câini-lup special dresaţi. Există situaţii în care gardienii călare sar
pe deţinuţi. Astfel de cazuri sunt raportate la Grădina- maiorul Andrei, la Poarta Albă,
unde era comandant adjunct Ion Fecioru sau la Jilava lui Maromete.
83. Scoaterea la lucru a deţinuţilor înfirmi- există cazuri în care deţinuţi bolnavi de
epilepsie, cu membre fracturate sau organe perforate au fost obligaţi să muncească,
efortul mare conducând la decesul acestora.
84. Scoaterea dinţilor- se practica fie prin lovituri cu pumnul sau cu piciorul. Un caz aparte
este cel al lui Petre Goiciu care îi sparge dinţii unui deţinut cu un bolovan
85. Strângerea mâinii la uşă
86. Strivirea membrelor- implică torţionarea membrelor deţinuţilor, prin strivirea degetelor
prin metode rudimentare (de exemplu cu bâta) sau prin tehnici care necesitau anumite
mecanisme confecţionate de schingiuitori (cleşti)
87. Smulgerea unghiilor
88. Smulgerea părului: se practica de către torţionari prin ruperea părului din diverse părţi
ale corpului, cu predilecţie mustaţa, părul capilar sau perciunii. Elisabeta Rizea a fost
torturată prin agăţarea cozii de un cui din tavan şi tragerea în jos. Rezultatul a fost
desprinderea scalpului.
89. Săritura pe pieptul deţinutului: metodă preferată a lui Eugen Ţurcanu. Alexandru
Bogdanovici fusese plasat pe o bară, plasată între două paturi, în timp ce torţionarul sărea
pe sternul lui.
90. Simularea execuţiilor- se realiza fie prin scoaterea deţinuţilor în câmp în miezul nopţii,
unde erau legaţi la ochi şi se simula execuţia, fie prin punerea în faţa unui zid, în aceleaşi
condiţii. În această categorie se poate încadra şi ameninţarea cu pistolul sau tragerea de
focuri de armă în vederea întimidării deţinutului
91. Stâlpul înfamiei- tortură de înspiraţie medievală în care deţinutul este imobilizat şi
batjocorit, scuipat, schingiuit atât de gardieni, cât şi de alţi deţinuţi. O formă
asemănătoare de tortură se aplica prin imobilizarea deţinutului, acesta fiind obligat să
ţină gura deschisă ca toţi deţinuţii şi gardienii să îi scuipe în cavitatea bucală.
92. Şantajarea bolnavilor în schimbul medicamentelor
93. Spânzurarea de piroane prinse în perete
94. Sugrumarea deţinuţilor
95. Trezirea bruscă din somn
96. Ţinerea pâinii în gură de către o victimă înfometată pe o perioadă îndelungată, fără a
avea voie să o înghită
97. Ţinerea unui deţinut de gât şi lovirea cu genunchiul în stomac sau piept
98. Utilizarea sportivilor în aplicarea torturilor- datorită masivităţii acestora, sportivi puteau
fi folosiţi ca anchetatori. Erau aduşi în special boxeri de la cluburile Securităţii sau
Miliţiei
99. Utilizarea cătuşelor cu autostrângere- erau de fapt un gen de cătuşe care se strângeau în
momentul în care deţinutul mişca mâinile într-un anumit mod. Puteau crea leziuni grave.
100. Vătămarea organelor genitale- poate varia de la simpla lovire până la castrare. Un caz
halucinant este cel al lui Bulz Vasile, care a omorât-o pe studenta Ecaterina Titi Gâţea,
sfâşiindu-i cu dinţii sânii, apoi ucigând-o prin bătaie şi sufocare.
101. Violul- violarea femeilor sau bărbaţilor deţinuţi. S-a practicat la nivel mai extins în
penitenciarele de femei precum Mislea, Dumbrăveni sau Miercurea Ciuc. S-a practicat şi
în timpul reeducării
102. Zidirea de vii a deţinuţilor
208
 ANIHILAREA DREPTULUI DE APĂRARE ÎN
MECANISMUL STATULUI DE DEMOCRAŢIE
POPULARĂ ŞI SOCIALISTĂ
Titică PREDESCU,
Piteşti, Romania

1 Dreptul de apărare, apărut încă din zorile societăţi omeneşti,

.organizată în comunităţi statale, unanim recunoscut în societatea
modernă, fiind înserat în constituţiile majorităţii statelor, este unanim
acceptat ca suport şi garanţie a respectării celorlalte drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
asigurând dezvoltarea armonioasă şi deplină a personalităţii umane, ocrotind-o
împotriva îngerinţelor puterii de stat ori a unor manifestări ilegale ale membrilor
comunităţii. Exercitat de persoane cu pregătire juridică superioară, organizate în
ordine sau barouri, în stare să asigure o selectare a celor cu vocaţie în activitatea de
apărare a drepturilor cetăţeneşti, asigurând o disciplină în stare să restabilească
demnitatea şi îndependenţa întregului corp, avocaţii au chemarea să desfăşoare un
serviciu public de importanţă capitală, participând alături de înstanţe la realizarea
actului de justiţie, contribuind efectiv la asigurarea ordinei de drept, stând de gardă
permanent la modul cum organele de cercetare, anchetă şi judecată respectă legea
făcând ca represiunea înstituită de legiuitor să nu îşi depăşească limitele legale.
În conflictul care se poate naşte, opunând pe îndivid societăţii în care trăieşte
avocatul reprezintă garanţia concretă a rezolvării legale a acestei dureroase
contradicţii; el contribuie la lichidarea conflictelor impunând respectarea drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, armonizându-le cu necesitatea stabilităţii şi
a corectării continue a progresului social. Pe bună dreptate jurist-consultul francez
Henry Francois D’Aguesseau, citat până la ostentaţie de cei care socotesc de datoria
lor să apere drepturile omului, a afirmat că: “avocatura este tot atât de veche ca
magistratura, tot aşa de nobilă ca virtutea şi tot atât de necesară ca justiţia”, precizând
că “această profesie este liberă fără a fi înutilă, este consacrată publicului fără să fie
sclava acestuia”, avocatul apără în acelaşi timp societatea şi îndividul pentru
asigurarea propăşirii şi a binelui public. Recunoscut din antichitate, dreptul de apărare
a fost în anumite perioade restrâns, ciuntit, încălcat, sau chiar desfiinţat, întotdeauna
în societăţile tiranice, de dictatură, în perioade tulburi în care domnia legii nu putea să
se fie asigurată, aşa cum s-a întâmplat în societatea modernă în timpul revoluţiei
franceze, care deşi proclamă libertate, legalitate şi fraternitate pentru toţi, aducea sub
ghilotină pe majoritatea apărătorilor libertăţii. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în timpul
revoluţiei bolşevice din 1917 care a reuşit să transforme întregul aparat de stat într-un
organism de represiune împotriva propriilor cetăţeni.

209
 Cei care exercitau dreptul de apărare, pentru revoluţionari ori despoţi
reprezentau un obstacol principal în calea auzurilor pe care aceştia pin întermediul
puterii erau înclinaţi să le săvârşească.

2. Ieşirea României din războiul de reîntregire, purtat împotriva

URSS, ca urmare a loviturii de stat din 23 august 1944, a reaprins pentru moment
speranţa reinstalării unui regim democrat bazat pe Constituţia din 1923, repusă în
vigoare şi care putea asigura prin reintroducerea sistemului alegerilor libere,
dezvoltarea normală a societăţii româneşti traumatizate de război, în vederea ştergerii
rapide a urmărilor lăsate de conflagraţia la care participase, cu reluarea progresului
economic şi social blocat de regimurile dictatoriale şi de conflagraţia mondială care
se apropia de sfârşit. Această revoluţie dorită de întreaga naţiune română şi care se
profilă pe orizontul politicii româneşti, a fost brusc întreruptă de „înaintarea” pe
teritoriul ţării noastre a armatei roşii „eliberatoare” care sub pretextul continuării
luptei împotriva Germaniei fasciste, obiectiv strecurat în Convenţia de Armistiţiu,
semnată sub presiune la Moscova de abia la 12 septembrie 1944, după ce tancurile
ruseşti bătătoriseră aproape întreg spaţiul românesc, realizând nu eliberarea ţării
noastre, ci ocuparea cea mai sângeroasă din întreaga noastră istorie. Deşi în Articolul
1 al Convenţiei de Armistiţiu se făcea constatarea că România „a încetat operaţiile
militare împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste pe toate teatrele de
război, a ieşit din războiul împotriva Naţiunilor Unite, a rupt relaţiile cu Germania şi
sateliţii săi, a întrat în război şi va duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva
Germaniei şi Ungariei, cu scopul de a restaura îndependenţa şi suveranitatea
României” (s.n.), armata sovietică debarcase de pe tancuri în capitala ţării, eşalonul
agenţilor cominternişti pregătiţi de Moscova în vederea înfiltrării şi implantării lor în
organele şi înstituţiile statului român, pentru a asigura îngenunchierea naţiunii noastre
urmărind transformarea rapidă a ţării româneşti, într-o gubernie rusească.
Pentru realizarea acestui scop, puterea ocupantă, calcând în picioare
obligaţiile ce îşi asumase, în dispreţul opiniei publice înternaţionale, prin organele
ministerului său de externe, A.I. Vâşinschi, având în spate forţa armatei de ocupaţie,
distribuită pe tot cuprinsul ţării, după ce a decapitat armata română şi a înlocuit-o cu
elementele trădătoare racolate în aşa-numitele divizii: Tudor Vladimirescu şi Horea,
Cloşca şi Crişan a impus, bătând cu pumnu-n masă guvernul marionetă condus de
Petre Groza la 6 martie 1945, un guvern care a deschis calea represiunii pentru care
fuseseră pregătiţi agenţii cominternului. Se procedează la arestări masive în rândul
cadrelor ministerului de înterne, ale ministerului apărării, ale conducătorilor
organizaţiilor politice, sub pretextul atitudinilor reacţionare ale acestora. În acelaşi
timp, s-a trecut în grabă la reformarea sistemului judiciar reconfigurându-l după tipare
sovietice, transformându-l în cel mai criminal sistem de represiune din Europa, în
mâinile puterii comuniste, înstalată de ocupanţi la conducerea statului. Pârghia de
bază în transformarea sistemului judiciar român conceput să funcţioneze într-un
regim modern constituţional bazat pe separarea puterilor în stat într-un înstrument
represiv, sub controlul puterii neîngrădite de lege a „dictaturii proletariatului” pe care
o urmăreau comuniştii era reprezentată de Lucreţiu Pătrăşcanu, membru al conducerii
P.C. din România impus în fruntea ministerului de justiţie la început, în primul
guvern condus de C. Sănătescu, ca ministru ad. înterim, apoi ca ministru deplin,
210
având sarcină să pregătească o legislaţie care să asigure desfăşurarea unei represiuni
sângeroase după modelul rusesc în stare să asigure decapitarea societăţii româneşti în
toate sectoarele principalelor activităţi ale statului. Pătrăşcanu, cu pregătire juridică,
obligat să pornească de la stipulaţi la Articolului 14 din Convenţia de Armistiţie, care
obligă guvernul român şi Înaltul Comandament Aliat (sovietic) să colaboreze la
arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război, Pătrăşcanu impune
legile numărul 51 şi 52 din 21 ianuarie 1945, privitoare la pedepsirea celor vinovaţi
de crime de război şi a celor vinovaţi de dezastrul ţării, legi repede înlocuite cu legea
numărul 312 din 24 aprilie 1945 prin care încălcându-se principiul legalităţii
încriminării şi al neretroactivităţii legii penale, se deschide drum liber unei represiuni
sângeroase nu numai împotriva aşa numiţilor criminali de război (indicaţi de organele
sovietice) ci şi împotriva foştilor membrii ai conducerii statului şi ai partidelor
politice sub care comuniştii au fost scoşi în afara legii în 1924, pentru activitatea lor
antinaţională. Ca înstrument al represiunii se întroduce în înima regimului
constituţional român o înstituţie importată din URSS – aşa numitul „tribunal al
poporului” care încălcând legalitatea atât în ceea ce priveşte constituirea sa cât şi în
ceia ce priveşte competenţa, impune „acuzatori publici” care înlocuiesc ministerul
public, îniţiază sesizarea înstanţei de către organul executiv (consiliul de miniştrii) şi
înstituie o procedură de judecată care încalcă toate drepturile şi libertăţile persoanelor
fizice acuzate în aşa fel încât înstanţa să hotărască pe placul puterii de ocupaţie.
Înaintea unei astfel de înstanţe începe la 22 martie 1945 judecarea primului grup de
„criminali de război”, proces care se soldează cu 29 de condamnări la moarte şi alte
opt condamnări la închisoare pe diferite termene; iar la 4 iunie 1945 sunt condamnaţi
14 ziarişti drept criminali de război, continuând şirul de procese până când în mai
1946 acelaşi tribunal condamna la moarte pe Mareşalul Ion Antonescu şi miniştrii săi,
excepţie făcând Radu Leca, Eugen Cristescu şi Constantin Pantazi, cărora li s-a
comutat pedeapsa în muncă silnica pe viaţa. Toate aceste procese judecate potrivit
legii 312 | 945, prefigurează modul cum justiţia comunistă ajută la înstaurarea celei
mai întunecate perioade din istoria justiţiei române în care drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti sunt călcate în picioare, iar dreptul de apărare, reprezintă doar un
simulacru de măsură să nu mai contribuie efectiv la triumful dreptăţii.

3. Înstaurarea regimului de „democraţie populară” după abdicarea

forţată a Regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, şi constituirea Statului Român în
„Republica Populară Română”, deşi păstrează şi recunoaşte formal drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, nu numai că nu mai consacră înstituţiile şi căile prin care pot fi asigurate
şi garantate aceste drepturi, dar specifică în prevederile Constituţiei din 1948, că se
garantează doar drepturile „celor ce muncesc”, expresie care exclude pe toţi cei ce
alcătuiau „vechile clase” foste la putere, pe cei care au avut o altă ideologie decât cea
comunistă şi pe care aceştia o etichetau ca reacţionară, cu alte cuvinte pe cei care cei
de la noua putere îi socoteau ca fiind împotriva lor. Astfel se prevede în Constituţie că
asigurarea drepturilor se face „prin punerea la dispoziţie a celor ce muncesc, a
mijloacelor de tipărire, hârtia şi locurile de întrunire” (Art. 31), iar dreptul de asociere
este permis „numai dacă scopul urmărit nu este îndreptat împotriva ordinii
democratice stabilite prin Constituţie” (Art.32) – citit corect acest drept este
recunoscut doar acoliţilor regimului comunist.
211
 Constituţia „statului de democraţie populară” nu prezintă însă caracterul unei
legi fundamentale pe cadrul căreia să poată fi asigurată funcţionarea organelor statului
în condiţiile respectării unei legalităţi, fie ea şi cea visată de comunişti, întrucât ea
reprezintă mai de grabă un program de acţiune la adăpostul căreia se asigurau toate
condiţiile pentru înstaurarea unui stat poliţienesc ce urmărea ca prin teroare şi
represiune sângeroasă să conducă naţiunea română după îndrumările şi la ordinele
puterii de ocupaţie la transformarea ei într-o populaţie a colosului sovietic, dizolvând
în masă popoarelor slave subjugate imperialismului rus toate naţiunile ce puteau
constitui un obstacol în realizarea testamentului lăsat de Ţarul Petru cel Mare.

4. Dreptul de apărare, consacrat ca drept constituţional, a constituit pentru

puterea comunistă un obstacol principal în calea înstaurării regimului represiv,
întrucât prin folosirea sa puteau fi scoase în evidenţă atât abuzurile organelor puterii
de stat politice şi a celor executive, cât şi noul concept al justiţiei străine spiritului de
dreptate puternic ancorat în spiritualitatea poporului român. Cuvântul apărării, auzit
de participanţii la procesele înscenate de noua putere şi transmis prin mijloacele de
comunicare opiniei publice putea reprezenta o demascare a tiraniei regimului şi ceia
ce părea şi mai grav pentru putere, o stavilă serioasă în realizarea unităţii de gândire şi
acţiune a maselor populare, motiv pentru care s-a trecut la „reformarea” profesiunii de
avocat încă înainte de a se abroga Constituţia din 1923. Îndată după lovitura de stat
din 23 august 1944, s-a procedat la excluderea din barouri a avocaţilor care au militat
pentru impunerea dictaturii regale ori au susţinut-o ori au fost membrii sau
simpatizanţi ai mişcării legionare, sau au salutat adoptarea legilor rasiale, fie au
propagat idei antisemite, ori că au colaborat la publicaţii cu caracter fascist sau
antisovietic. Această epurare făcută la ordinul ministerului de justiţie comunist,
Lucretiu Pătrăşcanu, nu a fost socotită îndestulătoare pentru putere, astfel că încă din
luna decembrie 1947 Adunarea deputaţilor, constituită în urma alegerilor falsificate
din 1946 şi ca urmare a înterzicerii activităţilor partidelor istorice, adoptă legea
numărul 3, publicată la 17 ianuarie 1945 „pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea
Colegiilor de Avocaţi din România (publicată în M. O. numărul 15 din 17 ianuarie
1948), prin care pe data publicării ei se desfiinţează toate Barourile de Avocaţi,
precum şi Uniunea Barourilor din România şi în locul acestora iau fiinţă Colegii de
Avocaţi cu sediul în capitala fiecărui judeţ şi Uniunea Colegiilor de Avocaţi din
România în care nu vor fi înscrişi (primiţi) decât avocaţii acceptaţi de regim după
unele criterii-pretext precum: cei ce au exercitat efectiv profesia, cei care au avut ca
sursă de existenţă numai profesia de avocat (cei cu avere nu mai puteau fi primiţi), cei
care au exercitat profesia în mod demn şi în fine, cei care nu au manifestat atitudine
antidemocratică în viaţa publică sau profesională (Articolul 17). întrarea în noile
Colegii de Avocaţi este strict supravegheată de organele politice şi de stat, prin
aceasta asigurându-se epurarea corpului de avocaţi, de toţi cei care nu erau sau nu
puteau fi pe placul regimului comunist. Şi ca abuzul să fie într-adevăr cel mai cras,
trierea cererilor de primire în organismul nou creat este lăsată la cheremul unor
comisii „interimare” numite de conducerea ministerului de justiţie în care îşi făceau
de cap de peste trei ani numai agenţii Moscovei. Aceste comisii care hotărau fără sa
citeze pe cei înteresaţi, având numai sarcina ca în deciziile lor sa prevadă pe scurt
starea de fapt şi încadrarea în Articolul 7 din lege, fără a fi ţinuţi să arate prin ce
212
mijloace de probă şi-au format convingerea asupra celor hotărâte”, în fapt comisia
primea liste de la judeţeana de partid cu avocaţii care nu mai trebuiau să pledeze şi
motivau respingerea cererilor acestora în special pe considerente politice sau de stare
materială (origine socială sănătoasă).
Astfel dintr-un condei numărul avocaţilor este redus sub jumătate, cei rămaşi
încercând să continue a profesa sub ameninţarea şi frica pierderii libertăţii sau chiar a
vieţii. Vânătoarea avocaţilor rămaşi în profesie a continuat, cei pe care puterea
comunistă i-a socotit a fi periculoşi, implicându-i în procese politice, fiind
condamnaţi la pedepse grele. Pe alţii, cărora nu le-a putut înscena învinuiri penale, i-a
ridicat din localităţile unde exercitau profesia şi i-a obligat sa sufere „detenţie
administrativă”în lagăre de muncă.
Prins în ghearele represiunii comuniste, dreptul de apărare devine un simplu
figurant în înstanţa de judecată, fiind dirijat să contribuie la consolidarea statului de
democraţie populară. Din menirea sa nobilă de a fi părtaş la realizarea actului de
justiţie, apărătorul celui acuzat acum este transformat într-un auxiliar al unei justiţii
părtinitoare şi nedrepte apreciată drept criminală prin soluţiile date.

5. Lichidarea îndependenţei avocaturii nu este singura măsură care

duce la anihilarea dreptului de apărare, ci ea face parte dintr-un şireag de modificări
legislative prin care s-a urmărit desfiinţarea oricărei opoziţii faţă de regimul înscăunat
de Armata Roşie ,prin ministrul de justiţie care a uşurat desfiinţarea întregului sistem
judiciar românesc după ce implantează „Tribunalul Poporului”, copiind modelul
sovietic prin Legea 312 pe 1945 de care am vorbit mai sus. În deschiderea drumului
noii justiţii, s-a trecut la epurarea întregului aparat judecătoresc, înlocuindu-se
magistratul de cariera cu judecătorul popular, întroducându-se începând cu 27
februarie 1948, o data cu republicarea codului penal şi a celor de procedura penală şi
civilă, aşa-numiţii asesori populari la toate înstanţele de toate gradele, cu excepţia
celei supreme, asigurând prin aceasta majoritatea agenţilor puterii la pronunţarea
hotărârilor judecătoreşti. Asesorii populari erau desemnaţi numai de puterea politică,
erau îndrumaţi cum să judece şi erau traşi la răspundere pe linie de partid pentru
activitatea lor. În acelaşi timp, puterea „eliberă” din magistratură, în masă, elementele
cu pregătire superioară şi cu experienţă bogată sub pretext că printr-o deosebită
tehnicizare „s-ar fi desprins de masele populare”, în locul lor aducând cadre „cu
origine socială sănătoasa” gata sa aplice politica partidului în justiţie. În grabă,
legiuitorul comunist modifică şi legea penală, întroducând înfracţiunea prin analogie,
creând înfracţiuni numeroase în vederea „apărării noii ordine economice şi politice”,
înstituind pedeapsa cu moartea pentru „duşmanii regimului democrat popular” cu
legislaţia adoptată la cerinţele noului regim, care ideologic se recunoştea ca fiind de
„dictatura a proletariatului”, apărarea drepturilor cetăţeneşti rămânea vorba goala
deoarece tot aparatul represiv al noii puteri era conceput şi pus în aplicare nu pentru
apărarea drepturilor, ci pentru încălcarea şi reprimarea lor, urmărindu-se nu înstituirea
unei noi ordini de drept după o nouă concepţie, ci reprimarea fostelor „clase
exploatatoare”, distrugerea şi lichidarea lor.

6. Cinismul şi minciuna puterii comuniste întrec orice imaginaţie

atunci când se referă la garantarea drepturilor cetăţeneşti. Astfel, în Articolul 30 al
213
Constituţiei R.P.R. din 1948, se prevede expres că nimeni nu poate fi condamnat şi
ţinut a executa o pedeapsă, decât în baza unei hotărâri judecătoreşti, pronunţate în
conformitate cu legea, în vreme ce organele represive trec la arestarea a sute de mii de
cetăţeni fără mandate de arestare şi care stau în puşcării vreme de şapte-opt ani fără să
fie judecaţi, în schimb sunt supuşi torturii, iar mulţi dintre ei nici nu sunt judecaţi, ci
condamnaţi administrativ, pierzându-şi sănătatea şi viaţa prin lagărele de detenţie care
au împânzit ţara. În Articolul 33 se prevede că secretul corespondenţei este garantat şi
că numai în caz de înstrucţie penală sub stare de asediu sau în caz de mobilizare,
corespondenţa poate fi controlată, în timp ce după 1956, zeci de mii de cetăţeni sunt
condamnaţi de tribunalele militare pentru că au descris în scrisorile lor mizeria la care
au fost supuşi de agenţii puterii locale. În fine, în Articolul 92 din aceeaşi Constituţie
se prevede că „Dreptul de apărare în faţa tuturor înstanţelor este garantat” iar în
Articolul 93 că „judecătorii de orice grad se supun în exercitarea atribuţiilor lor numai
legii şi aplică legile ţării egal faţă de toţi cetăţenii” în timp ce apărarea este decapitată
de reprezentanţii cei mai autorizaţi ai săi, iar judecătorii devin complici şi simple
marionete în mâna agenţilor politici, acţionând la ordin şi pronunţând sentinţe după
cum o cer înteresele organelor politice. Iată numai câteva dispoziţii din legea de
procedura penală republicată în februarie 1948, care dovedesc încorsetarea dreptului
apărătorului în procesul penal de drept comun. În capitolul întitulat „Procuratori şi
apărători” – Articolul 75, prevede că „apărătorul ales sau numit din oficiu are dreptul
să prezinte memorii scrise în numele clientului sau din proprie îniţiativă atât la
urmărirea penală cât şi la înstanţa de judecată”, iar Articolul 76 statuează că
înculpatul are dreptul de a fi asistat de apărător atât în cursul înstrucţiei cât şi în faţa
înstanţei de judecată în condiţiile legii. Comunicarea liberă cu apărătorul în cursul
înstrucţiei este permisa numai după luarea primului înterogator „luându-se măsuri de
pază”. Acest drept nu a fost recunoscut de comunişti prevenitului niciodată, în nici un
proces politic. Când înteresele înstrucţiei o cer, judecătorul de înstrucţie (respectiv
anchetatorul) „poate înterzice prevenitului orice comunicare cu orice persoană” pe un
termen de 15 zile care poate fi prelungit cu încă cel mult zece zile, în această privinţă
fiind obligat să dea o ordonanţă „sumar motivată” care se comunică prevenitului prin
administraţia închisorii, ordonanţă care poate fi atacată de cel arestat la procuror. Şi
acest text a rămas literă moartă, înculpaţilor luânduli-se zeci şi sute de înterogatorii
fără asistenţa unor apărători aleşi sau numiţi din oficiu, nimeni neputând lua contact
cu cel arestat până la proces în afară de cei care îl anchetau. În faţa înstanţei de
judecată înculpatul, zice legea, poate comunica cu apărătorii săi „dar nu îi este permis
să le ceară sfat în privinţa răspunsului ce are de dat la întrebările puse în înstanţă”. În
realitate, nici o înstanţă nu a permis ca înculpatul sa ia legătura cu avocatul ales sau în
oficiu, decât numai după luarea înterogatorului. Deci, dacă potrivit legii penale
legătura înculpatului cu apărătorul ales sau din oficiu nu era permisă în faza de
anchetă şi ceia ce este deosebit de grav avocatul nici nu putea lua cunoştinţă de
acuzarea ce i se aducea şi nici să cunoască probele administrate, în faţa înstanţei de
judecată putea vorbi cu înculpatul câteva minute în condiţii umilitoare, stând în
picioare pe marginea barei sub ochiul neiertător al pazei securităţii şi aceasta numai în
legătură cu formularea unor cereri de probatorii, cereri care niciodată nu erau admise
de înstanţele militare, iar la înstanţele de drept comun erau administrate în aşa fel
încât se întorceau întotdeauna împotriva întereselor înculpatului. În ceia ce priveşte,

214
apărarea din oficiu reglementată de lege se prevedea ca avocatul desemnat e obligat
sa presteze serviciile înculpatului, el neputând părăsi oficiul de apărare „nici chiar pe
motiv că ar fi fost încălcate drepturile apărării”, iar dacă avocatul s-ar abate de la
aceste prescripţii înstanţa „va sesiza colegiul din care face parte pentru sancţionarea
lui” (Articolul 77 al. 3 şi 4 c. pr. pen.). Normele de care am făcut vorbire au fost
înserate în codul de procedura penală de legiuitorul comunist şi în mod normal
anchetatorii şi judecătorii erau obligaţi să le respecte; în realitate, chiar şi aceste
dispoziţii ale legii erau încălcate în modul cel mai grosolan întotdeauna în
dezavantajul celui învinuit.
În regimul comunist, principalul mijloc de represiune îl constituia procesul
penal cu accent deosebit pe procesul politic. Aceasta nu însemnă că întotdeauna
organele represive recurgeau la îniţierea unor procese atunci când urmăreau ca
represiunea să întervină imediat şi efectul să fie cel scontat întrucât de multe ori se
recurgea şi la asasinatul politic, respectiv la uciderea „duşmanului de clasă”, fie în
momentul arestării acestuia, sub pretext că ar fi opus rezistenţă, fie în timpul
anchetării sale ca rezultat al actelor de tortură criminală pe care trebuia sa le suporte
întrucât nu accepta „recunoaşterea învinuirii” ce i se aducea. Numai în cazuri cu totul
excepţionale atunci când condamnarea politică era încolţită de opinia publică
înternaţională se accepta ca organele de anchetă care torturau ori ucideau pe cetăţeni
să fie traşi la răspundere penală, chiar dacă pentru aceştia legea nu era „egală” cu cea
care se aplica „bandiţilor”.
Procesul în regimul comunist era un fenomen planificat de organele puterii;
majoritatea lor fiind procese de „lot”, lot în care erau încluse persoane care nici nu se
cunoşteau şi nu aveau nici o legătura între ele, însa încluderea se făcea ca urmare a
identităţii activităţii desfăşurate ori a activităţii în acelaşi sector de care era legată
activitatea principală. Singura explicaţie era aceea de a se face „curăţenie” în
respectivul sector de activitate.
Procesul se desfăşura potrivit unui plan făcut de conducerea centrală a
aparatului represiv îndrumat, controlat şi ajutat de consilieri sovietici. îniţial, se
proceda la arestarea aşa-zişilor suspecţi de către agenţii securităţii după o listă
alcătuită de activiştii politici, o operaţiune care avea loc de obicei noaptea.
Anchetarea celor arestaţi nu începea imediat, ci la ordinul primit de la centru, când
erau îndicate acuzaţiile pentru care urmează a fi „dovedite” de anchetator. Acesta
întrebuinţa obligatoriu tortura pentru a obţine recunoaşterea înculpatului, recunoaştere
ce constituia proba de bază evidenţiate potrivit sistemului judiciar sovietic. Dacă în
cursul anchetei apăreau şi fapte noi, erau aparte şi avute în vedere la un nou proces, ce
urma să fie îndrumat de la centru în raport de sarcină politică principală la realizarea
căreia erau mobilizate toate forţele societăţii comuniste. Astfel, dacă accentul cădea
pe întensificarea „muncii de lămurire în vederea colectivizării agriculturii”, se trecea
la arestarea chiaburilor, a fruntaşilor satului, a foştilor învăţători, preoţi or funcţionari
ai vechiului regim sub pretext ca aceştia ar împiedica întrarea în gospodăria colectivă
a sătenilor; dacă puterea se simţea ameninţată de evenimentele din Ungaria anului
1956, se trecea la arestarea studenţilor, a elevilor şi a unor cadre didactice, care
chipurile ar putea urmări „acţiuni contra-revoluţionare în România; dacă se urmărea
realizarea unei anumite direcţii, chiar şi în problemele religioase, se trecea la arestarea
clerului greco-catolic, romano-catolic, ori chiar ortodox, pe motiv că ar sabota unirea

215
greco-catolicilor cu ortodoxii, iar dacă se accentua reformarea învăţământului sau
dacă nu se obţineau rezultate imediate într-un anumit sector de activitate, se trecea la
arestarea întelectualilor, sub pretext că aceştia, prin înfluenţa lor, întreţin o atmosferă
retrogradă, reacţionară în învăţământul românesc. Legea nr. 5 din 16 iunie 1952
cuprinde în nomenclatura înstanţelor judecătoreşti şi Tribunalele Militare în
competenţa cărora sunt trecute toate înfracţiunile politice etichetate ca atare de către
anchetatorii din securitate, iar judecătorii acestor înstanţe sunt propuşi de Ministerul
de Justiţie (Articolul 32), însă sunt încadraţi şi avansaţi potrivit statutului ofiţerilor,
astfel că întreaga justiţie fiind în mâna puterii executive devine principalul organ al
represiunii în „democraţia populară”.
Decretul nr. 318 din 17 iulie 1958 reprezintă tăişul necruţător al dictaturii
proletariatului din ţara noastră. Socotindu-se însuficiente renunţarea la principiul
legalităţii încriminării prin crearea înfracţiunii analogice, în Articolul III din acest
decret se părăseşte şi principiul de bază al oricărei legislaţii penale: neretroactivitatea
legii penale nu numai referitor la înfracţiunile politice ci şi la unele înfracţiuni de
drept comun (cele ce se referă la avutul obştesc). În plus această lege generalizează
pedeapsa cu moartea pentru majoritatea înfracţiunilor politice, extinzând-o şi la
grupul de înfracţiuni împotriva avutului obştesc şi desfiinţează practic înstituţia
revizuirii penale transformând-o dintr-o cale extraordinară de atac şi la îndemâna
condamnatului doar la îndemâna procurorului (la cheremul acestuia). Prin această
lege, dreptul de apărare era din nou restricţionat în sensul că în înfracţiunile privind
avutul obştesc” amânarea judecării pentru lipsă de apărare este oprita” (Articolul 505
îndice 18 al.2 c.pr. pen.). Limitarea dreptului de apărare apare şi în ceia ce priveşte
accesul la probe al înculpatului: în procesele în care se cerea de acuzare pedeapsa cu
moartea înstanţele nu avea voie să admită expertize care să verifice întreaga gestiune
din care se pretindea că rezultă lipsă şi pentru care se cerea pedeapsa capitală
(verificarea de fond) ci numai expertize parţiale, dându-se termen de executare a lor
numai cinci zile (Art. 505 îndice 19) iar expertul care urma să efectueze lucrarea, să
facă parte din „specialişti ce lucrează în cadrul unor unităţi socialiste”, respectiv
specialişti în acceptarea îndicaţiilor primite de la organele politice. Prin aceste
reglementări se urmărea împiedicarea unor activităţi prin care apărarea putea să
răstoarne înscenările prin care agenţii puterii urmăreau lichidarea unor persoane
încomode regimului. Prin grija legiuitorului comunist, dreptul de apărare este ciuntit,
redimensionat, dezgolit de conţinutul său real, fiind deturnat de la menirea lui istorică
şi socială în aşa măsură încât să nu mai poată face faţă acuzării nedrepte ori
mincinoase.

7. Practic în înstanţa de judecată, avocatul trebuia să fie pe banca

apărării atunci când sancţiunea cerută de încadrarea din rechizitor putea atrage o
sancţiune mai mare de cinci ani sau când înculpatul era în stare de arest; în aceste
situaţii asistarea înculpatului de avocat fiind obligatorie, înstanţele fie că erau
militare ori civile se adresau birourilor colective de avocatură să desemneze avocaţi
din oficiu care să asigure apărarea. Există şi posibilitatea ca cel acuzat prin familia să
angajeze un avocat la alegere dintre membrii colegiului, însă în procesele politice
asemenea situaţii erau deosebit de rare întrucât familia nu era niciodată anunţată, iar
martorii de la care se putea afla termenul judecării procesului erau adunaţi în noaptea
216
dinaintea judecării de către organele securităţii şi transportaţi la localul unde se fixase
judecarea, în cel mai strict secret. Activitatea desfăşurată de avocat la înstanţele
militare era un fel de ritual sec, deoarece întotdeauna când se constata necesitatea
unui probatoriu şi se solicita administrarea lui, judecătorul militar din grijă de a nu
avea surprize în ceia ce priveşte motivarea soluţiei ce-i era dictată, nu se pronunţa în
şedinţă asupra cererii ci socotind-o ”un încident” o unea cu fondul şi trecea la
judecarea procesului, bine înţeles având grijă ca în sentinţă de condamnare să
menţioneze respingerea cererii. Soluţia se pronunţă astfel, numai pe materialul ticluit
de anchetator, obţinut prin torturarea învinuitului şi prin ameninţarea şi terorizarea
martorilor. În aceste condiţii asigurate de ”legalitatea populară”apărarea despuiată de
atribuţiile sale fireşti, nu putea decât să discute calificarea juridica a faptelor şi dacă
îndrăznea sa ceară schimbarea încadrărilor într-o înfracţiune mai uşoară în special de
drept comun vorbea de geaba caci susţinerea se înlătura , se proceda de regula la
solicitarea de circumstanţe atenuante pe care înstanţa militara în foarte puţine cazuri
le reţinea. în plus avocatul în procesul politic,cu toate ca fusese verificat şi răsverificat
la primirea sa în colegiu,timorat de atmosfera de teroare de suspiciune generalizată şi
de delaţiune, care înnegurase toată atmosfera spiritualităţii romaneşti,accentuată şi de
cea care se degaja în înstanţa de judecată era tot mai mult blocat de înstinctul de
conservare gândindu-se permanent că ar putea fi şi el alături de înculpaţii pe care era
desemnat să-i apere, riscându-si nu numai libertatea ci chiar viaţa sa şi a familiei sale.
Pentru a ne face o idee exactă despre calitatea apărării în procesele politice
vom examina succint concluziile puse de apărători în cele două procese pe care
conducerea politic a statului”democrat popular” le-a îniţiat, urmărind ascunderea
atrocităţilor săvârşite de agenţii puterii comuniste fata de „bandiţii,duşmani ai
regimului „democrat-popular” a căror exterminare o planificase încă de pe băncile
cominternului. Ne vom referi la procesul celor 22 de” torţionari” în frunte cu Turcanu
Eugen, toţi foşti legionari, condamnaţi la moarte prin sentinţa nr.32 din 10 noiembrie
1054, şaisprezece dintre aceştia fiind şi executaţi şi la procesul celor şapte angajaţi ai
M.A.I înstruiţi şi manevraţi prin subordonare strictă faţă de organele securităţii,
condamnaţi prin sentinţa nr.101 din 20 aprilie 1957 la pedepse oscilând între 8 ani
muncă silnică şi 5 ani temniţă grea. Deşi încadrările faptelor ce se pretindeau a fi fost
săvârşite de acuzaţii din cele două loturi prevedeau ca sancţiune pedeapsa capitală şi
deşi situaţia celor două loturi nu se diferenţia prea mult nici prin modul cum
anchetatorii „administraseră„ probele, pledoariile avocaţilor (respectiv apărarea
acuzaţilor) au avut conţinut şi concluzii diferite şi aceasta datorită presiunii morale
excepţionale creată special pentru judecarea unor ”bandiţi legionari” (şedinţe secrete
la sediul înstanţei militare din Capitală, preşedinţia înstanţei fiind asigurată de şeful
justiţiei militare general Alexandru Petrescu, acelaşi personagiu care judecase unii
comunişti sub regimul ”burghez”) în vreme ce, în cel de al doilea proces, atmosfera
era mult mai destinsă, întrucât erau judecaţi comunişti agenţi ai puterii şi se urmărea
pronunţarea unei sentinţe care să arunce praf în ochii opiniei publice înternaţionale,
urmărindu-se spălarea mâinilor puterii comuniste de sângele tineretului studios
căsăpit.

8. a. În procesul celor 22 de”torţionari”, avocaţii membrii ai Colegiului

Capitalei, desemnaţi din oficiu, au făcut apărări formale, niciunul n-a analizat faptele
217
prevăzute în rechizitor, n-a cerut schimbarea unor încadrări ci toţi au acceptat
susţinerea acuzării ca fiind legionari îmbâcsiţi de o ideologie” înumana au acţionat ca
unelte ale conducătorilor acestei mişcări, solicitându-se o sentinţă „dreapta”. Astfel
av. Dobrovici Eugen care „a asigurat” apărarea acuzaţilor: Ţurcanu Eugen, Popa
Alexandru, Puşcaşu Vasile şi Păvăloaie Vasile, acceptând ca cei pe care îi apăra, s-au
încadrat în mişcarea legionară de când erau elevi şi li s-a „strecurat în suflet otrava
legionară smulgând din ei tot ce e omenesc”devenind unelte docile ,manechine care
au executat ordinele comandantului legionar, „cere în concluzie” să se aplice o
pedeapsa dreaptă” (adică ceia ce socoteşte judecătorul comunist că ar fi drept).
Avocatul George Dumitescu apărând pe acuzaţii: Livinschi Mihai, Stoian Ion,
Romanescu Grigore şi Voinea Octavian, acceptă că cei pe care îi apăra sunt victime
ale concepţiei legionare şi au executat ordinele date de conducătorii lor, şi cere să li se
aplice o pedeapsă dreaptă. Avocatul Dumitrescu Cornel, pentru acuzaţii: Popescu
Aristotel, Pătrăşcanu Nutti, Pop Cornel, Cobilaş Nicolae şi Sobolevschi Maximilian,
acceptă faptele imputate pe motiv că au fost”recunoscute” cere însă să li se dea
acuzaţilor posibilitatea să se reeduce schimbându-se pedeapsa capitală în muncă
silnică; pentru Cobilaş Nicolae,care n-a recunoscut faptele ce i se pun în sarcină, iar
ceia ce ar fi făcut se situează înaintea adoptării legii nr.19|1040 să i se dea
posibilitatea reeducării prin muncă,cerând pentru toţi „o sancţiune justă”Avocatul
Vasilescu Alexandru pentru Dumitrescu Dan, Zbranca Octavian, Juberian Constantin
şi Popovici Cornel, raliindu-se la concluziile colegilor săi, aduce în discuţie şi lipsa de
vigilenţă a organelor administraţiei penitenciarului care a favorizat crimele acuzaţilor
cerând ca printr-o analiză de la caz la caz să se vadă dacă se pot acorda circumstanţe
atenuante făcând referire la art.8 din legea 19|1949. Avocatul Ion Manolescu în
apărarea acuzaţilor: Voin Ion, Cerbu Ion, Popescu Gheorghe Şerbănescu, Cristian
Paul şi Ionescu P. Constantin a susţinut că cei judecaţi sunt: „rezultatul unei ideologii
fascist-legionare, care i-a făcut criminali şi i-a adus pe ultima treaptă a fiinţtei
umane”. Susţinând că ei n-au avut posibilitatea să se „ridice din mocirla în care au
fost taraţi, că unii dintre ei au fost şi ei la rândul lor maltrataţi şi prin violenţă făcuţi
înfractori”cere ca „în măsura posibilităţii să se acorde circumstanţe atenuante”. Deşi
existau dovezi (declaraţii) ca, excepţie făcând Turcanu Eugen,care era manipulat de
organele din direcţia centrală a penitenciarelor din R.P.R.,toţi ceilalţi condamnaţi la
moarte,participanţi la actele de tortură (aici excepţie făcând Cobilaş Nicolae) fuseseră
siliţi prin violenţa şi ameninţare să participe la odiosul experiment”reeducarea prin
tortură din penitenciarul Piteşti,iar în codul penal era menţinut art.130,care prevedea
că „nu răspunde de înfracţiune acela care a săvârşit faptul sub înfluenţa unei
constrângeri morale,produsă printr-o ameninţare care constituia un pericol direct
pentru viaţa,integritatea corporală,sănătatea şi libertatea fie a propriei sale
persoane,fie a unei rude sau a unei persoane de care este legat printr-o temeinică
afecţiune şi dacă pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace”, niciunul dintre
avocaţii care au aparat pe” torţionari n-a îndrăznit sa atace sub acest aspect acuzarea
chiar dacă ştiau prea bine că înstanţa militară n-ar fi împărtăşit o astfel de apărare.
.Acest exemplu arată cum reuşise regimul comunist să anihileze dreptul de apărare pe
care îl”garanta”prin Constituţia din 1948,şi care concretiza sloganul”omul este cel
mai preţios capital”

218
 b. în procesul celor şapte angajaţi ai M.A.I. acuzaţi că au favorizat prin
atitudinea şi ajutorul lor pe cei 22 de „torţionari „şi prin aceasta ar fi adus grave
prejudicii regimului de democraţie populară, încadrarea făcută de rechizitoriu şi care
se referea tot la dispoziţiile legii nr.19|1949, putea atrage pedeapsa capitală{chiar şi
pentru dr. Bărbosu Viorel,care în certificatele de deces a celor omorâţi în chinurile
torturii consemna cauze de moarte naturală}Dar cum acest proces fusese îniţiat de
puterea comunista doar pentru a arunca praf în ochii opiniei publice , care fusese
zguduită de ororile care se petreceau în închisorile regimului de „democraţie
populară”cei implicaţi în proces erau selectaţi cu grijă pentru a se ascunde
răspunderea conducerii centrale în odioasa „reeducare”sunt trimişi în judecată doar:un
înspector din direcţia generală a penitenciarelor{Sepeanu Tudor-cadru M.A.I.},un
director de puşcărie{Dumitrescu Alexandru cpt. M.A.I- penitenciarul Piteşti},patru
responsabili ai dispozitivului de reeducare{lt, Sucigan Gheorghe şi slt. Avădanei
Constantin de la penitenciarul Gherla;alături de Ion Marina şi slt. major Mircea Mihai
de la penitenciarul Piteşti} precum şi un medic militar, de la penitenciarul
Gherla{Bărbosu Viorel}In acest proces apărările făcute de avocaţi diferă substanţial
de cele din dosarul celor 22, nu numai prin aceia că discută faptele puse în sarcina
acuzaţilor şi combat rechizitoriul şi sub aspectul încadrării,dar se cere achitarea
înculpaţilor învocându-se ordinele primite de la superiori chiar dacă prin aceasta se
făcea aluzie directă la implicarea în săvârşirea ororilor şi a conducerii politice
superioare. Astfel avocatul Nicolae Baciu pentru Sepeanu Tudor, susţine ca acesta nu
a îniţiat tehnicile de „demascare” în experimentul reeducării prin tortură ca martorul
Gavrilă Boris a declarat că seful securităţii ceruse subordonaţilor săi să nu-si aleagă
tehnicile de demascare şi solicita în principal achitarea acuzatului sau schimbarea
încadrării faptelor săvârşite de acesta în abuz de serviciu sau încălcare de consemn.
Pentru acelaşi acuzat, avocatul Alfons Nachtigal, pornind de la faptul că hotărârea
privind pe cele 22 de „fiare fasciste”, a rămas definitiv şi executorie, pretinzând că în
lupta dusă cu legionarii nu se puteau alege metodele, iar înfracţiunea de favorizare nu
poate fi reţinută decât dacă se stabileşte înţelegerea acuzatului cu Eugen Turcanu şi
mai ales ca prin aceasta înţelegere s-ar fi urmărit „subminarea statului sau a puterii
dictaturii proletariatului”, a solicitat achitarea din lipsă de probe şi în special pentru că
nu a fost dovedit scopul menţionat în rechizitor – respectiv subminarea puterii de stat
aşa cum prevede legea{Turcanu însuşi a acţionat manipulat de conducerea M.A.I},
conchide că legionarii nu erau oameni şi drept urmare meritau să li se aplice orice
metodă de distrugere. Avocatul Dumitru Macri pentru Alexandru Dumitrescu,cere
achitarea acestuia, susţinând ca”demascarea”a început odată cu venirea în
penitenciarul Piteşti a lui Ion Marina ,agentul securităţii şi s-a încheiat o data cu
plecarea lui; el reia susţinerile avocatului care pledase înaintea sa, în sensul că lupta
împotriva contrarevoluţiei impune obligaţia să se folosească aceleaşi metode şi
conchide ca nu sunt probe care să susţină înfracţiunea de favorizare, solicitând
înstanţei achitarea clientului sau. Avocatul Ion Zaharescu, pentru acelaşi Sepeanu
Tudor şi Sucigan Gheorghe, se raliază la concluziile antevorbitorilor, accentuând că
nu sunt probe că înculpaţii au lucrat în scopul aducerii de prejudicii puterii de stat,
subliniind că nu e de conceput ca înculpaţii, care erau membri ai partidului comunist,
sa se hotărască brusc să submineze statul de „democraţie populară”; cere înstanţei să
aprecieze corect totalitatea probelor şi să statueze că activitatea conducerilor

219
administrative ale celor doua închisori în orice caz nu se poate încadra în textele
cerute de acuzare, rugând înstanţa ca, în orice caz s-ar situa, sa acorde înculpaţilor
largi circumstanţe atenuante. Avocatul Ladislau Savin, apărătorul lui Ion Marina, cere
înstanţei să reţină că acest înculpat a adus la cunoştinţa superiorilor săi tot ceia ce se
întâmpla în închisoarea de la Piteşti; arată că înculpatul său nu putea verifica
legalitatea ordinelor primite de la superiori şi fiind militar într-o unitate cu disciplina
deosebit de strictă nu se putea sustrage în nici un fel aplicării ordinelor, motiv pentru
care cere achitarea acuzatului pe care îl apăra. Avocatul Alexandru Vasilescu, pentru
Avădanei Constantin, învocând stricteţea ordinelor superiorilor săi, a pledat pe
acordarea unor largi circumstanţe atenuante, accentuând că acuzatul său este şi
suferind. Avocatul Nicolae Rudeanu, pentru Bărbosu Viorel, punând accentul pe
situaţia „singulara” a acestuia, a arătat că el a fost întimidat şi ameninţat că dacă nu
consemnează alte cauze ale morţii deţinuţilor, acoperind faptele de tortură, poate fi
acuzat c simpatizează cu legionarii şi conchide că nu poate fi condamnat decât pentru
înfracţiunea de fals şi omisiunea denunţării, însă în nici un caz pentru favorizarea
înculpaţilor din lotul având în frunte pe Ţurcanu Eugen.
Dacă apărările din lotul celor 22 par să nu aibă nimic din conţinutul clasic al
dreptului de apărare, ci reprezintă mai mult o raliere la concluziile acuzării, cele
referitoare la lotul angajaţilor M.A.I., prin care se pretindea a se fi favorizat cruzimile
şi ororile comise de „torţionari”, atac în mod direct şi curajos – profesional-
susţinerile acuzării, valorificând toate slăbiciunile, greşelile şi chiar abuzurile
organelor de anchetă, iar concluziile sunt ferme şi vizează achitarea sau în cel mai rău
caz, corecta încadrare a faptelor recunoscute de acuzaţi. Este drept că nici în acest
proces nu sunt aduse în discuţie abuzurile săvârşite de organele de cercetare, modul
cum se obţineau recunoaşterile, şi nu se face nici o aluzie la „ajutorul” dat de
consilierii sovietici, prin aceasta demonstrându-se nu numai ca dreptul de apărare era
limitat, dar ca libertatea şi îndependenţa apărătorului în statul comunist ţineau de
domeniul trecutului. Deosebirea între cele doua tipuri de apărare folosite aproape în
acelaşi moment istoric (la distanaţă de aproximativ un an) evidenţiază dificultatea
exercitării profesiei de avocat redusă de statul „democrat-popular” la un simulacru.
Regimul nu numai că nu tolera opinii contrare puterii, dar pretindea ca în exercitarea
dreptului de apărare să se facă apologia sistemului, demonstrându-se că drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti constituie preocuparea de baza a democraţiei populare care, în
realitate, urmarea lichidarea lor precum şi a celor ce ar fi îndrăznit să le pretindă.
Soluţia dată în cel de-al doilea proces, cu pedepse între opt ani muncă silnică
şi cinci ani temniţă grea, pedepse care pentru primii şase înculpaţi au fost graţiate la
nici un an de la pronunţare, iar cei care trebuiau să le suporte au fost reîncadraţi în
mecanismul represiunii statului comunist evidenţiază şi modul cum se înţelegea
noţiunea de dreptate şi de egalitate în faţa legii a tuturor cetăţenilor, aşa cum mincinos
prevedea Constituţia pe care statul”democrat-popular o proclamase în martie 1948.
Renaşterea şi reaşezarea dreptului de apărare, în locul pe care îl hărăzise
istoria şi progresul spiritului de dreptate socială care constituie adevăratul motor al
evoluţiei societăţii reprezintă un proces îndelungat şi foarte dureros, la care trebuie sa
aspire toţi cetăţenii care speră să trăiască într-o societate liberă şi democrată..

220
 ACTOR ŞI SPECTATOR ÎN "ŢURCANIADA"
Gheorghe CUŞA,
Constanţa, România,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

JILAVA-PITEŞTI

E ra în preajma zilei de 25 mai 1950. Forfotă discretă în închisoarea în

care începuse cu 4 luni în urmă calvarul acelei pseudoreeducări în care
ne-au coborât pe noi, studenţii, în abatajul haosului moral,
depersonalizaţi, dezbrăcaţi de valorile spirituale cu care am pornit în Rezistenţa
Anticomunistă. Se pleca la Canal ..."Spre oriunde, numai aici, în Piteşti, nu!" se
gândea fiecare dintre noi. Nu aici, "Pe Argeş în jos, pe un mal...", unde se afla o cetate
a suferinţei în care s-au prăbuşit valorile autentice ale studenţimii şi s-a încercat să se
"zidească" altele, străine şi efemere.
Eu nu am ajuns la comisie ca şi alţii, care nu îndeplineau anumite condiţii sau care
erau încondeiaţi de tartorul închisorii. Menţionez că la acea dată eram “cazat” la etajul
I. Stătusem în vara şi toamna lui 1949 la celula 10, opt studenţi, din care reţin pe
Tofoleanu, Bogdănescu, Lie Pompiliu, Dumitrescu, Stroe, Crăciun. Eram vecini cu
Ţurcanu - de la 11 - şi sucevenii lui.
Aşadar, eram în faţa lui „domn`” Ţurcanu, care m-a luat direct, cu vocea lui
baritonală şi puţin răguşită:
- Cum ai zis, mă, la autodemascare, că Mişcarea Legionară nu poate coexista
în noua structură europeană, pentru că nici comunismul, nici democraţia apuseană nu-
i rezervă spaţiu politic? Şi mai spui că nu ai ce să pui în locul jurământului f.d.c-ist,
dacă vrei să te reeduci?
- Am spus, dar în alt context. Am fost deschis pentru dialog şi am afirmat că
nu refuz să particip la reeducare, dar mă gândesc că pe sufletul meu s-au altoit în timp
nişte principii şi .... nu am avut timp să-mi termin pledoaria, că a urmat al doilea şoc
neaşteptat: două palme zdravene, de animal bine hrănit, umilitoare.
- Eşti tâmpit, mă! Încă mai visezi la "biruinţă"? Am să-ţi scot “biruinţa”,
încăpăţânatule! O să vă distrugem pe voi moral, ca să deveniţi nişte epave. Ai înţeles?
Epave de care societatea de azi nu mai are nevoie.
Era aceeaşi placă pe care o auzisem la demascări.
Degeaba am început să explic sensul depoziţiei mele, că mi-a pus pumnul în
gură şi a reluat cu schimbare de voce:
- Ţi-ai deconspirat camarazii de afară, cam ciudat. Mulţi, şi nu ştiu cum şi de
ce. Sunt semne de întrebare şi mă mai gândesc. Dar...
Şi a început din ce în ce mai furios:

221
 - De ce nu ţi-ai deconspirat activitatea criminală din închisoarea Jilava şi de
aici, din Piteşti? Nu ştii despre ce este vorba? Nu v-am urmărit eu cât timp am fost la
celula 11, lângă voi?
Rămăsesem uluit şi nu ştiam la ce "activitate criminală" se referea. Se
considera "activitate criminală" tot ce am făcut noi în închisoare. Câteva clipe,
derutat, n-am răspuns "anchetatorului" mai feroce decât Brânzaru de la M.I.
- Nu-ţi aduci aminte?
A ridicat mâna, dar şi-a retras-o rapid.
- Măi! N-aţi dat voi ajutor legionar la M.S., lui Iosif, cu care ai vorbit tu la
fereastră? N-ai spart tu uşa şefului de secţie de la parter, camera 1? Nu i-ai dat în bobi
lui domn’ Nistor? Cu ce scop, mă? Nu aţi discutat şi defăimat cadrele din penitenciar?
"Extraordinar!" mi-am zis. Aşa era! Ţurcanu le ştia pe toate, poate mai multe
decât mine, lucruri cărora nu le dădusem importanţă atunci, şi de aceea acum eram
năucit. Mi s-au derulat toate într-o clipă. M-a trezit din aiureală.
- Ţi-ai amintit?
- Da, am răspuns ca un robot.
- Te duci şi scrii tot şi pe toţi cei cu care ai colaborat. Trebuie să te debarasezi
de bandiţi sau să-i ajuţi să se debaraseze şi ei de trecutul întunecos, şi să mai ştii un
lucru: Tu nu pleci la Canal, tu te duci la Gherla... La Gherla, acolo unde sunt
dobrogenii tăi, machedonii tăi. Ai misiunea să culegi informaţii, ştii la ce mă refer, să
devii un actor celebru.
Toate ca toate, dar misiunea mea la închisoarea celebră care ne aştepta m-a
cutremurat. Deci, trebuia să trag de limbă.
- Nu cumva nu eşti de acord?
- Ba da, i-am răspuns buimăcit.
- Acum te duci să scrii activitatea din detenţie.
Am plecat într-o cameră, nu mai ţin minte unde şi cum am ajuns, dar de scris
am scris pe scurt activitatea mea de-a lungul unui an şi jumătate, începând cu M.I.,
Jilava, şi terminând cu Piteşti. Am scris pe scurt şi critic. Acum însă, în această
lucrare, scriu aşa cum au fost derulate evenimentele, din perioada eroică până la
"Ţurcaniada". Toate cele pe care le consemnez fac parte din arhiva mea penitenciară,
de care îmi aduc aminte cu nostalgie, mai ales când le povestesc prietenilor mei, în
interviurile din mass media sau la diverse manifestări. Iată:

I. JILAVA
La celula 6 mă întâlnisem cu şeful meu de grupă de la facultate, Şerban
Gheorghe, care avea să se sinucidă la Piteşti, refuzând reeducarea. Am compus un
pluguşor pe care l-am rostit în noaptea Anului Nou, în condiţii de catacombă.

II. CAMERA (CELULA) 1 la "partierul de jos", cum spunea “domn`” Nistor de

la "etajul de sus". Venisem de curând la Piteşti. Celula aceasta nu avea nici ochi
magic, şi nici vizetă. Însă în interior mai era o uşă care dădea într-o cămară unde şeful
de secţie îşi ţinea diferite ustensile necesare secţiei: găleată, cârpe, maşină de tuns,
foarfeci, un brici, făraş, mătură etc. Nu am stat decât vreo 2 săptămâni în această
celulă. Eram 7-8, din care mai reţin pe Toader, Nistor, parcă şi Matricala. Şef de
secţie - domn` major Covreja sau Cobreja, nu mai ştiu cum îl chema. În orice caz, era
222
un major atipic pentru penitenciar. Se pare ca era nou în serviciu, stângaci în
manifestări, recepţiona greu, cu răspunsuri tardive. Un tip naiv, dar blând, cum ni se
părea nouă, celor veniţi de la Jilava. Atunci se circula liber între celule. Întâmplător, l-
am întâlnit pe un unchi de-ai mei, Cotabiţă, ţăran din satul Cocoşu, azi Poiana, din
judeţul meu, Constanţa.
- Ce cauţi aici, lale, printre studenţi?
- Păi...ştiu eu ce? M-au luat de acasă aşa, cu pantalonii ăştia de la mulsul oilor,
nu vezi că încă mai miros a usuc de oaie?
- Şi cu ce ocazie te-au arestat şi cu cine ai fost în lot?
Şi lale, unchiul, mi-a spus de ce şi cu cine a fost în lot. Am reţinut, ne-am
despărţit şi nu ne-am mai văzut de-atunci.
Mă întorc acum la celula noastră. Într-o zi, unul dintre noi a venit de la
plimbare cu o bucată de fier ce aducea a şperaclu. Iar în altă seară, a propus să
deschidem cămara, să ne mai spălăm, să ne mai tundem şi să ne bărbierim. Nimeni nu
a spus nu, aşa că "meşterul" nostru a făcut cum a făcut, că a deschis uşa cămarei.
Lucram în taină. Până târziu ne-am tuns, ne-am dat bărbile jos, cam ciopârţiţi, dar ne-
am făcut damblaua. Totul a fost ceas, dar atunci când am încercat să închidem uşa ....
nimic nu mergea. Şperaclul NU şi NU! Ce facem? ne întrebam.
- Măi băieţi, când vine şeful să deschidă uşa asta, o să-i spunem: Dom` şef, dar
dumneavoastră aţi deschis-o, imediat după număr şi .... aţi plecat, că v-a chemat
urgent dom` Mândruţă sau dom` Nistor.
- E bună oare figura asta?.. şi ţine? a întrebat nu mai ştiu cine.
- Ţine, nu ţine, îl convingem noi să ţină.
Dimineaţa, la raport, toţi ca nişte sfinţi. După număr şi după terci, a venit
domn` Covreja să deschidă cămara. Ne uitam cum şi-a scos maldărul de chei din
buzunarul pantalonilor albaştri cu vipuşcă roşie şi ... a vârât cheia în broască. Eram
curioşi şi ne uitam chiorâş, să nu vadă că-l urmărim. Dă în stânga, dă în dreapta,
nimic. Se înroşise la faţă.
- Măi, băieţi, de ce nu se deschide? zise dânsul.
- Păi, dom` şef, aţi lăsat-o deschisă.
- Cum am lăsat-o eu deschisă, mă, şi când?
- Când aţi terminat schimbul, aţi venit, aţi deschis-o şi v-a strigat dom` prim’ şi
aţi plecat trăgând cheile.
- Dar cum să vin eu să deschid înainte de terci?
- Aţi venit, dom` Covreja, şi noi ne-am mirat, dar se mai întâmplă.
Stătea omul locului, stătea sărmanul şi nu îi venea să creadă ce i-am spus noi.
Întortocherile noastre îl zăpăciseră.
- Măi băieţi, voi spuneţi, dar mie îmi vine greu să cred.
Se gândea şi se mira.
- Dom’ şef, în definitiv, hai să vedem dacă vă lipseşte ceva din inventar. Aveţi
inventarul?
- Îl am.
Şi ne-am dus să verificăm inventarul. Am luat obiect după obiect.
- Vă lipseşte ceva, domn` şef?
- Nu lipseşte nimic, dar ce fac cu broasca?
- Ei! i-am răspuns eu în glumă, cam obraznic. Broaşte se găsesc destule în

223
Argeş.
- Nu, mă, broască de apă, ci broască de uşă! şi a dat să plece.
Dar s-a oprit o clipă şi ne-a făcut cu mâna.
- Nu care cumva să intraţi înăuntru!
- Da, să trăiţi, am înţeles! am răspuns în cor.

III. AJUTORUL LEGIONAR

Eram la etajul de sus, secţia corecţie, la camera 10, cu cei pe care i-am
pomenit mai înainte: Lie Pompiliu, Bogdănescu şi ceilalţi. Era o perioadă când
circulam din cameră în cameră, când încă se mai primeau pachete cu alimente de-
acasă. Am hotărât să trimitem din bunătăţile noastre celor de la M.S. Ne
confecţionaserăm o sfoară şi operam noaptea, când socoteam noi că avem mai multe
şanse. Vorbeam cu Iosif să fie gata de recepţie. Într-o seară, însă, s-a rupt sfoara.
Pachetul deveni obiect de anchetă. A doua zi, la sesizarea schimbului de afară, primul
gardian veni în grabă pe secţie şi începu: "cine, când, cum?"... Văzând că nu iese
pasenţa, apelează la director, care ni s-a adresat ciudat:
- E bine să recunoaşteţi sau să ne spuneţi despre acest incident destul de grav
în condiţii de detenţie. Vă gândiţi şi raportaţi tovarăşului Nistor. Înţeles?
Dar cum noi am început cu "nu şi nu", a doua zi s-au sigilat toate ferestrele de
la toate celulele. O zi – două, şi se rarefiase aerul în celulă. Eram opt într-un spaţiu
rezervat iniţial doar pentru doi. A treia zi am vorbit cu toate celulele să rupem sigiliile
în clipa când soseşte trenul de la Curtea de Argeş. Bogdănescu a venit cu ideea: toţi
cei opt să punem mâna şi să rupem sigiliul. Ne-am urcat pe cele două paturi de
deasupra şi am rupt sigiliul. După aproape două ore, când a venit hârdăul cu ciorbă,
domn` Nistor observă geamul deschis. S-a făcut foc.
- Ai naibii ce sunteţi, mă băgaţi în draci şi vă omor pe toţi. Ce-mi faceţi, mă?
- Nu mai avem aer, dom` şef! i-am răspuns în cor.
- Aer? Vă dau eu aer de crăpaţi de atâta aer! şi a plecat val-vârtej după
director.
- Cine a rupt sigiliul? a întrebat Dumitrescu, care dintre voi?
- Toţi l-am rupt! şi i-am demonstrat cum, suindu-ne pe cele două paturi.
- Dezbrăcarea şi la beci!
Am coborât la beci, într-o cameră mare şi întunecoasă. Eram singura celulă
care rupsese sigiliul. După o zi sau două, apar şi celelalte celule, în semn de
solidaritate, în afară de celula 11. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat, căci în ultima noapte
am fost dus la infirmerie din cauza unui panariţiu rebel care mi-a tumefiat braţul
întreg. Mi-am pierdut conştiinţa. Dimineaţa, m-am trezit în celula mea, nr. 10, operat,
iar după-amiaza au sosit toţi, după ce directorul le-a ţinut o scurtă vorbire
ameninţătoare:
- Dacă se mai întâmplă ajutor legionar, vă aşteaptă tribunalul!

IV. RECENSĂMÂNTUL
Domn’ Nistor, ajutat de un subaltern, ne-a solicitat într-una din zile să-i dăm
nişte date. Mă nimerisem primul.
- Numele!
- Cuşa George.
224
 - Ce nume e ăsta... Cuşa?
- Nume românesc, de român.
- Dar eu n-am auzit până acum aşa nume.
- Ai mei au venit din Grecia.
- Cum din Grecia? Înseamnă că eşti grec.
- Nu sunt grec, domn’ Nistor!
- Taci mă, că ştiu eu. Trece-l grec.
Şi grec am rămas pentru dânsul.
- Câte clase ai?
- Sunt student în anul patru la filozofie, şi în anul trei la medicină.
- Lasă, mă, anii! Eu îţi cer clasele! Anii merg la vârstă. Clasele! Mergi la
obiect.
- Păi, să calculăm. Patru primare, opt de liceu, fac 12.
- Şi alea cu anii?
- 12 clase plus 4 şi 3 fac toate ... 19.
- Mă, al dracului, eşti cu 19 clase...Tata, mama?
- Sunt ţărani, trăiesc la ţară.
- Ei, pe dracu’ ţărani, nu ne mai minţi. Ştim noi că sunt barosani: miniştri,
generali, ofiţeri sau...or fi şefi contabili.
A plecat domn’ Nistor cu recensământul, iar noi am comentat duşmănos,
defăimând cadrele, cum mi-a reproşat Ţurcanu.

V. BOBII
Ne mutasem de la celula 10 la celula 8, tot la "etajul de sus". Într-o dimineaţă,
dădeam în bobi. Cel care ţinea tira se aşezase obosit la marginea patului, tocmai când
"paznicul cotidian" deschise ochiul magic şi, apoi, vizeta.
- Ce faci acolo, grecule?
- Dau în bobi!...Ce era să spun? M-a prins.
- Da? Dai în bobi? De ce dai în bobi?
- Păi să vedem când plecăm acasă.
- Iţi spun eu că dai degeaba. De aici voi ieşiţi cu picioarele înainte. Şi ... de
unde ai bobii?
- Din bucăţica aia de pâine, pe care mi-o daţi dumneavoastră.
- Aşa, va să zică...eu vă dau pâine, ca să trăiţi, şi voi vă bateţi joc de ea. Bine...
şi a închis uşiţa.
Mă pregăteam de izolare sau de orice altceva. După masa de prânz, deschide
uşa şi mă invită: "Ieşi!" şi am ieşit pregătit, îndreptându-mă spre capătul secţiei. M-a
oprit, făcându-mi semn cu mâna spre uşa camerei lui, care era vis-a-vis de camera
noastră. Am intrat sfios, stângaci.
- Stai jos. Te verific. De unde ştii să dai în bobi?
- Am învăţat la universitate, i-am răspuns scurt.
- Ia să te văd dacă nu minţi. Că dacă mă minţi, uite cutul (băţul cu care se căra
hârdăul cu mâncare). Să-mi spui şi mie ceva.
- Acum sunt sub presiune, domn Nistor, nu pot să spun nimic. Lăsaţi-mă puţin.
Am nevoie de linişte. Lăsaţi pe mâine, după cafea sau terci.
Şi m-a lăsat.
225
 Două zile i-am dat şefului în bobi, i-am spus tot ce ştiam de la domn Covreja,
că are 2 copii, că umblă creanga, că nu prea se împacă cu soţia. A rămas uluit.
- Aşa spune acolo, la bobii tăi? mă întreba din când în când, când mergeam la
obiect.
- Da, îi răspundeam.
Şi continua:
- Dumneavoastră aveţi un post bun aici, şi dacă află partidul că umblaţi... nu vă
pierdeţi postul?
- Aşa mă, ai dreptate!
Mi-a dat o bucată de pâine şi mi-a spus:
- Să nu dea dracu’ să vorbeşti, că tot aflu! Uite cutul!
Când am intrat în celulă, au sărit pe capul meu. Le-am spus:
- Dragii mei, l-am zăpăcit pe Nistor. D-aia avem mâncare mai groasă şi
supliment.
Tot ce i-am spus, dar absolut tot, le aflasem de la partierul de jos, de la
Covreja, care într-o zi se supărase pe Nistor şi s-a scăpat:
- Ţipă, al dracului, în loc să-şi vadă de casă, de copii şi, mai ales, de
nevastă...umblă creanga.

VI. BĂTAIA LA PROGRAM

Când ieşeam la program, era urgie. Se întreceau secţiile între ele, mai ales între
corecţie, între Nistor şi M.S. Georgescu. Parcă îl aud şi acum pe Nistor:
"Georgescule” sau „nea Georgică, ai mei e gata" sau "partierul de jos iar e ultimii".
Pe noi domn’ Nistor ne gonea în şir indian, iar pe al optulea îl „trata” cu cutul
lui de care nu se despărţea. Aşa stând lucrurile, hotărâsem să rămânem pe rând
ultimul şi să ne punem câte ceva la spate. S-a întâmplat într-o zi să fiu eu ultimul şi să
uit să-mi pun „protecţia” la spate. M-a usturat atât de rău, încât m-am oprit nervos,
răstindu-mă:
- De ce daţi, domn’ Nistor?
- Da de ce ai rămas ultimul?
- Păi trebuie să fie cineva ultimul într-un rând de câte unu.
- Mă, şi de ce eşti prost şi rămâi tu ultimul? Ce să-ţi fac?

Acestea au fost evenimentele considerate activităţi criminale pe care nu le-am

declarat la autodemascare, dar pe care le spuseseră alţii, care trecuseră pe la judecată
şi, din exces de zel, le-au mărturisit ajungând şi pe la Ţurcanu.
Examenul cel mai greu în autodemascare era deconspirarea celor rămaşi afară
şi nearestaţi. Nu vreau să vorbesc de şocul cumplit când au tăbărât pe mine cunoscuţi,
prieteni, colegi de şcoală, de facultate, după ce am încercat colegial sa le vorbesc
deschis cu unele argumente.... NU! Când a fost vorba de cei rămaşi afară, am găsit
soluţia cu care să-i ocrotesc pe cei 34 din satul meu. În locul lor am declarat aproape
20 pe care ori îi cunoşteam mai de mult, ori pe care i-am cunoscut într-o împrejurare
pe care o redau acum:
La mijlocul lunii septembrie 1948, mai precis pe 14 septembrie, ne-am întâlnit
vreo 20 la căminul studenţilor de la Belle-Arte. Pe 14-15 mai începuseră arestările
masive din centrele universitare din ţară, îndeosebi din rândurile legionarilor. Noi, cei
226
scăpaţi, evitam cursurile şi ne mai întâlneam conspirativ pe la diferiţi cunoscuţi fără
"pete verzi". Aşa s-a întâmplat şi acum, în septembrie 1948, când ne-am întâlnit de la
mai multe facultăţi. Nu reţin cine a condus adunarea, dar a vorbit cam aşa:
- Nu e cazul să umplem închisorile. Vom lupta de dincolo. Avem posibilitatea
să trecem graniţa în Iugoslavia lui Tito, de unde putem ajunge în occident. Avem
călăuze care ne vor dirija şi pe uscat, şi pe apă, prin Banat.
Şi a întrebat:
- E cineva de altă părere sau nu e decis?
Se lăsă tăcere. La un moment dat, m-am ridicat de lângă colegul meu de clasă
de la Liceul “Mircea cel Bătrân” din Constanţa şi bunul meu prieten, Eugen
Ştefănescu.
- Eu unul nu plec, am spus paşnic. Eu nu plec, nu pentru că n-aş vrea sau că nu
aş fi de acord cu propunerea făcută, ci pentru faptul că pentru că deja din satul meu
pleacă deja doi, este hotărât. Eu sunt cel mai mic şi trebuie să rămân, să fiu alături de
cei peste 30 de tineri din comună, din care majoritatea sunt ţărani educaţi de noi pe
această linie şi încadraţi în organizaţie. Ce vor spune dacă noi toţi plecăm şi ne vom
realiza dincolo, iar ei vor fi arestaţi? Aşa încât consider că cineva trebuie să fie lângă
ei, iar acela voi fi eu. Poate că nu vom fi arestaţi, dar...
Şi m-am aşezat la loc, lângă Eugen, care mi-a şoptit: “Eşti tâmpit, faci
puşcărie!”. “Nu cred, i-am răspuns, iar dacă o fi să fac, oricum nu voi fi nici primul,
nici ultimul din această ţară.”
Intervenţia mea a fost primită ca legitimă şi nu s-a comentat nicicum. Aşadar
eu voi rămâne, iar ei vor pleca. Din satul meu, Cuşa Ion (Nachi) a ajuns în Franţa şi a
reuşit foarte bine la Paris, iar Caramiciu Gheorghe (Gogu), coleg de an la facultate, a
trecut graniţa româno-sârbă, dar după 9 luni de lagăr în ţara vecină, când să treacă şi
de cea sârbo-italiană, a fost împuşcat, singurul din grupul lor.
Din acea zi, şi până pe 28 septembrie, m-am dus la facultate, unde dispăreau
pe rând, unul câte unul, dintre cei vizaţi. Cu o zi înainte, pe 27, făcusem vizita
medicală la Institutul Cantacuzino, unde mi s-a dat verdictul pleurezie serofibrinoasă
stângă şi suspect de leucemie, verdict consemnat pe un bilet ce mă va ocroti ceva mai
târziu, la ancheta de la Ministerul de Interne, cu anchetatorul Brânzaru. În noaptea de
28 septembrie 1948, eram în camera mea de la Căminul «Matei Voievod».
Întâmplător, vine în cameră Balea Traian, din aceeaşi organizaţie de la Medicină
Veterinară. Fusese şi el la Belle-Arte.
- Ce cauţi, băiatule, la mine, vrei să ne înhaţe pe amândoi?
- Nu vin ei în noaptea asta. Şi dacă vin, pe mine nu mă găsesc în camera mea,
a răspuns.
Ne-am culcat destul de târziu. Trecuse poate de miezul nopţii, când aud bătăi
în uşă. Am deschis. Credeam că e colegul de cameră. În locul lui, au apărut trei
necunoscuţi îmbrăcaţi în haine de piele, cu pălării înfundate pe cap, urmaţi de
administratorul căminului.
- Cine este Cuşa Gheorghe?
- Eu, am răspuns fără şovăire. Balea se făcuse alb ca varul.
- Ai ceva bagaje?
- Am această ciorgă de-acasă.
- Îmbracă-te, ia-ţi actele şi ciorgă. Mergi cu noi să dai o declaraţie.

227
 M-am îmbrăcat, mi-am luat actele, ciorgă, cu ochii pe furiş la Traian şi i-am
urmat pe cerberi, care m-au dus în acea noapte de 28/29 septembrie 1948 la
Ministerul de Interne. M-au dat în primire unui «paznic» nocturn al acestei instituţii
de permanentă veghe, care m-a introdus într-o celulă sinistră, cenuşie, în care i-am
găsit pe gen. Teodorescu Traian, col. Ionescu Nicolae (?) şi pe Cociu Barba, proaspăt
adus de la anchetă, cu un cearşaf ud pe spate.
Pe toţi participanţii la întâlnirea de la Belle-Arte, la care i-am adăugat pe cei
cinci de la Cocoşu, pe care mi-i «dăduse» unchiul Cotabiţă, i-am scris în declaraţia
mea dată lui Ţurcanu, care părea mulţumit. Aşa i-am scăpat pe cei din comuna mea,
pentru o perioadă de 10 ani.
Închei aici perioada eroică din detenţia mea, perioadă care a durat aproape un
an şi jumătate, după care a urmat calvarul: Reeducarea! Aşa s-au petrecut lucrurile
până la data când Ţurcanu mă trimitea "actor celebru" la Gherla şi mă întrebam atunci
de ce "actor celebru".

GHERLA
Aşadar, plecam la Gherla. În dubă, cred că eram singurul care ştiam că
mergem acolo. Mulţi vorbeau de Canal. Eu, în loc să tac, i-am spus unuia în şoaptă:
- Mergem la Gherla, nu la Canal.
- De unde ştii, mă? m-a întrebat optimistul canalist, atât de iritat, încât toţi cei
din jur s-au uitat la noi.
- Mi-a spus domn’ Ţurcanu, i-am răspuns tare, să audă şi ceilalţi, şi toţi au
amuţit.
Nu dormisem toată noaptea, gândindu-mă la misiunea pe care mi-o trasase.
Aş fi făcut orice, doar pe informatorul, nu. Când am bănuit că ne apropiem de noua
cetate de suferinţă, am avut o tresărire şi mi-am zis: "Nu! Mă deconspir şi gata!”. Nu
mă interesau urmările, eram naiv...La Gherla, nume sinistru, ne-au repartizat în
pavilionul de culoare galbenă cu trei caturi, la etajul 3, camerele 102, 103, 104. Am
nimerit la camera 103, unde comitetul: Livinschi, Negrilă, Luca, Ungureanu, ne-au
avertizat:
- Reeducarea continuă, să nu cumva să vorbiţi despre Piteşti!
Eu nu am respectat recomandarea şi m-am deconspirat subtil, încât nu s-a
aflat decât mai târziu, când începuse dezgheţul. Primul dintre „machedonii” mei cu
care m-am întâlnit a fost Gogu Zdru, la puţine zile după ce am ajuns la noul loc de
osândă, Gherla şi pe care îl las să vorbească:
„Eram pe la sfârşitul lunii iunie 1950. Mă duceam spre infirmerie pentru
tratament, cu încă doi camarazi, când din celularul galben tocmai ieşeau la plimbare,
în şir indian, tineri cu feţe palide, cu capul plecat şi cu mâinile la spate. Au format un
cerc în curtea pietruită, în pas cadenţat şi într-o tăcere ciudată.
- Sunt studenţii de la Piteşti, le-am spus celor doi care priveau curioşi către
plimbarea studenţilor pe care noi îi aşteptam de mult, să ne mai învioreze.
- Ce disciplinaţi! Le-a intrat în sânge educaţia f.d.c.-istă, a completat Tache
Gheorghe.
Eu îmi tot roteam ochii la şirul acesta disciplinat, să recunosc vreun armân
de-al meu, pentru că ştiam că fuseseră arestaţi destui studenţi dobrogeni, rude sau
prieteni. Şi l-am remarcat pe Gogu Cuşa, când a trecut pe lângă mine. Am încercat

228
să-i vorbesc, dar era prea târziu. La a doua tură, m-am apropiat de el şi i-am urat în
aromână: „Ghini vinişi, cum eşti?”, dar nu mi-a răspuns. Poate că nu m-a auzit, cine
ştie? La următoarea tură, a ieşit din cerc, chipurile să-şi lege şireturile de la bocanci
chiar în dreptul meu şi, fără să-şi ridice capul, mi-a vorbit tot în aromână, mai mult
în şoaptă: „largu di mini, mi-alâcsii, afireati”, ceea ce înseamnă că trebuie să mă
feresc, că trebuie să stau cât mai departe de el, că s-a schimbat. N-am avut timp să
mă dumiresc sau să înţeleg clar cele spuse, pentru că cerberul, caraliul din centrul
cercului ne-a luat la zor:
- Valea, bandiţilor, că vă ia mama dracului!
Şi am plecat , comentând cu colegii mei ce am auzit, fără să ajungem la nici o
concluzie. Peste câteva luni, sau chiar parcă un an, l-am întâlnit pe coridorul
infirmeriei. Era internat în camera TBC-iştilor, după ce lucrase câteva luni în
fabrică.
- Te văd slăbit de tot, bolnav rău. Uite, eu am nişte medicamente primite de-
acasă şi de care nu am nevoie. Să ţi le dau.
- Nu! Nu poţi să mi le dai decât aşa cum îţi spun: vorbeşte cu doctorii deţinuţi
şi le spui cam aşa: "L-am zărit întâmplător pe vărul meu, Cuşa, aici, la TBC. Vreau
să-i dau nişte pastile pass primite de-acasă şi de care eu nu am nevoie. Cum să
procedez ca să nu se interpreteze cine ştie cum?”
Aşa am făcut. L-am întâlnit pe dr. Pop Cornel şi l-am rugat să mă ajute.
- Nici o problemă. Poţi să mi le dai mie, pentru că este în tratament la mine.
Îl vindecăm.
M-am bucurat. Dar înainte de a mă despărţi de Gogu, l-am întrebat:
- Când am vorbit cu tine prima dată, eraţi la plimbare, mi-ai spus să mă
feresc de tine, să nu vorbesc...De ce?
- E greu să-ţi explic, dar fă aşa cum ţi-am spus, pentru că eu...m-am reeducat
acolo de unde am venit.
Tot n-am înţeles ce s-a petrecut cu el. Peste două luni plecam din Gherla cu
un lot masiv la Canal, acolo unde voi înţelege cuvintele întortocheate ale lui Gogu
Cuşa, pe care îl lăsasem gherlean, în seama pastilelor pass să îl însănătoşească.”

Cu Dumitru Bacu m-am întâlnit la o lună după ce am fost scos în fabrică.

Lucram la tâmplărie. Era prin luna august-septembrie 1950. În pauza de prânz, când
aşteptam polonicul cu arpacaş, l-am zărit ieşind de la tinichigerie. Trebuia să mă
întâlnesc! Miciu fusese botezat de bunicul meu şi era căsătorit cu una dintre
verişoarele mele, Maria Pândichi, din Cogealac, aşa că aveam încredere în el. După ce
ne-am îmbrăţişat, am vorbit despre una, despre alta. Apoi l-am prevenit: “Chiar dacă
acum stăm de vorbă întâmplător, să nu spui nimănui că ai vorbit cu mine. Nu mă
cunoşti, nu te cunosc. Eşti băiat deştept şi înţelegi că eu, trecând pe acolo de unde am
venit, a trebuit să-mi schimb optica politică. Stai departe de mine! Mai mult nu pot să-
ţi spun. Poate altă dată, cine ştie când....”
După două săptămâni, am auzit că a plecat la Canal. “Of, Doamne, mi-am
spus, bine că a plecat...”
Era în toamna lui 1952. Venisem de la Jilava şi Văcăreşti, unde fusesem
trimis de doctorii noştri pentru control TBC. Am plecat de la Gicu Iancu, venise de
curând de la minele de plumb maramureşene şi repartizat la tâmplărie, în acelaşi corp

229
cu “Nasturii” mei. În pauza de masă îmi tot da târcoale, iar eu tot căutam să-l evit. Ce
gândea el? Iată:
“Aflasem că studentul Gogu Cuşa, armân de-al meu, lucra la nasturi. Vroiam
să stau de vorbă cu el. Mă tot învârteam pe lângă el, să-l “agăţ”. N-a fost chip.
Mereu se făcea că n-aude, că stă de vorbă cu altcineva. Ba întruna din zile m-a cam
repezit:
- Măi, omule, îmi zice, n-ai ce face? Mai bine du-te şi fă-ţi norma la maşină,
să-ţi plăteşti ciorba.
- Aşa, fârşerotule, să-mi fac norma? i-am zis furios. Eu să-mi fac norma a
pentru o ciorbă chioară? Auziţi, măi fraţilor, ce-mi zice studentul ăsta! le-am spus
alor mei, şi urmă un potop de-njurături. Ce mândru se ţine Mache al nostru din
Kogălniceanu. De-atunci, din clipa aceea, nu l-am căutat şi nici n-am vrut să-l mai
văd.
După câteva luni, în primăvara lui 1953, eram internat la TBC într-o cameră
cu Eugen Magirescu, student şi el, venit de la Piteşti, de unde venise şi Cuşa. L-am
întrebat pe Eugen:
- Măi, Eugene, tu l-ai cunoscut pe Cuşa Gogu la Piteşti? Tot aşa mândru se
ţinea?
- Da, Iancule, l-am cunoscut, dar nu aşa cum zici tu. Dar ce te doare acum?
- Am încercat să stau de vorbă cu el de câteva ori, că-i de-al meu, armân,
intelectual, şi...m-a cam repezit. S-a dat pe ...altă brazdă?
- Frate Iancule, să-ţi spun ceva: dacă te vei întâlni vreodată cu el în alte
condiţii, în libertate, că trebuie să ieşim, să-i mulţumeşti că n-a stat de vorbă cu tine.
Ştia el de ce nu voia să vorbească cu tine.
Iar Eugen mi-a explicat de ce era aşa Cuşa, săracul. În 1991, după 38 de ani,
l-am întâlnit pe Cuşa al meu la sediul AFDPR din Constanţa, unde lucra la
verificarea documentelor a DL 118. Era în comitetul asociaţiei. M-am dus la el
zâmbind, iar el s-a ridicat şi, tot zâmbind, mi-a făcut cu mâna “Tu să te duci la
normă!”, după care ne-am îmbrăţişat.
- Te rog să mă ierţi pentru înjurăturile şi blestemele pe care ţi le-am dat
acolo, ştii tu, am încercat să-i aduc aminte de Gherla.
- Iertarea se face la un păhărel de apă vie, Iancule, mi-a răspuns, la cârciuma
din colţ.
Şi ne-am dus să ciocnim păhărelul de apă vie.

15 martie 1951
Eram internat la TBC şi ni se distribuia ciorba. Unul dintre polonicari, când
să-mi pună în gamelă, se uită la mine, lăsă polonicul şi mă îmbrăţişă:
- Măi nepoate, tu eşti Gogu? Nu mă înşel? Aici? De când aşa slab, slab şi
palid?
Era unchiul meu, Enache Gulea. Ce era să-i răspund? Îmi era teamă. Am dat
doar din cap. Mi-a umplut gamela. După vreo oră, vine de la bucătărie cu două
gamele cu fasole, cum nu văzusem în detenţie, numai boabe!
- Ia-le, să te refaci, mi-a spus scurt.
- Unchiule, nu pot să mănânc fasole. Sunt la regim de cartofi, am o colită
rebelă.

230
 - Lasă colita şi mănâncă!
Le-am luat şi le-am împărţit celor din camera-salon. A doua zi, dimineaţa, un
planton din celular mă cheamă să-l urmez. Am fost oprit în dreptul unei celule de la
etajul I. Plantonul a bătut la uşă, iar Popa Ţanu a deschis şi m-a luat direct:
- Ce ajutor legionar ai primit ieri?
- Nu am primit niciun ajutor legionar!
Două palme ucigătoare, de umilire, un pumn la ficat şi unul după cap.
- Te mai întreb: ce ajutor legionar ai primit ieri?
- N-am primit niciun ajutor legionar. De unde să-l primesc?
Bate la uşă şi apare martorul, care-i răspunde la întrebare:
- A primit 2 gamele cu fasole de la Ion Gulea.
- Domnule Popa, dar Ion Gulea este văr primar cu tata şi era firesc să vină la
mine.
- Taci! La izolare, oportunistule!
Acolo am stat două săptămâni.

După 20 de ani, aflându-mă în Constanţa, întâmplător m-am uitat pe fereastra

unei frizerii, unde îl văd pe frizerul meu de la Gherla: Sotir, martorul care mă turnase
la Popa Ţanu. Am intrat în frizerie şi am aşteptat la rând să intru la el. Când m-a
văzut, a pălit.
- Stai cuminte, Sotire, ascute bine briciul şi ai grijă să nu-l scapi altundeva!
Totul a decurs normal.
- Cât face?
- Nu face nimic, Cuşa, zise cu o voce stinsă.
- Sotire, să ştii că eu te-am iertat de-atunci, acum primeşte banii, că este
munca ta. Cealaltă parte se judecă acolo, sus.
Şi am plecat.
Aşadar, la Gherla m-am afişat treptat ca reeducat, în aşa fel încât nu am intrat
în conflict cu nimeni. Începusem să mă remarc cu scrisul, cu afişele, lozincile şi
rapoartele de la biroul tehnic. Toate rapoartele pe care le întocmea Biroul Tehnic,
unde lucrau studenţii noştri - le scriam eu de mână şi se înaintau Administraţiei şi de
acolo mai departe. În ultima perioadă, şef al BT fusese numit Tomuţa Octavian,
student la Politehnică. Le scriam frumos, pentru că nu existau pentru deţinuţi maşini
de scris, şi mai ales că şi camera mea (TBC) se afla în acelaşi pavilion (II) cu BT. Cu
Leşanu Aurel am făcut macheta închisorii. Poate că mai există şi astăzi. Cu Onişoru
Constantin am executat insigna Festivalului Internaţional al Tineretului şi Studenţilor,
august 1953.
Eram spectator. Priveam de departe cum cei instruiţi selectează "bandiţii" care
erau duşi în camerele de tortură. Asistam la cea mai cumplită dramă. Drama aceluia
care trecuse prin ancheta securităţii şi mai trecea odată, acum, prin cel mai odios
procedeu din partea semenului său de suferinţă. Ştiam ce se întâmpla în camerele cu
studenţi. Eram departe de informaţiile venite din afară. Aşteptam însă ziua de 29
septembrie cu emoţie pentru că Piteştiu avea multe taine cu urmări...

4 septembrie 1952
Sunt chemat la grefă. Mi se împlineau cei patru ani de închisoare la care
231
fusesem condamnat. Mă aşteptam să primesc biletul de eliberare. De faţă, un
procuror, sbl. Sucegan şi grefierul.
- D-ta eşti Cuşa George din ... născut ... etc.
- Da, am răspuns.
- În baza articolului nr ... din ... vi se prelungeşte detenţia cu încă 24 de luni.
Am încremenit. Alt şoc.
- De ce, domnule căpitan? am îngânat surprins şi înciudat.
- Trebuie să vă schimbaţi optica şi să vă încadraţi în normele de conduită ale
societăţii noastre. Aveţi destul timp.
- Bine, dar noi am trecut printr-un proces de reeducare.
- Nu, domnule, aceea a fost o mascaradă. Vă cunoaştem noi metodele voastre.
Aşa că te întorci la celulă şi să te mai gândeşti.
Şi bineînţeles că m-am întors. După încă un an, am fost anunţat că mi s-a redus
detenţia de la 24 de luni la numai 12. Am primit biletul de eliberare, am ieşit pe
poarta masivă, din tablă, a închisorii, cu hainele cu care intrasem şi cu pătura mea
galbenă, păstrate în magazia cu iz de mucegai. Am rămas o clipă în faţa porţilor şi mă
uitam pe zidurile care închideau atâtea drame, incredibile drame. "Doamne, cum va fi
cea de-a doua ... şi n-am pronunţat, condamnare." Acasă mă aşteptau părinţii şi un
câine pe nume Bălan, care lătrase două zile înainte de venirea mea şi care mi-a sărit la
piept la portiţa lângă care zăcea de două zile. Am mai stat acasă patru ani, din care doi
ani cu domiciliu obligatoriu, în sat. La 1 aprilie 1958, lăsam părinţii, soţia şi fetiţa,
luând din nou drumul închisorii pentru încă 21 de ani, pentru că nu declarasem la
anchetele de la securitate şi nici la Piteşti, în reeducare, activitatea mea din comuna
M. Kogălniceanu în perioada 1942-1948.

În ziua de 24 ianuarie 1959 părăseam închisoarea militară. După o scurtă haltă

la Jilava, cu duba feroviară, frecventă în acele timpuri, am ajuns în împărăţia marelui
temnicer aiudean, col. de securitate Gh. Crăciun, care ne pregătise un alt gen de
reeducare, despre care voi vorbi altădată.

232
 DOI FRAŢI SE ÎNTÂLNESC LA SALCIA DUPĂ
PATRUSPREZECE ANI DE LA ARESTAREA
PRIMULUI
Cucoli Nicu şi Totir Constantin,
Bistriţa Năsăud, Romania,
foşti deţinuţi politici

O dată cu instaurarea guvernului dr. Petru Groza sovieticii puteau să

purceadă la comunizarea României, să aplice nestingheriţi directivele
N.K V.D. ului. Reacţia occidentului la fărădelegile guvernanţilor şi
sovieticilor era palidă, fără vlagă. Până la suprimarea partidelor de opoziţie P.N.Ţ.,
P.N.L., P.S.D. Titel Petrescu acestea reprezentau principala stavilă pentru atingerea
scopurilor sovieticilor şi aserviţilor lor. Tânărul Rege devenea treptat în ochii
sovieticilor şi guvernanţilor capul opoziţiei. Acum, odată cu posibilitatea studierii
documentelor vremii, istoricii consemnează: „Aceşti generali în frunte cu Aldea se
grupează în jurul regelui nemulţumit de guvern. Se creează aşa numitul „Stat major
suprem al frontului general român de rezistenţă”.(5-pg. 89).
În aceste condiţii au început arestările opozanţilor politici arestări făcute până
la apariţia Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului de Siguranţa Statului. În
paralel cu aceste arestări consilierii sovietici pătrundeau peste tot, bunii specialişti din
toate domeniile erau înlocuiţi cu oameni devotaţi P.C.R. deci total aserviţi sovieticilor
şi aproape toţi necalificaţi pentru funcţiile pe care le deţineau. Studii recente (5-
pg.150) dovedesc că: „Şi Gheorghiu Dej, cu anturajul lui, şi grupul Ana Pauker-
Vasile Luca aparţineau aceleiaşi clase de aparatcici, iviţi ca instrumente ale
ocupantului sovietic, destinaţi să acţioneze, după instrucţiunile Kremlinului, în
vederea comunizării ţării.
Cei care conştientizau dezastrul spre care se îndrepta România, se organizau,
în condiţii de totală clandestinitate, indiferent de opţiunea politică, cu excepţia
comuniştilor, în diverse formaţiuni încercând să se opună tăvălugului roşu. Această
opoziţie s-a manifestat în forme foarte variate: de la lupta cu arma în mână la ticluirea
şi răspândirea de bancuri cu substrat politic.
Organele de represiune au răspuns cu brutalitate opozanţii, membrii
familiilor lor erau persecutaţi, eliminaţi, distruşi. Ţara întreagă se transformase într-o
dublă închisoare. În închisoarea de după ziduri erau cei consideraţi de sovietici şi
comunişti periculoşi. Cei care erau consideraţi foarte periculoşi şi nu cedau în faţa
zbirilor erau condamnaţi, în procese unde numai formal li se asigura dreptul la
apărare, la moarte şi executaţi. În închisoarea fără ziduri erau ceilalţi care trudeau
flămânzi, în frig iarna, desculţi vara, supravegheaţi crunt de comunişti şi acoliţii lor.
Memoriile unor mari personalităţi române subliniază acest lucru. Amintim numai

233
memoriile unicului cardinal român Î.P.S. Dr Iuliu Hossu (10) şi însemnările
academicianului C. Rădulescu Motru (16).
În cele care urmează vom încerca să arătăm felul în care s-a încercat
distrugerea familiei Cucoli. Doi dintre cei patru băieţi ai acestei familii au cunoscut
temniţele şi lagărele comuniste. Cucoli Gheorghe, deoarece era unul din liderii
opoziţiei anticomuniste, pe care sperăm că cercetătorii îl vor plasa acolo unde îi este
locul, şi Cucoli Nicu pentru că nu şi-a renegat fratele. Prezentam în continuare
mărturiile lui Cucoli Nicu.
Familia Cucoli, cetăţeni români cu domiciliul în Grecia, a venit în România în
anul 1926 şi s-a stabilit în judeţul Caliacra, localitatea Bazargic. Era compusă din:
Cucoli Dumitru, tatăl, negustor, Cucoli (fostă Serseni) Alexandra, mama, casnică, şi
cei patru fii: Gheorghe, Apostol, Nicu şi Stere. În anul 1940, odată cu cedarea
Cadrilaterului, familia s-a mutat în oraşul Constanţa unde a rămas până în anul 2008.

Familia Cucoli în anul 1936. De la stânga la dreapta: Cucoli Nicu,

Cucoli Dumitru, tata, Cucoli Stere, Cucoli Alexandra, mama,
Cucoli Apostol. În spate, în picioare, Cucoli Gheorghe (18 Aprilie
1918 - 9 Noiembrie 1982).
234
 S-a născut în localitatea Veria, Grecia, din tată şi mamă de cetăţenie română.
A urmat cursul primar la Şcoala Română din Veria, apoi câteva clase la Liceul
Român din Grebena, Grecia. A absolvit liceul în Ardeal, la Dumbrăveni. A urmat
facultatea de drept la Universitatea din Bucureşti până în anul 1941 când a fost
încorporat în Batalionul 3, Vânători de Munte din Piteşti.

Cucoli Gheorghe, 1941.

În anul 1942 a plecat pe front. A participat la luptele susţinute de batalionul

său ajungând până în Kuban. În anul 1944 a fost trimis de comandantul batalionului,
pe o nava de război pe Marea Neagra, ca să duca în ţară cu un rucsac cu documente
foarte importante. Desemnarea lui ca şi curier se datora faptului ca era un foarte bun
înotător capabil să salveze documentele în caz de naufragiu. Astfel a supravieţuit.
Reia studiile universitare începând cu anul 1946. Se simţea urmărit pas cu
pas. La data de 20 mai 1948 siguranţa din Constanţa percheziţionează casa familiei
Cucoli cu intenţia de a-l aresta pe Cucoli Gheorghe. Nu este găsit şi atunci este
arestată toată familia cu excepţia mamei. Cei arestaţi sunt reţinuţi fără nici o formă
legală şi fără a li se aduce vreo învinuire până în luna iulie 1948 când Cucoli
Gheorghe este arestat (20 iulie 1948-13-pg.278) în judeţul Timiş, în comuna
Tomnatic. Atunci când l-au arestat era un tânăr viguros, sportiv de performanţă,
(câştigase câteva concursuri de înot), cea ce se observă şi într-o fotografie din anul
1946.
Au urmat anchete extrem de dure şi procesul. A fost condamnat de Tribunalul
Militar Constanţa prin sentinţa nr. 65 din 2 februarie 1949 pentru ”crimă de uneltire
contra ordinei sociale” la 20 de ani muncă silnică (13-pg.278). Bacu D. în cartea
”Piteşti la Buchenwald se murea mai uşor”, (1-pg.88) arată :
”Studentul Cucole Gh. din Constanţa (corect Cucoli Gheorghe, n. n. ) a fost şi
el arestat tot în vara anului 1948. A fost anchetat de un fost muncitor comunist care a
luptat în brigăzile internaţionale din Spania şi care acum avea gradul de colonel în
Ministerul de Interne. Schingiuitor i-a fost locotenentul Botea, un chelner bulgar,
considerat ca unul din cei mai sângeroşi securişti din întreaga poliţie comunistă (azi
arestat). Luni de zile Cucole a fost ţinut în lanţuri, cu 200 de grame de pâine şi o cană
235
cu apă ca mâncare zilnică. Deşi i se puneau în faţă declaraţii date de alţi colegi sau
prieteni care activaseră împreună cu el, nu le recunoştea. În timpul cât era la carceră,
maiorul X. arestat şi el a putut să urmărească zi de zi calvarul acestui student. Şi îmi
vorbea în 1951 la Aiud, ca despre un erou. A fost condamnat în cele din urmă, în baza
declaraţiilor date de ceilalţi inculpaţi.

Cucoli Gheorghe, 1946.

Ajuns la Piteşti a vorbit. Şi a spus nu numai ceea ce făcuse ci şi ceea ce

plănuia să facă, pe cine considera ca duşman al regimului şi pe cine bănuia el că ar
putea avea o activitate subversivă. În urma acestor declaraţii au fost arestaţi în
regiunea Constanţa şi în Bucureşti mai bine de 60 de Macedoneni. Despre demascarea
lui îmi povestea studentul D. din Iaşi care a fost în aceeaşi celulă, că a trebuit să-l ţină
trei zile şi trei nopţi în cearşafuri ude pentru a evita moartea după ce fusese chinuit de
Titus Leonida şi de Ţurcanu o zi întreagă. L-am întâlnit după demascări şi nu l-am
mai recunoscut. Nu numai că nu era cel dinainte dar ceva se clătinase în însăşi mintea
lui”.
După rejudecarea procesului a fost condamnat la 15 ani muncă silnică, 10 ani
degradare civică. A executat pedeapsa cu demnitate în închisorile: Jilava, Piteşti,
Gherla, Aiud, şi în lagărele de muncă din Insula Mare a Brăilei, Salcia şi Strâmba.
Fratele său, Cucoli Nicu, aflat la Salcia îşi aminteşte următoarea întâmplare. Unuia
dintre deţinuţii din Salcia, considerat turnător la Piteşti, i s-a impus legea tăcerii. Fiind
anunţat că deţinutul considerat turnător la Piteşti era judecat de ceilalţi, Cucoli
Gheorghe s-a apropiat şi i-a întrebat: ”Care dintre cei prezenţi a trecut pe la Piteşti”.
Tăcere. Atunci Cucoli Gheorghe le-a zis: ”Cum puteţi condamna fără dovezi pe
cineva care a trecut pe la Piteşti. Acest deţinut poate fi un om onorabil iar cei care îl
acuză să fi fost torţionari. Dacă va fi vreodată judecat Piteştiul să fie judecat doar de
piteşteni. Altcineva nu are dreptul”. Judecata s-a spart iar cel acuzat a fost reacceptat
de comunitate. Anii de detenţie nu i-au clătinat convingerile, dar tratamentul la care a
fost supus, l-a afectat fizic. Atunci când l-au arestat în 1948 era un tânăr sportiv în
deplinătatea puterilor, în anul 1962, la Salcia ajunsese de la 75 de kilograme la 50 de
236
kilograme. A fost eliberat în anul 1963 după ispăşirea pedepsei. S-a stabilit în
Constanţa în casa părintească.
A urmat hărţuiala. Nu a putut lucra decât ca salahor. Era chemat periodic ba
la securitate ba la diverse sedii conspirative ale acesteia fiind supus la un tratament
foarte dur. Comandantul Securităţii din Constanţa era colonelul Burlacu. În una din
zile la sediul Securităţii din Constanţa s-a organizat o şedinţă de compromitere a lui
Cucoli Gheorghe. Prima a luat cuvântul şefa de cadre de la învăţământ deoarece soţia
lui Cucoli Gheorghe era profesoară. Şefa de cadre a întrebat-o pe soţia lui Cucoli:
”Cum ai putut să te căsătoreşti cu un astfel de om” ?! Spre surprinderea tuturor celor
prezenţi riposta a venit din partea unui pensionar tatăl unui colonel de securitate,
următorul vorbitor, care a susţinut că este o cinste pentru cartierul lor că acolo
locuieşte un astfel de om, Cucoli Gheorghe. Adunarea a încetat fără să-şi atingă
scopul. După adunare, colonelul de securitate Burlacu, l-a chemat la el pe Cucoli
Gheorghe spunându-i: „ Nu-ţi pare rău de ceea ce ai făcut ?” Răspunsul lui Cucoli
Gheorghe a fost pe măsura întrebării : ”Vă înşelaţi domnule colonel. Orice tânăr, în
viaţă, are prima dragoste pe care nu o uită niciodată. Eu, din întâmplare nu m-am
îndrăgostit de o femeie ci de o idee.” Colonelul când a auzit aceste cuvinte şi-a
pierdut cumpătul şi a făcut ceea ce ştia mai bine. A urlat: ”Ieşi afară, banditule !!! ”.

Cucoli Gheorghe, 1972.

Îmbolnăvindu-se de ulcer a fost internat la Spitalul din Constanţa în anul

1982. În urma investigaţiilor i s-a spus că suferă de cancer fiind astfel convins să
accepte operaţia. A fost operat deşi avea glicemia 400. (glicemia normală 80-110,
n.n.). Cu toate acestea operaţia a reuşit. Nu s-a confirmat cancerul. A doua zi, după
operaţie, o verişoară, medic, a stat de vorbă cu el în jurul orelor 12. La despărţire a
rugat-o să transmită fraţilor să-l viziteze ziua următoare la ora 10. În data de 9
noiembrie 1982 la ora opt şi trei zeci de minute au primit telefon acasă că pacientul
Cucoli Gheorghe a suferit un preinfarct. S-au dus imediat la spital unde l-au găsit
mort, aruncat într-o cămăruţă.

Cucoli Nicu (12 Decembrie 1926)

S-a născut în localitatea Bazargic, Bulgaria când familia se afla în drum spre
România. Şcoala primară a făcut-o la Cavarna. Primele clase de liceu le-a făcut la
Liceul Mircea cel Bătrân din Constanţa, ultimele clase le-a făcut mult mai târziu la
Bistriţa, Judeţul Bistriţa-Năsăud unde a dat bacalaureatul în anul 1972.
237
 Cucoli Nicu-1979.

Arestat la 4 decembrie 1958 a fost dus la Rahova în Bucureşti. În data de 13

februarie 1959 a fost dus de la securitate la Jilava împreună cu alţi deţinuţi. La
punctul de intrare numit de deţinuţi ”căcăstoare” au fost percheziţionaţi, dezbrăcaţi.
Li s-a lăsat doar cămaşa şi indispensabilii deşi era un ger cumplit. Pentru a-i umilii li
s-a ordonat să ia câte un bulgăre de zăpadă în mână şi să îl duca până la secţia 1 din
fortul nr.1. Cucoli Nicu a rămas ultimul şi a fost repartizat de unul singur în camera 0
unde erau mai multe geamuri sparte. A crezut că a fost adus provizoriu şi s-a aşezat în
faţa uşii. L-a observat caraliul şi l-a întrebat: ”Ce faci mă acolo ? Nu te culci ?”. I-a
răspuns : ”Dacă mă lăsaţi până dimineaţă aici mor de frig.” Atunci caraliul i-a adus o
pătură subţire pe care scria ”Regimentul 18 cavalerie, 1914”. Când Cucoli Nicu i-a
spus că şi cu pătura asta va muri de frig i-a poruncit să se urce într-un pat şi a aruncat
peste el o saltea de pe un alt pat. În fiecare zi la ora patru primea un braţ de lemne şi o
cutie de cărbuni fără a-i da şi chibrituri. La ora şase i se ridicau lemnele şi cărbunii.
Acest chin a durat o săptămână. A fost anchetat folosindu-se metode dure. Judecat de
Tribunalul Militar Bucureşti în data de 11 martie 1959 a fost învinuit: ”pentru crimă
de uneltire contra ordinei sociale p.p. de art. 209 pct. 1 c.p.”. A fost acuzat că: ”… a
purtat cu Papanace discuţii ostile regimului, preconizând schimbarea acestuia. A
propovăduit războiul şi înfrângerea lagărului socialist în acest război. A defăimat
realizările regimului şi a preamărit modul de viaţă american. A ascultat ştiri la
posturile de radio imperialiste pe care le-a comentat cu Papanace în defavoarea
statului. ...”. Toate acestea s-au petrecut în perioada 1955-1957. Pentru aceste fapte a
fost condamnat ”la 15 (cincisprezece) ani muncă silnică şi 10 (zece) ani degradare
civică pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, prin schimbare de calificare
conform art. 292 c.j.m. din crima p.p. de art. 209 pct. 1c.p.Compută detenţia
preventivă de la 05 decembrie 1958. Îl obligă la 600 (şasesute) lei cheltuieli de
judecată. În baza art. 25 pct. 6 al. 1 c.p. i se aplică confiscarea totală a averii
personale” (Sentinţa nr. 243, din 11 martie 1959 a Tribunalului Militar Bucureşti ).
După condamnare a fost încarcerat la Jilava camera 7 unde a aflat un lucru
care l-a cutremurat, camera 0 era camera condamnaţilor la moarte. Pe lângă alte
însemnări de pe pereţi era şi aceasta „Episcopul Leo răpit de la Viena”.
Nenumărate sunt amintirile din această perioadă despre tratamentul inuman la care a
fost supus. Lipsa de spaţiu ne obligă să redăm numai două.

238
 Într-o zi, celor din camera 7 când veneau de la baie li s-a ordonat să se culce
cu faţa la pământ. Era adus lotul Arnăuţoiu, toţi condamnaţi la moarte. Până la camera
5 membrii lotului Arnăuţoiu, aveau de parcurs aproximativ 150 de metri. Caralii s-au
aşezat, cu ciomege în mâini, de o parte şi de alta a culoarului lovind cumplit pe
membrii lotului Arnăuţoiu toţi cu lanţuri la mâini şi picioare. Astfel s-a făcut că
membrilor lotului Arnăuţoiu le-au trebuit două ore ca să străbată cei 150 de metri.
Apoi în fiecare dimineaţă, când se făcea numărul, erau bătuţi în mod bestial, cumplit.
După două săptămâni l-au adus în camera 7 pe părintele Dragomir din Nucşoara
membru al lotului Arnăuţoiu. Avea gleznele zdrobite de belciugurile de la lanţuri.
În timpul plimbărilor în cerc în curtea interioară a închisorii Jilava părintele
Chiriac Gheorghe fost profesor de greacă la Institutul Teologic cu studii la Bucureşti
şi doctoratul la Bonn îl învăţa poezia ”Isus în celulă”. Părintele spunea prima strofă
iar Cucoli Nicu o repeta. Din nefericire i-a observat un caraliu. Când să se întoarcă în
celulă i-au oprit zece caralii care au început să-l lovească cu ciomegele pe părintele
Chiriac Gheorghe. L-au ciomăgit circa 15-20 de minute. A veni rândul lui Cucoli
Nicu. Un caraliu l-a lovit cumplit în regiunea noadei provocându-i o paralizie pe
moment. Speriaţi caralii s-au oprit. L-au luat de subsuori şi l-au ridicat în picioare.
Când au văzut că şi-a revenit au strigat: ”Fugiţi în celulă!”. Culoarul secţiei 1 avea
celulele aşezate în forma literei Z. La colţ îi aşteptau alţi caralii care pe motivul că
alergau, lucru interzis, i-au luat iar la bătaie. Părintele de data aceasta a scăpat ieftin
pe când lui Cucoli Nicu un caraliu, lovindu-l cu pumnul peste gură, i-a spart buza.
Când au ajuns în celulă părintele cu bunătate şi cu umor i-a spus: ”Coane Nicule de
prima bătaie a-i scăpat. A doua oară a-i încasat-o numai tu. Eu am scăpat”.
În anul 1959 toţi cei din camera 7 originari din Bucureşti: Sebastian
Constantinescu, medic, Dumitrescu Cristian, inginer, Burlan profesor, Morărescu,
arhitect, Stoian, inginer chimist, Stoian inginer şi Popescu, general; din Iaşi:
Amarandei Petre; din Judeţul Prahova: Petre Constantin; din Sibiu: Opriş Eugen,
ofiţer; din Argeş: Pîslaru Sebastian, medic; din Constanţ: Cucoli Nicu, au plecat la
Salcia în Insula Mare a Brăilei fără doctorul Pîslaru care era bolnav. Acolo au format
o grupă cu excepţia lui Burlan şi Amarandei care au optat să facă parte din o echipă
de fruntaşi. În grupa lor a venit Cocuţ Mihai student la matematici. În acei ani la
Salcia se instaurase un regim de exterminare. Aproape zilnic erau bătuţi caralii
pretinzând batjocoritor: ”V-am dat aer curat, bun ! ” Cu adevărat le dădeau numai aer
deoarece la o normă de lucru de 3,2 m3 de pământ care trebuia săpat, încărcat şi cărat
pe digul de 8 m înălţime hrana consta în un polonic de ciorbă, apă chioară, în care se
rătăceau fie câteva gogonele, fie câteva felii de cartof, fie câte o lingură de arpacaş şi
200 g. de pâine pe zi. Cei care nu puteau lucra primeau numai 100 g. de pâine pe zi.
Cel care nu făcea decât 2 m3 era pedepsit. Primea 12 lovituri de ciomag la fund. Era
pus jos, pe fund i se aşeza un cearşaf ud, un caraliu îl calca cu bocancul pe ceafă altul
îl lovea cu ciomagul.
În luna martie a anului 1963 au încetat lucrările la dig deţinuţii politici
rămânând ”pe cracă” adică fără obiectul muncii. Şi totuşi în acest iad Cucoli Nicu a
avut parte de o mare şi nesperată bucurie. Din anul 1949 Cucoli Nicu nu a mai a avut
nici o veste de la Cucoli Gheorghe. În una din zilele lunii iunie 1963, când s-a întors
de la lucru, un deţinut l-a anunţat ca a sosit la Salcia fratele lui Gheorghe. Nu-i venea
să creadă. Bănuia că a fost arestat altcineva de acasă. Când s-au întâlnit Gheorghe i-a

239
spus :”Stai jos şi nu spune nimic! Nu credeam că o să te mai întâlnesc ! ” Apoi l-a
întrebat ce mai era pe acasă.
Când deţinuţii de drept comun au plecat, grădina a rămas pe seama deţinuţilor
politici. Inginerul agronom Vlădescu Virgil, deţinut politic, a pretins când i s-a cerut
să răspundă de gradina sa-i fie repartizat deţinutul Cucoli Nicu pentru a-i da în grijă
staţia de pompare. Aceasta a însemnat salvarea pentru Cucoli Nicu care ajunsese
distrofic, avea în jur de 40 de kilograme.
În plus comportamentul caraliilor se modificase în bine unii dintre ei având
chiar o comportare omenoasă deşi astfel îşi periclitau slujba. Astfel la un moment dat
sergentul major Pundichi din Dăieni judeţul Constanţa l-a bruscat şi l-a trimis sub
formă de pedeapsă la bordei. Acolo, pe jos, erau două bucăţi de pâine. Această scenă
care s-a repetat şi zilele următoare. Pentru Cucoli Nicu care ajunsese numai piele şi
os, a însemnat un nesperat ajutor în lupta pentru supravieţuire. Văzând purtarea mai
omenoasă a acestui sergent, Cucoli Nicu l-a întrebat dacă poate să ducă câte o roşie şi
câte un ardei fratelui său care ajunsese distrofic. Astfel se face că atunci când nu era
prins la percheziţie putea duce ascunsă în bonetă câte o roşie iar în mânecile salopetei
câte un ardei tăiat felii. Când îl prindeau era bătut şi trimis la izolare.
În timpul însilozării cartofilor caraliul şef, plutonierul Sultan, i-a pus să facă
curăţenie în magazie. Erau opt băieţi, Naciadis Costa, Cucoli Nicu ambii din
Constanţa, Paşaliu Iulian, Ionescu Ion ambii din Bucureşti, Niniţă, din comuna
Oltina-Ialomiţa, Baicu Constantin din Călăraşi şi fraţii Iepure din Ieşalniţa. Lotul care
venise de la Aiud din care făcea parte şi Cucoli Gheorghe trebuia să plece la Strâmba.
Băieţii s-au hotărât să-i ajute furând de la magazie fiecare câte o bucată de slănină.
Bucăţile de slănină aveau, fiecare, puţin peste un kilogram. Au avut noroc şi nu au
fost percheziţionaţi când s-au întors de la muncă. Unul dintre ei, Naciadis Costa, şi-a
forţat norocul şi a doua zi a mai luat o bucată de slănină tot pentru cei care plecau la
Strâmba. De data aceasta s-a făcut percheziţie şi a fost prins. Toţi cei opt au fost
pedepsiţi cu trei zile de izolare. Plutonierul Sultan a intervenit şi i-a scos de la izolare.
Când au ajuns în curtea administrativă, lângă magazie, a strigat la Naciadis Costa :
”Nu ţie ruşine om bătrân să furi slănină !” Naciadis Costa i-a răspuns: ”Mie să-mi fie
ruşine sau dumitale. Toată lumea a primit câte o carte poştală numai noi nu. De ce să
nu fi primit slănină de acasă decât să fur de la dumneata !” Era anul 1963. Plutonierul
Sultan i-a dat dreptate şi a doua zi cei opt au primit şi ei carte poştală. Cu câţiva ani
înainte o astfel de replică iar fi adus lui Naciadis Costa multe zile de izolare după ce
ar fi fost bătut crunt.
Cucoli Nicu a fost eliberat în anul 1963. Deşi a fost atenţionat să nu dea nimic
celorlalţi deţinuţi din pachetul de haine ridicat de la magazie a împărţit tot ce avea
celor care rămâneau închişi. Îşi aminteşte că profesorului de ştiinţe naturale, de etnie
germană, Prall i-a dat ceea ce era mai de preţ cojocul făcut de el din mânecile unei
haine şi blana pe care o tăiase, trecând prin mari primejdii, din şuba unui caraliu.
Ajuns acasă prin bunăvoinţa unui şofer de autobasculantă a bătut la uşa părintească. I-
a răspuns tatăl care, avea să afle ulterior, după arestarea celor doi băieţi suferise 12
atacuri de paralizie. Acesta când şi-a văzut fiul de emoţie nu a putut să-i deschidă uşa.
Atunci, Cucoli Nicu a spart un geam, tatăl i-a dat cheile, a deschis el uşa şi a intrat în
casă. A stat acasă numai trei luni şi apoi a plecat cât mai departe de Constanţa, la
Bistriţa unde a lucrat până la pensionare şi unde trăieşte şi acum.

240
 Aceste rânduri, numărate, datorită spaţiului acordat, ne îndeamnă să cităm din
Alexandr Soljeniţîn: ”Trebuie să condamnăm în public însăşi ideea de reprimare a unor
oameni de către alţii ! Trecând viciul sub tăcere, cufundându-l înlăuntrul nostru, ca să nu iasă
afară, noi, de fapt, îl semănăm şi el va răsări înmiit în viitor !
Fără a-i pedepsi sau măcar a-i blama pe criminali, nu numai că, pur şi simplu, le
ocrotim bătrâneţile infame, dar prin asta nu facem altceva decât să smulgem de sub noile
generaţii orice fundament al ideii de dreptate. Iată de ce aceste generaţii cresc indiferente, nu
din pricina „slabei activităţi educative”. Tinerii capătă convingerea că ticăloşia nu este
pedepsită niciodată pe pământ, dar aduce totdeauna bunăstare. Şi va fi neplăcut şi va fi cumplit
să trăieşti într-o astfel de ţară.”

BIBLIOGRAFIE
1.Bacu D, Piteşti la Buchenwald se murea mai uşor, Editura Atlantida, Bucureşti, 1991.
2.Bălan Ion, Regimul coloniilor de muncă 1952-1953 în Arhivele totalitarismului, Anul VI,
Nr. 18 p. 151-152.
3. Bălan Iulian Deliu, Frate de cruce sau K-1942, Editura Aletheia, 2002.
4. Beregic Valentin, Din noianul amintirilor triste, Editura Umbria, Baia Mare, 1995.
5. Constantiniu Florin, De la războiul fierbinte la războiul rece, Editura Corint,
Bucureşti, 1998.
6. Cornea Corneliu, Viaţa aşa cum a fost, însemnări, Editura Gutenberg, Arad, 2002.
7. Dobre Rodica, coordonator-, Bande, bandiţi şi eroi ,-Grupurile de rezistenţă şi securitatea
(1948-1968 ), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
8. Frunză Victor, Istoria stalinismului în România, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
9. Georgescu Vlad, Istoria românilor, De la origini până în zilele noastre, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1992.
10. Hossu Iuliu dr., Credinţa noastră este viaţa noastră, Memoriile cardinalului dr. Iuliu Hossu,
Editura Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2003.
11. Ierunca Virgil, Fenomenul Piteşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
12. Ionaşcu Constantin (Constanţa), Rezistenţa anticomunistă în Dobrogea în Analele Sighet
8, Anii 1954-1960, Fluxurile şi refluxurile stalinismului, Fundaţia Academia Civică, 2000,
pg.443-453.
13. Ioniţoiu Cicerone-Victimele terorii comuniste, arestaţi, torturaţi, întemniţaţi, icişi.
Dicţionar C. Editura Maşina de scris. 2002.
14. Oprea Marius, Banalitatea răului-O istorie a Securităţii în documente 1949-1989, Editura
Polirom, 2002.
15. Pantazi Ioan, Am trecut prin iad, Editura Costant Sibiu, 1992.
16. Popa Ilie, coordonator, Experimentul Piteşti. Pert 05, Piteşti, 23-25 septembrie 2oo5,
Fundaţia Culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2006.
17. Rădulescu-Motru C, Revizuiri şi adăugiri 1948, Editura Floarea Darurilor, Bucureşti,
2000.
18. Rotaru Ileana- Mişcarea Română de Rezistenţă-manuscris.
19. Rus Viorel, Rezistenţa anticomunistă în Judeţul Bistriţa-Năsăud, Editura Ioan Cutova,
Bistriţa 2005.
20. Toma Virgil, Mărturii acuzatoare privind regimul de exterminare în lagărul de la Salcia în
Analele Sighet 8 Anii 1954-1960, Fluxurile şi refluxurile stalinismului, Fundaţia Academia
Civică 2000, pg.443-453.
22. Totir Constantin, Catalogul dascălilor şi învăţăceilor ucişi în lupta împotriva
comunismului-6 martie 1945-16 decembrie 1989, Editura George Coşbuc, Bistriţa, 2004.
23. xxxxxxx-Revista Memoria.

241
242
 DIN GULAGUL ROMÂNESC:
ÎNCHISORILE DE ELEVI
Iuliana MOCANU,
Turda, România

P rin Închisorile româneşti au trecut: bărbaţi, femei, studenţi, elevi, fete,

băieţi, copii minori. Acesta a început imediat după încheierea celui de-
al Doilea Război Mondial. Izvoarele acestui gulag au venit din URSS,
prin spionii trimişi de Stalin în România, Alex. Nicolski – a fost prins şi arestat la
Aiud, de unde a fost eliberat de Armata Roşie după 23 august 1944.
Acesta şi-a recrutat imediat colaboratori, ex. toţi şefii de închisori al căror
număr se înmulţea cu fiecare zi, acestea au fost organizate pe sexe, coloratură politică,
şi chiar ţinându-se cont de durata pedepsei. Astfel:
Închisori de elevi: Suceava şi Târşorul Nou, Tg. Ocna, Târgşor.
Închisori de studenţi: Suceava şi Piteşti, elite intelectuale, ştiinţifice şi politice
la Aiud.
Închisori de femei: Miercurea Ciuc şi Mislea.
Închisori de muncitori: Gherla.
Culmea închisorilor a fost CANALUL DUNĂREA MAREA NEAGRĂ, care
pe toată perioada lui a funcţionat cu 35000 – 38000 mii de oameni. Deţinuţi politici
sunt doar o parte din localităţile de detenţie politică. Dacă Ministerul de Justiţie Secţia
Tribunalelor Militare ar furniza datele certe şi sincere, am ajunge la cifre incredibile
de mari, aşa cum mare a fost şi suferinţa pe acest popor român oropsit de toate
popoarele vecine, invadat şi râvnit pentru bogăţiile sale: grânarul Europei cu codrii
seculari, sarea, petrolul şi altele.
Închisorile politice din România au început încă din 1938, odată cu dictatura
lui Carol al II- lea: «Grupurile: TURTUREANU, VIRGIL MAXIM şi mulţi alţii», şi
au ţinut până în 1941 şi 1964, când treptat cei ce mai erau în viaţă au început să fie
eliberaţi până la 31 august 1964, când aceste închisori au rămas goale de deţinuţi
politici.
Legat de problema închisorilor şi a celor ce au pătimit acolo, după 1990 s-a
scris foarte mult şi mai sunt o mulţime de manuscrise care nu pot vedea lumina
tiparului din lipsa de posibilităţi materiale a celor ce le-au scris, ex. Cormos Dumitru
din Târgu Mureş.
Iată cum prezintă Domnul GHEORGHE ANDREICA, originar din
Maramureş, stabilit în Constanţa, problema elevilor în cartea intitulată:
„TARSORUL NOU”, închisoarea minorilor pentru perioada: 1948 – 1950.
ÎNCHISOAREA INOCENŢILOR, pentru perioada: 1949 – 1951 a lui
Constantin Iorgulescu, originar din Tulcea.
IMN PENTRU CRUCEA PURTATĂ, pentru perioada: 1941 – 1964 a lui
Virgil Maxim, originar din judeţul Prahova.
243
 „ISTORIA ÎN LACRIMI”, pentru perioada cât a stat în închisoarea Târgşor,
Domnul Luca Calvarasan, stabilit în Sibiu.
Domnul Andreica face o minunată descriere a locului unde se află închisoarea
Târgşorul Nou, cum s-a condus apa unui pârâiaş prin curtea închisorii, formând un lac
permanent cu apă, în care se scăldau vara elevii atunci când li se permitea, umbrit de
castani şi tei.
Închisoarea găzduia între 400 şi 800 elevi care abia ieşeau din adolescenţă, cu
vârste între 13 – 16 ani, majoritatea între 16 – 18 ani, care se manifestau fiecare după
aptitudinile sale, deoarece la înfiinţarea închisorii nu se instalase încă teroarea de mai
târziu, ca în închisorile de bărbaţi (adulţi).
Iată câteva exemple de elevi la ce vârste au fost arestaţi:

Nr. Elevi Vârsta

1. Ladea Ioan din Cluj, unicul copil al familiei prof. Univ. Ladea 13
2. Turcu Sergiu din Cuzdrioara Dej, fiul preotului satului 14
3. Andreica Iosif, cel mai tânăr din lot 15
4. Ilban Ioan 15
5. Puscaş Ioan din Trăsnea, fiul fierarului satului 16
6. Aurel Obreja 15
7. Marcu Costică, moldovean 16
8. Grindean Ioan Sanpetru de Câmpie Mureş 16
9. Tache Stan, a devenit torţionar 16
10. Ilban Ioan – maramureşean din Dragomireşti 18
11. Petrică Ulici, zis Ursu din grupul maramureşean 19
12. Vlad Iuliu, fiul preotului din Rona de Jos, slab ca o joardă 16
13. Nistor Mânu, maramureşean,zis Baiazid,a început facultatea de 3 ori 19
14. Radu Constantin, maramureşean, bun şahist şi matematician 19
15. Deac Ştefan, băiat frumos 19
16. Dumca Vasile, maramureşean 21
17. Ramboiu Septimiu, mare matematician 21
18 Andreica Gheorghe, maramureşean, fiu de ţăran zarzavagiu 17

Cum nu se schimbase încă conducerea Închisorii D-l Spirea Dumitrache, care

a permis şi primit vagonul de mere la penitenciarul Târgşor din care au primit şi
deţinuţii, iar soţia directorului, pe nume Steluţa Dumitrescu, ţăranca din sat l-a
asigurat de lapte pe elevul PUSCAŞ IOAN, şi astfel l-a salvat de la moarte. Este
miraculoasă intervenţia acestui tată pentru salvarea fiului său. De la arestare tot
timpul l-a urmărit la închisoarea din Cluj, iar când a fost transferat cu duba ataşată la
o garnitură de tren, a plecat şi Dumneasa cu acelaşi tren şi astfel a ajuns la
Penitenciarul Târgşorul Nou. A apelat la bunăvoinţa directorului care a aprobat
asigurarea laptelui pentru fiul său, iar în decurs de scurt timp s-a pus pe picioare.
Toate acestea se petreceau în anul 1948. Tot un om de omenie a fost şi gardianul
MOŞ DUMITRACHE, îngropat în curtea bisericii de lângă închisoare.

244
 Majoritatea elevilor acestei închisori, 85%, proveneau din fostele “Frăţii de
cruce”, organizaţie legionară de tineret, restul proveneau din organizaţii naţionaliste,
frontierişti, precum şi nevinovaţi, deveniţi victime ale înscenărilor securităţii.
Treptat organizarea închisorilor politice de orice fel se făcea după metodele
securităţii şi în special a celei sovietice, motiv pentru care zi de zi creştea rezistenţa
populaţiei faţă de comunism, statul şi organele de represiune s-au văzut nevoite să se
instaleze o nouă conducere formată din hoţi, foşti puşcăriaşi pentru fapte murdare,
bătăuşi, criminali etc., la conducerea ţării şi în special la conducerea penitenciarelor
de foşti deţinuţi politici.
Elevii şi studenţii nu prezentau pericolul pe care-l prezentau adulţii şi de
aceea comuniştii credeau că pe aceştia îi puteau manipula prin „reeducare”.
Pe la sfârşitul anului 1950 au început schimbarea cadrelor de conducere, s-a
făcut trierea elevilor, cei cu pedepse peste 10 ani, sau cei ce mai aveau puţin până la
eliberare, au fost duşi la Tg. Ocna, unde au fost daţi pe mâna oamenilor lui Ţurcanu,
iar cei cu pedepse sub 10 ani au fost duşi la Canal, cei cu pedepse expirate au fost
duşi la Ploieşti, de unde s-au eliberat, până aproximativ la 30 – 12 – 1950.
Transportul de la Ploieşti la Târgşor şi invers se făcea de multe ori pe jos o
distanţă de 15 – 20 km.
Ploieştiul ajunsese un depozit de copii, care încolonaţi, abia se târau printre
culturile agricole. Drumul dura o zi luminată. Aceasta, practic, a durat din vara anului
1948, până în anul 1949, vara. Unii erau transportaţi şi cu duba.
Drumul era greu pentru aceşti copii înfometaţi, care îşi potoleau foamea cu
resturile de pe câmp, roşii, varză, ardei, cartofi, cucuruzi rămaşi neculeşi. Unul din
aceste drumuri s-a nimerit să fie cu funcţionari şi muncitori care plecau din faţa
închisorii, cu steaguri şi tablouri, iar în spate erau elevii, la pregătirea de 7 noiembrie
prin care se aniversa revoluţia bolşevică din 1917.
În capul coloanei de arestaţi erau elevi condamnaţi în anii: 1941 – 1942 de
regimul lui Antonescu. Sinistră şi jalnică situaţie a celor arestaţi în anul 1948, care au
fost aduşi de la Aiud 20 obligându-i să cânte cântece de brigadier. Cei ce au refuzat să
cânte, au fost trimişi la izolare. Treptat cu toţii au refuzat să cânte cântece comuniste,
preferând izolarea, apoi duşi din nou la Aiud, de unde au fost repartizaţi la toate
închisorile din ţară, şi lagăre, pentru a putea despărţi legătura dintre ei.
La revenirea la Târgşor, Paul Ciobanu şi-a însuşit ţinuta de reeducat, calitate
ce şi-a menţinut-o şi la Canal, devenind un ticălos de anvergură în funcţia de
brigadier. În caz de furturi se adunau elevi, îl judecau şi îl pedepseau cu lovituri de
curea la spate, peste indispensabili.
Ultimul grup de elevi sosit la Târgşor au fost de la Liceul din Târgu Mureş în
număr de 9. Securitatea se străduia să prindă cât mai mulţi într-un grup, pentru a fi
recompensaţi securiştii anchetatori. Escrocul Ciobanu Paul se şi vedea şef de
securitate, aşa cum se vedea şi Ţurcanu. Au mai sosit 3 copii cu adevărat mici, de 14
ani, fiul directorului Liceului de băieţi Andrei Mureşanu din Dej şi Laurenţiu, de
aceeaşi vârstă, fiul preotului din comuna Cuzdrioara, Dej, elevi în cls. a VIII – a,
pentru că în timpul unui meci de fotbal au furat de la un poliţist pistolul, dar nu le-a
reuşit că au fost prinşi şi condamnaţi la 10 ani. au fost duşi la Gherla unde au fost
supuşi unui regim intens de diavolizare, Sergiu devenind un shingiuitor de profesie.
Tot la Târgşor au mai venit studenţi bolnavi, în majoritate, de T.B.C.:

245
 1. Vlad Mihail, maramureşean, student în anul al III-lea la Drept Nicolae
Bălănescu
2. Radu Tudor din Petreşti Alba, student la şcoala de subingineri B.M.
3. Mazilu Stanciu, tot student.
Toţi veneau de la Piteşti, unde prin declaraţia că sunt elevi, au avut noroc că
au scăpat de iadul din Piteşti.
Directorul închisorii Târgşor, Spirea Duraltrescu, o pâine de om, aşa cum era
şi soţia sa Steluţa, salvatoarea de la moarte a lui Puscaş Ioan, prin laptele care îl
aducea zilnic îmbrăcată în ţărancă.
Al doilea director era Vasilescu, un om de omenie.
Moş Dumitrache, gardian, deasemeni un om bun.
Buranda, politrucul închisorii, obsedat de eventuala intenţie de evadare, un
borfaş, fost condamnat de drept comun cu pedeapsa executată la Craiova.
Educatorul politic, Ion Antonescu, al Închisorii, ne-a fost prezentat nouă de
director. Om simplu, neglijent în îmbrăcăminte, noi, elevii, i-am dat numele de Moş
Cozonac.
De Sfânta sărbătoare de Paşti, noaptea, Moş Dumitrache a adus o pungă cu
pâine, Paşti, vin şi cozonac şi a dat elevilor de încredere. Acest secret a fost destăinuit
de nora sa, cu ocazia întâlnirii din vara anului 1991, la Târgşor, de aceea nu este
cunoscut de toţi deţinuţii de la Târgşor, care se ridică la cifra de 400 – 500 elevi.
Din Maramureş au ajuns la Târgşor 3 grupe cu oameni cu o prietenie bine
închegată, ex. Mitică Grad, Teodor Sauca Zimbo, Popşa Ioan, toţi 3 oameni mai
maturi.
Nobili copii de familii înstărite.
De la Suceava au sosit tot 3 grupe în frunte cu Staicu
Organizaţia Suceveană de tip american (O S T A)
Organizaţia România Independentă
Grupul copiilor evrei Labis, Gigel şi Costel, opuşii bunătăţii lui Lagis,
(sionişti)
Lotul macedonenilor, zişi şi ţânţarii
Lotul orădenilor
Lotul sibienilor în frunte cu Marza Mircea de o bunătate rară, a murit la Canal
electrocutat, fără să lase gardienii să fie ajutat sau măcar scos din apă, unde a avut loc
accidentul (urma să se elibereze în câteva zile).
Lotul braşovenilor
Lotul beiuşenilor, în frunte cu Roman Danilă
Lotul bănăţenilor, grupul Brad
Lotul Baia-Mare
Lotul Gheorgheni, orfan de mamă, cu o educaţie aleasă, Nelu Man
Lotul Polizu din Bucureşti, şef de grup Aurel Obreja, mare sculptor, şi o fată
Grupul de la Urziceni, febleţea lui Moş Dumitrache – Ţiganii de la Urziceni
Lotul de la Cluj în frunte cu Rambolu Septimiu, mare matematician, cu mare
influenţă între elevi, motiv pentru care a făcut multă izolare.
Între elevii de la Târgşor au fost şi doi foarte curajoşi, dar i-a costat, Ioan
Lupea şi Petrică Mazărean, care au evadat în 7 noiembrie 1950, dar au fost
descoperiţi. S-a aplicat asupra lor, tortură fără margini (după prindere).

246
 După acest curaj, noul director, Neguleseu, a impus „reeducarea” după
metodele bine cunoscute ale lui Nicolski aplicate la Piteşti şi Gherla.
Au aderat la reeducare:
Stoian Ion, un mare prostovan, Livinsehi, marele torţionar periculos, şi alţii
veniţi de la Piteşti:
- Ruja, zis Cucu, un glonţ de om cum este mai periculos prostul
- (Stoian şi Livinsehi, doi ticăloşi feroce, adevăraţi diavoli)
- Bârsan Florian, fiul preotului din Podul Iloaei
- Iosipescu Romeo, din Iaşi, un închis, nu ştia nici să râdă
- Livinsehi Anton făcea eforturi „în reeducare” ca să ajungă cât mai sus (i
se promisese eliberarea)
- Ibănescu din Dorohoi, un mare nemernic
Ţintilă Gheorghe din Roman, făcea lozincile în închisoare, Cobzaru Iosif din
Bacău, un mare ticălos, se lua la întrecere cu Stoian, Babencu Nicolaie a fost
încredinţat de politrucul Burada să controleze pachetele venite de acasă.

Izolarea de la Târgşor
Cei pedepsiţi cu izolare erau tot timpul închişi în celule speciale, aceste
categorii erau:
Legionarii, şefii sau membrii frăţiilor de cruce: Maxim Virgil, Alupoaie
Constantin, Aurel Obreja, marele sculptor Nour Mihai, Tache Rodas, arestat de 6 ori
în intervalul 1938 – 1964, deşi era cetăţean grec, a cerut repatrierea dar nu i-a fost
dată, astfel că la eliberarea din 1964 s-a stabilit în Ploieşti, Iorgulescu Constantin,
şeful macedonenilor din Tulcea, după eliberare s-a stabilit la Mediaş, Vanghelie
Vanghelie din grupul Iorguleseu, luptător de elită. Stamu Dumitru (cel mai tânăr din
întreg lotul turcilor), Marcel Cazacu, bucovinean cutezător şi dintr-o bucată, Negoiţă
Constantin, frate de cruce de elită, Titi Stoica, om fără pereche, mare cavaler,
Munteanu Alexandru din Blaj.
O izolare specială a fost la Târgşor „a unui copil de 16 ani” ai cărui părinţi,
ambii arestaţi, fiind legionari. Cei ce l-au cunoscut, l-au ocrotit, inclusiv Moş
Dumitrache, care, găsind un pui de cioară căzut din cuib, l-a luat şi i l-a dat acestui
copil, pe care l-a botezat VIORICA. Când îl duceau la plimbare îşi lua şi puiul de
cioară care ajunsese dresat şi stătea tot pe umărul copilului, îşi prindea insecte din
zbor, lua ţigara gardienilor din gură şi o ducea la stăpânul lui (copilul tată adoptiv).
Nenorocul a căzut pe amândoi, au venit gardieni noi şcoliţi în şcolile
comuniste, oameni fără suflet, ataşaţi regimului comunist, prin cursurile urmate la
Jilava iar unul, cel mai neobrăzat, a omorât puiul de cioară, l-a aruncat peste gard în
curtea bisericii, apoi a râs prosteşte.
A început foametea şi la Târgşor, frig şi izolare. Din cei închişi au fost şi
oameni demni: D-nul Virgil Maxim care a făcut 22 de ani de închisoare, sub toate trei
dictaturile, carlistă, antonesciană şi comunistă.
Când aveau drept la pachet, elevii cereau: slănină, cârnat, brânză, zahăr, pâine
uscată, lapte praf. Cu toată privarea de bucurii şi mâncare, elevii doreau să muncească
unii, pentru a le trece timpul mai uşor şi a sta în mai mult aer decât în celulă. Printre
elevi era şi unul nebun, ŞERBAN, care făcea dese crize al căror tratament era statul
afară dezbrăcat, gol pe zăpadă şi frecţionat cu gheaţă, criza dura cel puţin o oră.
247
 Printre elevi erau şi talente mari, cum a fost Aurel Obreja în sculptură. Când
se făcea o nedreptate elevilor aceştia, făceau grevă, dar de cele mai multe ori fără
rezultate.
Crăciunul, 24/25 decembrie 1949, a fost sărbătorit în închisoare pe baza
pachetelor primite de acasă, iar la venirea directorului în inspecţie, Spirea
Dumitrescu, elevii l-au colindat, iar ca răspuns de mulţumire, directorul a urat
partidului, guvernului, Marelui Stalin şi nemuritorului partid, ceea ce a nemulţumit pe
elevi. Directorul nu avea altă ieşire din situaţie.
În acest timp, la Piteşti, Crăciunul 1949 a fost prăbuşirea studenţii lor până la
poarta iadului.
Elevii nu au uitat: Anul Nou, Sfântul Ştefan, Sfântul Gheorghe, venirea
primăverii cu Sfintele Paşti. Prima eliberare a unor elevi, 20 – 30, a avut loc în vara
anului 1950, mulţi din izolare, între care Mitică Grad din lotul Cluj, care au fost
persecutaţi sever după controlul de plecare, dacă duc bilete familiilor celor rămaşi în
închisoare.
Cei ce făceau reeducarea aplicau cele mai draconice schingiuiri, torturi,
asupra celor ce refuzau reeducarea, atât la Târgşor, cât şi în toate celelalte închisori
din ţară. Culminau în reeducare, Ioan Lupaş şi Petrică Măzăreanu, pentru a-şi masca
tentativa de evadare luptau ca posturile de la războaie să fie ocupate numai de
reeducaţi şi turnători, care de fapt nu se pricepeau la nimic. S-a defectat pompa şi
secţia nu a avut apă, iar cei 500 de elevi nu au putut munci.
Cum în Târgşor erau foşti militari, peste 1.000, aceştia au fost transferaţi la
Făgăraş, astfel că au rămas numai elevi. La conducere a fost schimbat Spirea
Dumitrescu cu Neguleseu, obsedat de tentativa de evadare din partea elevilor, motiv
pentru care i-a trecut la celule, iar în timpul nopţii să facă înviorare prin fugă de către
Neguleseu, iar cei din urmă au fost bătuţi cu bâte, metoda de la Piteşti ca pe animale.
S-a terminat cu pensionul, cum era numit Târgşorul de cei noi veniţi de la alte
închisori.
A urmat o noapte neagră, cu ploaie cu gheaţă şi un fluierat sălbatec de
sculare. S-a declanşat alarma, au fost scoşi din celule, mutaţi în cealaltă curte, sub o
ploaie de ciomege pe ambele părţi ale corpului, apoi ni s-a ordonat culcaţi – sculaţi în
noroiul rece. Atunci am aflat că a evadat Ioan Lupaş, iar camaradul lui, Petrică
Măzărean nu a reuşit, dar a plătit scump ideea prin torturile aplicate. Nu ştim ce s-a
întâmplat cu el deoarece a fost ridicat din Târgşor.
În închisoare se afla Gheorghe Fedorofiei ridicat de pe patul de spital unde a
fost operat pe coloană şi era nevindecat.
Reeducarea de la Târgşor a fost pregătită din timp şi temeinic de către
Bucureşti la dispoziţia Moscovei prin Nicolski.
Din senin elevii, la propunerea sau reclamaţia turnătorilor „reeducaţi”, erau
acuzaţi de fapte pe care nu le-au săvârşit, ex. Iorgulescu că a vrut să dea foc
închisorii, Florian că a vrut să-l omoare pe primul gardian. Învinuiţii nu au
recunoscut, directorul Spirea Dumitrescu a dispus trimiterea la izolare. În apărarea lui
Iorgulescu s-a oferit Gândea Petru, gest ce l-a surprins pe director, gest care a fost
urmat şi de alţi elevi cerând să fie şi ei trimişi la izolare, astfel s-au adunat 15 – 16
elevi. Izolarea a durat peste o lună într-o atmosferă greu de suportat datorită canalului
care trecea pe sub izolare, tineta cu necesităţi care se golea la 24 ore.

248
 A început „reeducarea”, prin trecerea elevilor prin faţa unei comisii. Cei ce
refuzau „reeducarea” erau trimişi la izolare, în camera de unde au trimis pe
Turtureanu din nou la Aiud disciplinar.
După 2 săptămâni de izolare, elevii au fost trecuţi din nou prin faţa comisiei
de „reeducare”, de data aceasta în curte, iar după trecerea unei inspecţii, atmosfera a
devenit mai relaxantă. Lui Aurel Obreja i s-au creat condiţii de sculptat, iar ca
admirator a fost şi directorul Spirea Dumitrescu, căruia deasemeni i-a făcut bustul.
Aveam totuşi un reeducator pe nume Antonescu, fost ilegalist, care zilnic punea câte
un elev să ne citească articolul de fond din ziar, iar el sublinia acelaşi lucru, victoria
socialismului asupra capitalismului.
Grupul Turtureanu, Maxim şi alţii, formau un zid, aşa că reeducarea nu a avut
succes. Elevii s-au opus şi au preferat să înveţe poeziile lui Radu Gyr. După
schimbarea conducerii închisorii cu şcoliţi comunişti, „reeducarea” se făcea tot prin
citirea Ziarului Scânteia, broşuri cu Istoria PCR, PCUS, lupta de clasă.
Deoarece reeducarea nu progresa, au mai dus la izolare peste 80 de elevi, apoi
au început să acuze pe cei arestaţi în 1941 că ei sunt vinovaţi, astfel că vârfurile, 20 au
fost expediaţi din nou la Aiud. „Reeducarea în toate închisorile a fost impusă, nu
acceptată”, aşa ca la Târgşorul Nou.
De Crăciunul 1949 elevii s-au pregătit de Crăciun. Ilie Popa a făcut o
prăjitură din pâine încălzită pe sobă apoi presărată cu zahăr. Pentru aceşti copii a fost
un deliciu. Ionica Fulea a cântat colinzi din jurul Sibiului, apoi s-au adunat cu toţii la
colinda „O ce veste minunată”. Corul de colindători a trecut şi pe la „reeducaţi” şi i-
au colindat.
Dintre gardieni, Nea Furnică era om de treabă. Printre elevi era arestat şi Max
Banus, mare mincinos, singur s-a declarat. Când se făcea vreo modificare în viaţa
închişilor, cei ce nu au aderat la „reeducare”, erau trimişi la izolare. Ex. Danilă
Roman din Bihor, Munteanu de la Cluj, nepotul preotului martir din Huedin, omorât
din dispoziţia unui colonel ungur, precum şi masacrele de la Ip şi Trăsnea. Toate
pedepsele făceau parte din „reeducare”, care a durat până la 6 decembrie 1950, când a
plecat primul lot de elevi la Aiud, apoi la Canal.
Cei care aveau pedepsele terminate de 1 – 20 ani au fost trimişi la Gherla, am
rămas 29, între care şi Petrică Măzăreanu care a dorit să evadeze, dar nu i-a reuşit,
peste câteva zile a fost ridicat de securitate şi nimeni nu l-a mai întâlnit. Au rămas
ultimii trei înfometaţi, hrăniţi cu praz necomestibil, încât au devenit nişte umbre, abia
se mai ţineau pe picioare, carnea dispăruse de pe ei, rămânând nişte cadavre vii. Pe
aceştia i-au pus să facă curăţenie în sălile de uscat suluri de aţă. În altă zi au lucrat toţi
trei la curăţirea în faţa birourilor. La terminarea lucrului din ordinul lui Niţă au fost
trimişi la carceră în pielea goală. Au protestat la această pedeapsă că nu sunt vinovaţi
de nimic, dar fără nici un rezultat. Afară era ger, camerele adevărate congelatoare,
temperatura sub 0 grade.
Cu lacrimi în ochi, au insistat la gardianul care îi însoţea la carceră, să îi lase
cu bocancii. Izmenele erau putrede ca şi maieul. De frig săreau în sus, să nu le îngheţe
picioarele. După 8 ore au fost duşi la dormitorul mare, unde puţini camarazi le-au
făcut frecţie, apoi puşi la un cros.
După 2 zile au fost îmbarcaţi în dubă, iar bucureşteanul Cojocaru a închis uşa
exclamând: ADIO TÂRGŞOR ŞI ARDE-TE-AR FOCUL.

249
 Un grup de deţinuţi au căutat să analizeze groaznica viaţă din puşcării ca:
Valeriu Gafencu, Costache Oprisan, Gheorghe Manu, Mircea Vulcănescu, prinţul
Ghica şi mulţi, mulţi alţii.
Dacă teroarea roşie ca tăvălug nu au fi venit peste România, câtă floare
culturală ar fi servit ţara, nu ar fi zăcut în închisorile comuniste, unde au pierit oameni
de valoare din toate domeniile. Să-l cităm numai pe Doctorul Ion Puşcaş, om de mare
ştiinţă, mult binefăcător, membru a atâtor universităţi medicale de pe glob, Dumnezeu
a ţinut cu el şi l-a ocrotit, dar ţara n-a beneficiat de valoarea lui.
Cei de la Ploieşti nu au fost eliberaţi, ci li s-au dat pedepse administrative
care erau de 12, 24, 36, 48, 60 luni, au fost repartizaţi la închisorile Aiud, Ocnele
Mari, Bărăgan, Canal, Bicaz. Securitatea Ploieşti a eliberat numai 28 în 2 serii
12.02.1951 şi 03.1951. Restul au fost eliberaţi abia cu Decretul 076/9.04.1964,
deoarece la mulţi li s-au reactivat unele din procesele vechi, ex. Câmpeanu Tudor, din
Ploieşti, a mai executat pedeapsa după 1951, până în 1964.
Tragedia vieţii de închisoare a rămas în sufletul fiecărui fost deţinut politic:
frig, foame, insulte, despărţirea de familie şi multe alte schingiuiri, despărţiri de
prieteni, rude, familie, iar de valoarea multora din ei n-a beneficiat ţara.
După 1989 supravieţuitorii închisorilor se întâlnesc la parastase în memoria
celor care nu mai sunt, întâlniri cu cei ce mai sunt şi sănătatea le permite să facă
drumuri în acest scop, deapănă amintiri, critică lucrurile rău făcute sperând că odată şi
odată se vor îndrepta măcar în parte, că se vor găsi politicieni care să iubească ţara,
poporul şi să-i făurească un trai mai bun, ca ROMÂNIA SĂ DEVINĂ O ŢARĂ
FRUMOASĂ CA SOARELE DE PE CER, aşa cum doreşte întregul popor român.

250
 DESPRE ÎNVINŞI
Alin MUREŞAN,
Bucureşti, România

T raian Popescu, una din victimele „experimentului Piteşti” (torturat însă

la Gherla, în vara-toamna lui 1951), dar şi unul dintre mărturisitorii
neobosiţi ai închisorilor politice din România comunistă, a observat că
reacţia la torturi a separat pe cei cu o prestanţă morală deosebită de cei care au
decăzut complet, dar şi că, între aceste două extreme, s-au manifestat toate nuanţele
comportamentale posibile (în termenii săi, e vorba de „mucenici”, respectiv
„satanizaţi” ori „monştri”1). Lucrarea noastră se opreşte intenţionat doar asupra celor
care au căzut în Piteşti (unii dintre ei fără să-şi revină vreodată), fără ca acest lucru să
însemne că negăm în vreun fel existenţa ori meritele rezistenţilor.
Ne-am oprit asupra celor cărora Securitatea le-a întocmit dosare de reţea –
adică cei care erau încadraţi ca şi informatori, de bunăvoie sau nu –. Până la data
conceperii acestui studiu am identificat şapte dosare de reţea pe numele următorilor:
Titus Leonida2, Constantin Bogos3, Alexandru Popa „Ţanu”4, Ion Bogdănescu5,

1
Traian Popescu, Experimentul Piteşti. Mucenicie şi satanizare. Terorismul din închisorile Piteşti,
Gherla, Canal, Tg. Ocna. Atacul brutalităţii asupra conştiinţei, cuvânt înainte de Răzvan Codrescu,
ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Scara, Bucureşti, 2007, p. 16.
2
Titus Leonida, născut la 26 septembrie 1928 în comuna Dofteana, Bacău. A fost arestat în 17 aprilie
1949 ca student la Politehnica Iaşi pentru că înfiinţase o organizaţie anticomunistă şi condamnat la 8 ani
de închisoare. A executat pedeapsa în închisorile Gherla, Piteşti, Culmea, Jilava, Dej. Susţine că în urma
anchetelor de la Iaşi şi Galata a înnebunit. Începând cu vara lui 1950 a fost folosit în Piteşti ca agresor al
loturilor de studenţi. A fost eliberat în mai 1956. Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate,
prefaţă de Ruxandra Cesereanu, Editura Polirom, Iaşi, 2007, pp. 145-146; fişa matricolă penală din
AANP.
3
Constantin Bogos, născut la 24 mai 1928 în Dudeşti, Basarabia. A fost arestat pe 8 iunie 1948 ca
student în anul II la Facultatea de Electromecanică din Iaşi şi condamnat la 5 ani muncă silnică, pedeapsă
redusă ulterior la 4 ani închisoare corecţională. A executat pedeapsa în închisorile Suceava, Piteşti,
Gherla. Nu este foarte clar dacă a fost sau nu bătut înainte de a trece de partea agresorilor, deşi există
indicii cum că s-ar fi alăturat mişcării de „reeducare” încă de la Suceava. La Gherla s-a numărat printre
principalii coordonatori ai acţiunii, fiind numit normator-şef al atelierului. A fost eliberat pe 4 iunie
1952. Alin Mureşan, op. cit., p. 111; fişa matricolă penală din AANP.
4
Alexandru Popa „Ţanu”, născut la 13 noiembrie 1924 în Praşila, Basarabia. A fost arestat la 12 iunie
1948, ca student la Facultatea de Agronomie din Iaşi, şi condamnat la 6 ani de închisoare. A executat
pedeapsa în închisorile Suceava, Piteşti, Jilava, Gherla şi Aiud. S-a alăturat „reeducării” la Suceava şi a
condus acţiunea violentă la Gherla între septembrie 1950 şi noiembrie 1951. A fost condamnat la moarte
în procesul „Ţurcanu şi ceilalţi” din 1954, pedeapsă comutată ulterior în muncă silnică pe viaţă. A fost
implicat ca martor al acuzării în al doilea proces al „reeducărilor” din 1957. A trecut şi prin reeducarea
de la Aiud (1962-1964). A murit după 1990 fără să vorbească despre destinul său. Alin Mureşan, op. cit.,
pp. 174-178; ACNSAS, Fond Reţea, dosar nr. 227538, vol. 1-2; fişa matricolă penală din AANP.
5
Ion T. Bogdănescu, născut la 14 februarie 1922 la Ulmi, Brăila. A fost arestat pe 30 noiembrie 1948 şi
condamnat la 5 ani închisoare corecţională, pedeapsă redusă ulterior la 4 ani. A executat pedeapsa la
închisorile Cluj, Piteşti, Peninsula, Jilava, Aiud. Deşi nu există date despre o eventuale torturare a sa, la
251
Gheorghe Calciu6, Coriolan Gherman7, Vichentie Murărescu8, plus cazul special al lui
Gheorghe Caziuc9, fără a exclude posibilitatea că există şi altele, studiul nostru
neavând pretenţia de a fi exhaustiv din acest punct de vedere. Fiecare din persoanele
mai sus-menţionate au însă o poveste proprie a „recrutării” şi credem că acestea pot
oferi o mai bună înţelegere a condiţiei generale a foştilor deţinuţi politici trecuţi prin
Piteşti.
O precizare se impune din capul locului: nu toţi deţinuţii care au dosare de
reţea sunt condamnabili (sau condamnabili până la capăt). Prima distincţie importantă
este momentul în care au fost recrutaţi. Din punctul acesta de vedere, ei se împart în
cei care au semnat angajamentele de colaborare în timpul torturilor şi cei care au
început colaborarea (ori au continuat-o) după eliberarea din închisoare. Mai
concret, colaboratori forţaţi au devenit Gheorghe Calciu (la Gherla, în 1951) şi
Vichentie Murărescu (tot la Gherla, nedatat, undeva între 1950-1951), pe când ceilalţi
au făcut-o mai mult sau mai puţin de bunăvoie: Ion Bogdănescu (în 1953, deşi se
laudă că primele informaţii le-a dat în octombrie 1949), Constantin Bogos (la Gherla,

Peninsula a fost şeful brigăzilor de studenţi 13-14, fiind principalul coordonator al torturilor şi culegerii
de informaţii de la deţinuţi. A fost eliberat de o comisie specială MAI pe 10 februarie 1953. A murit pe 3
martie 2000 fără să vorbească despre rolul său. Alin Mureşan, op. cit., pp. 110-111; ACNSAS, Fond
Reţea, dosar nr. 189164, vol. 1-3; fişa matricolă penală din AANP.
6
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, născut pe 23 noiembrie 1925 în Mahmudia, Tulcea. A fost arestat la
22 mai 1948 ca student în anul II la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi condamnat la 8 ani temniţă
grea. A executat pedeapsa în închisorile Piteşti, Gherla, Jilava şi Aiud. După ce a fost crunt torturat, a
acceptat să colaboreze cu echipele de agresori din Gherla, rolul său fiind acela de a strânge informaţiile
de la victime. În 1957 a fost implicat în al doilea proces al deţinuţilor din „reeducare”, moment în care şi-
a revenit şi a acuzat autorităţile comuniste de înscenarea întregii acţiuni. A primit o nouă condamnare de
15 ani, care s-a contopit cu prima. A fost eliberat la 18 mai 1963, cu domiciliu obligatoriu la Viişoara,
Teleorman. După eliberare a absolvit Facultăţile de Filologie şi Teologie Ortodoxă. A predat la
Seminarul Ortodox din Bucureşti, iar în 1978 s-a împotrivit public regimului şi demolării bisericilor din
Bucureşti. Rearestat la 10 martie 1979 şi condamnat la 10 ani, sub pretextul participării la înfiinţarea
Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). A fost închis la Bucureşti şi Aiud, şi s-a
încercat fără succes exterminarea lui. A fost eliberat la 21 august 1984 în urma presiunilor externe, iar la
scurtă vreme după aceasta a plecat în SUA, unde a decedat pe 21 noiembrie 2006. Alin Mureşan, op. cit.,
pp. 117-118; ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 155109, vol. 1-24.
7
Coriolan „Cori” Ioan Gherman, născut pe 25 ianuarie 1925 în Carei, Satu Mare. A fost arestat pe 9
octombrie 1948 pentru favorizare de trecere de frontieră şi condamnat la 10 ani temniţă grea. A executat
pedeapsa în închisorile Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Peninsula, Aiud, Cluj, fiind eliberat înainte de termen,
pe 18 octombrie 1955. Nu este clar nici în cazul său dacă a fost torturat sau nu, însă a fost folosit ca
agresor în Piteşti încă din decembrie 1949, precum şi ulterior la Peninsula. Alin Mureşan, op. cit., pp.
132-133; ACNSAS, Fond Reţea, dosar nr. 271860.
8
Vichentie Murărescu, născut pe 11 august 1928 în Timişoara. A fost arestat pe 26 aprilie 1949 ca
făcând parte din organizaţia anticomunistă a lui Titus Leonida şi condamnat la 7 ani de închisoare. A
executat pedeapsa în închisorile Timişoara, Jilava, Piteşti, Gherla. Torturat la Piteşti în primăvara lui
1950, a fost folosit ca agresor în Gherla, dar nu a fost implicat în procesul „Ţurcanu şi ceilalţi”, deşi
fusese cercetat. Alin Mureşan, op. cit., p. 157; ACNSAS, Fond Reţea, dosar nr. 12510, fişa matricolă
penală din AANP.
9
Gheorghe Caziuc, născut pe 19 octombrie 1923 în Botoşani. A fost arestat pe 22 iulie 1948 şi
condamnat la 6 ani închisoare corecţională. A executat pedeapsa în închisorile Suceava, Piteşti, Poarta
Albă, Peninsula, Gherla. A fost pe rând victimă, agresor şi din nou victimă în închisoarea de la Piteşti,
fiind eliberat pe 20 iulie 1954. Rearestat pe 3 martie 1956, a fost implicat în cel de-al doilea proces al
„reeducărilor” şi condamnat la moarte, pedeapsă redusă ulterior la muncă silnică pe viaţă. A fost închis la
Jilava şi Aiud, unde a şi murit pe 24 februarie 1961. Alin Mureşan, op. cit., p. 119; fişa matricolă penală
din AANP; ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 211159.
252
nedatat), Titus Leonida (la Piteşti, august 1951), Coriolan Gherman (la Aiud, în
februarie 1953), singurul care începe colaborarea din libertate fiind Alexandru Popa
(în 1967).
Un al doilea (şi cel mai important) criteriu după care se pot împărţi cazurile
lor îl reprezintă activitatea propriu-zisă ca informatori. Gheorghe Calciu nu a făcut
altceva decât să îşi prezinte autobiografia şi cunoscuţii; în rest, nici o notă
informativă. De altfel, Pr. Calciu mi-a mărturisit într-un interviu că a acceptat
colaborarea la Gherla fiindcă aceasta îl scutea pe el de a da note informative, ceea ce,
iată, se confirmă10. Mai mult, în 1953 a fost scos din reţea, fiindcă era cunoscut ca
„rezident” pentru ceilalţi informatori. Cazul său este aparte şi pentru că şi-a revenit la
cel de-al doilea proces, iar după eliberarea din închisoare şi domiciliu obligatoriu a
avut nu mai puţin de 24 de volume de urmărire. I-am prezentat cazul doar fiindcă
avea dosar de reţea, chiar dacă subţire şi nesemnificativ.
În categoria celor care au dat puţine informaţii, majoritatea nesemnificative,
se mai află, în mod surprinzător poate, Titus Leonida şi Vichentie Murărescu.
Leonida, unul din principalii colaboratori ai lui Ţurcanu în acţiunea violentă din
Piteşti, pare să fi fost scutit de cea de-a doua componentă a colaborării cu regimul,
întrucât primul angajament de informator i-a fost cerut abia pe 26 august 1951 de
către sublocotenentul Marin Iagăru, cu doar câteva zile înainte de a fi transferat la
Gherla. Recomandarea lui Iagăru pentru colegii săi din Biroul Inspecţii (cel care se
ocupa cu notele informative în penitenciare): „să fie trimis la vreo colonie de muncă
ori altă unitate, unde să poată lucra mai departe în acţiunea de diversiune”11.
Interesant este că Leonida nu s-a alăturat de bunăvoie muncii informative, fapt ce
rezultă şi din discuţia pe care a avut-o cu sublocotenentul Constantin Avădani de la
Biroul Inspecţii Gherla la începutul lui 1952, când refuză în primă fază să lucreze ca
informator. După ce a fost convins de Avădani, el recunoaşte că a devenit informator
„datorită munci (sic!) de lămurire care sa (sic!) dus la acel Penitenciar”12. Ca şi în
cazul lui Gheorghe Calciu, singurul act păstrat în dosarul lui Leonida este o
autobiografie (solicitată tuturor celor care au trecut prin demascări), fără alte note şi
informaţii. Mai mult decât atât, s-ar părea că odată ieşit din închisoare a încetat
legăturile cu Securitatea, ajungând să critice deschis regimul la sfârşitul anilor ’70,
motiv pentru care i s-a deschis dosar de urmărire informativă. Deşi există o propunere
de reactivare a sa ca informator, locotenent-colonelul Gheorghe Vasiliu a eşuat în
această misiune, cel mai probabil datorită nemulţumirilor crescânde ale lui Leonida,
citat ca exclamând în 1986 că „ar prefera să fie în locul soţiei sale decedate, decât să
ducă viaţa pe care o duce”13.
Vichentie Murărescu, botezat „Leon” de către Securitate, a avut o colaborare
şi mai scurtă cu Biroul Inspecţii. Nedatat, angajamentul său urma să fie valabil doar
„în tot timpul deţinerii mele în închisoare”14, ceea ce denotă o abilă încercare de a
minimiza compromisurile la care a fost obligat. Căderea sa treptată l-a împins să
recunoască în autobiografia dată în faţa sublocotenentului Avădani că a fost

10
Interviu cu Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, arhiva personală a autorului.
11
ACNSAS, Fond Reţea, dosar nr. 10659, f. 4.
12
Ibidem, f. 5.
13
ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 210219, vol. 2, f. 94.
14
ACNSAS, Fond Reţea, dosar nr. 12510, f. 3.
253
oportunist la Piteşti, nerecunoscând unele fapte prin care ar fi implicat unele rude.
Totuşi, în ciuda recomandărilor pozitive ale lui Avădani, autobiografia lui Murărescu
a rămas singurul său element de colaborare pe linie informativă.
Un caz ceva mai clar este cel al lui Constantin Bogos, şi el unul din apropiaţii
acţiunii de „reeducare” încă de la formele sale incipiente din penitenciarul Suceava.
Demoralizat de arestare, s-a arătat dispus la cedări încă din această primă perioadă,
când spunea în cameră că nu mai e de acord cu activitatea legionară fiindcă „îmi pierd
sănătatea şi tinereţea în închisoare” şi că în libertate vrea să-şi vadă de activitatea
ştiinţifică15. Încadrarea sa în reţeaua informativă a avut loc în Gherla undeva în
perioada 1951-1952, angajamentul său nefiind datat. A fost apreciat ca un element
sincer şi nepretenţios, motiv pentru care a fost recomandat ca informator şi după
eliberarea din închisoare16 din iunie 1952. Reactivarea sa ca informator al Securităţii
s-a produs însă în urma ordinului DGSS nr. 723/405.569 din 26 iunie 195217, şi nu
datorită disponibilităţii lui Bogos. Mai mult, există indicii la dosar că s-ar fi încercat
reactivarea sa prin şantaj, Bogos fiind cercetat (probabil doar formal, ca formă de
presiune) pentru unele fapte nedeclarate de el, dar reieşite din declaraţiile unui alt
deţinut. Deşi a semnat un nou angajament pe 12 noiembrie 1955, se pare că nu a fost
folosit în niciun fel până în 1967, când căpitanii Ov. Andronache şi Dumitru
Bălăceanu decid pentru a doua oară reactivarea sa. De această dată însă, Constantin
Bogos a cedat presiunilor şi a ajutat Securitatea cu diverse informaţii, motiv pentru
care a fost recompensat atât financiar, cât şi prin înlesnirea unor deplasări în
străinătate, unde participa la diverse congrese de specialitate: „Cu toate că a fost
recrutat pe bază de material compromiţător, s-a reuşit o apropiere a sa faţă de
organele de Securitate”18.
A fost folosit ca informator pe lângă mai mulţi foşti deţinuţi politici din zona
Iaşiului, însă informaţiile oferite de Bogos nu sunt de o importanţă deosebită. În ciuda
faptului că putea circula în străinătate, unde îi apăreau şi lucrări (era inginer şi lucra în
domeniul încălzirii şi ventilaţiei), Bogos a avut şi el destule nemulţumiri faţă de
tratamentul la care a fost supus de regimul pe care îl servea, legate în principal de
nivelul de salarizare (ca larga majoritate a foştilor deţinuţi politici, era încadrat sub
nivelul care i se cuvenea) şi de faptul că întâmpină greutăţi în a-şi publica lucrările în
revistele de specialitate din ţară. În acelaşi timp, era urmărit şi verificat ca
informator19. În ceea ce priveşte gravitatea informaţiilor oferite, la dosar s-au păstrat
atât note benigne, cât şi unele care ar fi putut provoca probleme celor urmăriţi de
Bogos. În fapt, cazul său este o mixtură nu rar întâlnită între colaborare cu regimul şi
agasare pentru condiţia sa de fost deţinut politic.
O altă colaborare deloc surprinzătoare este cea a lui Coriolan Gherman,
predispus pentru o colaborare cu regimul datorită chiar motivelor arestării sale, el
fiind condamnat pentru trecere şi înlesnire de trecere frauduloasă de frontieră. În fapt,
Gherman înlesnea fuga din ţară îndeosebi evreilor, intenţionând ca după ce adună o

15
ACNSAS, Fond Reţea, dosar nr. 210316, f. 2.
16
ACNSAS, Fond Reţea, dosar nr. 266305, ff. 1-2.
17
Ibidem, ff. 30-31.
18
Ibidem, f. 51.
19
Ibidem, ff. 59-62.
254
sumă considerabilă de bani să rămână şi el în străinătate20. Prin urmare, nu
împotrivirea ideologică este cea care l-a adus în închisoare, fapt care s-a putut
constata în momentele declanşării acţiunii violente la Piteşti, când a trecut de partea
agresorilor. Angajamentul de informator al lui Gherman este datat 24 februarie 195321
şi a fost redactat în închisoarea Aiud, însă se pare că el oferea note informative şi
înainte de aceasta.
Încrederea de care se bucura printre ofiţerii Securităţii era atât de mare încât a
fost propus pentru eliberarea înainte de termen, cu scopul de a fi folosit ca informator
în libertate într-una din acţiunile informative desfăşurate de Securitate. Demersurile
oficiale nu au mai fost necesare datorită faptului că Gherman se eliberase pe 18
octombrie 195522 în urma Decretului nr. 421/24.11.1955 pentru graţierea unor
pedepse şi amnistierea unor infracţiuni. Într-adevăr, Gherman s-a menţinut pe poziţii
de colaborare cu regimul şi după eliberare, povestind în detaliu întâlnirile pe care le
avea cu persoane urmărite de Securitate şi revenind asupra declaraţiilor din
autobiografie despre celelalte persoane implicate în activitatea sa dinaintea arestării.
Notele oferite de Gherman sunt doar din perioada 1955-1956, însă este foarte posibil
ca dosarul său să fie incomplet.
Un caz cu totul aparte este cel al lui Gheorghe Caziuc. Înfrânt încă din
primele zile ale arestării sale, a colaborat cu anchetatorii (pe una din primele sale
declaraţii sale a scris de mână „Regret ce am făcut. Doresc reabilitare”23) şi a trecut de
partea echipelor de agresori la Piteşti. În urma informaţiilor smulse prin tortură de
echipele lui Ţurcanu a ieşit la iveală faptul că Gheorghe Caziuc i-a ascuns acestuia
unele fapte, motiv pentru care a fost torturat de către cei care până atunci îi fuseseră
victime24. Distrus în bătăi, Caziuc a cedat complet, încât după eliberare s-a prezentat
de bunăvoie la Securitatea Botoşani cu două caiete în care îşi demasca atât activitatea
proprie ca legionar, cât şi declaraţii cu privire la activitatea celorlalţi legionarilor
cunoscuţi. A fost refuzat din motive necunoscute25 şi se pare că nu au existat alte
contacte pe linie informativă. Caziuc s-a căsătorit în libertate şi a avut un copil, însă a
fost rearestat pe 3 martie 1956 şi implicat în procesul „Vică Negulescu”. A fost
condamnat la moarte pe 12 octombrie 1957 pentru „acte de teroare”, dar pedeapsa i s-
a comutat prin Decretul 459/1957 la muncă silnică pe viaţă, fiind închis în Casimca
Jilavei şi la Aiud, unde a decedat pe 24 februarie 196126.
Dosarele cele mai consistente aparţin unor personaje importante în
„reeducările” de la Gherla şi Peninsula: Alexandru Popa „Ţanu” şi Ion Bogdănescu.
Există destule asemănări între cei doi, mai ales pentru că amândoi au trăit şi după
1990, dar au refuzat să vorbească. Dosarele lor sugerează motivul tăcerii, cei doi
colaborând cu Securitatea până în ultimele zile ale regimului comunist.
Popa „Ţanu” a fost recrutat de către Securitate la propunerea maiorului Ioan
Prodea şi a căpitanului Ioan Erhan27. Ofiţerii săi de legătură de-a lungul timpului au
20
ACNSAS, Fond Reţea, dosar nr. 271860, ff. 4-5.
21
Ibidem, f. 2.
22
Ibidem, ff. 172-173.
23
ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 211159, f. 16.
24
Alin Mureşan, op. cit., p. 119.
25
ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 211159, f. 100.
26
AANP, Fond fişe matricole penale.
27
ACNSAS, Fond Reţea, dosar nr. 227538, vol.1, f. 2.
255
fost: căpitanul Ioan Erhan (30.09.1967-29.10.1969), generalul Ioan Prodea
(29.10.1969-25.12.1975), generalul Ionel Tîngan (25.12.1975-15.05.1978), generalul-
major(?) Ioan Botărel (15.05.1978-13.01.1983) şi maiorul Aurel Dogaru (13.01.1983-
?), ei fiind cei care îi dădeau indicaţiile şi îi cereau note despre anumite persoane (în
general foşti deţinuţi politici, dar şi alţi colegi de muncă). Deşi probabil la început a
manifestat unele rezerve, întrucât contactul cu Securitatea nu s-a produs la solicitarea
lui, Popa s-a achitat cu vârf şi îndesat de misiunile sale, dând liste cu zeci şi zeci de
nume de cunoscuţi (propunându-i astfel ca posibile victime ale turnătoriilor sale), în
afara notelor stufoase şi servile. În total sunt în jur de 400 de file de note, dar e foarte
posibil ca acestea să fie doar o parte din întreg materialul furnizat de el. A colaborat
până în ultimul moment (octombrie 1989) şi a dat sute de note informative, din care s-
au păstrat 465. Mai mult, eforturile sale au fost atât de apreciate încât a fost deseori
recompensat financiar pentru informaţii şi i s-au decontat cheltuielile cu deplasările
făcute pentru obţinerea de date28. Interesant este însă faptul că, după ieşirea la pensie,
în aprilie 1988, s-a internat la spitalul de psihiatrie29, fapt care, coroborat cu
mărturiile30 celor care l-au cunoscut atât înainte, cât şi după 1989, sugerează că Popa
a dus o viaţă dublă, chinuit de remuşcări şi gânduri negre.
Şi mai frapant este cazul lui Ion Bogdănescu, alias „Lemnaru”. Închis pentru
omisiune de denunţ între 1948-1953 şi devenit principalul conducător al demascărilor
la Peninsula, unde răspundea de brigăzile 13-14 formate din studenţi, şi-a continuat
colaborarea cu Securitatea imediat după eliberare, când lucra la Oficiul Conducte
Ţiţei Ploieşti, fiind apreciat de ofiţeri ca „de mare folos”. S-a impus repede ca şi
colaborator de seamă, întrucât atunci când a intrat în conflict cu un alt agent al
Securităţii (fără însă ca vreunul din cei doi să cunoască legăturile celuilalt cu organele
statului), adversarul său a fost transferat din serviciu31. Un fost coleg de închisoare a
îndrăznit să se plângă de bătăile aplicate de Bogdănescu şi ceilalţi agresori în perioada
de la Canal, însă acesta a replicat nonşalant: „Ştiu că sunt arhicunoscut în Cluj. Însuşi
un frate al meu când m-am reîntors de la Canal mi-a spus că îi este ruşine cu mine,
dar povestindu-i cum a fost situaţia l-am lămurit. Iar voi legionarii nu aveţi nimic de
spus deoarece erau metodele voastre. Şi eu nefiind legionar decât să fiu bătut de ei
mai bine să-i bat eu […] însuşi faptul că unii discută asupra persoanei mele nu fac
altceva decât să-mi facă un serviciu. Astfel Securitatea îi va cunoaşte pe cei care
discută iar pe mine mă vor lăsa toţi studenţii în pace fiindu-le frică […] în definitiv pe
tine de ce nu te-am bătut; fiindcă ai trecut odată prin reeducare şi apoi ai devenit
supus”32.
Colaborarea sa a fost totală, notele furnizate Securităţii33 dau senzaţia că nu
există discuţie politică purtată de el cu alte persoane pe care să n-o fi redat de-a fir a
păr. Majoritatea notelor sunt de câteva pagini şi redau aproape fidel întreg dialogul.
Notele păstrate în mapele anexe sunt din perioada 1975-1988, însă ele nu sunt toate,

28
Ibidem, ff. 14, 16, 51-52.
29
Ibidem, f. 174.
30
Interviu cu Marcel Petrişor, aflat în arhiva personală a autorului.
31
ACNSAS, Fond Reţea, dosar nr. 189164, vol. 1, f. 59.
32
Ibidem, f. 20v.
33
Ofiţerii de legătură ai lui Bogdănescu au fost căpitanul V. Popazu (1976-1977), locotenentul Ioan
Medan (1977) şi căpitanul Ioan Hâncu (1981-1988). Idem, vol. 2, ff. 148, 163, 180.
256
întrucât Bogdănescu a fost recompensat financiar între 1954-196234, ceea ce înseamnă
că a ajutat Securitatea de la eliberare până la căderea regimului comunist. Portretul
său este completat de descrierile pe care i le-au făcut colaboratorii săi de la spitalul
Răcătău, unde era medic-şef: unii colegi spun că îi făcea greutăţi intenţionat unei
asistente, alţii pretind că cerea atenţii în bani şi produse la întoarcerea din concediu a
angajaţilor spitalului şi că şantaja tinerele asistente şi doctoriţe să întreţină relaţii
sexuale cu el35! Deşi aceste informaţii nu sunt nici sigure, nici esenţiale, ele sunt
reprezentative pentru marasmul care se găseşte în dosarele păstrate de Securitate,
chiar relative la colaboratori apropiaţi ai săi.
Ca şi cum toate acestea nu ar fi de ajuns, dosarul lui Bogdănescu ridică semne
de întrebare şi din alte puncte de vedere: a fost închis pe 1 octombrie 1991, a fost
microfilmat abia în iunie 1996 şi a fost clasificat în 2004 ca ţinând de siguranţa
naţională36! Dacă închiderea dosarelor unor informatori după 1990 nu constituie
tocmai o raritate, întrucât mulţi ofiţeri de Securitate au fost prinşi nepregătiţi de
evenimentele din decembrie 1989, ceea ce poate constitui o explicaţie şi pentru
microfilmarea târzie a dosarului, este mult mai greu să oferim o motivaţie coerentă şi
credibilă pentru încadrarea acestui dosar în categoria celor de siguranţă naţională, mai
ales în condiţiile în condiţiile în care Ion Bogdănescu decedase pe 3 martie 200037.
Câteva consideraţii de final, în loc de concluzii: fiecare caz trebuie tratat
aparte şi cu înţelegerea circumstanţelor. Colaboratorii benevoli nu pot fi puşi pe
aceeaşi treaptă cu cei care au cedat în urma torturilor ori a presiunilor şi şantajelor, la
fel cum nu e totuna dacă într-un dosar există 500 de note informative oferite în 40 de
ani sau o simplă autobiografie de două pagini. Şi lucrul cel mai important atunci când
vorbim despre informatori: ei sunt cel mai puţin vinovaţi. Deasupra lor stau ofiţerii de
legătură, ofiţerii superiori şi cadrele de partid care coordonau totul.

34
ACNSAS, Fond Reţea, dosar nr. 189164, vol. 1, f. 111.
35
Ibidem, ff. 127v.-129.
36
Vezi Anexa 1.
37
Bianca Felseghi, Alin Mureşan, „Mărturii despre un torţionar clujean” în Ziua de Cluj, nr. 1171, 1
octombrie 2008.
257
Anexa 1. Coperta dosarului lui Ion Bogdănescu („Lemnaru”), clasificat pe 8
octombrie 2004.

258
Anexa 2. Lista remuneraţiilor informatorului Alexandru Popa „Ţanu” („Ioan
Ciobanu”)

259
Anexa 3. Notă privind demersurile de eliberare anticipată a lui Coriolan Gherman.

260
 MONUMENTE „UITATE":
PENITENCIARUL PITEŞTI –
LOCUL REEDUCĂRII PRIN TORTURĂ
Remus Petre CÎRSTEA,
Muzeul Judeţean Argeş,
Marius STAN,
I.I.C.C.R. Bucureşti

În diverse forme, aproape un milion de români care s-au opus bolşevizării

României, au fost arestaţi sau deportaţi, iar peste o sută de mii dintre ei au fost
exterminaţi. Intre 1940 şi 1989, pe harta României au apărut peste 100 de închisori,
lagăre de muncă şi destinaţii de domiciliu forţat. In închisorile din România s-au
aplicat cele mai barbare metode de tortură şi s-au comis cele mai oribile crime din
Europa postbelică. închisoarea din Piteşti poate fi considerată, pentru perioada
comunistă şi în termeni specifici, drept un mare centru de exterminare. Aplicarea şi
perfecţionarea aici a metodei de comunizare denumită „reeducarea prin tortură" au
adus locului şi Piteşti-ului o nedorită notorietate naţională şi internaţională. Din punct
de vedere istoric „Experimentul ori fenomenul Piteşti" s-a încheiat. Studierea acestei
pagini de istorie recentă şi a efectelor sale se impune să fie făcută în primul rând prin
recunoaşterea caracterului de monument de for public, comemorativ pe care îl are
ansamblul de clădiri al fostului penitenciar Piteşti.
Lucrările de istorie recentă, de istorie a sistemului penitenciar şi a arhitecturii
la nivel mondial şi în România prezintă pe scurt sau omit faptul că penitenciarului
Piteşti, cel mai modern edificiu construit pentru detenţie din România interbelică, a
fost transformat în închisoare de tip N.K.V.D. şi a reformat în cel mai înalt grad al
răului destinaţia şi motivaţia Gulag-ului prin acţiunea şi rezultatele perfecţionării
reeducării prin tortură. Comparând-o cu modele occidentale, închisoarea Piteşti este
Alcatraz-ul sistemului penitenciar comunist din România. De aici n-au evadat suflete!
Astăzi, după o scurtă vizită în fostele clădiri ale puşcăriei Piteşti, comparând,
renumitul muzeu american al sistemului penitenciar din timpul Marii Crize ar trebui
să fie tot sediu de societăţi comerciale cu răspundere limitată ori pe acţiuni. Care ar
trebui să fie starea actuală a ansamblului de clădiri al fostului penitenciar Piteşti şi ce
acţiuni s-ar cuveni întreprinse pentru cunoaşterea şi respectarea istoriei?
Câteva repere istorice şi arhitecturale. Din unele documente reiese faptul
că penitenciarul Piteşti a fost ridicat în jurul anului 1900, având iniţial 4-5 camere.
Construit din cărămidă, vechiul penitenciar era practic o clădire cvasi-obişnuită, cu o

261
capacitate de 60-70 locuri1. încă din anii '30, din pricina uzurii şi a capacităţii mici, se
intenţiona reconstruirea penitenciarului piteştean. Abia în anul 1941, sub conducerea
arhitectului Ilie Ştefănescu (şef al Serviciului de arhitectură al Direcţiei Generale a
Penitenciarelor în perioada 1937-1938), s-a finalizat construcţia ansamblului de
clădirii-penitenciar care va funcţiona ca centru de exterminare în perioada comunistă.
Noul stabiliment cuprindea 96 de încăperi, fiind construit din beton şi cărămidă 2.
Estetic, se poate afirma că ansamblul de clădiri al penitenciarului Piteşti
reflectă stilul arhitectural Baahaas, însă raţiuni financiare şi de funcţionalitate au
impus acoperişul în şarpantă şi lipsa elementelor decorative exterioare, caracteristice
ale stilului tradiţional, respectiv ale stilului arhitectural internaţional3.
O istorie a arhitecturii închisorilor din România nu a fost elaborată până astăzi.
în urma consultării literaturii de specialitate4 şi judecând după planuri cunoscute şi
păstrate în arhivă5, ansamblul de clădiri al penitenciarului Piteşti, prin structura şi
destinaţia volumelor, se încadrează în curentul de reformă a instituţiilor penitenciare
din Europa şi America de Nord din perioada interbelică, derivat din conceptul şi
filosofia de arhitectură penitenciară Auburn-Kingston. încă de la începutul secolului al
XX-lea, binecunoscutele penitenciare americane San Quentin şi Sing-sing prezintă
seria de facilităţi individuale pentru deţinuţi pe care o vom regăsi în planurile
originale de la Piteşti (încălzire centrală, grupuri sanitare, ateliere, capelă ş.a.). Cu
toate acestea, păstrând proporţiile, închisoarea din Piteşti nu a fost poreclită „B'g
House" {Casa mare, lb. engleză), pentru că, în ciuda proiectului, execuţia lucrării
(îndelungată şi neomogenă, sub raportul calităţii), morfologia terenului de fundare
(pânza freatică instabilă) şi administrarea edificiului din epoca regimului comunist au
făcut inutile instalaţiile iniţiale şi intenţiile de a avea la Piteşti un penitenciar „mai
bun" 6.
Prin analogie, se poate spune că ansamblul de clădiri al penitenciarului Piteşti
îşi găseşte corespondentul în epocă în penitenciarul-şcoală de corecţie canadian din
Collins Bay, provincia Ontario. Caracteristici comune: asistenţa judiciară (detenţia)
pentru minori, tineri (n.a. şi femei, la Piteşti); aşezarea clădirilor în formă de „T" sau
„stâlp de telefon" (intrarea principală, printr-un corp de clădire pentru administraţie şi
alte facilităţi, situat transversal pe axa principală a ansamblului, legat printr-un
coridor de corpul de celule sistem Auburn); ziduri de incintă care izolau corpul de

1
Arhiva Autorităţii Naţionale a Penitenciarelor, (în continuare se va cita A.N.P.), Fond Pază şi regim,
Dosar FN 1967-1968, Registrul istoric penitenciar, voi. II, fila 159.
2
Ibidem.,î. 160.
3
Arhivele Naţionale Istorice, filiala Argeş, (în continuare se va cita A.N. Ag.), Fond Prefectura Argeş,
Dosar Nr.100/1941, f.6.
4
***, Handbook of Coirectional Institution Design and Constiiction, United States Bureau of Prisons,
Washigton DC, 1949; Michel Foucault, Surveiller et piinir: Naissance de la prison, Edition
Gallimard, Paris, 1975; Norman Johnston, Forms of Constraint: A History of Prison Architecture în
David J. T. Vanderburgh, The Journal of Life Society of Architectural Historians, Voi. 60, No. 4
(Dec., 2001), pp. 535-536;
5
A.N Ag, Fond Prefectura Argeş, Dosar Nr. 100/1941, f. 1 -18.
6
http://www. adpsr.org/prisons/history.htm

262
clădiri şi care formau şi curţi interioare; amplasarea în afara zonelor rezidenţiale ale
localităţii 7 La inaugurare şi în epoca aplicării „experimentului Piteşti", ansamblul de
clădiri al penitenciarului Piteşti era cel mai modem edificiu construit pentru detenţie
din România. După 1949, sistemul carceral panoptic de tip occidental de la Piteşti a
fost transformat în închisoare de tip N.K.V.D. Sistemul concentraţionar comunist a
fost, în fapt, o impresionantă reţea de penitenciare şi lagăre/colonii de muncă,
organizată după criterii precise, scopuri pre-definite. Piteşti‐ul se înscrie în taxonomia
categoriilor sociale - cu unele mici diferenţe, întemniţaţii care predominau aici fiind
studenţii (deţinuţi politici). Era tipul de penitenciar „închis", cu deţinuţi catalogaţi ca
având grad sporit de periculozitate. Unităţi-penitenciar din aceeaşi categorie se mai
găseau la Craiova, Galaţi, Târguşor, Făgăraş, Braşov, Mărgineni, Suceava, Mislea,
Caransebeş, Arad, Oradea, Târgu Ocna, Cluj, Ploieşti, Constanţa sau Rahova.
Penitenciarul Piteşti se afla în Nordul localităţii omonime, la marginea
Piteştiului anului 1949. Acesta era situat la aproximativ 500 metri de „Regiunea de
Securitate M.A.I. Piteşti", 300 metri de halta C.F.R. Piteşti-Nord şi la circa 150 metri,
spre Est, de Strada Negru Vodă. Luminat cu energie electrică, penitenciarul avea o
capacitate normală de 800 de locuri, o suprafaţă de 25.000 metri pătraţi şi un
perimetru de 1.064 m. Clădirea cu celule avea demisol, subsol, parter şi două etaje, 5
curţi de plimbare împrejmuite cu un zid din cărămidă înalt de 2 metri şi jumătate.
Până la data de 23 august 1944, penitenciarul găzduia deţinuţi de drept comun
preventivi, care, după ce primeau sentinţe definitive, erau transferaţi la alte
penitenciare din ţară. După anul 1942, pe lângă deţinuţii de drept comun, la Piteşti
erau închişi şi deţinuţi politici (legionari), dar într-un număr redus - circa 60-70 în
medie. Regimul celor două categorii era diferit: deţinuţii de drept comun stăteau în
camere comune, pe când legionarii erau izolaţi în camere mici. După 23 august 1944,
creşte numărul celor trimişi la Piteşti, ajungându-se la circa 700-800 de deţinuţi
politici şi 100-200 de deţinuţi de drept comun, în fiecare lună. Deţinut politic
devenise sinonim cu legionar sau fost membru al diverselor partide istorice8.
Deţinuţii politici au fost transferaţi la alte penitenciare la sfârşitul anului 1956, la
Piteşti rămânând doar deţinuţii politici sârbi care mai aveau de executat pedepse.
începând cu anul 1964, penitenciarul a concentrat doar deţinuţi de drept comun,
deţinuţii politici fiind graţiaţi printr-o serie de decrete începută în anul 1962 (27
septembrie 1962, 3 ianuarie 1963). Între 23 august 1944 şi până în anul 1968 (data la
care s-a întocmit succintul istoric penitenciar al Piteştiului, sub îndrumarea
comandantului Toma Mihai9), penitenciarul Piteşti a fost condus de către următorii
directori şi comandanţi: directorul Stănescu Vasile (1944-1949) şi comandanţii - Lt.
Maj. Dumitrescu Alexandru (1949-1951), lt. Maj. Kovacs Anton (1951-1953), Lt.
Savu Victor (1953-1954), Cpt. Mîndreş Petre (1954-1956), Maior Ivaşcu Ştefan

7
http://www.canadianencyclopedia.ca/mdex.cfrn?PgNm=TCE&Params==AlSEC830725
8
Arhiva ANP, Fond Pază şi regim, Dosar FN 1967-1968, Registrul istoric penitenciar, voi. II, f.160.
9
Arhiva ANP, Fond Pază şi regim, Dosar FN 1967-1968, Registrul istoric penitenciar, voi. II.

263
(1956-1958), maior Cîrstoiu Sebastian (1958-1961), maior Toma Mihai (1961-1977,
an în care penitenciarul Piteşti se desfiinţează)10.
Fapte deosebite consemnate în hârtiile oficiale ale penitenciarului: în iulie
1947, din cauză faptului că se suspendaseră pachetele, deţinuţii au protestat intrând în
greva foamei. Consecinţa a fost aceea că 60 de deţinuţi au fost transferaţi la
penitenciarul Aiud. în anul 1953 reuşesc să evadeze 3 deţinuţi, unul singur în 1959,
unul în 1961 şi tot o singură evadare în 1966 (în total, 6 evadaţi în decurs de 13 ani).
Nici un cuvânt nu este scris în istoricul închisorii despre reeducarea prin tortură din
perioada 1949-1952.
Ce este reeducarea prin tortură? în România, cuvântul „reeducare" îţi
aminteşte fără să vrei de închisoarea din Piteşti şi de crimele ce s-au petrecut acolo
împotriva studenţimii române, însoţite de o intensă propagandă mincinoasă prin care
vina era atribuită victimelor. La 6 Decembrie 1949, în puşcăria Piteşti, în premieră
europeană, s-a aplicat „reeducarea prin tortură"11 a deţinuţilor politici.(si premieră
contemporană).
Ulterior, această campanie de spălare a creierelor este cunoscută sub
denumirea de Experimentul Piteşti. Metoda extremă de comunizare „Reeducare prin
tortură", cunoscută sub numele de „Experimentul sau Fenomenul Piteşti", a constat în
recrutarea unor deţinuţi politici, ei înşişi, în prealabil, torturaţi, cărora li se promitea
eliberarea şi încadrarea cu grade în securitatea română, în schimbul smulgerii, de la
ceilalţi deţinuţi politici, a tuturor informaţiilor ce nu fuseseră declarate în anchete.
Metodele oribile de tortură, non-stop, greu de imaginat au condus la exterminarea
fizică a multor deţinuţi. în România, tortura sistematică în puşcării a fost introdusă
prima dată de generalul Alexandru Nicolski la Suceava, adjunctul Securităţii Române
şi spion sovietic. Primul deţinut instruit de Nicolski a fost Eugen Ţurcanu12. Echipa

10 în 1967 (prin Ordinul MAI nr. Z 0721122) se înfiinţase penitenciarul Colibaşi, ca secţie a
penitenciarului Piteşti. Ulterior, prin Decretul Lege nr. 225/16.07.1977 privind reorganizarea
unităţilor de penitenciare, Penitenciarul Piteşti şi Secţia Colibaşi se desfiinţează, o parte dm cadre şi
arhiva unităţii fiind mutate la Penitenciarul Râmnicu Vâlcea. La 1 aprilie 1980 se reînfiinţează
Penitenciarul Colibaşi ca penitenciar judeţean.
11
Reeducarea prin tortură a fost iniţiată de pedagogul sovietic Anton Makarenko şi a fost aplicată pentru
corecţia infractorilor minori, în anii'30, în Uniunea Sovietică. De mai multe ori, Turcanu a pomenit
că s-a inspirat din experienţa lui Makarenko. (Eugen Măgirescu, Moara Dracilor. Amintiri din
închisoarea de la Piteşti, în http//:wwvv.procesulcomunismului.com).
Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste în România. Raport final, Bucureşti,
2006, (Reeducarea de la Piteşti şi Gherla), passim., nota 6. „Fiul lui Gheorghe şi Elena, s-a născut la
8 iulie 1925 în comuna Păltiniş, regiunea Suceava. A activat în cadrul Frăţiilor de Cruce participând
la rebeliunea legionară în Câmpulung. Reuşeşte să urmeze timp de aproape 3 mii cursurile Facultăţii
de Drept din Iaşi, devenind membru în Biroul Politic al organizaţiei locale a partidului comunist.
Denunţat pentru trecutul său legionar, a fost arestat, 25 iunie 1948, iar prin Sentinţa 137 din 5
februarie 1949 a Tribunalului Militar Iaşi, condamnai la 7 ani închisoare corecţională pentru
activitate legionară. Transferat de la Suceava, la penitenciarul Piteşti, în aprilie 1949, a condus
acţiunea de reeducare a studenţilor prin metode de o violenţă ieşită din comun. La 18 august 1951 a
fost mutat la penitenciarul Gherla unde şi-a continuat acţiunea până în decembrie 1951. Cei care l-au
cunoscut ăl caracterizează ca fiind de o inteligenţă ieşită din comun dublată de o memorie
formidabilă. însă şi-a folosit aceste calităţi în scopuri diabolice: cu o cruzime şi bestialitate ce

264
lui Ţurcanu era formată iniţial din 9 deţinuţi şi a început să-şi desfăşoare „activitatea"
în puşcăria Piteşti. Numărul tinerilor ucişi în timpul reeducării prin tortură este de 64,
dintre care, 30, în puşcăria Piteşti. între aceştia s-a aflat şi studentul piteştean Paul
Limberea. Din 1950, metoda a fost extinsă la Gherla, Ocnele Mari, Târgu Ocna şi
Canalul Morţii. Care a fost motivul aducerii tuturor studenţilor din ţară la închisoarea
Piteşti, chiar şi a celor din Aiud, condamnaţi în timpul lui Antonescu? S-a ales această
închisoare fiind situată în afara oraşului; acolo se putea face orice fără riscul de a fi
auzite ţipetele şi gemetele deţinuţilor de către locuitorii din apropiere. S-a dovedit
ulterior că, acolo unde închisorile nu au fost perfect izolate, tentativele de reeducare
au eşuat.
T de la teroare... Penitenciarul Piteşti avea forma literei „T". Celularul se
află pe latura lungă a. formei geometrice şi îi cuprindea pe deţinuţii m.s. (condamnaţi
la muncă silnică) şi t.g. (condamnaţi la temniţă grea). Laturile mici ale T-ului erau
destinate celor cu închisoare corecţională şi tot aici se afla şi celebra Cameră 4
Spital1'1. Camera 4 Spital fusese în trecut infirmeria închisorii (desfiinţată ca
infirmerie în 1948), iar în momentul reeducării devenise principala incintă de tortură
(fiind şi foarte încăpătoare; avea un prici foarte lung, desfăşurat împrejurul camerei).
In acest loc, Ţurcanu şi acoliţii aplicau cele mai dure corecţii fizice, iar comandantul
penitenciarului, Alexandru Dumitrescu, şi Marina Ion13 supravegheau prin vizetă ceea
ce se petrecea înăuntru. La Piteşti s-au aplicat bătăi teribile şi în Camera 3 Biserică,
Camera 1 Corecţie, Camera 2 arter, Camerele 32 şi 3514.
Scopurile reeducării. Mai întâi, era vorba de intenţia autorităţilor de a obţine
informaţii suplimentare despre persoane aflate încă în libertate. Dacă în anchetele din
beciurile Securităţii calvarul dura câteva săptămâni, detenţia de la Piteşti şi din
celelalte penitenciare presupunea o coabitare îndelungată alături de călău, fapt ce

depăşeşte orice imaginaţie, a torturat, potrivit propriilor declaraţii, peste 300 de deţinuţi. La 19
decembrie 1951 a fost transferat la Jilava. Ridicat de DGSS, la 2 iunie 1952, a fost supus unei
anchete dirijate, privind acţiunea de reeducare care trebuia să ajungă la concluziile dinainte stabilite
de oficialii Ministerului de Interne. în 1954, în urma procesului organizat de autorităţile comuniste a
fost condamnat la moarte şi confiscarea averii, prin Sentinţa nr. 32 din 10 noiembrie 1954 a
Tribunalului Militar pentru Unităţile MAI, pentru crima de acte de teroare în gntp şi acte de
pregătire la crima de uneltire contra securităţii interne a RPR. La 17 decembrie 1954 a fost executat
la Jilava, iar decesul a fost înregistrat la Sfatul Popular al comunei Jilava la 5 octombrie 1962".
Doina JELA, Lexiconul negru. Unelte ale represiunii comuniste, Editura Humanitas, Bucureşti,
2001, p. 172: Marina (Iţicovici) Ion, „ofiţer politic la Piteşti în timpul reeducării. Era cel ce primea
declaraţiile semnate de deţinuţi în demascări, declaraţii ce se scriau uneori în biroul lui de referent.
Colabora direct cu Ţurcanu, conform depoziţiei acestuia înaintea procesului din 1954: «Am mai
primit de la dl. Dumitrescu şi Marina ordin că nu-i interesează câţi ochi sar şi (...) că să am grijă să
nu se dea lovituri în organe care ar cauza moartea, dar că la fund şi la tălpi pot să bat până sare
carnea bucăţi în tavan» {Memorialul ororii). A fost participant activ la teribila bătaie din ajunul
Crăciunului, alături de directorul Dumitrescu. «Pentru el, şedinţele de tortură constituiau o adevărată
hrană sufletească. Stătea cu orele la vizetă şi se desfăta mai ales la şedinţele de blasfemie
anticreştină. Nici de el nu se mai ştie nimic după transferul lui la închisoarea din Braşov.» (Virgil
Ierunca)".
14
Alin MUREŞAN, „Reeducarea prin tortură", în Memoria, Nr. 57 (4/2006), Fundaţia Culturală
Memoria, Bucureşti, p. 23.

265
făcea rezistenţa fizică şi psihică a victimei mult mai uşor şi plauzibil de penetrat.
Apoi, scopul reeducării era acela de a lovi în plin rezistenţa anticomunistă,
anume, acele categorii sociale care, prin educaţie, trecut şi vârstă, constituiau un
pericol evident la adresa noii orânduiri -studenţii (legionari) şi tineri naţionalişti care
s-au opus ocupării României de către URSS. Consilierii sovietici au avut rolul lor în a
sugera metodele ce trebuiesc folosite, după un model care funcţionase cu succes în
Uniunea Sovietică. Disponibilitatea autorităţilor de la Bucureşti de a face pe placul
puterii moscovite s-a pliat perfect pe acest manual de represiune exportat României..
Categorii de deţinuţi implicaţi în reeducare. Categorisirea studenţilor-
deţinuţi s-a făcut după patru „criterii": într-o primă categorie se înscriau cei care
fuseseră întemniţaţi fără sentinţă judecătorească (cu termene de până la şase sau chiar
şapte ani de detenţie); într-o a doua categorie, se înscriau cei cu delicte minore
(exemplu: nesprijinirea duşmanului ţării), dar care atrăgeau după ele condamnări de
până la 5 ani, închisoare corecţională; a treia categorie îi număra pe cei acuzaţi de
„încălcarea ordinii sociale" şi trimişi la temniţă grea cu până la 15 ani de detenţie; în
fine, ultima categorie era a liderilor mişcărilor studenţeşti, condamnaţi la muncă
silnică pe termene de până la 20 de ani. Această ultimă categorie (nucleul dur al
detenţiei) avea să contribuie cu „personal" la materializarea programului „cetelor de
reeducatori".
Etapele reeducării de la Piteşti15. Etapele reeducării pot fi eşalonate în patru
secţiuni, după cum urmează: într-o primă etapă (aşa-numita „demascare externă"), era
nevoie ca sub presiunea încă „binevoitoare" a lui Eugen Ţurcanu, deţinutul să
completeze o hârtie cu tot ceea ce omisese la ancheta de la Securitate, pentru ca apoi,
„tartorul" s-o expedieze la Ministerul de Interne. De precizat că Ţurcanu se bucura de
un tratament deosebit, beneficiind de acces liber la toate celulele, cheile şi tainele
penitenciarului. Faza a doua se confundă cu „demascarea internă", în care deţinutul
trebuia să specifice cine anume se purtase binevoitor cu el, fie că era vorba de alţi
deţinuţi sau chiar de persoane din personalul penitenciarului.
A treia repriză, „demascarea morală publică", însemna dezumanizarea
deţinutului care era obligat să renege familie, religie, convingeri, tot... urma apoi, în
final, a patra repriză, dacă mai era cazul (!), admiterea în O.D.C.C. (Organizaţia
Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste, condusă de acelaşi Eugen Ţurcanu), punct în
care se producea metamorfozarea reeducatului în reedacator. Dumitru Bacu relatează
în cartea sa17, care 1-a inspirat şi pe Virgil Ierunca pentru Fenomenul Piteşti, cum
smulgerea acestor declaraţii era împănată cu acte de tortură inimaginabile.
Cum şi de ce s-a oprit „reeducarea" ? In vara anului 1952, experimentul a
fost oprit, în urma deconspirării lui (moartea medicului Ion Simionescu, în iulie,
1951, în lagărul Peninsula, Canalul Morţii) şi a intervenţiilor diplomatice occidentale.
în timpul anchetei, celor 22 de deţinuţi torţionari, autorităţile comuniste le-au sugerat
să declare în instanţă că au fost instruiţi de legionarii lui Horia Sima şi că personalul

15
Dennis DELETANT, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi dizidentă în România anilor 1965-
1989, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, pp. 53-61.

266
puşcăriilor nu avea cunoştinţă de faptele lor criminale, acţiunile lor aveau menirea de
a compromite regimul comunist. Chiar dacă li s-a promis eliberarea şi recompensarea
cu grade superioare în structura poliţiei politice, deţinuţii au refuzat şi au declarat în
instanţă, la procesul din octombrie 1954, că au fost instruiţi şi ajutaţi de cadrele
M.A.I. şi au cerut să fie aduşi în boxa acuzaţilor şi ofiţerii superiori de Securitate care
i-au instruit: generalii Nicolski, Keller, Dulgheru şi Jianu. La 10 noiembrie 1954,
Tribunalul militar M.A.I., prin sentinţa nr. 32/1950 i-a condamnat la moarte pe cei 22
de inculpaţi pentru „crima de acte de teroare în grup şi crima de pregătire a crimei, de
uneltire contra securităţii interne a R.P.R.". La 16 decembrie 1954, au fost executaţi
16 din cei condamnaţi în prezenţa colonelului sovietic Ilarie Sevcenco. Alţi doi au
fost executaţi în 1955 şi pentru patru dintre condamnaţi sentinţa a fost comutată la
muncă silnică pe viaţă, după ce au semnat declaraţii de colaborare. Au fost eliberaţi în
1964, acei 4 au susţinut în instanţă varianta securităţii
Bilanţul reeducării prin tortură. Potrivit datelor din documentele
Ministerului Afacerilor Interne (M.AI.) bilanţul reeducării prin tortură este următorul:
peste 50 de tineri, deţinuţi politici, au fost ucişi şi peste 1.000 au fost torturaţi, dintre
care, mai mult de 700, au rămas cu infirmităţi grave şi unii au înnebunit18. Tineri ucişi
în timpul reeducări prin tortură nu sunt toţi trecuţi în evidenţa de stare civilă a
primăriei şi nici toţi nu sunt înhumaţi în cimitirul „Sf. Gheorghe" din Piteşti. Se
presupune că există gropi comune, fie în pădurea Trivale, fie în curtea puşcăriei de la
Piteşti. Mărturii privind reeducarea prin tortură au scris Dumitru Bacu, Grigore
Dumitrescu79, Ion Ioanid, Aristide Ionescu şi Nicu Ioniţă. Un anchetator din
Securitatea Piteşti, într-o criză de sinceritate, răcnea torturând un deţinut: „Bă,
banditule, nu de sinceritatea voastră avem noi nevoie, ci de declaraţii aşa cum vrem
noi, ca, mâine, istoria să se scrie după ele, aşa cum ne convine nouă!"20.
17
Dumitru BACU, Piteşti: centru de reeducare studenţească, Editura Atlantida, Bucureşti, 1991.
18
Silvia Colfescu (coord.), Memorialul ororii. Documente, Editura Vremea, Bucureşti, 1995, p. 761.
19
Rămăşiţele pământeşti ale lui Grigore Dumitrescu au fost reînhumate în august 2005 în comuna natală
Cepari, judeţul Argeş, conform dorinţei testamentare.
20
Potrivit mărturiei lui Aristide Ionescu, Piteşti, fost deţinut politic.
21
Zicu Ionescu, Remus Petre Cîrstea, Martiri argeşeni şi musceleni, Editura Tiparg, Piteşti, 2006, p. 43.
în vara anului 1952, experimentul era pe sfârşite la Piteşti, iar la Canal şi
Târgu Ocna fusese sistat. Doar la Gherla a mai continuat în a doua parte a acelui an.
Gherla era la rându-i un penitenciar de maximă siguranţă, iar Securitatea putea să lase
lucrurile să mai continue aici, fie pentru că nu risca nimic, fie pentru că dorea
culegerea unor probe pentru ulteriorul proces16.
Tot în 1952, grupul moscovit (Teohari Georgescu - ministru de Interne în
perioada reeducării, Vasile Luca, Ana Pauker) este înlăturat. în absenţa unei
explicaţii unilaterale, e de presupus (ca sub ipoteză) că oprirea reeducării e cauzată
(şi) de decizia lui Gheorghiu-Dej de a elimina concurenţa, după metode staliniste

" Alin MUREŞAN, op. cit, p.43.

267
binecunoscute, iar Piteşti-\x\ se poate să fi servit aici ca alibi pentru o astfel de
răfuială fratricidă la vârful partidului comunist din România.
2007- Puşcăria Piteşti - un monument uitat? Aşadar, Reeducarea de la
Piteşti s-a oprit în spatele unor uşi închise. Dincolo de ele, decenii de coexistenţă a
martorilor şi a supravieţuitorilor se urmăresc în continuare, ca o epidemie a torturii
morale şi fizice şi care nu se împacă şi nu îşi cer iertare unii de la alţii, oricare ar fi
tipul de democraţie care guvernează România! în anul 2007, ansamblul de clădiri al
fostului penitenciar Piteşti este un şantier şi un sediu al unor firme de succes cu
activităţi în construcţii civile, industriale şi exploatarea resurselor naturale. Este un
ansamblu de proprietăţi private, legale, care „moştenesc" teren şi edificii publice din
anii '40. Legal, oricând pot să dispară şi astfel, experimentul Piteşti să fie încheiat
complet. Din punct de vedere creştineşte, moral şi istoric, clădirile fostei puşcări
Piteşti se cuvin să fie păstrate ca monumente ale rezistenţei anticomuniste din
România, ca aide-memoire al istoriei românilor din cea de-a doua jumătate a secolului
al XX-lea şi ca forum de educaţie civică pentru tinerii români şi europeni.
Drama de la Piteşti s-a întâmplat aşa pentru că, se ştie, revoluţiile se fac cu
tineri. Pe tânăr îl duci sau nu îl duci aşa de uşor unde doreşti pentru că el nu este plin
de păcate, îndemnat de îndreptarea voinţei şi a fiinţei spre a face răul. în
„experimentul/fenomenul Piteşti" nu e vorba doar de „spălarea" creierului, ci de
„încărcarea" cu păcate, de posedarea satanică ce transformă oamenii în adevăraţi
„roboţi dezumanizaţi":
A chinui făptura omenească până la limita când nu mai avea de ales
decât intre a pieri în holocaustul suferinţelor sau a asimila concepţiei acest
proces de nimicire a persoanei umane, alcătuită după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu-, e un fapt de neîngăduit.
Să ne închinăm cu evlavie în fata memoriei celor ce au preferat moartea
decât degradarea umană, dar să avem cuvenita înţelegere şi pentru cei ce au
încercat să se salveze cu preţul cerut de chinuitori, după ce săptămâni li luni în
şir au fost supuşi celor mai groaznice suplicii.

N.R.
Ucişi în torturi, Fundaţia Culturală Memoria Piteşti, are documente pentru
64 deţinuţi şi s-a ridicat un monument în faţa Fostei Închisori Piteşti, unde apar
nominalizaţi.

268
 PRIN ASCUNZIŞURILE REZISTENŢEI
ANTICOMUNISTE ROMÂNEŞTI
(DIN ACŢIUNILE NECUNOSCUTE DE SECURITATE)

Cicerone IONIŢOIU,
Paris, Franţa,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

D upă falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 şi arestarea lui Iuliu

Maniu prin înscenarea de la Tămădău din 14 iulie 1947, s-a abătut peste
ţară cea mai cumplită teroare din istoria zbuciumatului popor român,
urmărindu-se diabolic şi sistematic distrugerea oricărei rezistenţe faţă de opresorul
sovietic şi slugile lui.
Ca la o comandă divină tineretul de pe tot teritoriul ţării a răspuns „prezent”
chemării venită din străfundurile istoriei pentru salvarea pământului moştenit prin
sacrificiile înaintaşilor şi a fiinţei neamului românesc.
Astfel în anul 1948 au izbucnit pretutindeni nuclee de rezistenţă care s-au
răspândit ca fulgerul şi au aprins codrii milenari. Astăzi sunt cunoscute aceste mişcări
spontane din Banat, Făgăraş, Babadag, Vrancea, Bucovina,Maramureş, Apuseni,
continuate în următorii ani de altele mai numeroase, înfrăţite cu răscoalele ţărăneşti
în care „Gheorghii” şi „Ionii” au pus mâna pe furci, coase şi topoare, ca să apere
pâinea copiilor.
În acest context al începutului epopeii anticomuniste a poporului român se
înscrie şi episodul de excepţie pe care încerc să-l prezint, după mărturiile
participanţilor şi care s-a petrecut în inima Olteniei. Ca peste tot şi aici se găseau
nenumăraţi oşteni care nu acceptau profanarea idealurilor lor de români şi de militari.
Printre ei se numărau sublocotenentul de cavalerie Remus Radina, primul ofiţer care
văzând cele petrecute la 19 noiembrie 1946 şi-a cerut îndepărtarea din armată,
deoarece „nu poate accepta principiile de care era călăuzit guvernul de largă
concentrare democratică(?!?), principii împletite pe osatura oprimării libertăţii
poporului român...... întrucât preferă să dezbrace această haină pe care a slujit-o cu
dragostea fanatică a omului ce îşi iubeşte într-adevăr poporul său, decât să o poarte
umilit, sub pecetea abdicării de la marile lupte întreprinse pentru salvarea patriei”.
În atmosfera incendiară a Craiovei s-a întâlnit cu alţi doi cavalerişti, animaţi
de aceleaşi idealuri măreţe, până la sacrificiu şi s-au pregătit să acţioneze în jurul
generalului Ion Carlaonţ. În afară de Remus Radina din triadă mai făceau parte
maiorul Lucian Dumitriu şi sublocotenentul Tiberius Ţolescu. Lucian Dumitriu, cu
experienţa frontului şi gradul ce îl avea, era subordonat direct generalului, având în
plus şi o forţă herculeană, dovedită în timpul anchetei, când înjurat de ofiţerul

269
Constantin Oancă, pe care l-a luat în braţe şi l-a dus la fereastră ca să îl arunce în
stradă, a obţinut promisiunea că se va purta civilizat în anchetă.
Tiberius Ţolescu, care este de fapt obiectivul central al acestei relatări, fiu de
învăţător din comuna Cârcea, judeţul Dolj, a terminat Liceul militar Regele Ferdinand
de la Chişinău, liceu refugiat la Craiova, fusese coleg de promoţie cu alte două figuri
de viitori martiri ai rezistenţei româneşti împotriva comunismului: Toma Arnăuţoiu,
unul dintre conducătorii grupului „Haiducii Muscelului”, executat la 18 iulie 1959 la
Jilava şi Jenică Arnăutu, eroul din „Gărzile Decebal”, exterminat la 2 noiembrie 1959
în temniţa de la Râmnicu Sărat. Toţi trei au devenit sublocotenenţi în promoţia 1944,
după care şi- au desfăşurat activitatea în slujba neamului în sectoare diferite, dar în
slujba aceluiaşi ideal naţional.
Revenit pe plaiurile olteneşti, îl găsim pe Tiberuis Ţolescu angajat trup şi
suflet acţiunii de salvare a ţării din ghearele ocupantului străin şi a slugilor lui.
Astfel cei trei hotărâseră suprimarea lui Gheorghiu-Dej, cu ocazia venirii
acestuia la inaugurarea Depoului CFR, la 6 martie 1948, aniversarea datei ce amintea
de declanşarea dramei româneşti. Urma ca atentatorul să fie ales prin tragere la sorţi şi
imediat după îndeplinirea misiunii să se sinucidă.
Dar Gheorghiu –Dej nu a mai venit la inaugurare şi s-a anunţat sosirea în
schimb a lui Nicolae Guină, un activist de partid. Acţiunea nu a mai avut loc.
În continuare cei trei s-au ocupat de pregătirea rezistenţei armate din munţii
Olteniei, revenindu-i lui Remus Radina sarcina să treacă în Iugoslavia, care făcuse o
breşă în tabăra comunistă şi să încerce la Belgrad să ia legătura prin ambasada
americană, pentru a primi sprijin în armament.
Pregătirile acestor trei cavalerişti coincideau cu un nou val mare de arestări,
din noaptea de 14/15 mai 1948, când au fost peste trei mii de arestaţi, în majoritate
studenţi şi când alte mii au luat calea codrului şi a pribegiei.
În această perioadă de nesiguranţă generală eu soseam eliberat de la Aiud,
din lotul tineretului arestat cu un an în urmă, în procesul Iuliu Maniu şi am fost
găzduit la colonelul Petre Georgescu, unde am dormit cu avocatul târgoviştean Vili
(Tudor) Popescu, sosit cam în acelaşi timp din prizonieratul sovietic şi pus deja sub
urmărirea Siguranţei româneşti. A fost un prilej neaşteptat de informare reciprocă
asupra sistemului de represiune din lagărele sovietice, în paralel cu ce se întâmpla în
cele româneşti, ambele ramificaţii înfrăţite având acelaşi obiectiv: exterminarea
opozanţilor.
Preocuparea noastră, a celor ce veneam din Aiud, unde se murea prin
înfometare, era de a asigura deţinuţilor trimiterea celor trei kilograme de alimente
permise, concomitent cu ajutorarea celor urmăriţi.
Tiberius Ţolescu, în cadrul grupului de cavalerişti, avea misiunea de a
încerca să afle posibilităţile de adăpostire şi alimentare din munţii Olteniei, cu
eventualul sprijin al mânăstirilor şi al stânelor. Maiorul Lucian Dumitriu a plecat în
Banat, să încerce să ia legătura cu comandorul Petre Domăşneanu sau colonelul Ion
Uţă, care cutreierau sălaşele de la poalele Semenicului spre valea Mehadiei. Prezenţa
lui Uţă era semnalată în vara anului 1948, întâmplător reuşind să îl întâlnesc pe
dealurile Cruşovărului. Mai târziu aveam să aflu că în timpul reeducării de la Aiud se

270
declarase că un maior venise în 1948 la Domaşnea ca să ia legătura cu partizanii.
Cunoscând derularea evenimentelor acesta nu putea fi decât Lucian Dumitriu.
În acest context de mişcări dispersate a intervenit o trădare la Iaşi, cu
repercusiuni la Craiova, unde spre sfârşitul lui iulie 1948 a fost arestat Tiberius
Ţolescu, indicat că ar fi ajutat un grup de studenţi anticomunişti urmăriţi de Siguranţă
şi arestaţi de comisarul Lara Leferman. Trimis de ofiţerul anchetator Constantin
Oancă la Iaşi, Tiberius Ţolescu a intrat pe mâna torţionarilor Octavian Bleahu, Vasile
Lupu, Constantin Timofte şi alţii, care nereuşind prin torturi să-l câştige colaborator,
l-au aruncat desfigurat în temniţa Galata. Acolo, într-o încăpere dintr-o subterană
izolată, zăcând pe o mână de paie mucegăite şi-a făcut socoteala că este supus
exterminării şi nu se poate salva decât printr-o evadare. Dar cum, când nu cunoştea
nici planul închisorii şi nu avea la îndemână nici o unealtă iar corpul de abia şi-l
mişca?
Singura lui preocupare era făurirea de planuri absurde, într-o lume şi mai
absurdă, într-o lume nebună, ahtiată de iluzia dominării tuturor, având la îndemână
doar bâta şi pistolul, folosind un vocabular primitiv, din drojdia societăţii. În această
linişte de mormânt a Galatei, s-a trezit într-o seară că se deschide uşa celulei şi i se
împinge o arătare cu chip de om, venit din aceeaşi maşinărie de distrugere a fiinţei
umane în care fusese şi el schilodit. După închiderea lacătului de la uşa hrubei s-au
privit la fitilul pâlpâind al unei lămpi cu petrol şi s-au recomandat. Noul venit se
numea Victor Popovici, cântăreţ de operă şi fiul unei familii de învăţători din judeţul
Iaşi.
După câtva timp, stabilindu-se relaţii de prietenie între ei, Tiberius Ţolescu i-
a destăinuit că este sortit suprimării şi că s-a hotărât să rişte o evadare, oricare ar fi
şansele de reuşită. Victor Popovici s-a dovedit un prieten desăvârşit, declarându-se
gata de a-l însoţi în acţiunea de evadare, deşi el nu era în acelaşi pericol.
Amândoi urzesc un plan şi au parte de o împrejurare miraculoasă, care le dă
posibilitatea să înceapă pregătirile materiale în vederea evadării.
O celulă din cele patru ale arestului subteran secret fusese transformată în
magazie de materiale şi efecte.
Acolo, într-o dimineaţă a fost adusă o deţinută de drept comun, pentru a lua
materiale de curăţenie pentru administraţie şi a fost lăsată singură pentru câteva
minute de către însoţitorul ei. Curioasă, deţinuta a deschis zăvorul de la uşa celulei
celor doi, care întâmplător nu era încuiată şi cu lacăt. Au schimbat câteva cuvinte şi s-
a oferit să scrie familiilor acestora, cerându-le adresele pe care şi le-a notat. Mai târziu
s-a dovedit ca şi-a împlinit făgăduiala.
Cu acest prilej şi cei doi au putut vedea ce anume se afla în celula folosită ca
magazie. Tiberius Ţolescu a reuşit, fără să fie observat, să ia mulajul cheii lacătului
magaziei pe o coajă de săpun şi să deterioreze lacătul celulei lor pentru a nu mai putea
fi închisă.
Deţinuta a fost scoasă din subteran, celula magaziei încuiată iar cei doi şi-au
continuat calvarul. Dormeau pe paiele aşternute pe pământ şi mâncau dintr-o singură
strachină în fiecare zi cartofi fierţi întregi. Câteva ore pe zi, din când în când, li se
aducea o lampă cu petrol. În rest întuneric total şi şobolani.

271
 În puţinele ore de lumină de la lampă, Tiberius Ţolescu cu ajutorul unui
vârfuleţ de cuţit luat din magazie a făcut din coada unei linguri de metal o cheie
pentru lacătul de la uşa magaziei, cheie al cărei format îl imprimase pe coaja de
săpun. După ce au reuşit să strice lacătul de la celula lor, gardienii se mulţumeau să
închidă uşa doar cu zăvorul.
Cei doi au hotărât să evadeze chiar în noaptea Crăciunului care se apropia,
gândind la puterea lui Dumnezeu şi la unele deprinderi ale paznicilor din acea noapte
sfântă.
În seara Ajunului, gardianul ca să scape de o grijă le-a adus mai devreme
cartofii şi mămăliga, le-a lăsat lampa aprinsă şi a tras zăvorul fără a uita să adauge:
„Aşa vă trebuie în noaptea de Crăciun!” Siguri că nu vor mai fi deranjaţi, Tiberius şi
Victor au trecut la fapte. Au forţat vizeta din cadrul uşii, pe vizetă au aruncat un laţ
făcut ca o frânghiuţă din fire de pătură şi cu acest laţ au putut agăţa şi trage zăvorul.
Au ieşit din celulă închinându-se şi au ajuns pe culoarul celor patru celule. Au deschis
uşor lacătul magaziei, ca printr-o minune şi au luat de acolo ceea ce au socotit că le
trebuie: haine şi pantaloni de pufoaică, bocanci, căciuli, toate vechi dar foarte bune
pentru ei, care la acea vreme erau echipaţi cu bluze uşoare de vară. Din magazie au
mai luat două scânduri de pat militar, pe care le-au înnădit cu câteva bucăţi de cablu
telefonic, realizând un fel de scară cu ajutorul căreia să se poată urca pe zidul
închisorii.
Cu ajutorul unui târnăcop fără coadă au forţat uşa care închidea gangul
magaziei. După mai multe încercări şi câteva zgomote care le-au tăiat răsuflarea, uşa
grea s-a desprins din toc cu un scârţâit înfiorător şi viscolul i-a învăluit pe cei doi într-
o plăcută îmbrăţişare.
La câţiva paşi în faţa lor îi aştepta însă zidul, zid de cetate înalt de aproape
cinci metri, cu o mică treaptă. S-au închinat încă o dată, au sprijinit scara din scânduri
pe treapta zidului şi cu puterile pe care doar frica de moarte şi dorul de libertate le dau
omului, s-au târât pe scânduri în sus, până ce au putut apuca cu mâna coama zidului.
Cu eforturi extraordinare, biciuiţi de viscol, au încălecat coama zidului şi târâş au
ajuns cale de 6-7 metri la o platformă pe care se găsea o gheretă de santinelă unde nu
se găsea un gardian şi în care loc se afla o scară pe care se putea coborî în afara
temniţei.
Încă înainte de cumpăna nopţii evadaţii au coborât şi îngenunchind şi-au
făcut câte o cruce, au îmbrăţişat pământul învăluiţi de viscolul care în acea noapte
sfântă deşi nu dădea semne de îndulcire le era cu adevărat de mare ajutor. Cei doi
fugari deveniţi colindători pe drumul hotărât de acum înainte de Victor Popovici,
înaintau cu viscolul ca o povară în spate dar cu dorul nestins de libertate. Aşa au mers
cale de câteva ore, până ce zorii zilei i-au prins în casa unui muncitor ceferist cu suflet
de aur, de lângă staţia CFR Cucuteni, unde au petrecut prima zi de Crăciun.
Lipsiţi de puteri şi cu picioarele umflate nu au mai putut face decât drumuri
scurte ca să ajungă, după ce au trecut peste Bahlui şi pârâul Cacaina în satul Ţigănaş,
pe Jijia, la o rudă apropiată a lui Victor Popovici, unde au fost găzduiţi şi ajutaţi să-şi
refacă puterile. Aici s-au pregătit să plece cu trenul spre Craiova.
Într-o seară, intrând în gara Larga –Jijia ca să ia trenul, au fost înconjuraţi de
urmăritori care l-au capturat pe Victor.

272
 Tiberius a reuşit să scape din încercuire şi s-a pierdut singur în noaptea
viforoasă în care lupii hăituiau în voie. De acum singur a trebuit să se descurce,
petrecând nopţile sau după caz zilele, prin clopotniţe sau biserici, forţându-le intrările
şi mai rar în casa vreunor creştini cu suflete de samariteni, până ce în sfârşit a ajuns la
Bacău, de unde a reuşit să se urce într-un tren şi să ajungă la Craiova, în ziua de
Bobotează. Aici a aflat de tragedia ce s-a petrecut după arestarea şi ducerea lui la
Siguranţa de la Iaşi, transformată în scurt timp în monstruoasa Securitate. S-a pus la
curent cu arestarea lotului generalului Ion Carlaonţ, datorită bineînţeles unei trădări
din luna august 1948, lotul mărindu-se cu persoane ce nu avuseseră legături cu el.
Până la 6 octombrie 1948, când l-au arestat pe maiorul Lucian Dumitriu, cam toată
organizaţia se găsea la Securitatea din strada Calomfirescu, intrată pe mâinile lui
Constantin Oancă, avansat căpitan, ale locotenentului major Ionescu „25” şi ale altor
grade inferioare.
Legătura lui Tiberius Ţolescu, maiorul Lucian Dumitriu, nu suflase nimic,
pentru că s-ar fi auzit de două luni şi jumătate cât Ţolescu stătuse la Galata până la
evadare.
Despre celălalt cavalerist, Remus Radina, nici vorbă, pentru că primise mesaj
prin poştă, după cu se înţeleseseră ca în caz când nu se poate obţine nici o promisiune
prin Belgrad, să-i comunice „Să ducă oile la munte”. Deci acesta îşi îndeplinise
misiunea, credea Ţolescu şi se găsea în Iugoslavia sau cine ştie .......mai departe. În
privinţa includerii lui în lotul Carlaonţ era liniştit. Dar ceea ce nici prin gând nu-i
trecea, era faptul că în noaptea Crăciunului, când el evadase şi Remus Radina fusese
returnat peste graniţă, în România, de unde „fugise de dracu’ şi dădu-se peste tată-
său”, după vorba unui ţăran sârb. Această dureroasă situaţie avea să o afle peste un
an, când se vor întâlni în infernul de la Peninsula.
După Bobotează s-a confruntat şi cu agravarea situaţiei din familia sa.
Considerând că Tiberius Ţolescu nu va rezista torturii psihice şi morale,
Securitatea din Craiova i-a arestat întreaga familie, presupunând că va lua legătura cu
aceasta. În acelaşi timp făcuseră să circule zvonul că familia îi va fi eliberată după ce
evadatul se va preda sau va fi arestat.
Astfel cel care înfăptuise poate cea mai îndrăzneaţă evadare din temniţele
noastre comuniste, s-a predat căpitanului Constantin Oancă, în ziua de 25 ianuarie
1949.
În 1950 s-au întâlnit la Peninsula întâmplător, trei deţinuţi, veniţi din trei
colţuri diferite: Tiberius Ţolescu condamnat la patru ani de TM Iaşi şi repartizat la
brigada de mecanici de la Ovidiu, Remus Radina condamnat la cinci ani de TM
Bucureşti pentru trecere frauduloasă de frontieră, devenit cel mai rebel deţinut din
puşcăriile româneşti, ajuns în brigada de construcţii ca zidar, apoi inapt pentru muncă
şi al treilea, Lucian Dumitriu condamnat la şapte ani, ajuns inapt şi repartizat la
brigada de la grădină.
Singura legătură de suprafaţă ce îi unea acolo era că fuseseră ofiţeri de
cavalerie şi ajunseseră adversari ai muncii forţate, angajându-se în numeroase greve
pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din închisorile pe unde i-a purtat sistemul
comunist.

273
 Eliberându-se la termen li s-a dat o pauză, fiindcă nu după mult timp arestaţi,
recidivişti, au mai făcut până la zece ani de puşcărie, singurul care le-a tras „ chiulul”
a fost maiorul Lucian Dumitriu, care a murit în 1958, din cauza regimului de
exterminare îndurat.
Ca unul care i-am cunoscut în aceste acţiuni şi am fost alături de ei, mă
închin în faţa dârzeniei şi perseverenţei lor.

274
 OMUL CARE A ALES CURAJUL
DE A INFRUNTA MOARTEA
Emil SEBESAN,
Timişoara, România,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

V asile Cosma descendent a unei familii de ţărani din munţii Apuseni,

comuna Valea Lupsei, urmaşi (fireşti) a lui Horia, Cloşca şi Crişan şi
de ce nu şi a lui Avram Iancu a căror dragoste de ţară şi de neam,
percepţii care au dăinuit pregnant în aceste zone.
După terminarea stagiului militar efectuat la o unitate cantonată în Apahida,
de lângă Cluj, tatăl lui Vasile Cosma se căsătoreşte cu o femeie din partea locului.
După căsătorie se mută la Cluj unde se angajează la catedra de zootehnie a
Facultăţii de Agronomie, unde avea în primire şi supraveghere vietăţile ce constituiau
“materialul” didactic. În această perioadă de timp familia Cosma se amplifica prin
apariţia a 3 copii: o fată şi încă doi băie i.
Vasile Cosma se naşte ca cel de-al doilea copil în 10 noiembrie 1922, viaţa sa
curgând în mod obişnuit, parcurgând şcoala primară şi mai târziu liceul economic din
Cluj.
În relaţiile de convieţuire cetăţenească în Clujul în care etniile erau
reprezentate de la maghiari până la rromi, incluzând şi evreii, Vasile Cosma nu
manifesta nici un fel de discernământ, având colegi, vecini şi chiar prieteni şi amici
din diferite etnii, fără ca apartenenţa etnică să creeze probleme nici măcar din punct
de vedere a credinţei religioase. Singura caracteristică viabilă a acestor legături fiind
omenia.
Această caracteristică viabilă a întregii familii Cosma a fost zdruncinată cel
mai pregnant tânărului Vasile Cosma ce împlinea 18 ani, în anul 1940 când printr-un
arbitraj germano-fascist, Ardealul a fost împărţit, iar teritoriul atribuit Ungariei
cuprindea şi oraşul Cluj.
Atitudinea etniei maghiare faţă de români a luat o întorsătură inimaginabilă,
de neconceput, chiar prieteniile transformându-se dacă nu în ură, cel puţin în
adversităţi.
Această stare de fapt, dar nu de drept, l-a determinat pe tânărul Vasile Cosma
să fie primul din familie care părăseşte Clujul, să se mute la Turda, unde de fapt la
şcoala agricolă erau “refugiate” şi vacile didactice ale Facultăţii de Agronomie din
Cluj.
Aici condiţiile de existenţă erau asigurate, dar despărţirea brutală de familie,
de locul natal, dar şi datorită schimbării de atitudine “a foştilor” prieteni din etnia
maghiară au provocat în mintea acestui tânăr, o altă concepţie despre iubirea de neam
şi patriotism. De aici înainte, scopul vieţii lui era restabilirea de fapt a situaţiei şi

275
îndreptarea abuzurilor săvârşite sub oblăduirea aşa-zişilor deveniţi aliaţi. Percepţia
acestor stări de fapt era o concepţie “politică” dominată de interese economice cu
intenţia de subjugare, în interesul vădit a marilor “puteri” de expansiune.
Simpla întâmplare, face ca în ziarul local din Turda să apară un apel către
tinerii din ţară să se înroleze ca “voluntari” într-o nouă armă de paraşutişti ce vor fi
pregătiţi pentru recuperarea Ardealului şi Basarabiei, o condiţie primordială fiind
cunoaşterea limbii maghiare sau ruseşti.
Acest anunţ a determinat o satisfacţie deplină tânărului Vasile Cosma.
Limba maghiară nu era o problema pentru el. Celelalte condiţii nu îl speriau,
în tinereţea lui a practicat sportul chiar şi pe maidanele Clujului. Condiţiile fizice,
aspectul fizic general erau mai mult decât satisfăcătoare.
Cel mai mult a contribuit voinţa lui de a se reîntoarce pe meleagurile natale,
dar nu intenţia de “răzbunare”.
Examenul medical minuţios efectuat însoţit de examinări şi testări de
rezistenţă, efectuate la aeroportul din Pipera le-a considerat primul succes al noii
etape din viaţa lui.
Cei admişi au fost transferaţi la Popeşti-Leordeni, unde au început activităţi
militare constând din nou în diferite testări, pregătiri sportive, multă gimnastică, din
ce în ce mai grea, cea mai grea încercare fiind aceea de zborul test cu avioane. Nu toţi
din cei admişi au rezistat fie din cauza reacţiei organismului la situaţiile critice
impuse de program, fie din cauza sentimentului de frică impuse deasemenea de
situaţii critice.
De aici începe conceptul: curajul de înfruntă moartea.
Tot aici cei 98 protagonişti rămaşi au început şi s-au desăvârşit în
împachetarea paraşutelor, conştienţi fiind că orice greşeală duce la moarte.
Deasemenea aeroportul Popeşti-Leordeni era o bază militară de aviaţie
germană. Statul – major românesc dispune dislocarea “baloanelor” din aerostaţia din
Pădurea Pantilimon, unde erau baloane antiaeriene, care au fost transferate în zonele
petroliere, cazarma rămânând liberă la dispoziţia paraşutiştilor.
Instrucţia de lansare cu paraşute a început, iar după 15 lansări a urmat
brevetarea.
Terminarea acestei etape a început instruirea militară propriu-zisă printre
altele constând din cunoaşterea tuturor armamentelor din dotările militare.
După 2 ani şi 3 luni de instrucţie militară epuizantă, în care lansările cu
paraşuta nu au lipsit s-a trecut la instruire specială “de tip comando”, în vederea
acţiunilor de spionaj, sabotaj şi terorism.
Tânărul Vasile Cosma parcurge cu brio toate etapele, obţinând calificative
excelente, fapt care determină că împreună cu câţiva camarazi să fie trecuţi din corpul
sergenţilor în corpul subofiţerilor cu sarcina de instruire a noilor contigente de viitori
“paraşutişti”. Cosma Vasile deţine un act oficial de atestare a instruirii a cinci serii de
paraşutişti.
Evenimentele care au urmat actului de la 23 august 1944, au implicat
intervenţia batalionului de paraşutişti în anihilarea schimbului de focuri de la
comandamentul trupelor germane din Romania. Acţiunea a fost rezolvată în mod
paşnic conform prescripţiilor legale ca trupele germane să părăsească ţara cu tot

276
armamentul, dar fără muniţie. În această acţiune, Cosma pe lângă faptul că a suferit
un bombardament groaznic a două avioane germane, a fost împuşcat, un glonţ trecând
în cele două oase ale claviculei, dar fără urmări grave.
Refuzând evacuarea într-un spital, este trimis cu grupa militară ce o conducea
la aeroportul Băneasa, cu sarcina de a împiedica decolarea avioanelor germane.
Pentru îndeplinirea sarcinilor în această perioadă i se atribuie decoraţia
“Bărbăţie şi credinţă clasa a II-a cu spade”, în decret fiind specificată şi perioada
pentru care a fost atribuită aceasta distincţie 23.08-31.08.1944.
În următoarea lună din informaţiile vehiculate că batalionul de paraşutişti va
fi trecut la ruşi, întregul efectiv a hotărât autodesfiinţarea, nemaiavând obiectiv. S-a
distrus arhiva, componenţii batalionului împrăştiindu-se în toată ţara.
Cosma Vasile se îndreaptă la Timişoara, unde părinţii şi fraţii săi erau
implementaţi, tatăl său fiind acelaşi laborant al Facultăţii de Agronomie refugiată din
Cluj.
Timp mai bine de doi ani, pentru camuflarea provenienţei sale ca “paraşutist”
se ataşează muncii de dezvoltare a unei gospodării în care creştea porci şi alte animale
casnice şi le asigura un trai decent.
Vechile metehne de iubitor de neam şi ţară îl face pe Cosma ca împreună cu
fratele său să se ataşeze defilării şi apoi manifestaţiei organizate spontan de elevii
liceului Loga din Timişoara. Această manifestaţie atestată de fotografii, dar şi de
documente oficiale ale siguranţei, ca primă manifestaţie anticomunistă (antisovietică)
în 10 mai 1945, fraţii Cosma nefiind arestaţi, fiind necunoscuţi ca elevi ai liceului
Loga.
La sfârşitul anului 1945, Vasile Cosma apare la sediul PNŢ, unde în foarte
scurt timp devine iubit şi respectat, dând dovadă de curaj şi abnegaţie în activitatea
tumultoasă, nu întotdeauna paşnică. Este omul care transportă ziarul Dreptatea,
oficialităţile vremurilor refuzând transportul şi difuzarea legală a acestui “oficios” al
PNŢ-ului. De remarcat este faptul că trenurile spre Bucureşti şi invers circulau doar
de două ori pe săptămână luni şi vineri, fapt care a determinat ca de cele mai multe ori
să se efectueze cu trenuri de marfă în vagoane deschise.
Bineînţeles, că acest sistem de “voiaj” presupunea o rezistenţă fizică, curaj
dar şi metode “subversive” însuşite la şcoala de paraşutişti.
Tot în cadrul PNŢ-ului împreuna cu o sută de studenţi să facă posibilă
conferinţa judeţeană PNŢ din Arad, prin nişte manevre subtile să evacueze sala
ocupată de muncitorii PCR-işti.
În această perioadă organele poliţieneşti nu erau încă abilitate de a reţine fără
organele procuraturii şi aceasta numai în cazul încălcării unor percepte legale
dovedite.
Din aceste motive PCR-ul a căutat pe toate căile să provoace chiar
ambuscade, după care întotdeauna opoziţia era vinovată.
Unul din cei vizaţi, în atenţia celor mai sus arătate a fost şi Vasile Cosma. Un
asemenea “provocator” care a cerut sprijinul lui Cosma pentru a deveni membru PNŢ
descoperit de acesta este dat afară din sediu.
A doua zi organele poliţiei de “siguranţă” (predecesorul securităţii), însoţite
de un procuror au descins la sediul PNŢ-ului, efectuând o percheziţie, căutându-l pe

277
“provocator”, acuzându-l pe Cosma de dispariţia acestuia. Este pus la dispoziţia
procurorului, dar după două zile “dispărutul” este găsit viu şi nevătămat la sediul
PMR.
Imediat Cosma este pus în libertate, dar la sfatul procurorului pleacă la
Bucureşti pentru un oarecare timp. Procurorul l-a avertizat că această “eliberare” să se
bucure de o discreţie absolută, deoarece deşi nu-i putea imputa nimic ilegal, corifeii
vremii voiau să-l termine pentru ca ei să domnească liniştiţi.
Între timp, conducerea politică comunistă creează şi legalizează agenţii ale
ordinii publice cu împuterniciri teroriste, birourile de siguranţă transformându-se în
chesturi devenind astfel o poliţie politică în care delaţiunea publică şi decăderea
morală devin o axiomă.
Exilul voluntar al lui Vasile Cosma a fost destul de scurt. Nu a înţeles să
capituleze în lumea aceea păcătoasă, dar nu atât de ticăloasă, să renunţe la
convingerile sale ca fiinţa neamului poate fi păstrată doar prin implicare în spiritul
onoarei, a respectului adevărului şi de ce nu a tradiţiei noastre naţionale.
Reîntors la Timişoara, Cosma adoptă o atitudine rezervată, departe de aria
vinovăţiei politice. Dar trecutul său de “paraşutist” şi refuzul de a minţi oficialităţile
subscriind în fals la o concepţie şi la un regim politic contrar convingerilor sale, îl trec
definitiv în categoria “duşmanii poporului”. Conştient de urmările acestei categorisiri,
Vasile Cosma nu renunţă la personalitatea lui, considerând convingerile sale o
problema de onoare şi demnitate, asumându-şi riscul proporţiilor tragice ale
ostracizării.
În anul 1947, arestat pentru “o vină” inimaginabilă, fuge de sub escorta
compusă din şase agenţi de siguranţă. Drumul pribegiei începe în diverse localităţi
sfârşind la Baia-Mare, fiind găzduit de un coleg paraşutist cu care a petrecut
sărbătorile Crăciunului, după care se pregătea să plece la sky. În seara de 30
decembrie 1947 agenţi ai organelor de siguranţă au dat năvală în locuinţa colegului
pentru arestarea lui. Datorită prezenţei ca oaspete necunoscut a fost ridicat şi dus la
acelaşi arest cu colegul său.
Au urmat anchetele specifice poliţiei comuniste care cu orice preţ vroiau să
recunoască o vina pentru a putea fi condamnat. Întrebările erau aceleaşi: “Din ce
organizaţie subversivă face parte”, “De unde şi cine este şeful”.
În decursul celor cinci luni de anchetă, torturile erau aceleaşi fiind efectuate
de 3-4 agenţi, nu aceeaşi şi efectuate la 2-3 zile considerând că în acest interval îşi
mai revine. Supliciul era acelaşi. Se începea cu lovituri cu pumnii şi picioarele pe
unde apucau. În caz de leşin îl trezeau cu o găleată de apă şi continuau tortura. Una
din metode era culcatul pe burta, unul din “protagonişti” se urca pe el cu un picior pe
mijlocul spatelui şi cu celălalt picior pe gât pentru ca victima să nu poată mişca şi
reacţiona, şi unul sau doi îl băteau la tălpile picioarelor îndoite la spate cu bastoane de
cauciuc, un altul azvârlind câte un picior în coaste sau în rinichi.
Ca urmare acestor anchete bestiale, pe lângă faptul că chinurile provocate de
lovituri asupra organelor interne, Vasile Cosma se alege cu o fractură a maxilarului
drept, lucru care i-a provocat dureri îngrozitoare în scurt timp, începând să-şi piardă
dinţii, gingiile tumefiate sau infectate, mestecarea mâncării devenind imposibilă.
Mâncarea slabă cum era, era învârtită cu limba în gură şi înghiţită ca şarpele.

278
 Când au văzut în ce hal a ajuns, au hotărât transferul la Satu-Mare, dar nu în
convalescenţă, anchetele fiind ceva mai blânde, insistându-se cu aceeaşi întrebare:
“Din ce organizaţie subversivă face parte”.
Ca o noutate la chinurile provocate de anchetele cunoscute s-au adăugat
loviturile la organele genitale, provocând o umflare enorma a acestora, lucru care i-a
speriat chiar şi pe aceste “bestii”, consultarea medicala fiind cu totul necesară.
La puţin timp după această întâmplare, într-o seară în jurul orelor 22:30-23 au
apărut doi comisari, care au pretins că au găsit “martori” cu care trebuie confruntat şi
să se pregătească de plecare. Nu s-a opus plecării, dar a replicat că nu se deplasează
nicăieri dacă nu este încătuşat la mâini şi picioare. A intuit faptul că Satu-Mare este
aproape de frontieră, iar simularea unei treceri frauduloase ar putea justifica
împuşcarea lui pe la spate. Intuiţia lui a fost confirmată de discuţia în limba maghiară
a celor doi: “S-a prins banditul”.
A doua zi dimineaţa a fost transferat la penitenciarul din Satu-Mare, unde ca
deţinut politic, chiar fără dovezi reale, nu avea nici un drept. Şi aici regimul de
exterminare persista, refuzându-i-se orice asistenţă juridică.
Transferat la penitenciarul din Aiud, după o scurtă perioadă fiind din nou
transferat la penitenciarul Ocnele Mari, unde l-a găsit şi a stat cu Corneliu Coposu,
Câmpean şi alţi fruntaşi politici cărora nu li se putea dovedi fapte incriminatorii
legale, ci doar apartenenţe politice categorisite ca “duşmani ai poporului”.
După doi ani de convieţuire într-un regim de exterminare, acest “grup” a fost
transferat la “Canalul Morţii”, la colonia Capul Midia Năvodari, unde printr-un ordin
al ministrului de interne lui Vasile Cosma i s-a prescris 24 luni de internare,
neputându-se dovedi nici un fapt incriminat de lege. Este cunoscut regimul de la
Capul Midia, unde locotenentul-major Borcea, ofiţer promovat de noua
SECURITATE îşi făcea titlul de onoare prin raportarea săptămânală a numărului de
morţi din colonie. Munca obligatorie pentru excavarea Canalului Morţii, ca timp se
estima la zi lumină, indiferent de timp frumos sau ploios, indiferent de vară sau iarnă,
cu menţiunea că în cazul intemperiilor nu aveau voie să se adăpostească.
Munca fizică istovitoare, înlocuia cu “brio” încercările de exterminare din
timpul anchetelor spre satisfacţia “călăilor”, mai ales ca raţia de 800 de calorii nu
ajuta cu nimic la redresarea puterii de muncă.
Eroul nostru, datorită constituţiei sale fizice de tip atletic, dar mai ales de
voinţa aducerii organismului cu lipsuri alimentare, atât de calitate cât şi de cantitate
au dus ca în urma sistării agresiunilor fizice la Ocnele Mari, organismul să-şi recapete
oarecum vigoarea acceptabilă noului său trai de viaţă. Ba mai mult, pe şantierele
coloniei, Cosma devine un real ajutor colegilor de suferinţă, în special lui Corneliu
Coposu. Menţionăm că mai multe scrisori de mulţumire atestă ajutorul acordat.
Semnificativ este faptul că acest Vasile Cosma a purtat pe umerii săi sicriul
“seniorului” PNŢ pe ultimul drum până la locul veşnic. Exemple şi fapte de acest gen
ar fi multe, toate demonstrând caracterul său de omenie.
În luna august 1953 o comisie formată din ofiţeri de securitate făcea o triere a
deţinuţilor. Vasile Cosma nefiind chemat, s-a prezentat în faţa comisiei, afirmând că
nu a fost chemat, dar nu ştie care este cauza pentru care stă aici şi că în declaraţie a
fost sincer. Unul dintre membrii acelei comisii, în dorinţa de a demonstra că acesta nu

279
este sincer, a recurs la întrebarea: “Ce părere are de actuala conducere a statului?”.
Răspunsul a fost simplu şi răspicat: “Actuala conducere este duşmanul meu numărul
1 şi eu mă constitui ca un duşman numărul 1, dar eu sunt inofensiv”. I s-a cerut să dea
în scris acest lucru, pe care l-a acceptat cerând o coală de hârtie conştient fiind că
declaraţia cerută îi poate fi fatală.
În momentul în care a început să scrie declaraţia o mână nevăzută peste
spatele lui, a mototolit hârtia şi l-a dat afară din clădire.
A doua zi dimineaţa, a fost chemat la poartă cu bagajele proprii şi după circa
patru ore de stat sub soarele arzător i s-a înmânat foaia de drum şi actul de punere în
libertate cu menţiunile de rigoare şi obligativitatea de a se prezenta la postul de miliţie
din raza lui de domiciliu.
Pentru a nu constitui o surpriză, după şase ani de absenţă totală, lipsită de
comunicare, ca fiindcă aşa era cunoscut în familie şi prieteni, şi-a anunţat
reîntoarcerea.
Se poate imagina bucuria imensă a familiei Comsa, cu excepţia tatălui, pe
care surpriza şi bucuria l-a afectat, făcând un preinfarct, care după scurtă vreme l-a
trecut în lumea drepţilor.
Prezentându-se la secţia 3 a miliţiei unde i s-a comunicat interdicţia ca timp
de cel puţin doi ani nu mai are voie să părăsească oraşul. Pe noul buletin ce i s-a
eliberat la circa două săptămâni, era o ştampilă aplicată pe fotografie: D.O.
După puţin timp de la acest eveniment, că acest D.O. aplicat pe buletin nu se
referea la “Drepturile Omului”, ci era semnificaţia unei delimitări ale marelui lagăr ce
devenea România Socialistă.
Peste tot unde îşi căuta de lucru i se cerea autobiografie, în care la apariţia
“fost deţinut politic” era categoric refuzat. Singura posibilitate de a se angaja în lupta
pentru existenţă sugerată de organele politice ale vremii erau muncile necalificate.
Se angaja ca tăietor de lemne la întreprinderea Combustibilul, de unde după
un nefericit accident a fost îndepărtat. În continuare lucrează la CFR, curăţând linia
ferată de buruieni şi uscături, etc. Ca muncitor cu ziua, după cum se spune se ataşează
de un cofetar, care se apucă să facă prăjituri şi îngheţată. După căsătorie, anul 1957 îi
oferă o schimbare de situaţie: în 12 iunie i se naşte primul copil, o fetiţă. Bucuros de
“fetiţă”, considerând că nefiind băiat are şanse cu mult mai reduse de a trece prin
calvarul vieţii tatălui.
Din aceste motive îşi procură un aparat de fotografiat pentru a imortaliza
etapele vieţii acestei progenituri şi pe motivul că “el” personal nu a beneficiat de acest
lucru.
Ducând filmele la developat, atrage atenţia cooperatiştilor asupra frumuseţii
filmelor. Şeful unităţii îi propune o colaborare, precizând că nu interesează pe nimeni
ce a făcut în trecut, iar renumeraţia se plăteşte în funcţie de prestaţie, în procente.
Angajându-se la această cooperativă s-a specializat în arta fotografică, fiind
primul realizator a fotografiei color în Timişoara. Se lansează în reclame comerciale
pentru fabrica de covoare Cisnădie, ca apoi ca angajat al F.A.E.M.-ului să se ocupe de
cataloage şi reclamele produselor. După revoluţie, de aici iese la pensie.
Viaţa tumultoasă pe care a parcurs-o Vasile Cosma nu a rămas fără urmări.
Sechelele adunate în urma eforturilor supranaturale, a bătăilor bestiale, a chinurilor

280
fizice, dar şi morale nu au rămas fără urmări. Lipsa sau slaba alimentaţie, precum şi
asistenţa medicală aproape inexistentă, au determinat ca, fiecare zi din viaţă să aducă
o înrăutăţire a organelor şi organismelor umane şi a vieţii în general din acest punct
de vedere.
Problemele percepute imediat după eliberare din colonie şi implementat în
marele lagăr, denumit România Socialistă, s-au concretizat prin dureri de: stomac,
rinichi, fiere, ficat, apendicită precum şi la coloană, cu implicaţii la genunchi, picioare
etc.
Întrebarea care se pune: cum, la numărul mare de operaţii pe parcursul
acestor ani a putut rezista acest om? Să treci peste trei operaţii diferite la coloană, la
mutarea duodenului în altă parte decât cea firească, rezonanţele magnetice efectuate,
perioadele de paralizie, fac pe orice muritor să se îngrozească.
Un fapt de remarcat din viaţa familiei Cosma este aceea că s-a reuşit prin
diferite metode ca fiica cea mai mare, Carmen sa devină cetăţeancă germană în urma
unei căsătorii fictive. Nu părăseşte România şi se înscrie la Facultatea de Medicină,
pe care o termină cu brio plecând în Germania ca cetăţeancă a acestei ţări. Se creează
perspectiva emigrării tuturor celor din familie.
Dar cea mai gravă situaţie s-a ivit începând cu anul 1970 când în urma
lovirilor directe asupra organelor genitale, au apărut dureri care în final au dus la o
impotenţă totală creându-i probleme în familie. După o lungă chibzuinţă, Vasile
Cosma decide “Divorţul”. Despărţirea s-a făcut la buna înţelegere.
Rămas singur, Vasile Cosma dă o nouă dovadă de omenie de o largă inimă,
de înţelegere, care după toate cele întâmplate a rămas intact fără să fie afectat de boli.
Dar tot de omenie şi înţelegere dă o dovadă şi soţia sa, Olga care era afectată de o
boală incurabilă, nesesizată de familie tocmai pentru a nu crea şi altora probleme.
Fica Alina, mezina familiei rămâne cu tatăl ei, la insistenţele atât a mamei şi a
surorii sale ce era de acum medic în Germania, cât şi datorită stării de sănătate a
tatălui ei. După revoluţie, în urma unei vizite în Germania, Alina rămâne acolo şi
urmează cursurile liceale pe care nu le-a putut efectua în ţara ei natală.
Rămaşi singuri, soţii Cosma despărţiţi o duc din ce în ce mai greu. Boala
incurabila a soţiei doborând-o, iar în urma unei operaţii în anul 2002 trece în lumea
veşniciei.
Singur, singurel, Vasile Cosma refuză să plece în alte lumi – şi la propriu şi la
figurat, rămânând credincios atât convingerilor, cât şi principiilor sale.
În momentul de faţă este în plin proces cu statul român pe motivul lipsei unor
baze legale-legislative pentru suferinţele fizice şi morale, dar şi privarea de libertate
atât în puşcărie, cât şi în libertatea oferită în marele lagăr România Socialistă,
simulată de acel D.O. (Drepturile Omului), dar de care nu beneficia toată lumea.
Câştigul financiar în prima Instanţă nu îl satisface pe cel mai sus amintit,
deoarece operaţia de a se pune pe cele două picioare costă foarte mult, mai ales că
deplasarea în China cere obligatoriu un însoţitor.

Subsemnatul Cosma Vasile atest prin semnătură proprie cele mai sus relatate; în
susţinerea faptelor enumerate deţin documente oficiale care pot fi verificate.

281
282
 DELATORI ŞI DELAŢIUNI DIN DECENIILE 5 ŞI 6
ALE PERIOADEI COMUNISTE DIN ROMÂNIA
Liviu TUDORAŞ,
Bucureşti, România,
fost deţinut politic

D elaţiunea îşi are începuturile departe, în timpuri străvechi. În mod cert

ea se practica în forme restrânse, limitate, sporadice şi nesistematizate
încă din perioada primelor organizaţii statale. Documentar delaţiunea
apare ca meserie în cea de a treia formă de guvernare, după regalitate şi republică, în
imperiul roman, unul dintre cele mai întinse şi mai puternice state ale antichităţii. Sub
împăraţii romani delatorii se ocupau cu denunţarea acţiunilor ostile sau a
manifestărilor orale neloiale ale persoanelor importante, la adresa împăratului.
Literatura de specialitate îi menţionează în această perioadă ca delatori
organizaţi pe avocaţi, în procesele publice.
Ştim că avocaţii sunt persoanele care pe baza calificării şi a profesiunii lor au
sarcina de a acorda asistenţă juridică persoanelor interesate. Această asistenţă ia
adeseori şi forma acuzării părţii adverse. De altfel termenul de avocat este de
provenienţă latină: advocatus. Delaţiunea a fost încurajată în imperiul roman datorită
caracterului autoritar, dictatorial al acestuia. Să ne gândim la regimul de teroare şi
tiranie instaurat de Nero sau de cruzimea şi extravaganţa lui Caligula. La vârsta de 51
de ani, Ovidiu, poetul favorit al Romei ( poetul liricii erotice sau a Metamorfozelor -
250 de legende despre crearea şi istoria universului, sau mai târziu al Tristelor şi
Ponticelor) a fost exilat la Tomis, în anul 8 d.Hr., de către Octavian August. A murit
departe de Roma civilizată şi dragă, printre geto –daci şi într-un climat aspru, la 60 de
ani, în anul 17 d.Hr.
Delatorii şi intriganţii au avut o contribuţie importantă la acest exil.
Etimologia cuvintelor delator şi delaţiune este latină: delator –oris şi delatio -
onis ca şi a formei familiare „a turna”: tornare, cu derivatele turnător şi turnătorie. Şi
sinonimul „a denunţa”(cu derivatul denunţ) are tot etimon latin-denuntiare. Este încă
o dovadă a practicării delaţiunii în lumea romană.
Este dreptul şi obligaţia fiecărui stat să fie informat despre acţiunile potrivnice
la adresa sa. Organele de supraveghere statale folosesc în mod curent informatori,
pentru a apăra statul şi cetăţenii săi de tot felul de infracţiuni. Denunţarea unui fapt
antisocial, penal este normală şi firească într-o societate în care drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti sunt respectate.
În statele totalitare, poliţieneşti, delaţiunea, care este o formă de denunţ
dispreţuită, dezonorantă, compromiţătoare, ruşinoasă şi degradantă, este încurajată,
stimulată şi chiar obligatorie. În aceste state omisiunea denunţului, a delaţiunii este
pedepsită sever, fiind considerată complicitate.

283
 Delaţiunea este făcută cu intenţii rele, urâte, interesate, infamante, deformând,
exagerând sau inventând vorbele sau faptele unei persoane sau ale mai multora.
În lumea celor de drept comun de la noi a existat şi există un vocabular bogat
privind delaţiunea şi delatorii: cântare – cântător, şopteală, pleoapă, melodie, scuipat,
pâlnie, şopârlă, vorbe grele, a da geană, ginit, coadă de topor, ciripitor, ciripiu, ciripoi,
ciripeală, ciripire, pâră, pârâtură, pârâciune, turnător – turnătorie etc. Pentru sectorul
politic s-a adoptat expresia „ turnător”.
În cazul delaţiunii cu caracter politic, în care victima este de cele mai multe ori
nevinovată sau prea puţin vinovată, cauzele care îl determină pe delator să acţioneze
sunt multiple: frica, şantajul, ura, invidia, intenţia de a se răzbuna, dorinţa de a
parveni sau de a obţine anumite favoruri sau facilităţi, diverse interese, naivitatea,
prostia sau inconştienţa şi altele.
În timpul perioadei comuniste de la noi, o simplă turnătorie fie şi una anonimă,
era suficientă pentru a pune sub observaţie şi urmărire un cetăţean sau un grup sau
chiar a-i aresta şi condamna, deseori fără cercetări prealabile. Delaţiunea practicată în
România comunistă a avut ca rezultat un număr considerabil de victime. În cazul
fugarilor care se ascundeau sau a celor retraşi în munţi pentru rezistenţă organizată
Securitatea reuşea să-i captureze, în marea majoritatea a cazurilor datorită delatorilor
şi trădătorilor, uneori chiar rude apropiate ale celor urmăriţi.
Delaţiunea s-a practicat la noi, în toate straturile şi categoriile sociale, fără
excepţie, de la simpli ţărani şi muncitori până la cele mai înalte sfere sociale,
indiferent de religie, sex, apartenenţă etnică, politică sau profesională. Aş menţiona
un singur caz. Soţia unui cunoscut academician -A.R., apreciat şi bine situat sub toate
regimurile politice, a fost o delatoare rar întâlnită, care având acces în lumea
intelectuală de vârf, a practicat turnătoria cea mai abjectă, fără a fi fost silită. Cazul,
din păcate, nu este unic în lumea scriitorilor, artiştilor, oamenilor de ştiinţă, a
intelectualităţii în general.
Angajamentele de colaborare cu Securitatea, din dosarele de reţea erau
dactilografiate sau olografe, semnate mai rar cu numele real, de obicei cu numele
conspirativ în ghilimele sau nu erau semnate.
Cei ce colaborau cu Securitatea se numeau sursă, persoană de încredere, colaborator,
informator calificat sau necalificat, agent, rezident (avea vechime), gazda casei de
întâlniri. Atât forma cât şi fondul angajamentelor s-au schimbat în timp.
Prezentăm mai jos două angajamente din anii ‘50, în această perioadă
olografe şi cu sarcini precise, conform: „Carmen Chivu - Mihai Albu: Dosarele
Securităţii. Studii de caz”. Polirom 2007.

1953
„Subsemnatul......., născut la.......,cu domiciliul în......, fiul lui......, şi ......,
de profesie agricultor.
Îmi iau angajamentul să umblu zi şi noapte pentru a furniza informaţii
înscrise cât şi verbale la miliţia din comuna.......... pentru a fi prins
fugarul.....din comuna .......
Aceste informaţii le voi aduce o dată pe săptămână. În caz că nu voi
respecta angajamentul cer să fiu dat în faţa justiţiei şi condamnat de la

284
 8 la 12 ani.”
Şi varianta mai gravă:
„În caz contrar că am divulgat secretele încredinţate cer să fiu trimis în
faţa justiţiei şi condamnat cu legea 610 care prevede cu puşcarea la moarte
pentru trădare şi divulgare de secretul de stat. În cazul în care nu mai respect
angajamentul şi nu mă mai prezint din 3 în 3 zile pentru a furniza informaţii
să fiu trimis în judecată şi condamnat conform legii penale articolul 636 care
prevede tăinuirea şi neanunţarea la timp a organului de miliţie cu 8 ani de
închisoare.
Tot odată îmi iau angajamentul să nu divulg sub nici un motiv secretul
încredinţat; în caz că am divulgat să fiu pedepsit conform legilor R.P.R.
Acesta îmi este angajamentul dat nesilit de nimeni şi semnez propriu...”

1959
„Subsemnatul......, născut la ....., domiciliat în....., fiul lui..... şi......, de
naţionalitate şi cetăţenie română, cu ultimul domiciliu în...., îmi iau
angajamentul, în mod voluntar, să sprijin organele Securităţii statului în
demascarea elementelor duşmănoase cu care voi veni în contact şi asupra
cărora voi primi sarcini să le urmăresc activitatea.
Mă oblig de asemeni să păstrez în mod absolut secret legătura ce am cu
organele Securităţii statului, şi sarcinile ce mi se vor da, conştient fiind
că orice deconspirare constituie trădarea secretului de stat şi atrage după
sine pedepse conform legilor R.P.R. Informaţiile ce voi furniza vor fi
sincere şi obiective, le voi da sub formă de note informative şi le voi
semna cu numele „GEORGESCU NICOLAE” în locul numelui real”.

Din dosarul nr.58029, cu indicativul I 1014, din Arhiva operativă a MAI,

dosar cu 127 de volume -„Problema PNŢ Bucureşti” (dintr-o suită lungă de dosare cu
acelaşi obiectiv) şi a căror numerotare de pagină poartă unul, două sau chiar trei
numere, dovadă că au fost bine „selectate” şi „triate”, am extras de la CNSAS,
numeroase delaţiuni. În limitele restrânse ale unei comunicări prezint câteva, fiecare
cu specificul delatorului respectiv, caracterul dramatic al unora fiind însoţit adesea de
un ridicol şi de un comic greu de stăpânit.

MENŢIUNE: Notele informative ce urmează nu sunt prezentate în ordinea lor

cronologică iar ortografia reprodusă respectă întocmai ortografia autorilor lor.

Notă informativă
În str. Radu de la Afumaţi No 69 Este un anumit Matei Ionescu în fiecare
lună să îmbată când ia pensia şi ne înjură pe toată curtea şi înjură partidu şi mai ales
pe Tov Gheorghiu Dej şi pe Tov Stalin adesea ori înainte de a muri Tov Stalin că nul
mai omoară dracul odată să scape lumia de el că lia sucit capu la toată lumia că din
cauza lui more lumia de foame, după Congrs luni vine de la piaţă şi ţipă de la poartă
că nu să mai găste nimica pe piaţă şi nici pâne la liber, ata a fost cât a ţinut Congres
de acum avem să murim de foame, acest Mate Ionescu fost patron tipografie fost

285
ţărănist fost membru al partidului muncitoresc romn şi esculs la verificare, spune de
multe ori că vine răsboiul şi vine americani şi pe el îl face căpitan şi atunci are să
înpuste pe toţi comunisti
Manole Ilinca
mebră de partid din 46
25 VIII 953

M.S.S. Dir. 7a 722/ 27 august 1953

Către Ministerul Securităţii Statului- Reg. Bucureşti

Alăturat vă înaintăm una notă informativă dată de numita Manole Ilinca din
str. Radu de la Afumaţi nr.69, Bucureşti, în care se arată manifestările duşmănoase ale
numitului Matei Ionescu domiciliat la aceiaşi adresă.

Maior de Securitate Căpitan de Securitate

V. Dinescu Gh. Iavorschi

Încă o notă informativă a tovarăşei Manole Ilinca:

Tov. Comandant
.......este un om periculos aducând injurii partidului şi guvernului( spunând: că
foaie verde foi de vrej jos cu călăul Dej, că Tov Groza a plecat în China să vândă ţara
la americani şi Tov Gh. Gheorghiu Dej a vânduto la Ruşi, aceste cuvinte le repetă
dese ori.......apoi a mai insultat pe fica mea (asesoare populară n.n.) Aurica Stoica
care este venită pentru tratament medical în Bucureşti spunând că este bolnavă de pe
urma bărbaţilor.......
Trăiască lupta pentru pace
Manole Ilinca

Direcţia Generală a Securităţii Poporului

Intrare No. 105012- 2 Sept.1949
Dosar Nr. 00141
(N.I. scrisă cu cerneală roşie)

Tovarăşe Comandant,

Subsemnatul, Virgiliu I.Mărcuşanu, domiciliat în Str. Antim 77 Bucureşti, cu

respect vă aduc la cunoştiinţă următoarele: În anul 1948, cu ordinul de rechiziţie nr.
1471 din 15 Sept.1948, al Ministerului Afacerilor Interne, am obţinut în Str. Antim
77, două camere, care fac parte din imobilul lui Haralambie Ionescu, proprietar a mai
multor corpuri de case din Bucureşti. Chiar din momentul mutării noastre, acest
exploatator, s-a simţit destul de prost, ştiind că nu va putea lua o chirie cum vrea el, ci
după lege, ca pentru oameni ai muncii. Ca urmare, a început să aducă o serie de

286
insulte la adresa funcţionarilor fostului birou de rechiziţie, spunând că sunt nişte
afacerişti, nişte nepricepuţi „nespălaţi” după expresia lui, şi că i-au luat pâinea dela
gură.
Eu, întrucât am făcut şi fac parte din biroul U.T.M. Chimia Industrială, ca
responsabil cu agitaţia şi propaganda, am considerat că este de datoria mea să-l
lămuresc pe acest tovarăş, că tot ceea ce se face în Republica Populară Română, din
iniţiativa şi cu sprijinul P.M.R. sunt spre binele oamenilor cinstiţi ai muncii, pentru
propăşirea tinerei democraţii, pentru consolidarea socialismului şi făurirea
comunismului, şi nici decum nu se urmăreşte distrugerea cuiva, care a fost şi este
animat de frumoase sentimente faţă de R.P.R.
Toate încercările mele de a-l lămuri, de a-l face să înţeleagă şi el importanţa
acestor evenimente şi realizări au fost zadarnice, căci în loc să mi-l apropii, mi l-am
făcut duşman. Răul era prea încarnat în el. Am crezut la început că este o greşală de
tact din partea mea, dar când l-am studiat mai de aproape, mi-am dat seama că în el
s’a încarnat o tradiţie burgheză, cu apucăturile acelor exploatatori în a căror viaţă,
scopul scuză mijloacele.
Ceea ce prezintă un pericol, este atitudinea lui reacţionară, refractară faţă de
tot ceea ce este nou, fiind mai mult decât un instigator al ordinei publice. Pe toate
căile posibile, caută să defăimeze tot ceea ce partidul realizează, spunând mereu „
Toţi nenorociţii au ajuns mari. N-o să mai aveţi mult de trăit şi atunci o să văd eu cum
scoateţi cămaşa. O să vină ei Englejii şi Americanii şi atunci, voiu ştie eu să vă
judec”. Eu îl cred, căci îşi trăeşte ultimele zile, această coadă de topor a
reacţionarismului, şi în ultim moment trece la orice, dar inconştienţa lui, este
întradevăr exasperantă.
Şi de ce se poartă aşa, este lucru clar. În viaţa lui a fost exploatator, unealta
capitaliştilor Brătienişti şi Manişti. A avut la Cluj o carieră de piatră, care în prezent
este naţionalizată şi de unde se mulgea serios. Dela această carieră, aducea el piatră
pentru pavatul străzilor în Bucureşti, având şi calitatea de Consilier comunal onorific.
La Cluj exploata muncitorimea, iar la Bucureşti, pe altă parte Statul. Era lacheul
Brătieniştilor, cu care a făcut cele mai multe afaceri. Ţara nu ştia cum să-şi
economisească bugetul, iar el aducea din ţările imperialiste vapoare de cocaină şi
cafea, pe care le băga pe gâtul celor ce muncesc.
Politiceşte s’a scăldat prin toate partidele, pe unde se putea specula situaţia,
colaborând cu lacheii lui Maniu şi subvenţionând în mod consistent pe legionaro-
fascişti.
După afirmaţia făcută de chiriaşa Lucreţia Manolescu şi acum ar mai avea în
podul casei, obiecte delicte, de natură legionară. Că a fost şi un exploatator, o poate
dovedi faptul că şi-a însuşit avutul altuia, lăsând pe drumuri oameni, -mai simpli şi pe
care îi considera proşti, -care aveau numai o singură casă, iar el făcându-se propietar
de mai multe imobile, pe care apoi le închiria la bursa neagră. Cu banii munciţi din
greu de alţii, pe lângă faptul că ducea un trai extrem de luxos, îşi permite să se ducă
cu familia în străinătate în fiecare an.
Dar ceea ce a moştenit din hidoasa doctrină legionaro- fascistă, este teoria
rasistă. Nu este discuţie pe care să n’o aibă unde să nu facă cunoscut acest lucru.

287
 Şi dacă la ţară sau uzine, elementele chiabure, exploatatoare, reacţionare, au
fost demascate şi puse la locul cuvenit, aici în Bucureşti, printre miile de cetăţeni, s-a
strecurat în tăcere, ocupându-se în voie, şi acest cetăţean care deşi are o vârstă destul
de înaintată, peste 60 de ani, nu a abdicat dela această armă perversă. Nu ştiu însă
dacă este drept, ca el, care a trăit atât de bine după pielea altora, să ne spună sfidător,
văzându-se cu faţa de trudit, nenorociţolor, iată unde v-a adus doctrina voastră
comunistă. Desigur că nu arătăm ca el fiziceşte, căci eu, în laboratoarele politehnicei,
sunt preocupat la tot pasul, de însuşirea tehnicei celei mai avansate în spiritul
doctrinei Marxist –Leniniste, iar soţia ca muncitoare maestră la Apaca, se strădueşte
zi de zi, să depăşească norma, ştiind că în felul acesta prin micşorarea preţului de
cost, ajută la îmbunătăţirea vieţii economice şi îndeplinirea planului de stat.
Faţă de atitudinea antidemocratică, reacţionaro- fascistă a acestui exploatator,
unealtă a burghezocapitaliştilor, cu respect vă rog să găsiţi o măsură, care întradevăr
să-l pună în imposibilitate să propăvăduiască prin toate căile posibile, svonurile pe
care le debitează, în legătură cu războiul şi defăimările aduse partidului, guvernului şi
oamenilor muncii.

Trăiască Republica Populară Română

Virgiliu I. Mărcuşanu
Str. Antim 77 Bucureşti

Tov. Comandant al Securităţii Bucureşti

Dir. Gr.a Sec.Pop.

No. 023278 19 Feb. 1949

Notă informativă

În ziua de 16 Sept.a.c. am întâlnit pe D.şoara Szilaghi Marioara din strada

Eminescu No.41, pe corzo şi cum eu o cunoşteam de mai în ainte ma oprit şi am stat
de vorbă cu ea şi mi-a povestit că a lucrat la Fabrica I.I.A. dar a dato afară că au spus
că este Manistă că în tradevăr au fost şi este dar nu a crezut o găsio. şi mi-a spus că
este în scrisă în partidul Maniu şi că activează chear mi-a arătat în poşetă plin cu
diferite manifeste şi am reuşit să iau şi eu unul pe care lam dat Tov. Mercler. Această
fată nu lucrează nicăieri dar lucsul şi traiul bun cel are, chear nu ştiu de unde după
unele informaţii ar avea de la partid alui Maniu şi chear ar mânui ceva fonduri. şi tot
odată această fată este din Jud. lui Maniu aproape de Bădăcim. după cât am constatat
este periculoasă şi o mare reacţionară.
D.G.S.P. 22 Noiembrie 1949
113
Notă

288
 Iancu Gurban, chiabur din comuna Storobăneasa, este un manist fanatic, care
în anul 1947, primind ordinul de a preda un tractor, a întâmpinat pe cei ce veniseră să
ridice tractorul, cu focuri de armă, fugărindu-i.

Eremia Petre, învăţător, tot din comuna Storobăneasa, este un admirator al

fostului regim hitlerist, aduce în mod public grave insulte regimului actual şi Armatei
Sovietice. În casa sa, s’ar putea găsi material subversiv.
Sursă: N.11
Nota Biroului:
Cei de mai sus au fost semnalaţi la DRSP-Piteşti, pentru supraveghere.

M.A.I.
Intrare nr.90011 10.XI.1952

Notă informativă

Subsemnatul Inginer Drăgan I. Nicolae Şeful lucrărilor de foraje din Sfatul

Popular al Capitalei, Intreprinderile de construcţii Bucureşti, cu domiciliul în
Bucureşti Strada Vaselor Nr. 30 Raion 23. August, vă informez următoarele:
La unul din şantierele mele din Bucureşti există doi tovarăşi, Grecu Ion şi
Ionescu Gheorghe, care prin atitudinea lor, lasa să se vadă că sunt duşmanii poporului
şi ai regimului nostru de democraţie populară.
Următoarele fapte, m’au făcut să cercetez îndeaproape trecutul lor şi origina
socială:
La nici una din măreţele sărbători ale poporului nostru ca 7.Noembrie 1951,
30.Decembrie 1951, 1.Mai 1952, 23. August 1952 şi 7.Noembrie 1952, nu au voit a
lua parte la paradă şi în plus au aranjat lucrurile de aşa natură că nici ceilalţi muncitori
nu s’au prezentat la defilare, în plus din informaţiile culese de mine aceşti tovarăşi
critică regimul nostru de democraţie populară şi aşteaptă întoarcerea vremurilor
trecute, prin sprijinul americanilor. –
Primul tovarăş, Grecu Ion este din Telega Regiunea Petroliferă, fost mare
ţărănist şi politician al trecutului, care pe vremea lui Maniu a avut sarcini importante
(rog a se cerceta la Telega cele comfirmate de mine). –
Al doilea tovarăş Ionescu Gheorghe, tot ţărănist din Ploeşti Strada Albinei Nr.
7. fost mare antreprenor cu unul din cele mai mari ateliere din Ploeşti, astăzi
naţionalizat era mâna dreaptă a lui fostul Primar Jurebie din Ploeşti astăzi la dispoziţia
Securităţii, care a făcut politică ţărănistă.- (rog a se cerceta situaţia lui la Ploieşti).
Mai vă indic un mare duşman al clasei muncitoare care de faţă cu mine a avut
curajul să critice guvernul nostru sperând într’o întoarcere a vremurilor apuse. Acest
tovarăş a spus că acum s’a terminat cu dictatura comunistă ca eşit Eisenhover la
alegeri şi că acesta este o mână de fer care va şti să distrugă comunismul.-
Tovarăşul de care amintesc se numeşte Olteanu.....nu mai ştiu ce nume are,
face serviciul la Intreprinderile de Construcţii Bucureşti, la Controlul intern, este fost
avocat, prieten cu Istrate Micescu, astăzi reţinut şi politician al trecuturilor guverne (
din informaţiile luate discret de la diverşi tovarăşi din instituţie). –

289
 Subsemnatul pot fi găsit la serviciu zilnic în starda Aurel Vlaicu Nr.103,
telefon Nr. 1.97.12 sau acasă în strada Vaselor Nr. 30. telefon 2.15.91.
Trăiască Republica Populară Română.-
Inginer Drăgan I. Nicolae

M.A.I.
La Dir.III Direcţia Cadre
Intrare Nr. 0285455/ 14 Febr.1955

Notă informativă

Vă informăm prin prezenta că în Str. Şerban Vodă No. 81 locueşte

reacţionarul Tudorache Gheorghe, fost membru al partidului Ţărănesc şi simpatizant
al legionarilor.
Acest individ exploatează o prăvălie de cofetărie unde vinde prăjituri pe care
le face în condiţiuni nehigenice.
În această prăvălie, el exploatează nemilos o tânără fată, care îi munceşte de
dimineaţa până seară pentru un salar de mizerie, pe care adesea nu îl dă la timp s’au
chiar deloc.
Vă mai informăm că acest reacţionar notoriu deţine şi un aparat telefonic cu
No. 4.88.64 pe care îl foloseşte pentru afacerile sale cămătăreşti şi pentru legăturile
sale cu reacţionari de ai săi cu care face şedinţe, adesea chiar în prăvălie unde se
adună diverse persoane suspecte şi discută contra regimului nostru.
Deasemenea vă informăm că în apartamentul său are 2 butoaie cu vin pe care
îl vinde la preţ de speculă la diferite persoane, căror le spune că se face stabilizarea
s’au că se va mai scumpi băuturile şi toate celelalte articole.
Vă rugăm cercetaţi şi luaţi măsurile necesare.

Mai mulţi oameni ai muncii-

26 Mai 1952

Notă informativă

Mitică Colonel şi Radu Bădilă din Olteniţa chiaburi, cu politică ţărănistă, se

vaită că o să moară şi nu mai scapă odată că venit perceptorul ia luat porcul din lanţ
pentru cotă şi s’a dus seara la el şi abia ia dat porcul înapoi şi a cumpărat şi ei
amândoi un porc mai ieftin şi la dus ca cotă, o să ne ia pielea după noi, îi spune lui
Niculae Buţă şi lui Dobre Spirea Costache şi mai erau oameni care ascultau la ei.-
Sursa: Istode

Precizare. Ca o curiozitate este de menţionat că prin raportul nr.19329/29

august 1952 sublocotenentul G.A. de la raionul Olteniţa Regiunea Bucureşti „trecând
la verificarea celor semnalate nu se verifică (manifestări duşmănoase în legătură cu
predările de cote) iari privind predare cotei în ginral este achitată...... Propun clasarea

290
materialului de oare ce sunt alte elemente mai importante pentru a fi ţinute în
supraveghere”. Superiorul acestuia a fost de acord cu propunerea.

Notă informativă

Vasile Crăciun, patronul frizeriei din Calea Floreasca no 43 deşi înscris în

partidul muncitoresc - român, este un reacţionar, care doreşte războiul între capitalişti
şi socialişti, cum spune el, clienţilor mai vechi, războiu care să scape ţara de teroarea
şi nenorocirea în care a adus-o regimul actual. Numitul a înjurat regimul de faţă fiind
eu şi soţia sa, pentrucă au fost ridicaţi vreo douăzeci de complotişti naţionali-
ţărănişti, printre care şi fiul restauratorului Petre Pantelis, vecin cu el. Aceasta s-a
petrecut Miercuri 9.VI.948, când venisem să mă tund.
La atenţiunea atrasă de soţia sa, Vasile Crăciun i-a spus că nu se fereşte de
mine, pe care mă cunoaşte de doi ani, de când mă tund la el. Tot cu această ocazie el a
declarat că vorbeşte numai cu oameni, care-i inspiră încredere şi crede că am aceleaşi
vederi politice ca şi el. El deţinând un local public, în care intră multă lume, căreia-i
poate sugera idei subversive se impun măsuri, cari sa-l pună în situaţiunea de-a, nu
mai putea face propagandă împotriva regimului pe care-l califică drept dezastruos şi
criminal.
Cătuneanu?
indescifrabil

În aceeaşi notă informativă mai sunt turnaţi debitanta Bertha Tacoi din Calea
Floreasca nr.151( la data aceea debitantă în Şoseaua Ştefan cel Mare, lângă cazarma
gardienilor publici), Ion Raţ- distribuitorul centrului de pâine din Calea Floreasca
no.157, distribuitorul de benzină Constantin Truşcă, de alături şi alte persoane.
S.1 S.S.CFR Bucureşti 13 martie 1951

Notă informativă

Mocanu St. Ioan, contabil la Atelierele Griviţa Roşie – fost simpatizant PNŢ,
este membru PMR provenit din PSD. Cu toate că a făcut Şcoala de Cadre Serală de
Partid, în legătură cu înscrierea la cursul de istorie P.C. (b), a spus că „trebuie să o
facă şi p’asta, căci altfel ăştia îi bagă cuţitul în spate”. - În viaţa particulară trăieşte rău
cu soţia, care îl bate şi îl zgârie adeseori, el fiind şchiop.
Fără sursă

Notă informativă
30 Noiembrie 1955

În bulevardul General Magheru nr. 46 apartamentul 30 domiciliază soţii:

Tudor Andrei – inspector cu soţia sa Maria funcţionară la Ministerul Finanţelor.

291
 Ambii sunt duşmanii ai regimului socialist Român. Tudor Andrei fiu de
chiabur din com. Musculeşti Gorj –Reg.Craiova tatăl său a fost manist –fapt ce a
determinat şi pe T.Andrei a face aceeaş politică –este unul din ţărăniştii apreciaţi –a
lucrat cu Colonelul Petre Petrescu fost şeful organizaţiei Ţărăniste de Gorj –intim şi
nedespărţit de Aristică Schileru deputat de Gorj –fost secretar al lui Grigore Iunian
fost şef de Cabinet la Ministerul Justiţiei –care Schileru la numit funcţionar – la Gaz
şi Electricitate Dir. Grlă Bucureşti –recomandat inginerului Caranfil N. tot Ţărănist –
După 23 August Andrei a fost rând pe rând dat afară din mai multe servicii
totuşi – a reuşit prin relaţii sa-şi ia repede serviciu – Activând permanent în rândurile
maniste după 23 August –unealtă de precizie la funcţiunea lui pentru Capitalişti –
Soţia sa este deasemeni o reacţionară – sora inginerului legionar Ion Mondoc
– închis la Penit. Aiud – În timp ce Ion Mondoc se găsea la Penit. Aiud la infirmerie,
bucurîndu-se de un regim special –soţii Tudor şi Maria Andrei comunicau cu numitul
pe căi lăturalnice – (clandestine) făcând legătură cu cei din afară fratelui şi
cumnatului lor –
Astfel au trimis colete de alimente pe numele Caralicea Ion, Popescu
D.Emilian – câte 10 –kg – ce erau deţinuţi de drept comun – care aveau drept şi la
scrisori – şi primeau scrisori dar dela inginerul C.Alexandrescu ce domicilia în str.
Dionisie Lupu Nr: 20 –Buc –prieten intim cu Mondoc şi Tudor Andrei –
Tudor Andrei după 23 August niciodată na luat parte la manifestaţiile
socialiste de 23 August –de 7-Noiembrie etc – totdeauna şi-a luat concediu –să se
verifice şi veţi constata –
Este bun prieten cu un magistrat anume Petrecu tot din Tg. Jiu prin care dă
informaţii la Străini –
Mai are un frate funcţionar la Centro Coop –anume Ion Andrei – tot
reacţionar – liberal –a cărui soţie a fost educatoarea ficei lui Gh. Tătărăscu care
regulat îşi trimite soţia la Tătarăscu – şi dă informaţii ceia ce se petrece la Ministerul
Cooperaţiei – De s’ar face o percheziţie domiciliară la Ion Andrei s’ar găsi timbre de
filatelie – colecţii cu Regele Mihai –(ex)- a mai purtat corespondenţă Andrei Ion cu
străinătatea –
Cunoaşte organizarea legionară din Centro Coop – fiind prieten cu o Dră
legionară din Gorj – care are un frate fugit în Germania –fiind Dra din Comuna
Licuriciu Gorj – Corespondenţa din străinătate venea pe numele lui Ion Andrei –pe un
nume conspirativ înţeles anticipat –
Se cere a se pătrunde în cercurile intime ale acestor persoane şi vă veţi
convinge cine sunt şi ce misiuni – au în momentul de faţă –
Mai sunt prieteni cu inginerul Gh.Pitulescu din str. Gl.(telefon 70641-) Nr.
17- tot duşman al regimului Proletar –
Din informaţii direct de la Tudor Andrei –prin afirmaţia sa –rezultă că are
reţea de informaţii –pentru străinătate –prin oamenii Naţ. Ţărăniştilor –

„Nistor Voiculescu”

292
 Informare Bucureşti 4 septembrie 1953

Tov. Comandant vă aduc la cunoştinţă că în str. Stăvlarului N 28 Raionu 1

Mai (Tei) domiciliază Iliescu M.Ştefan împreună cu soţia sa Elena care duc o
activitate de agresiune contra Partidului căutând să corupă pe uni tov mai slabi şi cu
un nivel politic mai puţin ridicat Dar numai asta nu ar fi nimic dar în momentul de
faţă deţine unele materiale propagandă în casă cărţi Tablouri ale monarhiei şi a altor
conducători ai reacţiuni şi multe alte cărţi de acelea care nu au alt scop decât
distrugerea ceia ce clasa muncitoare a câştigat prin grele sacrifici
Asemenea oameni care în trecut nu au ştiut decât asuprirea Oamenilor întro
formă sau alta astăzi nu au ce căuta în rândurile clasei muncitoare
Deci vă rog Tov Comandant să se facă un control sau mai bine zis o
percheziţie în casă şi în pod unde vă asigur că veţi găsi tot materialul necesar acelor
arătate de mine mai sus.
În cei cu încrederea că veţi trimete adevărate cadre conştincioase care săşi
facă datori aşa cum cere partidul oamenilor cinstiţi şi devotaţi clasei muncitoare

În ciuda duşmanilor
La Luptă pet Pace

Tov Comandant al Miliţiei Capitalei

Ca urmare a acestei note informative:

Către M.S.S Rg. Bucureşti MAI R 1 Mai
Intrare nr.1137,1953, nov.2
Alăturat vă înaintăm o notă informativă adresată de un anonim către
Comandantul General al Miliţiei Capitalei Calea Victoriei Bucureşti deoarece
expeditorul informează că Iliescu M. Ştefan împreună cu soţia sa din str.....duc o
activitate duşmănoasă contra partidului.

Maior de Securitate Lt. Duţă Gh.

N. Panaitescu

Două apostile pentru Dir.III şi Dir.VII solicită investigaţii şi propuneri

111/ 20 Ianuarie 1949

Notă

În legătură cu Iosif Jumanca, informatorul relatează următoarele:

Înainte de arestarea lui Iuliu Maniu, Jumanca îl vizita foarte des, în special
pentru a-l determina pe Maniu să intervină pe lângă Titel Petrescu pentru ca să-l
accepte din nou în partid.
Într’adevăr, Maniu a intervenit cu toată căldura pe lângă Titel Petrescu,
arătându-i că în trecut a colaborat în Ardeal cu Jumanca şi-l cunoaşte ca un element

293
bun şi mai ales necesar în actualele împrejurări, deoarece are multe cunoştinţe între
muncitori şi cuvântul lui este ascultat.
Titel Petrescu însă, a refuzat reprimirea lui Jumanca, de oarece, după ruptura
partidului, deşi Jumanca a trecut în gruparea lui Titel, totuşi după 4 -5
săptămâni a trecut din nou în tabăra Rădăceanu, numai pentru a-şi apăra postul de
supraveghetor la o întreprindere a C.A.S.B.I.-ului. Dealtfel, a precizat Titel Petrescu,
Jumanca se va vinde la primul pas pentru bani, iar în afară de aceasta este bolnav şi
de epilepsie.
La insistenţele lui Maniu, Titel Petrescu i- replicat: „Dacă credeţi că este un
element atât de bun şi necesar,luaţi-l în partidul dvs., eu vi-l cedez bucuros.”
Înainte de arestarea lui Titel Petrescu, prin luna Martie, Jumanca a reînnoit
dorinţa lui de a trece lângă Titel Petrescu. Această a doua intervenţie se făcea prin
Romulus Dan, deoarece stăteau amândoi în Vatra Luminoasă şi se întâlneau mai des.
Rezultatul a fost acelaşi. Totuşi, Romulus Dan, spera, dacă nu era arestat Titel
Petrescu, să-l convingă să ierte pe Jumanca şi să-l reprimească în partid apicându-i-se
o pedeapsă disciplinară.
În momentul de faţă nu se poate preciza cu ce se ocupă şi ce atitudine are faţă
de regim.
Sursă serioasă

Direcţia Generală a Securităţii Poporului Nr.111/ 379

Către Direcţia Securităţii Capitalei

Se cer urgent relaţii complete despre Iosif Jumanca, domiciliat în Parcul

Vatra Luminoasă, str. B, nr.7.
Col.Securitate Maior Securitate
Birtaş G. Negreanu I.

MENŢIUNE. Iosif Jumanca a fost membru al Consiliului Naţional Român până la

Marea Unire din 1918. A fost exclus în 1922 din mişcarea muncitorească, împreună
cu Flueraş şi Grigorovici, la ordinul Moscovei. A fost arestat în 1948 pentru că s-a
opus unificării PSD cu PCR. Torturat în anchete, a fost ucis la Gherla în 1950.

Notă informativă

O echipă de şoc instruită în august 1946 de Maria Jianu, din comuna

Aninoasa, raion Filiaşi, Regiunea Craiova, îi alerga pe comunişti cu pietre, pari,
resturi de fier şi diferite arme mai mult de 13 km. dela centrul acestei comune, reuşesc
să lovească foarte grav mai mulţi comunişti, distrug două maşini ale P.C.R.înconjoară
o casă în care se adăpostiseră o parte din comunişti şi o ameninţă cu icedierea. Maria
Jianu striga cât putea de tare: „Pe ei copii, sunteţi Români, distrugeţi bolşevicii, în
Rusia să se oprească, naţie spurcată, iar fiul său cu un rest de fier în mână urcat pe
maşina P.C.R. ului mergea înaintea coloanei încurajând populaţia să lovească şi să
distrugă casele comuniştilor astfel a fost cu casa Tov. Vasile Doana, Gh. Vrăjitoru şi
alţi membri P.C.R.

294
 21.VIII.1952
S3 verificare şi măsuri
Indescifrabil

Notă informativă

Catană Ioan, fost primar PNŢ din comuna Bogata jud.Turda, luând cuvântul
la o adunare generală convocată de Comitetul Provizoriu al comunei, unde s-a
prelucrat însămânţarea de toamnă a spus în faţa a peste 50 de persoane, care erau
prezente: ”Până au fost moşierii la putere noi nu trebuia să predăm niciun fel de cotă
către stat, dar acum când s’au luat pământurile dela chiaburi şi s’au făcut ferme de stat
pe noi ne omoară cotele.”

ANEXA
Constantin Bălăceanu Stolnici, un binecunoscut delator din ultimele decenii
ceauşiste, cu activitate informativă şi peste hotare, a renunţat tardiv şi silit după
deconspirarea sa, la prezenţa continuă pe posturile de televiziune şi în presă.
Cotidianul „Ziua” unde îşi publica zilnic o tabletă – „Judecata Zilei” precum şi
„Evenimentul zilei” mi-au refuzat de la publicare primul din cele trei pamflete de mai
jos, ceea ce m-a determinat să le scriu şi pe celelalte două.
L.T.

POZNA STOLNICULUI COSTACHE BĂLĂCEANU

Fragmente dintr-o cronică anonimă

„Şi având taica boier Bălăceanu multă agoniseală, dumnealui Costache a

zburdat vârtos încă din pruncie. Şi s-a destulit el cu şcoli peste şcoli. Iscusit la trup, cu
belşug de carte şi învăţături şi meşteşugăreţ, s-a arătat dânsul drept gentilon de samă.
Fiind pohtalnic de arginturi şi aur, a purces el la îngrămădit agonisită, cu gândul de a
să veşnici. Era dumnealui vorbăreţ de soi, prealuminat de multă ceteală, doldora de
paralâc, cu multă avere mişcătoare şi nemişcătoare, ca nemic să nu-i lipsască. Fost-a
el Costache farmazon de fruntăşie, meşteşugit dascăl şi doftor, fără lipsă din toate
înaltele divane domneşti. Senator şi bisericos, epitropit-a el îndelung la Biserica
Doamnei Bălaşa, fata Brâncoveanului. Strădalnic din fire, în multe alte slujbe alese s-
a aflat boier Costache.
Întru toate acestea, sosiră asupra ţării cumplite vremi de griji şi suspinuri şi
valuri şi cumpănă mare pământului nostru şi nouă, din partea Moscului. Şi au fost
multă amestecătură şi blăstămăciune. Şi mulţi s-au hăinit şi s-au ocărât şi s-au viclenit
şi mare greaţă a fost peste ţară. Pârâciuni cu nemiluita şi neminte şi prefăcături şi
spionlâcuri au împlut temniţele şi droaie de capete s-au durăit. Cumplită jelanie s-a
prăvălit peste pământenii Ţării Româneşti.
Cum orişice nehodină şi pacoste şi caznă şi scârbovenie şi nevoie sfârşenie
au, după vreme mai lungă ţara s-a seninat şi s-a lăsat veselie şi pace şi bunăvoie

295
 Un diac isteţ al marelui vornic trebăluind odată prin tainiţele cămărilor
diregătoriei, a dibuit niscaiva zapise cu semnător dumnealui Costache Bălăceanu şi
nume ale dânsului de piteală, precum Laurenţie şi încă altele. S-au desluşit învoiala de
iscoditor şi aducerea de pârâciuni, încondeieri, căutări şi mărturisituri în multe zapise.
Fost-a dânsul slobod, nu l-au pus în temniţă şi nici nu l-au muncit ca să ispitească şi
să facă feluri de feluri de cercări şi să prindă limbă şi amiroseli şi voroave de rău. Şi a
dobândit el foloase şi pungi de arginţi, care tare au plăcut, pentru atâta lucrătură.
Adus la marele vornic, la Dragoslavele, cu făţărie şi prefăcătură au minciunit
la începută şi dacă au văzut zapisele au coborât ochii şi s-a făcut tăcător.
În loc de a sta în gânduri şi a să arăta cinsteş şi a face spovadă şi ispăşenie şi a
da samă de zmintelile ce au făcut, cu vicleşug şi-a pitit meteahna până atuncea şi în
minciunele a trăit, pentru că zapisele sunt un lucru vecinic
S-a dat de grabă sfară în ţară şi de mirat tare şi de mare ruşine la toţi fost-a
isprava stolnicului Costache Bălăceanu”.

Ce s-a petrecut mai apoi hronicul nu pomeneşte.

Pentru conformitate
Liviu TUDORAŞ

NĂRĂVAŞULUI STOLNIC COSTACHE BĂLĂCEANU

CARTEA DINTÂI

Înălţate stolnic Costache Bălăceanu

Din mila Preabunului Dumnedzău, io grămăticul Chesarie Todoraşcu scrisu-ţ-

am această carte nu largă, după slabă îndemânarea noastră, spre luare aminte şi a
prinde luminăţia ta roduri cu folos, ci nu spre probozeală au certare şi nici cu răutăţie.
Cerem milostea domniei tale pentru îndrăznirea ce avem şi la adicătelea om
da socotinţă, dară nimeni să nu cutedze să împotrivască cărţii aceştia a noastre, pentru
că lung am cumpănit şi am drămăluit noi, precum dinioară Hamletu, nefericele
crăişoru Daniei: „A hi sau a nu hi bine să scrim aşă ceva?”.
Socotit-am noi că măcar după dezvelirea, probăluirea şi ponoasele şi hula
tâmplate la Dragoslavele, înălţimea ta te-ai pilduit după îndreptarea Paleologului şi nu
după Chintu. Dară împotriva aşteptărilor, nu s-au făcut audzîte urechilor noastre
voroave de sfiiciune, de ruşinare şi nici mărturisenie de păcătuinţă şi dezameţală.
Iaste treaba voastră şi nu facem scădere de aiastă pricină.
Dară multă turbăciune şi nepace ne-au adus forfoteala fără popreală şi foiala
şi vânzolitul ce nu mai conteneşte măria ta, predregătorule. Zî de zî, la foaia de la
tiparniţa Stănescului (altu cântător), domnia ta te preînnoieşti şi te îmbulzeşti cu
„Giudeţu zîlii” şi giudeci şi pregiudeci pre toţi şi pre toate, ca un atotştiutoriu. Nu să
mai cade stolnice, pentru că din vechi să binespune: „Turcu te cafteşte, turcu te
giudecă”. Şi mai avan stecleşti şi te roieşti întruna pe toate departevedeniile de li s-a
făcut săturare bieţilor departeprivitori, sătui de atâtea cazanii, deşteptăciuni,

296
premeditaţii, basne, uimeli, filozofii, sfaturi, giudeţe şi de noian de învăţături,
ademeneli, politie lumească şi plictis. Covârşit veacu nostru şi noi cu mari greotăţi,
rugămu-ne din partea târgoveţilor şi a ţărăniei şi a direptăţii, nu ne mai sfătui de
binele obştii şi de curăţie. Nu ducem lipsă de vorbă, preştiutorule. Pune capăt
sâcâielilor, scapă-ne din minte, nu te mai bălăci, împrăştie-te, pentru că noi n-avem
niciun greş. Ne-ai lehămetit. Prinde astâmpăr, stai mâlcom, nu te mai îngrămădi peste
tot şi te-om binepomeni.
Marele logofăt Iuliu Maniu, neasemănat făurar şi întregitor de moşie şi
marele logofăt Ion Mihalache, cel neînfricoşat şi brav şi fără clinteală şi neşovăielnicii
mari boieri Brătieni precum Dinu şi Gheorghe şi mulţi alţi îndrăznitori şi nepătaţi şi
preacinstiţi boieri şi mari diregători nu s-au viclenit, nici n-au iudit, nu s-au închinat
nicicât şi nicicum tiranilor moscali şi slugilor cestora. Dându-s-au dânşii cu totul, fără
preged şi şovăială, după binele obştii, pe care să-l înmulţască şi să-l păzască au pohtit,
necruţând viaţa lor. Ei au învăţat omenia de la oameni, au dobândit pre ea din hirea
lor înnăscută, din virtuţile omeneşti.
Cei păgâni, cu crescută înveninătură şi înverşunare s-au pornit la urgisirea,
înrobirea, asupreala, jecmăneala, oropsirea şi tâlhărăşagul sărmanei ţări.
Cei de soi, sus pomeniţi, oblăduitori, străjuitori, ocrotitori şi veghetori de ţară,
ce pus-au împotriveală varvarilor, cumplită păţeală au tras chear dacă erau dumnealor
vechi în zîle, cărunţiţi şi boleaci. Fost-au dânşii poteriţi, ferecaţi la mânuri şi la
picioare, căzniţi sângeratic cu ciomăgeală, schingiţi şi canoniţi cu foamene, geruială,
dezgoliţi şi desculţaţi, zăvorâţi cu nemilă în singurie în despărţenii înguste, fără aer,
vedere şi lumină. Rău au fost chinzuiţi şi siluiţi cu cruzie, de s-au săvârşit cu toţii,
fără grijanie, în crâncenită suferire şi mucenicie, zvârliţi mai apoi în groape neştiute şi
fără cruci.
Pentru conformitate
Liviu TUDORAŞ

NĂRĂVAŞULUI STOLNIC COSTACHE BĂLĂCEANU

CARTEA DOUA

Înălţate stolnic Costache Bălăceanu

În duşmăneşti şi crâncenite cazne şi schingi s-au stâns în prinsori cei înalţi cu

firea logofeţi, boieri şi diregători şi puhoi de oameni de rând ce au făcut juruinţă de
credincioşie ţării şi au ţinut cu strictitate legătuiala, făcându-să ei vecinic dăinuitori în
inema şi mintea poporimii.
Spre osebire, dumneata prea cântate şi preştiutorule stolnic, n-ai luat trânteală
şi nici n-ai stătut la opreală. Te-ai miruit cu simbrii, strânsură de bănărit, dănii şi
chiverniseli şi alte avuţii şi posesiuni. Te-ai scăunat bine, ai predomnit, ai fost
petrecător întru lumină şi te-ai desfătat în frumuseţea grădinilor. În dezmierdăciuni şi
măscării te-ai ţinut, ai dus viiaţă fără greaţă, în saţ şi bună pace, fără griji. Te-ai
lingărit şi ai avut apreţuirea şleahtăi scârbavnicilor jecmănitori şi netrebnicilor
pehlivani care au stricat ţara.

297
 Schimbatu-s-au vremile şi cum stau lucrurile amuşi, nevăzând noi nici o
probăluire de primeneală la tine coane şi nefiind dumneata remuşcător, ţ-om aduce
aminte câteva zicături din vechime:
De la Plato, grecul:„Aşea să ne învăţăm, cât, precum cuvintele, aşea să hie şi
faptele.”
De la Eschil, tot din Elada: „Cine iaste rău într-ascunsu, bun în ivială nu
poate fi.”
Şi de la alţii: „Omul socoteala dreaptă pravila are, şi să se ferească de cele
spurcate.”
„De la Dumnedzău nimeni fără dar nu iaste, fapta bună te lăţeste, reaua te
prăpădeşte.” „Să nu ne punem perdea la ochi.”
Domnule stolnic, departe-s lucrurile lui Dumnedzău de a bietului om şi avem
a plăti datoria cea obştească când nu te socoţi. Hiind cel plin de spirit şi înţălept,
sileşte-te fără zăbavă spre Balaci, pe apa Burdei şi fă scaldă în Burda, pentru
curăciunea strâmbătăţilor tale, precum hinduţii în apa Gangesului. Roagă-L mai apoi
pre Preabunul să-ţi deie iertăciune.
Pensionist fiind siniore, dă dosul, singurează-te, nu mai precuvânta la „Zîua”
au pe steclă şi aiurea, dă-ne uituciei şi izvodeşte-ţi fără făţărie şi răspicat memorialul,
cu cele bune şi cu cele răutăţii de iscodnic.
Dumnedzău să te lumineze, să prelungească scurgerea vieţii tale, atâta vreme
cât vei binevoi să-ţi duci zîlele şi anii, cu atât mai lini şi plăcuţi.
Aceste urăm şi dorim mărite stolnice, slobodzînd această carte.
Pentru noi Preaînaltul să Se miluiască să ne ţină în sănătate bună întru mulţi
ani şi întotdeauna în tihneală. Iară dacă şi altcareva va ceti, mult să va îndulci şi să va
înştiinţa de învăţătura ceştii cărţi.

CHESARIE TODORAŞCU
Grămătic la Cancelaria de la Dragoslavele

298
 ÎNDRĂZNIŢI!
Dan Puric,
Bucureşti, România

N aşterea frumosului pe pământ, al adevăratului frumos, s-a născut din

cea mai cumplită umilinţă, din umilirea lui Hristos. Prin coroana de
spini, prin bice, prin hulituri şi pietre aruncate, se strecura suspinând
Frumuseţea Mântuitorului.
Mai târziu, frumosul acesta creştea din ochii martirilor creştini, care priveau
dincolo de sabia legionarului roman, dincolo de ochii însângeraţi ai fiarelor
dezlănţuite, care se repezeau să-i sfâşie. Această privire către „dincolo” de realitatea
care-i sfârteca era „privirea sufletului creştin”. Ochi lui Hristos nu vedeau pietrele ce-
i zdrobeau faţa, gura hulitorilor, cuvintele lor ordinare, care se repezeau ca un stol de
ciori deasupra Lui, să-i ciugulească slava. Ochii Lui murmurau iertarea, privind
dincolo de mâna care îl lovea. Şi poate de atunci inima noastră a primit sămânţa
iubirii.
Această „privire către dincolo”, această privire hristică a avut-o şi
„puşcăriaşul”, din temniţele comuniste. Şi astfel, zidul puşcăriei îi ţintuia trupul, dar
se năruia în faţa inimi sale. Groapa comună de mai târziu n-a putut să acopere viul lui
Hristos. Frumosul hristic nu biruie realitatea din faţa ta, ci timpul acestei realităţi.
Frumosul lui Hristos nu este o promisiune, o amăgire, ci este un alt prezent, acum,
aici.
Acest alt prezent, acum, aici, l-a avut Mircea Vulcănescu, când în faţa
completului de judecată comunist-criminală, vorbea nezdruncinat României bolnave
despre România Sfântă. El vorbea de prezentul lui Hristos în plin prezentul României
comuniste. Cei ce-l priveau aveau acea ură intactă, neerodată de vreme, a hulitorilor
lui Hristos, şi, tot ca şi atunci printre pietrele celor care îl aleseseră pe Barabas, inima
rănită a Omului Frumos se strecura printre loviturile de bocanci ale plutonierilor
„care aleseseră comunismul”. Şi, aşa cum, în pline lovituri, Hristos privea spre Tatăl
Său, aşa şi acum, cel torturat privea spre România Sfântă. Ei din nou aceeaşi, erau
judecători care judecau frumosul.
Frumosul hristic are deci înainte - vederea, vede urâtul, răul camuflat în
banal, şi mai presus de toate, are „sentimentul primejdiei”.
Ce aberant, ce inutil, ce ridicol, ce lipsă de realism!
Când steagurile roşii fluturau peste tot, când şenilele sovietice erau până la
sânge sufletul ţării, când istoricii, speriaţi, rescriau peste noapte, ca şi acum, istoria
României, a unei Românii neantizate, înfrânte şi minore, când oamenii cei mai
frumoşi ai ţării erau aruncaţi în temniţe, când demnitatea ţării fusese împuşcată, când
însăşi credinţa neamului fusese aruncată în balta din mijlocul drumului, ca să nu poţi

299
trece în viaţă, decât călcând-o în picioare…, atunci te apuci tu să vorbeşti de Neamul
Sfânt Românesc?
Ce deşert era România lui Mircea Vulcănescu de atunci, sau, mai bine zis, ce
temniţă, ce iad, smuls din lumea cealaltă şi adus aici! Şi ce zdrobire a iadului din
partea acestui popor! Căci cei înnebuniţi de diavol transformau mănăstirile în
închisori, iar cei înălţaţi de Dumnezeu le transformau din nou în mănăstiri. În plin
iad, ei murmurau printre lacrimi de suferinţă prezentul lui Hristos. Iar completul de
judecată comunist asculta fără să audă şi privea fără să vadă acest prezent hristic,
mărturisit de deţinutul Mircea Vulcănescu.
„Vorbeşte, condamnat Mircea Vulcănescu, întru apărarea ta!”, se-auzi glasul
judecătorului. Iar condamnatul spuse:
„Într-o diminea ă, dintr-o bisericuţă românească, ies în odăjdii frumoase şi
scumpe doi sfinţi: Sfântul Casian şi Sfântul Nicolae. Undeva, în marginea drumului,
un ţăran se chinuia de unul singur să-şi ridice carul căzut într-un şanţ.
- Mă duc să-l ajut, spune Sfântul Nicolae.
- Spiritul, ca să rămână spirit, nu coboară niciodată la suflet, ca să nu se
strice, răspunde Sfântul Casian.
- Dar eu, eu am să mă cobor, răspunde Sfântul Nicolae; şi suflecându-şi
odăjdiile scumpe, se băgă până la genunchi în şanţul cu noroi, să-l ajute pe bietul
ţăran să ridice carul.
Şi nu ştiu de ce, spune Mircea Vulcănescu în continuare, poporul român de
atunci îl îndrăgeşte mai mult pe Sfântul Nicolae decât pe Sfântul Casian”.
Acesta este cuvântul de apărare al lui Mircea Vulcănescu, dar nu întru
apărarea sa, ci întru apărarea NEMULUI. Şi apoi, tot aşa ca şi Sfântul Nicolae, el,
Mircea Vulcănescu, a intrat cu odăjdiile scumpe ale sufletului său înalt în mâlul
istoriei, ca să ridice „căruţa cu ţărani” ce se împotmolise, şi care se numea poporul
român.
Realul înfrânge deci Frumosul, îi pune lancea în gât şi-i aşeză moartea pe
piept.
Şi, ce paradox, Frumosul renunţă la sine, dar nu la Frumuseţe. Cu ochii spre
Frumuseţe, Frumosul pulverizează moartea, aşa cum Hristos, cu ochii spre
Dumnezeu, anula istoria.
Dar vindecarea de frumos, lancea aceasta pusă în pieptul Omului Frumos nu
a rămas o ameninţare, ci, precum piroanele care străpungeau palmele şi picioarele
Mântuitorului, tot aşa mii, zeci de mii, sute de mii de Români îşi lăsau pieptul
străpuns de lance, din dragoste de Dumnezeu şi de Neam.
„La rând era el (Mircea Vulcănescu). După ce la torturat prin bătaie pe tot
corpul (pentru a nu ştiu câta oară), a căzut în nesimţire. Era plin de sânge. Un
plutonier robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul îi bălăngănea în dreapta
şi în stânga, ca o minge legată cu o sfoară şi trasă de un copil zglobiu, în joacă. Cum
trecea tocmai prin dreptul meu, m-am târât puţin ca să-i îmbrăţişez capul şi să-l
încurajez. Se vedea că nu este mort. Ţiganul care îl târa m-a îndepărtat cu o lovitură
de bocanc în piept, care mi-a tăiat respiraţia. Cred că aceasta a fost ultima tortură
pentru bravul bărbat. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi reveni în fire, a contractat o

300
congestie pulmonară şi după câteva zile a murit, sporind mormintele necunoscuţilor
de pe câmpul din vecinătate cu încă unul”.
Şi înainte de a muri a spus: „Să nu mă răzbunaţi”.
Şi astfel „căderea în lumea păcatului originar se face în timp şi în trepte mici,
dar la Piteşti a fost o prăbuşire totală şi bestială, în cele mai adânci caverne ale
iadului. Străântunecarea, însoţită întotdeauna de frângerea de sine, te despoaie de
tolba cu poveşti şi de dulceaţa primelor rugăciuni, de amintirea sărbătorii în mijlocul
familiei, când în jurul mesei se strângeau întotdeauna cei dragi şi dintr-o aceeaşi
sămânţă, de cele dintâi jurăminte de dragoste faţă de fiinţa îndrăgită… strigătele
bestiale şi înjurăturile te alungă din patria limbii”.
Şi astfel, crucificat la pământ, Omul Frumos, cu lancea înfiptă în piept, e
întrebat:
- Recunoşti că nu mai eşti nimic …, că eşti o margine a lumii?!
- Da, recunosc! Răspunde cu tremur de moarte Omul Frumos.
- Recunoşti că nu există Dumnezeu?
- Nu, asta nu pot să recunosc! răspunde Omul Frumos.
- Cine eşti tu, bă, banditule? se răsti brusc plutonierul la Omul Frumos. Eşti
un nimic, bă, un număr, un bec!
- Da sunt un bec! răspunde Omul Frumos, cu ultimele puteri, şi-apoi se
stinse.
- S-a stins becul nr. 2!, răcni apoi paznicul. Şi temniţa se umplu de tristeţe.
Mai murise un Om Frumos. Căci toţi ştiau că aşa erau denumiţi: „becuri”. Da, aşa era
în iadul de la Sighet. Toţi deţinuţii erau denumiţi „becuri”.
- S-a stins becul nr. 2, nr. 3!, răcni din nou plutonierul, apoi s-au stins şi alte
becuri, la Aiud, la Piteşti, la Târgu Ocna…, tot becuri şi becuri, adică lumini de
oameni, de a rămas ţara asta pe întuneric!

Reproducere din Omul Frumos Bucureşti 2009

301
302
 PARTEA a II-a

Lucrări Prezentate la
Secţiunea a II-a

„CULTURA, TINERETUL ŞI
EDUCAŢIA ÎN REGIMURILE
DICTATORIALE
COMUNISTE”
 MUTAŢII VALORICE ÎN EDUCAREA
TINERETULUI
(1948 – 1953)

Ileana ROTARU,
Bucureşti, România.

Î n primii ani după al doilea război mondial, populaţia României încă se

manifesta ca o unitate spirituală,bazată pe legătura dintre şcoală şi
biserică. Sufletul şcolii, învăţătorul, şi slujitorul lui Dumnezeu, preotul,
trudiseră la emanciparea românilor timp de un secol, ocrotiţi de legi prin care ţara s-a
sincronizat cu civilizaţia europeană.
În fiecare clasă, ca şi în familie, era icoană, în fiecare şcoală ardea permanent o
candelă în memoria eroilor neamului, cursurile începeau şi se sfârşeau cu o
rugăciune: Cu semnul crucii şi Doamne-ajută am fost primiţi în lume, cu semnul
crucii ne-a culcat mama cântându-ne o rugă, cu crucea pe piept au închis
strămoşii ochii, în amurg de seară sau în zori de zi, mulţumiţi că sub umbra ei îşi
duseseră viaţă.1
Înainte de dictatura comunistă, învăţătorul şi preotul recomandau elevii cei mai
inteligenţi pentru a-şi continua studiile spre a deveni, la rândul lor, apostolii neamului
sau mai mult. Pentru a intra într-o reţea şcolară superioară, elevul era întâmpinat cu
grijă de către instituţiile statului pentru a-l ocroti ca valoare: în Revista Asociaţiei
Învăţătorilor Mehedinţeni, se publica anual următorul AVIZ Începând de la 26
Iulie a.c. la şcoala primară de băieţi no. 1, strada Traian no. 20, Tr. Severin, sub
conducerea institutorului C. Văduva, directorul şcolii şi cu aprobarea Onor
Minister al Culturii Naţionale se deschide un mic şi select curs de pregătire,
pentru elevii şi elevele ce dau în toamnă examen de admitere în Liceele teoretice,
Comerciale şi Industriale, Şcoli Normale, Seminarii şi Şcolile profesionale de
ucenici de la Gară şi Şantierul Naval, cu uşoare condiţiuni de plată şi frumoase
şanse de reuşită. Examenele au loc între 20-25 August.
Părinţii care n-au rude, prieteni apropiaţi sau alte posibilităţi de găzduire
în oraş pentru băieţii şi fetele lor, vor fi ajutaţi să rezolve în bune condiţiuni şi
această chestiune.2
că reuşea la examenul de admitere, dar nu avea posibilitatea să se întreţină la
şcolile înalte, elevul era susţinut prin burse de studiu, plătite de stat sau de vreun
boier patriot. Mulţi dintre marii intelectuali români, pe care i-au exterminat
comuniştii în închisori şi lagăre, au parcurs aceste etape.3
Învăţătorul era atât de important pentru comunitate, încât numirea lui cu titlu
definitiv se făcea prin decret Regal:

305
 Mihai I-iu Cu graţia lui Dumnezeu şi voinţa Naţională Rege al României.
La toţi de faţă şi viitori, sănătate. Asupra raportului Ministrului Nostru Secretar de
Stat la Departamentul Instrucţiunii Publice, sub No. 62091/929, AM DECRETAT ŞI
DECRETAM: ART.I : Se acordă pe ziua de 1 Ianuarie 1930, numirea cu titlu
definitiv în învăţământul primar, învăţătorilor din Jud. Arad, Caraş, Mehedinţi,
Severin şi Timiş-Torontal, reuşiţi la examenul de definitivat, ţinut în sesiunea
Martie 1929, la şcoala generală de băieţi din Timişoara şi anume: Szoke Maria
din Tipari. Arad, media 8,33; Ionuţaş Ioan, din Tălăgiu, jud. Arad, media 7,00;
Arcan Constantin, din Moldova Nouă, jud. Caraş media 8,33; Presură Aurora,
din Gârniţa Ghelmegioaia, Mehedinţi, media 9,00; Presură Virgil, din Gârniţa
Ghelmegioaia, Mehedinţi, media 9,00; Popescu Traian, din Zegaia, jud.
Mehedinţi, media 8,33; Bătau Sabin, din Bălţaţii de jos, jud. Mehedinţi; Totir
D., din Rudina Vidimireşti, jud. Mehedinţi, media 8,33, etc.4
În România interbelică, reformele din învăţământ, gândite de Spiru Haret şi
aplicate de generaţiile de învăţători devotaţi, au reuşit să creeze un model uman
pentru tineri: Fiţi harnici, oneşti, devotaţi binelui public, mai presus de toate iubiţi-
vă sfânta patrie. A muri pentru dânsa, a pune o piatră, măcar cât de mică, la
edificiul întăririi şi gloriei ei, a închina binelui ei munca, inteligenţa, trebuie să fie
regula vieţii voastre. ( Spiru Haret ).
Învăţătorul însuşi era un bun creştin, un model moral şi cultural: în referatul
adresat Ministerului Învăţământului pentru a se acorda gradaţia de merit învăţătorului
Dumitru I. Totir, şcoala Rudina-Mehedinţi, inspectorul general îl caracteriza
astfel:...Gradul I l-a obţinut pe data de 1 aprilie 1939, pe baza Deciziei 56213/939
şi fiind notat cu foarte bine. Are 6 (şase) ani vechime în grad. Pedepse n-a suferit.
La inspecţiile avute a fost notat cu foarte bine,foarte bine cu distincţie şi laude.
Activitate şi realizări: a) În coală: Este un învăţător cu foarte bună
pregătire profesională. În clasă predă cu respectarea principiilor metodice şi cu
dragoste pentru instruirea şi educarea elevilor.Ca director este un harnic gospodar,
izbutind să facă din şcoală un adevărat altar de lumină într-un sat uitat în
văgăunile munţilor. Instituţii organice îi fac cinste şi pot servi de exemplu. b) În
afară de şcoală. A scris şi publicat articole pedagogice, schiţe, nuvele. Are o vastă şi
aleasă activitate în toate compartimentele... Activitatea sa îl clasează printre
învăţătorii de elită ai judeţului şi ai Ţării3 Într-un memoriu de activitate, acest
învăţător mărturisea: n-am dat înapoi, nerenunţând la niciun gând care mi-a
călăuzit paşii de când am venit în sat ca învăţător.
Idealurile de atunci de la început, mă călăuzesc şi mă vor călăuzi până la
istovirea personală care va veni odată cu bătrâneţea.5
Pentru a continua educaţia populaţiei după absolvirea şcolii primare, învăţătorii
şi preoţii editau ziare de interes general, pe cheltuiala lor:

306
 Sau, ca persoane juridice ,ei înfiinţau societăţi culturale în cadrul cărora
funcţiona şi o bibliotecă sponsorizată din salariul învăţătorului, dar şi de Casa
Şcoalelor sau de Societatea Culturală Astra. Preşedintele societăţii culturale era
ajutat de un comitet format din intelectuali ( ingineri, preoţi, învăţători, medici, ţărani
) originari din localitatea respectivă. Împreună au dat premii pentru industria casnică,
au ajutat financiar construirea de şcoli, de biserici sau de monumente istorice.6 Sediul
societăţii culturale Vestirea din Vidimireşti- Mehedinţi a fost casa natală a
învăţătorului D. I. Totir, unde acesta, mai târziu, va ţine întrunirile Mişcării Române
de Rezistenţă, după cum o atestă placa instalată de A.F.D.P. Mehedinţi şi
interogatoriul din 13 august 1952, penitenciarul Craiova, anchetator V. Petrescu,
sublocotenent de Securitate.7
307
 Modul în care a fost organizată şcoala primară şi educaţia din familie şi din
comunitate a asigurat respectul faţă de lege, spiritul de ordine, conştiinţa drepturilor şi
datoriilor cetăţeneşti, dar mai ales devotamentul pentru binele public.
Dictatura comunistă a distrus aceste repere şi a adus România într-o situaţie
dramatică: pe plan extern, după Conferinţa de la Paris, România a fost obligată să
plătească U.R.S.S.-ului imense despăgubiri de război, deşi începuse tratativele de
armistiţiu cu Marile Puteri încă din 13 aprilie 1944 , să întreţină o armată de ocupaţie
foarte numeroasă, să cedeze teritorii însemnate, Basarabia, Bucovina de Nord şi
Ţinutul Hertza, împotriva dorinţei românilor, chiar dacă prin Charta Naţiunilor Unite
se preciza faptul că nu se acceptă mărirea de teritoriu pentru niciun stat fără acordul
real şi liber consimţit al populaţiei implicate. Românii basarabeni refugiaţi în
România au fost declaraţi cetăţeni sovietici şi au fost obligaţi să se întoarcă în
teritoriile confiscate. Mulţi au fost trimişi apoi, spre exterminare, în lagărele din
Siberia.
Un alt factor care a influenţat destinul românilor, mai ales al celor din zona de
graniţă, a fost situaţia din Jugoslavia. În 1948, Jugoslavia a fost exclusă din
Komintern. La 15 martie 1951 – Ministrul de interne al P.M.R. a dat ordinul
igienizării Banatului, ceea ce a însemnat deportarea a 70.000 de etnici germani în
U.R.S-S., în anul 1945, în prima deportare, dar şi a doua deportare, din 18 iunie 1951
, când 45.000 de români: mari proprietari, refugiaţi din Basarabia, din Macedonia,
foşti demnitari, reprezentanţi ai partidelor istorice, cei mai harnici şi gospodari ţărani,
militari deblocaţi, simpatizanţi ai politicii antisovietice din Jugoslavia , duşmani ai
regimului comunist , etc. au fost trimişi în lagărele de muncă din Bărăgan.
Pe plan intern , situaţia românilor era şi mai gravă: începând cu anul 1944, în
guvernele României au intrat , treptat, din ce în ce mai mulţi comunişti şi agenţi
sovietici prin care se asigura aplicarea modelului sovietic în ţara noastră. Din
septembrie 1944 au început să funcţioneze tribunalele poporului care dădeau sentinţe
la comanda partidului comunist Pe 30 martie 1945 s-a votat legea epurării aparatului
de stat, s-au creat lagărele pentru deţinuţi politici, la Caracal, Lugoj, Slobozia, Târgu-
Jiu. La acestea se va adăuga infernul închisorilor politice de la Aiud, Craiova, Gherla,
Râmnicu-Sărat, etc. şi Canalul Morţii. Teroarea a devenit politică de stat. Constituţia
din 1948 a legiferat prezenţa asesorilor populari – persoane devotate comuniştilor, dar
fără pregătire juridică, adesea chiar semianalfabete - în toate instanţele judecătoreşti.
Vechii magistraţi, cu pregătire temeinică şi cu caracter, au fost epuraţi sub diverse
pretexte şi înlocuiţi cu magistraţi formaţi în şcolile juridice de 1-2 ani, la comandă
politică ( decretul 297/ 29.10.1948). Orice instanţă era alcătuită din doi asesori
populari şi un judecător. Dacă apăreau divergenţe în stabilirea sentinţei, se supunea la
vot şi majoritatea decidea
.Pe 20 august 1948, s-a înfiinţat Direcţia Generală a Securităţii Statului. Unul
dintre adjuncţi era Alex. Nicolski, torţionarul care a preluat şi direcţia generală a
anchetelor din ţară. Cu consimţământul Anei Pauker şi cu avizul Moscovei a început
cutremurătorul experiment al torturii permanente de la Piteşti, aplicat mai ales
studenţilor şi elevilor.
In perioada interbelică, liniştea poporului român se baza pe respectarea
proprietăţii private, pe patriotismul celor aleşi, pe valorile creştine şi pe luminarea
minţii şi sufletului prin activitatea bisericii şi a şcolii. Comuniştii au legiferat măsuri

308
dure împotriva acestor instituţii: pensionarea clerului la 70 de ani, dar , sub diverse
pretexte,au fost pensionaţi şi preoţii incomozi pentru comunişti, deşi nu aveau
această vârstă. ( Legea 166/1947). Au desfiinţat Episcopia Armatei, Biserica Greco-
catolică, au trimis la Canalul Morţii sute de preoţi numai pentru vina că avuseseră
funcţii în ierarhia Bisericii Ortodoxe Române sau erau chiaburi( Ordinul 410).
Ministerul Cultelor avea dreptul să scoată de la salarizare pe preoţii care aveau
atitudini antidemocratice (Legea Cultelor din 4 august 1948). Partidul a hotărât
desfiinţarea mânăstirilor , izgonirea monahilor şi a măicuţelor din aceste lăcaşuri,
arestarea multor clerici pentru uneltire contra ordinii sociale şi a siguranţei de stat,
activitate contra clasei muncitoare, favorizarea luptătorilor din munţi, ascultarea
posturilor de radio străine, nerespectarea ordinului care interzicea pelerinajele
religioase şi slujbele în zilele lucrătoare, etc.(.Decretul nr.175)8.
Decretul nr. 175, din 3 august 1948, a subordonat şi învăţământul luptei de
clasă. Reforma din 1948 a hotărât formarea tineretului în spirit comunist, începând
chiar de la grădiniţă, selectarea elevilor după origine socială, nu după valoare,
epurarea şi, eventual, arestarea cadrelor didactice necorespunzătoare, suprimarea
autonomiei prin introducerea programei unice, în care orele de marxism şi de limba
rusă aveau o pondere exagerată15, în timp ce toate celelalte limbi străine de circulaţie
universală au fost interzise în învăţământul românesc, iar cei care îndrăzneau să le
vorbească plăteau cu ani grei de puşcărie. Cadrele didactice erau arestate dacă
ascultau sau discutau ştirile transmise la posturi de radio străine, dacă citeau opera
autorilor interzişi de comunişti - O. Goga ,L. Blaga, T. Arghezi, G. Bacovia, etc.,
dacă au încercat să propage în rândul tinerilor alte idei decât cele comuniste, dacă
aveau preocupări literare şi se plângeau că nu li se publicau operele, etc. Activitatea
extraşcolară, dirijată politic, slujea interesele partidului comunist, nu interesele Ţării,
ca în trecut
Comuniştii reuşiseră excluderea partidelor istorice din guvern şi le arestaseră
conducătorii, P.C.R. fuzionase cu o parte a P.S.D. şi noul partid comunist, P.M.R.,
sub pretextul verificărilor, a început demascările, excluderile şi arestările. Preoţii,
cadrele didactice, deblocaţii din armată, comprimaţii din aparatul de stat,
comercianţii, ţăranii care nu se înscriau în G.A.C. sau nu reuşeau să predea cotele
imense şi toţi cei care nu acceptau dominaţia U.R.S.S.-ului şi dictatura comunistă
erau numiţi duşmani ai poporului şi pedepsiţi drastic şi ei şi urmaşii lor, generaţii de-a
rândul.9.
În locul libertăţii cuvântului era o cenzură diabolică, în locul dreptului de
asociere şi inviolabilitatea domiciliului erau închisori şi duba neagră care ne bântuiau
destinele.
Tineretul ţării se forma într-o lume distrusă de război, înfometată de secetă, de
cote şi de birurile plătite ca despăgubiri de război, dar mai ales într-o lume învrăjbită
pe baza luptei de clasă, principiu politic străin fiinţei poporului român. România se
transformase dintr-o ţară civilizată, europeană, într-un lagăr de alienare şi de
exterminare:
Reforma agrară din 1945-l946 n-a adus niciun bine ţăranului român
pentru că P.C.R. a introdus cote în spiritul luptei de clasă şi sub ameninţarea
condamnării ca sabotori ai planului de colectare....Temniţele gem de ţărani...
Închisorile sunt pline. Aţi înzecit numărul lagărelor...Aţi înfiinţat şantiere de

309
muncă forţată şi în toate acestea zac zeci de mii de cetăţeni cărora nici măcar nu
le-aţi spus pentru ce i-aţi smuls în plină noapte din sânul familiilor lor....Aţi scos
oameni, femei, bătrâni şi copii din casele lor pentru ca oamenii vo tri de încredere
să le ia locul...Român sau ungur, evreu sau neamţ, la fel simte nedreptatea, mizeria
şi teroarea... 10
Ţara nu mai avea unitate spirituală. Se scindase : pe de o parte, un număr mic
de români devotaţi partidului comunist şi ocupanţilor sovietici. Aproximativ 1000 de
persoane, la început. Aceştia acceptau teroarea ca politică de stat, ura indusă de
principiul comunist al luptei de clasă, ateismul, exterminarea vechilor modele
culturale şi sociale şi crearea omului nou de sorginte sovieto-comunistă. Pe de altă
parte , restul populaţiei, milioane, oameni caracterizaţi prin devotament faţă de
România, respectarea tradiţiei , prieteniei, omeniei, bunului simţ, credinţei ortodoxe,
iubirii creştine şi admiraţiei pentru vechile modele umane, care au supravieţuit în
puşcării, în lagărele de muncă, în unele familii, în amintiri şi chiar în anumite grupuri
sociale.
Diversitatea formelor, paşnice sau violente, colective sau individuale, de
apărare a acestor valori au relevat adevărul că majoritatea românilor, implicit
tineretul, în esenţa fiinţei lor, nu au acceptat comunismul, i s-au împotrivit manifest
ori tacit, în funcţie de împrejurări şi de caracter.
Educată să respecte autorităţile, populaţia asculta atentă ce i se propunea şi,
nedumerită, se opunea civilizat, punând reprezentanţilor partidului comunist întrebări
de bun simţ la care niciodată nu i s-a răspuns, deşi erau consemnate sârguincios de
către instructorii de partid în rapoartele către superiorii lor. De ce să se schimbe
obiceiurile satului dacă sunt bune? De ce, în numele prieteniei, noi dăm tot ce avem ,
ei nu dau nimic? Dacă oamenii sunt egali, de ce sunt la conducere numai comunişti?
Dacă pe peretele de la răsărit al claselor este ordin să stea cele patru tablouri ale
părinţilor comunismului, de ce nu poate să rămână şi icoana noastră? De ce trebuie să
se adune în Gospodării Agricole Colective cei săraci şi nu cei bogaţi, care au cu ce?
De ce să fie excluşi din partid sau din organizaţiile de masă oamenii buni, pricepuţi în
meseria lor?11
Românii au înţeles, treptat, că guvernul comunist promitea ce dorea poporul
(asigurarea regimului democratic şi a suveranităţii depline a statului român în cadrul
monarhiei constituţionale, respectarea proprietăţii individuale, ridicarea bunăstării
familiei şi naţiunii, asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti: libertatea
cuvântului, libertatea scrisului, libertatea întrunirilor şi a dreptului de asociere,
gospodăria ţărănească, având la bază proprietatea individuală asupra pământului, va fi
apărată şi întărită,partidul comunist va asigura libera dezvoltare şi sprijinirea tuturor
cultelor, etc.)12 , dar făcea numai ce doreau sovieticii: desfiinţa proprietatea privată,
desfiinţa gospodăriile ţărăneşti şi îndrepta populaţia rurală către industrie, lichida
băncile, suprima partidele istorice şi extermina pe conducătorii lor, interzicea intrarea
străinilor în ţară, înfiinţa Securitatea Statului, construia un om nou, diferit de cum
ştiau ei că trebuie să fie omul, etc.
Alături de părinţi, tinerii au învăţat că păstrarea tradiţiei însemna să se opună
comunismului: când activiştii partidului au intrat în viaţa lor obligându-i să semene
ogoarele la date fixe stabilite de partid, ţăranii s-au împotrivit spunând că e prea
timpuriu, ei obişnuiesc să însămânţeze porumbul după 1 Mai şi atunci când

310
înflorarea salcâmul..ei vor să fie liberi să însămânţeze atunci când vor ei. Aceste
motive sunt generale în comunele Salcia, Gârla–Mare, Gruia, Pristol, Cozia, Pătule,
Izvoarele, Valea-Mare. Mehedinţi. 13 În unele sate, preoţii au tras clopotele a
primejdie când trebuia să înceapă aratul dirijat de partid, căci tradiţie însemna
ortodoxism şi un anumit cod moral şi profesional.
Prin aplicarea Decretului 175/ 3.08.1948 în învăţământ, comuniştii şi-au
propus distrugerea acestui cod, izgonirea lui Dumnezeu din şcoli şi din sufletul
elevilor. Pentru a evita reacţia populaţiei, partidul comunist a transmis numai verbal,
prin inspectorii şcolari, hotărârea de a înlocui icoanele din clase cu tablourile lui
Marx, Engels, Lenin, Stalin, rugăciunea de la începutul şi de la sfârşitul orelor, cu
exerciţii fizice, religia să nu mai fie obiect de studiu, preoţii să nu mai sfinţească
şcolile şi să nu mai oficieze slujbe Te Deum pentru eroii neamului, candelele să fie
desfiinţate. Să nu se mai pronunţe cuvântul icoană, să fie înlocuit cu sintagma
tablouri mistice, iar locul unde altă dată ardea candela în memorie eroilor neamului
să fie numit colţul mistic. Învăţătorii din satele româneşti erau obligaţi să raporteze
şefilor de post cum şi-au îndeplinit această sarcină dată de P.M.R., iar aceştia erau
obligaţi să raporteze superiorilor: Populaţia este foarte indignată (Podoleni –
Neamţ)14, ...învăţători din această comună nu au îndemn în sensul de a risipi
această religie... (Sineşti-Neamţ) 15,, icoanele trebuie să dispară ,dar pe
neobservate...Aştept alt ordin pentru a aşeza icoana (Bărcăneşti – Neamţ),... Starea
de spirit a populaţiei este agitată16.. Aceeaşi atmosferă era şi în comunele: Slobozia,
Roznov, Ceahlău, Sibiu, Galbeni, Bogdana, Bicaz, Bistriţa, Bodeşti, Negreşti,
Buşuleţu, Mihail Kogălniceanu, Râmnicu-Vâlcea, etc17 Deşi s-a cerut cadrelor
didactice să procedeze cu mare discreţie (...icoana trebuie să dispară pe neobservate)
18
folosind ca pretext curăţenia din perioada de vară, au fost cazuri când învăţătorii, în
mod ostentativ, le-au smuls de pe perete în faţa părinţilor şi a elevilor spunând:
...Uite ce fac comuniştii, ne ridică icoanele19, învăţătorul Luchian de la şcoala Buda
...a luat icoana din perete şi în prezenţa mai multor locuitori a predat-o preotului
care a dus-o cu alai la biserică20, învăţătorul Petre Gâlcă, director la şcoala
Broşteanca a scos icoanele de faţă cu copiii şi le-a dat preotului21. Alţi învăţători au
îndrăznit să nu pună în locul icoanei tablourile celor patru părinţi ai comunismului, ci
stema ţării sau membrii guvernului român, ca în judeţul Mehedinţi. Era un act de
curaj ca şi hotărârea elevilor de a continua să facă singuri, fără învăţători, rugăciunea
la începutul şi la sfâr itul orelor22. Populaţia satelor era convinsă că fără religie în
şcoală oamenii ...vor ajunge a face mai multe fărădelegi23, se întrebau ...de ce stau
alte tablouri pe peretele de la Răsărit şi nu stă şi icoana24, observau că actualul
regim deşi a promis că nu se va atinge de datinile şi semnele creştine dezicându-şi
promisiunea, şi cred că şi bisericile li se vor interzice de a le frecventa după cum
au auzit ei ( ţăranii din sectorul Ceahlău) că s-a petrecut în URSS 25.
Ca şi luptătorii din rezistenţa anticomunistă organizată (Mişcarea de Rezistenţă
Naţională. şi Rezistenţa Armată din Munţi) ,de la un capăt la altul al ţării, românii
adevăraţi îşi riscau viaţa scriind lozinci, afişe sau lansând zvonuri prin care se
urmărea menţinerea speranţei şi atragerea atenţiei celor din jur spre a ne susţine:
Vrem eliberarea deţinuţilor politici, cerem alegeri libere sub asistenţa O.N.U.-lui,
vrem libertate, adevăr şi dreptate, trăiască Regele (comuna Bobora-Neamţ), în
munţi s-au organizat partizanii care luptă pentru apărarea ţăranilor, 26 Trăiască

311
Tito, nu mai putem suporta jugul.27.0staşii au scris manifeste împotriva
Regimului şi guvernului nostru.28 , Să nu votaţi că peste câteva zile va fi mai
bine29, afişe scrise de mână la Valea-Anilor, în jud. Dolj, Prahova, Putna,
Roman, Someş,Teleorman, instructorii de partid au raportat prezenţa unor afişe
anticomuniste ,proamericane şi promonarhiste30
Este greşită impresia că poporul român a acceptat resemnat situaţia în care l-a
adus ocupaţia sovietică, incapacitatea Occidentului de a înţelege subtilităţile politicii
sovietice şi cruzimea unui sistem totalitar Modul în care au votat românii în alegerile
din 1946( P.N.Ţ. 81%, P.N.L.12%, P.S.D.3%, P.C.R.3%, alţii1%) demonstrează că
populaţia era conştientă de ce se întâmpla şi de faptul că trebuia să se opună.
Permanent, românii au găsit noi şi noi forme de a nu se supune, atât cât se putea în
condiţiile schiţate anterior: . În Plasa Putinei, judeţul Giurgiu, lucrează reacţiunea.
În noaptea de 11 spre 12 a.c. patru studenţi din comuna Hodiboaia au tras
clopotele la biserică, au alarmat comuna, strigând că vin americanii. Indivizii au
fost prinşi şi sunt deţinuţi. Ei sunt următorii: Gheorghe Baba, pictor, Damian
Minu, student anul IV, Gheorghe Bizolodea, elev clasa a VIII-a,Alexandru G.
Ignat, clasa a VII-a, Eliade Ciocan, student , anul IV În comuna Drăghiceanu,
individul Alexandru Gurilă, la o adunare la cinematograf, după ce la început s-a
strigat trăiască Partidul Muncitoresc Român, el a strigat să vă mănânce pământul
pe toţi, că ne-aţi luat tot grâul.31In coloniile de la Canal, deţinuţii politici erau folosiţi
şi la confecţionarea materialelor de propagandă comunistă. La Colonia Poarta Albă,
pe un asemenea grafic ( de dimensiuni mari) este pictat un grup de constructori ai
canalului stând umăr la umăr: muncitori, tehnicieni şi un deţinut.32 Furios,
inspectorul a dat ordin ca deţinuţii să nu mai fie folosiţi în munci administrative, şefi
ai detaşamentelor de muncă să fie deţinuţi de drept comun pentru a nu da
posibilitate deţinuţilor politici să se organizeze şi să desfăşoare o activitate
subversivă. ...sunt unii deţinuţi cum ar fi Ghica, Coposu şi alţii, care sunt
recalcitranţi, nu vor să muncească şi fac greutăţi şi că aceştia sunt ascultaţi şi
urmaţi de ceilalţi deţinuţi politici.33 În judeţele: Argeş, Bihor, Botoşani, Dolj,
Mehedinţi, Prahova, Putna, Roman, Romanaţi, Someş, Teleorman, Timiş-Torontal,
Tulcea, Satu Mare, Vâlcea, Vlaşca, populaţia se opunea comunismului refuzând să se
înscrie în G. A.C. şi în cooperativa sătească, boicotând alegerile pentru asesorii
populari prin care partidul comunist controla justiţia, nedeclarând câte vite au, fugind
cu oile în munţi, refuzând să defileze de 1 Mai, organizând procesiuni religioase la
care participau mii de persoane, deşi era zi de lucru şi pentru aceasta preoţii au fost
adesea închişi, opunându-se la excluderea unor gospodari, spunând că sunt oameni
buni, intelectualii refuzând să dea ajutor în campania de însămânţări, fugind în
Jugoslavia, apărându-se unii pe alţii în şedinţele de verificare a membrilor de partid:
la Turnu-Severin, sectoarele: Sanitar, P.T.T.R., Sfatul Judeţean, Tribunal, Corpul
Didactic, în loc să-i demaşte pe cei propuşi spre excludere, au început să-i laude
pentru activitatea lor profesională34 sau refuzând să fie verificaţi (în comuna
Oprişor, jud. Mehedinţi, din 196 membri de partid, 106 au refuzat să fie verificaţi),
neacceptând să treiere în condiţiile impuse de partidul comunist, îngropând materialul
de propagandă în loc să-l difuzeze, pentru a feri oamenii de pervertirea conştiinţei.35
Când nu se mai putea, se împotriveau cu dârzenie: ţăranii au început să
lovească pe reprezentanţii autorităţilor, să-i înjure, să-i huiduie, să le spargă

312
geamurile,etc. În judeţele: Baia, Bihor, Brăila, Ilfov, Severin, Timiş-Torontal, etc., au
devastat cooperativa, au spus popii din sat să pună icoana în şcoală, în comuna
Buzoienii de Jos, jud. Roman , mai mulţi oameni şi 67 frontişti înarmaţi cu topoare,
coase şi sape a mers la scoaterea unui preot de la Securitate36, în comunele: Biharia,
Arpăşel, Tăut, din judeţul Bihor, chiaburimea a mobilizat satul, preoţii au tras
clopotele, au cerut să se plătească secerişul în natură, după tradiţie, ajungând
până la agresiune faţă de activiştii Partidului, care prelucraseră măsurile
guvernului pentru seceriş şi treierat37 Uneori au dat foc la păduri sau la comune
întregi. În Teleorman au ars patru comune. În una, erau arse 41 de gospodării, focul
a fost pus38. Multe incendii la gospodărie şi prietenii noştri, precum şi la păduri,
raportează activistul de partid că s-au întâmplat şi în judeţele: Dâmboviţa, Dolj,
Ialomiţa, Ilfov, Severin, Teleorman, etc.39
În judeţul Bihor, chiaburimea a mobilizat ţăranii săraci şi mijlocaşi,
sindicaliştii agricoli să refuze lucrul la batoze...cerând să nu se scoată nici un bob
de grâu din sat, să înlocuiască Sfatul Popular...în general contra tuturor
înfăptuirilor prin care Partidul şi Guvernul duce linia politică...Au folosit pentru
mobilizare agenţi, clopote, echipe care au intrat în casă scoţând lumea la
manifestaţie sub ameninţare că altfel le aprinde casele. Au baricadat în multe sate
intrările, au tăiat firele de telefon, atacând în special pe activiştii Partidului,
organizaţiilor de masă, membrii Comitetului Provizoriu...au mobilizat 2-3 comune
în anumite centre mai importante (ex. Giriş, Ucuriş). Pentru aceasta au tras
clopotele şi au spus că arde satul vecin ( Adică acolo unde voiau să-i mobilizeze40 În
comuna Ucuriş, plasa Beliu, la 1 august 1949, secretarul organizaţiei de Plasă
Frontul Plugarilor a venit să prelucreze broşura Aşa ne făurim o viaţă mai bună. În
mod ciudat era mai multă lume decât de obicei. Femeile au început să strige că
sunt prea mari cotele..., Activistul a fost anunţat că sătenii intenţionau să-l bată,
fiindcă le strica rosturile lor. Speriat, a fugit din comună prin grădini. Oamenii au
intrat în primărie au ars procesele verbale de treieriş, drapelul (partidului
comunist), au distrus fotografiile şi lozincile, au trecut şi au ars poarta pe care
scria Trăiască R.P.R., au mers în grupuri la casa preşedintelui Sfatului Popular
...răvăşindu-i toate lucrurile... Au bătut pe învăţătorul director, care n-a voit să le
dea radioul să-l distrugă. Au tăiat firele telefonice şi au baricadat intrarea în sat.
Alarma s-a dat prin clopot şi agenţi 41. În judeţul Mehedinţi, pentru că au reuşit să
predomine în conducerea organizaţiilor de masă elementele mic-burgheze...
duşmanul a reuşit să antreneze pe tineri în acţiunile lor subversive.42 Multe din
comunele judeţului Mehedinţi au strâns mii de semnături pe contestaţiile adresate
Ministerului Agriculturii cerând reducerea cotelor. După ce s-au colectat semnăturile
au intervenit activiştii noştri, ca pe urmă Miliţia să mai aresteze pe câţiva. Şi în alte
comune s-au făcut contestaţii în masă... unii au fost însă arestaţi pe drum fără să
ajungă la Bucureşti43. În comuna Bosanci, au fost arestaţi 87 de ţărani pentru că au
refuzat să organizeze stânele în cadrul C.A.P.-ului. Cu o săptămână în urmă, din
acelaşi motiv, noaptea au fost arestaţi 12 chiaburi.
Analizând cauzele insuccesului muncii de propagandă comunistă, activistul de
partid din teritoriu afirma : se explică şi prin faptul că s-au făcut prea multe
arestări, unde poate s-a şi greşit şi că intelectualii din comună nu vroiau să ia parte
la viaţa politică şi socială a satului44. ... sărăcimea şi mijlocaşii căzuţi sub influenţa

313
lor – a chiaburilor – au ieşit cu ciomegile la şefii de tarla şi la primarul comunii,
când au mers de ai îndruma să iasă la arat cu atelajele (Sculeni, jud. Iaşi, 10 . 11.
1949)45. Pentru a se opune comisiei de însămânţări, în satul Mireni, jud. Tutova ,
Chiaburii au reuşit să antreneze tot satul... făceau gardă la marginea comunei ca
atunci când va veni vreo maşină să mobilizeze satul prin tragerea clopotelor de la
biserică, pentru a distruge orice maşină, care va veni în satul lor, aceasta fiind o
abatere, ei totuşi se temeau de arestări. În fruntea acestei acţiuni au stat preotul
Mucenica care are 28 ha. pământ şi învăţătorul Băica cu 9 ha. pământ.46
Un loc aparte în rezistenţa anticomunistă îl au răscoalele ţărăneşti din perioada
colectivizării agriculturii, răscoale aproape necunoscute şi astăzi, fiindcă
exterminarea elitelor şi ascunderea adevărului a devenit politică de stat: Menţionăm
că moartea susnumiţilor – Popa Sânzian, plugar, Totir Dumitru, învăţător,
Năsărâmbă Dumitru, mecanic, Trocan Nicolae, pilot –este cu caracter strict
secret.47
Una dintre multele răscoale ţărăneşti care aşteaptă lumina adevărului este
descrisă pe larg în dosarul nr. 10/1949, fond D.G.M. din Arhivele Naţionale
Bucureşti, f 20 – 32.: În comunele Celaru, Marotinul de jos, Soreni, ţăranii au hotărât
să se opună deciziei Sfatului Popular Judeţean de a le lua pământurile pentru a face
poligoane de tragere pentru armata sovietică. Autorităţile au hotărât să li se dea
ţăranilor pământ în alt loc, iar chiaburilor să li se dea despăgubiri în bani, 12.000/ha.
La adunarea din 17 aprilie 1949, de la Celaru, populaţia s-a manifestat împotriva
autorităţilor de mai sus, ajungându-se până la huiduieli şi întreruperea
conferinţei. La fel s-a întâmplat şi la Marotinul de Jos. Pentru că autorităţile au
împiedecat accesul ţăranilor pe pământurile lor, între ei şi autorităţi s-au iscat
altercaţii în urma cărora s-au reţinut 12 locuitori din cei mai recalcitranţi şi
îndărătnici care s-au dedat şi la instigare care au fost înaintaţi Serviciului
Judeţean de Securitate Romanaţi. În sărbătoarea Paştelui, problema poligonului s-
a discutat foarte mult..., s-au luat şi înţelegeri de a se opune tot mai multă
rezistenţă şi dârzenie pentru a nu se renunţa la pământurile din poligon, a se ara
şi însămânţa şi apoi a nu se lua în primire noile loturi repartizate la G.A.S. A
patra zi de Paşti, au ieşit o sută de pluguri la arat pe terenul respectiv. Erau ţăranii din
Celaru, Soreni şi din Marotinul de Jos. Postul de miliţie a fost informat la timp şi
autorităţile l-au întărit de la 3 la 14 subofiţeri, miliţieni şi trupă. În cursul nopţii de
27/28 aprilie 1949 s-au reţinut un număr de 11 instigatori principali: Celaru:
Nae Oproaica, Alex. Oproaica, Ispas Bădescu, P. Iliescu, Ilie Truică şi Ilie
Diaconescu. Soreni: Constantin I.D. Vasile, Marin A. Nicolae,... Toţi cei de mai
sus au fost predaţi Securităţii Romanaţi în ziua de joi 28 Aprilie 1949. În aceeaşi
zi s-a mărit efectivul postului de miliţie de la 14 la 28, pentru a împiedeca accesul
ţăranilor pe terenurile lor. Pe 27.04.1949, orele 18, s-a constituit Comandamentul
Unic al Judeţului format din : Organizaţia P.M.R., Consiliul Sfaturilor Populare,
Securitate, Miliţie. Acesta a hotărât ca reprezentantul Direcţiei Agricole şi şeful
serviciului Domenii al judeţului Romanaţi să traseze limitele poligonului prin
răsturnarea a două brazde de pământ. Pe 28 aprilie 1949, ora 6, aceştia au venit în
liziera de vest a comunei Redea. Imediat, în jurul lor au apărut câteva zeci de
persoane paşnice. Doar îi priveau...Reprezentanţii de la judeţ au plecat cu maşina. La
ora 8 au apărut două tractoare care trebuia să tragă brazdele. Atunci populaţia a

314
început să vină din toate părţile în jurul tractoarelor. ...au început să urle, să se aşeze
înaintea tractoarelor şi în câteva momente toţi să strige ca tractoarele să plece
imediat, un tractorist chiar fiind lovit. La faţa locului a sosit în mare grabă şeful de
post al comunei Redea,care cu mare greutate a reuşit să se retragă în curtea
primăriei. Din acel moment, acest grup de circa 150-250 suflete a rămas
constituit, iar instigatorii şi agitatorii ca Marin Guriţă, Ştefan Neagoe, Viorel
Andreescu, Tudor Boica, Nicolae Nănin şi alţii s-au situat în fruntea mulţimii ca
conducători ai aceşti grup de rebeli A fost anunţată Comisia Ministerială.
Comandamentul Unic aflat la Celaru a plecat îmbarcat în patru maşini spre locul
conflictului: am fost întâmpinaţi de un grup de circa 150 oameni, femei, copii,
care s-au năpustit cu bolovani asupra maşinilor. Treptat, mulţimea s-a calmat şi au
început discuţiile între reprezentanţii Comitetului Unic şi ţărani. Referindu-se la
mulţime, raportorul consideră că tactica folosirii femeilor şi tineretului este bine pusă
în practică, că printre ei erau oameni cu experienţă pentru că se folosea aceeaşi
metodă ca în anul 1948, la Apele-Vii- Romanaţi. Mulţimea era o grupare închegată şi
conştientă de forţa ei, deoarece, după cum afirmă comandantul Miliţiei Romanaţi, cu
mare greutate am reuşit să-i fracţionăm în grupuri A doua şi a treia zi s-a văzut
clar că chiaburimea a trecut la organizare, deoarece elementele teroriste
(comuniştii numeau terorist sau fascist pe toţi cei care nu le acceptau ideologia) ca
Neagoe Ştefan şi alţii umblau din casă în casă, ameninţând populaţia să iasă
pentru mărirea grupului rebelilor. În ziua de 28 Aprilie 1949, noaptea grupul
rebelilor a dormit pe poziţie adică pe liziera satului. În dimineaţa zilei de 29
aprilie 1949, la orele 6, două patrule de câte 6 subofiţeri şi miliţieni au fost
înconjuraţi de rebeli care erau foarte agitaţi şi care i-au dezarmat. Pistoalele au
fost smulse de la centură cu port cu tot, dar locuitorii mai în vârstă din grupul
rebelilor le-au recuperat şi le-au înapoiat miliţienilor. În noaptea din 29/30 aprilie
1949, grupul rebelilor au rămas de asemenea pe liziera satului unde au dormit.
S-a observat că de unde la început obiectul nemulţumirii lor şi al rebeliunii
fusese pământul care intrase în poligon, acum copiii lor şi mulţimea învrăjbită
manifesta făţiş împotriva regimului astfel trei membrii PMR bătuţi, aversiune
mare faţă de civili pe care desigur îi considerau reprezentanţi ai guvernului.
Ţăranii şi-au exprimat nemulţumirea faţă de perceptor, faţă de primar punând tot
felul de întrebări din care se vedea că cineva mai luminat la minte decât ei îi
dresa şi instiga, fapte care ne duc la concluzia că chiaburimea ducea o acţiune
determinată în mijlocul lor, mai ales că acest fapt se confirmă şi prin prezenţa
chiaburilor în grupul rebelilor..În aceeaşi zi, trupele MAN în executarea
exerciţiilor de instrucţie au ajuns la distanţa de 2 km. de marginea comunei
Redea. La apariţia trupelor grupul rebelilor a plecat către acestea. Plecarea nu a
fost întâmplătoare sau neorganizată ci s-a executat în grupuri îmbrăcând un
front de 500 m., gravitând numericeşte către trupele din stânga poligonului.
Agitaţia lor era maximă şi desigur ideea de a ataca trupele era stabilită de rebeli
mai ales că permanent fluturau în discuţiuni ideea că Armata Poporului nu
trage în popor. La 300 m. s-a declanşat o tragere de branduri în faţa rebelilor,
fapt care le-a oprit înaintarea. În acest timp furia rebelilor s-a mărit, au
dezlănţuit urlete ameninţătoare, insulte, etc. Acesta a fost momentul când rebelii
au fost înfruntaţi pentru prima oară. Din punct de vedere psihologic din acest

315
moment moralul a început să le scadă, iar furia şi îndârjirea să le crească. În
aceeaşi zi, la orele 18, au venit două patrule a câte zece ostaşi, comandate de ofiţeri.
Rebelii s-au repezit asupra lor.....Din grupul agitatorilor se auzeau îndemnuri la
atac, căci ostaşii n-au decât gloanţe de manevră. Şi-au continuat înaintarea
începând să arunce cu bolovani în ostaşi şi ofiţeri care făcând ultimele somaţiuni
au deschis foc. Atunci s-a văzut că trupele trimise împotriva ţăranilor nu erau
înarmate cu gloanţe de manevră ci cu muniţie de luptă, care îi ucideau. A fost
împuşcat mortal locuitorul Pantelie Năuiu, rănit grav Badea N. Mihai şi P.
Buruiană, rănit uşor Toma Căpăţână. În faţa focului deschis grupul rebelilor a
întors spatele fugind către comună şi transportând cu ei răniţii În aceeaşi zi, la
ora 21,23, se raporta că ţăranii rebeli nu mai dormeau în marginea comunei, că s-au
răspândit la casele lor. S-au comunicat numele conducătorilor rebelilor : Neagoe
Ştefan, Aurică şi Viorel Andreescu, Tudor Boicu zis Turcu, Nain N., Pantelie
Năuiu (mort), elevul Marin D. Căpăţână, Vatici Georgescu, Miron T.
Smărăndache, etc. şi femeile Leana Toma Alexandrescu şi Simioana D. Grigore
Andreescu. Pe 1 mai , grupul nu s-a mai constituit , nu s-a mai întreprins nici o
acţiune, dar la ora 10, în faţa primăriei din comuna Soreni, un grup de 60-70 femei
au manifestat împotriva regimului, ridicând problema pământului...Din
cercetările întreprinse de subsemnatul am stabilit : Nucleul de agitaţie este
compus: Constantin Ionescu zis Fante, Haralambie Ionescu, Toma Ionescu,
Florea Fl. Cosor, Andrei Brătăşanu, Victor Marinescu şi alţii. Aceştia şi-au
dresat bine femeile pe care apoi le-a trimis să execute agitaţia. Conducătoarea
agitaţiei şi acţiunii a fost Victoria Fl. Cosor. S-au remarcat ca vorbitoare şi
agitatoare un grup de 15 femei toate rude şi prietene ceea ce însemnează că
agitaţia nu a fost întâmplătoare ci studiată şi bine pusă la punct ca execuţie. În
noaptea de 2/3 Mai 1949 s-au executat în raza comunelor: Redea, Soreni,
Celaru, Marotinul de Jos, arestarea capilor şi principalilor vinovaţi...s-au ridicat
20 persoane bărbaţi. Se continuă activitatea de arestare pentru cei ce nu au fost
găsiţi la domiciliu în acea noapte... În prezent...este linişte. Ca problemă de
analizat pentru Miliţie rămâne faptul că ţărănimea mijlocaşă din comunele
Redea, Soreni, Marotinul de Jos, Celaru, de altfel ca şi în întreaga rază a
judeţului, este alături de chiaburime. Mai mult decât atât în unele părţi chiar
sărăcimea este alături de chiaburime care prin metode ascunse şi speculaţiuni
economice a folosit-o şi o foloseşte ca masă de manevră, în acest judeţ având
atâtea rebeliuni şi mişcări de mase care confirmă cele de mai sus exemplu: Apele
Vii, Zvorsca, Piatra, Pleşoiu, Golfin, Gropşani, Vulpeni, Cârlogani, Băbiciu,
Cilieni. În încheierea raportului, comandantul Miliţiei Romanaţi propunea: izolarea
chiaburimii de mijlocaşi şi săraci cărora trebuie să li se ridice conştiinţa luptei
de clasă, ...trupele de Securitate şi efectivele de Miliţie să rămână în
zonă...,Continuarea activităţii informative ( mai ales Redea şi Soreni) pentru a
descoperi legăturile superioare pe care le-au avut şi le are instigatorii şi rebelii
ce au turburat ordinea.
Raportul a fost însoţit de un tabel nominal riguros întocmit, în care se precizau
datele personale: nume, prenume, vârsta, starea civilă, domiciliul, profesia,
antecedente politice, avere, motivul pentru care a fost arestat. În tabelul cu arestaţii
din perioada 1-2/3 mai apar alte nume decât cele din raport: 1. Victor G. Marinescu,

316
33ani, agricultor,P.N.Ţ., 9ha, periculos regimului democrat, instigator...2.
Grigore D. Ştefan, 28 ani, 3 copii, agricultor, 10,5 ha., la fel cu nr. 1, dar nu a
arat, 3. Dumitru G. Tudor, 56 ani, 1 copil, agricultor, Liberal, 10 ha., la fel cu
nr.1, dar nu a arat.
În tabelul cu ţăranii arestaţi în noaptea de 2/3 mai 1949 sunt 26 de persoane: 1.
Iulian Coicea, 43 ani, 6 copii, agricultor, P.N.Ţ.-Maniu, 10 ha, S-a exprimat în
repetate rânduri în public, că articolul 9 din Constituţie garantează dreptul de
proprietate. 2. Marin P. Păunescu, 41 ani, .4 copii casier comunal, legionar, 8 ha,
Duşman al regimului. Legătură cu chiaburii.Afacerist. 3. Mihalache Ionescu, 43
ani, 6 copii, agricultor, comprimat poliţie, 8 ha, Duşman al regimului democrat,
Legături cu chiaburii...om periculos şi instigator de frunte. 4. Marin Guriţă, 64
ani, 3 copii, agricultor, Liberal, 7 ha. A participat 3 zile. Duşman al regimului.
Notar comprimat. Are influenţă în mase. 5. Năuiu Florea, 27 ani, 1 copil , 3 ha.
Foarte periculos...pe timpul rebeliunii făcea legătura între rebelii din comuna
Redea şi comuna Valea Soarelui. A luat parte la atacul trupelor MAN şi la
dezarmarea miliţienilor. 6. Tudor Moanţă, 23 ani, căsătorit, fără copii,
agricultor, 5 ha, Răzvrătit, agitator, instigator...7. Miron Ciocârlan, 39 ani, 1
copil, agricultor, P.N.Ţ.-Maniu, 3 ha. Răzvrătit, agitator, instigator. 8. Căpăţână
Marin, 23 ani, necăsătorit, absolvent liceu comercial, tatăl 48 ha pământ, agent
de legătură între rebeli şi comună,...9. Andronache Dumitru, 37 ani, 1 copil,
agricultor, plutonier major deblocat, 1 ha, curier. 10. Ştefan M. Pârlogea, 34 ani,
3 copii, agricultor, 5 ha, curier pentru rebeli şi comuna Soreni. Element foarte
periculos. 11. Nicolae Năuiu, 38 ani, 3 copii, agricultor, legionar, 5 ha, Legături
cu chiaburii, Foarte periculos, a fost unul din capii rebeliunii de la Redea. 12.
Paul Ciocârlan, 38 ani, 5 copii, agricultor, P.N.Ţ.-Maniu, 5 ha, Instigator
principal şi cap rebel...Element foarte periculos. 13. Spiridon N. Băică, 54 ani, 1
copil, agricultor, 5 ha., Cap şi instigator principal, Foarte periculos. 14. Tudor
Băică, 18 ani, necăsătorit, agricultor, 4 ha. Foarte periculos. A luat parte la
dezarmare...Conducător al rebelilor. 15. Mazilu I. Marin, 20 ani, necăsătorit,
agricultor, 3 ha, a luat parte, a instigat, a dezarmat. 16. Ion T. Smarandache, 37
ani, 4 copii, agricultor, legionar, 3 ha, La fel. Element periculos. 17. Cercel
Ştefan, 35 ani, căsătorit, fără copii, învăţător, 8,5 ha, A luat parte la rebeliune,
instigator, colportări de zvonuri alarmiste. 18. Voicu N. Nicolae, 40 ani, 5 copii,
agricultor, 3 ha,...Unul din principalii instigatori. 19. Constantin P. Duţă, 49 ani,
1 copil, agricultor, 3 ha., Tot timpul nemulţumit. A arat în poligon... 20. Marin
Leoveanu, 36 ani, 3 copii, agricultor, 5 ha., a trimis soţia la rebeliunea făcută în
faţa primăriei la 1 Mai. 21. Victor C. Marinescu, 33 ani, 1 copil, agicultor,
P.N.Ţ.-Maniu, 9 ha., Periculos pentru regimul democrat, instigator, a arat
terenul din poligon. 22. Grigorie D. Ştefan, 28 ani, 3 copii, 10,5 ha, Idem, n-a
arat. 23. Dumitru Gh. Tudor, 56 ani, 1 copil, agricultor, Liberal, 10 ha, Idem,
Element periculos. 24. Mihail M. Dumitrescu, 45 ani, 4 copii, agricultor, 16 ha,
Răzvrătit, agitator,instigator, a participat 3 zile. Element periculos şi duşman al
regimului. 25. Toma Diaconu, 25 ani, 1 copil, agricultor, 3 ha., Idem. 26.
Sebastian D. Lică, 21 ani, 1 copil, agricultor, 4,25 ha, Idem.
La aceştia se adaugă persoanele arestate până la 1 mai 1949 din tabelul
următor: 1. Nae Oproaica, 61 ani, 3 copii, agricultor, Brătienist, 10 pogoane,

317
Periculos pentru regimul democratic, instigator, a arat...2. Alexandru Oproaica,
29 ani, 1 copil, agricultor, Brătienist, 2 pogoane, Idem, a arat. 3. Ispas Bădescu,
53 ani, 4 copii, agricultor, Brătienist, 15 pogoane, Idem, a arat. 4. Petre Iliescu,
53 ani, 3 copii, agricultor, Manist, 12 pogoane, Idem, nu a arat. 5. Ilie Truică, 45
ani, fără copii, agricultor, Manist, 12 pogoane, Idem, a arat. 6. Ilie Diaconescu,
32 ani, 3 copii, 20 pogoane, Idem, nu a arat...7. Dumitru Andronache, 41 ani, 3
copii, Brătienist, 20 pogoane, Idem, nu a arat. 8. Ioan Nicolaescu, 53 ani, 1 copil,
30 pogoane, Idem, nu a arat. 9. Marin Tănase Preda, 46 ani, 1 copil, agricultor,
Manist, 35 pogoane, Idem. 10. Constantin I . D. Vasile, 54 ani, 1 copil, agricultor,
Manist, 12 pogoane, Idem, nu a arat. 11. Marin A. Nicolae, 43 ani, 2 copii,
agricultor, Manist, 12 pogoane, Idem, nu a arat.
În studiul Pentru o corectă înţelegere a Rezistenţei anticomuniste , Nicolae
Stroescu- Stânişoară a atras atenţia asupra legăturii dintre rezistenţa spontană, extinsă
în toată ţara, şi rezistenţa naţională anticomunistă organizată, care însemna asumarea
unor riscuri, până la cel al vieţii. Autorul a precizat că rezistenţa anticomunistă n-a
apărut din speranţa iluzorie că vin americanii, ci din conştiinţa că România
îngenunchiată de pretenţiile exagerate ale ocupaţiei sovietice era în pericol de a se
pierde pe sine: Mişcarea de Rezistenţă Naţională este conştiinţa ilegimităţii
regimului impus de sovietici şi grava ameninţare pe care acesta o reprezenta pentru
însăşi fiinţa şi identitatea naţională48 .
La mulţimea documentelor cunoscute deja, în care se semnalează eroismul
celor implicaţi în această formă de luptă contra comunismului, mai adăogăm câteva:
în comuna Soviştea jud. Argeş, exista un grup de şase persoane, aveau un plan de
acţiune şi se intitulau Talantul lui Sfântul Petru. Toţi au fost prinşi. Au mai spus
doi care ţineau legătura cu comuna Titeşti. Unii membri de partid şi preoţi au fugit
în pădure, în comuna Ieud pe Iza, au coborât din pădure nişte popi şi militari...2
dintre aceşti reacţionari – adică luptători anticomunişti – au fost puşcaţi, de
Securitate, şi morţi pe loc. 49, în Teregova, jud., Severin, instructorul C.C. raporta: În
regiune sunt bandiţi – adică luptători anticomunişti - în frunte cu popa din sat50
Direcţia Generală a Securităţii Statului Bucureşti fiind informată că în zona mânăstirii
Bistriţa-Vâlcea existau partizani, a trimis echipe de subofiţeri pentru verificarea şi
stabilirea precisă a locurilor unde se află. Doi dintre cei trimişi au fost făcuţi
prizonieri, dezarmaţi şi ţinuţi până în noaptea de 25/26 Aprilie a. c.(1949). După
ce au fost judecaţi de un tribunal constituit ad-hoc şi condamnaţi la moarte pentru că
slujeau comunismul, partizanii i-au graţiat pe subofiţeri. În noaptea de 26 aprilie
1949, doi dintre cei 15 luptători anticomunişti au escortat pe cei doi subofiţeri ai
Securităţii până în apropiere de mânăstirea Arnota sau Bistriţa, de unde le-a dat
drumul nevătămaţi. Apoi au pregătit plecarea în altă regiune în dimineaţa zilei
de 26 Aprilie a. c., însă trupele au ocupat poziţia în aceiaşi noapte către ora 2,
încercuindu-i. Către ziuă a început lupta, în urma căreia din grupul celor 15, au
fost împuşcaţi mortal un număr de 8, capturaţi 4, iar 3 au reuşit să fugă. De la
trupele de urmărire, au fost uşor răniţi 1 subofiţer şi 2 ostaşi. Indivizii capturaţi
au fost aduşi în seara zilei de 26 Aprilie a.c. la Serv. De Sec. Rm. Vâlcea, unde
sunt anchetaţi. Cei fugiţi sunt urmăriţi de echipele serv. de securitate şi se pare
că s-au îndreptat spre Valea Lotrului, luându-se toate măsurile de capturare a
lor Din partea statului comunist, la operaţiune au participat: o companie de Securitate

318
condusă de comandantul batalionului şi de locţiitorul politic, o echipă de subofiţeri
din Direcţia Generală a Securităţii, doi ofiţeri superiori din Direcţia Generală a
Securităţii Statului Bucureşti şi trei ofiţeri superiori din Securitatea Craiova şi
Vâlcea.51 Disproporţia între efectivele aflate în conflict este semnificativă pentru
dimensiunile terorii.

Concluzii:
1. Mulţimea strategiilor de supravieţuire, dintre care o parte au fost semnalate
în lucrarea noastră, este un argument pentru faptul că poporul român nu a acceptat
resemnat nici dominaţia sovietică, nici teroarea comunistă. Toate confruntările dintre
anticomunişti şi autorităţile statului comunist au fost adevărate lecţii de demnitate
pentru tineri.
2. În România au existat patru direcţii mari de rezistenţă anticomunistă: a)
activitatea Regelui şi a conducătorilor partidelor istorice care au încercat prin
mijloacele unei diplomaţii civilizate (scrisori diplomatice, note de protest , audienţe la
birourile Marilor Puteri, greva regală, retragerea din guvernele dominate de
comunişti, etc.) să demonstreze pericolul în care se afla ţara. Ajungându-se în situaţii-
limită datorită politicii sovietice, s-au încercat şi soluţii extreme: infiltrarea unor
membri de încredere în structurile noii puteri - P.C.R. şi organizaţiile de masă create
de comunişti - ceea ce prof. Gerota numea politica struţului, înfiinţarea unor gărzi
patriotice devotate intereselor României, organizarea rezistenţei în exilul românesc,
etc. b) activitatea eroică a multor organizaţii anticomuniste care ar putea fi grupată
sub genericul Mişcarea de Rezistenţă Naţională c) Rezistenţa Armată din Munţii
României, d) rezistenţa spontană a populaţiei simple.
3. Între aceste forme de supravieţuire ale poporului român a existat permanent
comunicare, atât cât s-a putut în condiţiile unei ţări sub ocupaţie.
4. Ele s-au manifestat pe tot teritoriul României şi în exil, dar cu intensităţi
diferite, în perioade diferite, fără să înceteze complet niciodată.
5. Exterminarea elitelor şi ascunderea adevărului au făcut imposibilă
coagularea lor într-o mişcare naţională, dar nu au putut să modifice radical noţiunea
de model uman în conştiinţa românilor.
6. În paralel cu educaţia la care ne supunea partidul comunist, a supravieţuit
educaţia din familie, după criterii valorice tradiţionale, educaţia din închisori şi lagăre
de muncă şi educaţia întâmplărilor de fiecare zi, an după an, aproape o jumătate de
secol. Numai astfel a fost posibil Decembrie 1989, în ce a avut el curat şi profund.

BIBLIOGRAFIE
1.Totir I. Dumitru, Să ne trezim, în Strigătul Vremii, Rudina-Mehedinţi, nr.1, oct., 1932,
p.1.
2. Arhivele Statului Bucureşti, fond M.E.N., d. 491, 1945, f.95v.
3. Totir C., Catalogul dascălilor şi învăţăceilor ucişi în lupta împotriva comunismului, 6
martie 1945-16 decembrie 1989, ed. George Coşbuc, Bistriţa , 2004.
4. Arhivele Statului Bucureşti, fond M.E.N., d.119/1929, f.213v.
5. Arhivele Statului Bucureşti, fond M.E.N., d.491/1945, f.76.
6. Arhivele Statului Bucureşti, fond M.E.N., d.158/1945, f.278v.
319
7. C.N.S.A.S., dosar P.74, vol.1, f.244.
8. xxx, Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc., 2007.
9. Zicu Ionescu, Remus Petre Cîrstea, Martiri argeşeni şi musceleni, 1939 – 1989, Editura
Tiparg, Piteşti, 2006.
10. Arhivele Naţionale ale României, fond 80, Gh. Gheorghiu-Dej, dosar 699, f 3-10
11. Arhivele Statului Bucureşti, fond C.C. al P.C.R., rola 430, c.79., rola 431, c. 35, rola 432,
c.2, rola 433, c.54, 73.
12. Arhivele Statului Bucureşti, fond C.C. al P.C.R., rola 1482, c. 1 – 20. 13 Arhivele Statului
Bucureşti, fond C.C. al P.C.R., rola 434, c.275.,rola 431, c.7. , rola 432, c. 299, 309.
14. Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Cabinetul Ministrului, dosar nr.11, 1948, f.82.
15. Idem, f.86.
16. Idem, f.101, 104.
17. Idem, f. 93, 94, 137, 69, 64, 59, 55, 119, 136, 31, 27, 19.
18. Idem, f.101.
19. Idem, f. 137.
20. Idem, f. 137v.
21. Idem, f. 138.
22. Idem, f. 106, 127, 132, 50v.,
23. Idem, f. 91.
24. Idem, f. 137v.
25. Idem, f. 119.
26. Arhivele Statului Bucureşti, fond C. C. al P.C.R., rola nr. 432, c. 2, 3, 55 , 47, 21, 22; rola
431, c. 188.
27. Arhivele Statului Bucureşti, C.C. al P.C.R., rola 1332, c.46., rola 1335, c.152.
28. Idem, rola 1332, c.51.
29. Idem, rola 1404, c.79
30. Idem, rola 432, c. 21, 22, 47, rola 433, c. 65.
31. Arhivele Statului Bucureşti, fond C.C. al P.C.R., rola nr. 433, c. 225.
32. Arhivele Statului Bucureşti, fond C.C. al P.C.R., rola 1335, c.48.
33. Arhivele Statului Bucureşti, fond C.C. al P.C.R., rola 1335, c.49, 46.
34. Idem, rola 1352, c. 12, 16.; rola 433, c.54.
35. Idem, rola 1340, c. 15.; rola 432, c. 203.
36. Idem, rola 432, c. 47, 49.
37. Idem, rola 432, c.54.
38. Idem, rola 432, c 19.
39. Idem, rola 432, c.21.
40. Idem, rola 432, c. 102, 63.
41. Ibidem.
42. Idem, rola 1352, c.11.
43. Idem, rola 433, c. 69, 70, 72, 73.
44. Idem, rola 433, c.70, 71.
45. Idem, rola 431, c.7.
46. Ibidem.
47. CNSAS, dosar P.74, f.44.
48. Stroescu N.- Stânişoară, Pentru o corectă înţelegere a Rezistenţei anticomuniste, în
Rost, nr.27, mai, 2005, p. 1.
49. Arhivele Statului Bucureşti, fond C.-C. Al P.C.R., rola 431, c. 310.
50. Idem, rola 432, c.195..
51. Arhivele Statului Bucureşti, fond D.G.M., dosar nr. 10/1949, f.40.

320
 DESPRE INTRODUCEREA MODELULUI
SOVIETIC ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL DIN ROMÂNIA ŞI
ÎNDOCTRINAREA PRIN EDUCAŢIE

Adrian-Claudiu Stoica,
Bucureşti, Romania

T eoria determinismului social care a stat la temelia ideologiei comuniste,

explică evoluţia comportamentală a individului prin prisma clasei din
care provine şi nu ca o cauză a dezvoltării sale individuale. Ca atare,
educarea sa în spiritul noilor valori devenea obligatorie, iar sistemul de învăţământ a
fost pus în slujba regimului. Reorganizarea după principii totalitare, centralizarea,
politizarea şi uniformizarea sa, au survenit în urma unei reforme care a transformat
din temelii întregul edificiul educaţional.
Decretul nr. 175 pentru reformarea învăţământului apărea în „Monitorul
Oficial” la 3 august 1948.1 În conformitate cu acesta, se instituia un învăţământ public
centralizat de stat, aspect cuprins şi în Constituţia R.P.R din 13 aprilie 148, care
prevedea la articolul 22 că „toţi cetăţenii au dreptul la învăţătură”.2 Au fost
naţionalizate şcolile particulare şi confesionale, introduse manuale şi programe
şcolare unice, adoptate metode pedagogice unitare, inspirate de cele sovietice.
Decretul prevedea la capitolul I „educarea tineretului în spiritul democraţiei populare
şi ridicarea nivelului cultural al poporului”.3 Iniţial, majoritatea manualelor nu erau
decât traduceri ale manualelor din U.R.S.S.4 Treptat, mai ales de la sfârşitul anilor '50,
acestea au fost înlocuite cu manuale redactate în România de către comisia de
învăţământ din Direcţia de propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R., aflată sub
conducerea lui Mihail Roller.
Limba rusă începea să se predea din clasa a IV-a timp de 4 ore pe săptămână,
iar studiul acesteia continua până în anul III de facultate. Încă din timpul anilor şcolii
elementare, elevii aveau un prim contact cu mentorii clasei muncitoare: Marx, Engels,
Lenin, Stalin.5 Dacă până în 1948 liceele teoretice reprezentau 70% din învăţământul
mediu, după punerea în aplicare a reformei învăţământului, acestea au devenit şcoli
tehnice. Trebuia edificat socialismul şi, în consecinţă, asigurarea cadrelor necesare.

1
„Monitorul Oficial” nr. 177 din 3 august 1948.
2
Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile române. Texte. Note. Prezentarea comparativă, Ediţia a III-
a, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995, pp. 115-116.
3
Nicoleta Ionescu-Gură, Stalinizarea României. Republica Populară Română 1948-1950: transformări
instituţionale, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2005, p. 325.
4
Ibidem, p. 328.
5
Ibidem, p. 329.
321
 Noile reglementări din domeniul învăţământului au întâmpinat reticen ă din
partea dascălilor şi a părinţilor. La 7 februarie 1949, în cadrul şedinţei Biroului
Politic, Iosif Chişinevschi afirma că „reforma” a întâmpinat „o rezistenţă turbată”.6
Introducerea predării limbii ruse în şcoli a fost primită cu ostilitate. De asemenea, cele
mai multe cadre didactice îşi manifestau opoziţia faţă de regimul „democrat-popular”
şi faţă de ceea ce acesta dorea să implementeze. S-a trecut la o epurare masivă a
cadrelor didactice, atât datorită atitudinii manifestate faţă de regim, dar şi a trecutului
politic ori a situaţiei economice. Învăţătorii de la sate au fost asimilaţi chiaburilor, o
metodă facilă, des folosită pentru înlăturarea ori marginalizarea oponenţilor politici.
Din biblioteci au fost înlăturate „cărţile dăunătoare”, pe baza lămuririlor oferite
de o broşură a Ministerului Informaţiilor, unde erau înscrise toate lucrările
indezirabile. De pildă, pe această listă se aflau: Carmen Silva, „Cugetările unei
regine” sau N. Petraşcu, „Regele Carol al II-lea”.7
Încă din 1 aprilie 1948, Ministerul Învăţământului Public a înfiinţat şcoli de
îndrumare a corpului didactic. Scopul declarat al acestor instituţii era reeducarea
corpului profesoral în spiritul gândirii marxist-leniniste. Se urmărea modificarea
„mentalităţii reacţionare”. Sub aceleaşi auspicii, în 1956 au apărut în programa
şcolară din învăţământul mediu două discipline de studiu noi: elemente de marxism-
leninism şi elemente de economie politică, pentru instruirea pe tărâm ideologic a
elevilor.
Prin „reforma” din 1948 s-a introdus o nouă organizare a sistemului de
învăţământ, urmându-se întru totul modelul sovietic. Învăţământul dobândea menirea
de a pregăti cadre medii şi superioare care să urmeze cu obedienţă linia partidului şi
să fie angajate fără rezerve în construirea socialismului. Sistemul era în întregime sub
controlul statului şi puternic politizat.
Pe linia modelării conştiinţelor, s-a acordat un rol important redactării unor
manuale şcolare care să promoveze şi să popularizeze viziunea politică a regimului.
Manualul de istorie a devenit un abil mijloc de propagandă şi îndoctrinare. „Omul
nou” pe care societatea socialistă îşi propunea să-l creeze, trebuia să fie familiarizat
cu ideologia comunistă şi cu o „nouă” istorie, care intra în contradicţie cu istoria
scrisă până atunci.
În noul context socio-politic, Mihail Roller a primit din partea partidului
misiunea de a redacta un manual de istorie în temeiul viziunii marxist-leniniste.
Desemnarea a avut la bază mai multe considerente. Roller avea studii universitare la
Moscova. În perioada războiului s-a aflat în capitala sovietică, iar la încheierea
conflictului a revenit în ţară aducând cu sine tezele pe baza cărora urma să se
întemeieze rescrierea istoriei. Între cele două războaie mondiale, Roller publicase sub
pseudonim (Mihail Şova, Mihail Rotaru) mai multe articole referitoare la istoricul
manifestărilor muncitoreşti şi socialiste Aceste scrieri nu s-au remarcat prin
consistenţa informaţiei şi analizei, dar i-au oferit totuşi o aureolă de „intelectual al
partidului”.8 Manualul urma să ofere o nouă perspectivă asupra istoriei naţionale după
instaurarea regimului comunist (6 martie 1945). Între 1947-1948 au fost publicate 4

6
Ibidem, p. 336.
7
Ibidem, p. 338.
8
Florin Constantiniu, O fază sumbră a istoriografiei româneşti: perioada rolleristă (1947-1958),
http://www.itcnet.ro/history/archive/mai2002/current10/7_11.html.
322
ediţii ale acestuia, deschizându-se astfel perioada aşa-numit „rolleristă” în cadrul
istoriografiei din România. Noua gândire istorică se întemeia pe concepţia materialist-
dialectică expusă în lucrarea lui I.V. Stalin „Cursul scurt de istorie a Partidului
Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice”. Printre alte surse ideologice s-au numărat
Hotărârile Consiliului Central al Partidului Muncitoresc Român, articolele şi
cuvântările secretarului general al CC al PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în primul
rând raportul din 8 mai 1951, intitulat „30 de ani de luptă sub steagul lui Lenin şi
Stalin” prezentat de Dej cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la înfiinţarea Partidului
Comunist din România, precum şi contribuţii ideologice ale altor lideri comunişti.
Ediţia manualului apărută în 1952 ţinea seama şi de criticile apărute la prefaţa
ediţiei în limba rusă, care văzuse lumina tiparului la Moscova în 1950. Pe de altă
parte erau criticaţi aşa-numiţii „istorici burghezi”, în fapt unii dintre cei mai de seamă
istorici români: A.D. Xenopol şi mai ales Nicolae Iorga. Se aprecia că scrierile
acestora, amendate ca „neştiinţifice”, conţineau „idei şovine”, întrucât expuneau mai
ales faptele claselor conducătoare.
Despre concepţia sa asupra pedagogiei, Roller a vorbit pe larg în lucrarea
„Despre pedagogia în U.R.S.S.”, unde se declara un admirator convins al metodelor
pedagogice din Uniunea Sovietică: „Pedagogia sovietică porneşte – şi declară
aceasta fără echivoc – de la principiul că lupta oamenilor muncii se poartă şi pe
tărâm şcolar...”9 În conformitate cu învăţăturile lui Lenin, învăţământul trebuia
politizat: „şcoala în afară de viaţă, în afară de politică, este o minciună şi o
ipocrizie”.10
În epocă, alţi corifei dominau gândirea istoriografică românească, după cum se
arată şi în manual: „O adevărată istorie ştiinţifică poate fi alcătuită numai pe baza
învăţăturii lui Marx, Engels, Lenin, Stalin”.11 După model sovietic, s-a realizat
periodizarea istoriei României stabilindu-se următoarele etape: comuna primitivă,
sclavagism, feudalism, capitalism şi socialism.
Preluând tiparul sovietic de scriere a istoriei şi propunându-şi să redacteze o
nouă istorie a României, Roller şi colaboratorii săi au trecut la falsificarea, cu bună
ştiinţă, a istoriei ţării. Au fost puse în discuţie adevăruri considerate până atunci
axiomatice. Se urmărea alterarea conştiinţei apartenenţei românilor la familia
popoarelor neolatine, prin prezentarea romanilor în ipostaza de cruzi exploatatori ai
Daciei. Totodată, se exagera ponderea elementului slav, pentru a se sugera legătura
dintre poporul român şi cel rus. Se afirma că slavii au avut un rol covârşitor în
formarea poporului român şi că, de-a lungul istoriei lor, românii au găsit un sprijin
neîntrerupt în poporul rus.
Dimpotrivă, civilizaţia occidentală a avut un rol distructiv. Păturile bogate
(burghezie şi moşierimea) nu au făcut decât dă exploateze ţărănimea şi muncitorimea.
Partidul comunist a fost conducătorul procesului de modernizare a ţării. Armata

9
Mihail Roller, Despre pedagogia în U.R.S.S., Editura Partidului Comunist din România, Bucureşti,
1945, p. 13.
10
I.V. Lenin, Opere complete, vol. XXIII, p. 474.
11
Istoria R.P.R. Manual pentru învăţământul mediu, sub redacţia acad. Mihail Roller, Editura de Stat
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1952, p. 5.
323
sovietică a eliberat România în august 1944. Personalitatea istorică cel mai elogios
evocată era Iosiv Visarionovici Stalin.12
De dimensiuni considerabile (peste 750 de pagini), ediţia din 1952 a manualului
era structurată în zece părţi, 34 de capitole şi o introducere. Sunt prezentate
evenimente istorice cuprinse între „orânduirea comunei primitive” şi proclamarea
R.P.R. la 30 decembrie 1947 (Capitolul XXXIV). Elevilor li se explica faptul că
numai regimul de democraţie populară a putut oferi, în sfârşit, toate oportunităţile
pentru o activitate ştiinţifică laborioasă, întrucât scrierea unei istorii obiective era un
deziderat vechi, care nu s-a putu împlini decât după instaurarea socialismului.
„Revizuirea” istoriei României începe încă din perioada Antichităţii. Manualul
semnalează apariţia claselor antagonice încă din timpul regelui dac Burebista (secolul
I î.Hr.), construcţia politică realizată de acesta fiind denumită „stat sclavagist”.13
Potrivit autorilor manualului, „lupta de clasă” pe teritoriul României îşi are
începuturile încă din timpul perioadei imediat următoare cuceriri Daciei, atunci când
dacii supuşi au încercat să se elibereze: „Lupta de eliberare a dacilor căzuţi sub jugul
Imperiului Roman se împleteşte cu lupta de clasă dusă de sclavi şi de sărăcimea
liberă împotriva exploatatorilor”.14
De fapt, dincolo de impactul violent al confruntărilor militare, după instaurarea
păcii, romanii au constituit un factor de modernizare şi stabilitate în Dacia. Aşa-
numita „Pax Romana” (Pacea Romană) presupunea nu numai apărarea graniţelor
tuturor provinciilor imperiului, dar şi includerea acestora în circuitul economic,
comercial şi cultural imperial.
În altă ordine de idei, ar putea părea surprinzător interesul manifestat de
istoriografia timpului faţă de o perioadă atât de îndepărtată din perioada ţării.
Explicaţia consta în faptul că romanii reprezentau civilizaţia occidentală şi latinitatea,
iar influenţa lor trebuia, pe cât posibil, diminuată, pentru a fi pusă cât mai bine în
evidenţă prezenţa elementului slav, fapt ce i-ar fi apropiat de români din punct de
vedere etnic de „fratele mai mare”, poporul rus.
De altfel, exagerarea elementului slav în formarea porului român iese în
evidenţă cu pregnanţă odată cu analiza marilor migraţii slave din secolele al VI-lea –
al VII-lea. Se aprecia că numai venirea slavilor pe teritoriul României de astăzi au
început să se întemeieze mici stătuleţe, aşadar au avut un rol fundamental în
organizarea politică şi socială. Se insistă asupra ideii că de-a lungul întregii istorii a
poporului român, slavii şi mai târziu ruşii, au sprijinit procesul de dezvoltare. Deşi nu
se argumentează suficient de convingător, se afirmă că formarea statului din Kiev în
secolele al IX-lea – al X-lea, a accelerat procesul de feudalizare, care a dus în final la
constituirea unor formaţiuni politice mai mari, Ţările Române.15
După ce acestea au trecut sub dominaţii străine, se arată că Rusia a fost cel mai
mare sprijinitor al dobândirii independenţei lor. Era o realitate faptul că de la sfârşitul
secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, Rusia a început să se afirme
pe plan european ca mare putere. Însă, departe de a dori să „elibereze” Ţările

12
Şerban Papacostea, Totalitarism şi istoriografie, în „22”, nr. 15(892), Anul XVIII, 10-16 aprilie 2007,
p. 14.
13
Istoria R.P.R..., p. 31.
14
Ibidem, p. 43.
15
Ibidem, p. 55.
324
Române, îşi propunea să le subordoneze pentru a putea avansa în direcţia
Istanbulului, în vederea controlării Strâmtorilor, vechiul vis al lui Petru cel Mare. Nu
întâmplător, Rusia a solicitat cu încrâncenare şi a obţinut în 1812 de la Imperiul
otoman, Basarabia.
Autorii manualului apreciau că epoca modernă a condus la „ascuţirea luptei de
clasă”dintre bogaţi şi săraci, pe măsură ce, alături de moşierime, se afirma o nouă
clasă socială: burghezia, ca rezultat al dezvoltării relaţiilor capitaliste.
Cum sunt însă tratate marile evenimente politice ale istoriei naţionale: unirea
Moldovei cu Muntenia (1859), dobândirea independenţei (1877-1878) şi marea unire
din 1918?
În manual se afirma că unirea de la 1859, prin care lua naştere un nou stat,
România, deşi salutară, nu a dus la transformările sociale necesare pentru
modernizarea societăţii: „Acţiunea păturilor de jos nefiind de ajuns de puternică, iar
burghezia românească fiind slabă şi laşă, boierimea a putut determina înfăptuirea
actului naţional în aşa fel încât să nu ducă la transformări adânci în orânduirea
socială”.16 Venirea la tronul tânărului stat a unui prinţ străin de origine germană, era
descrisă ca un abuz: „Coaliţia burghezo-moşierească a oferit tronul lui Carol de
Hohenzollern pentru a înnăbuşi lupta poporului, pentru a împiedica desăvârşirea
revoluţiei burghezo-democratice şi a subordona România intereselor capitalului
străin cu ajutorul dinastiei prusace”.17 Se omitea cu bună ştiinţă faptul că România
avea nevoie de recunoaşterea unirii şi legitimarea internaţională a noului stat, iar
aducerea în ţară a unui reprezentant al unei dinastii europene occidentale, putea avea
un rol decisiv în această direcţie. Iar domnia era recunoscută numai pe durata vieţii lui
Cuza.
În tratarea temei cuceririi independenţei, rolul Rusiei apărea din nou dominant:
„Rusia reprezenta singura mare putere pe care se putea bizui România în lupta
pentru scuturarea jugului otoman”.18 În realitate Rusia dorea să-şi redobândească
poziţiile pierdute la Paris în 1856, şi a declarat război Imperiului otoman. Conform
unei convenţii încheiate între România şi Rusia în aprilie 1877, prima se angaja să
permită trecerea trupelor ruse pe teritoriul său, cea de-a doua acceptând să nu se
amestece în organizarea politică internă şi să nu afecteze integritatea teritorială a celei
dintâi. Însă ţarul Alexandru al II-lea avea un obiectiv nemărturisit care privea
România: redobândirea celor trei judeţe din sudul Basarabiei. Înfrângerea turcilor a
însemnat obţinerea independenţei de stat a României dar şi pierderea sudului
Basarabiei în favoarea Rusiei, care îşi încălca astfel propriile angajamente.
În noul manual marile repere ale istoriei României nu mai erau legate de
evenimentele interne. Însăşi periodizarea istoriei naţionale avea la bază istoria
U.R.S.S. Partea a VIII-a, referitoare la istoria României la începutul secolului XX se
intitulează „România în epoca imperialismului (până la Marea Revoluţie Socialistă
din octombrie)”.19 Aşadar, revoluţia din octombrie 1917, devenise o adevărată piatră
de hotar în evoluţia istorică a României.

16
Ibidem, p. 362.
17
Ibidem, p. 390.
18
Ibidem, p. 398.
19
Ibidem, p. 443.
325
 Partea a X-a a manualului poartă titlul „România după victoria marii revoluţii
socialiste din octombrie, până la 23 august 1944”. Roller şi colaboratorii săi apreciau
că participarea României la primul război mondial, catalogat drept „război
imperialist”, a avut drept unic scop servirea intereselor marilor puteri occidentale. În
manual se arată că, în condiţiile instabilităţii politice din Rusia, datorate revoluţiei, o
conspiraţie mondială a fost organizată împotriva „tânărului stat sovietic”, vârful de
lance fiind România, care a „cotropit” Basarabia. Sintagma „ocuparea Basarabiei” de
către România era un nou exemplu de cinism şi deformare a realităţii istorice. În fapt,
nu a fost vorba despre o agresiune asupra Basarabiei. Autorii manualului „uitau” să
precizeze că în primăvara anului 1918 Sfatul Ţării din Basarabia, organ reprezentativ,
vota unirea cu România. Aşadar, manualul avea o evidentă tentă antinaţională.
Importanţa unirii Transilvaniei cu România era mult diminuată. Se vorbea doar de „o
agitaţie naţională românească, pentru împiedicarea desfăşurării revoluţiei
maghiare”.20
Perioada cuprinsă între 1917-1923 este structurată într-un capitol intitulat:
„România în perioada avântului revoluţionar creat sub influenţa Marii Revoluţii
Socialiste din Octombrie”, fiind jalonată de două evenimente considerate cruciale, dar
care nu aveau nici o legătură cu istoria României – revoluţia din octombrie 1917 şi
„victoria cauzei revoluţionare”. Aşa-numita „perioadă a avântului revoluţionar”,
fixată de ideologii sovietici între 1917-1923, se referă din nou la istoria U.R.S.S. În
acest interval era analizată şi Constituţia din 1923, care era aspru criticată. Spre
exemplificare, erau aduse în discuţie mai multe „argumente”, principii democratice
consacrate fiind reinterpretate în mod tenden ios. Articolul 15, care prevedea că
„nicio lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor” era interpretată ca
legiferarea perpetuării nestingherite a „abuzurilor şi jafurilor clasei burgheze”.21
Articolul 8, care consfinţea că „nu se admite în stat nicio deosebire de naştere sau
clasă socială”, era considerat drept o statuare a interzicerii luptei de clasă.
Proclamarea principiului separării puterilor în stat devenea „un fapt caracteristic
pentru consfinţirea dictaturii claselor stăpânitoare”.
Partea a X-a are, de asemenea, un titlu care afirmă importanţa sprijinului
sovietic în istoria României: „Eliberarea naţională a României de către glorioasa
armată sovietică. Lupta Partidului Comunist Român pentru instaurarea şi
dezvoltarea regimului de democraţie populară”. Decizia din 23 august 1944, prin
care România părăsea tabăra germană pentru a se alătura coaliţiei Naţiunilor Unite,
era confiscată de partidul comunist. Autorii manualului arătau că acesta crease
oportunităţile şi pusese în practică răsturnarea regimului autoritar al lui Ion
Antonescu. De fapt, evenimentele au avut o cu totul altă desfăşurare. Iniţiatorul
întregii acţiuni a fost regele Mihai I, susţinut de partidele politice şi de armată.
Monarhul a luat decizia în după-amiaza zilei de 23 august de a-l aresta pe
Conducătorul statului. Loialitatea pe care armata i-a arătat-o suveranului a garantat
succesul întregii operaţiuni.22

20
Ibident, p. 508.
21
Ibidem, p. 547.
22
Dinu C. Giurescu, România în al doilea război mondial (1939-1945), Editura ALL EDUCATIONAL,
Bucureşti, 1999, p. 228.
326
 În manual, 23 august „ziua eliberării României de către glorioasa Armată
Sovietică”, jalona trecerea într-o nouă perioadă a istoriei ţării. În realitate, Capitala
fusese anterior eliberată de armata română. Abia la 30 august ajungeau la Bucureşti
primele unităţi de avangardă ale Armatei Roşii, care nu au fost deloc primite cu
entuziasm. George Kenan ambasadorul SUA la Moscova, arăta într-un raport din 11
noiembrie 1944 către Departamentul de Stat că sovieticii s-au arătat nemulţumiţi „de
faptul că românii nu au aclamat Armata Roşie şi nu au arătat nici un fel de afecţiune
faţă de ea”.23
Dacă în perioada interbelică, P.C.R. a avut o aderenţă populară
nesemnificativă, din august 1944, sprijinindu-se de Armata Sovietică, a trecut la
cucerirea puterii. O piedică o constituiau însă partidele politice democratice. Întreaga
acţiune, prezentată într-un subcapitol consistent, era descrisă în termeni de o duritate
extremă: „Izolarea şi zdrobirea partidelor burghezo-moşiereşti şi a social-
democraţiei de dreapta”.24 Desfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, cel mai
important partid din România la acel moment, era catalogată drept „dizolvarea
organizaţiei de complotişti şi spioni”.25 Scoaterea în afara legii a partidului, în urma
unor acuzaţii inventate, s-a produs la 29 iulie 1947. Liderilor P.N.Ţ., ca şi ceilalţi
conducători ai partidelor democratice, li s-au înscenat procese.
Tema proclamării Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947,
constituie un capitol distinct. Monarhia în România reprezenta un simbol al reuşitei
ţării pe calea modernizării şi rămăsese ultima piedică în instalarea deplină a regimului
comunist în România. Instituţia cea mai respectată din România, monarhia constituia
şi simbolul perpetuării democraţiei reale. De aceea, ea trebuia înlăturată. În manual nu
se face nici o referire asupra desfăşurării evenimentelor, asupra abdicării forţate a
regelui Mihai I. În schimb, ne sunt relatate consecinţele acestui act: „Prin înlăturarea
monarhiei a fost dărâmată în ţara noastră una dintre cele mai puternice citadele
reacţionare. Era necesară înlăturarea unei forme de stat moştenite din timpurile
întunecate ale Evului Mediu, urâtă de popor, formă de stat care constituia o mare
piedică în drumul dezvoltării revoluţionare a României.”26
Ultima parte a manualului este dedicată implementării modelului sovietic în
organizarea socială şi economia naţională: adoptarea unei noi constituţii în 1948, prin
care se statua faptul că „puterea în Republica Populară Română aparţine poporului
muncitor”27, naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale din iunie 1948,
introducerea planurilor anuale de stat (în 1949 şi 1950) şi apoi a planului cincinal,
apariţia Sfaturilor Populare, care deveneau organe locale de stat, crearea unei „culturi
noi” (în fapt, debutul îndoctrinării culturale). Toate acestea primeau titulatura de
„cuceriri revoluţionare”, dar nu făceau decât să restrângă libertatea şi drepturile
cetăţeneşti până la niveluri de nesuportat.
Destalinizarea parţială iniţiată de N.S Hrusciov în 1956 a avut repercursiuni şi
asupra istoriografiei din România. Liderii de la Bucureşti s-au opus destalinizării şi în
acest context s-a produs distanţarea de Moscova. Sperând să obţină suport popular, ei

23
Ibidem, p. 85.
24
Istoria R.P.R..., p. 709.
25
Ibidem, p. 713.
26
Ibidem, p. 719.
27
Ibidem, p. 722.
327
au decis să opteze pentru promovarea valorilor naţionale. Astfel, renunţarea la
concepţia istoriografică iniţiată de Mihail Roller nu a fost influenţată de moartea
acestuia (survenită în 1958), ci de cerinţele politice ale momentului.

328
 TINERETUL ŞI EDUCAŢIA ÎN TIMPUL
DICTATURII COMUNISTE
CLAUDIA VOICULESCU
Bucureşti, Romania

Adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis.

“Cuvântul NU, spus în permanenţă forţei,

posedă o putere miraculoasă care vine din
adâncul secolelor. Toate marile figuri
spirituale ale umanităţii au spus NU
Cezarului.
Prometeu domneşte asupra tragediei şi
asupra memoriei noastre pentru că a spus
NU zeilor. Sclavul spune întotdeauna DA”.
André Malraux

D e aici, cu această aserţiune se poate explica ceea ce s-a întâmplat cu

tineretul românesc în perioada în care ţara noastră – o feudă a
imperiului bolşevic – era îngenunchiată de acesta.
Grosolan şi intempestiv noua forţă şi-a aşezat, şi-a întins vălul urât şi cenuşiu
deasupra noastră ca nu cumva năzuinţele spirituale să se mai poată înălţa către cerul
limpede al speranţelor omului. Raportul omului cu Dumnezeu era rupt, înăbuşit . În
deplină corelaţie cu această stare era şi adâncirea crizei culturii româneşti.
Proletcultismul se întinde ca o plagă şi oportuniştii se instalează cu aplomb pe tronul
de aur al aristocraţiei literaturii interbelice. Se întâmpla o reductibilitate la o singura
dimensiune : lumina venea numai de la răsărit. O seama de scriitori chiar preamăreau
lumina de la răsărit şi pe tătucul Stalin “generalissimul” care direcţiona aceasta
lumina. Se intra astfel intr-o criza a culturii care avea repercursiuni cu bătaie lunga :
îngrădirea libertăţii insului. Şi din această îngrădire creştea frica care distorsiona tot
psihicul individului, dând cale libera apariţiei alogenilor. Impostura lua locul valorii
fără a fi impiedicată de nimic. Dreptul la replica, la revolta fusese înlocuit cu frica cu
tensiunea nervoasa cu neîncrederea. Bineînţeles ca in condiţiile de tensiune create de
frica, de învinuiri false, de bănuieli perfide, de absurde exagerări, se nasc perturbări
ale tensiunii nervoase când curajul psihic şi puterea inventiva a mintii scad.
Guglielmo Ferrero in cartea sa Pouvoir – Les génies invisibles de la cité,
apărută la Paris in 1943, afirma : “inteligenta umana nu poate face alta decât să
constate, in momentul in care un stat se transforma, accentuarea anumitor defecte sau
a anumitor calităţi “.Când frica e indusa in spiritul omului, formele ei multiple
otrăvesc, pur şi simplu viaţa individului. Spune savantul Gr.T. Popa in cartea sa
“Reforma spiritului” (Ed. Viaţa medicala românească, Buc. 2002 ) : frica “umileşte
329
omul, îl face bănuitor şi-l readuce la situaţia de bestie urmărită şi urmăritoare…iar
“pe măsura ce tirania se intensifica, pe aceeaşi măsură creste şi frica tiranilor deşi ei
au in mana toata puterea, pe care o exercita cum vor şi fără teama îngrădirilor legale,
deşi ei dispun de oameni ca de obiecte, totuşi siguranţa lor se clătina şi frica ii
zdruncina tot mai mult. De aceea ei reacţionează exagerat şi fac salturi in vid. Ei vad
pretutindeni comploturi, cuvinte anodine sau suspecte, criticile ajung să fie crime şi
nu mai au încredere nici in cei mai apropiaţi colaboratori…Asemenea tirani nu se pot
mişca, nu se pot adăposti, nu pot ieşi in strada decât înconjura i de baionete şi
întovărăşiţi de agenţi cu revolvere.

La rândul lor umilii cetăţeni, oamenii care ar vrea să-şi vadă de treaba sunt in
permanenta prada unor nesiguranţe şi a unor anxietăţi exasperante, caci niciodată nu
pot şti daca nu-i urmăreşte cineva de-a lungul drumului, daca nu-i aştepta cineva la
coltul străzii cu un revolver in mana, daca nu-i da afara din slujba, daca nu le răpeşte
copilul sau daca nu-i pofteşte la politie să dea o declaraţie (si de unde nu mai ştiu
când vor ieşi) “.
Aşadar in aceasta stare apare minciuna “ cu posibilitatea psihica de-a alege intre
doua reprezentări”(Gr.T. Popa). Şi, continua acelaşi Gr. T. Popa : “Sub imperiul fricii
şi a presiunii dictatoriale (…) omul îşi ascunde rezervele conştiinţei sale (…) Ea
tulbura structura societăţii…deranjează profund scoarţa cerebrală pe care o duce la
uzură. O minciuna se traduce in creier printr-o dubla reprezentare: aceea a realităţii şi
alta a ficţiunii, între care spiritul se căzneşte să aleagă …un adevăr însoţit cu o
minciuna, care se reprima reciproc, pe doua planuri diferite, duce la o hiperexcitare
cerebrala sau la o reprimare disociativa a forului interior cerebral.”
Tot sistemul comunist pus in cârca omului cu sila, cu forţa, cu ura şi violenta a
fost, de fapt, un atentat la libertatea omului. Se înstăpânea astfel un nou stăpân care
ordona şi comanda.
Frica întronându-se, distorsionarea cugetului, a psihicului se întâmpla tuturor
indivizilor fie tineri sau maturi. De la unii membri ai Academiei Romane – oameni cu
pondere caracteriala şi intelectuala -, pana la tineri din diverse clase sociale, frica cu
toate tentaculele ei de caracatiţa, se întinsese ca o ciuma. Organele de represiune sunt
la largul lor. E cutremurător, in acest sens, ca să luam numai un exemplu (din miile de
gânduri aşternute in pagini de Jurnale ce au văzut lumina tiparului de-abia după
revoluţia din decembrie 1989): Jurnalul acad. Constantin Rădulescu –Motru care
descrie tragica stare a unui confrate de academie Ion Petrovici la 28.III.1945 “ acuzat
de dezastrul tarii “ şi care, (citez) “este sâcâit continuu cu vizitele comisarilor de
politie, care vor să-i rechiziţioneze casa. A cerut unei persoane, zilele trecute ca semn
de prietenie, să-i procure otrava, ca să sfârşească odată chinul in care se afla”.
Jurnalul lui Radulescu-Motru e cutremurător.
Sa mai amintim şi alte Jurnale cu mărturisiri tot atât de impresionante?
Mărturisirile din Jurnalul lui Gala Galaction completează tabloul epocii :
“23.II.1945 (vineri). O jumătate de an de când starea politico- militara a tarii noastre a
ajuns alta .
Frământări nesfârşite copleşesc platforma actualităţii şi aiuresc priceperea
spectatorului nepărtinitor. Burghezia românească nu vrea să moara la comanda.

330
Asaltul democraţiei roşii e din ce în ce mai stăruitor. Vom urma pe greci sau ii vom
supralicita ?”
Alţi condeieri oportunişti scriau in ziarele vremii ţinând hangul “devenirii
acestei ţări” că ar trebui epurate de oamenii vechi,cuib penibil de reacţionarism şi
senilitate; învăţământul, Academia Romană, armata, baroul etc.…etc… ”Academia
trebuie purificată şi reorganizată” (Geo Dumitescu).
Oameni care au constituit elita inteligentei şi intelectualismului romanesc sunt
“judecaţi” de “Tribunalul poporului” invinuiţi de a fi “criminali de
război”,”trădători”.
Spune C.tin Rădulescu –Motru in Jurnalul sau :“Învinuirea de criminal de
război contra lui Brătescu-Voineşti este pe deplin absurda . Numai un regim ca acela
ce domneşte astăzi in Romania , şi-o putea însuşi ...I. Al. Brătescu Voineşti a împlinit
79 ani in ianuarie acest an “ (Jurnal,2.IV.1946).
Judecăţile se lăsau cu pedepse, de la condamnarea la moarte la muncă silnică pe
viaţă, detenţie grea pe viaţa ,confiscarea bunurilor şi demiterea din demnităţi.
Exemplele sunt cu duiumul . E de ajuns să se răsfoiască “Jurnalele“ tipărite în
anii de după revoluţia din decembrie1989, ca să găsim tot tabloul socio-politic,
complexitatea realităţii acelui timp care ţintea la modificarea sistemului nervos, a
gândirii şi personalităţii oamenilor. Gr. T. Popa trăgea semnalul de alarma in cartea să
Reforma spiritului (in capitolul Boala secolului). “Creierul reflexiv al lumii
contemporane a obosit şi ar dori să se odihnească. De aceea, nu este de mirare ca mai
mult decât oricând au izbucnit curente furtunoase care au aprins mentalităţile intr-un
mod aproape straniu. Populaţii întregi, de oameni bine pregătiţi intelectualiceşte,
oameni de cultura şi cu un trecut de munca spirituala( cum sunt italienii şi germanii)
au putut codea prada unor conduceri simpliste, care i-au făcut să execute acte
monstruoase…Renunţarea la personalitate este unul din relele cele mai mari ale
vremii noastre”…
In societatea noastră astfel clădita, pe teroare şi minciuna totul putea fi
controlat, manipulat, înfricoşat, şi spune Gr. T. Popa: ”Minciuna este puterea
deformatoare, şi ei i se supune structura însăşi a intelectului”. Şi …profeţea :…numai
ca trezirea la adevăr poate avea consecinţe neplăcute pentru cei “ce mint” De aici
la“orientarea spre ura si violenta” nu era decât un pas. Si tot un pas pana la “atentatul
contra libertăţii .(Gr. T. Popa): “Nu exista reprimare mai sălbatica decât a
revoluţionarilor ajunşi la putere contra altor revoluţionari (sau chiar numai presupuşi
revoluţionari) … In statul-stăpân nimeni nu are alte păreri decât cele oficiale, nimeni
nu face decât ce i se comanda şi nimeni nu aproba decât ce s-a ordonat să se aprobe.
Întrunirile nu mai sunt libere, presa nu mai poate publica decât ce admite cenzura, şi
orice gest , orice act este spionat şi pus sub supraveghere. Tehnica moderna este atât
de perfecta şi puterile la indemna cârmuitorilor sunt aşa de mari, încât controlul
libertăţii se poate face mai efectiv in zilele noastre decât in oricare epoca a istoriei “.
In 8.II.1947 C. Rădulescu –Motru nota; ”Climatul politic in care trăim astăzi
este acela al unei desăvârşite prefăcătorii” Şi mai departe:”Fiind administrator al
Casei Şcoalelor, sub regimul actual, Mircea Florian este obligat să facă concesii
socialismului”.
Când cizma rusească apăsa asupra romanilor C. Rădulescu –Motru notează
:”Principalul scop al politicii sovietelor ruseşti este să facă propaganda comunista,

331
prin orişice mijloc, deci prin mijloace mai ales necinstite”. Şi continua să noteze , in 8
mai 1947:”Acum in ajunul ratificării tratatelor de pace , acest guvern nu găseşte
altceva mai bun de făcut decât să înmulţească arestările membrilor din partidele de
opoziţie. Astfel in ultimele zile au fost arestaţi profesorii Gr. T. Popa . fostul decan al
Facultăţii de Medicină şi Victor Slăvescu, profesor la Academia de Ştiinţe
Comerciale… Cei doi profesori fiind in mod excepţional iubiţi de studenţi. Pentru a
motiva arestările guvernul acuza pe toţi cei arestaţi că fac fascism, nazism şi cate alte
bazaconii. Adică toţi cei ce nu gândesc pe placul comuniştilor sunt expuşi a fi închişi
şi condamnaţi”.
Gr. T. Popa explica foarte bine tot ceea ce se întâmpla cu creierul omului când
el, omul, e privat de libertate. Şi citam: “Degradarea se face începând cu creierul
Dezvoltarea atât de impresionanta a acestui om, se datorează faptului ca acţiunile s-au
concentrat pe mişcări rafinate, reduse ca forţa dar infinit nuanţate , pentru abilităţi ; şi
se mai datorează şi eliberării de mecanismele ripostei violente pentru apărarea de
fiecare moment, care i-au permis să câştige libertatea combinaţiei de impresii şi
înmulţire a reprezentărilor. Creierul reflexiv este opera libertăţii şi el nu se poate
întreţine şi dezvolta, decât tot in libertate.
Reprimarea de idei şi inhibiţia concepţiilor duce la sărăcirea scoarţei cerebrale
şi la dezorganizarea ei. Omul se inferiorizează astfel şi cum, cu tot atacul libertăţilor,
zonele acelea contemplative din creierul uman nu pot fi distruse, ele vor continua să
lucreze sub tensiunea atenţiei care se ascunde şi vor căuta cu tenacitate să obţină
iarăşi libertate.
Dictatorii pot chinui trupul; îi pot răpi lumina zilei şi-l pot arunca în bezna
celulelor; ii pot impune suferinţe prin chinuri sadice şi-l pot extenua prin împuţinarea
hranei; îl pot umili prin dispunerea de el ca de un obiect şi-l pot zgudui prin ruperea
legăturilor familiare sau de prietenie. Dar ei se vor opri neputincioşi la graţiile reţelei
nervoase meditative, pe care n-o pot controla şi n-o pot deforma. Acolo, scoarţa
cerebrală, omul încă rămâne liber şi poate plănui viitorul, şi poate năzui iar spre
libertate . Iar, daca, pentru a fi siguri de extirpare , dictatorii răstignesc, atunci spiritul
trece, prin vibraţii invizibile, de la cel crucificat la cel în lanţuri şi minunea unei
învieri se poate face, învierea libertăţii, fără care omenirea s-ar stinge”.
In aceasta societate în care orice fel de libertate se îngrădea , când oameni deja
maturi simţeau crunt jugul demenţial al fricii, se înţelege de la sine ca tinerii creşteau
şi se formau deformat. Cinstea - rara avis- devenise un fel de obiect de vânzare . Cei
imorali având toate şansele promovării lor în politica datorita tocmai acestei “calităţi”
a lor.
Cultura a avut şi ea de suferit grav.
Distorsiunile gândirii s-au observat în arta , în orice fel de exprimare- când
cultura este dispreţuită, sensul spiritual al acelei naţiuni este grav “avariat”… Despre
progres nici nu poate fi vorba. Se împinge totul spre primitivism . Se cunoaşte prea
bine ce s-a întâmplat în închisorile de trista amintire.
Oamenii îşi pun măşti. Totul se petrece în surdina. Se fac la repezeala
schimbări bruşte, incoerente, prestigiul omului e îngropat tot mai adânc. Detractorii se
simt în largul lor.
La 9 iunie 1948 –Academia Romana se transforma în Academia Republicii
Populare Romane. Rădulescu-Motru scrie: ” Era de aşteptat . Regimul comunist nu

332
poate tolera un cuib de naţionalism… Moscova stăpână pe Statul Roman vrea o
Academie instituţie de stat , adică o instituţie aservita ideologiei propagata de
Moscova.”
Mor în diverse temniţe oameni de valoare, intelectuali de frunte , academicieni,
profesori universitari, medici, fruntaşi ai satelor, inalţi demnitari. Modelele dispar !
O intreagă generaţie se dezvolta haotic, cu teama în suflet, cu privirea mereu în
jos sau lăturalnic, scoşi brutal din paradisul copilăriei, mereu nedreptăţiţi, impunându-
li-se depărtarea de biserica, de mesajul creştin . Autenticul, esenţialul erau sfărâmate,
dosite şi batjocorite. Calitatea acestora era preţuită de subculturali pe fata cărora se
întipărea masca înfaţişării distrugătoare… Se distrugea orice garanţie a omeniei, a
cuvântului dat, a bunului gust, a încrederii reciproce , a legii drepte şi adevărate. Totul
se înnămolea intr-un absurd kafkian. Gândirea libera , curajul mintii erau biciuite cu
gârbaciul sloganelor grosolan ticluite şi de frica poruncitoare a noului sistem care
trebuia instalat degrabă şi în forţa.
Dacă privim în oglinda timpului, ar trebui încercat în mod cat se poate de
serios, să dam la o parte praful aşezat peste luciul ei, şi să dezgropam din ridurile
adânci de pe feţele oamenilor istoria adevărată şi neîncorsetata … Sociologi,
psihologi, psihiatri, istorici : toţi aceştia, uniţi, ar putea, în timp, să rescrie adevărata
istorie a acelor vremuri.
Cam acesta era cadrul psiho-social de după 1945 dintr-o Românie monarhista
care urma foarte curând să se transforme în Republica Populara .
De atunci încoace – s-au succedat câteva generaţii… Generaţia primă ce
mergea la şcoală în anii ’50 este generaţia idealistă, care se forma cu un spirit
duplicitar nu atât din cauza fricii ci chiar din cele două direcţii: familia şi şcoala ,
familia şi ceea ce era în afara graniţelor familiei. Una se auzea în familie abia “şoptit”
: “ vin americanii şi ne salvează” şi alta se vorbea în şcoli unde se propuneau lucruri
idealiste“ curajul, cinstea, sacrificiul, lupta pentru ceva nou şi măreţ pentru propăşirea
ţării etc.…
Astfel, duplicitatea înflorea în sufletul adolescentului fiindcă idealul e mai
presus de realitate pentru el. Din acest tineret s-au desprins doua ramuri – un tineret
idealist şi unul oportunist. Se cunoaşte foarte bine aceasta situaţie. Problema este daca
tineretului idealist al acestei ţarii i se oferea un model moral şi înălţător demn de
urmat. Răspunsul este: da !
Tocmai perfida duplicitate a ideologiei politice comuniste făcea cu putinţă ca
cei tineri şi oneşti, în deplina speranţă şi bună credinţă să viseze ca vor schimba
lumea.
La maturitate şi-au dat seama, cu dezamăgire şi durere ca totul n-a fost decât un
imens “balon de săpun “
Tineretul oportunist a avut o traiectorie “buna” . Fără a mai cita aici nume deja
cunoscute de toata lumea (mă refer la scriitori). Ei erau aceia care proslăveau
“binefacerile” noii orânduiri şi pe cei cocoţaţi în demnităţi nemeritate, luate cu forţa.
Lupta de clasa se ascute. Se răstoarnă brutal starea sociala.
Scrie Gr. T. Popa: “Lupta de clasa este marele principiu prin care societatea se
va transforma, ajungând să domine cei ce nu au (proletarii), pe cei care au (burghezii)
şi modificând lumea intr-o puzderie de fiinţe–standard fără destinaţie şi fără
individualitate, ca gemenii artificiali ai lui Huxley, din “brava lume noua”. Dictatura

333
apare însoţită musai de simplism. Pentru instalarea în forţă dictatura aduce cu sine
tirania fişei secrete. Frica pune stăpânire pe oameni, umilindu-i, împingându-i sigur
pe făgaşul minciuni.
Minciuna ajunge o regula politica. Şi spune Gr. T. Popa :”Sa spui ca învingi
atunci când mănânci bătaie; să acuzi de atrocităţi în timp ce tu le comiţi; să te
proclami generos în momentul când jefuieşti, iată tehnica. Aceasta stare de lucruri
este foarte îngrijorătoare. Ea tulbura structura societăţii, înşeală deopotrivă, pe
trecătorii satrapi şi pe mulţimile apăsate. Dar, mai ales, deranjează profund scoarţa
cerebrala, pe care o duce la uzura. O minciuna se traduce în creier printr-o dubla
reprezentare: una a realităţii şi alta a ficţiunii, intre care spiritul se căzneşte să
aleagă… infiltraţia minciunii în cortexul uman duce la zădărnicirea înţelegerii dintre
oameni, caci intre ei nu mai poate fi consens.
Fiecare om se verifica pe sine prin alţii”. Daca ne gândim la arestările care se
făceau în anii de instalare şi de domnie a noului regim ne putem explica încă şi mai
bine ce se întâmpla cu tinerii din familiile din care erau “ridicaţi “ peste noapte taţii şi
mamele lor.
Şi nu numai cei din familiile cărora se răpeau dintre membrii lor erau marcaţi
de frica, de teroare, de revolta înăbuşită, ci undele acestea se propagau ca undele unei
ape liniştite în care se arunca un obiect. Fiindcă distructivismul alterează şi ruinează
trupul, sufletul, intelectul, gândirea.
Iar “societatea fiind o alcătuire cu viaţa are în destinul ei calităţile vieţii , care
mai înainte de toate este un proces ireversibil”.
Pentru a înţelege starea de fapt a societăţii comuniste trebuie a se citi, măcar ,
un fragment din “Cel mai iubit dintre pământeni”, romanul binecunoscut al lui Marin
Preda.
S-au succedat câteva generaţii în aceasta perioada de 50 de ani(1945-1989 ) de
comunism în care s-a atentat la însăşi structura biologica a neamului romanesc,
fiindcă aşa cum spune Grigore Gafencu în “Însemnări politice” -: “doctrinele noi nu
se pun în slujba statului pentru a menţine ordine şi cumpăna dreapta, tradiţii şi
libertate, ci pun statul în slujba unor sisteme politice …“ Se cunosc şi se ştiu bine
întâmplări de un dramatism cumplit.
Dar oameni de buna credinţă conduşi de propria lor conştiinţa au existat ca de
altfel şi binele care n-a fost înlocuit total de forţa malefica fiindcă era o “o solidaritate
ce caracteriza veritabila societate românească de atunci “ (Marilena d’Albon, Iasi, 22
aprilie 1995)
Cu aceeaşi convingere şi forţa se exprima şi Gheorghe Grigurcu în tableta sa
din Romania literara nr.4/2001 :…” cunoaşterea completa a unei epoci în care,
aparent, laşitatea, impostura, oportunismul, trădarea au ocupat întreagă scena. În
realitate, zona Râului a fost mai puţin extinsa decât am fi dispuşi a crede,
contrabalansata de luciditatea activa , de temeritatea , mergând pana la eroism , a unor
personalităţi despre care se vorbeşte nedrept de rar”.
Gr. T. Popa continua să spună mai bine decât aş spune eu: “Societatea fiind o
alcătuire cu viaţa, are în destinul ei calităţile vieţii, care mai înainte de toate este un
proces ireversibil. Nu putem lua viaţa de la capăt şi nici nu o putem crea actual; ea
este o continua desfăşurare care se face prin impulsie interioara. In ea exista
întotdeauna tensiunea interna, care o face să se dezvolte peste lumea bruta pe care o

334
transforma şi o asimilează. O societate este cu atât mai dezvoltată, cu cat asimilează
mai mult; şi cu cat se complica mai mult cu atât se perfecţionează. Ciclul acesta îl
găsim realizat în toate corpurile vii, pe măsura progresului pe care îl realizează, şi
trebuie să-l găsim şi în societate. Iar programul social ca şi cel organic se face lent, nu
brusc; se face prin încercări variate, nu printr-o preştiinţă miraculoasa.. In total, orice
modificare organica se face cu precauţia unor năzuinţe care se înfrânează reciproc, la
orice moment. Organele sunt supuse la doua influenţe de sens contrar, care joaca liber
în cadrele necesităţilor generale ale organismului. Când este nevoie de mai mult sânge
intr-un loc, vasele locale se dilata sub influenţa unor porunci venite prin nervii
simpatici; când este nevoie de mai puţin, ele se închid sub influenţa opusa., venita
prin alţi nervi, numiţi parasimpatici.”
Şi închei, spunând ca niciodată nu e prea târziu să ne recaptam demnitatea .

335
336
 ACŢIUNI EDUCATIVE ALE MUZEELOR DE
ISTORIE CU TINERETUL ROMÂN STUDIOS ÎN
ANII ’80 AI SECOLULUI TRECUT
Gabriel MOISA,
Oradea Romania

A sigurarea unei educaţii ideologice cât mai complexe tinerilor

României comuniste a fost unul dintre obiectivele de bază ale
sistemului politic instituit imediat după încheierea celui de-al doilea
război mondial. În ultimul deceniu ale regimului comunist, acest fapt începea de la
vârste extrem de fragede. Şoimii Patriei, Pionierii şi Uteciştii erau direct vizaţi ca
viitoare elemente de bază ale societăţii socialiste. În consecinţă, acestora trebuia să li
se acorde o atenţie deosebită în direcţia educării corespunzătoare.
Dacă preşcolarilor şi pionierilor le erau destinate programe educative
speciale, nici uteciştii nu erau lăsaţi de izbelişte. Conform normativelor existente, spre
exemplu, cel puţin una din adunările generale ale organizaţiei UTC din fiecare clasă
din Bucureşti se desfăşura într-una din sălile expoziţiei Muzeului Naţional de Istorie
al României. De obicei se desfăşurau adunările generale cu temă politică, muzeul
asigurând logistica necesară, de la conferenţiar la materialele propagandistice.
Numeroase manifestări organizate de muzeu şi destinate preşcolarilor,
pionierilor sau uteciştilor erau circumscrise aceluiaşi spirit. Între acestea amintim:
Vacanţa şcolară la muzeu, Istorie literară şi film la muzeu sau Cinemateca istorică,
ultima desfăşurându-se pe parcursul mai multor ani şi mai ales în vacanţele şcolare,
când copiilor le erau proiectate o serie de filme la matineu. Spre exemplu, în
primăvara anului şcolar 1980-1981, Muzeul a organizat între 11-17 aprilie activitatea
cultural educativă intitulată Săptămîna filmului istoric la care au participat, conform
statisticilor, peste 2000 de copii de la şcoli generale şi licee din Bucureşti. Cu acest
prilej au fost vizionate filmele Munţii în flăcări, Iancu Jianu Zapciul şi Iancu Jianu
Haiducul. Înainte de derularea filmului, elevilor le vorbeau muzeografi care evocau
evenimentele istorice prezente în film, desigur că în varianta promovată de oficialii
istoriografiei române28.
Scopul final declarat al acestor activităţi era exact pe ideea devenirii în
societate a fiecărui şcolar ca un adevărat cetăţean patriot29.
Nici Muzeul de artă al R.S. România nu s-a lăsat mai prejos în privinţa
activităţilor instructiv-educative adresate categoriilor amintite, chiar dacă activităţile
de gen au fost demarate ceva mai târziu. Desigur că aici au fost utilizate mijloacele

28
M. Dumitriu, C. Iliescu, Activitatea cu publicul în 1981 la Muzeul de istorie al R.S. România, în
Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 4, 1982, p. 33
29
L. Ştefănescu, Relaţia muzeu şcoală, factor de întărire a cooperării în procesul educaţiei moral-civice
a tineretului şcolar, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 1, 1976, p. 34
337
specifice ale muzeului. Aşa cum aflăm dintr-un material semnat de mai mulţi autori,
muzeografi la Muzeul de artă al R.S. România, apărut în Revista Muzeelor şi
Monumentelor, intitulat Direcţii ale activităţii instructiv-educaţionale la Muzeul de
artă al R.S. România30, în cazul Muzeului de artă acţiunea de educaţie a Şoimilor
patriei a început ceva mai târziu, abia la doi ani de la constituirea organizaţiei, în
1976, reproşându-şi acest lucru ca fiind o lacună ce trebuie remediată, dar, cu toate
acestea, începând cu anul 1978 s-au depus cele mai serioase eforturi în direcţia
"educaţiei patriotice şi moral estetice" a lor. Altfel au stat lucrurile în cazul
pionierilor şi uteciştilor, care erau beneficiarii unei educaţii patriotice şi moral
estetice de durată şi diversificată de la un an la altul. În 1978, spre exemplu,
activităţile de acest gen s-au desfăşurat sub genericul Enciclopedia de artă plastică
pentru tineret, un program prin care pionierii şi uteciştii urmau să fie bine informaţi
asupra artei plastice destinate lor, îndeosebi a celei comuniste. Marea realizare în
zona activităţilor dedicate înregimentării pionierilor şi studenţilor, considerau autorii
articolului menţionat mai sus, era faptul că, începând cu anul 1978, "educaţia
pionierilor şi uteciştilor a dobîndit noi forţe mobilizatoare prin integrarea lor în
Festivalul Naţional Cîntarea României şi omagierea eroilor căzuţi pentru dreptate
socială"31.
Muzeul literaturii române s-a angrenat activ, la rândul său, în activităţi
ideologico-educative de gen printr-o serie de acţiuni specifice profilului muzeului.
Astfel, "ca urmare a unor necesităţi ideologice a fost înfiinţat Cenaclul literar-
artistic al pionierilor sub directa oblăduire a Muzeului literaturii române"32. El a luat
fiinţă în 14 noiembrie 1976, la sediul Muzeului, sub preşedinţia de onoare a poetului
Mihai Beniuc. Aici se puteau desfăşura plenar tinerele vlăstare ale poeziei româneşti,
poezie controlată îndeaproape de cei mai fideli poeţi ai regimului. Fiecare şedinţă de
lucru a cenaclului se desfăşura sub îndrumarea "uneia din personalităţile cunoscute
ale domeniului artistic"33, precum Violeta Zanfirescu, Gica Iuteş, Ion Bănuţă, Claudiu
Vodă, toţi mari poeţi care au lăsat urma adânci în istoria literaturii române
contemporane, cu specificaţia că este vorba de acea istorie a literaturii obedient-
proletcultiste. Ce puteau oare tinerele vlăstare să înveţe de la aceşti mari poeţi?
Desigur, tainele poeziei festiviste comuniste. Educaţia poetică a pionierilor şi
uteciştilor trebuia, la rândul său, îndeaproape coordonată ca nu cumva vreun ameţit de
pionier poet să alunece pe calea poeziei pătrunsă de spirit idealist.
Ceva mai modest din această perspectivă s-a manifestat Muzeul de istorie al
Municipiului Bucureşti, care s-a limitat în programele ce vizau activitatea educativă
la expoziţii temporare şi itinerante, conferinţe, simpozioane, lectorate, concursuri,
vizite la monumente şi locuri istorice sau sprijinirea unor cercuri de istorie34.

30
Victoria Ciocianu, N. Delaport, Eugenia Gavrea, Marcela Săndulescu, Ioana Ţuculescu, Direcţii ale
activităţii instructiv-educaţionale la Muzeul de artă al R.S. România, în Revista Muzeelor şi
Monumentelor, nr. 3, 1978, p. 54
31
Ibidem, p. 55
32
R. Bagdasar, Cenaclul literar-artistic al pionierilor capitalei de la Muzeul literaturii române, în
Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 8, 1977, p. 27
33
Ibidem, p. 27-28
34
P. Dache, Muzeul de istorie şi educaţia patriotică a tinerei generaţii, în Revista Muzeelor şi
Monumentelor, nr. 3, 1976, p. 24
338
 Muzeele din ţară au venit, la rândul lor, cu propria ofertă educativ-ideologică
sugerată de noile realităţi derivate din noul tip de relaţie dintre muzee şi şcoli şi rolul
muzeelor în cizelarea caracterelor revoluţionare ale micuţilor ţării.
La mijlocul anilor ’70, mai exact în 1976, în plin curent protocronist, Muzeul
politehnic din Iaşi şi-a găsit menirea în mijlocul micilor şoimi ai patriei, pionierilor şi
uteciştilor. Acest lucru era clar exprimat de Eugenia Ursescu, care aprecia că muzeul
politehnic “are menirea educării patriotice a tineretului în sensul cunoaşterii marilor
invenţii şi descoperiri ştiinţifice româneşti prin: ghidaje lecţii”35. Tinerii ieşeni şi nu
numai, care treceau pragul acestui muzeu, aflau lucruri nemaiauzite legate de
primordialitatea românească în multe domenii ale ştiinţei. Trebuia ca, în urma
ghidajelor lecţii, ei să rămână profund marcaţi de neştiutele descoperiri ale geniului
românesc. “Este imposibil, spunea Eugenia Ursescu, să nu trăieşti sentimente de
mîndrie patriotică atunci cînd afli că pe pămîntul acestei ţări, încă din secolul al XVI-
lea, au fost concepute şi experimentate primele rachete cu mai multe trepte...”36. Într-
adevăr, faptul că românii medievali au conceput pentru prima dată în lume rachete
cosmice era o descoperire extraordinară pentru copiii moldoveni. S-o fi întrebat oare,
măcar unul dintre copiii, de ce americanii au păşit primii pe lună şi nu românii? La
această întrebare nu putem răspunde noi, după cum nici muzeografii ieşeni care
susţineau aceste lucruri nu aveau, probabil, un răspuns coerent.
Muzeul de istorie din Ploieşti, bunăoară, şi-a creat un studio de istorie unde
şoimii, pionierii şi uteciştii puteau viziona filme cu conţinut istoric. Cele mai
vizionate filme din categoriile amintite mai sus au fost, conform concluziilor trase de
cei care se îngrijeau de bunul mers al actului educativ37, filmele: Strămoşii noştri
geto-dacii, Luptele revoluţionare conduse de P.C.R. în perioada anilor 1929-1933 şi
Victoria revoluţiei de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă de
la 23 August 1944, toate filme documentare. Iată, deci, că dacă pionierii bucureşteni
vizionau la finele anilor ’70 filme despre insurecţia din August 1944, cei ploieşteni
vizionau, în 1989, filme despre revoluţia de eliberare antifascistă şi antiimperialistă
din acelaşi August 1944. Se schimbase oare conţinutul evenimentului? Deloc, era
vorba despre acelaşi eveniment, dar ajustat în funcţie de evoluţia ideologică a
regimului. Şoimii patriei, pionierii şi uteciştii trebuia să fie informaţi despre acest
lucru inclusiv prin filme proiectate, iată, în muzee. În acelaşi studio de istorie erau
vizionate şi benzi cu personalităţi istorice, membri ai P.C.R din ilegalitate, care
vorbeau despre glorioasa activitate a P.C.R din ilegalitatea interbelică38.
Toate acestea se desfăşurau cu câteva luni înainte de căderea regimului
Ceauşescu. Mai mult, în acelaşi an 1989, dar în primăvară, muzeul ploieştean a mai
desfăşurat o serie de manifestări dedicate tinerilor pionieri şi utecişti ploieşteni care
aveau menirea de a le întări convingerea că trăiesc în cea mai justă orânduire socială.
Este vorba despre vernisarea a două expoziţii, prima intitulată 3-5 martie 1949 –

35
Eugenia Ursescu, Rolul muzeului politehnic din Iaşi în educarea tinerei generaţii, în Revista Muzeelor
şi Monumentelor, nr. 2, 1976, p. 26
36
Ibidem
37
A. Pavel, Muzeul de istorie din Ploieşti – activităţi organizate în cadrul Studioului de istorie al
tineretului, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 5, 1989, p. 30
38
Că lucrurile nu au stat deloc aşa, vezi mai ales lucrarea lui Stelian Tănase, Clienţii lu’tanti Varvara.
Istorii clandestine, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005
339
începutul transformării socialiste a agriculturii: agricultura judeţului Prahova azi,
iar cea de-a doua Măreţele ctitorii ale Epocii Nicolae Ceauşescu edificate în judeţul
Prahova. La ambele vernisaje pionierii şi uteciştii au fost aduşi în număr mare să
participe pentru că după aceea erau proiectate, în acelaşi studio de istorie al
tineretului, filme documentare care să ilustreze cu „fapte vii” momentele istorice
prezentate39. Surprinde totuşi lipsa totală de simţ istoric al muzeografilor ploieşteni
care depuneau o activitate asiduă de educaţie ideologică a tinerilor într-o vreme în
care sfârşitul era aproape. Ne întrebăm ce discurs ar fi avut organizatorul expoziţiei
consacrate colectivizării agriculturii dacă ar fi vernisat încă o expoziţie despre
momentul 3-5 martie 1949 în martie 1990. Ce le-ar fi spus aceloraşi copii, deveniţi
din pionieri şi utecişti doar elevi? Oare ce ar mai fi înţeles aceştia din fenomenul
colectivizării după ce, obligatoriu, conferenţiarul trebuia să-şi fi schimbat discursul cu
180 de grade?
La rândul său, în ton cu cele menţionate şi la Ploieşti, Muzeul de Istorie
Naţională şi Arheologie din Constanţa organiza în toamna anului 1989 o serie de
manifestări educativ-ideologice consacrate pionierilor şi uteciştilor, care porneau de
la marile aniversări ale anului 1989 (45 de ani de la revoluţia de eliberare naţională,
antifascistă şi antiimperialistă din August 1944 etc.), pornind de la programa
şcolară40.
Muzeele ţării găzduiau, de asemenea, cu multă largheţe, în cadrul aceluiaşi
dialog ideologic nociv dintre muzeu şi şcoală, pus de cele mai multe ori sub auspiciile
Festivalului Naţional „Cîntarea României”, aşa numitele expoziţii pioniereşti cu teme
date, precum: tema muncii industriale şi agricole, tema luptei (seculare evident, ba
chiar milenare) a poporului român pentru libertate naţională, tema luptei pentru
libertate socială (de asemenea milenară dacă ne gândim la acei latrones antici
echivalaţi cu haiducii moderni), teme legate de istoria neamului, anume: făurirea
statului dac (neapărat centralizat şi independent, aşa cum îi plăcea secretarului general
al partidului), Moldova lui Ştefan cel Mare, Unirea lui Mihai Viteazul, Răscoala lui
Horea, Unirea Principatelor din 1859, Răscoala din 1907, Crearea PCR, Crearea
UTC, Revoluţia de eliberare naţională şi socială antifascistă şi antiimperialistă de la
23 August 1944 şi, mai ales, România în anii construirii socialismului. Se poate
observa că sunt aceleaşi teme şi accente favorite promovate de istoriografia oficială.
În Bucureşti, Muzeul Naţional de Artă al R.S. România era campionul
organizării unor asemenea expoziţii pioniereşti. În ţară nu era muzeu care să nu fi
organizat şi găzduit măcar o acţiune de gen. Ba chiar, începând cu 1980, Muzeul
judeţean Argeş a organizat Galeriile Naţionale de Pictură a Copiilor. Vernisajul a
avut loc pe 1 iunie 1980, la prima ediţie participând 20 de judeţe41. Temele alese de
tinerii artişti pionieri erau dintre cele pomenite mai sus. De asemenea, din jurii făceau
parte şi muzeografi de la secţiile de artă ale muzeelor, alături de reprezentanţi ai

39
A. Pavel, Muzeul de istorie din Ploieşti – activităţi organizate în cadrul Studioului de istorie al
tineretului, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 5, 1989, p. 29
40
Idem, Conţinut şi formă în activitatea educativă a muzeelor, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr
9-10, 1989, p. 40
41
***, Culegere de materiale metodice, Organizaţia Pionierilor – Consiliul Naţional, Bucureşti, 1984, p.
359
340
uniunilor de creaţie locale, care trebuia să analizeze cu spirit critic, nu-i aşa?, operele
pionierilor.
În Statutul unităţilor şi detaşamentelor de pionieri din Republica Socialistă
România era înscris la loc de frunte faptul că organizaţia pionierilor „îi ajută pe copii
să cunoască tradiţiile şi trecutul glorios de luptă al poporului şi clasei muncitoare,
pentru eliberarea naţională şi socială, să îndrăgească frumuseţile şi bogăţiile ţării, le
cultivă mîndria patriotică pentru realizările obţinute în construcţia socialismului”42.
Pentru a putea îndeplini aşa cum se cuvine acest comandament, muzeul trebuia să
ocupe un loc central. Astfel, au apărut tot felul de cercuri ale elevilor, multe intitulate
Prietenii muzeului, care erau compuse din muzeografi în miniatură şi care, asemeni
organizaţiei pioniereşti din care făceau parte, ca etapă în devenirea omului nou
multilateral dezvoltat, nu puteau fi decât oameni cu însuşiri excepţionale. Pionierilor,
conduşi de comandantul instructor, li se insufla credinţa că sunt adevăraţi specialişti
în domeniu, care pot fi autorii unor descoperiri, mai ales arheologice, excepţionale, pe
care arheologii de profesie, din ignoranţă sau neştiinţă, nu le-au putut detecta. Putem
aminti aici cazul relevant al pionierilor din cercul Prietenii muzeului din comuna Leu,
jud. Dolj, dat ca exemplu adeseori în epocă, care au descoperit singuri urmele unei
aşezări din neolitic, precum şi urmele a două aşezări daco-romane. Ei au ajuns la
aceste concluzii fiind „beneficiarii unor cunoştinţe echivalente cu cele ale unui
cercetător istoric începător”43.Văzând acest exemplu, este evident deci că organizaţia
pionierilor avea un efect benefic asupra copilului, deoarece altfel acesta ar fi putut
deveni un anonim oarecare, iar dacă, doamne fereşte, ar fi trăit în lumea capitalistă
muribundă şi putredă, putea ajunge la periferia societăţii. Aşa, societatea comunistă s-
a îngrijit de tânărul pionier făcând din el un element înaintat al lumii în care trăieşte.

BIBLIOGRAFIE
1. Bagdasar, R., Cenaclul literar-artistic al pionierilor capitalei de la Muzeul literaturii
române, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 8, 1977
2. Ciocianu, Victoria, Delaport, Nicolae, Gavrea, Săndulescu, Eugenia, Ţuculescu, Ioana,
Direcţii ale activităţii instructiv-educaţionale la Muzeul de artă al R.S. România, în
Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 3, 1978
3. Ciucă, V., Contribuţia expediţiei arheologice la educarea patriotică a elevilor, în Revista
Muzeelor şi Monumentelor, nr. 10, 1980
4. Culegere de materiale metodice, Organizaţia Pionierilor – Consiliul Naţional, Bucureşti,
1984, p. 359
5. Dache, P., Muzeul de istorie şi educaţia patriotică a tinerei generaţii, în Revista Muzeelor
şi Monumentelor, nr. 3, 1976
6. Dumitriu, M., Iliescu, C., Activitatea cu publicul în 1981 la Muzeul de istorie al R.S.
România, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 4, 1982
7. Expediţiile Cutezătorii- şcoală a iubirii de patrie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1988, p. 5-6

42
***, Munca educativă cu pionierii, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 167 (coord.
Silvestru Patiţa)
43
Ibidem
341
8. Georgescu, Florian, Valenţele muzeografiei româneşti pentru educarea tineretului în
perspectiva dezvoltării societăţii noastre socialiste, în Revista Muzeelor şi Monumentelor,
nr. 2, 1977
9. Georgescu, Florian, Valenţele muzeografiei româneşti pentru educarea tineretului în
perspectiva dezvoltării societăţii noastre socialiste, în Revista Muzeelor şi Monumentelor,
nr. 2, 1977
10. Ghitera, Alexandru, Organizaţia pionierilor şcoală a educaţiei comuniste, revoluţionare,
a copiilor, Editura Politică, Bucureşti, 1986
11. Grigorescu, Ioan, Evoluţia raportului muzeu-şcoală, în Revista Muzeelor şi
Monumentelor, nr. 8, 1977
12. Munca educativă cu pionierii, Editura Didactcă şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 167
(coord. Silvestru Patiţa)
13. Munca educativă cu pionierii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 152,
(coord. Silvestru Patiţa)
14. Pavel, A, Conţinut şi formă în activitatea educativă a muzeelor, în Revista Muzeelor şi
Minumentelor, nr 9-10, 1989, p. 40
15. Pavel, A., Muzeul de istorie din Ploieşti – activităţi organizate în cadrul Studioului de
istorie al tineretului, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 5, 1989, p. 29
16. Ştefănescu, Liviu, Preşcolarii în vizită la Muzeul de istorie al R.S. România. O activitate
de educare patriotică a viitorilor pionieri, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr.5,
1977
17. Ştefănescu, Liviu, Relaţia muzeu şcoală, factor de întărire a cooperării în procesul
educaţiei moral-civice a tineretului şcolar, în Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 1,
1976, p. 33
18. Tănase, Stelian, Clienţii lu’tanti Varvara. Istorii clandestine, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2005
19. Ursescu, Eugenia, Rolul muzeului politehnic din Iaşi în educarea tinerei generaţii, în
Revista Muzeelor şi Monumentelor, nr. 2, 1976

342
 HOLOCAUSTUL LITERATURII R0MAME
Gheorghe Penciu,
Bucureşti, Romania,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

N u se uscase încă bine cerneala după semnarea ruşinosului tratat de armistiţiu

cu marea noastră vecină UNIUSEA SOVIETICA, vecină care ne-a subjugat
ţara mai bine de patru decenii, că "presa de stânga","Scânteia şi România
Liberă, începură o campanie sângeroasă împotriva celor care, fără doar şi poate reprezentau
elitele literaturii Româneşti. Indivizi care, puşi pe căpătuială, căutau din răsputeri să im-
plementeze o altă istorie acestei ţări aşezată neprielnic la cele trei guri ale Dunării. Aşa se face că
au apărut articole de tristă aducere aminte: Literatura bomboanelor fondante,unde era biciuit
Ionel Teodoreanu, Putrefacţia poeziei argheziene şi Decadenţa literaturii burgheze. Lucian
Blaga, era considerat ca reprezentant al fascismului în România, Vasile Voiculescu, un mistic
înrăit, ca să nu mai vorbesc de Nicu Porsenna, Vasile Militam, Nichifor Crainic, Radu
Demetrescu-Gyr, Andrei Ciurunca, consideraţi adevărate piedici în calea Noii orânduiri.
Adevăraţii patrioţi, deveniseră peste noapte Alexandru Sania, Mihail Sadoveanu,care, peste
noapte scosese din pălăria-i încăpătoare romanul "Mitrea Cocor", Măria Eănuş, Dan Deşliu şi
mai târziu Tudor Arghezi, care nu putea rata asemenea parastas literar. Dar, despre aceşti pegaşi
ai literaturii aservite, s-a scris şi se va mai scrie.
Îmi vine în minte o întâmplare. Prin anii 1949, poate '50, Ionel Teodoreanu, pleda într-
un proces în care, un biet muncitor era târât nevinovat în faţa "Justiţiei proletare", acuzat de
„sabotaj economic şi Delict împotriva Ordinei Sociale”, dar omul era total nevinovat. În mo-
mentul în care Preşedintele completului de judecată a cerut pedeapsa maximă inculpatului,
apărarea reprezentată prin Ionel Teodoreanu, luând poziţie împotriva actului de acuzare,prin
nefondarea dosarului în cauză, procurorul s-a ridicat furios şi ridicând un deget către apărare,
a tunat: Nu eşti dumneata îndreptăţit să vorbeşte domnule Teodoreanu, despre clasa muncitoare.
Teodoreanu, şi-a ridicat mapa şi sfidând pe procuror, a spus: "În cazul acesta, apărarea nu
mai are cuvântul”. Dar să merg mai departe, tot am pornit pe drumul mărturisirilor. Prin anii
1946-47, îmi pică în mână placheta "Strofe cu pelin de mai/Pentru Iorga Nicolai. Nimic de
mirare, deoarece, cele evidenţiate fuseseră eliminate de marele lui adversar evreul Karl Katz,
care nu-i putea ierta lui Păstorel catrenul licenţios care-i fusese adresat: În noua eră
concepută/aca ii scriu, în loc să pută/Iar scriitorii consacraţi/ Sunt daţi afară de-aceşti K. Katzi.
Dar placheta lui Păstorel mai conţinea şi alte catrene de excepţie. Un alt mare scriitor
cu care am stat mai bine de un an, într-o celulă a Aiudului, apoi pe secţie era Vasile Voiculescu,
supranumit „Poetul fără arginţi”, era atât de slab, ca, îmi era teamă să nu moară pe targa cu
care fusese adus de 1, spitalul penitenciarului. Cu timpul, şi-a mai revenit şi ne recita din
„Sonetele” lui închipuite, care aveau să fie publicate în ediţie comemorativă, după moartea
poetului. Eu, n-am mai reuşit să-1 prind în viaţă după eliberarea mea şi tare aş fi vrut să-l
întâlnesc în casa lui din str. dr. Staicovici. Am fost prezent însă la lansarea cărţii lui, „Perna de

343
Puf” , de către fiul său dr. Radu Voiculescu care, a ţinut să prezinte publicului un martor care l-a
cunoscut bine pe Vasile Voiculescu în detenţie.
O altă amintire care, va rămâne vie în substanţa mea telurică, este Petre Pandrea,
scriitor şi cumnat cu Lucreţiu Pătraşcu, fost Ministru al Justiţiei. Îl cunoscusem pe secţia XII, a
Aiudului în timpul aşa zisei campanii de „reeducare”, condusă de către colonelul Crăciun,
director al penitenciarului la vremea aceea şi iată că îmi vine în minte o întâmplare: într-o zi,
acestui colonel zbir, împachetat în haine cazone, îi vine în minte să-l întrebe pe călugărul Anania
Valeriu astăzi Mitropolit al Clujului, cam în câţi ani crede el că România va scăpa de acest
misticism dăunător, şi Anania i-a răspuns pe loc:cam în cinci sute de ani, domnule colonel
…Cum aşa? De unde ai mai scos cifra asta? … Dovediţi-mi dumneavoastră domnule colonel,
că se poate mai curând şi colonelul Crăciun a tăcut, căci ştia cu cine are de-aface. Îl cunoştea de
la Cluj unde Anania, student pe vremea aceea, reprezenta elita studenţilor români, împotriva
ungurilor revizionişti. Apoi aveam să-l cunosc în implicarea sa, în „Rugul Aprins”, alături de
Arhimandritul Sandu Tudor, prof. Alexandru Mironescu, dr. Darija şi alţi câţiva cărturari de
frunte, căzuţi cu acest lot. Astăzi, după dezastru arestărilor din 1958, când am fost arestat de la
Câineni într-o seară de august şi târât în demenţă proletară până în arestul securităţii din Piteşti,
nu mă mai miră nimic, din tot ce s-a întâmplat. Condamnat de odiosul general Petrescu, la
muncă silnică pe viaţă, am fost trimis în lanţuri la Gherla, unde aveam să-l cunosc pe scriitorul
Dimitrie Iov, bolnav grav de tuberculoză pulmonară, acuzat şi condamnat pentru cartea sa
„Covor Basarabean”. A murit lângă mine, ca un sfânt. Seara, apucase să-mi povestească
despre suferinţele basarabenilor pe timpul domniei staliniste. N-a apucat să termine.
Moartea l-a cuprins în braţele ei hulpave înainte de soroc. Au rămas însă amintirile care tind şi
ele să dispară odată cu plecarea spre eternitate a acestei generaţii de sacrificiu.

344
 PROFESSIONAL EDUCATION AND FIELDWORK IN
COMMUNIST AND POST-COMMUNIST ROMANIA:
ON THE ETHICS OF RESPONSIBILITY IN THE
ARCHAEOLOGICAL PRACTICE
Alexandru DRAGOMAN44,
Bucharest, Romania

Introduction

T he fundamentals of modern Romanian archaeology were created during

the interwar period. Archaeology is regarded as a branch of historical
science, and its objective is acquiring knowledge on the remote past. In
the case of the periods before written sources, the so-called prehistory, archaeology,
or better say, prehistoric archaeology, was defined as the main auxiliary of history
(e.g. Nestor 1988 [1933]; Berciu 1939: 3-34). As Gavin Lucas (2004) points out, the
term “prehistory” marks not only the definition of a new chronological period, but
also the gain of a status of independence of the material culture from the text.
Consequently, owing to this independence, archaeology is concerned with studying
the material culture irrespective of the chronological period it belongs to.
Nevertheless, in Romanian practice the definition of archaeology remained the same
as during the interwar period: archaeology continues to be regarded as an auxiliary
discipline of history having as subject matter only the “early stages of the history of
mankind” (Babeş 1994: 94). We deal with a division between the past and the
present, the latter allegedly irrelevant to the archaeologists, resulting in leaving its
research exclusively to historians. Even in the case of some recent initiatives of
conducting archaeological excavations in places where victims of communist
repression were buried, archaeology is confined to confirming historical data already
known from oral informations and/or from archive documents (e.g. Petrov 2007;
Petrov and Budeancă 2007).
Another axiom is that, to be scientific, archaeological practice should be
objective, free of any disturbing factor that might alter the objectivity of the work
(e.g. Nestor and Vulpe 1971: 131). Hence the belief not explicitly expressed, but
taken for granted, that by observing the specific methods, in their turn an allegedly
objective creation, the discipline becomes immune to any form of constraints outside
it. Therefore, archaeological practice is clearly separated from the socio-political
context where it is carried out and where the researchers live. In other words, the
archaeologist’s work has to be purely scientific by all means, that is neutral and
apolitical.

44
Vasile Pârvan Institute of Archaeology.
345
 Ever since the interwar period, this research philosophy has been promoted
and conveyed from one generation to the other by means of a master-disciple relation.
Especially the Communist regime policy in the field made it easier to carry it on.
During the Stalinist communism, the creation of a central academic system and the
recovery of the “great professors” trained before World War II, brought about a
stronger dependence of the young candidates to the profession of archaeologist on
their professors; thus, the selected young people took over and faithfully applied the
teachings of their forerunners (Anghelinu 2003: 241). At the same time, the
ideological pressures put on the discipline during the communist dictatorship resulted,
among other things, in reaffirming the neutral apolitical nature of the scientific work,
as some of the archaeologists adopted a purely descriptive style aiming at avoiding
the collaboration with the dominant power. Last but not least, as a reaction to the
manipulation and use of the past for the purposes of state ideology, for example the
Dacomania specific of the Ceauşescu regime, after 1989 a (re)valorization of the
dichotomy between scientific practice and the socio-political context emerged.
Especially the authors of works that distorted archaeological data to meet the
expectations of the regime were blamed. As far as I am concerned, paraphrasing
Christopher Tilley (1989: 110), I would say that the problem is not that those works
are political, but it resides in the type of politics professed, in the fact that they
implicitly (even if they searched for subterfuges of “objectivation”) supported an
oppressive system. Referring to the well known German archaeologist Gustav
Kossinna, justly blamed after World War II for his racist interpretations that fueled
the Nazi ideology, Tilley writes:

“Many would say that Kossinna gravely distorts the archaeological record to insert a
political reading, but this supposes that some real opposition and distinction can be
set up between ‘distorted’ and ‘non-distorted’ work. All interpretations are in a
fundamental sense distorted; the attempt to hide or minimize the intrusion of values
can never be very successful. All that can happen is that they may be rendered less
obvious and, therefore, potentially more insidious.” (ibidem: 110)

As a confirmation of Tilley’s point of view, I emphasized on other occasions

that the allegedly neutral apolitical work of the archaeologists in Romania, and
implicitly the publications written in this manner were convenient to the communist
power and continue to suit fine the dominant power today, because this is how
archaeologists, even in spite of themselves, have contributed to the legitimating and
perpetuation of the regimes existing at a given moment (Dragoman and Oanţă-
Marghitu 2006; Dragoman in press).
For the present article I looked into the ethics of responsibility in
archaeological practice (for other contexts see, for example, Hamilakis 1999; 2003).
Taking into account the communist experience, I consider that the perpetuation of the
dichotomies between the past and the present, between practice and the socio-political
context, is not only harmful, but also immoral, consequently. In order to prove this,
first I will present two examples on the archaeological research conducted along the
Danube–Black Sea Canal route, and at Piatra Frecăţei, respectively, during the period
of the harshest communist repression, and further on I will present a recent example,
namely that of the archaeological research conducted at Roşia Montană. Discussing
346
these examples, I maintain the idea that the archaeologists should give up their
seclusion in the comfortable ivory tower provided by positivist-empiricist
archaeology and assume their responsibility towards the Other, not only from the
past, but also from the present, an assumption inevitably entailing a political attitude.

The archaeological research along the Canal route and at

Piatra Frecăţei
The works at the Danube–Black Sea Canal route began in the summer of
1949 and lasted until 1953, when the project was abandoned. The necessary labour
force included three distinct categories: (1) paid free labour; (2) conscripted military
men, some of them charged with guarding the objectives or the convicts; and (3)
prisoners, most of them political ones. In September 1949 at the Canal there were
6,400 political prisoners, while their number was rising. “Ministry of Internal Affairs
Colonists”, as political prisoners were called, were submitted to the hardest labour
and extremely harsh detention conditions; already starved and lacking the necessary
medical treatment, a few thousands died because the hard labour, diseases, beating,
etc. (Tismăneanu et al. 2007: 587-597).
In the autumn of 1949, the first archaeological research along the Danube–
Black Sea Canal route was conducted, and resumed in December (see Comşa and
Popescu 1951). The aim of starting this research was to survey the possible
archaeological traces that, due to the construction of the Canal, would have vanished.
The next year, the archaeological survey was divided into two stages: in February
field walking was conducted along the entire route of the Canal, from Cernavodă to
Capul Midia, and later, at the end of spring, archaeological sondages were carried out
at Năvodari and Poarta Albă (both in Constanţa County).
On the 28th of April 1950 archaeological excavations in a mound situated
near the check point of the highway of the new town of Năvodari began; the
investigations are eloquent for the way the archaeologists perform their profession, a
reason for which I reproduce the following quotation:

“From the first moments of excavating we were surprised as we saw that the mound
is made up of ash layers, containing as unique ‘archaeological’ vestiges shreds,
coffee cups and Turkish pipes. On the spot we contacted a few old Turks in the
commune and in the close village of Valea Neagră, asking them whether they know
how that mound was formed. We were told that the Turks, until a few decades ago,
used to gather in a single place the ash from several households. We continued,
however, to conduct a section into the mound down to the soil, and found only ash
layers.” (Comşa and Popescu 1951: 174)

The authors of the excavations conclude that “this investigation is not

deprived of value, as it clarifies the origin of a large number of mounds situated near
the villages in Dobrudja, which were inhabited by the Turks” (ibidem: 174-175). It is
worth mentioning that for the archaeologists the contemporary Turkish material
culture does not represent archaeological vestiges, as proven by the term being put in
quotation marks. The excavations are considered not to be useless only because it
347
makes possible to identify other mounds of the same kind as belonging to the
contemporary period, and, consequently, I would add, it is not worth to be paid
attention from the archaeological point of view. As a matter of fact, as the drawn
section had been excavated, the archaeologists moved to another place.
Between 5th and 21st of May, the same archaeologists carried out excavations
in a mound situated a few hundred meters west of the village of Poarta Albă, at the
crossroads of the Canal with the Poarta Albă-Nisipari road (ibidem: 175-176).
According to the published text, “in more recent times” the mound was used by the
Turkish population of the village as a cemetery, but the archaeologists do not mention
but the ancient material remains. And here, for them only the first “biographical”
stage of the mound is important: an ancient tomb with a construction made up of
stone blocks, but looted already in antiquity (ibidem: 176).
While the archaeologists were conducting their “scientific endeavour”, at
Poarta Albă there was the largest labour camp on the Canal route, one of a sinister
notoriety. Like the camp at Capul Midia, the one at Poarta Albă had been established
in June 1949, both having about 300-400 prisoners at the time. I do not know how
many political prisoners were at Poarta Albă during the period of the archaeological
excavations, but the estimated figure for June 1950 is over 6,000 prisoners
(Tismăneanu et al. 2007: 591). During the archaeological excavations on the Canal
route, but especially during the excavations at Poarta Albă, I consider impossible the
absence of any contact, at least visual, between the archaeologists and the toiling
political prisoners.
By ignoring the contemporary (Turkish) material culture, the excavations at
Năvodari and Poarta Albă clearly show that the archaeological practice
contained/contains at the core the separation between the past (defined as worthy) and
the present (defined as unimportant, as not pertaining to the province of archaeology).
The way the archaeologists relate to the material culture is an indicator for the way in
which they relate to people: only the people in the remote past count, while the people
in the near past, “several decades ago” or in the present, are negligible. The result is
that in a landscape of suffering, as the case with the Danube–Black Sea Canal in the
’50s, the archaeologists can continue to practice their profession irrespective of what
they see around them. The experience lived during the investigation materializes in a
neutral, dull excavation report, and an element of support (and a kind of refuge) for
the career they want. At the same time, however, while the authors remain unaware,
by the narrative style and the fact that it is published in an academic journal, the
report contributes to building a “scientific” aura around the Canal project, which
conceals and justifies the inhuman regime inflicted on the political prisoners. To
reinforce what I have just said, I am going to present another example.
During the planning of a land on the territory of Salcia State Farm (GAS),
Tulcea County, a number of inhumation graves which contained pots, bracelets,
fibulae, earrings, etc. were discovered (Petre 1962). Some of the finds were brought
to the Institute of Archeology in Bucharest. On 12th of April 1958, two archaeologists
from the institute went to Salcia to see the place. Relevant to the present discussion is
the paragraph below:

348
 “It was found that the archaeological zone is located on the GAS Salcia, in the
location called Piatra Frecăţei, on the right bank of the Old Danube. In agreement
with the leadership of GAS Salcia, a plan for the systematic research of this field was
made, field which could be used only after the archaeological excavations. Since the
territory of the farm extends also beyond the Danube where there were conducted
embankment works on a very large area, we had to be present also in these places.”
(ibidem: 565)

The embankment works referred to were carried out by political prisoners.

Moreover, the excerpt cited contains a note of thanks:

“It is much too modest the way we thank the team at Piatra Frecăţei led by
com[rades] Anton Gh. and Novăcescu Flavius for the understanding and support
shown throughout the archaeological campaign, help that is still given and reflected
in the concern for taking steps towards preserving intact the monuments discovered.”
(ibidem: 565, footnote 3)

The note is extremely humble and fawning: its author shows the dependence
on the aid that has been granted, and presents those who supported him as enlightened
people, who understand the importance of the archaeological material discovered, and
who, consequently, take care to protect the site in question. The addresses of the note
are presented as “the leadership of GAS Salcia”, which suggests to the reader they are
simple people with leading positions in a farm like any other. But things are very
different. For example, according to a report by the Institute for the Investigation of
Crimes of Communism in Romania (Deplasare 2007), “com[rade] Anton Gh.” (Anton
Gheorghe) is none other than the Ostrov prison commander between 1957-1962, a
captain of the Ministry of Internal Affairs. The Ostrov prison (formation Ostrov
0957), established on 1st of April 1952, had three sections: Piatra Frecăţei, Salcia and
Grădina. The political prisoners, called “special forces”, conducted various
agricultural works in the GAS Salcia of the Ministry of Internal Affairs. In 1959,
there were imprisoned 5,000 political prisoners to work at the embankments, in
agriculture, at the reed harvesting, etc. (ibidem: 1). The political prisoners were used
in archaeological excavations as well. The first stage of research lasted without
interruption from 14th of April 1958 until 15th of June 1959. The excavations
continued until 1963.
The excavation report to which I have just referred beatifies reality. Someone
could say that otherwise the text would not have been published, being rejected by the
censorship. Or it could be said that for the political prisoners who worked at the
archaeological excavations was better, as the work was easier compared to the tasks
usually drawn. But this is not the problem. As the archaeologists had in front of their
eyes those oppressed for political reasons, boasting in writing the commander of the
prison, in an academic journal, equals praise to the system of repression, which
renders the author of the text an indirect unwilling accomplice to the suffering caused
by that system. Acceptance and complacency in such a situation is degrading to an
intellectual and immoral. It is immoral because it ultimately denotes more interest for
the bones and objects of some people dead in the 2nd-7th and 10th-12th centuries AD
than for the state of some living human beings around them.

349
 Let me put things straight. Despite my assertions, I have no intention to
accuse the archaeologists who conducted excavations on the Danube–Black Sea
Canal route or at Piatra Frecăţei. It would be wrong of me to blame them under the
present comfortable circumstances in which I write these lines for their behavior in a
time when every gesture of opposition would have had painful consequences,
including the physical disappearance. It is very possible that what they saw around
them affected them, deep down they could have not agreed, and must have kept
everything to themselves (and/or those close to them) out of the desire to survive and
to have a career. It is very likely for them to have simply wanted to practice their
profession honestly, as they were educated to do. In the particular case of the
excavations at Piatra Frecăţei it is very likely for them to have felt prisoners in a
situation where the only solution was to accept the compromise, the collaboration
with the local representative of the communist power in the interest of research. What
I want to emphasize by the examples presented above is the need to reflect on the
sources of this dual personality. My interpretation is this: along with others (e.g.
Thomas 2004: 31), I consider that between the way we treat people in the remote past
and how we treat people living today there is a dialectical relation. For positivist-
empiricist archeology, prevailing in Romania, the main purpose is ordering the
material culture of the past by specific methods, with the final result of constructing
historical narratives (Anghelinu 2003). This type of approach operates at the
analytical level with the dichotomy between subject and object: the material culture
of the past is passive, completely separate, explicitly or implicitly, from those who
produced it and were surrounded by it. It is not taken into account that, “People in
antiquity did not live their entire lives as disengaged subjects, gathering information
from abstract objects. They dwelt in sensuous worlds of meaning, desire, suffering,
and labour” (Thomas 2004: 30). Irrespective of this, the archaeologists do not learn
anything from the past, but they just order it according to “scientific bases”, reason
for which they find it tolerable for the lives of people of today to be ordered in a
similar manner (Ibidem: 31). Precisely because the advocates of positivist-empiricist
archaeology consider the material culture of the past as being passive, their attitude
towards the people of today and their material culture is also passive. Dialectically,
the fact that positivist-empiricist archeology ignores the people of today and their
material culture, leads to annihilating the diversity of the people in the past, to
reducing them to an abstract collective character on the scene of historical events. In
short, the germs of evil are in the very epistemological foundations of the
archaeological practice in Romania.

The archaeological research at Roşia Montană

We could expect that, in the conditions of freedom of expression obtained
from the changes in December 1989, given their experiences during communism, the
disappearance of the repressive communist institutions and the much-discussed
problem of the degrees of responsibility for the support and perpetuation of the
totalitarian system, the archaeologists in Romania should be more reflexive, give
more importance to the relationship between their approach and the socio-political
350
context in which they evolve. Nothing of the kind occurs. The vast majority of
archaeologists continue to ignore this problem and promote the dichotomy between
the remote past and the present, and the myths of neutrality and political
disengagement. Illustrative in this regard is the example of the excavations at Roşia
Montană (Alba County), in which I took part in 2001, 2003 and 2004.
The investigations were determined by the initiation by the Roşia Montană
Gold Corporation S.A. (RMGC) of a large-scale mining project, the main shareholder
being the Canadian company Gabriel Resources Ltd. The archaeological excavations
began in 2000 and were financed in the years that followed by RMGC. In 2001 the
Ministry of Culture and Religious Affairs created the “Alburnus Maior” National
Research Program, coordinated by the National Museum of Romanian History in
Bucharest. Many relevant institutions joined this program: the National Institute of
Historical Monuments in Bucharest, the archaeological institutes in Bucharest and
Cluj of the Romanian Academy, the National Museum of Transylvanian History in
Cluj, the National Museum of Unification in Alba Iulia and the Museum of Dacian
and Roman Civilization in Deva, and a team of researchers from France specialized in
mining archeology.
Meanwhile, RMGC initiated a campaign to convince the locals to sell their
properties. Gradually, many have done it and have moved elsewhere. In 2001, Roşia
Montană seemed full of life and crowded; when I returned in 2003, not to mention
2004, I was amazed at the difference. The archaeologists were witnesses to a radical
change. However, although some of them spent almost six months per year in
excavations, working daily (except Sundays) with people in the area employed as
laborers, a large part of the archaeologists failed to reflect on the role, be it indirect,
they played in this change; the fact that the lives of people around them took a
different course failed to make an impression on them. Instead, most were interested
in how profitable in financial terms and/or professional terms their presence at Roşia
Montană was, and what they found in the excavation. As resulted from the
discussions, there was a hierarchy of the finds: the “top” contexts and materials were
those from the Roman period, while the modern and contemporary contexts and
materials were considered to be “cinderellas”. This hierarchy is contained in the very
title of the project: the ancient city of Alburnus Maior is the banner of the project, not
the mining settlement of Empress Mary Theresa or the ideological exploitation of the
Ceauşescu’s “Golden Age”. Obviously, there were exceptions. Here is an example: in
October 2003, at one meeting, the main coordinator of the project warned an
archaeologist that he advanced too slowly in the investigation of a property, and
asked him, given the near ending of the season of excavations, to cease to concern
himself with the remains of the modern age buildings, as Roman tombs could occur
under them; the one who had been warned asked him if he would receive a written
notice allowing to pass with the pick through the buildings in question, and it was
then that the discussion ended. I cannot appreciate whether the project coordinator’s
reproach was justified for other reasons, but it certainly reflects a widespread attitude:
the contexts of contemporary or modern ages do not deserve too much attention, they
are not important enough, they may be overlooked. Moreover, the archaeologists
limited their role to excavating and analyzing the finds in their trenches, while
ignoring the material culture above the ground level. This explains the fact that,

351
although some of the major concerns of archeology are interpreting the changes in the
material culture or the abandonment of houses/settlements, neither the artisans of the
research project, nor the archaeologists involved thought that the change they
witnessed should have been studied archaeologically, despite the numerous examples
of analyses dedicated to these topics (e.g. González-Ruibal 1998; 2005; Buchli and
Lucas 2001; Härke 2004).
Even those who were against the project (some archaeologists, architects,
etc.) largely took the same attitude. Some of the central arguments were: the small
areas excavated compared to the area that has been given certificates of
archaeological clearance; and the importance of the cultural heritage and landscape,
both from the ancient and the modern periods, that was to be destroyed. The people of
today and the changes they were immersed in do not appear anywhere, which is why
the opponents did not have in mind an analysis of the contemporary material culture
(see, for example, the supplement of the magazine “22”, no. 875, 15th of December-
21st of December 2006). Again, the cultural heritage is more important than the
present day people.
To sum up, by ignoring the socio-political context in which they conducted
the excavations, the archaeologists involved unwillingly became the servants of an
aggressive neo-liberal project and responsible for the negative consequences on the
residents in the village of Roşia Montană. At the same time, by ignoring the
contemporary material culture, the archaeologists have lost the opportunity to
critically analyze and better understand the impact of modernity, materialized –
among others – in the communist and neo-liberal mining projects, upon the
community of Roşia Montană apparent in the long run. It is my belief that such an
analysis would have brought to light things left untold, deliberately concealed by the
propaganda around the mining project of RMGC, or things left unnoticed by the noise
of the opponents of the project. The local people would have ceased to be treated as a
collective character above whose heads the “experts” discuss the pros or cons,
depending on the discipline they belong to, and would have acquired a voice and
would have told their own story. Equally important, the archaeologists would have
made use of the results of their analysis to criticize the ideologies that have structured
or structure the past and present Romanian society.

Conclusions: following Emmanuel Levinas

I conclude this brief presentation in a philosophical tone. Emmanuel Levinas’
words best express what I tried to argue; giving the example of drama, he writes:

“The comedy begins with our simplest gestures. They all entail an inevitable
awkwardness. Reaching out my hand to pull a chair toward me, I have folded the arm
of my jacket, scratched the floor and dropped my cigarette ash. In doing what I willed
to do, I did a thousand and one things I hadn’t willed to do. The act was not pure; I
left traces. Wiping away these traces, I left others. Sherlock Holmes will apply his
science to this irreducible coarseness of each of my initiatives, and thus the comedy
may take a tragic turn. When the awkwardness of the act is turned against the goal
pursued, we are in the midst of tragedy. Laius, in attempting to thwart the fatal
352
 predictions, undertakes precisely what is necessary to fulfill them. Oedipus, in
succiding, works toward his own misfortune. It is like an animal fleeing in a straight
line across the snow before the sound of the hunters, thus leaving the very traces that
will lead to its death.” (Levinas 2006: 3)

Levinas draws the attention upon the fact that, irrespective of our intentions,
we are responsible for the unintended consequences, we are not even aware of, that
our actions have not only upon ourselves, but also upon other people. By other people
it is not meant only those we are in touch with, but also those we do not meet:

“The social wrong is committed without my knowledge, with respect to a multiplicity

of third parties whom I will never look at directly [...]. The intention cannot
accompany the act to its ultimate prolongations, and yet the I knows it is responsible
for these ultimate prolongations.” (ibidem: 19; original emphasis)

According to Levinas, “the relationship with a third party – responsibility

which extending beyond intention’s ‘range of action’ – characterizes the subjective
existence capable of discourse essentially. The I is in relationship with a human
totality” (ibidem: 19; original emphasis). The Other always has to prevail, as the
responsibility of each of us towards her or him is boundless and the more responsible
we are when our neighbour is oppressed; the way Ticu Goldstein put it is very
relevant for Levinas’ message: “You cannot wash your hands if the other is suffering,
even if he does not suffer because of you” (Goldstein 2003). The relation between
God and ourselves does depend on this assumption of responsibility (ibidem).
Returning to the examples discussed and taking into account Levinas’ words,
the archaeologists can no longer assert that they tackle only “science”. The invocation
of a (neutral apolitical) objective practice does not spare them the responsibility they
have as regards the unintended, indirect consequences of their work (in the case of the
period up to 1989 – the legitimating of a totalitarian system). Paraphrasing David
Clarke, I would say that, after the communist experience, Romanian archaeology has
lost its innocence forever. Therefore, I militate in favor of giving up the dichotomy
between past and present; including the socio-political context in which knowledge is
produced among the central elements of the archaeological study; giving up the myths
of neutrality and apolitical attitude; and, in general, in favor of a reflexive attitude.
One last thing. I do not deny that the archaeologists I referred to wrote
important works, nor do I deny the professionalism and honesty of their activity, but I
think that it would be better to bear in mind constantly Levinas’ warning:

“The diabolical is endowed with intelligence and enters where it will. To reject it, it is
first necessary to refute it. Intellectual effort is needed to recognize it. Who can boast
of having done so? Say what you will, the diabolical gives food for thought.”
(Lévinas 1989: 488)

Acknowledgments
I want to thank Sorin Oanţă-Marghitu, Nona Palincaş, Tiberiu Vasilescu and
Vlad V. Zirra for the comments on this text. I also thank Doina Cornaciu for
translating the text. Of course, all the errors are mine.

353
REFERENCES
Anghelinu, M. (2003). Evoluţia gândirii teoretice în arheologia din România. Concepte şi
metode aplicate în preistorie, Târgovişte: Editura Cetatea de Scaun.
Babeş, M. (1994). “Arheologia”, in C. Preda (ed.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a
României, vol. 1 (A-C), Bucureşti: Editura Enciclopedică, pp. 94-99.
Berciu, D. (1939). Îndrumări în preistorie, Bucureşti: Institutul de Istorie Universală.
Buchli, V. and Lucas, G. (2001). “The archaeology of alienation. A late twentieth-century
British council house”, in V. Buchli and G. Lucas (eds.), Archaeologies of the
contemporary past, London and New York: Routledge, pp. 158-167.
Comşa, E. and Popescu, D. (1951). “Cercetări arheologice pe traseul Canalului Dunăre
Marea-Neagră”, Studii şi Cercetări de Istorie Veche 2 (1): 169-176.
Deplasare (2007). Deplasare la Salcia – Insula Mare a Brăilei,
http://www.crimelecomunismului.ro/pdf/ro/arhiva_documente/deplasare_salcia.pdf
(consulted: 11.07.2008)
Dragoman, A. (in press). “Ideology and politics in researching the (E)Neolithic in Romania”,
Dacia N.S. 53, 2009.
Dragoman, A. and Oanţă-Marghitu, S. (2006). “Archaeology in communist and post-
communist Romania”, Dacia N.S. 50: 57-76.
Goldstein, T. (2003). “Emmanuel Levinas: Etica Prima”, Observator Cultural, no. 165-166,
22 April, 2003, http://www.observatorcultural.ro/Emmanuel-Levinas-Etica-
Prima*articleID_8070-articles_details.html (consulted: 17.07.2008).
González-Ruibal, G. (1998). “Etnoarqueología de los abandonos en Galicia. El papel de la
cultura material en una sociedad agraria en crisis”, Complutum 9: 167-191
González-Ruibal, G. (2005). “The need for a decaying past. An archaeology of oblivion in
contemporary Galicia (NW Spain)”, Home Cultures 2 (2): 129-152.
Hamilakis, Y. (1999). “La trahison des archéologues? Archaeological practice as intellectual
activity in postmodernity”, Journal of Mediterranean Archaeology 12 (1): 60-79.
Hamilakis, Y. (2003). “Iraq, stewardship and ‘the record’. An ethical crisis for archaeology”,
Public Archaeology 3: 104-111.
Härke, H. (2004). “Material culture in Post-Soviet Russia: an archaeological perspective”, in
L. B. Višnjackij, A. A. Kovalev and O. A. Ščeglova (eds.), Archeolog: detektiv i myslitel’.
Sbornik statej, posvjaščennyj 77-letiju L’va Samojloviča Klejna, Sankt-Peterburg:
Izdatel’stvo Sankt-Peterburgskogo Gosudarstvennogo Universiteta, pp. 226-236.
Levinas, E. (1989). “As if consenting to horror”, Critical Inquiry 15 (2): 485-488.
Levinas, E. (2006). Entre Nous: Thinking-of-the-Other, London–New York–Harrisburg:
Continuum International Publishing Group.
Lucas, G. (2004). “Modern disturbances: on the ambiguities of archaeology”,
Modernism/modernity 11 (1): 109-120.
Nestor, I. (1988 [1933]). “Tendinţe noi în istoriografia românească”, Arheologia Moldovei 12:
277-279 (first published in Cuvântul IX, nr. 2785, 1933, pp. 1-2).
Nestor, I. and Vulpe, Al. (1971). “Metode noi în arheologie”, in Metode noi şi probleme de
perspectivă ale cercetării ştiinţifice, Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste
România, pp. 131-136.
Petre, A. (1962). “Săpăturile de la Piatra Frecăţei”, Materiale şi Cercetări Arheologice 8:
565-589.
Petrov, Gh. (2007). Raport privind deshumarea osemintelor lui Tira Geza din cimitirul
greco-catolic din Satu Mare,
http://www.crimelecomunismului.ro/pdf/ro/investigatii_speciale/raport_satu_mare_oct200
7.pdf (consulted: 11.07.2008).
354
Petrov, Gh. and Budeancă, C. (2007). Raport privind sondajele arheologice efectuate în
satul Hălmăsău, com. Spermezeu, şi pe Dealul Şasa-Poieni (jud. Bistriţa-Năsăud) 24-
25.04.2007,
http://www.crimelecomunismului.ro/pdf/ro/investigatii_speciale/raport_spermezeu.pdf
(consulted: 11.07.2008)
Thomas, J. (2004). “Archaeology’s place in modernity”, Modernism/modernity 11 (1): 17-34.
Tilley, C. (1989). “Archaeology as socio-political action in the present”, in V. Pinsky and A.
Wylie (eds.), Critical traditions in contemporary archaeology. Essays in the philosophy,
history and socio-politics of archaeology, Cambridge: Cambridge University Press, pp.
104-116.
Tismăneanu, Vl., Dobrincu, D. and Vasile, C. (eds.) (2007). Comisia prezidenţială pentru
analiza dictaturii comuniste din România: raport final, Bucureşti: Humanitas.

355
356
 PLANUL DE DISTRUGERE A ELITEI ROMÂNEŞTI
Gheorghe PĂUN ULMU,
Curtea de Argeş, Romania

Z iarul New York Times scria că istoria va consemna actul de la 23 august 1944
ca unul dintre cele mai hotărâtoare evenimente ale întregului război,iar ţara
noastră a pierdut pe cele două fronturi un total de 700 000 de militari. Totuşi la
semnarea tratatului de la Paris,tara noastră nu a fost recunoscută ca ţară ; beligerantă , iar în urma
armistiţiului dintre România şi puterile aliate, semnat la Moscova la 13 septembrie 1944,am fost
obligaţi la plata unor despăgubiri de război,în valoare de 300 de milioane de dolari.
Odată cu pătrunderea trupelor sovietice pe teritoriul ţării noastre ne-a fost adus de la
Moscova 'Partidul Comunist Român din exterior" în frunte cu Ana Pauker,Teohari Georgescu
(Burah Tescovici) şi Vasile Luca,evreu maghiarizat. Încă de la sosire, aceştia s-au instalat în
fruntea a trei ministere cheie:interne, externe şi finanţe.
Planul de distrugere a elitei româneşti nu a fost numai o preocupare a Securităţii, ci o
adevărată problemă de stat, prin care s-a urmărit anihilarea celor ce se împotriveau regimului
comunist.
Pentru amănuntele organizatorice ale reeducării prin tortură s-au ocupat Nicolski,
Dulgheru (Dulbergher), Zeller, Sepeanu şi Crăciun. Într-o primă fază,reeducarea a început la
penitenciarele Suceava, Târgşor şi Piteşti. Începutul reeducărilor au avut loc la Suceava printr-o
îndoctrinare ideologică, iar despre „reeducarea prin tortură”, la Salca, nu sunt dovezi. La Piteşti,
samavolniciile nu încetau decât atunci când victima ceda,îşi pierdea minţile sau,în cel mai fericit
caz, murea.
Au continuat apoi la Gherla Târgu-Ocna, Ocnele Mari, Canal. La penitenciarul Salca,
supranumit şi anticamera iadului,procuratura raionului Macin a fost sesizată în anul 1952 că sunt
prea multe decese în rândul deţinuţilor.
Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost unul dintre uriaşele cimitire ale României. Deviza
era:"dacă nu şi-a îndeplinit norma,să mi-1 aduci pe targa". Şi în toate penitenciarele româneşti se
reedita aforismul poetului latin Plaut de acum două mii de ani: homo homini lupus.
Arestări masive s-au făcut între anii 1948-1952 şi nu avem la ora actuală, o estimare
exactă a numărului acestora ,iar cifrele ce se vehiculează sunt între 500.000 şi 2.000.000. Este
necesară o tratare ştiinţifică pentru uzul noilor generaţii, iar soluţia ar trebui să vină de la
Parlament, care până acum s-a dovedit total dezinteresat. Este necesară cunoaşterea
persoanelor care au făcut posibile crimele epocii comuniste şi condamnarea comunismului ca
ilegitim şi criminal.
Oamenilor politici de excepţie care au trăit după anul 1944, regimul comunist impus de
Kremlin le-a înscenat procese de înaltă trădare. Au fost exterminaţi în penitenciarele comuniste
Ion Mihalache, participant la războiul de întregire şi decorat cu ordinul Mihai Viteazu, arestat în
1947 şi condamnat la 104 ani de muncă silnică, ucis în anul 1963 la puşcăria din Râmnicul Sărat
Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Român, transformat în P.N.Ţ., arestat în anul 1947

357
şi condamnat la 154 de ani de muncă silnică. A fost ucis în anul 1953 şi aruncat în groapa
comună din cimitirul săracilor de la Sighet.
Pe baza unor ordonanţe, Comitetele judeţene P.C.R. întocmeau liste cu cei ce urmau să
fie arestaţi şi se ajunsese ca, spre exemplu, la Aiud să fie în anul 1964 o adevărată Uniune a
Scriitorilor Români,cu următorii membri: Radu Gyr, Dumitru Stăniloaie, Ion Petrovici, Petre
Pandrea, Romulus Seişanu, Petre Ţuţea, dr. Ilie Rădulescu, Valeriu Anania, Ion Caraion,
Alexandru Mironescu, dr. Vasile Voiculescu, Radu Budişteanu, Nichifor Crainic.
Primii secretari ai judeţelor, stăpâni absoluţi în zonele lor, completau listele întocmite
de comitetele judeţene P.C.R. cu nume de persoane care nu erau în graţiile lor. După decembrie
1989,toţi aceşti "patrioţi" au simţit că le fuge pământul de sub picioare şi că ar putea să urmeze
marea zi a dreptei judecăţi. Au urmat bruscări, blesteme, ameninţări adresate celor care au
condus despotic judeţele României. Unii au cerut milă,l-au înjurat pe Ceauşescu şi au jurat
credinţă revoluţiei. Dar după 22 decembrie 1989, destinele acestora au început să difere.
Dintre cei 42 de prim-secretari, doar doi, cei din Sibiu şi Timiş, au fost condamnaţi
pentru implicarea lor în represiunea manifestaţiilor anticomuniste. Radu Bălan, prim-secretar la
Sibiu, a fost singurul care a primit o condamnare de 23 de ani de detenţie pentru complicitate la
omor deosebit de grav, dar a fost eliberat pe motiv de gravă îmbolnăvire.
Cumnatul lui Ceauşescu,Constantin Bărbulescu, fost prim-secretar la Olt a fost arestat
şi eliberat lupă numai o lună.
Ioan Savu, prim secretar al judeţului Alba, a stat după gratii doar o săptămână. Sosit la
Bucureşti, a fost mai bine de un an printre consilierii lui Iliescu.
Ioachim Moga, prim-secretar al judeţului Cluj a fost ţinut sub pază două zile în propriul
său bIROU, după care a părăsit Clujul. Locuieşte acum într-o vilă luxoasă, pe care şi-a construit-o
prin anii 80.
La Sfântul Gheorghe, prim-secretar al judeţului Covasna, Ştefan Robu ,a petrecut patru
zile cu santinela la uşă. Acum este un prosper om de afaceri în Bucureşti.
Anton Lungu,fost conducător comunist al judeţului Brăila,după un an de puşcărie, s-a
implicat în viaţa politică, iar la alegerile din toamna anului 1994 a fost ales primar al
municipiului Brăila.
Vasile Bărbuleţ,cel care conducea Maramureşul, a fost plimbat pe străzile oraşului Baia
Mare cu un portret al lui Ceauşescu legat de gât. S-a refugiat apoi la Sibiu şi locuieşte într-o vilă
luxoasă.
Venerica Pătru, prim-secretar al judeţului Vâlcea, era cercetată în decembrie 1989 de o
comisie a Comitetului Central P.C.R. pentru deturnare de fonduri. Revoluţia a achitat-o de aceste
neplăceri.
Prin ajungerea în fruntea bucatelor a celui care a fost prim-secretar al judeţului Iaşi, toţi
sau aproape toţi aceşti slujitori ai vechiului regim au fost luaţi sub ocrotirea sa şi,după ce au fost
spălaţi de păcate, sunt acum în posturi cu putere de decizie.
In nici o ţară est- europeană comunismul nu a avut un caracter atât de distructiv, absurd
şi iraţional ca în România. Nicăieri în Europa de Est nu s-au petrecut fenomene similare cu cele
de la Piteşti, Gherla sau Aiud.
Regimul sovietic era mult mai tolerant decât cel de la noi,după cum declara Corneliu
Coposu într-un interviu:" Regimul penitenciarelor de la Moscova era incomparabil mai blând
decât cel care ni s-a aplicat nouă” (.. .) Faptul că puşcăria era considerată una din instituţiile
fundamentale şi indispensabile ale ţării se vedea şi din împrejurarea că omul, ieşit din puşcărie la

358
expirarea pedepsei, se întorcea exact pe postul pe care se afla la arestare (.. .).Iar reeducarea prin
tortură se aplica numai infractorilor de drept comun".
La noi, trecerea prin puşcărie. însemna o descalificare maximă şi includerea în
categoria celor lipsiţi de drepturi şi în permanenţă suspectaţi de Securitate. Raportat la
numărul populaţiei, ţara noastră a avut cel mai mare număr de victime din întreaga Europă de
Est,aproximativ 300 000 de ucişi sau dispăruţi.
Un indiciu că slujitori ai vechiului regim deţin funcţii importante în perioada
postdecembristă este şi faptul că unii din cei care au supravieţuit lagărelor de exterminare sunt
persecutaţi în continuare de foştii securişti sau colaboratori.
Un caz tipic de persecuţie este cel al comandorului aviator Tudor Greceanu. Născut în
Bucureşti în anul 1917,a absolvit Şcoala de ofiţeri de aviaţie Bucureşti şi a fost repartizat la
Flotila 1 Vânătoare Bucureşti. Participant activ la campania din Est şi apoi la cea din Vest, a
obţinut 16 victorii aeriene omologate şi alte 20 neomologate. A fost decorat cu Ordinul Mihai
Viteazu, Coroana României şi Virtutea Aeronautică. I-am urmărit şi admirat de aproape toate
succesele lui, obţinute în luptele aeriene, pentru că am făcut parte din aceeaşi mare unitate,
Corpul Aerian Român.

Arestat la 4 martie 1949,a fost condamnat de Tribunalul Militar la 20 de ani de

închisoare. A fost trecut prin penitenciarele Jilava, Aiud, Poarta Albă, Peninsula şi Gherla la
Jilava a fost anchetat după metoda "anchetă non stop manej "în timp ce era întrebat şi răspundea
la întrebări, era obligat să alerge de jur împrejurul unei camere. O astfel de anchetă a durat 28 de
ore şi de fiecare dată când se oprea era lovit cu o rangă. Anchetatorii erau înlocuiţi după trei ore.
Anchetele au durat 15 zile şi dacă au văzut că nu pot scoate de la el nume de persoane care să
poată fi arestate, au aplicat metoda bătăii cu ranga la tălpi şi palme. Şi ca torturile să-şi atingă
culmile barbariei, au trecut la strivirea degetelor.

Fiecare anchetă începea cu întrebarea: "Ce-ai căutat în U.R.S.S., la marea noastră

prietenă?" Majoritatea anchetatorilor erau recrutaţi din rândurile infractorilor de drept comun şi
mulţi dintre ei erau evrei sau ţigani.
La Gherla de Paşti,în anul 1960, mai întâi într-o celulă, apoi în toate cele 90, a început
să se cânte creştinescul " Cristos a înviat”. Un tânăr student a spart oblonul ce le fura aerul şi
lumina, gest făcut şi de toate celelalte celule. Reacţia administraţiei închisorii a fost promptă şi
sălbatică. Comandantul închisorii era Goiciu, „şcolit la Moscova”, în prima zi de Paşti nu au
primit alimente. A doua zi, din fiecare celulă au fost scoşi cei observaţi că au cântat ,s-au auzit
apoi urlete de durere automate. Au fost apoi aduşi în celule oameni cu oase zdrobite şi răni
deschise. Deţinuţii de drept comun au fost puşi să răzuie pereţii coridoarelor şi camerelor cu
urme de sânge.
Nemaiputând să suporte torturile şi înfometarea,comandorul Tudor Greceanu s-a decis
să evadeze,cu intenţia de a se înrola în unităţile de rezistenţă anticomunistă din munţi. A reuşit
într-o noapte să-i păcălească pe toţi supraveghetorii , dar după câteva zile a fost prins. Judecat din
nou, a fost condamnat la pedeapsa capitală, care a fost comutată ulterior în 25 de ani de
închisoare. A fost izolat în celula neagră şi ţinut cu picioarele goale în apă îngheţată până la
genunchi.
Eliberat după 16 ani de captivitate, fără acordarea unei pensii , îşi câştiga cele necesare
traiului ca reparator de ceasuri. O arterită a făcut necesară amputarea unui picior.

359
 In baza art.13 din Legea nr.44/1944, veteranii de război decoraţi cu Ordinul Mihai
Viteazu sau cu ordinul Virtutea Aeronautică sunt îndreptăţiţi să primească un lot de 5 hectare de
teren arabil sau un loc de casă de 500 m.p. în localitatea de domiciliu, o rentă lunară echivalentă
soldei de grad a unui sublocotenent şi 24 de călătorii simple în cursul unui an calendaristic la
clasa I, pe calea ferată.
Pentru că i s-a refuzat acordarea acestor drepturi, a trimis o scrisoare, rămasă fără
răspuns, fostului ministru al Apărării Naţionale, Nicolae Spiroiu. Şi, culmea persecuţiei,
comandorul aviator Tudor Greceanu, un model de demnitate, onoare şi devotament pentru cauza
naţională, nu este inclus în Istoria Aviaţiei Române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Toţi ofiţerii decoraţi care au participat la al doilea război mondial, printre care mă
număr şi eu, beneficiem de toate drepturile conferite prin legea nr.44/1994. Pe baza unei cereri
adresate Unităţii Militare nr.02405-Piteşti, eu am obţinut certificatul nr.P.60902 din 16.09.1991
şi beneficiez de următoarele drepturi prevăzute de Legea nr.44/1994:
- o rentă lunară echivalentă cu 75% din solda de grad a unui sublocotenent;
- 24 de călătorii simple în cadrul unui an calendaristic,la clasa I pe toate categoriile de
trenuri; călătorii gratuite pe toate mijloacele de transport în comun în localitatea de
reşedinţă, Bucureşti;
- în lipsă de terenuri pentru loc de casă sau 1 hectar teren arabil, Primăria Capitalei mi-a
acordat contravaloarea unui hectar, în sumă de 15 000 000 lei vechi. Se pare că cei care îi
refuză aceste drepturi legiferate, comandorului Greceanu sunt dintre aceia de care se spune
că atunci când plouă la Moscova ies din case cu umbrele.
Ar trebui ca veteranii participanţi la al doilea război mondial, puţini câţi mai suntem în
viaţă, să iniţiem o acţiune prin care să cerem înscrierea numelui comandorului aviator Tudor
Greceanu în Istoria, Aviaţiei Române precum şi ca o stradă din Bucureşti să-i poarte
numele.
„Odihneşte în pace, brav erou persecutat de slujitori ai vechiului regim!”

BIBLIOGRAFIE
- Corneliu Coposu, Dialoguri cu Vartan Arachelian,Bucureşti, 1991
- V. Ierunca, Fenomenul Piteşti,Bucureşti,1991
- Tom Gallagher, Furtul unei naţiuni, Bucureşti, Humanitas, 2005
- Raportul Comisiei Uniunii Europene pentru România pe anul 2008.
- Vladimir Tismăneanu,Condamnaţi la fericire.
- Revista "Dilema"
- Revista "22"
- Ziarul "România liberă"

360
 OAMENI, DESTINE… ,,PRIN INFERN”
Mihaela VINTILESCU,
Ploieşti, Romania

Ş tefan Ioan I. Davidescu a fost unul din supravieţuitorii „Experimentul

Piteşti”. Nu a fost scriitor, a fost un om trecut prin ororile
experimentului Piteşti. A scris o singura carte Călăuza prin infern, în
care mărturiile sale reprezintă o descătuşare din ghearele trecutului şi o împăcare cu
sine, în speranţa că va fi înţeles.
Singurul lucru la care nădăjduiesc este să fiu înţeles – sunt cuvintele pe care
l-ea spus după prima destăinuire făcută lui Paul Goma în închisoarea de la Jilava - la
„neagra” , iar Flori Stănculescu subliniază în „ Cuvînt înainte” la al doilea volum ....
memoria vie a unui om care nu mai este printre noi poate insufla tinerilor ...
sentimente şi moravuri pe care un întreg popor le-a avut, dar pare să nu le fi avut
vreodată.
Pentru ca generaţiile viitoare să poată să revină la valorile de bază ale
strămoşilor noştri, trebuie să cunoască şi să discearnă între răul făcut şi binele ce ar
trebui să triumfe în viitor.
Cartea a apărut în două etape, primul volum cu puţin timp înainte de trecerea
în lumea de dincolo a autorului - februarie 2002, cel de-al doilea volum, după lungi
insistenţe ale celor implicaţi în redactarea şi apariţia lui - în noiembrie 2003. Dorinţa
autorului era ca aceste două volume să apară împreună, prinse cu o banderolă, dar nu
s-a întâmplat aşa, iar lansarea cărţii, cum era normal să se întâmple, nu a fost posibilă
din mai multe motive.
De aceea, simt că am o datorie morală de îndeplinit şi că trebuie să duc la bun
sfârşit un lucru pe care autorul despre care voi vorbi nu a mai apucat să-l vadă
finalizat.
Sunt urmaşă a unuia din miile de tineri care au trecut prin ororile Piteştiului –
Mihai Vintilescu prietenul cel mai bun al lui Ştefan Davidescu, unul din iniţiatorii
redactării manifestului regalist împotriva sistemului comunist şi distribuit în zilele de
29-30 decembrie 1948. Provenim dintr-o familie de artişti, pictori de biserici de mai
multe generaţii, Străbunicul Radu şi bunicul Toma Vintilescu au biserici pictate în
toata ţara; din cele ramase în picioare pot aminti: biserica de pe dealul Hârşova
(judeţul Constanţa), în Prahova, biserica Zamfira, în care a rămas numai portretul
mitropolitului Ghenadie, în Valea Dulce şi Drajna de jos şi în judeţul Dâmboviţa
biserica din comuna Edera.
Ştefan Ioan Davidescu, autorul cărţii, provine dintr-o familie de ,,mic-
burghezi” cum îi spuneau anchetatorii, adică negustori. Poate originea în sine nu
contează, mai degrabă educaţia primită în familie a avut un rol fundamental în
conturarea caracterelor şi personalităţii, fiind crescuţi în spiritul credinţei, cinstei şi

361
adevărului. Aşa am fost crescuţi şi noi, doar că tot ceea ce era legat de familie şi ceea
ce se vorbea în casă niciodată nu trebuia să fie spus mai departe.
Nu pot spune că am avut cunoştinţă de cele întâmplate în perioada respectivă
sau că am cunoscut măcar o parte din ceea ce au pătimit, ştiut fiind de toţi că cei
trecuţi prin ,,Fenomenul Piteşti” au fost avertizaţi la eliberare să nu vorbească despre
ceea ce s-a întâmplat acolo pentru că, oricum, nimeni nu-i va crede; astfel toată
copilăria mea a fost marcată de ceva ce nu înţelegeam. De fiecare dată când se
întâlneau, aveau un aer aparte şi parcă vorbeau printre rânduri, având grijă să nu
scape ceva ce ar putea fi înţeles de noi, copiii,care puteam scăpa câte ceva în
discuţiile între colegi şi la şcoală.
După 1989 am aflat de la bunica din partea mamei că tatăl meu a fost închis
pe motive politice: prima dată, înainte de naşterea mea – în octombrie 1948, a doua
oară, când mama era însărcinată cu mine – noiembrie 1957 (de fapt toată familia
tatălui meu a trecut la anchete şi închisorile comuniste). Pentru prima oară m-a văzut
la 7 luni. Mama a suportat cu greu perioada lui de detenţie, iar pe mine, pot spune că
m-a marcat încă de atunci. Cele două familii erau prietene, iar copiii au copilărit
împreună şi au urmat cursurile aceluiaşi liceu ,,Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Vârsta
adolescenţei i-a determinat să acţioneze ca orice tânăr, luând o atitudine civică
împotriva regimului care se instalase. Astfel, manifestele redactate şi împărţite i-au
adus în postura de instigator şi daţi în urmărire. Erau la vârsta când urmau să-şi
croiască un drum în viaţă : tatăl meu se înscrisese şi fusese admis la Facultatea de
Drept la Cluj, iar Ştefan era student în anul I la Facultatea de Industrie Uşoară – secţia
textile.
Au fost urmăriţi, arestaţi, judecaţi şi rejudecaţi pentru răspândirea de
manifeste şi încercare de trecere frauduloasă a frontierei, pentru că după răspândirea
manifestelor au avut intenţia de a pleca din ţară, ştiindu-se urmăriţi.
S-a scris mult despre ,,Fenomenul Piteşti” sau poate prea puţin în comparaţie
cu numărul celor care au trecut pragul închisorilor comuniste. În acelaşi timp, sunt
prea puţini cei care doresc să cunoască aceea perioadă şi care ar trebui să pătrundă în
esenţa lucrurilor din aceea vreme şi să înţeleagă adevărul aşa cum l-au trăit cei care
mai au curajul să-l spună.
Mulţi au scris mult despre ,,Fenomenul Piteşti” pentru a se descătuşa din
chingile impuse de regimul pe care l-au îndurat atâta amar de vreme, pentru a nu se
mai repeta şi pentru a scoate la lumină ororile săvârşite cu sânge rece şi cu cele mai
cumplite instincte animalice ale aşa zişilor oameni, creaţi de noua societate, cu o
ideologie străină de valorile şi principiile poporului nostru. Dar mai mult pentru a
dezmorţi mintea tinerei generaţii crescute şi educate după concepţia ideologică nouă
în care nepăsarea cultivată sistematic ani la rând a dus la crearea unei mase uşor de
manipulat de către o mână de oameni fără scrupule şi caracter.
Şi mă refer la faptul că cei trecuţi prin infern au ales o modalitate de a
supravieţui în sine, având grijă să nu-şi pună în pericol familiile, lucrul cel mai de
preţ, sperând totodată că vor veni şi vremuri mai bune, iar cei care au contribuit la
distrugerea a tot ceea ce a fost valoros vor plăti la rândul lor, chiar dacă această plată
sau mai degrabă dreptate o va face bunul Dumnezeu. Alţii au reuşit să scape prin
auto-exilare şi să continue ceea ce au început atunci, departe de locurile cele dragi,
luptând pe toate căile posibile. Dar câţi au reuşit?

362
 Nu sunt în măsură să vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă,
însă doresc să fac cunoscută o carte ce reprezintă descărcarea sufletului unui om ce a
suferit şi apoi a încercat să trăiască printre cei rămaşi vii, într-o lume creată pentru a fi
manipulată, altfel decât şi-o dorea.
Nu am dreptul să analizez, însă vreau să scot în evidenţă că oricât şi-au dorit
călăii ca această reeducare să-i transforme în oameni ai noii orânduiri, ei au rămas la
fel de nezdruncinaţi în concepţiile şi principiile lor. Au trăit cu frică de Dumnezeu şi
teamă de a nu-şi distruge familiile, şi-au crescut copiii cu dragoste, astfel că au ţinut
în ei până la ultima lor suflare tot ceea ce au îndurat în închisoare, ca să nu-i afecteze
şi să nu se răsfrângă asupra lor şi a celor dragi. Aşa s-a întâmplat că la mai puţin de o
jumătate de an după terminarea cărţii, la început autorul ei, În martie 2002 – apoi tata,
în aprilie 2002 – şi-au găsit liniştea lângă cei drepţi. Lumea de dincolo li s-a părut mai
liniştită şi sufletul lor purificat.
Autorul, Ştefan Ioan Davidescu, fost deţinut politic, trecut prin beciurile
Securităţii din Rahova, de la Ploieşti, Aiud, ,,reeducarea” de la Piteşti, pe la Canal –
Poarta Albă şi apoi în domiciliu forţat în satul Lăţeşti, tata trecut şi el prin beciurile
Securităţii din Rahova, de la Ploieşti, Aiud, ,,reeducarea” de la Piteşti, Canalul, Jilava,
au fost şi rămân vii în inimile celor apropiaţi, chiar dacă în timpul vieţii nu au făcut
altceva decât să-şi vadă de traiul lor alături de cei dragi.
Pe Ştefan Davidescu, unchiul Fănel – cum îi spuneam eu – îl ştiu de când
eram mica. Era prezent în familia noastră chiar dacă nu ne vedeam des. A fost cel mai
bun prieten al tatălui meu şi ceea ce s-a întâmplat cu el s-a întâmplat şi cu tatăl meu,
au trecut prin aceleaşi închisori şi aceleaşi urmăriri controlate toată viaţa.
Nu conta că după ieşirea din închisoare nu au mai făcut nimic care să lezeze
noua orânduire, ci numai faptul că au trecut prin mâinile securiştilor reprezenta un
pericol oricând, şi ori de câte ori se întâmpla ceva la nivel politic, erau luaţi la
întrebări şi din nou atenţionaţi că la ieşirea din închisoare au declarat ceva şi că dacă
nu vor respecta va fi vai şi amar de ei. Acesta era modul de trai la care au fost supuşi
toţi cei rămaşi în viaţă în perioada care a urmat eliberării.
Chiar dacă nu au reuşit să-şi împlinească visurile tinereţii prin terminarea
facultăţii şi au întâmpinat destule obstacole în găsirea unui loc de muncă (cei cu
epoleţi aveau grijă să-i atenţioneze că, la orice pas, vor suporta consecinţele;
chemările lunare la Miliţie îi terorizau) şi realizările lor au fost modeste, au rămas
neclintiţi în principiile lor. Tata, marcat pe viaţă, era un om închis în el,
necomunicativ, însă un suflet nobil, doar micile bucurii ale familiei l-au menţinut în
viaţă şi totul se rotea în jurul familiei. Unchiul Fănel, la fel de marcat, era mai
comunicativ, aşa cum l-am cunoscut eu, un om blajin şi cu o aureolă de om parcă
venit din alte timpuri.
La îndemnul lui Paul Goma, pe care l-a cunoscut la Jilava (la a treia lui
arestare), toate gândurile negre le-a aşternut pe hârtie scriindu-şi mărturiile – prima şi
ultima lui carte Călăuză prin infern. Aşa cum reiese din relatarea lui Paul Goma la
sfârşitul primului volum ( ,în loc de postfaţă’’), ceea ce i-a povestit în celula 36 de la
reduitul Jilava despre patimile studenţilor de la Piteşti, Paul Goma a scris în
Patimile după Piteşti , Paul Goma a scris prima dată în Ostinato, unde declara că
,,despre Piteşti se tace’’, apoi a scris în Patimile după Piteşti (1970 – 1980), unde în
personajul David Ştefănescu se poate recunoaşte autorul Ştefan Davidescu. După anul

363
1990, Paul Goma l-a încurajat să-şi scrie memoriile, ceea ce el a făcut, după lungi şi
dureroase (şi de înţeles) ezitări.
Ştiu că manuscrisele i le-a dat tatălui meu să le citească şi să mai completeze
cu ce ştia şi el. Însă citirea lor, pentru tatăl meu, a fost ca ,, un cuţit pe care-l răsucea
în rană provocându-i sângerări abundente”. Al doilea volum i-a fost cumplit de greu
să-l ducă până la capăt. Ce pot spune este că, după parcurgerea manuscriselor, starea
de sănătate i s-a deteriorate văzând cu ochii. Nici o clipă nu m-am gândit că
parcurgerea acelor pagini l-a putut afecta atât de mult. Trecuseră atâţia ani. Rezistase
torturilor inimaginabile, interogatoriilor prelungite ale anchetelor şi ,,prezentărilor
lunare la Securitate” de după eliberare, urmăririlor permanente ale Securităţii. Şi
totuşi…
Prin parcurgerea cărţii, am trăit alături de ei teroarea ce o impunea
,,Comitetul de reeducare” în frunte cu Ţurcanu. Am trăit şi am încercat să înţeleg cum
a fost posibil ca nişte fiinţe umane să se transforme în aşa fel încât să-şi verse ura
asupra semenilor săi prin torturi inimaginabile, ca de exemplu: tresăreai atunci când
te pomeneai deodată cu acuzatul urlând de sub cupolă, aruncat pe prici, răstignit şi
imobilizat şi supus unor lovituri năpraznice, la fundul gol, până îi stropea cu sânge
sau leşinau.
Singura explicaţie poate fi : invidia de a face parte dintr-o altfel de clasă
social, diferenţiindu-se total de caracterele proeminente ale unei societăţi civilizate
stabile şi cu dragoste de ţară (greu de înţeles în zilele noastre), precum şi diferenţa de
educaţie şi cultură de care ei duceau lipsă.
...iată-ne aduşi acum la aceleaşi coordonate, copleşiţi de gigantismul
dresorilor noştri, depersonalizaţi total...
Citind constaţi că memoria lui este încă vie, descrierile sunt minuţioase (la un
moment dat ai impresia că timpul a stat în loc) iar amintirile, dureroase amintiri, sunt
prezente şi curg ca un fluviu de nestăvilit. Trăirile lui sunt marcate de momentele
tensionante ale anchetelor şi torturilor îndurate de el şi colegii de celulă.
...va fi bătut la fund, la două ciocane, adică una la fund şi alta la tălpi.
Parcă retrăieşte fiecare clipă la intensitatea de atunci, iar durerea, crunta
durere, deznădejdea că nu are nici o putere de a pune stavilă acestui ,,carnagiu’’ o
transpune într-o singură frază:
...mă simţeam permanent în pericolul de a fi strivit ca o râmă.
Pentru că la al treilea proces, când unul dintre toţi l-a întrebat pe procurorul
militar ,,Credeţi că după această rejudecare se va isprăvi cu acest ciclu al recursurilor
din partea Procuraturii generale? Răspunsul a venit prompt : De câte ori vom
considera că deveniţi periculoşi pentru societate, tot de atâtea ori vă vom cere
socoteală pentru faptele săvârşite.
O concluzie bine conturată se desprinde din toată această naraţiune: atâta
timp cât vor trăi, umbrele trecutului nu vor dispărea, pentru că cei puşi să anihileze
orice mişcare greşită a lor o vor sancţiona drastic. Nu vor fi scăpaţi din ochi pe tot
parcursul vieţii.
Cum reiese şi din afirmaţia lui Ţurcanu când au plecat spre Canal: ,,Cred că
nu trebuie să vă amintesc ce s-ar alege de acela pe care l-ar mânca limba şi ar
povesti ce a păţit, ce a văzut sau ce a auzit că s-a întâmplat aici... Înţeles?’’…,,Fiţi
siguri că imediat ve-ţi fi demascaţi. Şi tot atât de imediat veţi fi trimişi ramburs

364
aici’’…,,Ar însemna să rataţi unica şansă de a vă reabilita prin muncă”. …,,Ar
însemna că s-a isprăvit cu viaţa voastră. Deci, fiţi atenţi cu propria voastră piele.”
Dacă ne referim la titlu, Călăuză prin infern, el poate reprezenta călăuza
divină, “îngerul meu păzitor” aşa cum, ca un laitmotiv, îl evocă în momentele grele
ale încarcerării cel care l-a sprijinit pe parcursul întregului supliciu, reuşind să învingă
atrocităţile celor implicaţi în distrugerea fiinţei umane, sau poate, el fiind călăuza care
îi conduce pe cititori spre infernul din care nu mulţi au reuşit să scape fizic şi psihic,
gândindu-se că toţi au rămas cu sechele pe viaţă.
Cartea este o lunga mărturisire a timpului furat de la arestare şi până la
eliberare, scrisă în două volume, anchetele de la Securitate şi proces, apoi perioada
Piteşti cu ororile ei.
Mărturiile lui Ştefan Davidescu pornesc din momentul arestării, când este
descoperit, după opt luni de urmăriri, la Bucureşti, la familia Ţigănescu, unde se afla
ascuns şi unde Securitatea venise să-l ridice pe dl Ţigănescu, vicepreşedinte al P.N.Ţ.
la Prahova, dar primul Ţigănescu legitimat de către securişti era băiatul celui căutat şi
nu ,, grangurul de la ţărăneşti”. Pe tatăl lui l-au găsit mai târziu în dormitor, el venise
la onomastica fiicei sale şi se dusese să se odihnească. Când au cotrobăit prin casă l-
au găsit şi pe Davidescu, l-au legitimat şi după verificarea telefonică şi-au dat seama
că este pe lista celor urmăriţi şi odată cu dl Ţigănescu a fost şi el ridicat şi dus la
unitatea din calea Rahovei.
La Securitatea din Rahova a fost catalogat ca legionar atunci când a fost pus
să-şi completeze datele personale. Bă ştiţi voi ce-i ăsta? Îi student! Adică legionar!
Aţi auzit? Dumnealui îi legionar!
Apoi, în volumul I, la capitolul „Securitatea Ploieşti”, descrierea
interogatoriilor şi modul cum ar trebui să procedeze ei, arestaţii, pentru a scăpa mai
uşor de pedeapsă, este făcută într-o manieră complex, când dură şi inumană, când
detaşată de realitatea situaţiei.
Adresările către el erau când verbale, când fizice şi depindeau de momentul
ales:
„…hai, nu face pe nebunul!... mă zgâlţâia cu putere. Hai, caută-ţi batista şi
ştergeţi borşul, n-auzi? că te pocnesc iar!”
„…ţi s-a adus la cunoştinţă la câţi ani ai fost condamnat?... şi crezi că merită
să zaci atâţia ani în puşcărie pentru ce-aţi făcut voi, la ordinal grangurilor voştri?...”
“…dacă dovedeşti că regreţi şi devii cooperant, o să fim înţelegători, însă
dacă te menţii pe poziţia de duşman al poporului, ai să zaci toţi cei zece ani primiţi în
lipsa...”
“…nu mai ai nici o scăpare, până nu recunoşti adevărul, trebuie să spui
cine-s complicii – cei care v-au îndrumat să faceţi ce-aţi făcut şi cei cu care le-aţi
răspândit! Fiindcă noi ştim tot! Înţeles?”.
Şi către cel care trebuia să-l ducă pentru declaraţie: „…ce aştepţi? du-l şi
pune-l să scrie amănunţit ce mă-sa a făcut, de când a fugit şi până a fost arestat!”.
Pe el, însă, se vedea descriind momentul, într-o aură romantică combinată cu
realismul situaţiei:
Scriind, retrăisem întreaga poveste. Mie însumi începuse să-mi apară totul
într-o lumină blândă de crepuscul cald, în care ne regăsisem toţi. Deşi ne aflasem

365
într-un decembrie cu ger uscat. Era chiar de Sf. Ştefan, ziua mea, special aleasă, ca
să nu pară suspect că aveam musafiri...
Sensibilitatea firii autorului se simte în fiecare dintre rândurile pe care le
aşterne. Fie că este vorba de descrierea momentelor când reuşeau să vorbească între
ei, în celulă, fie ca erau acele zile de tensiune când nu puteau comunica şi doar
gândurile îl puteau duce spre momentele plăcute din viaţă, arată că aşa a reuşit să se
întărească şi să supravieţuiască.
Chiar dacă uneori gândurile se făceau auzite fără voie ca atunci, la
închisoarea din Braşov, când l-a văzut pe Mihai Vintilescu şi şi-a dat frâu liber
gândurilor:
Când s-a deschis uşa, am văzut că ne aduce un nou coleg. De cum l-am
văzut, am fost gata să-i rostesc numele, dacă băiatul care intrase n-ar fi fost blond, or
Mihai are părul negru ca pana corbului. După ce l-a auzit vorbind l-a recunoscut şi
i-a explicat că ... am avut acele momente de ezitare. L-am lăsat brun şi iată-l blond.
De abia după ce s-a închis uşa au putut sta de vorbă, când Mihai l-a întrebat :
cum de or fi omis faptul că amândoi suntem implicaţi în acelaşi dosar, când în
prevenţie co-inculpaţii sunt încarceraţi separat?
Teama de a nu se simţi stingheriţi colegii de celulă i-a determinat să
vorbească între ei: ...am început a povesti fiecare, cu voce tare şi fără nici o
restricţie...
...Ceea ce era nou pentru noi, ca şi pentru Brătăşeanu şi Mişu, era...trecutul.
Pentru mine, Chiar şi nişte nimicuri relatate de Mihai mă ţineau cu sufletul la gură,
înţelegând de câte ori ar fi putu să cadă în plasele întinse de Securitate.
Poate că cei care i-au adus la Braşov aveau motive de a-i pune în aceeaşi
cameră.
Procesul de rejudecare urma să aibă loc şi cum niciunul dintre ei nu fusese
vreodată judecat, îi cuprinsese... o oarecare agitaţie!
La rejudecare au fost sfătuiţi de avocat să nu recunoască decât ce au scris ei
în declaraţie şi ori de câte ori va apărea o chichiţă la dosar să recunoască numai
declaraţiile scrise şi semnate personal şi să respingă pe cele scrise de anchetatori,
chiar dacă erau semnate de ei.
Speranţa că mai existau oameni formaţi la o şcoală a detaşării de orice fel de
ingerinţă politică îi întărea : În naivitatea noastră încă mai contam pe instituţia
magistraţilor de a simţi că, de fapt, noi nu lovisem în chezăşia ţării noastre.

Dacă primul volum face incursiunea în lumea tenebrelor treptat, volumul II

ajunge esenţa motivaţiei acestei cărţi. Aiudul este doar o trecere spre infernul
Piteştiului.
Surprinzător la autor este felul în care dă culoare naraţiunii, pentru a putea
descrie grozăviile petrecute. Găseşte resursele pentru descrierea momentelor care le
dădeau forţă să reziste ororilor inimaginabile ce se întâmplau sub ochii lor sau
supliciilor la care era supus chiar el. Oare discuţiile cu personalităţile vremii le
dădeau forţa lăuntrică de a rezista acestor suplicii? Prin aceste discuţii în şoaptă îşi
căutau un mod mai lesne de îndurare a frigului, căci gerul de afară nu se deosebea de
cel din încăpere şi ca să poată aţipi trebuiau să mărşăluiască ore în şir.

366
 Ca să poţi înţelege prin ce au trecut trebuie să citeşti cartea, pentru că oricât ai
încerca să exemplifici cu fragmente din ea, nu le poţi rupe de ansamblu. Redarea unor
stări şi atitudini ale celor implicaţi este mult mai profundă la lectură. Acea
multitudine de oameni, fapte şi locuri adunate şi redate îţi dă senzaţia că trăieşti acolo,
atunci, şi nu-ţi vine să crezi că s-au întâmplat aievea.
Sosirea la Piteşti a fost capătul drumului şi începutul calvarului. Cel care i-a
,,întâmpinat”, fireşte, era Ţurcanu, pe care-l descrie cu ochii minţii de atunci cum plin
de importanţă li s-a adresat:
...luaţi aminte cum vă veţi purta. Pentru că de aici nu va ieşi nimeni până nu
se leapădă de toate ideile şi gândurile criminale care v-au adus în închisoare! Aşa că
băgaţi la cap ce v-am spus!
În „Camera trei biserică, parter”, primul impact cu cei din cameră a fost că
faţă de cei pe care îi părăsisem, comportamentul celor de aici mi s-a părut cel mai
puţin ciudat. Aveau ceva straniu în comportament, erau tăcuţi, trişti şi foarte
înstrăinaţi.
Singurul lucru pe care l-am sesizat ca ceva curios era atitudinea total
rezervată a băieţilor de pe prici... ciudat ce se întâmplă cu ăştia.
Sunt observaţiile care îl introduc pe cititor în atmosfera apăsătoare a ororilor
ce vor urma, aşa cum autorul le-a intuit când a intrat în celulă şi care s-au adeverit în
momentul când, dintr-un grup retras s-a auzit strigând:
Pe ei!... S-au demascat bandiţii, pe ei! ...din cauza lor nu vom putea fi
consideraţi demni să revenim în societate. Acum sunt pe mâna noastră! Aplicaţi-le
lecţia ce li se cuvine!.
Şi: ... cu cât răbdai mai mult, fără să arăţi cât suferi, cu atât se îndârjeau.
SIMŢEAM TOTUL PE VIU...
Autodemascările din celulă se continuau în camera de anchetă, unde li se
cerea să-şi scrie nota informativă pentru a putea scăpa mai uşor de calvar:
„…din ceea ce veţi scrie acum trebuie să reiasă dorinţa voastră sinceră de a
vă rupe de trecut printr-o privire autocritică severă.”
Chiar dacă urmăreau distrugerea deţinutului din punct de vedere psihic, aveau
grijă să ducă până la anihilare, dar în acelaşi timp să nu moară prea devreme. Dacă în
urma torturilor vedeau că nu mai mişcă sau bătăile duceau la o baltă de sânge, treceau
la oblojirea rănilor şi apoi la mascarea celor torturaţi, ca să nu fie văzuţi de caralii
care veneau să aducă aşa-zisa mâncare sau atunci când se făcea numărătoarea.
Descrierea unei autodemascări interioare care te cutremură, citind-o, este cea
a lui Corneliu Popovici, un băiat înalt, delicat şi subţire ...luat în derâdere şi azvârlit
apoi, reluând seria celor oropsiţi:
...deşi am intrat în închisoare cu un complex al omului timid şi nimeni n-a
descoperit în mine o cât de câtă zestre aparte şi deci am venit fără a fi avut o
personalitate cât de cât conturată, iată-mă acum speriat că mă simt golit şi de ceea ce
va fi existat în mine, fără să fi fost conştient de asta... Cine poate să-mi spună? Odată
ce mi-am propus să mă lepăd de toţi şi de toate în care am crezut că trebuie să cred cu
sfinţenie , CE VA RĂMÂNE DIN MINE ? Pe ce m-aş putea bizui, ca să reiau
vreodată un alt stil de viaţă, câtă vreme pe mine însumi nu mă pot bizui?... Vreau să
vă previn mai întâi de toate pe dumneavoastră, în mine nu puteţi avea încredere nici

367
cât negru sub unghie. Pentru simplul fapt că acum, când vă vorbesc, nu ştiu şi nu sunt
sigur că sunt eu, că mai exist ! Pentru că nu mai cred în nimeni şi nimic.
Şi apoi, ceea ce se întâmpla în „Camera 4 spital”:
Câţi pumni şi plesneli peste faţă s-au încasat până când colegii de seminar
trebuiau să se convingă pe deplin tocmai de aceea ce nu pricepeau nici în ruptul
capului.
Sau răspunsul lui Bogdanovici la întrebarea lui Ţurcanu, felul cum se
desfăşoară reeducarea:
...deşi nu văd cu ce drept unul sau altul dintre noi doi şi-ar asuma răspunderea
de a pedepsi pe ceilalţi colegi de cameră, pentru activitatea lor de afară. Văd că şi tu
ai ajuns la concluzia că o reală reeducare nu este posibilă fără a studia cât de cât pe
Marx şi Engels, pe Lenin. Ceea ce tu, la Suceava nici n-ai vrut să auzi.
Numai aceste frânturi de afirmaţii ale colegilor de cameră şi în special
profunzimea lor arată o meticulozitate aparte, pe care autorul o detaliază de fiecare
dată când este vorba de un camarad de suferinţă, de o situaţie critică sau despre el.
Cum se adresa Ţurcanu lui Şura în Camera 4 spital, la una dintre şedinţele de
anchetă:
...diferenţa dintre noi este esenţială , banditule. Tu făceai o reeducare de
formă, cum le şopteai camarazilor tăi, în speranţa unei graţieri masive, pe când eu
am procedat la o reeducare reală. Ca să ieşim de aici curaţi. Reeducaţi. Asta-i
diferenţa între metodologia ta şi procedura mea.
Procedurile de reeducare în camera 4 spital se bazau, printre altele, pe şedinţe
de învăţământ politic pentru însuşirea noii ideologii a partidului şi lepădarea de tot ce
a reprezentat valoare până atunci.
Aşa cum spune autorul:
Cu cât pătrundeam în miezul acestei ideologii înşelătoare, cu atât simţeam că
nu avea nimic în comun cu legile morale născute în noi; încercarea de reeducare nu
putea schimba ceea ce se clădise în anii tinereţii, într-o cu totul altă lume, iar dacă nu
erai în stare să-ţi însuşeşti acea doctrină, o luai de la capăt cu supliciul.
Numai citind această carte, poţi descoperi o lume pe care noi, tinerii, nu am
apucat s-o cunoaştem pe viu, ci doar din auzite. O lume distrusă brutal fără remuşcări
de cei ce se numeau cu mândrie oameni ai noii societăţi.

Ceea ce s-a petrecut acum mai bine de o jumătate de secol în subsolurile şi

închisorile comuniste, departe de ochii majorităţii, a oamenilor neimplicaţi într-o
luptă de principii şi valori, sub forma depersonalizării şi abrutizării, ar trebui scos la
iveală prin metode ce ar sensibiliza tânăra generaţie. Pentru ca astfel de situaţii să nu
se mai repete.
Trebuie spus că, dacă ceea ce s-a întâmplat atunci a fost o distrugere în masă
a personalităţii omului fizic şi psihic, această depersonalizare se continuă prin alte
metode, treptat, în educaţia tinerilor, iar conştiinţa tinerei generaţii este manipulată în
continuare.
Întrebarea este: Cum vom putea renaşte, ca oameni adevăraţi şi ca popor?
În afară de motivaţia fiecărui adolescent privind educaţia ca o necesitate
pentru îmbunătăţirea stării materiale, nu mai există valori de care să se agaţe. Prea
puţini reuşesc să se detaşeze de marea masă amorfă, iar o conştientizare a ceea ce a

368
fost şi a ceea ce va urma este greu de realizat, atâta timp cât în locurile cheie se află
tot cei care au fost îndoctrinaţi cu o concepţie total eronată despre valorile sănătoase
ale poporului nostru greu încercat de-a lungul timpului. Tinerii iau ca model ceea ce li
se oferă. Şi ce li se poate oferi atâta timp cât demagogia se află la rang de lege,
minciuna în loc de adevăr? Nu poate exista o dorinţă de însănătoşire a generaţiilor
viitoare decât atunci când se va accepta aflarea adevărului, iar greşelile trecutului fac
parte din acest adevăr, încă nespus.
Suntem datori, cei care mai suntem marcaţi de cele întâmplate, la o trezire a
tinerei generaţii prin acţionarea pe toate fronturile posibile. Oare se poate găsi o
portiţă de pătrundere în adâncul fiinţei umane fără să părem rupţi de realitatea care ne
înconjoară?
Pentru că încă mai persistă în oameni teama, frica de ceea ce se poate
întâmpla, frica de a spune şi a acţiona în favoarea binelui.
Şi aşa cum spune Florin Stănculescu în „Cuvânt înainte” la vol. II … ar trebui
ca fiecare manual de istorie, literatură, educaţie civică, filozofie, logică să cuprindă
un capitol introductiv cu lecţii pentru înţelegerea şi aprofundarea conceptului de
memorie, din care atât profesorii cât şi elevii să înveţe ce este, cum se întreţine şi de
ce este importantă MEMORIA.
Cert este că autorul a afirmat:
Singurul lucru la care nădăjduiesc este să fiu înţeles – sunt cuvintele pe care
le-a spus după prima destăinuire făcută lui Paul Goma în închisoarea de la Jilava, în
1958 – la „neagra”. Iar Paul Goma, emoţionat după destăinuirea autorului, a spus: Ştii
ce m-a năucit cel mai mult? Faptul că după atâţia ani suferinţa ta este încă la aceeaşi
tensiune. Aş zice... că suferinţa a devenit cronică abia după ce aţi scăpat de acolo.”

369
370
 IN MEMORIAM ENEA GHIURIŢĂ
Gheorghe MARIAN,
Timişoara, Romania,
fost deţinut politic trecut prin reeducări

A m fost colegi de liceu în Timişoara şi apoi la Facultate la Cluj, şi a

fost arestat când era în an. II de studii, în 14 mai 1948, împreună cu
fratele lui Titus, ce era în anul IV de studii, de la Casa Învăţătorilor,
în amonte de Teatrul Naţional pe drumul Feleacului. Enea făcea parte dintr-o
organizaţie studenţească anticomunistă, cu mai mulţi membri în cadrul Facultăţii de
Medicină, grupul Dimitriu şi au fost reţinuţi la sediul securităţii pe str. Republicii şi
cercetaţi luni de zile de locot. Stănescu, care ajunge mai târziu la gradul de maior, şi
după 89 s-a „refugiat” în S.U.A.
Lotul Dimitriu a fost judecat abia în primăvara anului 1949 la Trib. Militar
Cluj, şi Enea a fost condamnat la 6 ani temniţă grea (t.g.), iar fratele lui a fost eliberat
din lipsă de probe. Amândoi fraţii erau sportivi de performanţă, în lotul de atleţi al
Clubului Sportiv Universitar („U”). Enea era campion la săritura în lungime şi
înălţime, iar fratele lui, era tot campion, la disc şi greutate. Tocmai când au fost
arestaţi, trebuiau să plece la Paris la Campionatul Mondial Universitar, împreună cu
alţi atleţi campioni universitari, din care amintesc pe Ion Moina campion la 100m.
Plat (cu cel mai bun timp 1o,8 secunde), şi atletul Negruţiu campion la aruncarea
greutăţii, şi alţii.
Enea după ce a făcut un stagiu scurt la Închis. Militară Cluj, a fost transferat
cu tot lotul la Închis. Piteşti, de tristă amintire, unde s-au desfăşurat orori de
neînchipuit, prin aplicarea studenţilor a „reeducării prin tortură”, şi a trecut şi el, ca şi
alţii prin acesta diabolice metode de distrugere fizică şi spirituală a tinerei generaţii a
României.
La declanşarea reeducării în 6 dec.1949, Enea era internat la camera 4 spital
cu o gravă dizenterie trenantă şi care l-a slăbit mult, fiind numai piele şi os, şi,
împreună cu alţi studenţi, bolnavi de T:B:C:, şi alte boli,aproape fără nici un
tratament, doar izolare, şi au trecut toţi prin „moara” reeducării, aplicată de un grup
de studenţi suceveni, conduşi de dementul Ţurcanu, convertiţi la comunism.
Enea nu a făcut pact cu diavolul, nu a cedat la agresiunea torţionarilor, dar
într-un moment de disperare şi depresie psihică, ne mai având resurse de
supravieţuire, şi-a secţionat venele de la ambele mâini, cu un blacheu tocit, dar tăios,
de la bocanci, şi a fost găsit de gardian într-o baltă de sânge la baie, şi a fost „salvat”,
ca să-şi ducă mai departe calvarul condamnării, de 6 ani t.g.
Deşi viaţa la Piteşti în această perioadă era ca într-un iad, torţionarii l-au lăsat
în pace, şi a mai rămas acolo după această întâmplare disperată, şi s-a întremat fizic,
şi s-a stabilizat psihic, până în toamna anului 1950, când a fost transferat la Închis.
Gherla, unde venise deja un grup de torţionari, în frunte cu Popa Ţanu, Bogos, Ion

371
Voin, şi se aplicau şi aici metodele reeducării prin tortură de la Piteşti,dar pe el l-au
lăsat în pace, şi după carantina de izolare de două săptămâni, şi un scurt stagiu la
celulă, reuşeşte să ajungă să lucreze în „fabrică”, la secţia de nasturi şi apoi la mobilă,
până la eliberare, în mai 1954.
Enea şi cu mine după eliberare am lucrat prin Spitalele Timişorii mereu marginalizaţi,
făcând numeroase memorii şi drumuri la Bucureşti, cu audienţe la Ministere şi alte
foruri, la Învăţământ, la directorii, dr. Bimstok, şi dr. Gorun, sau la cc al pcr-lui, unde
era promovat un fost coleg al nostru de la Cluj, dr. Franco Proinov, care era şi medic
şef al Capitalei, pentru a obţine aprobarea de continuare a studiilor medicale
întrerupte prin exmatriculare, după arestarea noastră.
Enea s-a angajat şi el ca brancardier la Spit. Bega (Spit.Clinic nr.2) din Timişoara,
şi lucram împreună la aceiaşi targă, cărând bolnavi sau morţi şi alte corvezi prin
spital, şi numai după un curs scurt de calificare la locul de muncă, a obţinut
„râvnita” diplomă de oficiant sanitar, şi a lucrat la secţia de Urologie a renumitului
urolog creator de şcoală, Prof.dr. Iosif Bulbuca, şi la secţia de Chirurgie, în foarte
multa gărzi de noapte,care de obicei la făceam împreună, în secţia Prof. dr. Ion
Mureşan, format la şcoala clujeană de Medicină a Prof.dr. Iacobovici.
A făcut şi el ca şi mine mai multe tentative de continuarea studiilor, când a
obţinut o aprobare pentru an. II de studii, dar numai un semestru, în febr.1957 a fost
exmatriculat, ca şi mine, după Revoluţia anticomunistă din Ungaria, şi manifestaţiile
studenţeşti din Timişoara, fiind considerată prezenţa noastră în Facult. de Medicină
drept periculoasă ( şi alături de alţi 25 de studenţi foşti condamnaţi politici). Dar în
1964, el, obţine aprobarea de a da examen de admitere în an. I şi reuşeşte, dar în an. II
de studii, făcând o întrerupere de sarcină la o rudă a unui camarad de suferinţă,şi
intervenind o complicaţie, este arestat (apăruse în 1966 decretul de stoparea
întreruperilor de sarcină), judecată şi condamnat la 2 ani închisoare corecţională, şi
este exmatriculat a treia oară.
A executat condamnarea la Închis. Caransebeş şi la eliberare are curajul ca la
vârsta de 41 de ani să dea iar ex. de admitere, şi începe pentru a patra oară Facult. de
Medicină, cu o studenţie târzie, dar de data asta reuşeşte să-şi termine în 1974, după
ce în an. VI de studii, reuşeşte să obţină prin concurs titlul de Intern de Chirurgie, iar
în luna sept. La ex. de Diplomă, obţinând nota maximă, şi mult râvnitul titlu de
Doctor-Medic, atât de mult dorit, cu lucrarea de Diplomă: „Substanţe de contrast
iodate radio-opace în explorarea radiologică-urologică”, iar conducător ştiinţific i-a
fost dr. Petru Drăgan –şef de lucrări-(ajuns ulterior profesor de Urologie).
Pe un exemplar de Lucrarea de Diplomă, Enea mi-a scris câteva rânduri de
suflet, care ţin să le amintesc aici, în memoria lui: „Prietenului meu din bătrâna
noastră copilărie, din lunga şi chinuita studenţie, pe care, cu cinste şi omenie, am dus-
o la sfârşit, amândoi”.
Înainte să fim reprimiţi ca să ne continuăm studiilor, el la 41 de ani, iar eu la
42 de ani, în peregrinările noastre prin ţară ca să obţinem o aprobare, am fost şi la
Cluj, la Decanul Prof.dr. Roşu, de la neuro-psihiatrie, care ne-a primit f. rece, şi ne-a
spus să lăsăm câte un memoriu la secretariat, dar mai bine ar fi să încercăm la alte
Facultăţi de Medicină din ţară.
Tot atunci ne-am gândit să mergem la Prof.dr. Iuliu Haţieganu, care era
proaspăt pus în drepturi după ce fusese „mazilit” cu câţiva ani în urmă, şi era şeful

372
Clinicii III Medicale, care funcţiona în fostul Spital evreiesc, deoarece în fosta lui
Clinică, Medicală I era cu drepturi depline Prof.dr. Aurel Moga, omul regimului, şi
care ajunge şi Ministru al Sănătăţii. Noi ne-am gândit că este în Senatul Universităţii,
şi că poate eventual să convingă şi pe alţi profesori ca să primim aprobarea de
continuarea studiilor medicale întrerupte.
Ne-a primit în audienţă prin intermediul Conf.dr.-lui Octavian Fodor, ginerele
lui, şi pe care îl cunoştea Enea, şi profesorul a fost foarte amabil cu noi, şi şi-a amintit
că Enea a fost atlet la Clubul Sportiv al Universităţii-„U”-, al cărui pre edinte a fost
mult timp dl. Profesor, fiind un mare susţinător al sportului, făcând chiar şi o donaţie
de teren în cartierul Grigorescu din Cluj, unde era construit Parcul Sportiv
Universitar.
Ne-a ascultat cu răbdare redarea situaţiei noastre, şi că poate să ne susţină la
Memoriul nostru, şi după ce ne-a făcut o frumoasă mărturisire de credinţă şi
patriotism, înţelegând situaţia noastră,dar nu ne-a promis nimic, şi făcând un gest de
apropiere a mâinilor întinse, ca şi când ar fi fost „încătuşate”, ne-a spus cu durere în
glas: „Am mâinile legate, de aceia nu vă pot ajuta, deşi aş dori din toată inima”. Ne-
au impresionat profund cuvintele marelui profesor clujean, un medic de renume
european.
Au mai trecut mulţi ani până m obţinut aprobarea de continuarea studiilor,
fiind tot timpul filaţi şi supravegheaţi de organele securităţii, la început după eliberare
trebuia să ne prezentăm săptămânal la securitate ca să semnăm de prezenţă într-un
registru, şi nu aveam voie să părăsim localitatea fără aprobarea lor, timp de peste doi
ani. Mereu am fost şicanaţi de ofiţerii ce ne supravegheau, şi care ne făceau mereu
propuneri de a fi informatori, şi vom obţine aprobarea de continuare a studiilor, dar
amândoi nu am acceptat acest compromis,şi am continuat munca sanitară fără să ne
pierdem speranţa că vom reuşi, în final, deşi cu multe sacrificii.
Târziu când am obţinut aprobarea, el în 1968, iar eu în 1979, cu o studenţie
târzie făcută la curs de zi, şi muncind în schimbul de noapte timp de 6 ani, fără nici o
absenţă sau concediu de studii, Enea ca tehnician radiolog, la Clinica de Ortopedie şi
Traumatologie, unde am lucrat şi eu de când m-am eliberat, fie pe sec iile de bolnavi
sau la Urgenţe.
La absolvirea Facultăţii Enea fiind intern de Chirurgie prin concurs, a rămas
în continuare în Timişoara timp de 3 ani pentru specialitate, iar când a trebuit să dea
examenul de atestare de specialist chirurg, i s-a comunicat lapidar că datorită vârstei,
de 50 de ani, u mai poate susţine acest examen. În zadar a protestat la multe foruri dar
fără nici un rezultat, şi resemnat a acceptat o repartiţie de medic de medicină
generală, la Spit. Orăşenesc Novaci, jud. Gorj, unde a lucrat câţiva ani până a reuşit să
ajungă cu aprobare Ministerială, la Spit. Sanatoriu de Psihiatrie Gătaia, jud. Timiş, ca
radiolog.
Enea nu s-a bucurat de această mare realizare a vieţii lui decât timp de 10 ani,
şi n-a apucat nici zorile eliberării de comunism în decembrie 1989, şi a vieţii noi ce se
întrezărea atunci la orizont, ca ulterior totul să fie doar o himeră.
Firul vieţii lui Enea s-a curmat brusc, în luna august 1984, la vârsta de 57 de
ani, la 30 de ani după eliberarea din detenţia politică, în urma unui „accident” cardiac,
prin ruperea peretelui posterior al ventriculului stâng, cu hemoragie internă fudroiantă
şi deces instantaneu, după un efort fizic excesiv, prin ridicarea şi transportul unui

373
motor de maşină Trabant, din stradă la etajul doi al blocului unde locuia, cu ajutorul
unui vecin.
Enea era un cardiac, cu o inimă cu un ventricul stâng mărit de volum, o inimă
de fost sportiv de performanţă, şi c u urmele nemiloase ale anilor grei din detenţie, şi
chiar după, când a lucrat mulţi ani în mediu nociv cu radiaţii, la radiologie, şi aşa se
sfârşeşte vi9aţa celui mai bun prieten al meu, un om deosebit, alături de care mi-am
petrecut mulţi ani de luptă continuă şi speranţe de mai bine.
Închei cu următorul MOTTO:
„Legea celui care a suferit şi a supravieţuit este să mărturisească.
Nimic din ce a văzut, nimic din ce a suferit, nu trebuie să rămână ascuns.
LIBER eşti numai atunci când ai curajul să rosteşti ADEVĂRUL.”

374
 UN OM, UN PATRIOT, UN MARTIR:
DIVINUL POET VASILE MILITARU
Nic PETRESCU,
Piteşti, Romania

S -a născut la 19 sept. 1886 în com. Dobreni Câmpurelu, jud. Giurgiu, din

părinţi plugari, fiind al treilea din cei unsprezece copii ai Ticăi şi ai lui
Ghiţă Tudor Militaru, ajuns viceprimar al comunei.
Şi-a petrecut copilăria cu turma de lainice mioare şi la arat cu dragul plăvan
Sâmbotin cântat mai târziu şi în duioase versuri.
Născut parcă numai pentru poezie, iubire de limbă românească, de neam şi de
dreptate, copilul Vasile a citit cu sârg şi interes tot ce a găsit prin bibliotecile
consătenilor, mulţumindu-se doar cu câteva clase primare, după posibilităţile
părinţilor şi după obiceiul vremii, începând să scrie poezii de la vârsta de 15 ani, dând
frâu liber harului.
Având sufletul curat „ca un bob de rouă”, plin de visuri a intrat într-o lume
nouă… că-ntr-o toamnă când crăpa coaja de pe nucă, l-a cuprins deodată-aşa, dor
nespus de ducă..
Ajuns în Bucureşti, a avut şansa deosebită de a fi remarcat, îndrumat,
încurajat, ocrotit şi iubit de Vlahuţă, Duiliu Zanfirescu, Coşbuc, Iorga, Delavrancea,
Haşdeu şi toţi ceilalţi scriitori ai vremii.
Prin poeziile, fabulele şi basmele sublim versificate, care i se publicau în mod
deosebit, a avut o evoluţie rapidă şi strălucită, ocupând în conştiinţa publică
românească un loc distinct şi pe deplin meritat, poetul, că era deja poet, primea sute
de scrisori de apreciere şi stimă din toate colţurile ţării. Se întreţinea singur din scris
şi-şi petrecea timpul prin biblioteci, citind şi instruindu-se osârdie de harnic ţăran
român,literatura devenind ogorul său iubit pe care să-l semene.
Toată viaţa şi-a dedicat-o frumosului şi lui Dumnezeu.
A făcut armata la Regimentul 10 Artilerie, Bucureşti, participând la primul
război mondial, încurajându-şi camarazi cu versuri patriotice înflăcărate. După
terminarea războiului s-a angajat la Ministerul Lucrărilor Publice, ajungând în funcţia
de şef de birou iar la 1 februarie 1929 a fost numit, prin Ordinul Ministrului
Instrucţiunii Publice şi Cultelor, inspector îndrumător la Regiunea II culturală ce
cuprindea teritoriul inspectoratelor şcolare Timişoara, Craiova, Piteşti şi Bucureşti din
care făceau parte 17 judeţe (Arad, Caraş-Severin, Mehedinţi, Timiş, Dolj, Gorj,
Romanaţi, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Muscel, Olt, Teleorman, Ilfov, Prahova şi
Vlaşca). De asemenea a fost angajat al redacţiei ziarului Universul în anii ’40, făcând
parte din colegiul de redacţie şi din sindicatul ziariştilor, şi angajat inspector special la
serviciul Luptă şi lumină, din Ministerul Muncii, fiind mereu apreciat pentru
seriozitatea şi conştiinciozitatea sa.

375
 Ţelul suprem al agitatei sale vieţi a fost să scrie pentru români.
Aşa se face că o cunoştinţă literară, care probabil avea sufletul vândut şi
numai numele îl avea de româncă (Sandală Radian în Măştile fabulei 1983) încearcă
să-l denigreze odios considerându-l vinovat că : În fabulele lui Vasile Militaru se
observă tendinţa de exaltare a ruralismului. Cu ajutorul alegoriilor de tot soiul autorul
încearcă să demonstreze superioritatea elementului sătesc asupra celui citadin. „Iaca
ce-o durea pe coana citadină! Puteţi înţelege uşor acum ce pricepea coniţa-proletară
prin noţiunea de ţară şi tărâm… De altfel, mai la vale, singură-şi dă-n petic şi mai
şi:”… În acest timp continuă procesul de eliminare al fabulei din sfera poeziei… căci
nu-şi schimbă specificitatea… Abia după eliberare, genul va dobândi alte forme de
afirmare în literatura română, dintr-o nouă perspectivă etică şi estetică. „Ei … aţi
văzut? Eliberarea săraca… patria socialistă a clasei muncitoare… E clar nu?”
I-ar crăpa acestei citadine obrazul de ruşine (în caz că ar avea obraz) când ar
afla ce a aflat inginerul poet Nicolae Badi (cu ocazia unei vizite în Japonia) că
japonezi îl consideră pe Vasile Militaru al nostru, drept unul dintre cei mai mari
fabulişti ai lumii. Evident că nu iar crăpa… fie şi pentru că nu ar avea ce.
E cazul să explicăm acum faptul că Vasile Militaru se deosebeşte de toţi
înaintaşii săi fabulişti prin originalitate, el neimitând stilul marilor fabulişti (Esop,
Fedru, La Fontaine… Krâlov). Originalitatea lui Vasile Militaru în fabule constă în
faptul că, deşi a urmat ca şi ceilalţi o linie de satirizare a tarelor omeneşti puse pe
seama personajelor animale, la el fabula nu este moralizatoare numai prin dezvăluirea
atitudinilor negative ale personajelor sau prin concluzia din final, ci prin faptul că
încearcă să păstreze totdeauna, cu deosebită grijă, o atitudine umană şi creştină
specifică românului adevărat, autorul trăind el însuşi drama personajelor sale, sperând
din tot sufletul în redresarea acestora, spre a păşi pe căi creştineşti. Iată că japonezii l-
au înţeles cum trebuie.
Dar să revenim la normal. Vasile Militaru a scris şi a publicat mult.
Debutul în volum a fost în anul 1917, cu poema vitejească în trei părţi, în
versuri, „Ilinca”, după care a urmat piesa romantică într-un act, în versuri „Harul
busuiocului”; volum de poezii „Stropi de rouă”, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1919 (care în 1943 ajunsese la a-V-a ediţie, fiind deosebit de apreciat);
„Graur cel nesocotit”, poveşti în versuri, 1924; „Icoane scumpe” în pagini alese de
scriitori români, nr.170, Bucureşti,1924 „Cântarea neamului” (ediţia I, 1923, ediţia a-
II-a, 1925); „Vorbe cu tâlc”, cugetări în versuri, Editura Cartea Românească,
Bucureşti 1931; trei volume de fabule, repetate în câte trei ediţii: fabulele, „Viermii şi
stelele” şi „Curcubeie peste veac”; „Cinstire eroilor”; „Chiot către neamul meu”
(1935); „Cântecele vinului” (1936); „Ben-Hamar cântă” (poeme arabe, 1937); „Iuda”
(1937); „Treziţi-vă români”; „Temelie de veac nou”(1938); „Atacul” (scenetă
vitejească în versuri); „Merele de aur” (basm în versuri, 1944); „Spre împărăţia lui
Iisus”. Intenţionat am lăsat la urmă capodopera sa „Psaltire în versuri” operă de mare
şi deosebită valoare ,poetul angajându-se în versificarea psalmilor,folosindu-se de
textul francez „La sainte Bible”al abatelui A.Crampon şi de cele trei volume „Note şi
meditaţiuni asupra psalmilor” de dr. Gherasim Timuş , distinsul episcop al
Argeşului,lucrarea fiind încununată cu premiul Academiei Române în anul 1933,când
lucrarea a apărut la Tipografia Cărţilor Bisericeşti . Aşa cum ne aminteşte Dumitru
Radu Udar în articolul „Vasile Militaru”din „Documentele rezistenţei” nr. 1 pagina

376
158 despre sublimul poet, pe care l-a cunoscut în plină glorie, în deosebi în anii
premergători celui de al doilea război mondial când pătrundea tot mai adânc în
conştiinţa poporului român: „Devenise un fel de Bolintineanu şi Alecsandri al epoci
sale,căci nu era serbare şcolară sau altfel de manifestare festivă, în al cărei program
artistic să nu figureze măcar o fabulă sau măcar o poezie patriotică de Vasile Militaru.
Este de reţinut şi faptul că, de câte ori în cursul acelei săptămâni, emisiunile radio îi
rezerva zeci de minute acestui poet, devenit nu numai atât de popular, dar şi poate cel
mai reprezentativ, făcându-se ecou al aspiraţiilor şi atitudinilor unui popor, la al
cărui orizont se iveau nori tot mai negri. Deşi pline de tumult şi unele chiar de
răzvrătire, versurile lui Vasile Militaru erau „cantabile”. Cu ritmul lor perfect şi
adecvat fondului, cu rimele lor melodioase şi armonice, bogate în idei care ţinteau
către un adevăr logic demonstrat şi lapidar enunţat, ele se memorau cu uşurinţă şi
circulau fie şi fragmentat în masa poporului (precum şi acelea ale celor doi clasici
citaţi) asemenea creaţiilor folclorice (adesea cel ce le citea nu le cunoştea autorul).
Patriotismul cald al poetului, curajul său mergând până la temerar, nu numai că nu
convenea duşmanilor noştri (care mizau pe dezagregarea noastră naţională, pe
compromiterea şi înăbuşirea năzuinţelor noastre sfinte, pe ignorarea trecutului nostru
istoric şi pe încălcarea drepturilor noastre consfinţite), dar făceau ca Vasile Militaru
să fie trecut pe lista celor proscrişi să moară lent, prin supunerea lor unui regim
de umilire şi suferinţe cumplite ale penitenciarelor pentru deţinuţi politici.
Cunoscător al limbii, stăpân pe uriaşul volum de cuvinte al ei, dar mai cu seamă
cunoscător al marilor şi intraductibilelor noastre locuţiuni şi sintagme, poetul a ştiut
să obţină prin folosirea măiastră a acestora cele mai puternice efecte în conştiinţa şi
sensibilitatea cititorilor săi”. „A smulge sufletul din noapte, neam cu ţara toată
flori, cu zori pe gene, a te face munte fără cărăruie, scrie-ţi flăcările sfinte, cârpa
steagurilor roşii”, iată numai câteva din imaginile dintr-o singură poezie care
vădesc ca şi acelea din oricare altă creaţie a sa nu numai talent artistic, dar şi
cunoaştere, cu folos, a disponibilităţilor alesei noastre limbi.
Tot spre lauda poetului Vasile Militaru e bine să amintim că în primăriile şi în
şcolile săteşti erau afişate pe pereţi la bună vedere cartoane tipărite cu versuri
(distihuri sau catrene) din volumul „Vorbe cu tâlc” sau din ziarele care publicau
repetat astfel de cugetări în versuri de-a lungul întregului an. Redăm mai jos cele două
afişe cartonate, pe care le posed de la un ilustru notar al primăriei Comunei Robăneşti
din preajma Craiovei:
Treci cărbunele prin aur măcinat, - şi nu poţi spune
Că din aur strălucire n’a rămas şi pe cărbune…
Ai sub ochi o carte bună?: strângi în sufletu-ţi tezaur.
Căci, sorbind lumina cărţii, treci cărbunele prin aur.
Când te-a ridicat minciuna, - te dărâmă orice râmă;
Adevărul când te’nalţă, - nimeni nu te mai dărâmă!
Vasile Militaru

Personal, îl iubesc pe sublimul poet Vasile Militaru încă din copilărie de când
am dispus de valoroasele sale volume „Merele de aur”, „stropi de rouă” şi
„Psaltirea în versuri” (cea premiată în 1933 de Academia Română), donate mie de
fratele mamei, naşul meu de botez, preotul Nic Petrescu, căruia îi sunt mereu
377
recunoscător. În volumul „Stropi de rouă” se găseau toate cele trei poezii-romanţe
care se cântau destul de des şi în timpul comunismului, fiind minţiţi că sunt pe versuri
de Coşbuc: „A venit aseară mama” (cu titlul Mama, dedicată „Dragului meu prieten
G. Enescu”); „Car frumos cu patru boi” (cu titlu „Icoană scumpă”) şi „M-am
născut într-un bordei” (cu titlu „Povestea mea”). Puţini ştiu şi azi că acestea sunt pe
versuri de Vasile Militaru şi, din păcate, se cântă din ce în ce mai rar. Le vom reda în
întregime la finalul acestor însemnări, pentru că, evident, de cântat se cântă numai o
parte.
Spre ruşinea impostorilor, mai toate antologiile de fabule, pasteluri sau
poezii apărute „după Eliberare”, Vasile Militaru nu e băgat în seamă fie din ignoranţă
fie din complicitate. Dăm câteva exemple:
Antologia fabulei româneşti (E. P. L. U. 1961) ediţie îngrijită şi prefaţată de
Sanda Radian (58 de fabulişti).
Antologia poeziei simboliste româneşti (E. P. L. 1968)ediţie şi prefaţă de
Lidia Bote (42 poeţi).
Antologia umorului liric (Minerva 1977) texte alese şi prefaţă de Ştefan
Cazimir (68 poeţi). De unde să ştie Ş. Cazimir de Vasile Militaru.
EFIGIILE NATURII- antologia pastelului românesc (Minerva 1971)de Petre
Stoica şi Mircea Tomuş. În cele 524 de pagini nu a avut loc şi Vasile Militaru deşi
şase din pastelurile sale se intitulau „Pastel”.
În schimb, în EXCELSIOR- antologie de lirică românească (Minerva
1982)ediţie şi note de Florin Şindrilaru, prefaţă de Dumitru Micu, Vasile Militaru
apare cu „Spre culmi” la pag. 215. Deci, se poate! La fel spre cinstea sa, poetul Ion N.
Voiculescu, în antologia „COPILĂRIA EVOCATĂ DE POEŢI” (Ed. didactică şi
pedagogică-1975) îi publică lui Vasile Militaru „Povestea mea”, una dintre cele trei
care se căutau.
În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, din 1941, G.
Călinescu recunoaşte (la pag.852) că: „Trivialele fabule ale lui Vasile Militaru” au
avut un succes extraordinar (volumul I s-a tipărit în 14000 exemplare). Pentru mulţi
acele proze ritmate constituesc „cartea bună”(Triviale, probabil în loc de sublime…
zic eu, şi adaug că toate cele trei volume de fabule au fost repetate în câte trei patru
ediţii…).
În „Almanahul Convorbiri Literare” (1985), la pag. 146, scriitorul şi
epigramistul Octav Sargeţiu dă o ripostă epigramatică unei întrebări sarcastice: „Al.
Piru în revista „Orizont”; „Cine mai citeşte astăzi pe Dem Rădulescu şi Vasile
Militaru?”; Răspuns „Pare că este firesc / gândul care îl frământă. / Azi, ei nu se mai
citesc! / Se cântă!”
În „O istorie a literaturii de la origini până în prezent”, autorul comunist Ion
Rotaru, nici gând să fi auzit de Vasile Militaru, până în 2006.
Distinsul redactor al revistei „Urzica”, Mircea Pavelescu, îmi spunea cu
tristeţe că a încercat să scoată un volum de fabule şi poezii de Vasile Militaru, dar nu
s-a putut, mai mult din cauza unui frate al poetului, care ridica pretenţii băneşti.
În anul 1954, urmându-şi distinsa soţie, actriţa Telli Barbu Militaru
(îngerul său păzitor),angajată la Teatrul „Al.Davila” din Piteşti, poetul se
stabileşte în oraşul de pe Argeş, unde trăieşte retras, îngrijit şi adorat de soţie,
scriind cu pasiune şi talent.

378
 Fiind demn şi român adevărat, neputând fi „lămurit”sa scrie despre „vânduţi
netrebnici”şi slugoii acestora (cum făceau atâţia,care ne provocau sila),este arestat
în 1959 de securitate, „judecat”(sentinţa penala nr.390/20 iunie 1959 a Tribunalului
Militar de Mare Unitate Craiova), bătut câineşte la securitatea din Piteşti şi, ca să
nu moară acolo,e trimis la închisoarea „Ocnele Mari ”unde în scurt timp(cam la 18
zile de la condamnare),având încredere în Justiţia Divina a trecut în lumea celor
drepţi (la 8 iulie 1959), asistat de 2 deţinuţi, Dumitru Radu Udar şi un preot, pare-se
de prin com. Francesti - Vâlcea, care la ajutat pe muribund să suie la Domnul cu
zâmbetul pe buze. Ca să nu mai poată fi găsit, trupul martirului Vasile Militaru a fost
pus sub un măr din curtea închisori „Ocnele Mari”.
Distinsa şotie, actriţa Telli Barbu Militaru, deşi fusese decorata cu „Ordinul
Munci” şi (în 1967) cu Ordinul „Meritul Cultural” este îndepărtată din teatru şi în
1968 se retrage la Bucureşti, dar nu în casa familiei din str. Zorileanu nr.76
(singura agoniseala a poetului, prin munca cinstita), întrucât aceasta fusese
confiscată şi în ea se lăfăia şi se lăfăieşte şi azi (în anul domnului 2007) tovarăşul
etnic Emanuel Valeriu de la Televiziunea Română cu tot efortul doamnei Telli de
a o recupera. După ultima arestare definitivă a poetului (în noapte de 7 spre 8 ianuarie
1959), distinsa şi iubitoarea soţie a avut şi nefericire de a asista la distrugerea
manuscriselor confiscate şi arse de securişti în faţa sa, cu sadism proletar. Aşa a
ars şi manuscrisul „Divinei Zidiri” la care poetul lucrase peste 25 de ani, dar, din
fericire şi din grija Celui de Sus,un exemplu dactilografiat îl deţine şi mitropolitul
cărturar Î.P.S. dr. Nestor Vornicescu, cel care în 1993 l-a publicat la editura „Lumină
din Lumină”, cu 95 de ilustraţii de Gustav Dore, pe cheltuiala sa.
Ajutată de Bunul Dumnezeu, Doamna Telli află în 1966 (la şapte ani de la
înhumarea scriitorului) că trupul distinsului poet zace sub acel măr.
Doi ani se luptase în zadar să-i obţină certificatul de deces, dar la 28 aprilie
1962 i s-a dat de către Sfatul Popular al oraşului Piteşti, prin Uniunea Scriitorilor,
certificatul de moarte seria Mb nr. 338912, cu nr. 1183. Tot doi ani a aşteptat
răspunsul la cererea de reînhumare a creatorului de versuri inspirate, în Cimitirul
Bellu, parcela scriitorilor poziţia 114, fapt petrecut în ziua de 17 noiembrie 1968.
Deci poetul Vasile Militaru are certificat de deces şi mormânt creştinesc… unde să i
se poată aprinde un pai de lumânare.
Pentru deshumarea de sub acel măr, la care au participat actori ai teatrului din
Piteşti şi un preot, a trebuit să se revină cu o comisie specială pentru că trupul
sfântului poet, după nouă ani de la înhumare, era ne stricat şi plăcut mirositor, ceea ce
va servi, zic eu, la sanctificarea acestui Sfânt poet Martir, aşa cum de curând a fost
sanctificat şi Dosoftei, care la 1673 făurise prima „Psaltire pre versuri întocmită”.
Dumnezeu îi ocroteşte pe Martiri! Totuşi calvarul familiei poetului nu se sfârşeşte
aici. În toamna anului1998 (deci nu în comunism), când la venerabila vârstă de 90 de
ani ne-a părăsit şi Doamna Telli, ca să se întâlnească sus în Ceruri cu venerabilul său
soţ, închipuiţi-vă, dacă se poate închipui aşa ceva şi în mileniul trei, că nu a putut fi
înmormântată lângă soţul său, deoarece s-a opus un tovarăş imbecil
(administratorul cimitirului), pe motiv că nu e scriitoare… Astfel că distinsa actriţă a
fost înhumată la Cimitirul Ghencea.
Să mai amintim că soţia poetului deţinea câteva volume de versuri ale lui
Vasile Militaru apărute în afara ţării la editura „Nistru” a lui Nicolae Lupan de la

379
Paris, volumul „Stropi de rouă” apărut la Bruxelles, în 1988, „Poemele
nemuririi” la editura Cartea Verlog Freiburg în 1989, şi poate şi altele. Cert este
că după anul istoric 1989 a început să apară şi în ţară volumele de Vasile Militaru,
precum şi diverse poezii în culegeri, reviste, ziare şi chiar manuale.
Editura „Lumină din Lumină”a scos şase volume de Vasile Militaru: „Divina
zidire”, sinteză biblică în versuri (ediţia I – 1993, ed. a II – a 2002); „Şoaptele
îngerilor şi poemele nemuririi” (ediţia I – 1995, ediţia a II – a 2000); „Curcubee peste
veac”, 1997 (cuprinde cele trei volume de fabule); „Scară către Dumnezeu”, 1999;
„Psaltirea în versuri”, 2000; şi „Imnul neamului”, 2002.
Editura „Scrisul Românesc” din Craiova a editat „Poemele nemuririi” în anul
1995, îngrijită şi prefaţată de Tudor Nedelcea.
Casa de Editură şi Presă „Viaţa Românească”, Bucureşti, a editat volumul
„Tainele Sufletului”, volum selectiv îngrijit de Ion Spălăţelu, 1999. Fundaţia Eugeniu
Carada – Editura IF, Craiova – 2000, a editat volumul „A VENIT ASEARĂ
MAMA”. Cele mai frumoase poezii, prefaţă de Tudor Nedelcea. Recent Editura
„Lumină din Lumină”, din Bucureşti, a continuat editările cu două ediţii de lux în
anul 2007: „FABULE”, care conţine ca şi precedenta toate trei volumele de fabule ale
lui Vasile Militaru şi „CÂNTAREA NEAMULUI” cu multe poezii noi.
Poate mai sunt şi altele… noi iubitorii scrierilor divinului Vasile Militaru le
mulţumim truditorilor care nu l-au uitat şi ne rugăm pentru sănătatea lor. Doamne
ocroteşte-i pe Români!... Români, fiţi Români Adevăraţi!

380
 ASPECTE DIN SCURTA VIAŢĂ A
ÎNVĂŢĂTORULUI MICA V. ION
Marioara MICA-BĂŞOIU, Anton MICA,
Piteşti, Romania

D in lotul celor 16 luptători anticomunişti participanţi la rezistenţa armată de

pe versantul sudic al Munţilor Făgăraş, condamnaţi la moarte şi
executaţi Ia închisoarea Jilava în noaptea de 19-20 iulie 1959, a
făcut parte şi fratele nostru - învăţătorul Mica V. Ion. Acesta a activat în grupa de
sprijin a partizanilor din munţi, conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu.
Despre cei ce şi-au riscat viaţa sau libertatea, aderând cu altruism la
lupta din interior, împotriva regimului despotic instaurat în ţară după război s-au
scris unele cărţi şi articole, cea mai completă fiind Luptătorii din munţi, autoare
Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, singura, de altfel, bazată pe documente de
arhivă, toate însă instrumentate de pârghiile de forţă şi represiune ale regimului
comunist - Securitate, procuratură, justiţie militară.
Personal nu am avut acces la niciun document de anchetă - declaraţie,
interogatoriu ale învăţătorului Mica Ion, pentru a afla ce fapte concrete i s-au reţinut în
sarcină , aşa de grave încât să fie condamnat la moarte. Numele lui l-am găsit numai
sporadic în unele procese - verbale de interogatoriu luate de Securitate fraţilor
Arnăuţoiu, din care nu rezultă incriminări grave. Ca atare, ne vom rezuma mai mult
la a descrie scurta viaţă a fratelui nostru şi a consemna unele evenimente şi fapte la care
acesta a participat, la unele fiind şi noi martori, iar pe altele aflându-le ulterior.
De altfel, considerăm necesar ca viaţa fiecărui luptător anticomunist
condamnat la moarte, mort în luptă sau ucis mişeleşte să fie cunoscută.
Învăţătorul Mica Ion s-a născut la 12 februarie 1923 în comuna Bădeşti -
judeţul Muscel (actualmente satul Bădeşti, comuna Pietroşani, judeţul Argeş), fiind
primul copil al familiei Victor şi Floarea Mica descendenţi din strămoşi veniţi de
peste munţi din Transilvania, zona Sibiului şi Făgăraşului. Şcoala primară o face în
satul natal după care urmează Şcoala Normală Carol I din Câmpulung-Muscel, la
absolvirea căreia obţine diploma de învăţător, ca şi fratele său Nicolae Mica, un an
mai târziu. Pe lângă cursurile teoretice de un nivel remarcabil, elevii îşi însuşeau
cunoştinţe practice de agricultură şi lucru manual ce le vor folosi ulterior în
gospodăriile proprii şi pentru a le transmite mai departe, elevilor lor şi sătenilor.
Consemnăm acest amănunt, care îi va folosi, şi lui Mica Ion în gospodăria
proprie, amenajându-şi o frumoasă livadă de pomi fructiferi. De asemeni, după
execuţia sa în puşcărie, neavând un mormânt propriu, mama noastră a îngropat în
mormântul familiei din Bădeşti un frumos crucifix de lemn, sculptat de fratele nostru
când era elev. Acesta îl reprezenta de fapt pe el.

381
 Educaţia din şcoală şi familie a fost exemplară pentru cei doi fraţi normalişti -
Mica Ion şi Mica Nicolae, la absolvire aceştia fiind tineri cu personalităţi şi caractere
puternice, apreciaţi în şcolile în care au profesat şi în societate. În vacanţele Şcolii
Normale îşi ajutau părinţii la treburile gospodăreşti; iar seara se distrau cu ceilalţi
elevi din sat, spunând glume, cântau sau îşi povesteau activitatea de peste zi.
Duminica organizau baluri, ascultând melodii cântate de bătrânii lăutari ai locului -
Radu şi Briceag. Erau promotori ai obiceiurilor străbune la sărbătorile de iarna –
colindul, pluguşorul, capra - fiind primiţi cu dragoste de familiile din sat, mai ales de
cele cu fete mari.
Părinţii noştri - Victor şi Floarea Mica - erau simpatizanţi ai PNŢ. Tatăl era
binecunoscut de Ion Mihalache, acesta venind adesea în comuna Domneşti pentru
întruniri cu ţăranii din satele vecine. Ca semn de apreciere şi încredere, I. Mihalache îi
trimitea uneori materiale propagandistice tatălui nostru, pentru a le împarţi sătenilor
din comunele vecine. Sarcina era îndeplinită în bună parte de fiul său Mica Ion, acesta
distribuindu-le organizatorilor PNŢ din comunele Aninoasa, Vlădeşti, Slănic. Ion
Mihalache, îmbrăcat întotdeauna naţional, discuta cu multă căldura cu oamenii, le
asculta păsurile şi îi întreba dacă mai marii legii le respectau drepturile. Toate acestea
au contribuit la orientarea politică de mai târziu a fratelui nostru.
În ultimul an al Şcolii Normale, elevul Mica Ion a întocmit şi prezentat ca
lucrare de diplomă „ Monografia comunei natale Bădeşti", o copie a acesteia găsindu-
se în muzeul satului nostru.
După absolvirea Şcolii Normale în 1943, pentru satisfacerea stagiului militar
a fost repartizat la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă Ineu – Arad. Deşi nu terminaseră încă
şcoala, elevii au fost surprinşi de mersul războiului în zona, fiind implicaţi şi
participând efectiv în lupta la confruntările de la Incu, Minis, Păuliş, Ghioros şi în
continuare pană la eliberarea Ardealului, fiind repartizaţi la trupe operative de pe
front, mulţi dintre ei căzând în luptă.
După război, ca tânăr absolvent al Şcolii Normale, Mica Ion este încadrat ca
învăţător în comuna Turt, jud. Satu Mare, pe graniţa cu Ucraina.
În anul şcolar următor 1946, la insistenţa părinţilor, se transferă în judeţul nostru
la şcoala din comuna Corbi, unde activează mai întâi ca învăţător, apoi ca profesor de
Geografie-Istorie, pană la arestarea sa în 1958.
La scurt timp, în Corbi se căsătoreşte cu Elena-Doia, fiica directorului de
atunci al şcolii, care ulterior a fost arestat din motive politice, având antecedente
legionare, şi deţinut 8 ani fără judecată, după care i se dă drumul să moară acasă.
Fratele nostru, Mica Ion, s-a ataşat fără rezerve de comuna adoptive
Corbi, de şcoala în care a predat, de colegii de muncă, de elevii pe care îi învăţa, de
oamenii din sat, fiind la rândul său apreciat şi respectat de aceştia. Locuitorii
comunei, oameni simpli, curaţi la suflet, îi apreciau sfaturile, seriozitatea, cinstea şi
omenia.
După ce a locuit câţiva ani în casa socrilor, născându-se copiii, familia a
fost nevoită să-şi construiască o casă proprie în capătul dinspre munte al
comunei şi să se mute în ea deşi nu era terminată. Vremurile erau grele la începutul
anilor '50, veniturile mici, efectivul familiei mărit de cei 4 copii mici. Pentru a face faţă
greutăţilor, învăţătorul Mica Ion, când sosea de la scoală, se schimba şi se apuca de
lucru în grădină, unde era ajutat şi de soţie şi copiii mai măricei, acest lucru fiind

382
apreciat şi de săteni. Copiii au fost educaţi în cultul muncii şi al învăţăturii. Se
bucurau mai ales când îi lua la fân în restul grădinilor, unde aveau spaţiu pentru
joacă, zăbovind uneori şi peste noapte, dormind în odaie. Deşi greutăţile
materiale începuseră să se resimtă, acelea au fost cele mai fericite zile din viaţa lor
de familie.
Începând cu anul 1950, fratele nostru a fost cooptat în grupa de sprijin a
formaţiunii de partizani anticomunişti, conduşi de fraţii Toma şi Petrică Arnăuţoiu,
care activau în zona montană a râului Doamnei şi Vâlsanului, extinzându-şi raza de
acţiune uneori şi pe Valea Dâmboviţei, Piatra Craiului şi chiar pană în Bucegi.
Practic, el îi ajuta în aprovizionarea cu alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte,
medicamente şi informaţii despre mişcările efectivelor de securişti care îi urmăreau
pe partizani. Totul a pornit de la faptul că devenise prin căsătorie rude prin alianţă cu
Petrică Arnăuţoiu, soţiile lor fiind surori. Nu avea legături decât cu cei doi fraţi
Arnăuţoiu, pe care i-a ajutat pentru supravieţuire cu cele necesare, socotind că face
un gest umanitar.
În zona montană, Mica Ion îi ajuta la nevoie cu alimente şi îmbrăcăminte,
ducându-le în desagi pe cal până la o stână sigură sau lăsându-le în scorbura
unui arbore bătrân, în puncte stabilite dinainte. Riscul era foarte mare şi
mergea cu calul mai mult pe hăţişuri lăturalnice. Odată s-a întâlnit cu 2 securişti în
civil care l-au întrebat unde merge. Le-a răspuns că merge la stână din
muntele Oticu, unde avea şi el oile şi duce cota sa de alimente stabilită pentru
ciobani. Aceştia i-au controlat desagii de pe cal şi au găsit într-adevăr mălai şi
diverse alimente şi un mintean pe care a justificat că îl duce baciului, dar în
realitate toate erau pentru partizani. I-au dat drumul, dar l-au urmărit pană la stană.
Informaţiile le furniza în biletele cifrate pe care le lăsa de asemenea în puncte fixe,
stabilite.
După ce partizanii - cei patru câţi mai rămăseseră din 15 iniţial sau retras în
zona de deal, făcându-şi bordeiul în „Râpa cu brazi" din pădurea limitrofă
satului Poenărei, întâlnirile cu fraţii Arnăuţoiu aveau loc de regulă în odaia din
grădina fratelui Mica Ion, situată în apropierea satului Poenărei, în punctul
numit Zgaia. Aceştia îl aşteptau în podul odăii şi după întâlnire rămâneau pe loc
până noaptea, când se retrăgeau cu bagajele spre grotă. Nu ştim cât de frecvente,
dar întâlniri cu Arnăuţoii sau măcar cu Petrică au avut loc şi în casa nouă a soţilor
Mica, situată, aşa cum am mai spus, într-un punct izolat din nordul satului Corbi.
Pentru inducere în eroare în cazul că vor fi văzu i partizanii umblau îmbrăcaţi în
haine de cioban, port folosit în acea vreme de majoritatea locuitorilor din zonă. În
curtea acestei case erau aduşi uneori cei doi copii ai Iui Petrică Arnăuţoiu - Doru şi
Neluţ, pe care tatăl lor îi privea pentru câteva minute din podul casei neterminate,
fără ca aceştia să ştie. Aceşti copii erau în grija bunicii lor - Ecaterina Năstase,
după fuga în munţi a tatălui şi arestarea mamei, Victoria Arnăuţoiu, şi a
bunicilor din Nucşoara, şi confiscarea caselor lor. Bunica din Corbi, soţia
învăţătorului Năstase, mort deja, îi mai ajuta şi cu alimente pe partizani.
Personal, coautorul acestui articol a fost martor fără să ştie la o asemenea
“întâlnire" a lui Petrică Arnăuţoiu cu copiii lui. Căram cu căruţa părinţilor
materiale de construcţie de la casa Iui Năstase la cea a învăţătorului Mica. Într-una din
zile mi-au fost încredinţaţi şi cei doi copii pentru ,,a merge şi ei în căruţă", iar

383
când am ajuns în curtea de destinaţie, am oprit câteva minute, suficiente pentru
ca aceştia, frumos îmbrăcaţi în acea zi să poată fi priviţi de la distanţă. Bănuiala
mi s-a confirmat peste câţiva ani. Învăţătorul Ion Mica a fost în permanenţă în
atenţia Securităţii, fiind suspectat de legături cu partizanii, datorită poziţiei
strategice a casei sale şi a gradului de rudenie cu Petrică Arnăuţoiu.
În vara anului 1951, soţii Mica au fost ,,ridicaţi" de Securitate şi interogaţi la
Piteşti. Dar neobţinându-se probe concludente, au fost eliberaţi, atrăgându-li-se
atenţia că, atunci când vor afla ceva, să îi demaşte pe partizani, lucru care, nu s-a
întâmplat. Pentru moment au întrerupt legătura cu partizanii, aceasta fiind
restabilită peste câtva timp.
0 urmărire ,,spectaculoasă" de către Securitate a avut loc în iarna
anului 1953, la domiciliul familiei noastre din satul Bădeşti, în prezenţa tuturor
membrilor familiei Floarea şi Victor Mica. Fiind vacanţa de iarnă, s-a stabilit a-l
sărbători pe Ion Mica la casa părintească, chiar în ziua de Sf. Ion, fiind ziua
lui onomastică, iar peste numai o lună împlinea 30 de ani. Sărbătoare deci cu
dublă semnificaţie. Sărbătoritul a venit la Bădeşti cu o seară înainte, cu căruţa cu cal
proprie, de la Corbi, împreuna cu soţia şi fratele Nicolae, acesta prezentându-li-se
declaraţii false cum că au fost daţi în vileag, de fraţii Arnăuţoiu mai ales.
Zăpăciţi de acest truc şi de bătăile suportate, o parte din ei au cedat şi au semnat
tot ce scriseseră securiştii în declaraţii mai dinainte. Cinismul securiştilor a
mers pană acolo, încât se distrau ascultând dintr-o cameră vecină reproşurile
ce şi le făceau în camera 0 de la Jilava condamnaţii la moarte, în baza unor
declaraţii false, prezentate lor ca autentice de către cei ce luaseră
interogatoriile. La toţi cei 16 condamnaţi la moarte de către Tribunalul
regiunii a II-a Militare Bucureşti, recursurile le-au fost respinse în bloc de
Tribunalul Suprem Secţia Militară, fără dreptul de a fi rejudecaţi. La fel de nedrept
şi superficial a fost şi Prezidiul Marii Adunări Naţionale, care le-a respins rapid
cererile de graţiere. Execuţia condamnaţilor la moarte s-a făcut în noaptea de
19-20 iulie 1959, prin împuşcarea, pe rând, a fiecăruia, din sfert în sfert de oră,
cu pistoletul, de la mică distanţă, probabil în cap, aşa cum se proceda numai cu
marii criminali. Aşa reiese din procesul-verbal de execuţie a fratelui nostru -
învăţătorul Mica V. Ion - publicat în cartea doamnei Raluca Voicu-Arnăuţoiu:
acesta a fost împuşcat la ora 24 din noaptea amintită. Procesele-verbale de
execuţie sunt stereotipe, diferind doar ora împuşcării, şi ele cuprind menţiunea
că, după constatarea decesului, trupurile deţinuţilor au fost duse imediat la
locul de îngropare a celor condamnaţi, fără a se preciza unde se afla acest loc
necunoscut pană în ziua de azi.
Din informaţiile primite de noi de la locuitorul Nica Podea din Domneşti,
arestat şi el în legătură cu partizanii şi condamnat la 20 ani de închisoare,
graţiat prin decretul din 1964, când condamnatul Mica V. Ion era dus în lanţuri
la ora 12 noaptea spre locul de execuţie, trecând prin faţa celulei în care
stătuse până la pronunţarea sentinţei de condamnare la moarte a reuşit să
strige: Nene Nica, să spui copiilor mei că mor nevinovat! S-a auzit apoi un
zăngănit violent de lanţuri datorită loviturilor primite de la gardian, dar şi a ripostei
condamnatului care, oricum nu mai avea ce pierde, după care zgomotul ritmic al
lanţurilor de la mâini şi picioare s-a estompat, pană la dispariţie.

384
 Nica Podea a supravieţuit închisorii şi muncii la Canal, fiind eliberat în 1964 prin
decretul de graţiere şi şi-a continuat munca de baci la oi. Când a ajuns octogenar,
vremurile fiind deja schimbate în ţară în favoarea democraţiei şi-a amintit că are o
misiune de îndeplinit. Prin noi, fraţii învăţătorului Mica Ion, a trimis vorbă fiilor
acestuia, acum oameni maturi, risipiţi prin ţară şi străinătate, să treacă pe la el în
Domneşti, că are să le comunice ceva. Cu greu am reuşit să-i convocăm pe toţi
băieţii - Tăsică, Liviu şi Ionel, mai ales că Liviu era stabilit în Italia. Aceştia, în
prezenţa unchiului lor - Anton Mica - în urmă cu câţiva ani, l-au vizitat pe Ion
Podea acasă la el. De pe patul de suferinţă, Nenea Nica le-a comunicat fiilor
ultima dorinţă a tatălui lor. La despărţire, fostul baci de la stâna din Brătila a spus
că acum i s-a luat o piatră de pe inimă şi că poate să moară liniştit.
La data execuţiei, învăţătorul Mica Ion avea numai 36 ani, o vârsta a
tinereţii, lăsând în urma patru copii minori sub 10 ani, o soţie condamnată ca şi mama ei
la 20 ani, aflată în detenţie la închisoarea Mislea, o gospodărie confiscată şi ruinată, pe
care o construise cu multă trudă.
El nu a fost nici măcar în prima linie de luptă a rezistenţei armate dar din
eşalonul 2 în care a activat în toţi cei 10 ani de acţiune a partizanilor, i-a ajutat în
permanenţă pe aceştia în mod dezinteresat,într-o luptă inegală cu regimul comunist
din ţară, care avea să dăinuie 45 ani în România, deci încă 30 ani după
lichidarea formaţiunilor de rezistenţă armată. Aceşti oameni care şi-au dat viaţa
pentru libertatea poporului român, precum şi cei ce au fost condamnaţi la ani
grei de detenţie, nu au fost nişte bandiţi cum erau consideraţi de organele de
represiune, ci dimpotrivă, pot şi trebuie să fie consideraţi eroi, care au murit în luptă sau au
suferit ca nişte martiri, salvând demnitatea neamului românesc.
Revenind la familia destrămată a învăţătorului Mica Ion, în primul an,
după arestarea părinţilor, cei patru copii au rămas în grija mătuşii lor Dori Petti, în
casa bunicilor de la Corbi, care mai creştea şi pe cei doi copii ai lui Petre
Arnăuţoiu, alături de trei copii ai familiei sale. Încercările de sensibilizare ale
organelor de stat locale de a prelua spre creştere pe copiii fratelui nostru şi ai lui
Petrică Arnăuţoiu, deoarece nu mai aveau nici un sprijin material, casele şi
pământul părinţilor fiind confiscate, nu au avut nici un ecou. Personal mama
noastră a mers cu doi dintre nepoţi de mână la Regiunea de partid Piteşti, inter venind
pentru preluarea şi creşterea lor, pentru că statul îi lăsase pe drumuri, dar i s-a
răspuns pe un ton criminal: Noi nu creştem pui de vipera! De fapt, ce vină aveau
acei copii? Abia în urma unor intervenţii repetate la forurile de la Bucureşti, s-a
aprobat după un an primirea băieţilor la Casa de copii din Turnu Severin şi a fetei la cea
din Corabia. În final, doi au absolvit câte o şcoală medie, iar ceilalţi doi au urmat
cursuri superioare. Din nefericire, Liviu care în ultimii 20 ani a trăit în Italia, a
decedat în luna iunie 2008, suferind de o boală incurabilă.
Menţionăm că descendenţii familiei fratelui nostru nu au primit
aproape nimic din averea confiscată cu ocazia condamnării, deşi au revendicat-o atât în
baza legilor retrocedării, cât şi pe cale judecătorească. Grădinile lor sunt stăpânite de
oameni ai Partidului Comunist şi ai Securităţii. Părinţii condamnaţi datorită
unei justiţii postrevoluţionare oarbe nu au fost reabilitaţi, precum nici unul din
luptătorii anticomunişti din munţi, fiind consideraţi bandiţi şi nu eroi martini în
adevăratul sens al cuvântului. Considerăm o mare nedreptate că singurilor

385
luptători cu arma în mână ce s-au opus regimului de oprimare instaurat în
ţară după război să nu li se recunoască niciun merit sau drept. Ne referim atât la
partidele politice, cât şi la guvernele şi preşedinţii ce au condus ţara după 22
decembrie 1989.
Cu toate acestea, un grup de iniţiative format din descendenţii acestor luptători,
care la rândul lor au suferit numeroase persecuţii, grup condus de prof. Băşoiu Ion din
Curtea de Argeş, cu sprijin privat, a reuşit să construiască în faţa Liceului
Domne ti şi să inaugureze în anul 2007 un monument în amintirea tuturor
victimelor comunismului din zona Argeşului, scrişi nominal în marmură. Singurul
sprijin al organelor de stat a fost din partea Primăriei Domneşti, mai ales pentru
aprobarea amplasamentului monumentului.
Facem un apel pe această cale ca în anul 2009, când se vor împlini 50
de ani de la execuţia celor 16 luptători din rezistenţa armată din munţi,
executaţi la Jilava în 19-20 iulie 1959, să se implice în cinstirea evenimentului
nu numai urmaşii celor în cauză, ci şi organele la toate nivelurile politice şi de
stat, asociaţii culturale neguvernamentale, Alianţa Civică etc. Până atunci
sperăm că organele de justiţie şi de cercetare să caute şi să identifice în Valea
Piersicilor groapa comună unde au fost înmormântaţi cei executaţi la Jilava. De
asemenea, să fie identificat fiecare cadavru prin metode genetice accesibile
astăzi. Groapa comună poate fi identificată cercetând arhiva închisorii Jilava şi
consultând foşti angajaţi ai închisorii ori alte persoane implicate în execuţie.
Dacă va exista voinţa politică de a se realiza acest lucru, metodele
tehnice genetice îl vor face posibil. În statele din fosta Iugoslavie au fost
identificate nominal mii de victime din războiul fratricid, descoperite în gropi
comune. S-ar putea găsi şi la noi specialişti care să se implice într-o astfel de
cercetare. Pe măsura identificării, fiecare victimă ar putea avea un mormânt propriu,
prin grija rudelor sau a statului.
O ultimă problemă este necesar să fie rezolvată în prealabil:
reabilitarea condamnaţilor politici, printr-o decizie juridică sau politică. Ceva
mult mai uşor de rezolvat, dacă s-ar vrea.

386
ALTE LUCRĂRI
 STALIN ŞI PREGĂTIREA ALEGERILOR DIN
ROMÂNIA ANULUI 1946
Dorin DOBRINCU,
Bucureşti, Romania

A junşi în mod real la putere la 6 martie 1945 în urma presiunilor făcute

direct de către sovietici prin intermediul lui Andrei Ianuarievici
Vâşinski, comuniştii români au utilizat în perioada următoare toate
mijloacele posibile pentru a-şi spori forţa, pentru a controla statul şi pentru a-şi
controla rivalii politici. Contractul cu sovieticii era desigur foarte strâns, numeroşi
agenţi şi consilieri împânzind Partidul, legăturile cu Kremlinul fiind asigurate atât
prin mijloace moderne, cât şi prin unele tradiţionale, spre exemplu cel al curierilor.
De asemenea, nu au lipsit contactele directe între liderii comunişti români şi cei de la
Moscova. În 2-3 aprilie 1946 au avut loc la Kremlin discuţii la vârf între conducerile
PCUS şi PCR.
Înainte de accederea lor la putere în Rusia, în 1917, bolşevicii utilizaseră
pseudonime pentru ascunderea adevăratei lor identităţi. Practica a fost preluată în
perioada interbelică peste tot în lume unde activau nuclee comuniste, inclusiv în
România, dar s-a păstrat într-o oarecare măsură şi în URSS. O dovedeşte şi acest
document, unde apar cinci personaje: Al., Cr., Fe., N., Ol. Din diverse surse ştim că
la discuţiile din 2 şi 3 aprilie 1946 au participat Stalin, Viaceslav Molotov şi G.M.
Malenkov din partea sovietică şi Gheorghe Gheorghiu – Dej şi Teohari Georgescu
din partea română. Identificarea personajelor este următoarea: Al. sovietic (poate fi
Viaceslav Molotov, ministru de externe al URSS, ori G.M. Malenkov, secretar al
CC al PCUS); Cr. – Teohari Georgescu, unul dintre liderii PCR şi ministru al
Afacerilor Interne; Fe. – Gheorghe Gheorghiu – Dej, secretarul PCR (care în
clandestinitate a avut pseudonimul Feraru); N. – Stalin; Ol. – sovietic (acesta e ori
Viaceslav Molotov, ori G.M. Malenkov). De asemenea, în document mai este
menţionat şi Ik., care a asistat doar la finalul discuţiilor, personaj pe care nu l-am
putut identifica.
Subiectul principal al discuţiilor de la Moscova l-a reprezentat organizarea
alegerilor din România, care erau menite a conferii legitimitate Partidului Comunist
Român, nicidecum a lăsa poporul român să-şi manifeste liber opţiunile politice. Din
acest document pot fi aflate informaţii deosebit de importante despre viaţa politică
românească a anului 1946: modul de constituire a coaliţiei guvernamentale, relaţiile
din interiorul acesteia, grija PCR de a-i păstra pe liberalii lui Tătărescu alături în scop
tactic – ca mijloc suplimentar de lovire în partidele istorice, PNL şi PNŢ; competiţia
dintre comunişti şi social-democraţi; ce procente urma să aibă în urma alegerilor
fiecare partid din blocul guvernamental; că PCR avea membrii infiltraţi în diverse
partide, unele dintre acestea, spre exemplu Frontul Plugarilor, fiind controlate de
comunişti; susţinerea de către sovietici a campaniei electorale a PCR cu 1.000.000 de

389
dolari, care urma să fie schimbaţi la „bursa” (piaţa neagră) din România; atragerea de
către comunişti a ţăranilor prin măsuri populiste, inclusiv distribuirea în timpul
campaniei electorale a titlurilor de proprietate asupra terenurilor agricole ocupate sau
date prin reforma din martie 1945; că Dej a cerut expulzarea etnicilor germani, dar
Stalin s-a opus unei asemenea măsuri, acesta din urmă acceptând însă lipsirea în bloc
a celor incriminaţi de dreptul de vot; sub pretextul oferit de liderul PCR că făcuseră
parte în majoritate din Grupul Etnic German; comuniştii români nu vedeau partidele
care formau opoziţia nişte competitori, ci nişte „duşmani” (chiar Dej vorbeşte de
„presa duşmană”); că PCR se pregătea să organizeze alegerile în vara anului 1946,
atât pentru a exista mai mult timp pentru pregătirea lor, cât şi pentru ca recolta să fie
strânsă, iar ţăranii mulţumiţi; PCR spera ca blocul guvernamental să câştige 70-75%
din voturi; despre situaţia economică a României; afirmaţiile lui Stalin faţă de diverse
probleme româneşti, inclusiv o expresie tare faţă de puterile atlantice („Dă-i dracului
de anglo-americani”.); decizia lui Stalin, la rugămintea lui Dej, de a-i preda
autorităţilor române pe membrii lotului Antonescu pentru a fi judecaţi în ţară etc.
Din partea română, cel mai activ în discuţiile de la Kremlin a fost Fe. (Dej), în
vreme ce din partea sovietică în prima zi a fost Ol. (Molotov sau Malecov), iar a doua
zi N. (Stalin). Stilul direct şi uneori plastic al lui Stalin este de altfel destul de uşor de
recunoscut şi aici. De asemenea, se poate observa modul în care liderii sovietici, în
deosebi Stalin, dictează celor români ce şi cum trebuie făcut, în plan politic sau
economic, iar cei din urmă întreabă dacă pot face sau nu un anumit lucru.
Alegerile pe care în aprilie 1946 comunişti români le vedeau desfăşurate
undeva în august aveau să aibă loc abia în 19 noiembrie acelaşi an. Campania a
cunoscut tensiuni, intimidări, privarea de dreptul de vot a multora din opozanţii
anticomunişti cunoscuţi, chiar violenţe soldate cu morţi şi răniţi, arestări etc. punând
în mişcare întreaga maşinărie administrativă a statului, controlată cu atenţie, coruptă,
dar şi un imens număr de activişti, comunişti aveau să câştige circa 80%. În acest fel,
rezultatele scrutinului aveau să fie cele dorite de liderii PCR şi de cei de la Kremlin.
Oficial.
Problema modului în care s-a desfăşurat campania electorală din 1946 şi
rezultatele alegerilor din 19 noiembrie 1946 au fost atinse în diferite lucrări.
Documentul pe care îl publică în paginile de faţă – în fapt stenograma şedinţei
din 2-3 aprilie 1946 – provine din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fondul CC al
PCR – Selecţia Cancelariei, dosarul 28/1946, şi face parte din volumul I, Anexa la
Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din
România, pregătit pentru tipar de Mihnea Berindei, Dorin Dobrincu şi Armand Goşu.
Am pus între croşete explicaţiile unor acronime.

Stenograma şedinţei din 2 şi 3 aprilie 1946; un interviu (întrebări şi

răspunsuri) între: Ol; Fe; Al; Cr; N.

I. 2 aprilie 1946

Ol: Ce probleme aveţi de discutat?

Fe: În primul rând problema alegerilor.

390
 Ol: În ce stadiu vă aflaţi cu alegerile?
Fe: Ne găsim încă în faza pregătirilor alegerilor.
Ol: Pregătirea poate să dureze mult. Pe când credeţi să faceţi alegerile?
Fe: Aproximativ în august.
Ol: De ce în august? Cu ce legaţi ţinerea alegerilor în august?
Fe: Legăm alegerile în primul rând de recolta nouă şi în al doilea rând, câştigăm
timp suficient pentru a pregăti bine alegerile.
Ol: Cum credeţi că mergeţi în alegeri? Pe liste comune?
Fe: Sunt două păreri. O părere susţine să mergem uniţi în bloc guvernamental şi
varianta a doua preconizează că FND (Frontul Naţional Democrat) să meargă aparte
şi Gheorghe Tătărescu aparte, încheind însă cu dânsul un acord pentru sprijin
reciproc.
Al: Cum înţelegeţi să vă sprijiniţi cu Tătărescu în afară de bloc?
Fe: Sprijinirea o înţelegem în sensul de a nu ne ataca reciproc şi acolo unde
întâmpinăm duşmanul comun, de a lupta cu forţe unite pentru zdrobirea lui. Totuşi cu
toată înţelegerea care ar putea fi stabilită sus, în practică, jos, este de prevăzut că vor
exista ciocniri între aderenţii lui Tătărescu şi masele care sprijină FND.
Ol: Aveţi un program?
Fe: Da.
Ol: Programul pe care îl propuneţi este programul blocului?
Fe: Sunt puncte de program propuse de Partidul nostru ca bază de discuţie cu
celelalte forţe democratice, inclusiv Tătărescu.
Al: Aţi discutat programul cu celelalte partide?
Fe: Nu l-am pus încă în discuţie, în afară de discuţiile purtate în general cu
social-democraţii. Cu Tătărescu am discutat înainte cu două zile de a veni încoace,
câteva din cele mai importante puncte de program.
Ol: Care sunt acele puncte?
Fe: Naţionalizarea BNR (Banca Naţională a României), naţionalizarea
societăţilor de asigurare, controlul principalelor bănci, controlul activităţii cartelurilor
şi a asociaţiilor cu caracter de monopol.
Al: Programul ce-l propuneţi este al Partidului?
Fe: Da este al PCR. De altfel şi Tătărescu a făcut un proiect de program, care în
realitate este un fel de apă goală. Noi nu ne-am angajat în discuţie pe chestia
proiectului său, urmând să facem noi propuneri pentru a nu lăsa ca Partidul nostru să
rămână în coada propunerilor lui Tătărescu.
Al: Tătărescu a arătat proiectul său numai comuniştilor?
Fe: Da, numai nouă.
Al: Care este atitudinea celorlalte grupuri?
Fe: Pozitivă. Social-democraţii sunt în principiu de acord. În ceea ce îl priveşte
pe Tătărescu, am discutat numai principalele puncte. El s-a declarat de acord în fond
cu naţionalizarea, dacă aceasta poate să ne aducă voturi, dar a făcut rezerve asupra
oportunităţii înscrierii acestui lucru în program.
Ol: Adică, în principiu a fost de acord cu aceste lucruri?
Fe: Da, dar spunea că ar fi poate mai bine să facem toate acestea după alegeri,
presupunând că se poate crea panică, precum şi perturbaţii de natură economico-
financiară. Şi când i-am afirmat că acestea sunt punctele la care nu putem renunţa, a

391
lăsat să se înţeleagă că ar fi dispus până la urmă ca acest lucru să se înscrie în
program.
Cr: Acesta este în conformitate cu vechiul lor sistem. Se înscria în program tot ce
aducea voturi, fără ca aceste lucruri să se realizeze după alegeri.
Ol: Ce anume vreţi să naţionalizaţi?
Fe: BNR, societăţile de asigurare; să realizăm controlul asupra altor bănci mai
importante şi asupra industriilor cartelate.
Ol: Ce industrii cartelate aveţi?
Fe: Industria zahărului.
Cr: Industria cimentului.
Ol: Cimentul este la voi monopol?
Cr: Nu, cartel.
Ol: Calea ferată este în întregime a Statului?
Fe: Da, şi are în plus o serie de întreprinderi anexe. Statul are cam 1/3 din
industrii în proprietatea sa.
Ol: Care sunt industriile la care vă referiţi?
Fe: De exemplu, Uzinele de Fier Hunedoara, care produc fontă, oţel şi fier. În
prezent produc semi-fabricate, dar dacă ar avea laminoare, ar putea scoate şi produse
finite. Această întreprindere lucrează cu numi 10% din capacitatea sa. Din 5 furnale,
câte are, lucrează în prezent numai unul şi acela cu capacitate redusă. Într-o situaţie
similară se află şi industriile particulare. De exemplu, Reşiţa, TNC (Titan-Nădrag-
Călan) lucrează cu circa 35% din capacitate.
Fe: Arată care este situaţia în diverse compartimente ale industriei na ionale.
Ol: Ce vă lipseşte?
Fe: Cocs, material refractar şi materii prime.
Ol: De cât cocs aveţi nevoie?
Fe: Nu aş putea indica o cifră exactă.
Ol: Să ne întoarcem la cele discutate. De ce legaţi chestiunea naţionalizării BNR
de alegeri?
Fe: Ne-am gândit să venim la alegeri cu ceva nou. Reforma agrară am făcut-o şi
după aceasta trebuie făcut un pas mai departe. Prin naţionalizarea BNR lovim în baza
materială a lui Brătianu şi Maniu.
Ol: Ce chestiuni mai importante mai aveţi?
Fe: Tratarea problemei monarhiei în program.
Ol: Aveţi păreri deosebite despre monarhie?
Fe: Am ocolit această problemă. Nu am discutat-o în CC. Această problemă ni s-
a ivit aici, deoarece Tătărescu o tratează ca primul punct din programul său.
/Se citeşte formulara lui Tătărescu./
Ol: El crede că veţi accepta propunerea lui?
Fe: Nu am discutat cu el această chestiune.
Ol: Credeţi că ar trebui să vorbiţi de rege în program?
Fe: Ţinând seama că există în ţară un sentiment monarhic, că partidele „istorice”
şi chiar Tătărescu bat monedă pe această chestiune, credem că nu ar fi bine să ocolim
această problemă.
Ol: Care este formularea voastră?
Fe: În program nu am pus nimic. Aici ne-am gândit la o formulare. Ea are două
variante.

392
 /Se citeşte varianta întâia./
„…asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în cadrul regimului monarhic
constituţional – ca aşezământ de bază al Statului democrat român”.
Ol: /Zâmbind/ Se apropie de formula lui Tătărescu.
Fe: Ne-am gândit şi noi că sfârşitul nu merge şi de aceea am făcut varianta a
doua: „Asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în cadrul regimului monarhic
constituţional”.
Al: Credeţi că o să vă aducă voturi faptul că veţi scrie despre monarhie în
program?
Fe: Faptul că vom scrie despre monarhie, nu va respinge de la noi o serie de
elemente. Trebuie să socotim cu realitatea. Sentimentul monarhic mai există încă la
noi.
Al: La ţărani?
Fe: Da, mai ales la ţară.
Al: Atunci, în alegeri va fi un bloc guvernamental. Dar de cealaltă parte?
Fe: Nu aş putea să mă pronunţ. Judecând după atitudinea presei duşmane, se pare
că au o linie comună. Dar nu pot spune dacă vor merge pe liste comune.
Al: Trebuie socotit cu faptul că vor merge pe listă comună şi partidele „istorice”.
Sunt la ei frământări mai mari decât la voi.
Fe: La noi nu există frământări.
Cr: La noi există ceva fricţiuni. De exemplu, cu social-democraţii.
Fe: Sunt ceva fricţiuni, dar nu frământări de natura celor din sânul „istoricilor”.
La naţional-ţărănişti sunt două grupuri, unul din jurul lui Maniu /ardelenii/ şi al doilea
în jurul lui Mihalache.
Al: Ce puncte aveţi în program pentru sate?
Fe: Credite ieftine, staţii de închiriat maşini, procurarea de seminţe etc.
Fe: Ce rezultate credeţi că veţi avea în alegeri?
Fe: Dacă vom alcătui un front continuu al tuturor forţelor democratice, vom
obţine 70-75% din voturi. /Expune problema cu prima electorală de 20% menţionând
că „istoricii” au introdus-o în 1927 şi că s-au folosit de ea atât liberalii,cât şi
ţărăniştii/.
Ol: Care sunt rezultatele reformei agrare?
Fe: Rezultatele sunt relativ bune. Au primit pământ vre-o 600.000 de gospodării.
Cr. :Aproape 700.000.
Ol.:De familii?
Fe.: Da, s-au făcut însă anumite greşeli în aplicarea reformei agrare.
Ol.: Ce greşeli s-au făcut?
Fe: Încă până la 6 Martie 1945 am îndemnat ţăranii să înceapă realizarea
împroprietăririi, deşi legea nu exista. Ţăranii au fost la început timizi, dar în urma
acţiunii activiştilor noştri, au început să-şi ia pământul. S-au făcut unele abuzuri,
trecându-se peste cadrul prevederilor partidului nostru cu privire la repartizarea
loturilor de pământ celor îndreptăţiţi la împroprietărire. /Arată diverse cazuri de
abuzuri/.
Al: Aţi întărit calitatea de proprietari a ţăranilor împroprietăriţi, asupra
pământului? Le-aţi dat documente de proprietate?
Fe: Am format o comisie interministerială care controlează aplicarea reformei
agrare şi după control, se dau titlurile.

393
 Cr: Nu s-a dat încă până acum nici un titlu de proprietate.
Al: Dacă nu le daţi documente de proprietate nu vor vota cu voi.
Fe: Împărţirea titlurilor de proprietate vrem s-o facem în cadrul campaniei
electorale, ca una din măsurile de atragere a ţăranilor.
Al: Just.
Ol: În privinţa Ardealului sunt toţi de acord cu noi?
Fe: Asupra acestei chestiuni Partidul şi-a fixat punctul de vedere. Considerăm
problema Ardealului de Nord ca definitiv hotărâtă. Această chestiune nici nu o
punem în discuţie.
Ol: Este adevărat că Groza ar fi promis o parte din Ardealul de Nord?
Fe: Nu am auzit despre aşa ceva. /Povesteşte despre recepţia dată de Groza în
onoarea artiştilor maghiari şi despre întrebările puse de Miss Ungaria lui Groza în
chestiunea Ardealului de Nord/. Faţă de noi Groza s-a pronunţat că s-ar putea discuta
problema acordării unei autonomii administrative a Ardealului de Nord, în cadrul
Statului român. Nu sunt sigur, dacă nu le-a spus şi altora ceva în acest sens.
Ol: Care este atitudinea lui Maniu în problema Ardealului de Nord?
Fe: Deschis nu poate lua altă atitudine decât noi, căci s-ar compromite. Dar în
realitate îl interesează mai mult ce regim va fi stabilit în România decât al cui va fi
Ardealul de Nord. Atenţia lui se îndreaptă spre răsturnarea Guvernului. El întreţine
legături cu reacţionarii unguri. Am prins chiar unele scrisori adresate cercurilor
maniste.

II. 3 aprilie 1946

N: În alegeri veţi merge în bloc?

Fe: În CC al PCR au fost discutate două variante: una – bloc guvernamental, alta
– FND aparte şi Tătărescu aparte, încheindu-se pact de ne agresiune. /Fe explică de
ce e nevoie ca Tătărescu, deşi nu reprezintă multe voturi, să meargă în bloc
guvernamental, arătând că prin aceasta se sparge frontul burgheziei şi se înlătură
pericolul ca reacţionarii să arate lista FND ca listă comunistă/.
N: Este just. Cum înţelegeţi blocul?
Fe: Un program comun de guvernare pe patru ani, listă comună în alegeri şi
repartizarea procentuală a mandatelor.
N: Cum repartizaţi procentele în bloc?
F: Fr. Plug. (Frontul Plugarilor) – 24%, Soc. – Dem. (Partidul Social - Democrat)
– 23%, PCR (Partidul Comunist Român) – 21%, PNL (Partidul Naţional Liberal -
Ţărănesc) – 20%, PNP (Partidul Naţional Popular) – 7%, PNŢ (Partidul Naţional
Ţărănesc - Alexandrescu) – 5%.
N: Armata votează?
Fe: Nu am hotărât încă această chestiune. Ne-am gândit că deoarece armata nu
este încă curăţată de reacţionari, poate că ar fi cazul să nu voteze.
N: Câtă armată aveţi?
Fe: 120.000 oameni.
Ol: Cu aviaţie, marină, grăniceri aveţi mai mult, aveţi peste 200.000.

394
 N: Armata nu o putem lipsi de dreptul de vot. Trebuie lucrat pe linia agitaţiei şi
propagandei în armată, însă dreptul de vot trebuie să li-l daţi neapărat. Femeile
votează?
Fe: Da, votează.
N: Cu drepturi egale ca şi bărbaţii?
Fe: Cu aceleaşi drepturi.
N: Tineretul votează? De la ce vârstă are dreptul de vot?
Fe: Ne-am gândit de la 18 ani în sus.
N: Aveţi mulţi analfabeţi?
Cr: Aproximativ 40% din populaţie.
N: Mulţi analfabeţi. Cred că trebuie să daţi dreptul la vot de la 21 de ani în sus.
Dreptul de a fi ales de la ce vârstă îl daţi?
Fe: De la 25 de ani în sus.
N: E bine. Daţi dreptul de vot de la 21 de ani în sus şi dreptul de a fi ales de la 25
de ani. Aveţi lege electorală?
Fe: Avem.
N: Este aprobată de toate partidele? Guvernul a consfinţit-o?
Fe: Nu am discutat-o încă în Guvern.
N: Atunci nu există lege electorală. Aveţi în platformă naţionalizarea BNR,
aceasta este o măsură bună. Naţionalizarea societăţilor de asigurare se poate de
asemenea pune. În ceea ce priveşte controlul industriilor cartelate, aceasta nu se poate
face prin bănci. Controlul se poate face fie de jos în sus, cu ajutorul sindicatelor, fie
de sus în jos prin numire de directori generali ai Guvernului. Se pot crea şi organe
mixte. Mă îndoiesc că veţi putea face aşa ceva şi de aceea e mai bine să nu treceţi
aceasta în program, ca să nu-i speriaţi degeaba. /Râde/ Tătărescu este de acord cu
aceasta?
Fe: Tătărescu este de acord cu toate aceste propuneri. El spune însă: „Dacă vreţi,
putem s-o facem, dar să n-o scriem în program, ca să nu speriem lumea”.
N: Are dreptate. Faceţi controlul, dar nu scrieţi aceasta în program. Controlul îl
poate face orice bancă, prin faptul că îndrumă creditele şi le acordă sau nu le acordă
anumitor întreprinderi. Pentru aceasta nu trebuie lege şi nici să fie prevăzut în
program. Vorbiţi în program de exproprierea pădurilor moşiereşti?
Fe: Majoritatea membrilor CC au fost pentru scoaterea acestui punct din
program. Când va fi nevoie, putem să facem confiscarea pădurilor, dar în program nu
scrie nimic, ca să nu-i speriem.
Ol: Totuşi, în textul programului acest punct a rămas.
N: Nu e bine să scrieţi acest lucru. Scoateţi-l. văd că aveţi aici trecut monopolul
comerţului exterior. Aceasta nu o veţi realiza şi deci nu are nici un rost să o treceţi în
program.
Fe: Dar putem pune chestiunea controlului şi îndrumării comerţului exterior?
N: Acest lucru îl puteţi obţine printr-o politică vamală justă. Ridicaţi, de
exemplu, vama la lămâi, dacă nu vreţi să fie importate. Coborâţi vama la obiectele ce
voiţi să fie importate. Coborâţi de asemenea vama la obiectele ce vreţi să fie
exportate şi dacă aveţi un interes deosebit pentru exportul unei mărfi oarecare,
acordaţi prime de export. Afară de aceasta vă trebuie vameşi buni, ca să nu poată
intra sau ieşii din ţară decât ceea ce doriţi. Vorbiţi de reorganizarea şi extinderea
asigurărilor sociale. Despre ce fel de asigurări este vorba? Contra boli, contra

395
bătrâneţii sau contra şomajului? Trebuie precizat. Asigurarea contra şomajului nu veţi
fi în stare să o realizaţi. Trebuie deci scris precis ce vreţi.
Precizaţi în program… „reducerea impozitelor indirecte până la anulare”. Aceasta
nu o veţi putea realiza. Şi noi ne-am propus-o un timp, dar n-a ieşit nimic.
Fe: Să aduc un exemplu: O pereche de bocanci costă 150.000 lei. În această sumă
impozitele şi taxele reprezintă 120.000 lei.
N: Puteţi pune „reducerea impozitelor indirecte” (subl. în text), însă nu
anularea lor. E nevoie de întărirea valutei, de oprirea inflaţiei. Pentru aceasta trebuie
făcute economii drastice. Bugetul trebuie redus la cheltuieli.
În ceea ce priveşte… „stabilizarea monedei naţionale”… nu prevedeţi în
program prin ce mijloace vreţi să realizaţi această stabilizare şi cum vreţi s-o realizaţi,
la ce curs, la cursul de astăzi? Aceasta este puţin, să treci într-un program de 4 ani
menţinerea valutei la nivelul de devalorizare de astăzi. Trebuie să treci în program…
întărirea valutei... Prin lichidarea treptată a inflaţiei, trebuie ridicat cursul banilor.
Trebuie făcute economi serioase: micşorarea armatei, lichidarea instituţiilor inutile.
Trebuie produse cât mai multe mărfuri, atunci vor creşte banii în valoare.
Ce înţelegeţi prin … „desăvârşirea reformei agrare”?
Fe: Procurarea de credite ieftine pentru ţărani, staţiuni de închiriat maşini
agricole, procurarea de seminţe etc.
N: Atunci este greşit formulată. Prin „desăvârşire” se poate înţelege că mai vreţi
să luaţi pământ de la moşieri. De ce să-i speriaţi degeaba, dacă nici nu aveţi această
intenţie? /Râde/ Această expresie trebuie scoasă, ideea o puteţi exprima mai bine prin
fraza: Măsuri de ajutorare a gospodăriilor ţărăneşti.
Aveţi învăţământ primar obligatoriu? Aşa cum este la noi obligaţiunea pentru
părinţi de a-şi trimite copiii la şcoală, sub ameninţarea amenzii? Nu scrieţi nici în
privinţa învăţământului primar obligatoriu. Trebuie luate măsuri severe, ca toţi copiii
să înveţe şi atunci nu veţi mai avea nici un analfabet.
Cr: Legea învăţământului primar gratuit şi obligatoriu o avem de mult, dar copiii
de ţărani săraci nu au posibilitatea să se ducă la şcoală. Şcolile nu au lemne. Copiii
sunt goi şi desculţi şi nu pot frecventa şcolile.
N: Da, aceasta desigur trebuie să coste bani. Trebuie să înscrieţi „măsuri pentru
asigurarea învăţământului primar general obligatoriu”. Vorbiţi despre libertăţile
cetăţeneşti. Scrieţi … „libertatea cuvântului, libertatea scrisului etc…”. la aceasta
trebuie neapărat adăugat „Libertatea confesiunilor religioase”.
Ce înţelegeţi prin reorganizarea armatei pe baze democratice?
Fe: A rămas în armată un număr foarte mare de reacţionari. Armata trebuie
reeducată şi reacţionarii scoşi afară din cadrele ei.
N: Şi ei, citind acest lucru în programul vostru, vor vota bineînţeles imediat
pentru blocul guvernamental. /Râde/ Aceasta nu trebuie scris în program. Degeaba
produceţi panică în armată şi îi respingeţi pe militari. Curăţirea de reacţionari trebuie
făcută. Orice guvern are dreptul să-şi cureţe armata, dar aceasta nu trebuie spusă în
programul de guvernare. Dacă vreţi, puteţi vorbi de „întărirea armatei”. În armată
trebuie să existe disciplină.
În ceea ce priveşte naţionalităţile conlocuitoare, voi preconizaţi egalitatea lor.
Egalitatea naţionalităţilor este o utopie. Nu se poate vorbi de egalitate între naţiuni.
De exemplu, Belgia este un stat independent, dar nu se poate vorbi de egalitatea
Belgiei cu Statele Unite ale Americii. Nu are nici puterea lor şi nici mijloacele lor.

396
Dacă iei doi oameni, nici aceia nu sunt egali, unul este mai deştept, mai capabil, mai
voinic etc. cu atât mai mult două naţiuni. Se poate însă vorbi de „drepturi egale
pentru naţionalităţile conlocuitoare”. „Egalitate” şi „drepturi egale” nu este unul şi
acelaşi lucru.
/Răsfoieşte programul lui Tătărescu. Citeşte:/ „Consolidarea regimului monarhiei
constituţionale, ca aşezământ de bază al Statului Român, şi garanţia dezvoltării sale
istorice”. /Râde/ Şi voi sunteţi de acord cu această propunere?
Fe: Nu. Nici nu am discutat-o cu el.
N: Şi care este propunerea voastră?
Fe: Noi nu am discutat în CC acest lucru, abia aici studiind împreună cu Cr.
programul lui Tătărescu, am găsit că nu putem ocoli problema monarhiei şi am
studiat şi noi posibilitatea de a trata această chestiune nu într-un punct aparte, ci
indirect în legătură cu altă problemă.
N: Să vedem propunerea voastră.
Fe: „Asigurarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în cadrul regimului
monarhiei constituţionale”.
N: Ar trebui pus nu numai „asigurarea drepturilor şi libertăţilor”, ci „asigurarea
regimului democratic”. Aceasta trebuie legată de independenţa Statului, ca atunci
când monarhia ar ameninţa independenţa şi suveranitatea ţării, să poată fi desfiinţată
de popor. /Dictează:/ „Asigurarea regimului democratic şi a suveranităţii depline
a Statului român în cadrul monarhiei constituţionale”. /Reflectează/ S-ar putea
scrie: „în cadrul” ori „pe baza” sau „pe principiile monarhiei constituţionale”.
Ol: „Pe bază” nu merge. Se apropie de formula lui Tătărescu.
N: Cel mai bine e „în cadrul”.
Ol: Ne-aţi făcut şi pe noi monarhişti. /Râde/
N: Această formulare poate fi acceptată. Este adevărat, între monarhie şi
republică este o deosebire, dar nu este aşa de mare, dacă regimul este democratic. De
exemplu, în Germania hitleristă nu a fost monarhie, însă acest regim a fost mai
dezastruos decât toate monarhiile. Să vedem ce mai scrie Tătărescu. /Citeşte/ „…
capitalul generator de bogăţii…” /Râde/ Da, interesant de văzut ce generator de
bogăţii ar fi capitalul fără muncitori. Fără munca depusă de muncitori, capitalul nu
este în stare să facă ceva. Va sta în bănci şi va mucegăi. /Lasă textele/ .
În privinţa ungurilor nu poate scrie nimic? Ungurii au la voi şcoli?
Cr: Au şi Universitate maghiară.
N: Da? Dar la justiţie în ce limbă se vorbeşte?
Cr: În regiunile cu minoritate maghiară de peste 30%, se vorbesc ambele limbi:
română şi maghiară.
Ol: Dar la instituţii, autorităţi?
Cr: La fel. De exemplu, în Oradea mare, oraş cu majoritate maghiară, 85-90% din
funcţionari sunt unguri. Ei trebuie să cunoască însă limba română.
Ol: Bineînţeles.
N: Ar trebui formulat în program: „Asigurarea dreptului pentru populaţia
ungară din România de a folosi liber limba natală, a o preda în şcoli, precum şi a
o folosi în justiţie”.
N: Avem un statut al naţionalităţilor care cuprinde toate aceste drepturi.
Ol: Atunci ar trebui scris: „Aplicare consecventă a statutului naţionalităţilor”.

397
 N: Ei, să vedem cum veţi merge în alegeri. Tătărescu a cerut să intre în Frontul
Naţional Democrat?
Fe: Nu, el nu a cerut-o, însă în alegeri vrea să meargă pe liste comune. Ne cere
însă 30% din mandatele blocului. Bineînţeles nu e ultimul lui cuvânt.
N: Emult. 30% nu se poate da, daţi-i mai puţin.
Fe: Tătărescu nu reprezintă o forţă din punct de vedere numeric, dar socotim de
mare importanţă participarea lui în blocul Guvernului, pentru a lovi împreună cu
dânsul în partea cea mai reacţionară a lagărului advers.
N: E just.
Cr: Ca voturi, nu valorează mai mult de 10%. Dar ca să meargă alături de noi, am
fost de acord să-i dăm 15-18%, maxim 20%.
N: Târguiţi-vă cu dânsul, dar daţii mai puţin. Pentru Partid cât aţi prevăzut?
Fe: 21%
N: Nu puteţi lua pentru Partid în nici un caz mai puţin decât îi daţi lui Tătărescu.
Fe: Noi avem un număr de membri de partide, aşa încât vom avea mai multe
mandate.
N: Aceasta este altă chestiune. Oficial însă, pentru lume, nu puteţi cere mai puţin.
Dacă nu aţi merge în bloc şi fiecare aţi merge aparte, aţi căpăta mai puţine voturi
decât Tătărescu?
Fe: Nu, am căpăta mai multe decât el.
N: Ei vedeţi. Atunci să creaţi o părere falsă despre forţa Partidului? În străinătate
nu se cunoaşte situaţia voastră înăuntru celorlalte partide şi se vor trage concluzii
false. Se va spune că sunteţi slabi, că sunteţi abia al treilea partid. Dar social-
democraţilor cât le daţi?
Fe: Ei au cerut 30%. Vrem să le oferim 23%.
N: Nici lor nu e bine să le daţi mai mult decât vouă. Dacă aţi merge pe liste
separate, ar lua ei mai multe voturi decât voi?
Fe: E greu de precizat, dar cred că nu.
N: Dacă le daţi mai mult, se va trage concluzia că recunoaşteţi că sunteţi mai
slabi. Cât daţi Frontului Plugarilor?
Fe: 24%
N: Lor li se poate da mai mult, este o organizaţie care cuprinde mase mari
ţărăneşti. Însă nu puteţi lua mai puţin decât celelalte partide. Trebuie să mergeţi la
paritate cu ei. Dacă aţi aduna procentele: 21+23+20 = 64 : 3 = 21 şi ceva. /După
câteva momente de reflecţie:/ Daţi procente egale la cei patru participanţi mai mari.
Luaţi procentele 21+23+20+24 = 88; 88: 4 = 22. Daţi fiecăruia câte 22 procente şi
celelalte partide vor rămâne PNP cu 7% şi PNŢ cu 5%. Vor accepta?
Fe: Cu social-democraţii ar merge greu, ei ştiu că avem oamenii noştri şi în
celelalte partide.
N: Dacă nu vor accepta, daţi-le mai bine câteva locuri în lotul vostru. Însă oficial
să fie toate patru partidele în mod egal cu câte 22%. Şi la voi în ţară nu este bine să se
creadă că sunteţi mai slabi decât în realitate. Poporul nu va înţelege ce aranjamente
aveţi şi vor crede că vă recunoaşteţi mai slabi decât ceilalţi. Nu trebuie creată o părere
falsă despre puterea voastră. Mai aveţi ceva întrebări?
Fe: Avem în ţară vreo 500.000 saşi şi şvabi. Ei au fost la noi totdeauna pionierii
imperialismului german şi focarele reacţiunii. În prezent, au început din nou să ridice
capul. Am vrea să-i expulzăm.

398
 N: Războiul s-a terminat. Acum e greu de expulzat. Ei au dreptul la vot?
Fe: Tocmai la aceasta ne-am gândit şi noi. Am vrea să-i lipsim de dreptul de vot.
N: Sunt cetăţeni români?
Fe: Da.
N: Atunci e greu să-i lipsiţi de dreptul de vot. Doar dacă aţi avea vreun motiv.
Fe: Majoritatea din ei au fost înscrişi în grupul etnic german, organizaţie
hitleristă. Am putea să le luăm acestora dreptul de vot.
N: Aşa da, dacă aveţi această posibilitate, faceţi-o. nu trebuie avut milă de ei.
Altceva?
Fe: Am vrea să ni se predea principalii criminali de război: Antonescu etc.,
pentru a-i judeca în ţară.
N: (către Ol.) N-au primit încă pe aceşti criminali? Trebuie să-i capete.
Ol: S-a întârziat chestiunea din cauza avizului anglo-americanilor.
N: Dăi dracului de anglo-americani. Nu sunt oare prizonierii noştri? Trebuie
trimişi în România.
Ol: Anglo-americanii au făcut rezerve în ceea ce priveşte cazul dacă ar fi ceruţi la
Tribunalul din Nuernberg.
N: Bine, aceasta se referă la toţi criminalii de război (către Fe. şi Cr.). Bine, îi
veţi primi.
Fe: Am vrea să discutăm chestiunea ajutorului financiar pentru alegeri.
N: Pentru Partid?
Fe: Da, pentru Partid.
N: De cât aveţi nevoie?
Fe: Am vrea să trimitem în toată ţara vreo 15.000 de activişti pentru trei luni de
propagandă: Mai, Iunie şi Iulie.
N: De câţi bani este nevoie?
Fe: Cca. 10 miliarde pe lună.
Ol: Se vede că cifra a fost între timp studiată mai precis. În scrisoare era vorba de
14 miliarde pe lună.
N: Zece miliarde înseamnă: 30 miliarde în total. Avem banii aceştia?
Ol: /După ce controlează/ Avem în total 600 milioane lei. Suma este cu totul
insuficientă. Noi primim conform armistiţiului 13 miliarde lei pe lună. E vorba să
reducem acum această cifră. Am putea să nu o reducem şi suma ce am fi vrut s-o
reducem, să le-o dăm lor. Dar şi în acest caz, am putea scoate de acolo vreo 2-3
miliarde pe lună, în nici un caz 10 miliarde.
N: Dar dacă am cumpăra lei?
Ol: trebuie studiată chestiunea.
N: Cu dolarii aţi putea face ceva? Aţi putea să-i transformaţi în lei?
Fe: Da.
N: La ce curs?
Fe: Oficial e 10.000 lei dolarul, dar la bursă este peste 40.000 lei.
N: La ce curs este bine să vă dăm atunci? La cursul de 30.000 lei puteţi face faţă?
N: Bine, atunci veţi primi un milion de dolari. Mai departe?
Cr: În Ardealul de Nord există cetăţeni unguri aduşi acolo ca funcţionari de stat
de regimul lui Horthy în timpul ocupării acestei regiuni. Majoritatea din ei sunt
reacţionari. Duc o propagandă şovină şi întreţin o atmosferă nesănătoasă. Am vrea să-
i trimitem în patria lor.

399
 N: Aţi vorbit cu comunişti unguri despre aceasta?
Fe: Am vorbit cu câţiva tovarăşi. Ei au fost de acord cu aceasta.
N: Am vorbit cu Rakoszi. El spunea că ei se tem să ia înapoi ungurii din
Cehoslovacia şi din alte ţări. Înţelegeţi-vă cu ei.
Cr: În România au sosit din URSS o serie de evrei care au fost în Basarabia şi
Bucovina de Nord în momentul eliberări acestor regiuni de către Armata Roşie în
1940. Noi nu punem problema lor din cauză că nu sunt cetăţeni români, dar sunt
elemente care se ocupă cu diverse speculaţii de bursă şi în acelaşi timp duc o
propagandă ostilă Uniuni Sovietice.
Ol: Noi nu reţinem cu forţa pe aceşti oameni şi nici nu i-am trimis la voi.
Dragoste cu sila nu se face.
N: Simpatia lor nu ne interesează.
Fe: O serie de state, printre care şi Ungaria, au căpătat împrumuturi din partea
USA (Statele Unite ale Americi). Putem să acceptăm şi noi?
N: Dacă vă dă, luaţi. /Râde/ Însă nu acceptaţi să vă pună condiţiuni, care să
atingă suveranitatea voastră. Ei au acordat polonezilor un împrumut, însă au pus
condiţii cum şi pentru ce să-l folosească. Polonezi au răspuns politicos: că numai
Guvernul lor poate hotărî ce folosinţă să le dea banilor. Dacă vă vor pune şi vouă
condiţiuni, răspundeţi-le în acelaşi sens. Puteţi accepta un împrumut, însă fără
condiţii.
Fe: Dar dacă ne dă un împrumut ca să cumpărăm de la ei maşini şi alte diverse
materiale?
N: Aceasta este altceva, se poate accepta. /Vine lk./
/Fe. Expune propunerea Malaxa pentru crearea unei societăţi româno-sovieto-
americane pentru fabricarea de tractoare./
N: şi lk. /sunt de acord. Vor participa şi ei. Rămâne să se studieze chestiunea şi să
se facă propuneri concrete./
N: Veţi produce tractoare pe roţi sau pe şenile?
Fe: Nu am hotărât încă această chestiune.
N: Noi am avut la început tractoare Ford pe roţi. După aceea Mc Kormick
/Internaţional/ şi acum producem în 4 fabrici tractoare cu şenile. Tipul Ford să nu-l
produceţi că n-a dat rezultate bune. Noi folosim tractoare pe şenile, pentru că avem
lanuri întinse. Pentru voi cred că ar fi cel mai potrivit, având în vedere gospodăriile
voastre care nu trec de 50 ha, tractorul Mc Kormick. În sfârşit, veţi vedea.
Fe: Ni s-a propus construirea unei fabrici de celuloză din papură în Delta Dunării.
N: Noi facem din lemn şi finlandezii la fel. Din papură iese celuloză bună. Puteţi
accepta această propunere.
Cr: Au venit propuneri din partea Frontului Plugarilor /în special Groza/ de a
transforma în partid această organizaţie.
N: Mai aveţi şi alte partide ţărăneşti?
Cr: Partidul naţional-ţărănesc al lui Maniu şi cel al lui Anton Alexandrescu.
N: Puteţi să-l numiţi Partidul Plugarilor Muncitori, ca să se deosebească de
partidul culacilor lui Maniu. La fel este şi în Polonia. Există partidul ţărănesc al lui
Mikolaiczyk, în care intră toţi culacii şi există partidul plugarilor muncitori. Acestui
partid trebuie să-i daţi toată atenţia şi să trimiteţi acolo 2-3 conducători din cei mai
puternici şi mai bine pregătiţi, ca să poată stăpâni situaţia. Acest lucru merită orice
efort, , căci are o importanţă foarte mare. Trimiteţi pe cei mai buni şi mai tari.

400
 Fe: /arată diagramele economice, care dovedesc foarfecele tot mai mari între
producţie pe de altă parte. În acelaşi timp, salariile sunt complet insuficiente, iar
mărfurile extrem de puţine/
N: Această situaţie este caracteristică pentru inflaţie. Trebuiesc făcute economii
drastice. Reduceţi armata. Afară de aceasta trebuie un ministru de Finanţe puternic şi
priceput.
Fe: Dacă la reorganizarea cabinetului ni se oferă Ministerul Economiei Naţionale,
putem să-l acceptăm?
N: Aveţi cadre pregătite?
Fe: Avem cadre destul de pregătite.
N: În cazul acesta puteţi să-l luaţi.
Cr: În timpul lui Rădescu forţele poliţiei erau de 80.000 de oameni. Înainte de 6
martie efectivul lor a fost redus la 30.000 oameni. În prezent nu se poate face faţă
situaţiei cu un efectiv atât de redus.
N: 80.000 era extrem de mult. Puteţi mări efectivul la 40.000 de oameni. Ce
efectiv aveţi în armată?
Cr: 120.000
Ol: cu celelalte forţe, aviaţie, marină şi grăniceri, aveţi peste 200.000. Aceste
efective vor trebui reduse.
Cr:Regele se opune.
N:Trebuie să-i arăţi că nu sunt mijloace şi că în situaţia actuală de inflaţie este
necesar să se facă această reducere. Regele are listă civilă?
Fe: Da.
N:Cât are pe lista civilă?
Cr: Nu ştiam exact. În tot cazul aceasta nu contează prea mult pentru el, este unul
din cei mai bogaţi moşieri din ţară. Are moşii întinse.
N: În timpul reformei agrare n-au fost atinse pământurile lui?
Cr: Nu
N: Şi el nu a fost atât de generos să împartă singur pământul la ţărani?
Cr: Nu a fost deloc generos.

Pentru o discuţie care pune în context est-european desfăşurarea primelor

alegeri din România postbelică, vezi lucrarea lui Virgil Ţîrău, alegeri fără opţiune.
Primele scrutinuri parlamentare din Centrul şi Estul Europei după cel de al II-lea
război mondial, Cluj Napoca, editura EIKON, 2005.
Documentul din arhivele româneşti are şi o variantă în arhivele ruseşti,
semnalată în anii 90 de cercetătoarea Tatiana Pokivailova, „ Contacte româno-
sovietice în legătură cu alegerile ( din 1946 ) „ în Analele Sighet anul 1946 –
începutul sfârşitul (instituţii, mentalităţi, evenimente), vol. III 1996, p.p. 413 – 418.
In partea dreaptă jos apare menţiunea: („un exemplar”).
Fost prim ministru şi ministru de externe al României în perioada interbelică şi
un apropiat al lui Carol al II-lea, izolat de Partidul Naţional Liberal, Gheorghe
Tătărescu a devenit liderul unei disidenţe liberale care după 6 Martie 1945 a
participat la guvernare alături de PCR, Frontul Plugarilor şi Partidul Social
Democrat.
1
= Lucrarea apărută şi în MEMORIA nr. 64-65/2008 Revista „Gândirii Arestate”

401
402
 INCHISOAREA DE DETINUŢI POLITICI
DE LA GHERLA
Aurel Sergiu MARINESCU
Boston, Statele Unite ale Americii,
fost deţinut politic

C ând am ajuns la Gherla, pe strada ce

mergea spre Dej, vis a vis de cimitirul
Rosza Şandor, se afla o casă frumoasă,
mare. Intr-una din seri, mare luminaţie căci era o nuntă.
Aşa am aflat că „armeanca” se mărită. Până am plecat în
1963 din Gherla am văzut acolo în faţa casei, afară pe
trotuar o femeie cu un cărucior de copil, deci „
armeanca” devenise mamă. Probabil că niciodată nu va
şti femeia aceea câte sute şi mii de priviri au urmărit
toată copilăria şi tinereţea ei. Erau acolo în Gherla
deţinuţi politici care cu ani în urmă au văzut-o printre
gratii, copiliţă mergând de mână cu mama ei la
grădiniţă. Şi pentru că avea părul negru şi pentru că se
ştia că în Gherla locuiesc mulţi armenii-am spus „armeanca”, de acum elevă de liceu,
în uniformă şi cu servietă plecând sau venind de la şcoală. Şi anii s-au scurs mai
departe, deţinuţii au plecat şi întotdeauna au venit alţii care au văzut-o deja
domnişoară, condusă acasă de un tânăr de care se despărţea cu îmbrăţişări şi sărutări.
Eu am fost martorul doar al căsătoriei ei şi am văzut-o când era mamă dar, pe
parcursul vieţii ei, a fost urmărită din cele câteva celule cu bună vizibilitate de sute şi
sute de deţinuţi, dintre care unii mai nefericiţi, cu ani executaţi dureros de mulţi şi
care i-au cunoscut toate etapele vieţii ei, din fragedă copilărie. Câţi n-au înţeles drama
lor atunci mai profund şi au lăcrimat gândindu-se la copiii lor şi câţi au înţeles atunci
cum le lipseşte copilăria copiilor lor ?
Personal de câte ori am ascultat povestirile despre ea sau am văzut-o
atunci acolo, m-am îngrozit la gândul că-l lăsasem acasă pe băieţelul meu de doi ani
pe care după socoteala domnului judecător Adrian Dumitriu nu mai aveam dreptul să-
l văd niciodată atunci când m-a condamnat la muncă silnică pe viaţă, iar în anul 1962
când condamnarea s-a redus la douăzeci şi cinci de ani aveam şansa să-l revăd, dacă
scăpam cu viaţă, în 1984, când el ar fi avut douăzeci şi opt de ani. Deşi mi se fura
întreaga copilărie şi tinereţe a singurului meu copil. Imaginea lui, sculat brusc de
echipa care m-a arestat, buimăcit, ţipând şi plângând printre picioarele Securiştilor şi
apoi în braţele soţiei mele mă devasta. Încercam să-mi închipui cum arată, cum a
crescut, cu ce amintiri va rămâne el din toată tragedia familiei noastre şi mă
consolam, noapte şi noapte, înainte de culcare, când reuşisem cu toată nepriceperea
mea literară să spun după rugăciune:

403
 Sorinel băiatul tatii,
Din celula –n care mor
Prin ferestrele cu gratii
Tata-ţi spune somn uşor!

Era o epistolă care-mi liniştea durerea din sufletul meu, căci în acel moment
mi-l imaginam dormind liniştit, fără griji. Pentru mine tot ce scriu reprezintă o noapte
lungă pe care am trăit-o astfel şi care este permanent în amintirea mea, căci acolo în
acele locuri ale groazei nu numai că am irosit treisprezece ani şi jumătate din viaţa
mea, dar o parte din ea a rămas acolo; amintirile acelea nu mă părăsesc căci ele se
deosebesc de toate celelalte amintiri oricât de rele. Amintirile din infernul creat de
Gulagul rumânesc nu mor niciodată.

Sorinel băiatul tatii,

Din celula–n care mor
Prin ferestrele cu gratii
Tata-ţi spune somn uşor!1

1
Cu acordul doamnei Manon reproducem din cartea regretatului şi cel mai prolific şi talentat
scriitor care a demolat şi ingropat ideologia comunistă ” Prizonieri în propria ţară”, vol. II, pag. 224, 225,
Editura D.U. Style.

404
 MANKURŢII EREI COMUNISTE
Güner AKMOLLA,
Constanţa, Romania

Î n evocările din ce în ce mai sumare ale presei, radioului, `Tv-ului despre

epoca celei mai cumplite orânduiri umane, comunismul, se evidenţiază o
terminologie standard precum: spălarea creierilor, intoxicarea de la
răsărit, ordinul de la Moscova, stalinismul,ceauşismul. . .
Consider că termenul edificator ne vine tot din zona în care s-a născut ideea
„fericirii universale, multilateral dezvoltate” ş. a. m. d. din fosta URSS, cunoscută
încă din epoca ţarilor ”tătuci” şi a Stalin-ului „tătuc„ precum era o închisoare a
popoarelor, cuvântul MANKURT.
Da, acesta este termenul, mankurt ! În cele două numere succesive, nr. 16 şi 17
ale revistei de cultură şi bilingve EMEL – IDEAL, pe care o editez de 5 ani, am
tradus fragmentul ce explică sensul acestui cuvânt, publicând în turcă şi în română
două selecţiuni concludente. ”Ozi cât un veac” este romanul marelui scriitor kârgâz
Genghiz Aytmatov tradus în turcă de dr. Refik Ozdek sub titlul ”Gün olur asra
bedel”. Recitind romanul în limba turcă am rămas impresionată de bocetul mamei al
cărei fiu răpit de năvălitorii chinezi denumiţi atunci de către popoarele turc-tătare cu
care au venit în contact „Yuan- Juani” fusese făcut Mankurt.
Numai Genghiz Aytmatov ne poate desluşi sensul şi istoria acelor epoci,
proiectarea în zilele noastre făcându-se automat, aşa că îl cităm pentru o dreaptă
cunoaştere: ”În după amiaza acelei zile, la sudul insulelor Aleut din Oceanul cel Mare
a început marea să se agite. De întinderile americane se desprindea vântul de sud-est,
făcându-se încetul cu încetul simţit. Marea imensă s-a înălţat deodată, umflându-se,
în timp ce valurile care se fugăreau deveneau mai înalte. Starea aceasta era un semn,
dacă nu a unei furtuni apropiate, era cel puţin un semnal al menţinerii valurilor
agitate. Însă aceste valuri ivite în mijlocul Oceanului nu constituiau nici un fel de
pericol pentru portavionul „Convenţia”. (. . . )
În locurile acestea trenurile se duc şi vin de la răsărit la apus. . . de la apus către
răsărit, se duc şi vin. . . În locurile acestea, de ambele părţi ale Căii Ferate, în
vastitatea fără urme, se întinde fără sfârşit pustietatea stepei Inima Galbenă. Aşa cum
distanţele geografice încep de la meridianul Greenwich, aici spaţiile se calculează în
funcţie de calea ferată. Iar trenurile se duc şi vin de la răsărit la apus. . . se duc şi vin
de la apus la răsărit. . .
Mai rămăsese de parcurs un drum de două ore până la Cimitirul „Casa Mamei„.
Convoiul mortuar înainta în stepa Inimii Galbene în acelaşi ritm: călare pe Karana,
Yedigey, în fruntea tuturor, arăta drumul. Fără a simţi oboseala, Karanar înainta cu
aceiaşi paşi largi. În spatele lui se afla tractorul şi legată de tractor era remorca în care
se găsea coşciugul. (. . . )

405
 Soarele înţepenit pe culmi încălzea bine de tot ţinutul. Lăsaseră de fapt în
urmă o mare parte din drum, dar cu cât înaintau, de după o movilă răsărea o alta, larga
stepă a Inimii Galbe ne oferea o nouă privelişte din fiecare săgetare a orizontului.
Acum treceau chiar prin locurile cândva aflate sub stăpânirea Juan-Juanilor. Veniţi
din alte zone şi stabiliţi aici pentru o vreme îndelungată, Juan-Juanii lăsaseră un trist
renume. Între ei şi triburile nomade din zonă, adesea aveau loc războaie interminabile
cauzate de fântâni sau de păşuni. Războiul era câştigat uneori de unii, alteori de
ceilalţi. Cei învinşi pierdeau o parte din teritoriu, învingătorii îşi măreau teritoriul,
apoi continuau să convieţuiască.
Conform celor relatate de Yelizarov, epocile acelea petrecute în „Inima
Galbenă”erau convenabile păstoritului, nicidecum nu ofereau fericirea prin războaie.
Pe atunci, primăvara şi toamna ploua din belşug, în zonă creştea iarbă suficientă
pentru a creşte animale cu căpăţâni mari şi cu căpăţâni mici. În plus, negustorii
veneau aici, se făceau oboruri, se desfăşura orice fel de negoţ. Dar a venit o vreme
când s-a schimbat brusc clima, n-a mai plouat, n-a mai crescut iarbă, fântânile au
secat. Nemaigăsind păşuni pentru turmele lor, triburile ca şi Juan-Juanii, (Tătarii
spuneau aşa chinezilor), ocupanţi veniţi de departe, s-au risipit. Juan-Juanii n-au mai
revenit niciodată. Ei s-au dus în ţinuturile numite azi Volga-Itil şi acolo s-au
împotmolit, pierind. Nu există nimeni care să ştie nici locul de unde au venit, nici
locul unde s-au dus. După unele zvonuri ei au fost huliţi, blestemaţi. Iarna, când
traversau peste Itil, s-au rupt gheţurile, copii şi familii, averi nemăsurate, rămânând
sub gheţuri. . .
Una din legendele Cimitirului de la Casa Mamei dată din epocile în care Juan-
Juanii ocupaseră stepa şi relata: Juan-Juanii care stăpâneau Inima Galbenă efectuau
supra celor din zona ocupată atacuri înspăimântătoare. Deseori îi vindeau statelor
învecinate ca sclavi. Cei vânduţi se considerau norocoşi, deoarece ei puteau găsi un
prilej pentru a fugi, întorcându-se în sat şi povestind chinurile îndurate de la Juani-
Juani. `Dar ei aplicau chinul cel mai grav asupra robilor pe care nu-i vindeau. Aveau
o tortură care curăţa memoria umană, deschizând calea spre nebunie. Mai întâi îl
tundeau pe rob smulgându-i părul fir cu fir din rădăcină.
În acest timp, un măcelar priceput, tăia o cămilă culcată, apoi îi desprindea
pielea. Pielea cea mai groasă a cămilei era cea de la gât şi de aici începea el să taie.
Apoi împărţea această piele în bucăţi, caldă, caldă, o lipea pe capul sângerând al
robului, strângând bine pielea. O piele astfel strânsă ar semăna azi cu un capişon de
cauciuc folosit de înotători. Aceasta se numea „tortura învelişului de piele”. Robul
care era supus unei asemenea torturi, ori murea în chinuri groaznice, ori i se spăla
creierul în totul, nemaiamintindu-şi până la moarte trecutul, de aceea i se spunea
”mankurt„ sau sclavul ce nu-şi cunoaşte trecutul. Din gâtul unei cămile se făceau
căciuli pentru capul a 5-6 oameni. După aceasta se lega o bucată de lemn de gâtul
robului ca să nu-şi şteargă capul pe jos, fiind apoi dus departe de tot, ca să nu i se
audă vaietele ce cutremurau inimile, având mâinile legate, picioarele legate; era lăsat
să zacă sub soarele torid fără apă, fără mâncare, timp de câteva zile.
(. . . )
O dată, o mamă migratoare pomenită în istorie cu numele de Mama Nayman
nemaiputând îndura suferinţele fiului ei, a dorit să-l salveze. Legenda evocă faptele de
demult. Cimitirul Casa Mamei de la ea îşi are numele. Casa Mamei înseamnă
Durerea Mamei, Strigătul Mamei.

406
 Dintre robii prinşi în război lăsaţi sub soarele arzător al Inimii Galbene mulţi
mureau, doar unul sau doi din cinci-şase prinşi rămânea în viaţă. Ei nu mureau de
foame sau de sete, ei mureau din cauză că pielea proaspătă de cămilă uscându-se, le
strângea capul ca o menghină, provocând dureri de nesuportat. Pe de o parte se usucă
şi se strânge pielea de cămilă, pe de alta, creşte părul smuls şi neavând unde să
crească, se înfigea în cap. Asiaticii au un păr aspru precum peria. Neputând creşte în
afară, aceste fire se înfigeau în interior, săpând în cap precum spinul. În urma unor
asemenea dureri insuportabile, prinsul ori murea, ori înnebunea, uitând orice
memorie. În a cincea zi de tortură, Juan-Juanii veneau să se uite „dacă vreunul se mai
află în viaţă. „Chiar dacă trăia numai unul, ei considerau că şi-au atins scopul. Chiar
printre Juan-Juani circula vorba că, într-o ceartă de-a lor, dacă era omorât un mankurt,
trebuia să se plătească o sumă care să fie de trei ori mai mare decât pentru un om
liber.
(. . . )
Impresionantă rămâne în această evocare legendară zbuciumul mamei, care se
crede şi responsabilă pentru suferinţa inumană a fiului ei! Mama Nayman boceşte:
”nu te-ai revoltat împotriva mea şi a lui Dumnezeu, când chinurile ţi-au uscat creierul
şi trupul ?”
”Oy, fiul meu, oy ! Când ai fost smuls rădăcinilor tale de drept, când pielea de
cămilă uscându-se îţi strivea creierul precum nuca spartă, când marama cea nevăzută
îţi umplea ochii cu lacrimi de sânge, când ardeai ca lemnul pocnind în focul fără de
fum al Inimii Galbene, nu ţi-a căzut nici măcar o picătură de ploaie pe buzele crăpate
de setea de dinaintea morţii !
Oy, fiul meu, oy ! Sufletul meu, oy! Soarele care dă viaţă pământului a devenit
pentru tine o stea neagră, nedându-ţi nici măcar o rază de lumină ! Nu ţi-a fost scârbă
de el, oy, fiul meu, oy ! Sufletul meu, oy !
Mai presus de legendă, deşi orientalii cred foarte mult în caracterul lor istoric-
real, pentru că timp de milenii legendele lor sunt istorie şi istoria le e legendă, se
situează o altă realitate, cea a legendelor nemuritoare. Pentru că am adus din Crimeea
o altă carte, în anul 1998, cartea vieţii şi a muzicii nemuritoare create de vestita
interpretă a muzicii tătare-crimeene, Sabriye Eregepova, sub redactarea d-nei Uriye
Edemova, iar aceste fragmente au fost publicate şi în revista de cultură bilingvă
”Emel – Ideal” pe care o coordonez de 5 ani, în nu merele 16, 17 , an 2007, 2008, iar
în această carte am tresărit întâlnind termenul MANKURT !
Autoarea defineşte oamenii erei sovietelor astfel: „Ţara Sovietelor care se
credea Valea Dreptăţii ne-a crescut precum mankurţii, educându-ne supuşi cinstirii
oarbe a genialului partid comunist. ”Iată cum a devenit nemuritoare legenda Mamei
Nayman din Ţara kârgâză. . .
În fosta URSS, în fostul lagăr Sud-Estic European, eram cu toţii MANKURŢI:
fiii foştilor deţinuţi politici, o parte a foştilor deţinuţi politici, întreaga populaţie, cu
toţii ne aflam în slujba duşmanului nostru, comunismul !
Aceasta a fost cruda realitate trăită de noi toţi, generaţia anilor 1945-1989, din
nefericire, cu prelungire până în anul 2008. Suntem nevoiţi în faţa adevărului şi a
istoriei să ne însuşim vina de a fi îngenunchiat în minciună şi în demagogie. Îmi
amintesc faptul trăit de mine, în calitate de profesoară de limba şi literatura română
la Liceul Energetic din Constanţa, că n-am dormit aproape o săptămână pentru că

407
predând epoca posteminesciană, am recitat din Al. Vlahuţă versurile cele mai
potrivite epocii ceauşiste, comentându-le chiar:

”Minciuna stă cu regele la masă. . .

Dar asta-i cam de multişor poveste. . .
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă. ”
( 1907, poem )

Cum versurile i-au impresionat pe tinerii de 17 ani, elevi în clasa a XI –a de

liceu, abia în recreaţie mi-am adus aminte că o colegă îmi şoptise ”să fiu atentă ce
vorbesc”deoarece am părinţi suspuşi ! Iar eu recitasem cele mai actuale versuri,
zâmbind aluziv. . . .
Dar nu s-a întâmplat nimic, ei erau tinerii decembrişti, care sfidau orânduirea
cea plină de minciuni. . . Cum existau în programa şcolară de liceu din anii 1987-
1989 6 ore de Educaţie.
Moral Cetăţenească Comunistă, împărţite în orar în câte două ore pe zile de
studiu, precum informarea politică, educaţia politică, introducere în socialismul
ştiinţific, ore pe care ne era imposibil aproape să le efectuăm din cauza atitudinii
sfidătoare a majorităţii elevilor care motivau că se pregătesc pentru facultate, ceea ce
ne convenea întrucât noi nu ştiam cum să mascăm, cum să ascundem realitatea,
adesea dădeam ca temă individuală tematica orelor de educaţie comunistă,
continuându-mi ora de literatură. . . Faptul era şi pe placul elevilor, cred că de aceea
am fost aplaudată de ei după dec. 1989, la începerea unei perioade şcolare, sperând cu
toţii că va fi şi o nouă perioadă social-politică într-o altfel de Românie. . .
Mankurtul erei comuniste cuprindea un moment social foarte important, acela
al selectării pentru poziţia de activist UTC, din care se ajungea la cea de activist PCR,
apoi se deschideau toate uşile ierarhiei socio-comuniste. Totul pornea de la o bază,
aceea de a proveni din familii „sănătoase„ adică de ignoranţi ! Mai intervenea şi
gradul de „mankurtism” al viitorului comunist.
1. Selecţia pentru un activist consta în a fi: cel mai râu, cel mai hain, invidios
până la boală, incapabil de muncă creatoare, de analiză şi sinteză intelectuală; brutal,
executant supus al ordinelor venite de la superiorii lui. În conformitate cu acest
indicator, mankurtul erei comuniste prezent în şcoli, pe şantiere, pe câmpiile
cooperativizate, pe tractoare şi pe vapoare, avea un singur scop: să parvină ! Cum
acesta era scopul unic al vieţii lui, educaţia primită, intoxicarea cu literatura sovietică
prezentă şi ea peste tot în România sovietizată şi rusificată, toate acestea ofereau
terenul realizărilor mankurtiste.
Sub lozinca etern-valabilă, etern scuzabilă: aşa spune Partidul, aşa sunt
directivele congresului nu ştiu care, aşa a spus tov. N. Ceauşescu, se ascundeau de
fapt interese murdare personale, mici ori mari meschinării, periculoase orgolii,
ticăloşii sau chiar crime !
Eu însămi, ca profesoară de liceu predecembrist, mă consider o ”mankurtă” prin
unele momente ori situaţii de factură tragi – comică.

408
 2. Cred că era Sfânta Sărbătoare a Paştelui creştin din anul 1979 ori 1980 când
ordinul Elenei Ceauşescu a spus clar : să se înveţe, aşa cum se munceşte în comerţ
sau în industrie !
Trecând peste caracterul ateist al urării de paşte care nu admitea pe tradiţionalul
românesc „Hristos a înviat” ci toată suflarea românească printre care eram şi noi
tătarii din Dobrogea, fraţi de necazuri care sărbătoream Bayramul dar şi Crăciunul ori
Paştele cu aceeaşi iubire de viaţă, urând”La mulţi ani !”trebuie să evoc o situaţie de
comedie a absurdului. . . Toţi copiii chemaţi de noi cu insistenţă la şcoală în prima zi
de Paşte, au venit dar la sfârşitul primei recreaţii am descoperit uimite şi alarmate o
curte plină de cojile ouălor roşii pascale ! La ordinul directoarei speriate, care privea
spre poarta şcolii de unde se iveau adesea inspecţiile neaşteptate, noi, cadrele
didactice, doamne la 40-5O de ani am adunat cu sârg cojile de ouă roşii făcând să
dispară din curtea şcolii nr. 19 din Constanţa orice urmă de creştinism !
2. Altă situaţie mankurtă a fost când un reprezentant al Securităţii statului de
drept ne-a vizitat şcoala, nu se ştie cu ce prilej, descoperind până la intrarea în
cancelarie că nouă, profesoarelor ni se spunea ”doamna de istorie, de fizică ş. a. m. d.
Revolta omului s-a exteriorizat prin convocarea imediată a întregului personal pentru
a ni se atrage atenţia că nu ”suntem doamne ” ci „tovarăşe”!
3. În zilele de 19-20-21-22 decembrie 1989 am fost de serviciu pe şcoală,
păzind clădirea Liceului Energetic, de huliganii ce se revoltaseră împotriva
”mankurtismului românesc. ”
Pornind de la analiza propriei noastre atitudini şi rezistenţe, evidenţiem
varietatea de tipuri umane, numite în limbaj comunist ”noi”, adică ”oamenii noi” pe
care se baza un întreg sistem socio-politico-economic, care se poate ordona într-o
clasificare ce nu se pretinde ştiinţifică, astfel :
- Omul plin de ambiţii deşarte, de parvenire, de putere;
- laşul;
- ticălosul;
- brutalul;
- cel cu instincte animalice;
- paranoicul;
- omul plin de sine însuşi, cf. zicalei ”ţiganul cum ajunge împărat, îşi spânzură
tatăl. ”;
- vicleanul;
-orgoliosul, etc.
Dar cei mai renumiţi mankurţi ai erei comuniste din România pre şi
postdecembristă sunt aceste tipuri umane, care purtând masca patriotismului de fapt
ascund pe ”fostul” director-activist P. C. R. , secretar de partid, de UTC, acel
personaj tipic despre care criticii literari spuneau: scriitorul s-a dovedit neputincios în
crearea portretului activistului de partid, prezentat sumar, liniar. . . . Cum să-l prezinte
sărmanul scriitor supus”vremurilor cumplite” pe cel inexistent ?
Astfel revenim la Directivele NKVD pentru Europa de Est în care există
directive de bază precum ”reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi ori racolaţi
dacă se bucură de simpatia băştinaşilor, ori compromişi prin campanie de denigrare.
Ei trebuie lichidaţi înainte de a se întipări în conştiinţa maselor,trebuie lichidaţi prin
aşa numitele „întâplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţia de drept comun ”(art.

409
40). Câte exemple am putea da în dorinţa demonstrării ideii că mankurţii erei
comuniste au executat întocmai şi acest ordin,ca toate celelalte !
Astfel. recent, în data de 10 august 2008 am revenit după 56 de ani de la
arestarea tatălui meu, Abdula Veli Şaip la data arestării fiind oficial preot musulman
la Geamia, azi monument istoric pentru că a fost construită de către Imperiul otoman
în anul 1865. Scopul meu fiind acela de ” a nu se uita şi de a nu-i ierta” am donat
multe cărţi scrise de mine cu acest caracter evocativ şi anticomunist,printre care
Monografia Comunei Albeşti, satul natal, operă în care evoc lupta naţională şi
personalitatea a doi preoţi: preotul musulman şi preotul creştin, Grigore Epeminonda,
condamnat la 14 ani de închisoare pentru ideile sale româneşti ! Surpriza dureroasă a
fost faptul că numele tatălui meu nu figura în registrul cu numele tuturor preoţilor ce
au slujit la această parohie ! Actualul hoge exista acolo din 1970, îl cunoscuse pe tata,
îl aprecia ca poet şi ca dramaturg, asociindu-ne operele,dar nu-l deranjase faptul că
acest om ”fusese omorât încă din ziua arestării, din 19 aprilie1952 ! (a decedat în anul
1991).
Descoperirea,deşi n-ar fi trebuit să mă surprindă, întrucât cunosc oamenii de
acolo, evenimentele ce mi-au marcat copilăria şi adolescenţa, chiar întreaga viaţă, m-a
durut şi azi ca şi atunci, rugămintea exprimată actualului hoge de a repara o
nedreptate istorică mi-am dat seama că e puerilă, hotărându-mă eu însămi să rezolv
această situaţie postcomunistă. Gândul că toţi acei ce n-au avut urmaşi, mă refer la
victimele erei mankurt-comuniste, ori au avut urmaşi care nu s-au implicat, nu-mi
lasă timp pentru tăcere sau pentru odihnă . . .
Pentru că destinul eroic al marelui dizident rus Al. Soljeniţân a fost frânt de
omenescul final în chiar aceste zile de august 2008, închei cu celebrele sale cuvinte
despre ”Fenomenul Piteşti ”:
” CEA MAI TERIBILĂ BARBARIE A LUMII
CONTEMPORANE!”

410
 GRANDEUR ET DECADENCE DE L’HOMME
NOUVEAU DANS LE POSTCOMMUNISME
- LE CAS DE LA ROUMANIE
Mihaela IRENE COSTELIAN
Centre d’Etudes et de Recherches sur les Balkans
Université Montesquieu – Bordeaux IV

T out régime cherche à formater les citoyens dans un désir de maîtrise,

mais les démocraties populaires du bloc de l’Est ont transformé le
phantasme en réalité, par la création de l’homme nouveau. L’homme
nouveau est le citoyen né et éduqué dans un système qui le pousse à répéter un
modèle précis. Pour ce faire, l’homme nouveau n’a pas besoin de porter de réflexion
sur sa condition, le régime politique dont il est le fruit s’en charge. Ainsi, l’idée
d’Aristote selon laquelle tout homme est un animal politique (au sens de politikè)
perd son sens. Un homme qui obéit n’est pas un citoyen, mais un esclave, car il ne
porte aucun regard sur ses actions. Il se contente d’exécuter des ordres que le pouvoir
a conceptualisés pour lui.
Le régime communiste roumain s’est basé sur l’instrumentalisation des
phénomènes psychologiques pour modifier la structure mentale de ses citoyens et
créer « l’homme nouveau ». Le politique a usé des toutes les sphères des sciences
sociales (psychologie, ethnologie, sociologie, histoire) pour mener à bien son projet et
formater un homme nouveau qui corresponde à ses attentes. Analyser l’homme
nouveau dans sa conception et son devenir d’un point de vue strictement politique
appauvrirait considérablement sa compréhension. De même, nier l’importance de ces
épiphénomènes réduirait l’analyse de l’homme nouveau à un simple expériment voué
à l’échec. Or, l’homme nouveau est bel et bien né du laboratoire communiste.
Comme le rappelle le rapport de la Commission Gulbenkian, pour la
restructuration des sciences sociales, présidée par le sociologue Immanuel
Wallerstein2, avec une approche polymorphe des phénomènes sociaux, à la croisée
des disciplines, il est possible de mieux comprendre la complexité d’un événement
politique ainsi que ses mécanismes. Loin de l’état figé des sciences sociales durant la
première partie du XXème siècle, il est nécessaire aujourd’hui d’aborder une
approche pluridisciplinaire. Ainsi, il faut décortiquer tous les emprunts faits aux
différentes branches des sciences sociales par le régime communiste pour constituer
l’homme nouveau, afin de le décomposer et en comprendre les mécanismes et
l’aboutissement de cette création tangible.
L’appareil politique roumain, durant la période communiste, agit de manière
complexe, par le biais de la propagande et par la répression systématique de toute

2
I. WALLERSTEIN, Ouvrir les sciences sociales. Ed. Descartes et Cie. Paris, 1996.

411
dissidence, afin d’imposer une vision unique du monde. Dans cette société utopique,
seul un homme parfait, entièrement dévoué au régime à sa place. De cette manière,
l’homme nouveau est le fruit du régime et celui qui permet sa perpétuation. Au sein
de cette nouvelle population d’hommes et de femmes au service du Parti et de la
Patrie l’appareil politique puise ses futures recrues. L’homme nouveau a pour but de
prolonger le régime tel qu’il a été conçu par le leader suprême, le « père de la
Patrie », Nicolae Ceausescu.
Créé à l’échelle nationale, dans une officine concentrationnaire à ciel ouvert,
l’homme nouveau a pourtant tué son père symbolique, Nicolae Ceausescu, en 1989,
pour s’émanciper dans le postcommunisme, une ère aux lois abstraites où ses instincts
de survie ne connaissaient plus les barrières « parentales » du régime qui l’a fait
naître. Les hommes et femmes créés par le communisme étaient préparés pour
survivre au régime qu’ils avaient contribué à anéantir. Dans une hystérie collective,
chacun pouvait donc s’approprier le futur et l’inventer selon ses envies.
Davantage que la mentalité collective, au sens qu’en a donné le psychiatre
suisse Carl Gustav Jung3, le comportement de l’homme nouveau après la chute du
communisme se comprend à la lumière de cette perte de repères. N’étant plus contenu
par un système répressif, qui anticipe chaque dérapage, l’homme nouveau est libre.
Désormais orphelin, la nouvelle société démocratique le met face à ses réflexes. Mais
la démocratie a ses propres règles, qui ne sont pas celles du non droit et pour acquérir
non seulement la forme, mais aussi le fond de la notion de démocratie, l’homme
nouveau est confronté à son passé d’être rééduqué, afin de subir une nouvelle
rééducation, celle de la démocratie.

I. L’homme nouveau : un homme préparé pour le postcommunisme

Dans l’esprit de ses concepteurs, l’homme nouveau était un homme parfait.

Dévoué à la Patrie et au Parti, il travaillait nuit et jour pour leur prospérité. Loin de la
réussite et du développement personnel prôné par le libéralisme occidental, le
communisme d’Europe centrale et orientale insistait sur la valeur du groupe et la
nécessité de sacrifier le « moi » individuel afin de réussir ensemble la construction
d’une société d’hommes égaux. En niant toute particularité des individus, le but du
régime était de créer une masse uniforme, dans laquelle l’individu devait s’intégrer.
L’homme nouveau était un prototype unique pour des corps et visages multiples qui
devaient s’y fondre sans opposer de résistance. Pour obtenir ce spécimen en
apparence parfait, il a fallu l’éduquer, mais le désir d’affranchissement du système
paternaliste et totalitaire dans lequel il évoluait a poussé l’homme nouveau à la
révolte et à l’anéantisse du régime qui l’a vu naître.

3
C. G. JUNG, Sur l’interprétation des rêves, Ed. Albin Michel, Paris, 1998.

412
 Façonnement et rééducation de l’homme nouveau durant le régime
communiste
Dans les années 80, les premiers résultats de l’éducation des masses portèrent
leurs fruits. Les citoyens ayant enfin intégré l’archétype de l’homme socialiste
nouveau laissèrent place à la première génération d’enfants nés sous le régime
communisme4 et entièrement éduqué par l’Etat, de la maternelle au lycée.
Cependant, l’homme nouveau n’avait pas été facile à obtenir. Avant d’arriver
aux résultats des années 80, un long travail d’une trentaine d’années fut nécessaire.
Les premières générations à avoir expérimenté le concept d’homme nouveau durent
être rééduquées. Encore empreintes des valeurs de la monarchie parlementaire
jusqu’alors en vigueur, les citoyens subirent une transition violente car leur formation
devait être reconditionnée. Les plus dociles se soumirent aux nouvelles normes du
régime communiste et les plus récalcitrants furent sanctionnés. Après les rafles de la
fin des années 40, la population connut une pression de l’intérieur, par la pratique de
la délation. Dans un contexte d’unification sociale, la Securitate était le nouveau
garant de la pensée unique. La Securitate impliquait tous les acteurs sociaux et ses
moyens de surveillance étaient placés au plus près des citoyens. Les citoyens les plus
sensibles voyaient leur téléphone mis sur écoute. De plus, on leur attribuait un agent
censé surveiller leurs déplacements et prendre les dépositions des voisins et des
proches. Après avertissement, et selon le degré de dissidence, l’incarcération
représentait le stade ultime de la correction. La politique de répression systématisée
de la dissidence, propre aux régimes totalitaires, a été le cadre privilégié de la mise en
place du système concentrationnaire roumain.
Le but du régime communiste roumain n’était pas la suppression de ses
opposants, mais leur repentance. Dans un acte de foi, les dissidents devaient adhérer
au nouveau régime sans opposer de barrière mentale, c’est-à-dire que leurs
convictions antérieures devaient être confessées comme étant erronée et leur
attachement au nouveau dogme sincère. Pour reconnaître leurs erreurs de jugement
passé, une rééducation était nécessaire. Celle-ci avait lieu dans les endroits les plus
adaptés : les prisons. En ce sens, l’expériment qui eut lieu à la prison de Pitesti entre
1949 et 1953 est l’exemple le plus poussé.
Les tortures physiques et psychologiques incessantes que les détenus se
voyaient infligés par leurs semblables rééduqués fut un mode extrême de
modélisation de la pensée. Le régime ne voulait pas seulement marquer les corps,
mais rappeler que chaque cicatrice représentait une faute expiée, une ancienne
croyance abdiquée. En ce sens, la molestation physique n’était que le passage obligé
permettant la victoire de l’esprit nouveau. Le corps expie les fautes de l’esprit et
permet ainsi l’incarnation de l’homme nouveau, lavé de ses pêchés. Sans entrer ici

4
Après avoir été interdit en 1948, l’avortement fut légalisé en Roumanie, en 1957 sous la
pression de l’U.R.S.S., qui voyait en cet acte la libération d’un rempart de la morale judéo-chrétienne.
Toutefois, le régime communiste roumain avait besoin de renforcer sa natalité et la justification de
l’abolition de cette nouvelle liberté fut paradoxalement trouvé dans l’illégalité de sa pratique. En effet, le
régime prétexta une augmentation des avortements illégaux et adopta, le 1er octobre 1966, le tristement
célèbre Décret 770. Par cet acte, le régime s’introduisait dans la chambre à coucher de ses citoyens.
Contrôles médicaux à l’appui, il était hors de question de laisser échapper une grossesse.

413
dans les détails de cette rééducation par la torture, les récits les plus éloquents sur les
pratiques s’étant déroulés entre ces murs sont décrits dans les ouvrages des
survivants, tels que Eugen Magirescu5 ou Virgil Ierunca6. De plus, la revue Memoria
publie régulièrement les souvenirs des détenus politiques de toutes les prisons
politiques de Roumanie, durant le régime communistes. Issus de ces camps, les
nouveaux hommes avaient revêtus l’habit blanc du parfait communiste, capable de
sacrifier sa vie pour la Patrie et pour le Parti.
Rééduqué ou seulement éduqué, issu des prisons ou des écoles, l’homme
nouveau était le symbole de la victoire du communisme sur la dissidence. Mais dans
les faits, le système communiste comportait les failles qui amenèrent sa créature à la
révolte et le régime à sa perte.

De la révolte de l’homme nouveau à la chute du régime communiste

Les privations alimentaires et le système clientéliste instauré par le régime de
Nicolae Ceausescu créèrent une compétition accrue pour la survie. La répression
systématique amena l’homme nouveau à imaginer des stratagèmes de duplicité pour
déjouer les soupçons réels ou imaginaires de la police secrète. Loin de l’image
parfaite qu’il laissait transparaître, l’homme nouveau était en fait un Janus.
Dans sa course ambitieuse à faire de la Roumanie le pays utopique dont il
véhiculait l’image à l’étranger, Nicolae Ceausescu entreprit de rembourser la dette
que le pays avait envers le Fond Monétaire International en l’espace de sept ans, soit
entre 1980 et 1987. S’appuyant sur le célèbre programme d’alimentation scientifique7
élaboré en 1984, le dictateur réduit considérablement le rationnement de la
population. Otages de leur propre territoire national, les citoyens n’avaient d’autre
choix que d’appliquer les programmes irréalistes de leur gouvernement.
Mais ces privations n’étaient acceptées qu’en apparence. En réalité, la pénurie
alimentaire permit le foisonnement du marché noir et du clientélisme alimentaire, un
clientélisme de la misère. Ainsi, chaque denrée alimentaire se négociait derrière les
comptoirs vides des magasins et dans le dos de la Police, car le stockage alimentaire
était prohibé par le code pénal. Ainsi, une économie parallèle à celle de l’Etat surgit et
engendra encore plus d’injustices que le système de queue instauré pour faire
patienter les citoyens. Dans le système officiel, l’annonce d’un arrivage de nourriture
provoquait la création d’une file d’attente. Parfois, celle-ci se formait dans la nuit
pour un arrivage le lendemain, car la place de chaque individu comptait au sein de ce
conglomérat humain. Les premiers étaient servis, au détriment d’autres. Une réelle
compétition avait lieu au sein de la queue, comme le décrit le professeur Pavel
CAMPEANU8 dans son ouvrage Romania : coada pentru hranà ; un mod de viatà.

5
E. MAGIRESCU, The Devil's Mill: Memories of Pitesti Prison, Ed. Fronde, Alba-Iulia, Paris,
1994.
6
V. IERUNCA, Pitesti, laboratoire concentrationnaire, 1949-1952, Ed. Michalon, Paris,
1996.
7
Résolution de la Grande Assemblée Nationale pour l’approbation du programme
d’alimentation scientifique de la population. Bulletin Officiel du RSR, XX, n°53, I partie, 2 juillet 1984.
8
P. CAMPEANU, România : coada pentru hranà ; un mod de viatà, Ed. Litera, Bucureşti,
1994.

414
Cette compétition affichée devenait plus sournoise encore lorsqu’il s’agissait du
marché noir.
Dans cet espace de non droit, seul celui qui avait des produits à échanger avait
droit de cité, loin des regards indiscrets de la foule. Les citoyens qui avaient un
membre de la famille à l’étranger étaient, en ce sens, privilégiés, car les produits
qu’ils recevaient dans les colis tels que le savon ou le café avaient une valeur certaine
et s’échangeaient facilement contre les denrées de première nécessité. Ainsi, en
apparence obéissant et docile, l’homme nouveau socialiste était devenu double. Il
mentait au régime comme celui-ci lui mentait. Alors que les dirigeants vivaient dans
un confort occidental, loin du rationnement alimentaire, les citoyens luttaient pour la
survie. Il ne s’agissait plus de rééduquer la masse par le respect du dogme du Parti, en
faisant en sorte que chacun surveille tout le monde, mais faire abdiquer la raison par
la famine.

Avec la chute du régime communiste tombèrent également les barrières qui

contenaient la duplicité de l’homme nouveau. Les réflexes acquis pour déjouer la
faim ou la surveillance vigilante du régime pouvaient désormais s’afficher au grand
jour. La chute du mur de Berlin, en 1989 symbolisa la chute de la duplicité. Pour
certains, les changements de 1989 agirent comme un détonateur positif. La résistance
mentale effectuée pendant les années du communisme les propulsa en « adaptés » du
nouveau système politique. Pour d’autres, la fin des restrictions ouvrait la brèche des
mauvais réflexes du régime : il était désormais possible de piller le pays tout entier,
puisque l’Etat n’était plus là pour réprimer. Face à ces extrêmes, le postcommunisme
joue un nouveau rôle de rééducateur pour cet homme nouveau en perte de repères.

II. L’homme nouveau : un homme rééduqué par le postcommunisme

L’homme nouveau avait un bel avenir dans le postcommunisme. Mais, aux

premières années de liberté libertaire, suivit la phase de recadrage. La liberté ne
devait plus consister à faire ce que l’on veut, mais à faire ce que l’on veut dans le
respect de la liberté d’autrui. La conception française de la Déclaration des Droits de
l’Homme et du Citoyen de 1789 prend un sens nouveau aujourd’hui, vingt ans après
la chute du régime communiste.
L’homme nouveau n’a pas d’âge et il est intéressant de constater que la
démocratie occidentale de type libérale, joue aujourd’hui un nouveau rôle de
rééducateur. L’homme nouveau doit apprendre les us et coutumes, les mécanismes
réels du système démocratique. Ainsi, il se retrouve confronté à son propre passé
d’être rééduqué. Il avait cru comprendre comment marchait la démocratie, mais s’est
confronté à un échec lors de la mise en pratique des théories. Il lui appartient
maintenant de combler ce manque pour palier à son complexe d’homme de l’Est face
à l’Ouest.

La démocratie sans foi ni loi : la victoire des réflexes sur la réflexion

Avec la chute des régimes communistes, le postcommunisme sonne le glas
des idéologies. Cependant, l’instauration de la démocratie ne signifie pas pour autant
que le système démocratique ait été réfléchi et intégré par les sociétés auxquelles il a

415
été imposé. L’utilisation du mot « imposé » s’explique par le manque d’alternative
qui a été laissé aux nouveaux leaders, après 1989. Seule la démocratie paraissait
légitime. Il s’agissait de copier ce qui se faisait à l’Ouest, puisque c’est de l’autre côté
du mur que venait la liberté. Certains pays adoptèrent le modèle allemand, d’autres,
comme la Roumanie, le modèle français. Bien plus qu’une adoption, il s’agissait
d’une transposition. Il fallait copier le texte constitutionnel, sans penser à l’adapter
aux exigences nationales, le recadrage s’effectuant quelques années après la mise en
place du régime.
Aujourd’hui, cette démocratie d’importation est mal comprise et mise à mal par
ceux qui prétendent la défendre ou la représenter. Cela ne peut être imputé qu’au
régime lui-même qui est devenu une norme totalisante, comme le souligne le
politologue Slobodan Milacic, dans La réinvention de l’Etat9. Pour les régimes
d’Europe centrale et orientale, la pratique importe peu, ce qui prime est d’avoir
l’appellation de « démocratie ». Il ne s’agit plus alors de respecter des principes, mais
seulement la forme, une étiquette vidée de son sens.
Déjà éduqué par le communisme à avoir l’apparence voulue par le régime,
l’homme nouveau n’a besoin que de l’étiquette « démocratique » pour se sentir
démocratique. En effet, pour lui, la démocratie est un concept bien plus qu’un
système, qui permet l’avènement de la liberté individuelle au détriment de l’égalité.
Cette conception, quelque peu erronée, le pousse à confondre démocratie et
libéralisme. Bien que le postcommunisme connaisse l’apparition et l’application
simultanée de ces deux concepts politique et économique, les régimes Est européens
utilisent le second pour justifier le premier. Or, l’homme démocratique ne justifie pas
ses actions par le non droit, mais par le respect du droit. L’effectivité de la norme
juridique est d’ailleurs une des caractéristiques qui différencie les régimes autoritaires
et totalitaires des régimes démocratiques. Dans le cas des régimes autoritaires et
totalitaires, le droit est une norme qui sert à cacher les agissements du régime et n’est
que rarement applicable, tandis que dans le cas des régimes démocratiques, le droit
fait le système et le régule.

Le libéralisme sauvage tel que l’a connu la Roumanie pendant plus d’une
quinzaine d’années après la chute du régime de Nicolae Ceausescu n’est que le
résultat de ces confusions. De cette manière, prétextant la supériorité de la liberté
individuelle, l’homme nouveau peut agir sans frein dans le postcommunisme. Il peut
ne pas respecter les lois qui nuisent à son confort personnel ou à son profit, il peut
également changer la législation à son avantage et profiter des failles du système pour
nuire à ces concitoyens, ci cela avantage sa propre personne. Mais Avec l’entrée de la
Roumanie dans l’Union européenne, en 2007, cette phase semble dépassée et une
nouvelle réflexion de la société roumaine sur elle-même semble de mettre en place,
pour intégrer les valeurs réelles de la démocratie, ce qui remet l’homme nouveau face
à son passé d’homme rééduqué.

9
S. MILACIC, La réinvention de l’Etat. Démocratie politique et ordre juridique en Europe
centrale et orientale, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2003.

416
 La rééducation démocratique de l’homme nouveau communiste
Alors que le communisme a éduqué et rééduqué le citoyen afin qu’il
corresponde à l’archétype de l’homme nouveau socialiste, la démocratie récupère
cette tendance pour l’en affranchir. Finalement, la démocratie veut un homme réfléchi
dans ses actions, un citoyen responsable qui participe au fonctionnement du système,
alors que l’homme nouveau a été construit et éduqué pour obéir aux ordres du régime,
ce qui supprime toute notion de jugement personnel.
L’avènement des régimes démocratiques d’Europe centrale et orientale met ses
citoyens face à leur propre histoire d’hommes rééduqués. Pour ces sociétés formatées
par quarante ans de communisme, la démocratie apparaît comme une nouvelle norme
de formatage. Après quinze années de non droit et d’une démocratie sur mesure, faite
pour ceux à qui profite le régime, l’imposition de normes, au niveau communautaire
européen, implique une réflexivité du système sur ses pratiques. Ainsi, une correction
des habitudes nées de la nécessité de survivre au sein du régime communiste s’impose
dans un pays qui se veut membre de l’Union européenne. Un réajustement difficile et
pénible est désormais entrepris par le gouvernement roumain pour normaliser la
pratique démocratique à tous les échelons de la société roumaine et se conformer à
une pratique occidentale, non pas parce qu’elle est occidentale, mais parce qu’elle
correspond à une pratique aboutie de la démocratie, qui s’est forgée durant plus de
deux cents ans.
En réalité, il s’agit, pour la société roumaine, de subir une seconde rééducation
qui ramène à certaines valeurs procommunistes. Avant 1948, la Roumanie était une
monarchie parlementaire avec un système pluripartite, malgré la forte dominance du
Parti Libéral. Ainsi, des pratiques telles que le vote et l’alternance existaient déjà. En
ce sens, la condamnation officielle du régime communiste par le Président Traian
Bàsescu, le 18 décembre 2006, est un pas symboliquement très important et venant
soutenir les efforts institutionnels de la Roumanie dans la réflexion qui est menée sur
le passé communiste. En rendant illégal le régime communiste, l’appareil politique
remet en question les valeurs que ce régime a imposées à la population. Il s’agit
également d’une auto critique, puisque les élites politiques elles-mêmes sont issues du
régime communiste. Il s’agit alors de se positionner par rapport à ce que l’on a appris
à répéter par cœur durant quarante ans. Ainsi, durant leur vie, certains citoyens auront
connu trois éducations différentes (en fait une éducation et deux rééducations),
apprenant à chaque fois ce qu’il fallait penser, en fonction du régime politique en
place.

Alors que la libération se comprenait en termes anarchiques dans les années

quatre-vingt dix, elle doit se réinterpréter en termes de respect au XXIème siècle. La
véritable liberté ne s’obtient que par la modération de ses désirs, comme le prônait le
philosophe romain Sénèque, repris par les philosophes des Lumières et transmis par la
tradition démocratique. Face aux exigences de l’Union européenne et à son désir
d’intégration, l’homme nouveau roumain n’a peut être pas le choix et doit abdiquer
ses réflexes passés pour s’accorder avec un avenir plus harmonieux, à défaut de quoi,
la version de l’homme nouveau rééduquée dans la démocratie sera pire que le modèle
obtenu par le régime communiste.

417
Références bibliographiques:
P. CAMPEANU, România: coada pentru hranà; un mod de viatà, Ed. Litera, Bucureşti, 1994.
V. IERUNCA, Pitesti, laboratoire concentrationnaire, 1949-1952, Ed. Michalon, Paris, 1996.
C. G. JUNG, Sur l’interprétation des rêves, Ed. Albin Michel, Paris, 1998.
E. MAGIRESCU, The Devil's Mill: Memories of Pitesti Prison, Ed. Fronde, Alba-Iulia, Paris,
1994.
S. MILACIC, La réinvention de l’Etat. Démocratie politique et ordre juridique en Europe
centrale et orientale, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2003.
I. WALLERSTEIN, Ouvrir les sciences sociales. Ed. Descartes et Cie. Paris, 1996.

418
 UN MEHEDINŢEAN, VICTIMA A REGIMULUI
STALINIST: ALEXANDRU CONSTANTINESCU
Ileana MATEESCU,
Drobeta-Turnu Severin, Romania,
fostă deportată politic

A lexandru Constantinescu s-a stins din viaţă în vara acestui an, pe 13

august, la vârsta de 86 de ani. Deşi a pătimit şi a îndurat chinuri cât
pentru un neam întreg, a rămas lucid până la sfârşit. Era conştient de
faptul că anii, deceniile care s-au scurs de la instalarea regimului comunist în lume
ameninţă să şteargă iremediabil cicatricele şi rănile trecutului spre bucuria celor
interesaţi ca acest lucru să se întâmple, ca oamenii să nu-şi mai aducă aminte. Ştia că
vinovaţii pentru calvarul suferit de milioane de oameni au avut destul timp şi
posibilităţi de a şterge urmele trecutului, de a distruge cea mai mare parte a
documentelor compromiţătoare. Dar memoria celor care au îndurat patimi de Sisif, a
celor care au luptat cu imposibilul pentru a scăpa din iadul sovietic şi a face cunoscut
compatrioţilor lor (la înapoierea acasă) adevărata faţă a comunismului, n-au cum să o
şteargă. Iar aceştia, printre care se numără şi Alexandru Constantinescu, au considerat
că au datoria morală să nu dea voie ca acest trecut să fie uitat, pentru că cel ce uită,
merită să-i fie scoşi ochii amândoi, după cum spune un proverb.
Alexandru Constantinescu şi-a sacrificat tinereţea şi libertatea pentru binele
poporului său. Douăzeci din cei mai frumoşi ani ai vieţii şi i-a petrecut în prizonierat
în Uniunea Sovietică şi apoi în închisorile comuniste româneşti. Plecase pe front la
vârsta de 22 de ani pentru a-şi face datoria faţă de Rege şi Ţară şi s-a eliberat din
lagărele şi închisorile prin care a fost purtat la vârsta de 42 de ani. Se poate deci
spune, pe bună dreptate, că soarta a fost destul de crudă cu acest brav român.
S-a născut în anul 1922, pe 15 octombrie, într-un sat din nordul Olteniei,
comuna Turcenii de Jos, judeţul Gorj, într-o familie de oameni gospodari, de condiţie
medie. De la vârsta de 10 ani a fost crescut de cunoscutul epigramist Neicu Calotescu.
A fost elev al Liceului Comercial din Tg. Jiu şi al Liceului Cretzulescu din Bucureşti.
După bacalaureat a fost admis la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti. Era în
anul II de studii, în 1943, când a fost încorporat în armată, în Regimentul 92 Orăştie,
Divizia 18, condusă de generalul Beldescu. După un stagiu foarte scurt, aşa cum se
obişnuieşte în vreme de război, a fost trimis pe front. Armata română, ca şi aliaţii ei se
aflau în plin proces de retragere. În iunie 1944 frontul de est se stabilizase temporar
pe linia Nistrului de la Dubăsari la Marea Neagră, iar la nord de Dubăsari ruşii
ocupaseră judeţele Botoşani, Suceava, Dorohoi, Hotin şi Cernăuţi.
În ziua de 7 iunie 1944, în timpul luptelor de la Valea Lupului, A.
Constantinescu a fost rănit în luptă, piciorul stâng nu i-a mai permis să se retragă
odată cu camarazii săi şi a fost capturat de inamic. În apropiere de Iaşi, A.
Constantinescu este luat prizonier. Aşa începe odiseea sa la ruşi.

419
 A fost mai întâi închis într-un lagăr de prizonieri din Basarabia până i s-a
vindecat cât de cât rana de la picior. Apoi, odată cu un număr foarte mare de
prizonieri de diferite naţionalităţi a fost îmbarcat într-un tren cu direcţia Siberia
numită şi cimitirul fără cruci al omenirii sau ruşinea civilizaţiei. Din cei 74 de
ocupanţi ai vagonului în care se afla şi A. Constantinescu, la destinaţie, lagărul
Verhoiansk aflat dincolo de Cercul Polar de Nord, după 29 de zile de călătorie, mai
erau în viaţă 35, deci mai puţin de jumătate. Pe ceilalţi îi ucisese setea, frigul, foamea
şi mizeria din bou-vagonul cu care au fost transportaţi.
Milioane de prizonieri de foarte multe naţionalităţi se aflau îngrămădiţi acolo şi
siliţi să muncească în condiţii subumane. Erau trimişi în Siberia să moară şi mulţi
cetăţeni din statele Uniunii Sovietice care greşiseră şi-l supăraseră pe tătucul Stalin.
Două milioane erau numai tătari despre care A. Constantinescu afirma: „niciodată n-
am să-i pot uita pe aceşti tătari cu inimă de aur, al căror destin fusese împreunat cu al
nostru în gerul şi zăpada siberiană, pustiul vieţii”.
Deşi erau de naţionalităţi atât de diferite, aceşti năpăstuiţi ai sorţii se înţelegeau
între ei destul de bine. Comunicau în limba rusă pe care, de nevoie, o învăţaseră cât
de cât toţi, în limbile germană şi engleză, dar de bază era limbajul semnelor sau limba
esperando.
Un grup de 20 de prizonieri, printre care se afla şi Al. Constantinescu, ajutaţi de
tătarii din Crimeea care cunoşteau mai bine locurile, reuşesc, după multe peripeţii, să
evadeze, în ziua de 7 noiembrie 1944, când ruşii îşi serbau revoluţia şi n-au mai fost
aşa vigilenţi. Pentru a avea mai multe şanse de izbândă s-au împărţit în două grupe de
câte zece. Grupa lui Al. Constantinescu era formată din şapte japonezi, doi germani şi
el, singurul român. Asupra direcţiei de mers, cele două grupe au tras la sorţi. Una s-a
îndreptat spre China, deci a luat-o spre est, iar cea în care se afla românul nostru a
apucat-o spre sud-vest. Ea îşi propusese să străbată o parte din Siberia, să facă o
cotitură la sud printre Munţii Altai şi Ural spre a ajunge în Câmpia Asiei Centrale
trecând la o oarecare distanţă de Caraganda, apoi în Persia şi de acolo fiecare se va
îndrepta spre ţara lui. Conducătorul grupului era locotenentul Iesumaţiu.
Cea mai mare parte a drumului a fost făcută pe jos, prin zăpada siberiană
călăuziţi de tătarii care le procuraseră două sănii, haine groase, alimente, ceva
armament şi muniţie şi medicamente pe care le transportau înhămaţi la sănii. S-au
luptat cu gerul ce nu scădea de -32 grade, cu haitele de lupi care i-au urmărit
permanent, cu viscolul şi alte pericole nenumărate zile şi săptămâni în şir. S-au rătăcit
de la traseul stabilit iniţial şi au văzut prima fiinţă omenească după săptămâni de mers
prin pustiu. Era un profesor, Petrov Ivanovici, care evadase şi el dintr-o închisoare
sovietică şi-şi ducea viaţa singur în acea pustietate vizitat o dată pe an de fiica sa care-
i aducea cele absolut necesare şi-i ducea la vânzare pieile de animal vânate în
intervalul dintre două vizite. Acest profesor i-a ţinut bucuros în coliba lui vreo două
săptămâni până s-au mai refăcut şi şi-au împrospătat proviziile. Tot el i-a călăuzit în
regiunea unde fiica sa locuia cu soţul ei, inginer forestier. Oamenii aceştia şi-au riscat
propriile vieţi şi libertatea şi le-au făcut posibilă călătoria cu un tren forestier în care
le-au încropit o ascunzătoare. Între timp, unul din grup murise.
Cea mai grea problemă pentru grupul de evadaţi era trecerea „cercurilor de foc”
adică traversarea principalelor cursuri de apă, deoarece podurile peste fluvii: Obi,
Lena, Volga, Don, Nipru, Nistru şi Prut erau straşnic păzite, având în vedere că
războiul nu se încheiase încă. Primele fluvii le-au trecut pe gheaţă, ajutându-se de

420
nişte scânduri. Cel mai greu obstacol, Volga, l-au trecut ascunşi în acel tren forestier.
După trecerea lui, au ieşit noaptea din ascunzătoarea în care înţepeniseră de atâta stat
în poziţii incomode, în apropiere de Kazan şi s-au despărţit: japonezii au plecat spre
est, iar cei doi nemţi şi românul spre vest. Au mers din nou pe jos sute de km. ocolind
aşezările omeneşti şi călătorind mai ales noaptea. Se hrăneau cu ce găseau pe câmp şi
ce puteau vâna. Au zărit la un moment dat un tren care transporta cărbuni şi staţiona
în apropierea unei mine. Au aflat din discuţiile minerilor că urma să plece în direcţia
în care mergeau şi ei şi se hotărăsc să încerce să se strecoare în el. Nemţii au reuşit să
urce, Al. Constantinescu – nu. Astfel rămâne singur şi când foamea şi frigul l-au
răzbit, a bătut la geamul unei colibe din preajma minei în care observase că locuieşte
doar o femeie. Numele ei era Liuba, soţul şi copilul îi muriseră în timpul războiului
iar ea rămăsese acolo şi lucra la mină. Femeia l-a ţinut ascuns în coliba ei o perioadă
şi-i propunea să fugă împreună la Taşkent unde avea o prietenă care le va face rost de
acte şi se vor căsători.
Nu-i surâdea să rămână în Rusia Sovietică, aşa că a reuşit să fugă de la Liuba
ascuns într-un vagon cu cărbuni. Cu acest tren a trecut Donul, alt mare obstacol. Şi-a
continuat drumul pe jos, s-a întâlnit cu alţi doi nemţi fugari împreună cu care a mai
făcut o bucată de drum. O altă primejdie i-a determinat să se despartă şi şi-a continuat
drumul solitar până la Nipru. A trecut apa folosindu-se de o plută improvizată, după
ce s-a asigurat că zona nu este păzită. Pe malul celălalt a fost totuşi surprins de un
preot rus aflat după vreascuri. Acesta nu l-a trădat, dimpotrivă. L-a luat acasă, i-a dat
haine uscate, l-a hrănit şi îngrijit să se refacă după epuizarea de pe drum. A fugit de
acolo după ce preotul însuşi i s-a destăinuit că, în împrejurări dramatice făcuse pact cu
Satana, adică devenise informator al N.K.V.D.-ului. Vorbele bătrânului preot care
plângea nu le-a uitat până la sfârşitul vieţii: „Doamne, ce păcătos sunt, ne-ai părăsit,
sau poate şi ţie, Doamne, ţi-e frică?...Saşa, ai să vezi tu că peste câtva timp ruşii vă
vor impune şi vouă legile şi sistemul lor de viaţă, vă vor zdrobi şi vă vor murdări şi
vouă sufletele. Vor încerca să-l izgonească pe Dumnezeu din România, dar voi
apăraţi-l şi păstraţi-l pentru binele neamului vostru şi al celorlalţi.”
Prin aprilie 1945 porneşte spre Prut. Ajunge pe malurile râului care-l despărţea
de pământul natal pe 28 iunie 1945. Era atât de bucuros că a ajuns acasă, încât
traversarea Prutului nu i s-a mai părut o problemă aşa de grea. A improvizat o plută,
s-a folosit de braţe ca vâsle şi, fiind vara, nu s-a mai gândit la frig şi pericolul de a fi
prins. Ştia că pe malul celălalt sunt fraţii lui, care vor fi bucuroşi să-l primească şi să-l
ajute. Ce mare dezamăgire avea să trăiască!
Ajuns pe malul românesc, a întâlnit o patrulă care l-a condus la postul de pază.
L-au ospătat, i-au ascultat peripeţiile, dar când a venit comandantul, locotenentul
Lăzărescu, a anunţat patrulele ruseşti care l-au arestat imediat şi l-au trecut Prutul
înapoi. Fapta comandantului român care l-a predat ruşilor de la care scăpase cu atâta
efort şi suferinţe l-a indignat chiar şi pe ofiţerul rus căruia Al. Constantinescu i-a fost
predat. După ce a chibzuit îndelung, acesta i-a spus: :” Ce să fac eu? Curva ta de frate
te-a adus înapoi. N-am ce să-ţi fac!”
Vreme de încă şase ani a durat odiseea lui A. Constantinescu prin lagărele
sovietice, unul mai cumplit decât altul. A avut vreme şi prilej să cunoască în detaliu
regimul comunist sovietic. A ajuns la concluzia că acest regim i-a dezechilibrat
sufleteşte pe ruşi. Credeau că vor cuceri lumea şi comunismul va birui peste tot.

421
 Un inginer rus foarte tânăr le explica prizonierilor şi cum vor reuşi ei să
realizeze acest lucru: „ vom împinge masele flămânzilor contra sătuilor, pe săraci
contra avuţilor, pe proşti contra intelectualilor şi în felul acesta îi vom aduce pe toţi la
acelaşi nivel. Iar cei care vor dori să rămână aşa cum sunt, la înălţimea lor, vor trebui
să colaboreze cu noi şi prin ei vom ridica generaţii de savanţi şi intelectuali, dar în
credinţa noastră. Aceştia ne vor ajuta să progresăm. Dar nu numai atât. Vom folosi
vrajba, ura, zâzania, iar adevărul îl vom acoperi de minciună.
Le vom denigra şi şterge istoria, tradiţia şi trecutul lor, care actualmente este
baza morală de susţinere. Tineretului şi copiilor le vom da libertăţi cât mai multe şi îi
vom pune în conflict cu propria familie. Îi vom forţa să aleagă între viaţă şi moarte şi
cred că numai nebunii nu vor alege viaţa, dar de ei scăpăm repede. Cei de care vom
avea nevoie şi dacă totuşi se vor opune, atunci vom folosi alte metode prin care îi
vom compromite moraliceşte. Şi dacă totuşi, nu cedează, îi vom distruge fizic, iar
apoi le venim în ajutor, ca să vadă în noi salvatorii lor. Nimic nu va mai fi
întâmplător, totul va avea o cauză, căci vă vom dirija după placul nostru mâncarea,
apa, căldura, lumina şi aerul, vă vom face să vă mâncaţi între voi.
Uitaţi-vă cât de repede se întinde comunismul în lume. Acum deja jumătate din
Europa se transformă (discuţia se purta prin anul 1949). Asia toată, cu China în frunte
are peste un milion de comunişti. Prin Cuba noi deja am pus piciorul în America. În
curând vom avea de partea noastră Franţa şi Italia, şi apoi, restul nu mai contează în
Europa.”
Ca să-şi împlinească acest vis, ruşii au atacat cu furie tot ce avea mai valoros
cultura fiecărui popor aflat în sfera lor de influenţă. O zicală spune: „Când Dumnezeu
vrea să pedepsească, sau să-şi bată joc de cineva, îi ia minţile! „ Mintea unui popor
sunt intelectualii şi extremiştii nu-i pot suferi. Îi omoară ca să poată prosti poporul şi
să-l stăpânească. Aşa au făcut comuniştii şi aşa vor face oriunde s-ar afla.
De la Marea Albă la Munţii Ural era un singur lagăr uriaş al cărui centru era
Vorcuta. În acea regiune erau, cu aproximaţie, 4.000.000 de deţinuţi. Al.
Constantinescu a fost purtat prin numeroase lagăre din această regiune, unde
condiţiile de viaţă erau la fel de rele. Munca de reconstrucţie era peste puterile unui
om sănătos, dar pentru ei, schelete ambulante, bolnavi şi plini de păduchi, invadaţi de
ploşniţe, subnutriţi şi bătuţi, era sinucidere curată. Nu este de mirare că zilnic se
raportau sute de decese. Fiind de serviciu în lagăr, A. Constantinescu la un moment
dat, dimineaţa, aude pe comandant întrebând câţi au murit azi-noapte şi i se
comunică: 250. Nemulţumit, comandantul întreabă din nou: „de ce aşa puţini?”!
A mai încercat de două ori să evadeze, dar a fost prins şi pedepsit cumplit. Se
obişnuise cu moartea pentru că aceasta „trecea râzând cu paşi de vals printre
prizonieri, scuturându-şi nefiinţa”. Nu-l mai impresiona nimic, a fost nevoit să tragă şi
el căruţa care ducea zilnic sute de cadavre la groapa comună. Hienele sovietice
rupeau hălci de carne din neamul nostru, în dorinţa lor finală de a ne desfiinţa ca
naţiune.
În cartea autobiografică „Spirala” pe care A. Constantinescu a scris-o în 1999
(vol. II al cărţii va apare, probabil, postum ) spunea: „ pentru acest genocid ar trebui
înfiinţat un tribunal internaţional unde să fie judecaţi şi „învingătorii” care au sfidat şi
desconsiderat fiinţa umană”. Torturile fizice şi psihice la care a fost supus au devenit
la un moment dat de nesuportat. Cu pistolul la tâmplă, ameninţat că va fi împuşcat şi

422
aruncat în apele Nistrului, el a semnat o declaraţie prin care „recunoştea” că a fost în
serviciul englezilor, în folosul cărora a făcut spionaj.
Minciuna repatrierii fusese spusă prizonierilor de atât de multe ori, încât nici
când li s-a spus adevărul n-au mai crezut. Cei mai mulţi supravieţuitori vor fi
repatriaţi în 1950. Se aşteptau ca trenul în care soseau acasă peste 2.500 de prizonieri
români , după o atât de lungă detenţie şi suferinţă în lagărele sovietice, să fie primit cu
bucurie şi entuziasm.
Când au văzut, din vagoane, stâlpul de graniţă vopsit cu roşu, galben şi albastru
a fost un entuziasm de nedescris printre prizonieri. Se îmbrăţişau, plângeau, ţipau.
Când trenul a oprit şi s-au deschis uşile, au sărit din vagoane. Era un vacarm de urale,
majoritatea erau în genunchi şi sărutau pământul ţării atât de sfânt şi de mult dorit.
Entuziasmul le-a fost brusc oprit însă de ce vedeau în jur. Au fost primiţi în
ţară, de fraţii lor, cu flori de gheaţă! În jurul trenului, peste tot unde oprea, erau
soldaţi şi ofiţeri de securitate cu pistoalele îndreptate spre ei, mulţi dintre ei aveau
câini lupi ţinuţi în lesă.
Trenul cu prizonierii a intrat în ţară pe la Sighet şi şi-a continuat drumul, după
ce s-a făcut predarea pe bază de tabel a prizonierilor, spre Bucureşti. Când au ajuns în
gara Braşov au aflat că acum se numeşte Stalin. Nu le venea să creadă că românii sunt
capabili de atâta slugărnicie, de atâta lipsă de demnitate încât să dea numele Stalin
unuia din oraşele cele mai mari şi mai frumoase ale ţării. Au realizat că se începuse
rusificarea României.
Indignarea lor a atins culmea când l-au auzit pe maiorul român care era şeful
garniturii cu prizonierii repatriaţi că se răstea la şeful gării să dea drumul mai repede
trenului, pentru că el transportă BANDIŢI. Erau profund îndureraţi că erau astfel
primiţi şi consideraţi de fraţii lor, după ce trecuseră prin infern! De când au intrat în
ţară şi până au fost daţi jos din vagoane şi conduşi în lagărul Ghencea din Bucureşti
nimeni nu le-a spus o vorbă bună, n-au avut parte de nici-un gest omenesc din partea
oficialităţilor.
De aceea, cu atât mai mare le-a fost mirarea când, la aparatele de radio
cumpărate de unii dintre ei din URSS cu banii primiţi înainte de îmbarcarea spre ţară
ca să-i determine să nu vorbească chiar atât de rău despre detenţia lor acolo ( ca şi
cum aşa ceva se poate uita!), au auzit : „ Aici, radio Londra. Comunicăm ştirile. Bine
aţi venit , prizonieri români din Uniunea Sovietică !” În sfârşit, o vorbă bună şi
frumoasă, dar nu de la ai lor, ci de la străini!.
Abia în România foştii prizonieri au aflat că guvernul de la Bucureşti încheiase
cu Stalin şi Molotov un tratat de prietenie şi alianţă în 1947, stipulându-se, printre
altele, că România se obligă să lase ruşilor toţi prizonierii de război, să fie braţe de
muncă pentru reconstrucţia URSS. Cu alte cuvinte, conducerea trădătoare, comunistă,
de la Bucureşti a vândut ca pe nişte sclavi ruşilor, prizonierii de război care, potrivit
normelor internaţionale trebuiau să fie repatriaţi necondiţionat.
După ieşirea din lagărul de la Ghencea, Alex. Constantinescu avea să cunoască
şi iadul închisorilor comuniste româneşti.
Îşi jurase, când era prizonier, că nu va sta într-o ţară aservită Moscovei , cu un
regim comunist. Dacă România va ajunge un stat comunist, va evada şi-şi va continua
drumul spre libertate, dar după ce va lupta din răsputeri să le deschidă ochii românilor
referitor la perfidia regimului adus la noi cu tancurile sovietice.

423
 S-a ţinut de cuvânt. Ajuns acasă, împreună cu alţi 36 de tineri, va organiza
grupul subversiv „Cerna”. Au jurat că vor lupta contra comunismului şi a
comuniştilor tot restul vieţii, aşa cum se vor pricepe, folosind orice mijloace, spre a
arăta omenirii să se ferească de această ciumă. Erau convinşi că nu vor fi singuri.
Maiorul Jianu, Voiculescu Nicolae, Tinichie Ştefan şi mulţi alţii din grupul „Cerna”
au fost permanent urmăriţi de organele de represiune comuniste. Comuniştii erau
conştienţi de faptul că ofiţerii armatei române şi intelectualii, patrioţi şi profund
ataşaţi ţării erau un real pericol la adresa regimului.
Pentru a nu lucra izolaţi în lupta dusă împotriva regimului, au căutat să
stabilească legături şi cu alte grupări şi persoane de încredere în speranţa unei
colaborări. S-a găsit cineva care i-a condus pe urmăritori spre locul lor de întâlnire şi
au fost arestaţi. Din nou anchete nesfârşite, bătăi şi umilinţe! A fost judecat şi
condamnat la 16 ani muncă silnică, 8 ani degradare civică pentru crima de uneltire
împotriva ordinii sociale. A executat 10 ani şi jumătate fiind purtat prin cele mai
cunoscute şi temute închisori şi lagăre de muncă, începând cu Jilava. A scăpat doar
atunci când s-a dat amnistia generală pentru deţinuţii politici.
Torturile fizice şi psihice din închisorile noastre erau aidoma celor pe care le
mai trăise odată pe pământ rusesc şi şi-a dat seama că neamul nostru merge spre
pierzanie. S-a gândit atunci câtă dreptate avea tânărul inginer rus care le povestise
cum vor proceda ei pentru a cuceri lumea, ca şi preotul Ivan când îl avertizase că
politica ruşilor va fi aplicată peste tot pe unde pun ei piciorul.
În acest timp cât ruşii erau ocupaţi cu comunizarea şi exterminarea românilor,
polonezilor, cehilor şi ungurilor, apusul îşi vindeca rănile războiului în linişte, iar noi
sângeram în continuare. În vreme ce ei, fără ca noi să ştim că ne vânduseră, ne
îndemnau la rezistenţă. Apusul este vinovat faţă de aceste popoare şi în special faţă de
poporul român care a dat cel mai greu tribut în rezistenţa anticomunistă. România
poate arăta oricând apusul cu degetul în faţa istoriei.
Alex. Constantinescu este doar un exemplu de destin tragic din marea epopee a
luptei pentru împiedicarea înrădăcinării regimului comunist în România.

BIBLIOGRAFIE

1. Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Iulia Pop – Rezistenţa anticomunistă – cercetare

ştiinţifică şi valorificare muzeală – Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 2006
2. Alexandru Constantinescu – „Spirala”, vol. I, Ed. Eurostampa, Timişoara, 1999

424
 EDUCAŢIA DE A REÎNVĂŢA VALORILE,
SAU, A GÂNDI FĂRĂ COMUNISM
Lidia MELINTE,
Fălticeni, Romania

”Educaţia este cea mai puternică

armă pe care o poţi folosi pentru
a schimba lumea”
Nelson Mandela

C
mentalităţilor.
omunismul a nenorocit România aruncând-o într-un fel de criză
existenţială. Dintr-o ţară prosperă, înaintea celui de-al doilea război
mondial, România a devenit o ţară subdezvoltată- îndeosebi la nivelul

Şi totuşi criza profundă pe care o traversează România nu este în primul rând

economică, ci mai mult o criză de factură morală. Răni nevindecate ale unei societăţi
bolnave, ce au fost doar cosmetizate, adâncesc criza. Acest lucru se vede şi se simte
cel mai acut în educaţie. Nivelul de educaţie a unui popor determină şi gradul lui de
civilizaţie, astfel, criza în educaţie atrage inerent criza economică, criza în justiţie, în
sănătate, etc.
Nu e vorba doar de şcoală cu sistemul educaţional rămas anchilozat în tiparele
lui din trecut, ci de o lipsă a educaţiei în general. Tinerii de astăzi, confuzi,
oportunişti, superficiali sunt şi ei produsul acestei lipse - lipsesc modele care să-i
inspire, lipseşte un sistem de valori autentic la care să se raporteze. În parte acest
lucru se datorează unei degenerări morale ale omenirii, tot mai accentuate în ultimii
ani, dar, în parte şi mai mare, este consecinţa comunismului.
Comunismul a alterat gândirea normală umană, inversând valorile. Cum a fost
posibil? S-a folosit în primul rând o ideologie, astfel că a lucrat pe terenul minţii
umane modificând criteriile normale de judecată ale Binelui şi Răului. În cartea
”Nouă Comentarii asupra Partidului Comunist” (lucrare semnată de un grup de elită
al diasporei chineze, editată în Occident de publicaţia The Epoch Times) se spune:
Nu era uşor să alterezi conştiinţa umană formată de veacuri, dar partidul avea
metodele sale. Astfel că pe lângă cele mai sinistre forme de violenţă fizică şi teroare
psihică a pornit spre falsificarea oricăror idei şi concepte prin inversarea logicii
normale, cu ’logica de partid’ găunoasă, înşelătoare şi imorală” .
Întemeietorii comunismului ştiau că oamenii cu valori şi gândire normală nu-i
vor putea accepta. Mao Zedong spunea: „Dacă vrem să răsturnăm o autoritate, trebuie
mai întâi să facem propagandă şi să muncim în zona ideologiei.”
Astfel, sistemul a fost îndreptat împotriva ordinii fireşti a lucrurilor încă de la
început.

425
 După cum spunea Bakunin, unul din tovaraşii lui Marx de la Internaţionala
I:„În această revoluţie va trebui să-l trezim pe diavol în sufletul oamenilor, să aţîţăm
patimile cele josnice.”
Utopia comunistă a ”raiului pe pământ” era învelişul amăgitor al unei doctrine
violente. „Dealtfel, Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului,
numea această clasă socială „băieţi proşti, golani, măgari”. Engels ştia prea bine că:
„nici democraţii de coloratură roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi
vreodată.”
Ideologia comunistă a fost o ideologie contrară fiinţei umane, iar în unele ţări
teroarea fizică şi morală au atins cote maxime: Rusia, China dar şi România în care a
condus mult timp de fapt poliţia politică rusă (KGB) .
Trăsăturile comunismului s-au impregnat în conştiinţe denaturând caracterul
oamenilor, având efecte dezastroase în toate domeniile societăţii. „Nouă Comentarii
despre Partidul Comunist” menţionează aceste trăsături: răutatea, înşelăciunea,
incitarea, dezlănţuirea drojdiei societăţii, spionajul, jaful, lupta, eliminarea şi
controlul.
Astfel s-a produs inversarea valorilor universale ale omenirii: adevăr, bine,
frumos, omenie. Confuzia dintre bine şi rău a agravat criza cronică a sistemului
economic din România.
Supuşii imperiului comunist au fost ”educaţi” în sentimentul de ură faţă de
celălalt (”duşmanul de clasă”), cultivându-se opoziţia ”ei-noi”. Era dezvoltată
suspiciunea, relaţiile între oameni nu mai erau fireşti: fiecare îl percepe pe celălalt
ca pe un rival. ”Ura de sine există, în esenţă, în inima fiecărui homo-comunist şi
post-comunist, ură de sine care se traduce prin dorinţa de a-ţi ucide sau umili
aproapele…Această ură se manifestă şi prin vandalism faţă de obiecte” (Ghe.
Negoescu). Mineriadele din România, exploziile barbare din fosta Iugoslavie, în
Georgia, în Cecenia, masacrele din octombrie 1993 de la Moscova, Piaţa
Tiananmen şi persecuţia din China împotriva practicanţilor Falun Gong sunt numai
câteva exemple de manifestare violentă a urii omului faţă de om.
Afecţiunea, compasiunea erau sentimente pe care comuniştii le-au înlocuit cu
ura. În societatea în care grija faţă de om era o lozincă s-au asmuţit oamenii unii
împotriva altora. Securitatea avea milioane de informatori. Mulţi dintre aceşti
informatori sunt azi în Parlament.
Comunismul a generalizat în ţările în care s-a aplicat, minciuna şi
incompetenţa la nivel naţional. De altfel se şi spunea ”noi ne facem că muncim ei se
fac că ne plătesc”. Existau şi o mulţime de organisme şi administraţii paralele, fără
competenţe bine stabilite, generatoare de birocraţie. În cartea sa ‘Un deceniu pierdut’,
prof.dr. în ştiinţe economice Gheorghe Negoescu vorbeşte despre conceptul de
”reformă fără reformă” în care ”ne propunem să restructurăm economia, dar în fapt să
nu modificăm nimic”. În toate ţările există birocraţie, dar în România are o situaţie
mai specială: birocraţia postdecembristă s-a suprapus peste birocraţia antedecembristă
alcătuind o birocraţie excesivă. În cadrul ei s-au păstrat în activitate foştii lideri şi
conducători, nu s-a acceptat Punctul 8 de la Timişoara, mulţi dintre aceşti lideri şi-au
luat certificate de revoluţionar. Astfel, birocraţia reconvertită după1990 a înlocuit
sloganele ‘construcţiei socialismului’ cu cele ale ‘integrării europene’.
”Alte măşti, aceeaşi piesă”, într-un timp în care motivaţia s-a schimbat,
îmbogăţirea rapidă a devenit unica ţintă.

426
 Sistemul comunist a scos în mod metodic în evidenţă şi cultivat pasiunile şi
acţiunile cele mai josnice: invidia, trădarea, prefăcătoria, ipocrizia, rapacitatea,
laşitatea, înşelăciunea, servilismul, etc.
Revoluţia culturală a oricărui regim comunist a nimicit spiritul, şi de-ar fi să-l
parafrazăm pe Eminescu- a gândi ”e un pericol”. Intelectualii de seamă au fost
întotdeauna persecutaţi în cele mai teribile moduri.
Astăzi, sistemul de învăţământ din România este anacronic şi prea puţin
folositor în contextul actual. Cu metodele sale bazate pe memorare şi nivelarea
valorilor, cu materii greoaie, stufoase, demotivează elevii, mai ales că ei au învăţat
că examenele se pot lua cu bani.
Sunt reduse posibilităţile ca ei să-şi dezvolte gândirea critică, analitică, să fie
puşi în situaţii ca cele reale de viaţă la care să fie provocaţi să găsească soluţii, să fie
consultaţi când li se aleg programe de examen. Reacţia adversă nu întârzie să apară:
respingerea învăţării, crearea unei opoziţii, căutarea unor preocupări în care să-şi
defuleze nemulţumirea în faţa unei societăţi din care nu mai înţeleg nimic. Una sunt
învăţaţi când sunt mici, alta văd că se aplică în viaţa de zi cu zi. De ex, sunt învăţaţi
că modestia, bunătatea, adevărul sunt virtuţi dar nu vad aplicabilitatea lor şi rar le văd
promovate în societate, în mass media, în Parlament, etc. Să ne mai mirăm astfel de
sinucideri şi sarcini nedorite la cei incredibil de tineri?
Pseudo-cultura, care se manifestă astăzi în societate, este şi ea o continuare a
nimicirii valorilor tradiţionale. Pe vremea lui Ceauşescu se practica un naţionalism
exagerat ce lua forme ridicole: Cântarea României, etc., care aveau un efect invers
celui care ar fi trebuit să dezvolte dragostea de ţară. De fapt asta se şi urmărea.
Pseudo valori observăm în diverse curente de sub-cultură: manele, curentul
”emo”, etc. Deasemenea, copii şi tineri abandonaţi în faţa televizorului sunt expuşi
unor pericole de spălare a creierului. Efectele distructive ale televizorului care se
traduc prin atrofii corticale, etc. au ca rezultat slăbirea atenţiei, apatie, slăbirea
memoriei, după cum observă Virgiliu Gheorghe în cartea ”Efectele televiziunii asupra
minţii umane.” Oamenii devin receptori pasivi, creierul lor asimilând ce tot ce se
derulează pe ecran, ajungând ca în timp să li se inhibe gândirea. Televizorul devine
dependenţă şi pare ceva normal, dar, de multe ori, timpul pe care ar trebui dedicat
analizei situaţiilor de viaţă în care se află omul este irosit în faţa ecranului, acesta
devenind un fel de fugă din faţa responsabilităţilor vieţii. Privitul la televizor creează
o anumită plăcere gen drog, iar ceea ce e mai rău este că creierul învaţă că plăcerea
se poate obţine şi fără responsabilităţi.
O altă dovadă că întreg sistemul educaţional din România este prost construit
o reprezintă faptul că nici un premiu Nobel nu a fost acordat unui om de ştiinţă care
a studiat şi cercetat în România. Avem medaliaţi cu aur la olimpiade internaţionale
de matematică, fizică, informatică, copii supra dotaţi, dar aceste resurse native nu se
vad în plan economic-de ex, nu avem autostrăzi sau măcar şosele şi mijloace de
transport decente. Elevii noştri străluciţi nu găsesc resurse şi nu sunt sprijiniţi de
programe care să-i ajute să se dezvolte la capacitatea lor. Aleg astfel să părăsească
ţara sau se plafonează din cauza piedicilor sistemului birocratic, etc.
Pentru o schimbare de esenţă este nevoie de o mare voinţă de a dori acest
lucru.
Lecţia dură şi mult prea amară a comunismului s-ar cere învăţată pentru a se
evita repetabilitatea ei. ”Repetabilitatea în aplicarea conceptelor marxist-leniniste ar

427
conduce la efecte inimaginabile în secolul XXI, poate chiar la compromiterea
definitivă a fiinţei umane”, afirma Gheorghe Negoescu.
Exemplu viu- China. Mulţi sunt înşelaţi de aspectul de putere economică pe
care a luat-o China şi cred că zilele represiunii de felul revoluţiei culturale sunt de
domeniul trecutului. Nimic mai înşelător. Creşterea economică rapidă din ultimii
ani este de suprafaţă, ascunde o mare criză economică şi este obţinută prin folosirea
excesivă a resurselor şi cu preţul distrugerii mediului înconjurător. Deasemeni
China foloseşte munca celor închişi în lagăre de muncă, o mare parte din ei fiind
dizidenţi politici. Foloseşte şantajul economic cu marile corporaţii ale lumii, astfel
încât acestea să păstreze secretul cu privire la înfiorătoarele încălcări ale drepturilor
omului. Persecuţia practicanţilor Falun Gong cărora li se extrag organele vitale, iar
apoi corpurile încă în viaţă sunt incinerate pentru a se şterge orice urmă, este numai
un exemplu de continuare a aceloraşi practici de exterminare specifice revoluţiei
culturale. Este asemeni unei lupte între Bine şi Rău: Falun Gong este o artă
preistorică de desăvârşire a caracterului moral prin cultivarea virtuţilor. Principiile
acestei şcoli: Adevăr-Bunătate-Toleranţă incomodează cel mai mult natura lipsită
de scrupule a partidului. Oricâte imagini glorioase ar afişa, cultura de partid, care a
luat locul culturii tradiţionale autentice rămâne aceeaşi natură contrară fiinţei
umane. Acum, sloganele de îmbogăţire care au luat locul celor „revoluţionare” din
trecut, spală întruna creierul oamenilor, distrăgându-le atenţia de la adevăratele
cauze ale problemelor, abrutizându-le spiritul într-un mod mai modern,
încurajându-le lăcomia, corupţia, minciuna ca paşi spre îmbogăţire.
Educaţia este strâns legată de cultură şi ambele definesc fondul de valori
universale ale unui popor. Cultura, ca păstrătoare a valorilor şi spiritualităţii este
sufletului unei naţiuni şi se exprimă prin educaţie. Nu e de mirare că regimul
comunist, pentru a se impune, a pornit în primul rând la pervertirea culturii, făcând
din educaţie propriul său instrument de propagandă.
Tinerii noştri îşi pot da o şansă lor însele şi implicit societăţii întregi dacă vor
învăţa să se redescopere pe ei mai întâi în cadrul sistemului adevărat al valorilor
unei educaţii şi culturi autentice.
John Dewey spunea:”Cred că educaţia este metoda fundamentală a
progresului social şi al reformei. Toate reformele care se bazează strict pe lege sau
se fac de frica sancţiunilor sau rezultă din aranjamente mecanice sau exterioare
sunt trecătoare şi ineficiente….Dar prin educaţie, societatea îşi poate formula
propriile scopuri, organiza propriile mijloace şi resurse, şi astfel se poate modela
cu claritate şi economie în direcţia în care doreşte să se mişte….”
Cultura şi educaţia nu oferă răspunsuri la probleme de genul dezvoltării
producţiei, nu spune ce sisteme sociale trebuie adoptate. Joacă mai degrabă un rol
important în asigurarea călăuzirii şi restructurării morale. Respectă viaţa, iubirea,
armonia dintre Om şi Cer, deschide porţile cunoaşterii spre sine, spre lume, spre
înţelepciunea fără de care nu am fi nimic. Ne poate spune încotro s-o luăm când totul
pare fără ieşire. Acolo unde este haos aduce ordine şi lumină.

Depinde doar de noi.

428
 LAGĂRUL DEPORTĂRII
Cornelia FIAT,
Timisoara, Romania

Î n noaptea de Rusalii a anului 1951, numeroase familii (12712) din satele

şi oraşele Banatului, Caraşului şi Mehedinţiului din apropiere graniţei cu
Jugoslavia, au fost ridicate şi duse într-o direcţie necunoscută. Se vorbea
că nu se vor opri până în Siberia. În acea noapte au năvălit în casele oamenilor,
cufundate în somn, ofiţeri, subofiţeri, soldaţi de securitate (20000) cu armele gata de
tragere. Li s-a comunicat oamenilor sa-şi adune strictul necesar pentru că în niciun
caz nu se vor mai întoarce la casele lor. Soarta oamenilor peste care au năvălit
militarii şi miliţienii fusese hotărâtă cu un an în urmă când s-a început alcătuirea
listelor, acestea cuprindeau pe chiaburi, oponenţii colectivizării, pe simpatizanţii lui
Tito, pe membrii ai partidelor istorice, pe cei care aveau rude în străinătate, pe
basarabenii şi bucovinenii stabiliţi în Banat.
Zilele şi nopţile au fost măsurate de ţăcănitul monoton al vagoanelor de marfă
(bouvagon) întrerupt de staţionări fără sfârşit în gări necunoscute. Câteodată ţi se
dădea prin crăpătura uşii o pâine neagră, un calup de marmeladă, eventual o ceaşcă de
lapte. Arşiţa a fost îngrozitoare, setea a fost cumplită, accentuată de mugetul
animalelor. Singurii care inconştienţi se bucurau, erau copiii – se plimbau mult cu
trenul. Nu ştiau că-i aşteaptă Bărăganul, cel fără repere ca şi măgurile Siberiene. De la
Urleasca la Măzăreni, de la Feteşti la Lăteşti, de la Ciulniţa la Dropia, pe câmpuri de
grâu, de bumbac, de rapiţă sau iarbă de Sudan.
În prima noapte am dormit pe haine, sub cerul liber sau copiii mici în câte un
dulap încărcat în căruţă la plecare.
Apoi s-au improvizat colibe din pături,cuverturi şi mobilă. Mai apoi am săpat
bordeie în pământ, care atunci când ploua se umpleau cu apă. Mai către toamnă s-au
ridicat case din pământ bătut s-au chirpici, acoperite cu stuf sau paie.
Aşa au fost înfiinţate cele 18 sate ale deportaţilor.
Din evidenţele existente la Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan se ştie că
au fost duşi în cele 18 sate 40320 de persoane, totalizând 12312 familii şi ce este mai
grav circa 10000 de copii.
Poţi condamna, pedepsii un matur pentru o vină reală sau nu, dar nu pot
înţelege nici în ziua de astăzi cum poţi condamna 10000 de copii absolut nevinovaţi.
Dacă drumul a fost greu, nu se poate compara cu ce a urmat odată cu sosirea
noastră în sălbăticia Bărăganului. Am ajuns seara în gară iar mai apoi
în câmp cu iarbă de Sudan unde ne aşteptau patru pari bătuţi în pământ şi un
număr. Ni s-a spus că acolo va fi casa noastră de acum înainte. Nu era niciun
pom, nimic unde să te adăposteşti, a mai început şi să plouă. A doua zi cât ai
văzut cu ochii erau puse pe iarbă tot felul de haine la uscat.

429
 Odată cu răsăritul soarelui au început marile probleme. Nu aveam apă de
niciun fel, nu aveam de unde aduce pentru că nu era permisă deplasarea din zona
viitorului sat. Am fost înconjuraţi de miliţie şi armată mai rău decât cei mai răi
criminali. La încercarea oamenilor de a aduce apă cu căruţa din satul cel mai apropiat,
soldaţii au tras cu gloanţe de război.
Localnicilor li s-a spus că suntem coreeni sau suntem ciumaţi, să nu se
apropie de noi sub nici o formă. Apoi ne-au adus bidoane de motorină în care au pus
apă. Aceasta a făcut viermi, dar a trebuit să o bem aşa cum era. Ce puteau face bieţii
părinţi atunci când copiii plâng de sete. Voiam apă şi nu înţelegeam că nu-i de unde şi
soarele te bate cumplit în cap. Mai apoi am reuşit să ne deplasăm în satele apropiate,
oamenii au început să lucreze la I.A.S., ferme, ne-am înţeles bine cu localnicii şi viaţa
a început să meargă încet înainte. În toată această perioadă desigur că nu numai apa
era o problemă ci şi mâncarea de zi cu zi devenise obsesia bieţilor deportaţi (vezi
Jurnalul Elena Spijafca).
Dacă adulţii au început să facă chirpici să ridice case, copiii, au avut şi ei
norme de îndeplinit. Cei mai mari au cules bumbac, cei mai mici au adunat rădăcini
de buruieni sau bălegar de vacă pentru a ne încălzii iarna. Ca recompensă aveam
dreptul la un ghemotoc de zdrenţe în loc de minge şi porumb verde în loc de păpuşi,
iar ca delicatese câteodată un pumn de corcoduşe. Cu muncă voluntară părinţii au
ridicat miliţia, dispensarul şi şcoala. Am fost la şcoala până la începutul clasei a IV-a,
dar în satul Viişoara- Mărculeştii Noi, au fost clasele I – IV în germane şi clasele I –
VII în limba română cu dascăli dintre deportaţi. Am fost şi la biserică dar nu într-un
lăcaş de cult ci într-o casă în care s-a improvizat un altar, apoi în timp s-a construit şi
o bisericuţă.
Nu pot să nu pomenesc de verile fierbinţi când împreună cu părinţii,copii
mici fiind mergeam la secerat de grâu. Bieţii de noi trebuia să purtăm şi să întindem
funiile în faţa snopilor de grâu. Închipuiţivă mijlocul unui copil încins cu o funie de
paie de care sunt agăţate alte zeci de funii. La sfârşitul unei zile toride, eram nu numai
obosiţi ci şi plini de răni.
Desigur copii fiind am trecut mai uşor peste necazuri şi oprelişti, peste lipsuri
şi mizerie şi uneori parcă avem şi amintiri frumoase şi prietenii care nu s-au destrămat
nici după 57 de ani.

Date culese din arhiva Asociaţiei Foştilor Deportaţi în Bărăgan-Timişoara

430
 DOCUMENTE PRIVIND LICHIDAREA
CHIABURIMII FĂGĂRĂŞENE – SATUL HÂRSENI
Florentin OLTEANU, Ioan CIUPEA
Făgăraş, Romania

Î ndelungata istorie a acestui sat – atestat documentar pentru prima dată în

anul 1520 (1), a cunoscut numeroase momente de mare cumpănă, între
care se înscrie şi acela din anii `50 când structurile tradiţionale ale obştii
au fost supuse unor prefaceri profunde determinate de impunerea regimului politic
comunist în România postbelică.
Satul Hârseni a fost unul dintre satele mijlocii din punct de vedere al
numărului de locuitori. Astfel, în anul 1930 avea 699 locuitori (334 m./365 f.) (2), iar
în 1956, 768 locuitori (357 m./411 f.) (3), creşterea demografică datorându-se noului
statut de centru de comună, dobândit în urma reorganizării administrative din 1950.
Alegerea acestui sat pentru ilustrarea modului în care a fost lichidată
chiaburimea a fost determinată de relativ buna acoperire documentară a fenomenului
cu documente de arhivă (4) şi mărturii ale supravieţuitorilor, fapt ce permite ca
evoluţiile de aici să poată fi apreciate ca paradigmatice pentru procesul istoric
desfăşurat la nivel local şi regional. (5)
Modelul sovietic impus pentru construcţia socialismului în România viza
între obiectivele sale şi această categorie. La Plenara Comitetului Central al Partidului
Muncitoresc Român, din 3-5 martie 1949, era astfel nominalizată această „misiune
istorică” a regimului comunist: „Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, întărim alianţa cu
ţărănimea mijlocaşă şi purtăm un război fără cruţare împotriva chiaburimii.”
Instituţiile politice şi administrative au pornit de îndată la realizarea acestui obiectiv.
Dacă în alte zone ale ţării, „lichidarea chiaburimii” a cunoscut şi modalitatea extremă,
aceea a asasinatelor, a execuţiilor sumare a unora dintre fruntaşii satelor desemnaţi ca
fiind exponenţii locali ai opoziţiei la comunizarea României, în Ţara Făgăraşului au
fost folosite alte mijloace represive: arestări şi internări în lagăre de muncă, precum şi
tratamentul abuziv al acestora, concretizat în special prin impunerea de cote
obligatorii majorate al produselor agricole vegetale şi animale, al unor impozite mai
mari decât al altor deţinători de suprafeţe de teren arabil şi de animale. Posesorilor de
mijloace de producţie agricolă – tractoare, batoze, mori ţărăneşti, prese de ulei etc. –
le-a fost impusă obligaţia de a întreţine şi repara aceste bunuri pe propria cheltuială,
situaţiile contrare fiind tratate drept acte de sabotaj economic şi pedepsite în baza
actelor normative în vigoare. Nu puţine au fost şi presiunile asupra membrilor
familiilor chiabureşti aflaţi la şcoli sau în diferite servicii. Trebuie amintită în acest
context şi campania denigratoare dusă în coloanele presei comuniste, unde frecvent
erau „demascaţi” oamenii care odinioară erau socotiţi fruntaşi ai satului, iar acum au
devenit ţinta denunţurilor calomnioase şi a imprecaţiilor jurnalistice.

431
 Concret, vom prezenta câteva date privitoare la situaţia celor 11 chiaburi din
Hârseni înscrişi în lista aprobată de Comitetul Executiv Regional Stalin în anul 1952.
Ulterior au mai fost înscrişi în lista chiaburilor şi alţi 3 săteni. Dintre aceştia, într-o
altă listă de la începutul anului 1960 au mai rămas 3 chiaburi, 1 fiind trecut în
categoria „fost exploatator”, iar ceilalţi în categoria „ţăranilor mijlocaşi-foşti
chiaburi”.
Câteva dintre documentele de arhivă ne vor permite să cunoaştem ce s-a
petrecut de-a lungul celor câţiva ani cu aceste familii.
Primul înscris în lista din 1952 era:

I. „Herseni I. Iosif, nr. 100, 1952, chiabur, căs., 3 copii, 1 servitor, 1 casă/5 cam.,
24,18 ha, lucrate cu angajaţi, 1 batoză, 1 moară, 1 cazan ţuică, 2 tractoare. A exploatat
muncă salariată, fost în Camera Agricolă. Atitudine ostilă faţă de regimul nostru. Fost
liberal. Scos şi încadrat fiul său Herseni Aurel. Scos din categ. Chiaburi locuitorul
Herseni Aurel şi încadrat mama Herseni Maria, cf. Dec. 1366/5 XII 1959 a Sfat. Pop.
Reg. Stalin.”
De ce a fost scos Herseni Iosif din lista chiaburilor? Răspunsul îl avem din
alte documente.

Referat
Asupra chiaburului Herseni Iosif din comuna Hârseni, Raionul Făgăraş de
loc, care a fost chemat personal de tov. Tăulea Andrei Preşedintele sfatului popular
al comunei Herseni în ziua de 21 aprilie 1952, unde s-a pus în vedere a respecta
întocmai planul de însămânţări.
Acest chiabur i-au răspuns cu indiferenţă că va face această problemă. Tov
Preşedinte urmărind de aproape felul cum respectă dispoziţia dată de Sfat, în seara
zilei de 21 Aprilie 1952 după cele cercetate personal, au ajuns la concluzia că acest
chiabur au sabotat pe faţă campania de însămânţări. Chemându-l din nou în
dimineaţa zilei de 22 Aprilie 1952 în localul Sfatului Popular pentru a-l întreba de ce
nu vrea să respecte planul de cultură, fiind de faţă în localul Sfatului Tov. Preşedinte
Tăulea Andrei şi tov. Tempea Gheorghe, Delegatul Raionului de Partid chiaburul a
răspuns în felul următor:
Că să-l mai lase în pace cu atâtea dispoziţii că ştie el să lucreze fără să-l mai
bată nimenea la cap manifestându-se cu dujmănie spunând că pe timpuri când el era
la conducere nu le făcea la ţărani atâtea cât le face aztăzi [cei] care sunt la
conducere. „ASUPRIRE” cu un cuvânt care ar fi vrut să spună că aztăzi sunt la
conducere toţi golanii şi ţiganii în continuare întrebându-l Tov. Preşedinte de ce nu
şi-au predat cota de lapte şi carne pe trimestrul I 1952 el a răspuns că să-l mai lase
în pace cu astfel de probleme că tot mereu a dat. Cu aceste cuvinte au plecat din
localul Sfatului ne mai vrând să mai stea de vorbă cu Tov Preşedinte şi cu Tov.
Tempea Gheorghe de la Raionul de Partid. Tov. Preşedinte văzând aceste manifestări
au anunţat Miliţia pentru a-l aduce la Sfatul Popular şi a cerceta amănunţit pentru a
vedea de ce nu vrea să respecte directivele date de Sfatul Popular.
Mergând Miliţia la el acasă l-au găsit ascuns în şoprul în otavă. După cele
cercetate de miliţie şi de sfat au ajuns la concluzia că acest chiabur a sabotat pe faţă
bunul mers al campaniei de însămânţare nerespectând şi personal planul de cultură
semănând şi ovăz în detrimentul cartofilor. La fel după cele constatate influenţa

432
acestui chiabur s-a răsfrânt şi asupra altor ţărani săraci şi mijlocaşi din comuna
Hârseni neieşind la însămânţări.
Propunem organelor în drept pentru a încadra acest bandit ca sabotor
asupra campaniei de însămânţări, la fel asupra nepredării cotelor la timp şi asupra
cuvintelor dujmănoase faţă de regimul de Democraţie Populară.
Preşedintele Sfatului Popular Delegatul Raionului de PMR
Tăulea Andrei Tempea Gheorghe

Şi „organele în drept” au acţionat arestându-l pe Iosif Herseni. Cercetat de

Securitatea Făgăraş, a fost întemniţat în închisoarea din Cetatea Făgăraşului.
Adăugăm aici şi mărturisirea lui Ion Gavrilă-Ogoranu, conducătorul grupului
de luptători anticomunişti din Munţii Făgăraşului care îl amintea printre numeroşii lor
sprijinitori. (6)
Un document din registrele Oficiului de Stare Civilă ale municipiului
Făgăraş, consemna:
„Herseni I. Iosif, n. în 4 octombrie 1881 la Hârseni, raion Făgăraş, reg. Stalin
[jud. Braşov], fiul lui Iosif şi Ana, dom. Hârseni, agricultor/gospodărie proprie, 4
clase de liceu, căsătorit, decedat în 11 noiembrie 1952, ora 9; 71 ani; Cauza decesului:
Epilepsie; Astm cardiac; Declarantul morţii: Szabo Francisc.”
Avem răspunsul scoaterii din lista chiaburilor a lui Iosif Herseni. (7)
După decesul tatălui a urmat înscrierea în lista chiaburilor a fiului Aurel
Herseni. O Fişă Matricolă Penală ne arată că fiul fostului chiabur era, în 1952-1953,
în lagărele de muncă de la Canal.
„Herseni I. Aurel, n. în 13 decembrie 1915 la Hârseni, fiul lui Iosif şi Maria,
dom. Hârseni nr. 100, chiabur, avere: 18,41 ha/4,72 ha cedat statului prin HCM nr.
308 din 1952, un tractor, ½ moară, care nu funcţionează din 1940 fiind uzată,
căsătorit, arestat şi trimis pt. 12 luni în Unitate de Muncă, Colonia Galeşu, prin
Decizia MAI nr. 131/1952. Motivaţia: A lansat diferite zvonuri în legătură cu
Reforma Bănească. Eliberat în 20 II 1953.”
Revenit în sat, Aurel Herseni a fost înscris în lista chiaburilor.
Referat asupra chiaburului decedat Herseni Iosif, din com.
Hârseni, satul Hârseni, nr. 100.
Comisia luând în discuţie şi analizând situaţia materială a susnumitului a
constatat următoarele:
Susnumitul a deţinut până în anul 1953, 24 ha de pământ. A mai deţinut ca
proprietate 2 batoze de treer, 2 tractoare, un cazan de ţuică cu capacitatea de 100 l.
şi a fost asociat la moară. În această perioadă când a fost şi cel mai mare asociat al
băncii Hârsene şi preşedinte al ei, a exploatat şi muncă salariată, având un servitor
angajat. Susnumitul Herseni Iosif este decedat din anul 1952. Fiul susnumitului,
Herseni Aurel, în anul 1953 a predat toată suprafaţa de pământ Statului prin decr.
308. În prezent, Herseni Aurel, fiul susnumitului, deţine ca mijloace de exploatare,
una batoză, 2 tractoare, un cazan de fiert ţuică şi este asociat la moară. Comisia
propune Comandamentului Raional, ca susnumitul chiabur decedat Herseni Iosif, să
fie scos din categoria chiaburilor, iar fiul acestuia, Herseni Aurel, care deţine actual
aceste mijloace de exploatare, rămase ca moştenire, să fie încadrat în categoria
chiaburilor. Hârseni, 29 XI 1954, Preşedinte/Instructor Raional.

433
 Un alt document aduce informaţii suplimentare:
Către Sfatul Popular Raional/Secţia Financiară Făgăraş,
Subsemnatul Herseni I. Aurel, locuitor din com. Hârseni, Raionul Făgăraş, în
legătură cu taxa de succesiune, vă înaintez următorul

Apel
Cu dosarul nr. 134, din 1954, sînt pus cu o taxă de succesiune în
valoare de 1524 lei, plus majorări în valoare de 2160 lei pe motiv că nu am declarat
în termen. În legătură cu cele de mai sus menţionez că moartea tatălui meu nici azi
nu ne este comunicată de penitenciarul Făgăraş unde a murit şi nici de către Sfatul
Popular comunal. Încă de când trăia tatăl meu, cu adresa nr. 1055, din 6 iulie 1952,
a Sfat. Popular Comunal Hârseni locuinţa a fost părăsită şi, pe baza adresei de mai
sus, a rămas la dispoziţia Sfatului Popular Comunal. Eu nu locuiesc în această
gospodărie, ea fiind folosită de Sfatul Popular Comunal. N-am ştiut că nu este
naţionalizată sau în ce situaţie este. După întoarcerea mea din Colonia de Muncă
„Cernavodă”, după multe cercetări am aflat abia în anul 1954 că în adevăr tatăl meu
este mort, găsindu-l înregistrat la Sfatul Popular al oraşului Făgăraş şi nu în Hârseni
cum se menţionează în P. V. Imediat după această dată am fost chemat de către
Notariatul de Stat Făgăraş pentru succesiune, când au venit şi cele două surori ale
mele.
Faţă de cele de mai sus nu am ce să declar întrucât nu ştiam nici de moartea
tatălui meu şi nici situaţia averii, întrucât casele au fost luate de Sfatul Popular.
Procesul verbal de impunere al taxelor succesorale l-am primit pe data de 14 august
1955 întrucât subsemnatul sînt angajat la „Fructexport” Sibiu.
În consecinţă, vă rog să dispuneţi cercetarea amănunţită a acestei situaţii şi
să nu fiu impus cu majorare, urmând să achit succesiunea, deşi eu nu locuiesc şi nici
nu folosesc nimic.
Trăiască lupta pt. Pace, Aurel I. Herseni.

După alte avataruri, Aurel Herseni era scos de pe lista chiaburilor, în

locul lui fiind încadrată mama, Herseni Maria, cf. Dec. 1366/5 XII 1959 a Sfat. Pop.
Reg. Stalin.
Astfel, în lista chiaburilor din 1960, la poziţia 1 găsim:
„Herseni Maria, nr. 100, văduvă, 1 casă, 24,18 ha, 1 batoză, 2 tractoare, 1
moară, cazan ţuică, 60 oi, cu angajaţi. A exploatat muncă salariată cu pământul şi cu
celelalte mijloace de exploatare”.

II. Pe a doua poziţie a listei chiaburilor din 1952, era înscris:

„Andreiaş Ilie, nr. 175, 1952, chiabur, căs., 1 copil, 2 case/6 cam., 4,34 ha, cu
zilieri, 1 batoză, 1 cazan ţuică, 2 tractoare. A exploatat muncă salariată, negustorie cu
cereale, a avut un camion, joagăr, prăvălie, cârciumă, 2 cazane ţuică. Fost ţărănist.”
O Fişă Matricolă Penală, consemna:
„Andreiaş I. Ilie, n. în 7 august 1903 la Hârseni, Făgăraş, fiul lui Ilie şi Sofica,
dom. Hârseni 175, şofer, 4,16 ha, batoză, motor/mijlocaşi, Şcoală Meserii, căsătorit 1
copil, Frontul Plugarilor, arestat în 17 III 1952, 12 luni UM, D. 224/1952, Securitatea

434
Sibiu, manifestări duşmănoase contra reformei băneşti, Galeşu (16 I 1953), eliberat
în 18 III 1953, de Comisia Procuraturii.” (8)
În lista din 1960: Andreiaş Ilie, fost exploatator, căs., 2 case, 4,34 ha, 1
batoză, 2 cazane ţuică, fost negustor de cereale, a exploatat cu un camion, un joagăr şi
cazane de rachiu.

III-V. Următoarele poziţii de pe lista din 1952:

- Puia I. Ana, nr. 151, 1952, chiabur, văd., 2 copii, 1 casă/4 cam., 14,28 ha,
angajaţi, asociată la 1 moară. A exploatat muncă salariată, atitudine duşmănoasă,
neamuri în America. Fost liberal. Scos, cf. Dec. 1366/5 XII 1959 a Sfat. Pop. Reg.
Stalin.
- Cucuiatu Ioan, nr. 51, 1952, chiabur, căs., 2 copii, 1 casă/4 cam., 1,49 ha, cu
zilieri, 1 darac. A exploatat ţărănimea muncitoare, afaceri cu daracul. Fost ţărănist.
Scos, cf. Dec. 1366/5 XII 1959 a Sfat. Pop. Reg. Stalin.
- Fătu D. Simion, nr. 177, 1952, chiabur, văd., 2 copii, 1 casă/4 cam., 12,90
ha, cu zilieri, 1/3 batoză. A exploatat ţărănimea muncitoare, este contra GAC,
neamuri în America. Fost ţărănist. Scos, cf. Dec. 1366/5 XII 1959 a Sfat. Pop. Reg.
Stalin.

VI. La a şasea poziţie a listei din 1952, era înscris:

- Judele I. Axente, nr. 150, 1952, chiabur, văd., 2 copii, 1 servitor, 1 casă/5
cam., 14,45 ha, cu angajaţi, asociat la 1 moară. A exploatat muncă salariată tatăl său,
dir. de Bancă, acţiuni, contra GAC. Fost liberal. Rămâne în categ. Chiaburi, cf. Dec.
1366/5 XII 1959 a Sfat. Pop. Reg. Stalin.
Învăţător la şcoala din sat de peste 30 de ani, veteran de război, cu o mare
influenţă între săteni a fost supus, împreună cu familia sa, unei presiuni constante care
urmărea nu numai distrugerea economică, ci şi compromiterea sa ca lider de opinie.
Din studiul documentelor de arhivă: memorii, cereri, răspunsuri oficiale se observă
clar crearea unei situaţii fără ieşire, fără nici o şansă pentru întreaga familie.
A fost scos din învăţământ în 1952. Face un memoriu prin care căuta să
demonteze acuzaţiile aduse în speranţa recăpătării postului:

Cătră
Sfatul Popular Raional
Comitetul Executiv Făgăraş

Subsemnatul, fost învăţător, Judele Acsente, domiciliat în comuna Hârseni,

Raionul Făgăraş pus în disponibilitate la 1Iunie 1952 din cauză că am fost declarat
ca chiabur în anul 1952 pe baza de referinţe duşmănoase faţă de persoana mea.
Pe acest motiv am făcut cerere la Sfatul Raional, Comitetul Executiv
Făgăraş, care cerere a fost înregistrată cu Nr. 5575 din 26 aprilie 1952 şi o altă
cerere tot la Sfatul Raional, Comitetul Executiv înregistrată cu Nr. 15680 din 31 oct.
1952 pentru a fi cercetată situaţia gospodăriei mele şi a mea personală pentru a fi
scos din categoria de chiabur.
La cererea a doua am anexat şi o adeverinţă semnată de preşedintele şi
secretarul Sfatului Popular din Hârseni prin care s-a adeverit exactitatea celor
arătate în cerere de mine.

435
 Cercetând situaţia mea la Comitetul Executiv al Raionului Făgăraş am fost
îndrumat ca să cercetez cazul la Sfatul Popular din comuna Hârseni ca să văd cauza
pentru ce sunt categorisit ca chiabur.
Mergând la Sfatul Popular al comunei Hârseni am găsit la dosarul meu
următoarele date:
1) Am fost liberal.
2) Director de bancă.
3) Acţiuni.
4) Exploatat munca salariată.
5) Tatăl meu contra G. A. C.
Subsemnatul declar că cele arătate mai sus nu corespund realităţii şi
adevărului pentru fiecare dau răspunsuri în parte dovedind prin alăturatele dovezi
fiecare punct.
La 1. Am fost înscris în partidul liberal ca simplu membru când guverna
liberalii, dar nu am fost preşedinte sau să fiu şef de organizaţie a partidului
niciodată.
Ca director al şcolii a trebuit să fac acest pas întrucât atunci s-a construit
şcoala care este şi azi.
2. Director sau preşedinte de bancă nu am fost niciodată. Poate fi întrebat
Toma Bălan fost preşedinte al băncii ,,Grănicerul” până la lichidare în 1947 şi toţi
membrii băncii.
Anexez declaraţie semnata de membri.
3. Personal nu am cumpărat nici o acţiune la banca Grănicerul.
După moartea tatălui meu în 1936 am moştenit 30 acţiuni care au fost
transcrise pe numele meu.
Se poate cerceta şi adeveri prin nepoţii tatălui meu Gheorghe Judele,
Victoria Judele măritată Faroga şi fiica sa Veroana Judele, măritata, Lie Gheorghe,
cari şi ei au moştenit tot atunci acţiuni după răposatul Ioan Judele.
4. Ca învăţător director am avut servitori până în anul 1935, întrucât copiii
erau mici şi apoi cei ce sunt în câmpul muncii au drept la o persoană în serviciu. Din
1935 am lucrat cu membrii familiei.
Cu ziua am avut în sezon şi nu am depăşit în total 15-20 zile pe an.
Anexez declaraţie semnată de la vecini.
5. Nu înţeleg cum poate fi acuzat tatăl meu că este împotriva înfiinţării G. A.
C. întrucât el este mort din 1936 şi pe atunci nici nu se ştia ce este un G. A. C.
Anexez dovada de moartea tatălui meu dată de la Sfatul Popular Hârseni.
Bazat pe cele expuse şi documentate vă rog să cercetaţi şi D-voastră încă o
dată situaţia mea pentru a vă putea convinge că am fost învăţător din 1919-1952 şi
cele arătate sunt juste şi drepte pentru a fi scos din cauza de chiabur.
Luptăm pentru pace .
Hârseni la 21 Decembrie 1952.
ss Acsente Judele
Comuna Hârseni
Raionul Făgăraş

Teroarea instaurată în sat şi în regiune, valurile de arestări îl face să accepte

situaţia până în anul 1955, când, obligat de situaţia grea în care a ajuns (cotele mari

436
stabilite după suprafaţa de teren agricol şi nu după producţia realizată, alte obligaţii la
care era supus de autorităţile comunale), încearcă cu disperare toate soluţiile legale,
însă fără nici un rezultat.
În speranţa reducerii cotelor la care era impus, în data de 12 februarie 1955
face o cerere către Sfatul Popular de a preda statului 4,5 ha teren agricol.

Tovarăşe Preşedinte
Subsemnatul, Judele Acsente locuitor din comuna Hârseni categorisit ca
chiabur şi fiind suferind de tuberculoză şi având în vedere ordinul Ministerului în
care se arată că gospodăriile chiabureşti pot preda statului o parte din el, vin a vă
ruga să binevoiţi a aproba ca să pot da şi eu o suprafaţă de 4 ha şi 50 ari, care
pământ nu mai sunt capabil al lucra.
Hârseni la 12 febr. 1955
Judele Axente, Hârseni Nr. 150
Tov. Preşedinte al Sfatului Popular Hârseni
Luptăm pentru pace.

Recurge la o altă încercare, îşi mută băiatul, Judele Ioan, căsătorit, la socrii,
iar acesta în 13 februarie 1955 face o contestaţie către Sfatul Popular împotriva
unificării planului agricol cu al tatălui.
Către Comitetul Executiv al Sfatului Popular din Comuna Hârseni,
Subsemnatul, Judele Ioan din comuna Hărseni vin a contesta contra unificării
planului meu cu a lui Axente Judele din Hârseni sub Nr. 150, pentru următoarele
motive:
1) Eu, Judele Ioan stau la Nr. 181 din com. Hârseni şi nu stau sub acelaş
acoperământ cu Axente Judele .
2) Am atelajele mele proprii.
3) Articolul de lege 1101 prevede ca planurile poate fi defalcate prin acţiune de
Notariat de Stat pe care, eu Judele Ioan pe baza de aceste acte mi-a fost
defalcat.
4) Eu, subsemnatul şi cu soţia mea Aurica Judele am înaintat cerere pentru a fi
primiţi în Tozu Griviţei Roşii din Harseni ca membri, pentru aceste motive,
rog a nu mi se unifica planul meu cu a lui Judele Axente.

Trăiască lupta pentru pace. Judele Ioan

Sfatul Popular Hârseni, în baza neaprobării cererii locuitorului Judele Ioan

nu e de acord cu intrare în întovărăşire.
14 II 55 Secretar, ss

In 14 februarie depunea cererea de intrare în întovărăşire:

Către Comitetul de conducere al întov. Griviţa Roşie

Subsemnatul Judele Ioan şi soţia Aurica Judele, rog a binevoi a mă primi şi
pe noi în Tozu Griviţei Roşie ca membri cu o suprafaţă de 2 hectare teren arabil.

437
 Fiind lămuriţi că pământul lucrat în parcele mari şi cu unelte mecanizate dă
randament mai bun.
Trăiască lupta pentru pace.
Judele Ioan
Aurica Judele

Comitetul de Conducere al întovărăşirii de tip Tozu Griviţa Roşie Hârseni

nu-i de acord cu cererea locuitorului Judele Ioan
14 II 55 Semnătura

Adresa de răspuns la cererea de intrare în întovărăşire:

Comitetul executiv
Nr. 91 din 15 feb. 1955

Către locuitorul Judele Ioan, Hârseni Nr. 181

Vi se aduce la cunoştinţă că, la cererea D-voastră depusă pentru a fi
încadrat în întovărăşirea de tip Tozu Griviţa Roşie din satul Hârseni, Comitetul de
conducere al acestei întovărăşiri refuză încadrarea D-voastră, pentru motivul că
înainte de unificarea planului, nu aţi venit să depuneţi această cerere pentru a fi
înscrişi în întovărăşire.
Pe această baza nici Comitetul executiv al Sfatului Popular al comunei
Hârseni, nu este de acord pentru a fi primit în întovărăşire şi pentru faptul că dacă
nu ar fi fost vorba la Sfatul Popular pentru ca să vi se unifice planul cu al tatălui D-
voastră precis nu aţi fi intrat în întovărăşire ceia ce rezultă că D-voastră nu urmăriţi
să intraţi în întovărăşire pentru că aţi fi lămurit de rezultatele ce le aduce
întovărăşirea ci pentru faptul că D-voastră urmăriţi defalcarea planului cu ceea ce
nu este de acord Comitetul executiv al Sfatului Popular mai ales ca tatăl d-voastră
este încadrat chiabur, iar planurile chiabureşti nu se defalcă şi cele care au fost
defalcate în urma hotărârii comitetului executiv se împreună din nou.
Ceea ce s-a scris aici rămâne valabil şi pe mai departe, atât pentru d-voastră
cât şi pentru Sfatul Popular al Comunei Hârseni.

Semnătura de primire
Judele Ioan Secretar

Fostul învăţător, este cel de al doilea chiabur rămas înscris şi în lista din
1960: „Judele I. Axente, nr. 150, chiabur, căs., 1 casă, 14,45 ha, asociat la o moară,
cu angajaţi. Fost dir. de Bancă, a exploatat muncă salariată.”

VII. Pe a şaptea poziţie a listei din 1952:

„ Herseni I. Ilarie [fratele lui Iosif Hrseni], nr. 170, 1952, chiabur, văd., 3
copii, 1 casă/4 cam., 13,16 ha, cu angajaţi, asociat la 1 moară. A exploatat muncă
salariată, manifestări duşmănoase, a fost arestat pentru cote. Fost liberal. Scos, cf.
Dec. 1366/5 XII 1959 a Sfat. Pop. Reg. Stalin.”
O altă apreciere: „Herseni I. Ilarie, 65 ani, dom. Hârseni nr. 170, 15,64 ha,
asociat moară/moara nu funcţionează fiind părăsită din 1940, chiabur, a făcut politică
liberală, manifestări duşmănoase chiar pe faţă, a exploatat ţărănimea muncitoare.

438
Are un copil la Fca Nitramonia, 1 copil la Bancă în Moldova, 1 copil la Bucureşti în
fabrică, a avut duşmănie întotdeauna pe regim. A fost arestat pt. cote.”

VIII. Poziţia a opta a listei din 1952:

„Hârciogea G. Gheorghe, nr. 117, 1952, chiabur, văd., 3 copii, 2 case/4 cam.,
11,00 ha, cu angajaţi. A exploatat muncă salariată, fost primar, a avut cazan ţuică,
prăvălie şi cârciumă, contra GAC. Fost argetoian. Scos din categ. Chiaburi.”
Altă apreciere:
Hârciogea Gheorghe, primar Hârseni (1916-1918), proprietar cârciumă şi
prăvălie (1934-1944), a fost argetoian, are manifestări duşmănoase faţă de membrii
de Partid. E contra GAC, e chiabur. A fost primar, a exploatat muncă salariată. Îşi
bătea joc de femeile concentraţilor. Are un băiat şofer la Bucureşti. În 29 XI 1954,
Comisia locală propunea Comandamentului Raional Făgăraş scoaterea lui din
categoria chiaburi şi să nu mai fie impus la cote şi impozite majorate. În prezent
situaţia economică a susnumitului, faţă de trecut este mult slăbită. Din impunerea de
cotă de cartofi de 17.000 kg din restanţa pe 1953 şi impunerea pe anul curent, a
predat prin sechestru toţi cartofii recoltaţi rămânând cu un rest de 6768 kg. Din cota
de porumb a rămas cu un rest de 472 kg. Din cota de carne de porc cu un rest de 57
kg. Din cota de lapte cu un rest de 124 litri. Comisia a constatat la faţa locului că
susnumitul nu mai are nimic din produsele menţionate pentru a-şi achita resturile de
cote şi puterea lui economică este distrusă. [Arhiva Primăriei Hârseni, Dos. XVI/75,
Evidenţă a foştilor chiaburi, 1952-1954];
O Fişă Matricolă Penală consemna:
„Hârciogea I. Gheorghe, n. în 20 august 1880 la Hârseni, fiul lui Ion şi Ana,
dom. Hârseni 117, plugar, 11 ha (8,63 ha arabil, 2,11 ha fânaţ), 4 clase, căsătorit
Cornelia Cornea, Fr. Plug., arestat de Sec., Penitenciarul Raional Făgăraş (25 X
1951), prevenit de Parch. Trib. Făgăraş pt. sabotaj nu a predat întreaga cantitate de
cereale la care a fost impus şi nici la cotele de lapte şi zarzavaturi, elib. în 27 X
1951, cf. adr. Trib. Făgăraş;”

IX. Pe a noua poziţie a listei din 1952 figura:

„Bălan Toader/Elisabeta, nr. 65, 1952, chiabur, văd., 2 copii, 1 casă/4 cam.,
9,95 ha, cu zilieri. A fost zidar şi a exploatat pe ucenici, a avut o cârciumă, deţinut
politic. Fost legionar. Scos cf. P. V. Com. Reg. 29 V 1953.”
„Bălan Toader, 49 ani, dom. Hârseni nr. 65, Făgăraş, avere: 9,95 ha (6,67 ha
arabil, 1,89, fânaţ), fost şef legionar, este deţinut politic pt. organizare de şedinţe
legionare pe ascuns, mai este zidar, a exploatat ucenicii şi muncitorii. A exploatat
prin cârciumă şi-a cumpărat cca 4 ha pământ. [Arhiva Primăriei Hârseni, Dos.
XVI/75, Evidenţă a foştilor chiaburi, 1952-1954];”
Bălan Toader, din Hârseni, Făgăraş, declarat chiabur, a fost arestat şi trimis
de la Penitenciarul Făgăraş la Colonia Capu Midia (1951-1952), apoi trimis în DO la
Suceava, unde a murit. [Inf. de la Dl Ioan Bălan, Făgăraş, şi prof. Cornel Teulea,
Făgăraş]; Sprijinitor al partizanilor din munţi. [Gavrilă-Baki, p. 240];

439
X. Pe a zecea poziţie a listei din 1952 era înscrisă:
„Comşa Maria, nr. 18, 1952, chiabur, căs., 1 copil, 1 casă/3 cam., 1,95 ha,
singură, 1 moară. A exploatat ţărănimea muncitoare, moara din 1922, 1 presă de ulei,
are atitudini duşmănoase. Nu a făcut politică.”
Era cel de al treilea nume de chiabur din Hârseni, rămas pe lista din 1960:
„Comşa Maria, nr. 18, chiabur, căs., 1 casă, 1,95 ha, singură, 1 batoză, 1
presă de ulei. A exploatat ţărănimea cu moara şi presa de ulei.”

XI. Ultimul chiabur înscris pe lista din 1952:

- Lie Simion, nr. 92, 1952, chiabur, văd., 2 copii, 1 casă/3 cam., 15,89 ha, cu
zilieri. A exploatat ţărănimea săracă, muncă salariată, contra regimului. Fost liberal.
Scos din categ. Chiaburi, cf. Dec. 1366/5 XII 1959 a Sfat Pop. Reg.
Fost casier la Banca „Grănicerul” Hârseni cu influenţă în comună, dar bătrân
şi bolnav, peste 80 de ani, nu face faţă presiunilor exercitate de regim şi nu poate plăti
impozitele/”dările” şi preda cotele la care fusese impus. I s-a confiscat grădina şi
,,produsele recoltate i-au fost în întregime sechestrate, nerămânându-i nici pentru
consumul casnic”, ca urmare ,,comisia constata la faţa locului că Lie Simion nu mai
are putere economică şi propune scoaterea lui din categoria de chiaburi”:

REFERAT
Asupra chiaburului Lie Simion din Comuna Hârseni, satul Hârseni Nr. 92
Comisia luând în discuţie situaţia materială a susnumitului a constatat
următoarele:
Susnumitul a fost încadrat chiabur pentru faptul că a deţinut până în anul
1952 următoarea proprietate:
15,89 ha pământ, din care 13,00 ha arabil, 2,74 ha fânaţ, 0,15 ha curte şi
una casă cu 3 camere, iar proprietate animală 2 vaci.
În această perioadă a folosit zilieri în muncile agricole.
Faţă de situaţia din trecut puterea lui economică în prezent este slăbită mult.
In prezent deţine 7,31 ha de pământ, din care 5,93 ha arabil, 1,28 ha
fânaţ, 0,10 ha curte şi una casă cu 3 camere , iar ca proprietate animală 2 cai.
Din totalul de 15,89 ha pământ, prin căsătoria unui fiu al său a rămas cu
suprafaţa de 7,31 ha pământ.
Pentru lichidarea cotelor pe anul curent plus restanţele din anul trecut,
produsele recoltate i-au fost în întregime sechestrate, nerămânându-i nici pentru
consumul casnic nimic din produsele respective.
Comisia constatând la faţa locului că susnumitul Lie Simion nu mai are
putere economică, propune Comandamentului Raional, scoaterea lui din categoria de
chiabur, pentru motivele sus arătate.
Hârseni 29 XI 1954

PREŞEDINTE ÎMPUTERNICIT RAIONAL

XII-XIV. În afara celor 11 înscrişi în lista din 1952, ulterior au mai fost încadraţi în
această categorie şi:
- Puia Andrei, nr. 196, chiabur. Confirmarea Com. Exec. Reg. Stalin din 6 /IV
1954, ord. 13.907/1954, Fgş. 513/1954.

440
 - Iarca Gheorghe, nr. 25, chiabur. Confirmarea Com. Exec. Reg. Stalin din 6
/IV 1954, ord. 13.907/1954, Fgş. 513/1954.
- Herseni Aurel. Despre care am vorbit deja.
Documentele prezentate mai sus au darul de a reconstitui realităţile cu care
erau confruntaţi sătenii care alcătuiau elita economică şi politică a satului Hârseni de
până la instalarea regimului comunist. Cele mai concludente sunt informaţiile privind
situaţia membrilor familiilor Herseni şi Judele.
De asemenea, documentul privitor la chiaburul Hârciogea C. Gheorghe, care
a ajuns în situaţia constatată şi consemnată de cei trimişi să verifice realitatea din
teren: Comisia a constatat la faţa locului că susnumitul nu mai are nimic din
produsele menţionate pentru a-şi achita resturile de cote şi puterea lui economică
este distrusă.
Acesta a fost scopul măsurilor întreprinse de autorităţi.
Continuarea investigaţiilor în lumea satului de acum câteva decenii
va aduce cu siguranţă noi informaţii care să contureze o reconstituire veridică a
realităţilor satelor făgărăşene din anii regimului comunist. (9)

Note:

1. Coriolan Sabău, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I,

p. 290.
2. Recensământul 1930, vol. I, p. 97.
3. Recensământul 1956, p. 127.
4. Documentele la care ne referim au fost depistate în arhivele primăriilor din
comuna Hârseni şi din municipiul Făgăraş. Dosar cu locuitorii chiaburi din raionul
Făgăraş pe anul 1960. [Arh. Primăriei Făgăraş, Inf. 46, ff. 11, 68-70]:
5. Prezenta comunicare face parte dintr-o cercetare mai amplă, întreprinsă la
nivelul întregului raion Făgăraş, împreună cu istoricul Ioan Ciupea, de la Muzeul
Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca.
6. Ion Gavrilă-Ogoranu, Lucia Baku Nicoară, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.
Rezistenţa anticomunistă în Munţii Făgăraşului, vol. III, Editura Marineasa, Timişoara,
1999, p. 240;
7. O investigaţie între sătenii din Hârseni a permis prof. Cornel Teulea
(Făgăraş) realizarea unui portret al lui Iosif Herseni: Fruntaş al satului Hârseni, I. H.
a fost absolvent de liceu în Făgăraş (probabil „Radu Negru”). Căsătorit cu Maria
Roşca (din Ohaba, Făgăraş), au avut trei copii: Emilia, Maria şi Aurel. Acesta din
urmă a fost arestat şi ţinut în Cetatea Făgăraşului pe timpul anchetei – oamenii nu
mai ştiu cât a durat aceasta –, după care a fost dus la Canal şi alte închisori, de unde
s-a întors în 1964. A fost arestat şi deţinut, 2–3 luni, în Cetate şi Ilarie Herseni,
fratele lui I. H., „pentru că îi ura pe comunişti”, „pentru că-i înjura”, „pentru că era
fratele chiaburului”. I. H. (poreclit Iojică) a posedat: circa 20–25 ha teren arabil,
fânaţă şi pădure, 200 de oi, 2 maşini de treierat şi 2 tractoare, maşini de cosit şi
secerat cu tracţiune animală. A fost director al Băncii Populare din sat, în casele lui
se afla Oficiul Poştal al cărui şef a fost de fapt. A fost acţionar la un cinematograf din
Bucureşti. Avea două slugi (în pemanenţă) şi-şi lucra pământul cu zilieri. A ajutat
multă lume. Au existat şi opinii mai puţin favorabile: „om aspru”, „distant”,
„arogant”, „al dracului”. A fost persecutat de regimul comunist, de fapt prin cei pe

441
care îi ajutase şi care au ajuns la putere în sat. I s-a confiscat averea, inclusiv casa,
fiind nevoit să locuiască pe unde se nimerea. S-a îmbolnăvit de inimă. A fost arestat,
judecat şi condamnat pentru că a fost chiabur, etc. şi întemniţat în Cetate unde a şi
murit. Într-o dimineaţă sunt scoşi toţi deţinuţii pe culoare şi dezbrăcaţi la piele. Sunt
puşi să-şi aranjeze efectele la picioare. Deţinutul de lângă el – un tânăr – a spus:
„Gata, ăştia ne împuşcă acum.” În acel moment I. H. a făcut infarct şi a murit. A fost
îngropat „la comun”.
Investigaţiile cercetătorului american David A. Kideckel, publicate în vol.
Colectivism şi singurătate în satele româneşti. Ţara Oltului în perioada comunistă şi
în primii ani după revoluţie, traducere de Şerban Văetişi (coord.), Alina Branda,
Gyula Kozák, note de Şerban Văetişi, Editura Polirom, 2006, p. 80, au reţinut şi ele
figura lui Iosif Herseni, care apare sub numele de chiaburul Iosif Oltean.
8. Fişa Matricolă Penală din Arhiva Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, Jilava. Vezi
http://www.crimelecomunismului.ro/ro/fise_detinuti_politici/
9. Victime ale represiunii comuniste au fost şi săteni care nu au
aparţinut categoriei chiaburilor. Iată câteva exemple:
Cotoros I. Timoftei (Maftei), n. în 3 mai 1896 la Hârseni, raion Făgăraş, reg.
Stalin, fiul lui Iacob şi Ana, dom. Hârseni 189, agricultor cu gospodărie individuală,
9 ha şi casă/mijlocaşi (9 ha), 6 clase, căs. Maria Fătu, 4 copii, PNŢ Maniu, arestat în
11 XII 1956, de U. M. 0198 Stalin, a favorizat infractori urmăriţi de organele de stat
pt. activitatea duşmănoasă împotriva regimului RPR, P. Făgăraş?, Sibiu (8 IV 1957),
cond. de TM Reg. III Cluj (1385/1957) la 20 ani TG pt. complicitate la uneltire/org.
subv., D. 199/1950, Gherla (18 I 1958), Jilava (21 I 1959), Galaţi (23 I 1959,
Văcăreşti (18 II 1960), Galaţi (22 IV 1960), Botoşani (2 XI 1960), elib. în 18 XII
1963, graţiat D. 767/1963. [FMP]; C. T. din Hârseni, Făgăraş. În 17 III 1959 se
întocmea un Proces Verbal de inventariere a bunurilor confiscate în urma sentinţei de
condamnare, Car de lemn cu osie de lemn, uzat 90 % aproape nefolosibil, fără loitre,
fiind folosit numai la pădure. În urma licitaţiei publice s-a ajuns la preţul de 120 lei.
[Arhiva Primăriei Hârseni, Dos. XVI/75, Evidenţă a foştilor chiaburi, 1952-1954];
Cotoros Matei, din Hârseni, arestat în dec. 1956 pt. sprijinirea partizanilor, cond. la
25 ani MS. [Ioniţoiu C, p. 239];
Mânea I. Gavrilă, n. în 29 octombrie 1919 la Hârseni, Făgăraş, fiul lui Ioan
şi Ludovica, dom. Hârseni, plugar, fără avere/ţărani săraci, 7 clase, PNL/Fr. Plug.,
arestat în 14/15 XI 1950, P. Făgăraş ?, P. Or. Stalin (4 XII 1950), cond. la 5 ani pt.
uneltire, Jilava (16 VIII 1951), Poarta Albă (17 VIII 1951), Văcăreşti (3 XI 1951),
Aiud (1 XI 1951), elib. în 2 XII 1955, la exp. ped. [FMP], [Pică, p. 159], [Ioniţoiu M,
p. 195]; Manea Gavrilă, din Copăcel, cond. pt. găzduire şi sprijin. [Gavrilă-Baki, p.
228];
Popa I. Ştefan, n. în 27 mai 1895 la Hârseni, fiul lui Ion şi Maria, dom.
Sebeş 127, plugar, 4 ha/6,5 ha, soţia 2 iugăre/ţărani mijlocaşi (5 ha), 6 clase, căs.
Maria Fulicea, 1 fată, reomatizm, P. Făgăraş ?, prev. în 1952 pt. uneltire, a făcut parte
din organizaţie în munţi, cond. la 1 an şi 6 luni, Jilava, Galeşu, elib. în 7 VIII 1953,
din nou cond. de Trib. Mil. Stalin (158/1954) la 2 ani şi 6 luni pt. favorizare, a
găzduit pe Novac Petru, Codlea (23 X 1953), elib. în 29 VII 1954. [FMP];
Rânea V. Andrei, n. în 1 decembrie 1896 la Hârseni, Făgăraş, Braşov, fiul
lui Vasile şi Maria, dom. Hârseni, agricultor, 5 ha/chiaburi, 6 clase, căs., legionar,

442
arestat 18/19 VII 1952, P. Făgăraş, 24 luni CM, D. 678/19 VII 1952, Valea Neagră
(16 I 1953), Poarta Albă (26 IX 1953), elib. în 27 V 1954. [FJ], [Ioniţoiu R, p. 110];
Rânea Emilian, ţăran originar din Copăcel, Făgăraş, căs. în Sebeş, a fost
închis câteva luni în Cetate. [Inf. de la dl. Ioan Grancea, Sebeş, Făgăraş];
Doboliţă Zenovie, născut în 15 ianuarie 1915, decedat în 1989, agricultor,
fost primar în comună. A fost închis pentru că atunci când s-a făcut întovărăşirea în
satul Hârseni 1957 nu a vrut să intre în întovărăşire, ... a fost arestat în 9 septembrie
1959. În ziua de 9 septembrie ne-am trezit dimineaţa la ora 5 şi cînd să mergem în
câmp, la poartă au apărut două maşini de securitate IMS. Soldaţii au umplut curtea
şi au intrat peste noi în casă şi s-au adresat tatălui meu "Unde este pistolul,
banditule". L-au luat pe tata şi l-a băgat în casă în faţă. I-au zis lui mama să ii
pregătească haine şi mâncare şi i-au zis lui mama "Pupă-l că mai mult nu-l mai
vezi". Pe el l-au trântit din pat jos şi au început să caute prin casă pistolul. L-au luat,
şi mai mult nu am ştiut. După două săptămâni a venit un căpitan Roşca şi ne-a făcut
sechestru pentru tot. Au sechestrat caii, avere... şi ne-au spus că nu avem voie să ne
atingem de nimic. Pe urmă nu am ştiut de tata nimica, numai din auzite că l-au dus la
Cetate în Făgăraş, din Cetate a fost dus la Braşov la Cetăţuie, apoi la închisoarea
Codlea. În Cetatea Făgăraş a stat trei săptămâni. Apoi a fost mutat la Cetate în
Braşov unde a fost anchetat permanent, după care a fost dus la Codlea unde a fost
închis într-o celulă alături de vreo 9 preoţi şi cu un ţăran din Târnăveni. Acolo
condiţiile erau foarte grele, uşa era de un lat de mână, zăbrele la geamuri, fără
sticlă. De la 5 dimineaţa când le dădea deşteptarea până la 9 seara nu îi lăsa să se
aşeze, îi ţinea numai în picioare. Se adresau cu "Aicea vă topim pe toţi". Preoţii şi
profesorii plângeau. De la Codlea i-au dat drumul în 6 ianuarie acasă. Când a venit
acasă s-a îmbolnăvit, credeam că nu mai scapă... [Interviu cu fiul, Gheorghe
Doboliţă, în Arhiva Fundaţiei Culturale „Negru Vodă”, Făgăraş]; Fişa Matricolă
Penală: Doboliţă Z. Zenobie, n. în 21 ianuarie 1915 la Hârseni, Făgăraş, fiul lui
Zenobie şi Victoria, dom. Hârseni, str. Mare 187, agricultor, 3,81 ha/mijlocaşi, 6
clase, căs. Maria Comăniţă 2 copii, Codlea (6 X 1959), prev. pt. uneltire, ridicat Reg.
MAI Stalin (5 I 1960). [FMP];

443
444
 COŞMARUL DE LA PITEŞTI
ÎNTR-UN RAPORT DIN IULIE 1947
Ionel-Claudiu Dumitrescu,
Piteşti, Romania

A nul 1947 a fost marcat de ravagiile secetei din anul precedent, foametea
făcând prăpăd în rândurile oamenilor de la ţară1. N-au fost ocrotiţi nici
măcar militarii, posibili apărători ai regimului2. Regimul Groza, prin
rigiditatea măsurilor de combatere a speculei şi de ajutorare a regiunilor calamitate, n-a
făcut decât să extindă foametea, iar respingerea ofertelor americane a dus la creşterea
rapidă a mortalităţii, cifrele ruşinoase fiind ascunse prin falsificarea adevăratelor cauze ale
deceselor. Chiar dacă ţara era în pragul unui dezastru umanitar, guvernul comunist avea
alte probleme prioritare. Distrugerea forţelor de opoziţie după planurile concepute la
Moscova era mai importantă decât salvarea maselor de ţărani care nu înţelegeau ideile
susţinute de noile autorităţi. Mila roşie nu exista nici măcar în teorie şi Katynul era deja
cunoscut.
Închisoarea de la Piteşti era un loc unde puteau fi rapid strânşi toţi cei înfieraţi
drept duşmani ai poporului şi nedemni. Apropierea de Bucureşti şi conectarea la căile
ferate permiteau transportul rapid. Arestarea se făcea fără prea multe formalităţi şi
metodele de exterminare prin foamete şi mizerie fac să pălească şi gloria neagră a
lagărelor germane. Tifosul exantematic, febra tifoidă şi tuberculoza completau arsenalul
biologic al gardienilor. Deţinuţii s-au revoltat împotriva raţiilor infime în aprilie, mai şi
iunie 19473, dar, din lipsa unui ajutor din partea statelor democratice, acţiunile eroice au
eşuat. Totuşi, tulburările puteau să provoace o deteriorare a imaginii regimului comunist
şi comandantul Legiunii de jandarmi Argeş, I. M. Popescu, a efectuat un control finalizat
prin nota informativă 494 din 3 iulie 19474. Documentul oficial surprinde prin detalii care
înfierează pe vecie pe cei care patronau instituţia de detenţie.
Chiar dacă penitenciarul nu era prea mare ca suprafaţă, adăpostea în condiţii
jalnice de trai 460 de deţinuţi, dar până la 22 iunie 1947 au fost circa 520. Cifra pare
mică, dar, raportat la populaţia oraşului Piteşti (după datele recensământului din 1948), se
obţine un procent de 1,58%. Dacă ne raportăm doar la populaţia masculină a României,
un bărbat din fiecare 16.678 se afla închis la Piteşti. Iniţial, procentul a fost şi mai mare,
dar trebuia şi Aiudul să-şi ridice faima de osuar al inteligenţei româneşti. Se pare că unii
oameni nu suportă ideea superiorităţii intelectuale şi trec la exterminarea fizică a
adevăratelor talente. Autorităţile se grăbeau să depăşească faima înfieratelor regimuri
burghezo-moşiereşti şi, mai ales, pe cea a criticatului regim Antonescu. Arestaţii erau
catalogaţi în funcţie de ideile politice şi de atitudinea faţă de regimul din închisoare. Cei
cu convingeri politici erau de neclintit în părerile lor, dar ceilalţi erau derutaţi de arestare
sau iresponsabili din cauza vârstei, bolilor sau rănilor5. Comandantul jandarmilor era
uimit de prezenţa unor deţinuţi cu vârsta de peste 70 de ani şi a celor atinşi de sifilis
cerebral în ultimul stadiu de evoluţie, adică nu mai puteau să raţioneze. Nicolae
Grădinaru era într-un astfel de stadiu. Nici eroii de război nu erau cruţaţi, chiar dacă erau
invalizi în « procent de sută la sută ». Nu mai exista respect măcar pentru curajul
dovedit pe câmpul de onoare prin ploaia de gloanţe şi obuze. Nici comuniştii nu erau
cruţaţi de maşina revoluţionară de arestat. Patru oameni erau închişi, G. Molnar, pantofar

445
din Oradea Mare, considerând că nu există diferenţe între autorităţile horthyste şi cele
comuniste. Probabil că şi-a dat seama prea târziu despre falsitatea sloganurilor roşii şi
utopia ideilor elaborate de Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Procentul nu era prea mare
(0,86%), dar arată adevăratele intenţii ale comuniştilor instalaţi pe fotoliile confortabile
de la Bucureşti.
Închisoarea de la Piteşti era considerată totuşi ca fiind prea aproape de oraş şi 60
de deţinuţi au fost expediaţi în penitenciarul de exterminare de la Aiud. Comandantul
legiunii constata că deţinuţi calmi, I. Dumitrescu-Muscel şi profesorul Guşetoiu din
Vâlcea, au avut aceeaşi soartă cu « instigatorii ».
Abuzurile autorităţilor erau mari şi se refereau la deţinerea de peste patru luni
fără acte (celebra arestare administrativă fără temei legal îşi începea cariera), măsuri
excesive de control având drept consecinţă alterarea alimentelor trimise de rude, arestarea
din răzbunare, distribuirea rară a alimentelor trimise de prieteni (doar pe 1 şi 15 ale
fiecărei luni)6.
Comandantul I. M. Popescu a propus să se dea alimente deţinuţilor, să se verifice
situaţia celor iresponsabili şi să se rezolve cererile celor internaţi7. Soluţiile de bun simţ
nu se potriveau cu cele ale conducătorilor forţelor represive şi temniţa de la Piteşti a
rămas un loc cu care să rivalizeze infernul descris de Biserică.
S-a discutat mult dacă trebuie condamnat pentru vecie comunismul şi practicile
totalitare. S-au găsit unii apărători care n-au avut o viziune istorică sau care au profitat din
plin de suferinţele semenilor. Marele sociolog francez Gustave Le Bon remarca faptul că
de-a lungul istoriei orice idee greşită a găsit adepţi din belşug. Condamnarea unui regim
se poate face foarte simplu printr-o simplă comparaţie, cea mai eficientă armă a unui
istoric. Foametea era descrisă drept un mijloc permanent de tortură în lagărele germane de
exterminare8. Dacă aceeaşi metodă era utilizată şi de gardienii din temniţele regimului
roşu, atunci se poate trage concluzia că semnul egalităţii trebuie să existe între cele două
regimuri şi ambele ideologii trebuie să fie scoase în afara legii. Orice istoric cu simţ de
răspundere trebuie să scrie clar că regimul roşu şi-a câştigat o tristă reputaţie în lumea
civilizată prin generalizarea foametei şi transformarea României într-o închisoare
completă. Experimentele din 1945 – 1947 n-au fost suficiente pentru a demonstra
cruzimea fără limite a noilor stăpâni şi metodele de tortură au fost împinse la extrem prin
transformarea deţinuţilor în torţionari.

Note
1. Ionel-Claudiu Dumitrescu, Câteva aspecte din timpul „Foametei celei mari” (1946-1947),
în Argessis, Tom VIII, Piteşti, 1999, p. 269 – 274. Doar în judeţul Buzău până în ianuarie
1947 au murit de foame 400 de oameni, iar multe familii se hrăneau cu coajă de fag
măcinată şi chiar cu pământ amestecat cu sare.
2. Ionel-Claudiu Dumitrescu, Armata Română în anii 1946-1947, în Argessis, tom IX, 2000,
p. 429 - 434.
3. Ionel-Claudiu Dumitrescu, Revoltă în închisoarea Piteşti – 22 mai 1947, în Argeşul, nr.
4705/22 mai 2006, p. 15 ; Prima revoltă în închisoarea Piteşti 22 mai 1947, în
Experimentul Piteşti, Fundaţia culturală Memoria, Filiala Argeş, Piteşti, 2006, p. 148 – 149.
4. Arhivele Naţionale, Direcţia judeţeană Argeş, fond Prefectura Judeţului Argeş, dosar
14/1947, fila 41 şi 41 verso.
5. Ibidem, f. 41.
6. Ibidem, f. 41.
7. Ibidem, f. 41 verso.
8. Oliver Lustig, Limbajul morţii, Editura Alex, Bucureşti, 1990, p. 132 – 133.

446
 DE LA OM ÎNCERCAT LA MUCENIC
PĂRINTELE IEROSCHIMONAH DANIIL SANDU TUDOR
Camelia SURUIANU,
Constanţa, Romania

Î n ziua de 17 noiembrie 2008 s-au împlinit 46 de ani de la trecerea la

cele veşnice a Părintelui Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor.
Decesul a survenit în închisoarea Aiud, după ce părintele, ca şi alţi
deţinuţi, a îndurat cu smerenie încă o bătaie greu de imaginat de către firea noastră
omenească. Din fişa medicală ce se păstrează de altfel în dosarul Părintelui
Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor aflăm că trecerea sa la cele veşnice a survenit în
urma unei „hemoragi cerebrale“.
Sandu Tudor este pseudonimul publicistic al celui care a fost Alexandru
Teodorescu, născut în data de 22 decembrie 1896, la Bucureşti. Studiile liceale le face
la Ploieşti, unde tatăl său, pe nume Alexandru Teodorescu, este numit preşedinte al
Curţii de Apel. Încă din copilărie a primit o educaţie religioasă, supravegheată
îndeosebi de mama sa Sofia. În ultimul an de liceu, mai exact în anul 1914, tânărul
este mobilizat pe front, unde este avansat până la gradul de sublocotenent. După
primul Război Mondial, Alexandru Teodorescu se înscrie la Academia de Arte
Frumoase cu scopul de a studia pictura. Dar, la scurt timp o va abandona pentru a se
îmbarca pe vasul Dobrogea, ocupând funcţia de ofiţer asistent. Astfel, între anii 1922-
1924 tânărul Alexandru Teodorescu cunoaşte viaţa de marinar. Dar, în anul 1924 se
întoarce în Bucureşti pentru a-şi termina studiile universitare. Aflat într-o situaţie
financiară destul de precară este nevoit să accepte postul de profesor din comuna
Pogoanele.
În anul 1925 Alexandru Teodorescu intră în publicistică şi semnează pentru
prima dată cu pseudonimul Sandu Tudor. Primele sale articole apar în revista
„Gândirea”. Redactor – şef al revistei era Nichifor Crainic. Această publicaţie
revigorează şi reorientează talentele epocii. Axa „Dumnezeu- Neam – Ţară”
reprezenta la acea vreme sursa proteică spre care se îndreptau scriitori precum:
Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Radu Gyr, Tudor Vianu, Vasile Voiculescu şi, nu în
ultimul rând, Sandu Tudor.
„Gândirea”, în acea perioadă, cristalizând trecutul a dat sens prezentului.
Pentru Nichifor Crainic, aserţiunile precum: „Tot ce există vine de la Dumnezeu şi se
întoarce la Dumnezeu” sau „Ortodoxismul este tradiţia eternă a spiritului care, în
ordine lumească, se suprapune tradiţiei autohtone”, erau viziuni trezitoare de atitudine
din partea unui trezitor de conştiinţe. O altă axă valorică, promovată de redactorul –
şef era formată din coeziunea „religie-religiozitate-neam” în care includea legătura
dintre creştin şi pământul strămoşesc. Pentru a accentua această legătură, Nichifor
Crainic în articolul „Sensul tradiţiei” îl citează la un moment dat pe Nicolae Berdiaev:

447
„Cultura e legată de cultul strămoşilor şi de tradiţie. Ea e plină de un simbolism
sacru.”
În „Gândirea” Sandu Tudor semnează o serie de poezii, în care recunoaştem
existenţa unor sintagme din vocabularul eclezial. În anul 1925 poetul publică volumul
de versuri „Comornic”. Dar, scriitorul colaborează şi la alte reviste literare precum:
„Convorbiri literare”, „Cuvântul artistic”, „Contimporanul”. Din anul 1927 scriitorul
face parte din comitetul de conducere al revistei „Gândirea.”
Sandu Tudor surprinde cititorii revistei „Gândirea” cu o compoziţie destul de
pretenţioasă, cunoscută în vocabularul creştinesc sub numele de Acatist. Mişcat de
protectorul Bucureştilor, poetul îi dedică Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov un
frumos Acatist. Această lucrare, în anul 1928, a obţinut binecuvântarea de publicarea
din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În felul acesta poezia, de rit
bizantin, intră în sânul tradiţiei, înbunătăţindu-se cu valoarea de rugăciune. La scurt
timp după acest eveniment, scriitorul este invitat la Chişinău de către decanul Gala
Galaction care îl numeşte subdirector al Institutului de Teologie.
La sugestia Mitropolitului Basarabiei, Tit Simedrea, în anul 1929, pleacă opt
luni la Muntele Athos. Acolo îl întâlneşte pe un mare duhovnic pe nume Elisie. Acest
părinte îi schimbă mult obţinea de viaţă. Cuvintele sfinţiei sale au săpat adânc în
inima novicelui şi, spre lauda lui Dumnezeu, au fost conspectate într-un jurnal de
călătorie. Sfaturile părintelui Elisie ( „Lumea asta întreagă, dacă se mai ţine şi nu cade
sub blesteme e fiindcă se sprijină pe rugăciunile Muntelui Sfânt. Pe când lumea stă la
adâncul nopţii culcată în moliciunea patului, în dulceaţa somnului şi furii, răii şi
tâlharii, blestemăţesc, iar desfrânaţii se îndulcesc stricat din pofte spurcate, Muntele
stă treaz şi bate mătănii: cu oftări. (...) Nu uita că Biserica Ortodoxă este în mare luptă
cu păcatele şi moartea. Dar de fiecare dată iese biruitoare şi cântă «Hristos a înviat»”)
s-au dovedit ziditoare pentru viitorul monah, Daniil Sandu Tudor. Acest jurnal de
călătorie a fost publicat în revista „Gândirea” şi după 1989, într-o carte ce poartă titlul
„Cartea Muntelui Sfânt, Marea noapte de aur a Maicii Domnului. 40 de zile la Sfânta
Agură”.
Tot în revista „Gândirea” Sandu Tudor publică şi două scurte texte literare în
proză: „Gleb” şi „Pentru Alonie cuviosul cel cu straie mândre”, ambele fiind, de fapt,
două nuvele religioase. E de remarcat deschiderea pe care ziaristul o propune
cititorilor spre explorarea unui univers învăluit într-o aură de mister, pentru că viaţa
monahilor era un subiect mai puţin abordat în mass-media românească din acele
timpuri.
În anul 1930 ziaristul părăseşte „Gândirea” şi înfiinţează în 1932 o revistă
proprie, pe care o numeşte sugestiv „Floarea de foc”. Revista se dorea a avea o
direcţie culturală. În primul număr al revistei, publică, sub un titlul sugestiv, „Prolog
pentru ceasul acesta”, poate cel mai bun articol din întreaga sa carieră de jurnalist.
„Ne-a biruit gând curat, gând bun. Cu ochi mari de vedenie întrezărim şi creştem în
noi o icoană viitoare, un stil arzător cum sunt flăcările. Fiecare inimă a unui om tânăr
e, aievea, o floare de foc, din marele rug înflăcărat şi nemistuit al Vieţii care aprinde
întunerecul. Din pricina aceasta îndrăzneala ne mână spre războire cruntă. Vlaga pe
care o purtăm în mădulare ne îndreptăţeşte şi ne dă temeiul de la care pornim. Război
tuturor acelor ce socotesc viaţa o întâmplare oarbă sau gluma searbădă a unui demiurg
nebun, fiindcă noi înţelegem să întărim şi să mărturisim că această viaţă are ceva în ea
ce duce spre armonie şi un rost propriu. (…) Patima Duhului din nou înviată în noi,

448
norodul acestui pământ atât de roditor, cu un trecut atât de vorbitor, trebuie crescută
să strălucească depărtărilor. (...) Această revărsare a spiritului trebuie să urce, să ne
cuprindă, să ne spele, să ne cureţe cu binecuvântatul ei botez de foc.” Publicaţia
„Floarea de foc” va apărea până în anul 1936.
În anul 1933 Sandu Tudor înfiinţează un nou cotidian ce poartă titlul
„Credinţa”, un ziar independent, care va apărea până la interzicerea lui din anul 1938,
la presiunea lui Octavian Goga. Caracter vulcanic, redactorul - şef, în paginile
cotidianului denunţă falsitatea şi caracterul antiuman al semenilor lui, dar semnează şi
articole în care accentuează nevoile şi problemele de tip muncitoresc.
Scriitori precum Eugen Ionescu, Alexandru Sahia, Mircea Vulcănescu,
Alexandru Mironescu sau părintele Dumitru Stăniloae, au scris articole importante
atât în „Floarea de foc” cât şi în „Credinţa”.
În anul 1939 Sandu Tudor este trimis pe front. După un an este numit
profesor la o şcoală tehnică de motomecanizate. În anul 1942 este arestat împreună cu
alţi scriitori, dar este eliberat la intervenţia Ministerului de Război. Până la terminarea
războiului, rămâne sub arme.
Sandu Tudor, pe timpul războiului, scapă dintr-o tentativă de asasinat printr-o
minune. Un plutonier încearcă să-l ucidă cu o rafală de gloanţe în timp ce dormea.
Dar, Dumnezeu care veghea şi avea alte planuri, l-a „inspirat” să mute patul într-o
altă poziţie exact în seara în care îşi propusese acel plutonier să-l trimită la Domnul.
Dar, această minune nu a fost singura, Sandu Tudor scapă într-un mod „miraculos” şi
dintr-un accident aviatic. Într-o scriere de-a sa, părintele a dat posterităţii următoarea
mărturisire: „Într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare,
angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta
se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!». Am rugat pe Dumnezeu să mă scape.
Asta am cerut, cu lacrimi în ochi, când veneam spre gura căscată a morţii care mă
aştepta jos. Iar Mântuitorul Iisus Hristos m-a auzit şi mi-a salvat viaţa. Avioneta, în
cădere s-a zdrobit de pământ. A fost o mare minune dumnezeiască că am scăpat cu
viaţă. Mi-am muşcat doar buza de jos în timpul accidentului.”
Întors în Bucureşti, Sandu Tudor abandonează viaţa de familie pentru a se
dedica întru totul lui Dumnezeu. Astfel, îşi vinde autoturismul, avionul, casele de pe
Calea Vistoriei, împreună cu alte bunuri de mare valoare şi intră ca frate la mănăstirea
Antim în anul 1945. Păstrează doar cărţile sale învelite în piele şi se instalează în
clopotniţa mănăstirii. Banii, pe care i-a obţinut din vânzarea bunurilor, îi donează
mănăstirii grav avariată în urma războiului.
Fratele de atunci a primit tunderea în monahism de la Înaltpreasfinţia sa
Firmilian Marin, dându-i-se numele de Agathon. Numele, care are un sens mai puţin
cunoscut, este de fapt prescurtarea de la Aghia-Aton, (Muntele Athos). De fapt,
Înaltpreasfinţitul Firmilian Marin, ca prieten ce-i era, îi cunoştea bine viaţa şi ştia că
monahii de la Sfântul Munte au fost cei care l-au determinat să-şi schimbe viaţa.
După doi ani, în anul 1950 părintele Agathon Sandu Tudor este hirotonit preot tot de
către Mitropolitul Olteniei, Firmilian Marin.
Sandu Tudor este cunoscut mai ales ca iniţiatorul mişcării spirituale „Rugului
Aprins”, formate la Mănăstirea Antim. În istoria spiritualităţii româneşti, se cunosc
câteva momente importante de reînnoire a trăirii ortodoxe: mişcarea organizată la

449
Mănăstirea Neamţ de părintele Paisie Velicicovschi, în secolul XVIII, cea de la
Cernica sub îndrumarea Sfântului Ierarh Calinic, la începutul secolului XIX şi cea
care poarta numele de „Rugul Aprins”.
În anul 1946, Sandu Tudor se ocupă de înregistrarea asociaţiei „Rugul
Aprins” la Tribunalul din Bucureşti. Astfel, asociaţia fiind recunoscută ca persoană
juridică, a dobândit dreptul de a susţine conferinţe publice.
Împreună cu Alexandru Mironescu, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu,
Gheorghe Dabija, Paul Sterian, semnează o petiţie prin care solicită binecuvântarea
arhierească pentru începerea conferinţelor în cadrul mănăstirii Antim. Patriarhul
Nicodim dă binecuvântarea pentru catehezele organizate în cadrul mănăstirii.
Arhimandritul Vasile Vasilache, stareţul de atunci al mănăstirii, susţine ideea
grupului de intelectuali.
În anul 1944, la mănăstirea Antim, a sosit părintele Ioan Kulîghin. Acest
părinte, venit de la mănăstirea Optina, a fost un model duhovnicesc pentru cei care
formau grupul de la Antim. Sfinţia sa a avut o importanţă deosebită la formarea
duhovnicească a mişcări spirituale „Rugul Aprins”.
Astfel, între anii 1944-1948, în Mănăstirea ctitorită de omul de cultură şi
Mitropolitul Antim Ivireanu, au avut loc prelegeri susţinute de nume de referinţă
duhovnicească: arhimandritul Haralambie Vasilache, părintele Benedict Ghiuş,
părintele Dumitru Stăniloae, părintele Sofian Boghiu, părintele Andrian Făgeţeanu,
fratele Andrei Scrima, şi mirenii Alexandru Mironescu, Vasile Voiculescu, Paul
Sterian, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Tudor Vianu, Alexandru Elian, Felix
Dubneac, Ion Marin Sadoveanu, cărora li se alătură şi un grup de studenţi de la
diferite facultăţi din Bucureşti.
Conferinţele se ţineau în sala bibliotecii Mânăstirii Antim, de obicei în fiecare
seară de joi, în prezenţa multor credincioşi. Se obişnuia mai întâi ca textul să fie
prezentat de către conferenţiar. Temele abordate erau din domeniul teologiei şi
filozofiei. Un accent deosebit se punea pe rugăciunea inimii.
Paralel cu aceste conferinţe, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se
explicau pe larg cele şapte laude ale Bisericii Ortodoxe Române, se punea un accent
deosebit pe explicarea Sfintei Liturghii, vecerniei, utreniei şi, nu în ultimul rând, pe
tălmăcirea psalmilor. Astfel, în fiecare zi din săptămână, era o anumită tematică. De
exemplu, „lunea, era prezentă Sfânta Liturghie cu simbolismul ei tradiţional, marţea,
din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, se
prezenta Liturghia din punct de vedere mistic”.
Mitropolitul Antonie Plămădeală compara mănăstirea Antim cu rolul jucat în
Rusia de Mănăstirea Optina, pe unde trecuseră personalităţi de talia lui Dostoievski,
Leontiev sau Gogol.
Nu după mult timp, la presiunile noului guvern comunist, proaspăt instalat,
catehezele de la mănăstirea Antim au fost suspendate.
Părintele Agathon Sandu Tudor este arestat în anul 1950. După ce a ieşit din
închisoare sfinţia sa este hirotonit schimnic de către părintele Ilie Cleopa, dându-i-se
numele de Daniil Sandu Tudor, devenind totodată ieromonah. În anul 1953 este
închinoviat şi numit Stareţ la Mănăstirea Rarău. În vârful muntelui, înconjurat de
câţiva călugări şi fraţi, părintele ieromonah, scria la lumina lumânării, seară de seară,
pagini pline de miez pentru teologia creştină.

450
 Părintele Daniil Sandu Tudor a dăruit Bisericii Ortodoxe Române o operă
valoroasă din punct de vedere mistic. Pe lângă volumele sale de eseuri scrise în duhul
Sfinţilor Părinţi, precum: „Dumnezeu-Dragoste”, „Sfinţita rugăciune”, Taina Sfintei
Cruci”, „Ce e omul?” (apărute la Editura Christiana); sfinţia sa ne-a lăsat spre lauda
lui Dumnezeu cinci Acatiste. Dintre acestea, „Imnul Acatist la Rugul Aprins”
oglindeşte în modul cel mai sintetic măreţia „Miresei urzitoare de nesfârşită
rugăciune”.
De către părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, alt martir al prigoanei
comuniste, părintele Daniil a fost caracterizat astfel: „Intrând în monahism de două
ori, prima dată, pe poarta mai largă, ca monahul Agaton şi apoi pe poarta cea mai
strâmtă, ca Ieromonah schimbându-i-se numele în Daniil Sandu Tudor, s-a mistuit pe
sine într-un urcuş al duhovnicirii, învingându-şi limitele, transfigurându-le, ajungând
la Schitul Rarău, poate cel mai aproape de inima lui Dumnezeu şi luminând de aici,
prin candela făpturii sale, până departe, spre ungherele ţării.”
Dar, lucrarea duhovnicească a părintelui Daniil Sandu Tudor nu s-a încheiat
într-un mod tragic cum cei mai mulţi dintre noi am fi tentaţi. Chiar dacă părintele a
fost arestat în noaptea de 13 spre 14 iulie 1958, şi acuzat de „activitate «mistică»
duşmănoasă împotriva clasei muncitoreşti” şi condamnat la douăzeci şi cinci de ani
de temniţă grea, ajungerea sa în faţa anchetatorilor a fost un fapt binecuvântat de
Dumnezeu. Binecuvântat pentru că prin gura unui ateu un mare adevăr s-a rostit: „Ai
vrut să dai foc la comunism cu Rugul –tău – Aprins.”
După patru ani de bătăi şi torturi inimaginabile, fiind totodată printre puţinii
preoţi care a purtat lanţuri la picioare pe toată perioada detenţiei, în noaptea de 16
spre 17 noiembrie 1962, părintele, care împreună cu un grup de monahi şi mireni, a
vrut să de-a foc României cu Rugul Aprins al Maicii Domnului, s-a mutat la cele
veşnice.
Un fost deţinut, medic de profesie, a mărturisit de curând o minune mai puţin
cunoscută. Părintele într-una din zile a fost dus în celula numită „Alba” împreună cu
un medic. Celula mai purta denumirea şi „frigider”, pentru că temperatura acolo
ajungea până la -30˚ de grade. În acel loc erau duşi deţinuţii practic condamnaţi la
moarte. Părintele Augustin, de la Mănăstirea „Înălţarea Sfintei Cruci”de la Aiud, într-
un interviu recent acordat, a povestit că părintele s-a aşezat pe duşumeaua, plină cu
fecale şi viermi, în semnul Sfintei Cruci iar medicului i-a poruncit să se aşeze pe
spatele său şi să spună doar: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-
mă pe mine păcătosul!” Medicul a făcut ascultare, s-a aşezat pe spatele părintelui şi a
început să spună în gând rugăciunea inimii. La scurt timp a văzut o lumină care a
invadat celula şi cei doi au uitat de foame, de frig şi de somn. După opt zile un
gardian a deschis celula şi i-a scos afară. Părintele spre stupefierea gardienilor avea
chipul scăldate într-o lumină divină. Astfel, putem spune că datorită rugăciunii inimii,
sfinţia sa a putut supravieţui acestei încercări spre ruşinarea vrăjmaşului.
Înaltpreasfinţia Sa Antonie Plămădeală, înainte de a trece la cele veşnice,
mărturisea în cartea „Rugul Aprins”: Părintele Daniil „poate fi canonizat! (...) El a
murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru «Rugul Aprins», pentru credinţa
lui. (...) El ar pute intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar
trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu
nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei

451
patruzeci de martiri din istoria creştinismului, şi pentru aceştia ar intra, fără îndoială şi
Daniil Sandu Tudor.”

Ce e omul? – mărturisirea eseistica a părintelui Daniil Sandu Tudor

Scrierile reflexive ale părintelui Daniil Sandu Tudor, rămase majoritatea în

manuscris la moartea sa, constituie un spaţiu de cercetare care impune dificultăţi atât
din cauza vastităţii cât şi din cauza formei nedefinitivate a acestora. În acest laborator
de gândire trebuie să pătrunzi cu circumspecţie, cu atenţie faţă de intenţia ideatică,
trecând peste scăpările ce ţin de formă. Textele din cele patru volume publicate până
în prezent, Caiete 1. Dumnezeu – Dragoste, Caiete 2. Sfinţita rugăciune, Caiete 3.
Taina Sfintei Cruci, Caiete 4. Ce e omul?, constituie mărturii ale unui spirit reflexiv,
ce se exprimă cel mai bine sub forma eseului. Eseurile din cele patru volume, sunt
texte scurte ca întindere, dar profund elaborate, cu un final deschis ce-i permite
lectorului comentarii şi discuţii pe marginea lor.
Părintele Daniil Sandu Tudor a scris aceste eseuri într-o perioadă în care se
aştepta să fie arestat oricând de Securitatea comunistă, ceea ce s-a şi întâmplat, acesta
murind în urma torturilor în închisoarea de la Aiud. Dacă Mircea Vulcănescu în urma
conversaţiilor avute cu Constantin Noica a scris un eseu memorabil ce poartă
denumirea de „Dimensiunea românească a existenţei”, părintele Danii Sandu Tudor a
scris eseurile sale în urma unor lungi convorbiri avute cu părinţii duhovnici de la
muntele Athos, şi cu prietenii săi, oameni de cultură precum Alexandru Mironescu,
Vasile Voicuescu, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu.
În acea perioadă, secularizării specifice timpurilor moderne i s-a adăugat
impunerea ateismului comunist, fapt ce a dus la o profundă criză spirituală în
societatea românească şi nu numai. Astfel că monahul Daniil Sandu Tudor a simţit ca
fiind necesară spiritualităţii româneşti refundamentarea antropologică, din perspectiva
Sfinţilor Părinţilor.
Volumul de eseuri, Caiete 4, Ce e omul?, a fost publicat pentru prima oară în
anul 2003, la Editura Christiana. Eseistul urmăreşte demonstrarea unei teme care pe
mulţi scriitori filozofi şi teologi i-a marcat. Fiecare scriitor îşi are propria sa
ontologie. Mihai Eminescu, în eseul „Archeus“, ia în discuţie problema cunoaşterii,
dezvoltând idei din operele filozofilor: Fichte, Leibniz, Schopenhauer, încercând să
răspundă la întrebarea „Care-i adevărul?“, într-un mod gradat. De data aceasta,
privind din punct de vedere teologic, adevărul nu mai poate fi găsit în realitatea
imediată, modelul existenţial fiind însuşi Iisus Hristos şi monahul Daniil Sandu Tudor
este determinat să-şi pună întrebarea: „Ce e omul?“. În volumul menţionat, eseistul
dezvoltă o pledoarie de tip antropologic, răspunsul fiind dat tot într-un mod gradat.
Volumul la care ne referim este o lucrare de două sute de pagini, în care
întâlnim exprimate idei de antropologie ortodoxă. Textul, la o primă lectură, nu va
trezi interesul pentru că în aparenţă autorul repetă noţiuni deja cunoscute de un
teolog. De aceea, pare că lucrarea se adresează diletantului, omului comun care,
trăind în secolul nostru şi supus valorilor unor necesităţi imediate, vede în textul
eseistului un semnal de alarmă în faţa unei catastrofe general-umane. La o a doua
lectură, lectorul specializat va observa că teoriile sale nu sunt numai locuri comune, ci
autorul dă ipotezelor formulate direcţii noi în cercetarea de tip teologic. Marele merit

452
artistic constă şi în surprinderea diferenţelor care există între suprafaţă, zona de
aparenţă, şi chintesenţa miracolului creştin – omul făcut „după chipul şi asemănarea
lui Dumnezeu“.
Despre titlul acestui volum antropologic Alexandru Dimcea ne informează că
pe coperta manuscrisului „se putea citi: omul“10, cuvânt care l-a determinat să dea
volumului titlul: „Ce e omul ?“ Volumul de eseuri este o meditaţie christianică, ce
dezvoltă partea uitată a omului contemporan: „chipul“ şi „asemănarea“ lui
Dumnezeu. Astfel, ceea ce a fost ascuns, tăinuit, neglijat, primeşte acum o nouă
formă, un nou înţeles. Propoziţiei interogative din titlu i se adăugă, ca elemente
paratextuale, subtitlurile: „E în noi un loc neajuns“11, „Omul e un înger care s-a
născut cu o aripă frântă şi cu una uitată“12, „Înveţi prin dascăl cunoşti prin
duhovnic“13, ce sunt trimiteri la mistica patristică ce poartă semnătura Sfinţilor
Maxim Mărturisitorul, Dionisie Pseudo-Areopagitul, Evagrie. Dacă luăm în
consideraţie întreaga structură semantică a semnului „om“, acest cod metalingvistic
sui-generis este bine punctat de scriitor la nivelul funcţional al eseului, dezvoltând o
stare tensională ce începe o dată cu lectura primei fraze din volum. „Noi nu ştim ce e
omul tocmai pentru că trebuie să devenim unul.”14
Părintele Daniil Sandu Tudor, un autentic pedagog, aflat într-o aspră
singurătate asemenea înţelepţilor din vechime care experimentau trăiri - limită ale
vieţii, îndeplineşte cerinţa formulată de Petre Pandrea: „prima condiţie a unui bun
pedagog este suferinţa lui convertită în dragoste pentru învăţăcei anonimi.“
Experienţa personală l-a determinat să elaboreze definiţii antropologice, pe care,
împins de sentimentul christianic al iubirii de semenii, le dăruieşte viitorilor lectori
avizaţi ca pe o constatare.
De-a lungul lucrării, ideea antropologică care creează opera nu preexistă, nu
este evidentă de la prima pagină. Textul se creează pe sine, sub egida unei
autenticităţi desăvârşite. Întreaga lucrare este o argumentaţie a pretextului eseistic
care se făureşte pe teritoriul unei relative independenţe în raport cu materialele
folosite, fie cele din domeniul teologic sau filozofic. La baza lucrării eseistice stă cea
mai veche noţiune antropologică: „omul făcut după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu“. Textul care rezultă în urma meditaţiei, este răspunsul la întrebarea
obsedantă pentru mulţi scriitori, fie că ne raportăm la antichitate fie că avem în vedere
scriitorii contemporani.
În eseul prim „Ce e omul?“ părintele Daniil Sandu Tudor porneşte în căutarea
propriului „eu“ din adâncul fiinţei sale. Nici un fragment din volum nu face trimitere
la realitatea cotidiană. Lumea reală, vizibilă, este dizolvată, părăsită, dovedindu-se a
fi neroditoare, stearpă, în faţa unui demers hermeneutic mistic. Nu obiectul privit –
„omul“ – este cel care ne interesează în mod deosebit, pentru că acesta este un pretext
eseistic, ci modul de a iradia ramificaţii tematice pornind de la acest pretext. Textele
eseistice ale părintelui Daniil Sandu Tudor, deşi sunt scurte fragmente de factură

10
Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Caiete 4, Ce e omul ? Editura Christiana, Bucureşti, 2003,
p. 18.
11
Ibidem., p. 67.
12
Ibidem., p. 115.
13
Ibidem., p. 164.
14
Ibidem., p. 23.

453
teologico-filozofice, dacă ar fi să le raportăm la cele două sisteme, se dovedesc a fi
suficiente lor înseşi.
În ceea ce priveşte efervescenţa verbală a părintelui Daniil Sandu Tudor,
putem considera că aceasta a fost chiar un alibi în viaţa sa. Omul, din punct de vedere
psihologic, se „trezeşte“ dacă aude un ţipăt ce răsună dintr-o lăuntrică chemare tainică
a lui Dumnezeu. Şi acest „ţipăt“ se declanşează de la prima pagină.
Volumul de eseuri amintit este o colecţie de observaţii şi maxime, mici studii
filozofice. Fiecare text recapitulează, sub o formă condensată, atât pe Sfinţii Părinţi
cât şi conceptele gânditorilor: Soloviov, Berdiaev, Freud.
Din punct de vedere compoziţional, eseul se deschide cu un „pretext
eseistic“: întrebarea „Ce e omul?“, una dintre cele patru întrebări fundamentale la care
a încercat să răspundă filozofia kantiană.
Printre rânduri, scriitorul trage un semnal de alarmă arătând că redescoperirea
„chipului divin“ are ca rol major şlefuirea personalităţii fiecărui ins în parte. Dacă o
demonstraţie ştiinţifică se dovedeşte a fi strict raţionalistă, dogmatismul ortodox este
un „rug aprins“ ce schimbă consubstanţialitatea inimii şi frământările cugetului
omenesc.
Nu avem de-a face cu un text mediocru, pe care un diletant va fi tentat să-l
apropie de conceptele formulate de filozofii sau teologii care mai înainte de părintele
Daniil Sandu Tudor au formulat ipotezele asupra cărora se apleacă şi eseistul nostru.
Aceste pagini reprezintă ipostaza disimulată a eului creator care scrie pentru el însuşi,
scrie pentru a nu uita, scrie pentru semenii lui. Scopul este orientarea lectorului căruia
nu-i trebuie timp prea mult pentru a sesiza zbuciumul interior în căutarea înţelepciunii
divine oglindită cât mai bine cu putinţă în creatura Sa. Cu alte cuvinte, volumul este
un manual, care trebuie parcurs dealungul unei vieţii.
Imaginile create de eseist se înlănţuie nu într-o succesiune lineară, deşi toate
textele tratează acelaşi subiect antropologic de tip creştin, ci în una contrastantă care
generează figuri, ce pot fi receptate ca efecte stilistice.
Răspunsul pretextului eseistic nu poate fi decât unul teologic: „Omul, spun
Părinţii, este un microcosmos, rezumat al întregului plan cosmic, ceea ce face din el o
raţiune cosmică având puterea să descifreze sensul ultim al oricărei făpturi şi să viseze la
Împărăţia lui Dumnezeu.“15 după cum scria Paul Evdokimov în lucrare eseistică „Hristos
în gândirea rusă“. Ideile acestui gânditor sunt binecunoscute astăzi datorită problemelor
existenţiale cărora autorul încearcă să le găsească răspunsul cel mai potrivit.
Dacă ultima poezie a autorului este un autentic document de despărţire în care
scriitorul exprimă cât mai clar cu putinţă bucuria că – „Am auzit cântecul păsării unice“,
în eseurile sale recunoaştem aceeaşi bucurie că a dobândit „chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu“, în inima sa. Acestea fiind pecetea necesară omului de a intra în cămara
Mirelui Ceresc.
Părintele Daniil Sandu Tudor a reuşit să scape textul său de un destin temporal.
Limbajul folosit face concurenţă materialelor literare pe care le avem la îndemână fără ca
textul din punct de vedere stilistic să poată fi caracterizat ca fiind sărac în forme ce ţin
de puterea creativă a scriitorului.
Ca o consecinţă a modului în care se adresează părintele Daniil Sandu Tudor,
„timpul“ eseului este un prezent continuu. Textul nu se subordonează sub nici un fel

15
Paul Evdokimov, Hristos în gândirea rusă, Editura Symbol, Bucureşti, 2001, p. 4.

454
vreunei conjuncturi fie ea de natră istorică sau litarară. Deşi din punct de vedere
compoziţional un scriitor este limitat de anumite criterii eseul părintelui Daniil Sandu
Tudor pare neisprăvit.
Dacă literatura în genere este o artă supusă cronologiei în timp şi eseul are acelaşi
destin. Părintele Daniil Sandu Tudor porneşte în redactarea textului său de la conceptul
din Vechiul Testament „omul făcut după chipul lui Dumezeu“ şi pune, la modul simbolic
amprenta timpului, îmbrăcând acelaşi adevăr teologic cu semnificaţii care poartă
amprenta culturală din vremea sa.
Cuvântul are în lucrarea eseistică două funcţii interdependente: una care
marchează identitatea scriitorului şi cea care construieşte existenţa sa guvernată de legi
cu convingeri teologice, înscrise într-un dialog cu divinul.
„Individ egoist şi animal social e omul. El e o cruce. [...] De aici omul e o
dualitate armonică sau dizarmonică, o cruce a morţii sau o cruce a învierii. Omul este un
«chip», adică o anume mărgenire, capacitate sau icoană, el este de aici un individ egoist.
Omul este o «asemănare», adică o anume funcţiune, o anume dăruire de sine în afară, o
anume desfăşurare de putere şi rodnicie, el e de aici un animal social, ce se prostituiază.
[...] A ne afla crucea e a ne împărţi just între chip şi asemănare – între ceea ce gândim noi
şi între ceea ce ne gândeşte pe noi, între ceea ce credem şi ceea ce năzuim. E o problemă
de echilibru rodnic, o problemă de geometrie spirituală, dualitatea noastră trebuie să fie
realizată într-o exactă perpendicularitate, o dreaptă cruce. Năruirea, sau dezechilibrul,
conflictului vine dintr-o rea împărţire de sine, o rea valorificare şi măsurare dintre ceea ce
omul gândeşte şi ceea ce îl gândeşte pe el. Nerealizarea, neaflarea crucii sale aduce
negaţia, tăgăduirea întâi de sine, apoi tăgăduirea totală. E proiectat tragic în haos.
Raţiunea devine independentă în om. [...] Spart, omul se realizează psihic la adânc ca un
şir de complexe numite dorinţă de dragoste, de libertate, dorinţă de putere, de distrugere,
complexe pe care raţiunea le tăgăduieşte şi se ignorează. Cele două elemente ale dualităţii
omului nu se mai sprijină una pe alta, nu se mai ancorează rodnic.“16 Acest lung citat e
mostră a unui stil prolix, cu pletore verbale, redundanţe ce obosesc. Astfel textul devine
unul cu arcane pe care neofitul trebuie să le parcurgă pentru a ajunge la dobândirea
înţelepciunii.
Părintele Daniil Sandu Tudor în lucrarea sa urmăreşte parcurgerea, din partea
neofitului, a unui drum anevoios, într-un mod gradat. De asemenea, se urmăreşte trezirea
unei stări de spirit, a unei emoţii similare cu cea a autorului. Misticii susţin că este cumplit
să lupţi împotriva voinţelor tale ca om, şi să ai doar o speranţă, o plăpândă şi beată
speranţă că vei reuşi. Drumul e lung cere răbdare şi efort continuu, neliniştile, întrebările,
pun stăpânire pe conştiinţa omului. Conform învăţăturii mistice creştine, cel care a reuşit
să se elibereze complet de iubirea de sine, află răspunsul. Starea de kenoză (dobândirea
desăvârşirii prin umilinţă) sau cea de theosis se instaurează în om după ce novicele îşi
transformă viciile în virtuţi. Omul Sandu Tudor, o dată cu retragerea la Schitul Rarău, „a
murit“, iar în locul lui s-a născut un doritor de a „auzi cântecul păsării unice“, sau, mai
exact, un om căruia îi era „foame şi sete de Dumnezeu, foame şi sete de slăvirea Lui.“17

16
Părintele Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Caiete 4, Ce e omul ? Editura Christiana, Bucureşti, 2003,
pp. 60, 61.
17
Ieroschimonahul Daniil Sandu, Scrieri 1, Editura Christiana, Bucuresti, 1999, p. 19.

455
Părintele Ieroschimonah Daniil Sandu Tudor

Sandu Tudor mirean

456
 DRAMA FAMILIEI NESTOR CORNELIU POPESCU:
VICTIMĂ A PSIHIATRIEI POLITICE
Mihaela Virginia POPESCU,
Grand Rapids, Statele Unite ale Americii

Î n cei 19 ani care s-au scurs de la căderea dictaturii, s-a scris mult
privind strategia de neantizare a fiinţei umane prin psihiatrizare silnică
ca arma de represiune politica cu acoperire legislativa. Va voi vorbi
despre ceea ce nu s-a amintit niciodată până acum – despre psihiatrizarea silnica din
afara ospiciilor, despre drama familiei noastre.
Sunt Mihaela Virginia Popescu soţia lui Nestor Corneliu Popescu, fost deţinut
politic, arestat la 21 august 1987 pe când ieşea de la Consulatul Elveţiei din Bucureşti
unde lăsase, spre difuzare mass-mediei internaţionale, manifestul anti-comunist
adresat intelectualilor din Romania. De peste 18 ani, atât soţul meu cat şi eu am
încercat să facem cunoscut în Romania nedreptăţile pe care soţul meu, familia noastră
a trebuit să le îndure de-a lungul anilor în lupta pentru adevăr şi dreptate. Cu mult
înainte de arestarea şi încarcerarea soţului meu am trăit alături de el discriminările şi
marginalizarea sa, prigoana dezlănţuită asupra lui, asupra mea şi a familiei noastre.
Blocarea promovării sale în ciuda luării examenului de redactor principal ca şi
neacordarea gradaţiilor corespunzătoare, solicitarea zadarnică a unei locuinţe (siliţi
fiind să trăim într-o singură cameră cu doi copii) au fost doar nişte necazuri mărunte
faţă de dezastrele ce au urmat. M-am zbuciumat şi am fost alături de soţul meu în
toată acea perioadă când a devenit ţinta unei otrăviri sistematice, cu substanţe
psihodisleptice. Neputând suporta efectele unei zguduitoare crize de servaj, Nestor
Corneliu a vrut să se sinucidă. Prin cunoştinţele mele am izbutit să ajung la reputatul
profesor dr. neurolog Vlad Voiculescu. Acesta l-a consultat pe ascuns la domiciliul
său şi i-a prescris un tratament de durată care însă i-a ameliorat prea puţin suferinţa.
Soţul meu a dus pe picioare consecinţele chinuitoarei agresiuni toxice capabile să
modifice activitatea mintală, să distorsioneze percepţia, dispoziţia, conştiinţa, voinţa
şi alte funcţii psihologice, să devasteze memoria.
Nu ştiu dacă am procedat bine încercând să dăm în vileag acest atentat perfid
instituţiilor statului comunist. Dar cui altcuiva aveam “libertatea” să petiţionam? L-
am ajutat pe soţul meu să redacteze memoriile prin care denunţa subtilitatea cu care
organele represive nuanţau teroarea folosind “invizibili” terorişti. Am trimis aceste
memorii Ministerului Sănătăţii, Uniunii Generale a Sindicatelor, Ministerului Muncii,
Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă şi Centralei Romania Film, dar nu am
primit nici un răspuns... Şi totuşi, decizia de desfacere a contractului de muncă din
partea Studioului Cinematografic Animafilm cu Nr. 1821, din 3 iulie, 1987, a fost
singurul răspuns - vindicativ şi zdrobitor. Printre motivele invocate se număra şi …
denigrarea politicii culturale a partidului în faţa unui reprezentant al beneficiarului (pe
care nu-l numea dar îl deconspiram noi - tovarăşul dr. Golban de la fosta Direcţie a

457
Culturii de Masă din CCES). Atât soţul meu cât şi eu am primit această nouă lovitură
care zdruncina fragila noastră existenţă materială, epuizaţi de toate forţele sufleteşti:
când eşti izgonit cu astfel de zdrobitoare argumente politice, cu greu mai poţi găsi un
loc de muncă. Nestor Corneliu Popescu abia a fost primit la Secţia 2 Laminoare a
Uzinelor Republica din Bucureşti, ca muncitor necalificat…
Când soţul meu s-a hotărât să trimită manifestul “Apel către intelectualii din
Romania” unor consulate străine, l-am susţinut moral încurajându-l că, orice s-ar
întâmpla, voi fi alături de el. Ce mult ar fi contat şi ce ecou ar fi avut solidaritatea
intelectualilor dacă manifestul Apel adresat intelectualilor din Romania şi trimis spre
difuzare posturilor de radio occidentale via Ambasada Braziliei sau Ambasada
Elveţiei n-ar fi fost predate Securităţii de agenţii acoperiţi ai Organului ce funcţionau
cu acordul oficiilor diplomatice chiar în interiorul acestora.
In dimineaţa zilei de 21 august 1987, ascunzându-şi presimţirile sumbre,
Nestor Corneliu a sărutat copiii încă dormind, a îndesat paginile îndoite ale
Manifestului într-un plic, l-a vârât în buzunarul ascuns al geacăi cusut de mine; ne-am
îmbrăţişat şi, înăbuşindu-ne emoţiile, l-am condus până la poartă; s-a rupt cu greu din
braţele mele…L-am urmărit apoi cu privirea cum se pierde printre bătrânii castani de
pe strada Viitorului şi dă colţul pe strada Donici ce duce spre Gradina Icoanei…
Dimineaţa de 21 august 1987 a fost ultima zi când l-am mai văzut pe soţul meu în
libertate în Romania. După o noapte de nesomn, mă chinuiam să-mi ascund lacrimile
la întrebările micuţilor noştri “...tata când vine…?”A doua zi, pregătirile pentru
defilarea de la 23 august erau în toi; oameni de toate vârstele alergau de la o coadă la
alta să prindă loc la ce se mai descărca prin alimentare. Intorcându-mă de la centrul
de lapte şi pâine, un fior de spaimă mi-a trecut prin toată fiinţa - în faţa casei noastre
din strada Viitor nr. 24, Bucureşti, era parcat un automobil negru. Am intrat în casă cu
inima strânsă; nici n-am apucat să deschid frigiderul să pun laptele şi ce mai
cumpărasem, că doi indivizi în civil au bătut cu putere la uşă hotărâţi să intre în casă
oricum. Când le-am deschis s-au recomandat ca venind din partea soţului meu… Nu-
i cunoşteam, dar mi-am dat imediat seama cine sunt; când le-am cerut mandatul de
percheziţie, unul dintre ei mi-a fluturat pe sub ochi o legitimaţie din care n-am putut
desluşi nimic. Văzându-i cum se apucă să scotocească prin toate colţurile casei, chiar
şi în coşul cu rufe murdare, inclusiv în rezervorul de apă al WC-ului, nelăsând nici un
lucru la locul lui, nu numai eu m-am îngrozit ci şi copiii. Am identificat numele şi
funcţiile celor doi ofiţeri ai Securităţii abia când mi-au dat să semnez procesul verbal
de confiscare: Lt. Col. Mateiuc Pavel şi Lt. Prunea Neculai, ambii de la direcţia
Cercetări Penale din Calea Rahovei. Ajutaţi de alţi doi civili neidentificaţi, au încărcat
prada în doua automobile: saci şi cutii cu toate manuscrisele soţului meu – rodul
strădaniei la masa de scris a peste 20 de ani: povestiri, romane, scenarii
cinematografice, unele elaborate în şapte sau opt variante, altele în curs de elaborare.
Cu acelaşi prilej au confiscat jurnale personale, note şi însemnări, scrisori, şi mii de
fise cu date caracteriologice şi psihologice ale personajelor sale. Datorită
neconformismului politic şi ascuţişului critic antidictatorial, prozele soţului meu
fuseseră sistematic respinse de la publicare de către revistele: Romania Literară,
Tribuna, Steaua, Ramuri, Orizont. Au mai fost confiscate mii de fotografii cu
negativele lor, fotografii artistice prezentate de soţul meu în expoziţii încă de pe
vremea când era student, imagini reprezentându-l pe soţul meu la diferite manifestări

458
culturale, la simpozioane ştiinţifice, sau la cenacluri literare; de asemenea, toate
fotografiile – amintiri din viaţa tinerei noastre familii.
Singură şi dezorientată, cu doi copii în vârsta de şapte şi doi ani, nu ştiam
unde să alerg, cui să mă adresez. Ce alt sprijin puteam să am decât biserica Baptistă
unde Nestor era membru, iar eu urma să devin membru chiar în toamna aceea. În
drum spre strada Iuliu Valaori unde se afla locaşul bisericii, am trecut pe strada
Paleologu unde locuiesc prietenii noştri, soţii Bălănoiu. Cornelia de pe balconaş
privea strada. Zărindu-mă, m-a invitat în apartamentul lor. Povestindu-le cele
întâmplate, Emilian m-a încurajat şi m-a ajutat să scriu un memoriu în care am
consemnat împrejurările dispariţiei lui Nestor Corneliu Popescu. Mă gândeam că prin
mijlocirea unor pastori vizitatori veniţi din lumea liberă, aş putea trimite memoriul
meu către Christian Solidarity, Amnesty International şi alte organizaţii de apărare a
drepturilor omului. Cu memoriul ascuns sub bluză, de teamă să nu mi se smulgă
poşeta, m-am dus direct la biserica unde tocmai începea serviciul religios de seară –
era duminică 23 august, 1987.
La terminarea serviciului divin, m-am adresat pastorului Vasile Taloş cu
dorinţa să-i vorbesc. Cunoşteam că fratele Taloş are relaţii oficiale cu Ambasada
Statelor Unite la Bucureşti, cu pastori de pretutindeni, cu organizaţii creştine
internaţionale şi era firesc să sper că mă va ajuta. Gravitatea tonului meu şi starea în
care mă aflam l-au prevenit pe fratele Taloş să mă invite nu în biroul său, ci intr-una
din clădirile anexe - servind de bucătărie - la a cărei zidire contribuise şi soţul meu.
Acolo surorile care pregăteau masa de seară unde, de nenumărate ori mâncase şi soţul
meu pe când ajuta la extinderea locaşului bisericii, aducând ca jertfă nu numai zilele
sale din weekend ci chiar şi întregul concediu legal de odihnă din vara lui 1986. In
prezenţa a doi venerabili bătrâni ai bisericii Iosef Imbrea şi Alexandru Barna, i-am
dezvăluit pastorului Vasile Taloş arestarea soţului meu, şi i-am predat memoriul cu
rugămintea de a-l încredinţa cuiva în măsură să-l trimită surselor de informare din
lumea liberă. Cu respiraţia tăiată am urmărit umbrele ce întunecau faţa pastorului în
timpul lecturii tăcute a memoriului meu. Cu aceeaşi emoţie priveau şi cei doi martori
ai mei care nu-i cunoşteau conţinutul şi aşteptau o explicaţie din partea liderului
spiritual. Fără să-i informeze pe cei doi diaconi ai bisericii asupra conţinutului
memoriului, reverendul Vasile Taloş m-a privit cu mânie stăpânită în timp ce
împăturea cele opt pagini ale memoriului ca şi cum s-ar fi pregătit să le pună în
buzunar şi, deodată, spre consternarea mea şi a celor doi martori, le-a sfâşiat în două
apoi în patru. Pentru o clipă a privit în jur cu intenţia de a le arunca într-un cos de
gunoi; s-a răzgândit însă, s-a aplecat spre soba de gătit, pe a cărei plită fierbea un
cazan, a deschis portiţa şi le-a aruncat în flăcări. Cu glas ferm, m-a atenţionat, “să fie
clar: biserica nu se amestecă în cazuri politice”! Mi-am acoperit faţa cu mâinile –
Dumnezeule! Dar nu aveam nici măcar o copie. Viitorul lider al Alianţei Evanghelice
de după revoluţie şi preşedinte al Cultului Baptist nu a participat cu nici o vorbă de
mângâiere la suferinţa mea, a întors spatele, şi s-a îndepărtat în grabă ca să-şi vadă în
tihnă de cele duhovniceşti...
Au urmat zile şi nopţi chinuite încercând să aflu ceva despre soarta soţului
meu. Prin bunăvoinţa unei funcţionare înduioşată de lacrimile mele, abia vineri 30
octombrie 1987 am reuşit să capăt informaţia secretă privind data zilei şedinţei de
recurs a şedinţei de fond judecată sâmbătă, 24 octombrie 1987. Şi tot intr-o sâmbătă
(zi nelucrătoare la tribunal), 31 octombrie, 1987, s-a judecat recursul cu uşile închise,

459
ca şi la şedinţa de fond de care n-am avut cunoştinţă. Am fost martor la şedinţa de
recurs şi ştiu la fel de bine cum s-a desfăşurat acel proces ca şi avocaţii mei, Nelu
Prodan şi Virgina Prodan, acum cu domiciliul în SUA, statul Texas. Sentinţa nu a
fost niciodată afişată cum e legal la Judecătoria Sectorului I de pe lângă Tribunalul
Capitalei şi nici n-am primit-o vreodată prin postă. Abia în urma reclamaţiilor mele la
Tribunalul Capitalei, la Arestul de Cercetări Penale din Calea Rahovei şi la
Procuratura Generală a RSR, în loc de sentinţa cu numele membrilor completului de
judecată care-şi asumaseră responsabilitatea unei grave condamnări, am primit o
simplă înştiinţare emisă de Procuratura Generală a Republicii Socialiste Romania,
Direcţia de Urmărire Penală şi Criminalistica nr. 64255/6633/1987, eliberată la 1
decembrie 1987. Adeverinţa informa că “prin sentinţa nr. 1241 din 24 octombrie
1987 dată în dos. Nr. 7846/1987 al Judecătoriei sect, I Bucureşti, soţul dv. Nestor
Corneliu Popescu a fost internat într-un institut medical de specialitate, până la
însănătoşire.” Secretoasa înştiinţare, scrisă într-un limbaj filantropic, semnată
indescifrabil, nu preciza însă locul unde soţul meu se află în detenţie. A trebuit să bat
la multe uşi până să aflu de existenta aşa-zisei instituţii medicale “de specialitate” –
odiosul Pavilion ZERO, înconjurat cu gard înalt de sârmă ghimpată şi păzit de paznici
cu câini, din incinta Spitalului de boli de plămâni de la Poiana Mare, Dolj – adevărat
lagăr de exterminare pentru bolnavi psihici incurabili, criminali de drept comun şi
deţinuţi politici - un penitenciar de maximă securitate.
Am vrut personal să cercetez şi să aflu circumstanţele arestării soţului meu la
Consulatul Elveţiei. In prealabil am stabilit prin telefon o audienţă la consulul general
al Elveţiei, primind asigurările domniei sale că nu voi întâmpina nici o dificultate la
intrarea în Consulat. La ora stabilită - 10:00 dimineaţa, marţi, 3 noiembrie, 1987, m-
am prezentat la postul de pază de pe strada Pitar Mos. După ce m-am legitimat la
miliţianul din cabină, spre uimirea mea, câţiva miliţieni ce aşteptau pe trotuar,
deodată, fără vreun motiv, s-au năpustit asupra mea cu lovituri de cizme şi bastoane
de cauciuc, mi-au smuls poşeta în care aveam scrisorile adresate ambasadorului şi
consulului general al Elveţiei, m-au imobilizat, m-au târât pe caldarâm până pe
trotuarul de vis-à-vis al Ambasadei, în faţa Bibliotecii Medicale, totul petrecându-se
sub privirile impasibile ale funcţionarilor diplomatici de la etajul clădirii ambasadei
unui stat neutru… Singurul meu mijloc de alertare era să strig "aider, aider, je suis en
danger, aider, je suis attaquee, aidez-moi, aidez-moi, aider...!" Am strigat cât am putut
de tare şi am sperat într-un ajutor observând că, la etajul clădirii ambasadei, mai
multe persoane se aplecaseră peste pervazul ferestrelor ca să poată vedea ceea ce se
întâmpla în stradă. Câţiva pietoni s-au oprit consternaţi de ceea ce vedeau. Miliţianul
care îmi reţinuse buletinul ieşise din cabină în mijlocul străzii admonestând şi
impulsionând trecătorii să circule. Ca strigatele mele desperate să nu se mai audă,
miliţienii m-au târât în holul bibliotecii medicale. Prin uşa dublă cu ferestre
îngrădite, am văzut cum două funcţionare au ieşit din curtea ambasadei îndreptându-
se spre miliţianul înţepenit în mijlocul străzii, întrebându-l probabil ce se întâmplase.
Miliţianul explica ceva dând mai mult din mâini, conducându-le proteguitor spre
curtea ambasadei.
La scurt timp, trei automobile cu girofar – nu doar unul! - au frânat brusc în
faţa bibliotecii medicale. Din ele au sărit mai mulţi bărbaţi în civil urcând în fugă
treptele scării, s-au năpustit în holul unde mă aflam înconjurată de miliţieni, mi-au
pus cătuşile ameninţându-mă ca voi da socoteală pentru nesăbuinţa de a pune în

460
mişcare Corpul Diplomatic şi a face ţara de râs. Alţi ofiţeri în civil ai Securităţii – la
vârsta când trebuie să fi avut grade înalte – au blocat strada. Sub stare de arest,
imobilizată, cu cătuşile la mâini, m-au silit să intru intr-unul din automobile.
Cortegiul cu girofar a pus sirenele în mişcare şi în mare viteză având prioritate de
urgenţă, m-au transportat la sediul Miliţiei Sectorului II din Bd. Ana Ipătescu colt cu
Str. Visarion. In curtea interioară din spatele clădirii – acces separat de intrarea
principală a miliţiei - am fost forţată să urc pe o scară exterioară în spirală, îngustă,
din metal, fără să mă pot folosi de mâinile încătuşate; cu greu am urcat până la
ultimul etaj. Intr-un birou secret, la mansardă, am fost percheziţionată de un bărbat
scund de statură, negricios şi îndesat, în jur de vreo 45 de ani, îmbrăcat în civil. M-am
simţit extrem de umilită fiind pentru prima oară în viaţa mea perchezitionată.
Umilinţa a fost cu atât mai greu de suportat fiind efectuată, cu cinism şi fără scrupule,
de un barbat ce nu lua în seama indignarea şi refuzul meu de a mă lasa
percheziţionată. In cursul interogatoriului ce a urmat, am fost ameninţată cu
închisoarea şi pierderea drepturilor părinteşti în cazul în care voi mai încerca să
contactez alte oficii diplomatice. Inaite de a fi eliberată din starea de arest, mi-au scos
cătuşele, mi-au înapoiat poşeta şi buletinul de identitate, minus cele două scrisoari.
Oare de ce era nevoie de atâta forţă dezlanţuită ca să mă oprească, pe mine, o
biată femeie dornică să ceară lămuriri consulului general şi ambasadorului Elveţiei cu
privire la arestarea soţului? Este posibil oare ca un asemenea eveniment să nu fie
consemnat într-un dosar de Securitate? De la CNSAS mi s-a comunicat însa că nu am
un astfel de dosar. "Afacerea Consulatului Elvetiei" nu este chiar una oarecare cum ar
dori-o moştenitorii şi beneficiarii fostei Securităţi - cei ce au impus de 19 ani o tăcere
absolută în această privinţă. Chiar dosarul de Securitate al soţului meu, abia după 16
ani “descoperit” în arhivă, nu conţine nici un document privind locul şi data arestarii -
Consulatul Elveţiei, 21 august 1987, anchetele şi interogatoriile la care a fost supus la
Arestul de Cercetari Penale din Calea Rahovei, judecarea sa la Tribunalul Sectorului
II, ca şi cum toate acestea nu s-ar fi întâmplat niciodată. şi totusi, în dosarul soţului
meu există mărturii ale umblării mele din acea zi de 3 noiembrie 1987 ce dovedesc că
am fost urmarită pas cu pas. Rapoartele aduc însă mărturii doar după eliberarea mea
de la Secţia I Miliţie, Bucureşti. Durerile insuportabile pricinuite de brutalitatea
oamenilor de pază ai ambasadei Elveţiei m-au determinat să mă adresez medicului de
gardă al Dispensarului de pe lângă Centrala Industriei Bumbacului unde lucram.
După un consult minuţios, doctorul – o femeie - a constatat: fractura la mâna dreaptă,
leziuni corporale, dinţii incisivi sparţi - probe de o deosebită violenţă ce trebuie
adresate Institutului de Medicină Legală. In acest scop mi-a eliberat o trimitere în
vederea obtinerii unui certificat medical de constatare a loviturilor primite. Intrarea
mea pe portile Institutului Medico-Legal de la Foisorul de Foc, unde am astepatat
mai bine de doua ore să pot obtine un consult medical amănunţit, a fost consemnată
în raportul aflat în dosarul de Securitate al soţului meu. N-a fost uşor să obţin un
certificat de la Institutul de Medicină Legală, dar vai, măsluit grosolan; în loc să
consemneze fractura cauzată la mâna dreaptă, s-a certificat doar “leziuni produse prin
cadere la degetele de la mâna stângă” nicidecum urmele vizibile ale loviturilor
produse de bastoane de cauciuc şi cizme. Nici o consemnare a faptului că dinţii din
faţă incisivii fuseseră sparţi…Toate aceste evidente ce ar fi trebuit să existe în dosarul
meu lipsesc chiar prin faptul că nu am dosar! Şi totusi, în dosarul soţului meu, există
un raport foarte amănunţit al filajului meu din acea zi de 3 noiembrie 1987, când am

461
fost obiectiv şi bază de lucru, urmarită pas cu pas, cum am ieşit de pe porţile
Institutului de Medicină Legală de la Foisorul de Foc până am ajuns acasă...
O mărturie a luării de cunoştinţă a acestor violenţe o constituie chiar vizita
Dlui. Jacque Borel, secretar al Ambasadei Elveţiei la Bucureşti, la domiciliul nostru
din strada Viitor 24, sector II Bucuresti, nu cu mult inainte de expulzarea nostră în
Statele Unite ale Americii. Ţara Cantoanelor prin reprezentantul său a recunoscut cu
diplomatică laşitate arestarea mea la 3 noiembrie 1987, evitând însă să-şi exprime
regretele oficial şi în scris cum s-ar fi cuvenit…
Printre mijloacele de intimidare, tracasare, abuzuri, şicane şi injoncţiuni ce s-
au abătut asupra mea după arestarea soţului meu au fost şi procesele intentate lui, pe
când se afla în detenţie, de către Studioul Cinematografic Animafilm, pretinzând o
nedreaptă imputaţie în valoare de 12.300 lei, diferenţa dintre salariul său de redactor
pe cinci luni, când îndeplinise o muncă necalificată la spălarea acetofanelor. De unde
aveam să scot acesti bani? Sentinţa judecătorească mă teroriza cu executarea silită a
unui sechestru la domiciliul nostru. Astfel, cu două zile înaintea Crăciunului, la 23
decembrie 1988, Judecătoria Sectorului I emite ordinul Publicaţiei de Vânzare Nr.
501/1988, prin care executori judecătoreşti au pus sechestru, urmând să scoată la
licitaţie următoarele bunuri indispensabile: frigider Arctic, TV Grigorescu, maţina de
cusut Singer, pick-up Tesla, birou din lemn sculptat - toate în stare de funcţionare.
Ce impact mental au avut toate aceste abuzuri ale autorităţilor comuniste
asupra unei femei singure cu doi copii mici! Ce urme adânci au lăsat în psihicul
copiilor noştri bătăile în uşă ale securiştilor, miliţienilor, executorilor judecătoreşti,
urmăririle noastre pas cu pas de cum ieşeam din curte! Dar tropăitul sinistru în miez
de noapte pe acoperişul casei noastre a unor indivizi nu chiar necunoscuţi
“Organului”! Speriaţi, ne trezeam din somn; copiii înceapeau să tipe şi de frică urinau
în pat. Ani de zile după aceea, în emigratie, copiii nostri au avut cosmaruri şi tipau în
somn.
Viaţa mea nu s-a asemănat ca cea a dizidenţilor persecutaţi “oficial” cu
domicilii forţate “cu spate” la Departamentul Informaţii Externe, care primeau cosuri
cu mâncare peste gard. De când l-au arestat pe soţul meu, n-am mai trăit o viaţă
normală din nici un punct de vedere. Toate legăturile mele cu cunoştinţe, cu prieteni
chiar şi cu rude au fost desturbate. In toată această perioadă când soţul meu s-a aflat
în detenţie, în poarta noastră, zi şi noapte, un miliţian sta pregatit să legitimize pe
oricine ar fi încercat să mă viziteze.
Am fost haituită permanent, oriunde mergeam pe urmele mele se aflau
indivizi cu feţe dintre cele mai respingătoare ce nu se sfiau să stea la trei paşi distanţă
în spatele meu; cănd mă opream, se opreau şi ei – nu era doar ceea ce în limbajul
securist se numeste filaj, scopul “Organului” era să mă exaspereze, să-mi facă viaţa
imposibilă..
Din cauza zbuciumului şi hăituirilor zilnice, epuizată de drumuri zadarnice
bătând la uşile autorităţilor şi tribunalelor, n-am mai găsit timpul cuvenit de a mă
ocupa de copiii mei. La vârstă fragedă, când afectele şi stresurile au un răsunet pentru
toata viaţa, copiii mei au fost lipsiţi de participarea sufletească a părinţilor lor, eu
însămi pierzând plăcerea şi elanul de a mă alătura ghiduşiilor şi drăgălăşeniilor lor.
Împiedecată să fiu o mamă cum aş fi dorit, sub oprimanta apăsare a persecuţiilor
zilnice cărora ca părinte, singură le făceam faţă, înseşi relaţiile cu copiii mei au fost
grav afectate. Lipsindu-mi răbdarea să-i înţeleg, lipsindu-mi şi timpul să le citesc

462
poveşti şi poezii şi să mă joc cu ei, n-am mai avut cu copiii mei relaţii fireşti, iar
Cornel, de după gratii, nici atât. Această înstrăinare a fost poate cel mai cumplit
aspect al persecuţiei noastre politice. Toate aceste mârşăvii în ce statut de persecuţie
trebuie încadrate? Viaţa chinuită, cu nervii măcinaţi pe care am dus-o a mai fost
otrăvită şi de îndemnurile demonizatoare ale maiorului Cozma Gheorghe – cu nume
conspirativ “maiorul - Alexandru”, de la Arestul de Cercetări Penale al Securităţii, de
a-mi părăsi soţul arestat: “… sunteţi tânără doamnă, aveţi timp să vă refaceţi viaţa,
divorţaţi! Nestor n-are nici un viitor, e un om terminat!..” Drept garanţie maiorul îşi
dădea cuvântul lui de securist!
Greva foamei soţului meu, din toamna anului 1988 şi starea grava a sănătăţii
în care l-am găsit la o vizita la Spitalul - penitenciar de la Poiana Mare m-au
determinat să mă solidarizez cu cauza sa printr-o acţiune desperată - protest la
domiciliu, informând conducerea Centralei Industriei Bumbacului Bucureşti că nu voi
înceta protestul până când soţul meu nu va fi eliberat. La 10 noiembrie 1988, după un
interviu telefonic dat postului de radio BBC, în care făceam cunoscut starea gravă a
sănătăţii soţului meu după o grevă a foamei întreruptă numai la insistentele mele şi a
fiului nostru în vârsta de 8 ani, linia noastră telefonica a fost tăiată definitiv din
centrală, încât n-am mai putut avea nici măcar o comunicare telefonică cu părinţii, cu
sora mea, cu nimeni dintre cei apropiaţi.
Au fost părtaşi la suferinţele noastre nu numai cu vorbe ci şi cu fapte Adrian
Gheorghe, pictor scenograf la Studioul Animafilm, fost coleg cu soţul meu (decedat
în condiţii misterioase în jurul vârstei de 45 de ani), buna mea prietenă dr Georgeta
Popescu (decedată chiar în timpul unui operaţii din care nu s-a mai trezit), prietenul
soţului meu dr. Aurel Neagoe de asemenea decedat prematur. Nu pot să uit dragostea
cu care m-au înconjurat credincioşi din Biserica Sfânta Treime din Bucureşti, precum:
Alexandru Barna, Victor Negara, Iosef Imbrea, dar mai ales fraţi şi surori din
comunitatea baptista din Craiova. Familia Prunaru devenise în acea perioadă a doua
mea familie: Sora Elena şi fiicele ei Constanţa, Mia, Ioana, Nicoleta şi Costel Prunaru
devenit mai apoi pastor.
Datorită inginerului Victor Negara devotat frate în credinţa, ştirea despre
arestarea şi întemniţarea la Penitenciarul cu profil de Psihiatrie de la Poiana Mare -
Dolj a lui Nestor Corneliu Popescu a avut ecou în presa din Statele Unite ale Americii
– desigur nu în New York Times sau Herald Tribune şi nici în NewsWeek sau
Washington Post, ci intr-o modesta publicaţie a Societăţii Misionare Romane de la
Winton, Illinois – “Misiune şi Viitor”, din noiembrie 1988. Cu acel prilej a fost
informată comunitatea creştină “din America” despre greva foamei de zece zile, din
octombrie 1988, a soţului meu.
După acestă informare, viaţa mea n-a devenit mai uşoară - am fost bătută de
doi indivizi în civil chiar în faţa casei noastre, sub privirile consternate ale vecinilor:
doamna Dumitrescu, inginerul Ilie Mihăescu şi ziarista Domnita Văduva. Miliţianul
însărcinat să supravegheze zilnic reşedinţa noastră privea liniştit cum eram maltratată,
fără să facă uz de autoritatea sa de a mă apăra. Evenimentul acesta nu se poate să nu fi
fost raportat organelor superioare. Cum trebuie încadrată penal această violenţă?
Merită să fie trecută în vreun statut de persecuţie? Teroarea din afara graniţelor
puşcăriei, trăită mai bine de doi ani şi jumătate, merită să fie numită persecuţie?
Rapoarte ale altor abuzuri ale organelor Securităţii, însoţite de fotografii ale mele şi a
unor persoane cu care eram în contact, există chiar în dosarul de Securitate de la

463
CNSAS pe numele soţului meu, mie nefăcându-mi-se onoarea de a avea un dosar…
oare de ce?
Cu prilejul unei vizite în Romania în toamna anului 2003 am încercat
personal ceea ce n-am izbutit să rezolv pe calea petiţiilor trimise prin poştă
autorităţilor. Am sperat că aş putea obţine un sprijin în această privinţă de la
organizaţia creată anume în scopul soluţionării nevoilor foştilor deţinuţi politici –
AFDPR. După insistente încercări telefonice pentru a mi se înlesni o întâlnire oficială
cu dl. Ticu Dumitrescu, am izbutit, în sfârşit, să-l întâlnesc. I-am vorbit, desigur în
grabă, nu în biroul dumnealui pentru că nu m-a invitat, ci în foyer-ul clădirii AFDPR,
în picioare. I-am făcut cunoscut cazul soţului meu, nu numai o victimă a serviciului
secret de torpilare a mintii ci şi a conspiraţiei judiciare: şi astăzi Nestor Corneliu
Popescu poartă stigmatele unei condamnări penale dictată la Direcţia Cercetări Penale
a MAI. I-am cerut sfatul: ce ar trebui întreprins pentru casarea acestei criminale
sentinţe. I-am dat de înţeles că nu avem mijloace să angajăm un avocat – abia
supravieţuim într-o ţară străină, dintr-un singur salariu – fiindcă doar eu pot munci.
Răspunsul preşedintelui AFPDR a fost consternant prin vădită rea-voinţă: “… dacă
sunteţi în America ce va mai trebuie, doamnă, patalama?...” Mi-am dat seama după
dezinteresul cu care mă urmărise, că domnul Ticu de fapt nu dorea să înţeleagă
necazurile, greutăţile, disperările ce ne stau zilnic în faţă într-o ţară străină. Dl. Ticu
nu a notat numele soţului meu ca să-l poată trece în vreo evidenţă, nu mi-a dat nici un
sfat, nici o sugestie, nici o încurajare, nici o informaţie ce mi-ar fi servit la întocmirea
dosarului de deţinut politic al soţului meu. Ticu Dumitrescu a întors spatele grăbit –
întârzia la o şedinţă importantă… E straniu că preşedintele AFPDR, în ciuda retoricii
anticomuniste mediatizate cu care a câştigat averi de credibilitate, si-a însuşit exact
aceeaşi optică a fostului regim ceauşist: socoteala ca o dată cu expulzarea din ţară, s-
au stins de la sine toate raporturile juridice ale statului criminal cu victimele sale; că
nimeni nu mai are nici o obligaţie morală şi materială faţă de acestea, nici măcar
AFPDR.
Desigur, trebuie să vorbesc despre tăinuirea criminala a torturii psihiatrizării
silnice pe care, ca şi soţul meu, mulţi anonimi au dus-o pe picioare fără să fi fost
spitalizaţi ca pacienţi juridici, condamnaţi prin tribunale. Suferinţele de lunga durata
ale lui Nestor Corneliu Popescu nu se rezuma numai la cei doi ani petrecuţi la Poiana
Mare, Dolj! Acolo a ajuns după ce profesioniştii substanţelor psihidisleptice au
epuizat toate încercările de a-l anihila în stare de libertate, ca intelectual şi ca fiinţă
umană, printr-un neântrerupt atentat. La Poiana Mare, Nestor Corneliu Popescu a fost
dus cu forţa printr-o odioasa hotărâre judecătorească. Organizaţia criminală a
otrăvitorilor profesionişti, unii chiar cu doctorate şi studii în străinătate, plătiţi cu
salarii din bugetul statului comunist - astăzi pensionari onorabili ai MAI - contează şi
acum pe ignoranţa victimelor lor…
In cei 19 ani de “democraţie originala” s-a scris despre torturile din puşcăriile
comuniste, s-au făcut chiar şi filme documentare - Memorialul Durerii este un serial
exemplar, dar cine va dezvălui lucrarea satanica a Securităţii împlinită cu cele mai
subtile mijloace? Teroarea nu s-a oprit în 1964; odată cu venirea lui Ceauşescu la
putere, “reţeaua psihiatrizării silnice” a devenit o instituţie de stat camuflata. Despre
otrăvirile pe ascuns cu substanţe psihodisleptice sau disturbătoare nu se pomeneşte
nicăieri astfel încât Securitatea ceauşistă să apară “neântinată”. Exista un adevărat
program respectat de mass-media de a împinge în faţa crimele şi ororile perioadei

464
dejiste ai căror torţionari au murit demult. Nici un post de televiziune căruia m-am
adresat nu si-a manifestat interesul în anchetarea şi mediatizarea unor astfel de cazuri
ca cel al soţului meu. Ca Nestor Corneliu Popescu cu siguranţa sunt şi alţii, dar n-au
ştiut, ori n-au avut habar despre ceea ce li s-a întâmplat, au devenit victime fără nume.
Trebuie să întrebam şi cineva trebuie să răspundă: unde sunt otrăvitorii? De ce SRI
ascunde şi astăzi identitatea acestora sub scutul patriotic al “secretului de stat?” Nu
încape îndoiala ca foştii torţionari ai ”psihiatrizării silnice” sunt ocrotiţi la cel mai
înalt nivel. O dovedeşte chiar faptul ca “Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale
Pentru Analiza Dictaturii Ceauşiste din Romania” face comentarii laborioase despre
orice, nu şi despre suferinţele “schilodiţilor psihiatrizării silnice.” De ce oare în cei 19
ani de la abolirea dictaturii şi de desfiinţare a politiei politice, anticomuniştii din
Romania n-au dorit să afle ce s-a petrecut cu “victimele psihiatrizarii silnice” şi ce
funcţii ocupa “călăii lor?” Incă din 1994 soţul meu s-a adresat unor publicaţii
“anticomuniste” din Romania propunându-le o dezbatere publica despre consecinţele
psihiatrizarii silnice.… Sa fie oare o întâmplare ca “nimeni” nu i-a răspuns?!
Cui să ne adresam pentru ca soţul meu să obţină statutul la care este
îndreptăţit, de fost deţinut politic, iar eu, "soţia inculpatului," să capăt recunoaşterea
oficială a prigoanei şi terorii poliţieneşti prin care am trecut? De 19 ani am tot fost
sfătuiţi să mai avem "puţintică răbdare". Pana unde credeţi ca trebuie îpinsă aceasta
răbdare? Diagnosticul de Cancer al soţului meu nu-i da şanse să aştepte. Este nevoie
oare de întrunirea camerelor reunite ale Parlamentului în viitoarea Legislatura şi
majoritatea de voturi pentru a decide daca suferinţele noastre merita omologate? După
cate ştim, cei care au avut abilitatea relaţiilor n-au fost siliţi să aştepte aproape două
decenii de la căderea dictaturii ca să capete nu numai recunoaşterea statutului, ci şi
drepturile cuvenite, oferite impostorilor cu asupra de măsura...
Iată de ce sper ca modesta mea contribuţie la acest important eveniment ce
are loc anual la Piteşti, simpozion organizat sub cunoscuta denumire “PERT”, să fie
un pas spre integrarea şi recunoaşterea victimelor anonime ale psihiatrizarii silnice
din Romania dictaturii ceauşiste.

465
466
 IN MEMORIAM
AUREL SERGIU MARINESCU
(12 Februarie 1929 – 31 August 2008)

Florin MANOLESCU,
Statele Unite ale Americii
Fragment din Enciclopedia exilului literar romanesc,ediţia a II-a

I storic, memorialist, publicist, născut la

12 Februarie 1929 în oraşul Zimnicea
din judeţul Teleorman, decedat la 31
August 2008, în oraşul Boston din SUA. Tatăl său:
Toma Marinescu, comerciant, decedat în 1947, mama:
Teodora (născută Ciocan). Elev al liceului
“I.C.Brătianu” din Piteşti (1940-1946); absolvent al
Colegiului “Sf. Sava” din Bucureşti (1947). Din 1946,
membru în organizaţia Tineretul Liberal. Înscris în
1947 la facultăţile de Ştiinţe Juridico-Administrative şi
de Filozofie ale Universităţii din Bucureşti, de unde
este exmatriculat la sfârşitul anului al II-lea din cauza
angajamentului politic şi a „originii nesănătoase”. Aurel Sergiu Marinescu la
Înscris în 1949 la facultatea de Istorie a Universităţii vârsta de 19 ani când a fost
arestat de securitate
din Bucureşti, de unde este eliminat după două luni ca
„element reacţionar” fără drept de înscriere la altă facultate din R.P.R. După ce în
unitatea în care efectua serviciul militar i-a fost cenzurată o scrisoare adresată mamei
sale, a fost arestat şi condamnat de Tribunalul Militar Timişoara, în septembrie 1951,
la doi ani închisoare pentru insulte aduse armatei şi divulgarea unor secrete militare.
Deţinut la Jilava şi la închisoarea din Aiud până în septembrie 1953. Angajat la
Întreprinderea de Construcţii a aviaţiei civile Băneasa. Arestat în Aprilie 1958,
împreună cu alţi colegi de întreprindere şi anchetat timp de nouă luni în arestul din
Bucureşti Strada Rahovei. Judecat şi condamnat în 1959 de Tribunalul Militar
Bucureşti pentru „subminarea economiei naţionale” şi „uneltire prin delapidare” la
închisoare şi muncă silnică pe viaţă, după ce „acuzarea” a formulat cererea de
condamnare la moarte. Primele două persoane din lotul condamnaţilor au fost
executate. Deţinut în închisorile din Caransebeş, Gherla şi Aiud şi în lagărele de
muncă Luciu-Giurgeni, Strâmba şi Salcia (ultimele două în insula Brăilei). Eliberat în
octombrie 1969, la cinci ani după graţierea celorlalţi deţinuţi politici din R.P.R.
Emigrează în 1974 din R.S.R. cu un paşaport acordat pentru a-si
vizita rudele din Franţa. Solicită şi obţine azil politic în Franţa şi se stabileşte în
S.U.A. la New York în 1975. După o grevă a foamei de treisprezece zile, în faţa
sediului O.N.U., familiei rămase în ţară (soţia şi un copil) i se permite să emigreze în
S.U.A. Activează ca membru al Consiliului Naţional Roman şi vicepreşedinte al

467
organizaţiei ACORD (Comitetul ad-hoc pentru organizarea democraţiei în România,
cu sediul la New York).
Colaborează cu numeroase articole la B.I.R.E., Exilul Solidar (New
York), Cuvântul Romanesc, Lumea libera româneasca (membru în colegiul de
redacţie). Alte colaborări sporadice (unele după 1989) la Dorul (Danemarca),
Luceafărul românesc (Canada), Meridianul românesc, Datoria românească şi
Micromagazin (S.U.A.), Buletin de informaţii al Asociaţiei Românilor din Australia
s.a. Pseudonime utilizate: Nichifor Omăt, Ilarion Brazda, Gh. Ulmuleţ, Ilinca
Răzmeriţa, Niţă Opincaru.
După 1989 publică în România mai multe volume memorialistice, O
contribuţie la istoria exilului romanesc (8 vol. până în 2008) şi un studiu consacrat
prezenţei trupelor sovietice de ocupaţie în România. Pornind de la un cadru istoric
general, O contribuţie la istoria exilului românesc prezintă principalele faze, acţiuni,
instituţii, personalităţi şi dispute din cadrul exilului politic şi cultural românesc,
precum şi acţiunile întreprinse de Securitatea R.P.R. şi R.S.R. împotriva unor
reprezentanţi ai acestui exil. „Faţă de alţi cercetători ai acestui capitol de istorie
româneasca, dl. Aurel Sergiu Dumitrescu (sic) are două mari avantaje: a intrat în
posesia arhivei Comitetului Naţional Român din SUA şi a arhivei secţiei România a
Adunării Naţiunilor Europene captive şi a putut consulta în arhiva SRI, documente
ale fostei Securităţi privind exilul românesc în anii 1944-1955. Cu o informaţie
documentată atât de bogată, dl. Aurel Sergiu Marinescu a izbutit să urmărească şi să
reconstituie episoade puţin cunoscute sau total ignorate ale activităţii politice a
exilaţilor români din orizonturi atât de diferite şi de orientări atât de contradictorii
precum legionarii (Germania), comuniştii (Uniunea Sovietica), democraţii (SUA)
etc.” (Florin Constantiniu).
Potrivit afirmaţiilor lui A.S.M. (VI, 2005), arhiva Comitetului
Naţional Român, pe care o deţine din 1997, e depozitată în „circa 90 de lăzi şi saci”.
Alte documente utilizate în redactarea acestor volume provin din arhiva Legaţiei
regale a României din Portugalia (Lisabona), intrată în posesia lui A.S.M. Trilogia
intitulată Prizonier în propria ţară este consacrată prezentării monografice a
sistemului penitenciar din R.P.R. şi R.S.R., cunoscut de autor direct, de-a lungul a 13
ani şi jumătate de detenţie. „Aurel Sergiu Marinescu îşi începe relatarea călătoriei în
infern printr-o încercare de decelare a rădăcinilor terorii în Rusia, unde principalul
instrument de guvernare al autocratului Rusiei, ţarul, a fost poliţia secretă, politică!
Cei patru luntraşi ai morţi: Lenin, Dzerjinsky, Beria, Stalin n-au realizat decât o
perfecţionare, o adaptare a sistemului la imperativele absolutismului comunist. / In
continuare, Aurel Sergiu Marinescu analizează planul de comunizare a României –
pregătirea ţării noastre pentru a deveni o colonie sovietică, distrugerea instituţiilor
tradiţionale - : regalitatea, armata, partidele istorice în frunte cu PNŢ, lichidarea
marilor societăţi implicate în afaceri cu străinătatea, infiltrarea agenţilor KGB,
oficializarea agenţilor Bodnăraş, Pantiuşa, Ana Pauker, Luca Laszlo, etc.; deriva
creată în societatea româneasca de intelectualii oportunişti ca Parhon, Sadoveanu,
Ralea, Iorgu Iordan etc. ; organizarea securităţii după - sistemul din patria mamă a
socialismului biruitor-, pentru a ajunge, după circa o sută de pagini la marile
capitole: arestarea după modelul rusesc, anchetele, călătoria cu duba-vagon
penitenciar, viaţa în închisoare şi coloniile de muncă soldate cu cimitire anonime,
gropi comune, osuare crescând pretutindeni ca iarba.../ Suntem în faţa unei

468
radiografii penitenciare, în care prezentarea generală cvasi-ştiinţifică se interferează
cu cazuistica, cu relatarea unor momente cheie din viaţa autorului şi a personajelor
întâlnite în marea încercare” (Gabriel Ţepelea). „Dl. Aurel Sergiu Marinescu ne-a
dat, prin aceasta carte, o adevărată enciclopedie a represiunii comuniste şi a lumii
concentraţionare; autorul nu s-a limitat la experienţa personală, ci a furnizat date şi
informaţii abundente şi valoroase despre structurile şi metodele aparatului represiv
şi despre victimele totalitarismului comunist” (Florin Constantiniu).
Vol. memorialistic Mă aplec peste ani (1998) evocă oraşul natal
Zimnicea (istoric, personalităţi, folclor local) şi anii petrecuţi aici. Membru al
asociaţiei Foreign Press (New York). Reprezentant în SUA şi Canada al Asociaţiei
Foştilor Deţinuţi Politici din Romania. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania
(din feb. 2000). A semnat, alături de alte personalităţi din ţara şi din emigraţie, un
Apel pentru condamnarea comunismului, adresat la 10 mar. 2006 preşedintelui
României, Traian Băsescu.

& Prizonier în propria ţară, I-III (pref. la vol. II de Gabriel Ţepelea),

Bucureşti, 1996-1997 ; Mă aplec peste ani (pref. de Barbu Cioculescu), Bucureşti,
1998; O contribuţie la istoria exilului românesc, I-VIII, Bucureşti, 1999, 2002, 2003,
2004, 2005, 2007, 2008; Înainte şi după dictatul de la Viena, Bucureşti, 2000; 1944-
1958: Armata Roşie în Romania, I-II, Bucureşti, 2001

Referinţe
1. Nae Antonescu, „Prizonier în propria tara”, Dreptatea, nr.106, sep.1996;
2. Constantin Mareş, „Note de lector: Aurel Sergiu Marinescu, Prizonier în propria tara, vol.
II”, Dorul, oct. 1996;
3. Cain Stănciulescu „Aurel Sergiu Marinescu - Prizonier în propria tara sau Anatomia
Gulagului romanesc” Romania Libera, 6 feb. 1997;
4. Carmen Dumitrescu, „Prizonier în propria tara”, Cotidianul, 11 feb. 1997;
5. Florin Constantiniu, „Frământările exilului romanesc” [despre vol. O contribuţie la istoria
exilului romanesc I], National, 20 ian. 2000;
6. Ruxandra Zamfir, Florin Toma, „Aurel Sergiu Marinescu şi-a adus o contribuţie la istoria
exilului romanesc”, Ziua, 20 ian. 2000;
7. Andrei Badin, „Eveniment editorial de excepţie la Bucureşti: Lansarea volumului „O
contribuţie la istoria exilului romanesc”, Meridianul romanesc, 29 ian. 2000;
8. Barbu Cioculescu, „Cu istoria nu-i de glumit” [despre vol. 1944-1958: Armata Roşie în
Romania], Romania literara, nr. 16, 25 apr. 2001;
9. Al. Mihalcea, „Adevărul înainte de orice” [despre vol. Prizonier în propria tara], Romania
libera, (supliment Aldine), 17 sep. 2004;
10. Al. Mihalcea, „O carte întru slujirea adevărului: „Prizonier în propria tara” de Aurel Sergiu
Marinescu”, Cuvântul romanesc, oct. 2004;
11. Iulia Huiu, „Sprijin pentru românii din exil” [despre vol. O contribuţie la istoria exilului
romanesc, VII], Caietele INMER, nr. 12, iul. 2008;
12. Mihai Creanga, „Prizonier în propria tara”, Romania libera, 25 sep. 2008.
13. Liana Cojocaru „Interviu cu scriitorul Aurel Sergiu Marinescu”Cotidianul,17 feb.1997;
14. Ilie Traian, „Interviu cu Aurel Sergiu Marinescu”, Curierul românesc (Bucureşti), nr.4-5,
apr.-mai 1998.

469
470
 DISCURSUL ROSTIT DE SCRIITOR CU OCAZIA
ÎNMÂNĂRII PREMIULUI NOBEL PENTRU
LITERATURĂ
Alexandr SOLJENIŢÂN ,
Rusia, fost dizident comunist

Majestate, Alteţele Voastre Regale, Doamnelor şi Domnilor,

M ulţi laureaţi ai Premiului Nobel au apărut în faţa

Domniilor-Voastre, în această sală, dar
Academia Suedeză şi fundaţia Nobel probabil
că nu au fost niciodată sâcâite cum au fost sâcâite din cauza
mea. Cel puţin o dată am mai fost aici, chiar dacă nu în carne
şi oase, şi totodată onorabilul Karl Regnar Gierow a plecat să
mă întâlnească; acum, în sfârşit, am venit în afara rândului să
ocup acest scaun special. Patru ani au trebuit să treacă spre a
mi se da cuvântul pentru trei minute. Iar secretarul Academiei
este acum obligat să adreseze al treilea discurs aceluiaşi
scriitor.
Vă cer iertare, aşadar, de a vă fi produs atâtea necazuri, şi vă mulţumesc în
mod deosebit pentru ceremonia din 1970, când Regele dumneavoastră şi
dumneavoastră toţi aţi salutat aici un scaun gol.
Dar trebuie să recunoaşteţi că nu a fost foarte simplu nici pentru laureat să
poarte cu el acest discurs de trei minute timp de patru ani. Când mă pregăteam să vin
la dumneavoastră în 1970 nu aveam destul loc în piept, nu aveam destulă hârtie ca să
pot spune tot ce-mi stătea pe suflet de la prima tribună liberă din viaţa mea. Pentru un
scriitor dintr-o ţară lipsită de libertate, prima sa tribună şi primul său discurs este un
discurs despre tot ce există pe lume, despre toate chinurile ţării sale, şi rog să-i fie
iertat dacă uită de obiectul ceremoniei şi de persoanele reunite aici şi umple cupele de
bucurie cu amărăciunea sa. Dar din anul când nu am putut să vin aici am învăţat să-mi
exprim deschis practic toate gândurile chiar şi în propria mea ţară. Astfel încât, după
ce am fost expatriat în Vest, am dobândit cu atât mai mult posibilitatea nestânjenită de
a spune tot ce doresc, fapt care nu este întotdeauna apreciat aici. De aceea nu e nevoie
să mai încarc acest discurs.
Totuşi găsesc un avantaj deosebit în faptul că nu am putut răspunde la
decernarea Premiului Nobel decât cu o întârziere de patru ani. De exemplu, în patru
ani poţi să realizezi ce rol a jucat deja acest premiu în viaţa ta. In viaţa mea a avut un
rol foarte mare. M-a protejat de a fi strivit sub severele persecuţii la care am fost
supus. A ajutat ca vocea mea să fie auzită în locuri unde predecesorii mei nu au fost

471
auziţi de decenii. M-a ajutat să exprim lucruri care altfel ar fi fost imposibil de
exprimat.
In cazul meu Academia Suedeză a făcut o excepţie şi chiar una destul de rară,
acordându-mi acest premiu când mă aflu la mijlocul vieţii, iar activitatea mea literară
publică este doar un copil de circa opt ani. Academia îşi asumă astfel un risc ascuns:
în fond, doar o mică parte din cărţile pe care le-am scris au fost publicate.
Dar poate că cea mai subtilă misiune a acestui premiu literar sau ştiinţific
constă tocmai în a ajuta la netezirea drumului înainte.
Aş dori să-mi exprim din inimă gratitudinea faţă de membrii Academiei
Suedeze pentru enormul sprijin pe care alegerea lor în 1970 l-a adus operei mele de
scriitor. Îndrăznesc să le mulţumesc în numele întinsei Rusii neoficiale căreia i se
interzice să se exprime ea însăşi cu voce tare, care este persecutată atât pentru că scrie
cărţi, cât şi chiar pentru că le citeşte. Academia a avut de înfruntat, datorită alegerii
sale, multe reproşuri, inclusiv faptul că un asemenea premiu a servit unor interese
politice. Dar acestea sunt strigătele unor guri mari şi răguşite care alte interese nici nu
cunosc.
Noi ştim cu toţii că opera unui artist nu poate fi comprimată în jalnicele
dimensiuni ale politicii. Deoarece aceste dimensiuni nu pot cuprinde întreaga noastră
viaţă, iar noi nu trebuie să ne restrângem conştiinţa socială între limitele ei.

Reprodus din revista “Memoria-Revista gândirii arestate”

472
 RĂUL SECOLULUI
Marcel PETRIŞOR,
Bucureşti, Romania

I deologic, unul dintre cele mai simptomatice semne maladive, de care s-

a făcut atâta caz în secolul trecut, azi ni se pare a fi politizarea excesivă
a tuturor domeniilor sociale (în special în lumea din Est) şi concomitent
golirea statului de propria sa esenţă.
Să ne explicăm: acea separare a puterilor în stat, care se constituie de altfel
în el, adică în interiorul statului, şi-n acelaşi timp împotriva lui, la ce altceva duce
decât la o slăbire a autorităţii şi suveranităţii sale, pe seama lui ne mai rămânând
decât administrarea economică a bunurilor ce l-au format?
Dar să trăiască oare astăzi oamenii interesându-se doar de bunul lor trai, de
salarii, de venituri şi de puterea lor de cumpărare? Azi când, totuşi, în lume (mai
mult în cea occidentală, din păcate) bunăstarea a atins nivele nesperate acum un
secol? Când au fost, oare, atâtea bunuri de consum la dispoziţia omului chiar şi la
sate? Iar de masivitatea şi diversitatea informaţiei ce să mai vorbim, ca să nu o
amintim şi pe aceea a educaţiei (izbitoare, deşi unilaterală, mai ales în ţările din Est)?
Şi totuşi atâtea probleme, atâtea critici, nelinişti, blesteme şi contestaţii la adresa
guvernanţilor! Ca şi cum statul ar fi devenit girantul tuturor plăcerilor. Şi de ce oare?
De ce a fost redus statul la funcţia de responsabil al sectorului economico social? De
ce pe plan spiritual nu mai are nimic de spus? Nu propune nimic şi nici nu are idei.
Or, oamenii – odată îndeplinite fiindu-le nevoile elementare – să nu mai
aspire la nici o autoritate care să le justifice proiectele, singurele dătătoare de sens
vieţii? Şi de ce statul contemporan face din ce în ce mai puţin acest lucru? De ce nu
oferă raţiuni justificative, ci doar mijloace de trai? Dar nu e de mirare, pentru că,
atunci când nu mai are valoare, se impune doar preţul. Acel preţ care, în locul
statului, face să apară pe firmamentul preocupărilor destinate sectelor, partidele şi
grupurile de presiune. Rezultatul? Dezordine şi confuzie la toate nivelele.
Iar stânga – cel puţin în Est – prezentă mai mult decât dreapta pe
firmamentul politic, şi înţelegând că ordinea socială este reflexul unei structuri
mentale în care nu mai e posibilă reforma, incită la revoluţie, la contestarea totului.
Ecologismul, neomarxismul, neofeminismul, freudismul, îşi ridică apoi, şi
ele, vocile, tunând împotriva istoriei. Şi sunt consecvente logicii lor interioare când
denunţă instituţiile ca fiind alienate: puterea – represivă, limba – fascizantă, iar
gândirea – siluitoare. Un fel de totul pentru contra şi contra a orice.
Dans macabru pe ruinele unei puteri, statul ajunge, apoi, şi el să se nege pe
sine – de aceea, probabil, se aud şi voci, marcate chiar, cerând cu insistenţă
eliberarea, de pildă a muzici de tirania gamei, a gândirii de limbă (care, chipurile,
obligă siluitor) şi, apoi, a limbii de orice sintaxă constrângătoare şi jenantă. De
aceea, pentru o anumită stângă, statul e oprimant şi forma de nesuportat, în locul

473
sensului, ordinei, formei propunându-se haosul sau refuzul absolut. Urmarea:
prăbuşirea sistemelor, „modernizarea” Bisericii chiar, psihanaliza frenetică fără sens,
pilotare la vedere în atmosfera politică, pragmatism ieftin şi comod, speculaţii în
sistemul monetar şi în economia mondială, dimensiune nucleară, confuzie cu un
cuvânt, dar şi incertitudine în orice achiziţie făcută, îndoiala în credinţă şi
imposibilitatea oricărui acord.
Or, la toate acestea să nu se impună o reacţie? Reacţia sau necesitatea unei
noi sinteze a contrariilor care se ciocnesc. O reacţie şi sinteză ce nu exclud şi nici nu
minimalizează factorii componenţi, cooptându-i doar cooperant în ceea ce trebuie să
fie. Acel trebuie insuflat de ordine şi armonie, de rost şi alcătuire; o depăşire a crizei
prin îndrăzneala impunerii certului.
La ce altceva ar putea servi amplitudinea şi complexitatea cunoaşterii
contemporane, dacă înţelegerea diversităţii antagonice n-ar fi posibilă? La ce bun
savanţii sau „inteligenţii” care ştiu şi constată totul, „ştiinţific” într-un cuvânt, care
posedă mult fără a pricepe nimic?
Discriminare şi spirit tranşant, acestea ar trebui să se impună acum. Nu
teama că unei certitudini i s-ar putea opune dubiul, contrariul, sau opinia adversă. Şi
nici acel „fiecare are dreptate în felul lui”, stabilind astfel substratul unei
uniformizări egalitare. Decât îndoială, mai bine o idee, chiar falsă fiind, spun unii
gânditori. Numai astfel s-ar putea legitima faptul că „cea ce a fost, a meritat să fie,
iar ceea ce va să vie, va venii oricum”.
Marxismul aşa s-a justificat, prin forţă şi îndrăzneală, oricât de fals s-au just
a fost. Iar ceea ce i se va opune, şanse de reuşită nu va avea decât prin aceleaşi
imperative. Pentru că orice ideologie, oricât de fastă sau nefastă, falsă sau adevărată
ar fi, se afirmă ca veridică numai în măsura în care se constituie într-o realitate
ambiantă faţă de care noi ne definim. Unde-i voinţă, acolo există şi drum de realizare
sau sens, iar dacă ceea ce ştim nu e neapărat univoc, energia creatoare trebuie,
neapărat, să fie.
Nimic nu-i inocent! – mai strigă Stânga ultracriticistă. Dar de ce să nu fie,
dacă omul este aici şi acestor lucruri trebuie să le dea sens, şi-n ele să impună ordine,
norme şi rost? Este o sfidare, însă, această atitudine – o sfidare a lumii moderne şi
contemporane – contaminată de relativism, şi o sfidare care ar trebui să fie a unei
Drepte netemătoare nici de adevăr, nici de consecinţele sale.
Nu spunea oare şi Pericle cândva că „prin forţă ne-am croit drumul pe mare
şi pe uscat, ridicând în lungul lui monumente nepieritoare, fără a ne sinchisii câtuşi
de puţin de cum vor fi ele considerate de vrăşmaşii noştri”?
Or, o astfel de cutezanţă s-ar impune şi azi, cu atât mai mult cu cât, acum,
motivele luptei nu mai sunt frontierele, cât ideile. Numai aşa omul viitorului se va
afirma seniorial într-o lume a contrariilor, cu cea mai lungă memorie, cu cele mai
temerare idei şi cu cea mai puternică imaginaţie.
Un nou romantism? Da, dar unul de fier, pentru că orice ideologie se
impune nu atât prin veridicitatea ei intrinsecă, cât prin forţa sa afectivă.
Fundamentarea-i „ştiinţifică” vine la urmă.

474
REGLEMENTAREA CATEHIZĂRII ÎN EPARHIILE
REFORMATE CLUJ ŞI ORADEA ÎN ANII ‘50
Csongor JÁNOSI,
Cluj Napoca, Romania

Î n perioada interbelică hărţuirea instituţiilor bisericeşti reformate era ceva

obişnuită. Motivele însă nu erau de ordin ideologic, ci de ordin politic,
material şi etnic. Nici în perioada 1944-1947 nu au existat semnele unei
confruntări ale activităţii de reînnoire a Bisericii Reformate cu obstacole ideologice.
Odată cu depunerea jurământului în grabă a personalului ecleziastic superior la data
de 2 ianuarie 1948 în faţa reprezentanţilor noului regim, Biserica Reformată a adoptat
o politică de aşteptare, care însă s-a înecat într-un şir de compromisuri. Poziţia de
aşteptare şi compromisurile sunt reflectate în principalele acte legislative prin care a
fost legiferată relaţia dintre Stat şi Biserică, atât pentru cultul reformat, cât şi pentru
celelalte culte. Legea nr. 62 din 2 martie 1948, obliga cultele să-şi „armonizeze”
statutele de funcţionare cu legislaţia comunistă;18 Constituţia din 17 aprilie 194819,
recunoştea formal libertatea religioasă; Legea învăţământului din 3 august 194820 a
lichidat educaţia confesională în şcoli, la fel şi Legea Cultelor din 4 august 194821.
Toate aceste măsuri legislative au avut ca scop controlul vieţii bisericeşti şi
transformarea instituţiilor ecleziastice în instrumente docile.
Pentru supravegherea şi controlarea confesiunilor religioase Ministerul
Cultelor, la data de 12 mai 1945 a înfiinţat Departamentul Cultelor, aceasta fiind
reorganizată în 1957.22 Această structură aproba înfiinţarea de noi parohii sau unităţi
administrativ-religioase, înfiinţarea de noi posturi de personal clerical, didactic sau
administrativ, recunoştea numirile, transferările şi pensionările întregului personal,
aproba bugetele şi controla fondurile cultelor, supraveghea toate şcolile care
pregăteau personal clerical, indiferent de grad (seminarii teologice, facultăţi).
Executarea ordonanţelor era asigurată de unităţile externe ale Departamentului
Cultelor, de inspectoratele judeţene, iar oamenii acestora, „inspectorii” au controlat
orice activitate ecleziastică în tandem cu organele de securitate.23

18
István Tőkés, „A kultusztörvény módosítása után” în Református Szemle, anul XXXXIII, nr. 7, 15
aprilie 1948, Cluj, pp. 194-196.
19
Monitorul Oficial, nr. 87, 10 aprilie 1948.
20
Ibidem, nr. 177, 3 august 1948.
21
Arhivele Subsecretariatului de Stat pentru Culte (în continuare ASSC), fond Direcţia de Studii, dosar
55/1955, f, 47.
22
József Marton, Az erdélyi katolicizmus 90 éve (1900-1990), Kolozsvár, Egyetemi Kiadó, p. 25.
23
István Tőkés, A romániai magyar református egyház élete 1945–1989, Budapest, Magyarságkutató
Intézet, 1990, pp. 79-80.

475
 Naţionalizarea şcolilor confesionale24 a pus Biserica într-o situaţie fără
precedent: Biserica este nevoită să reorganizeze educaţia şi învăţământul confesional
în afara şcolii. Toate acestea în limitele unui regim ateist, care punea accentul în
cadrul învăţământului pe educaţia propagandistică şi pe loialitatea faţă de partid.
În relatarea celor întâmplate – pe baza materialelor din Arhivele
Subsecretariatului de Stat pentru Culte, precum şi după cele din Arhivele Eparhiei
Reformate Cluj - din punct de vedere structural am insistat mai întâi asupra
discursului forurilor competente pe tema reglementării catehizării în primii ani ai
anilor ’50. Am trecut şi la analiza aplicării pe plan local a celor hotărâte şi aprobate de
forurile bisericeşti şi de reprezentanţii Ministerului Cultelor, în baza cazurilor care au
trezit interesele autorităţilor şi implicit al nostru.
*
În evaluarea problemei reglementării catehizării ni se pare interesantă vizita
episcopului reformat Vásárhelyi János la patriarhul Iustinian din Bucureşti la data de
26 august 1948.25 Episcopul reformat a adus în discuţie problema predării religiei în
şcoli, încercând soluţionarea acesteia cu un posibil sprijin din partea Bisericii
Ortodoxe. Ca răspuns, patriarhul a povestit discuţia lui cu ministrul cultelor: predarea
religiei a fost separată de celelalte obiecte de învăţământ, dar după părerea lui,
ministerul nu s-ar opune în principiu faptului că în afara planului de învăţământ
oficial, religia să fie studiată în clădirea şcolii. Cum spunea însă patriarhul, Biserica
Ortodoxă a optat pentru predarea religiei în afara şcolii, deoarece nu a vrut să ofere
puncte sensibile în relaţia şi aşa încordată cu Ministerul Cultelor.26 Speranţa Bisericii
Reformate de a crea o platformă comună cu Biserica Ortodoxă care să-şi încerce o
soluţionare pozitivă în problema educaţiei confesionale a eşuat.
În cursul anului 1951, după ce Biserica Ortodoxă Română în octombrie 1950
a ajuns la un consens cu Ministerul Cultelor în privinţa catehizării tinerilor
credincioşi, se fac unele presiuni în acest sens şi asupra Bisericii Reformate, mai întâi
în Eparhia Reformată Oradea, asupra episcopului Arday Aladár. Şedinţa scaunului
episcopal al Eparhiei Reformate Oradea din 16 aprilie 1951, a fost uşor forţat să
dezbate punctele majore ale deciziei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe, astfel:
„1. Învăţarea religiei este complect benevolă şi nu se poate aplica nici un fel
de măsură de constrângere nici faţă de părinţi, nici faţă de copii.

24
Potrivit Decretului nr. 175, doar statul are dreptul de a controla şi a reorganiza învăţământul în toate
structura ei. Este prezentat detaliat noua structură a învăţământului, principiul ce stă la baza activităţii
ei şi în final se pronunţă în favoarea naţionalizării şcolilor confesionale şi private, cu menţiunea că
unele dintre cadrele didactice vor fi recrutaţi în baza învăţământului de stat. Decretul 176, anunţă că nu
doar clădirile şcolilor confesionale sunt naţionalizate ci şi toate cele auxiliare aflate în subordinea
şcolii. Astfel Biserica pierde nu doar clădirea şcolilor, ci şi cel al cantorilor, cele economice, căminul
cultural, dar şi fundaţiile înfiinţate special pentru sprijinirea învăţământului. În baza datelor statistice,
Eparhia Reformată din Ardeal (cel care va deveni ulterior Eparhia Reformată de Cluj) a predat statului
354 de şcoli al învăţământului primar, cu circa 23500 de elevi, alături de 243 de locuinţe învăţătoreşti,
precum şi 14 unităţi al învăţământului secundar cu 6212 elevi. Eparhia Reformată de pe lângă Piatra
Craiului (ulterior fiind transformat în Eparhia de Oradea) la rândul ei a predat 130 de şcoli populare cu
trei unităţi al învăţământului secundar. (Ibidem, pp. 77-78.)
25
Arhivele Eparhiei Reformate Ardelene (în continuare AERA), fond Consiliul Dirigent al Eparhiei
Reformate Ardelene, procesul-verbal al Consiliului Dirigent nr. 117 din 2 septembrie 1948, f. 48.
26
Ibidem, f. 49.

476
 2. Catehizarea nu are caracter de lecţii, ci caracter de educaţie religioasă.
Note nu trebuie să se dea.
3. Locul unde se face catehizarea este biserica sau casa de rugăciune.
4. Timpul cînd se face catehizarea este duminecă sau zilele de sărbătoare.”27
Episcopul Arday în cadrul şedinţei a precizat: „pe viitor aceste puncte de
vedere vor constitui şi pentru noi puncte de orientare pentru ca în ţara noastră
educaţia religioasă să se facă în mod uniform”. A propus „pentru comunităţile care
sînt răspîndite pe un teritoriu mai mare şi în care nu s-ar putea face catehizarea numai
în biserică, trebuie să se ceară aprobarea din partea Ministerului, ca să [...] ţină ore de
educaţie religioasă şi în afară bisericii în locuri anume arătate (stabilite – n.n.), care
vor fi aduse la cunoştinţa autorităţilor.”28
În dezbaterea problemei consilierul eparhial, Búthi Sándor, a exprimat
opţiunea pentru „a se face catehizarea în zilele de duminecă, pentru că în cele mai
multe locuri, orele de educaţie ar coincide cu orele de învăţământ în şcoli şi s-ar
împiedica reciproc munca, adică orele de religie ar împiedica celelalte activităţi
şcolare.” În sprijinul ideii sale afirmând că „în statutul de organizare a bisericii
noastre, în paragraful 34 s-a prevăzut ca în zilele de duminecă, pastorul, în cercul
organizaţiilor de copii, controlează şi la nevoie conduce catehizarea biblică
duminicală.”29
Scaunul episcopal din Oradea în urma discuţiilor a adoptat următoarele
hotărâri în privinţa catehizării:
„1. Scaunul episcopesc cuprinzînd şi pe protopopii eparhiei ia cunoştinţă de
cele referite şi încredinţează pe protopopul Orosz Árpád, în calitatea lui de referent al
problemei catehizării, de a face cunoscut, în cadrul conferinţelor pastorale, cele spuse
preoţilor participanţi, îndemnîndu-i de a da urmare celor hotărîte.
2. Scaunul nostru episcopesc constată, că şi pînă acum biserica noastră a
împărtăşit educaţia religioasă numai acelora, care s-au prezentat benevol la catehizare
şi că munca aceasta a avut numai caracter de educaţie religioasă.
3. Scaunul nostru episcopal roagă prezidiul ca să intervină la Minister, ca ziua
de duminică să fie complet liberă, pentru ca astfel copii, fără nici un fel de restricţii cu
caracter şcolar, să poate merge la catehizare, dînd astfel urmare punctelor mai sus
stabilite cu privire la educaţia religioasă în biserica noastră. Mai departe cere
permisiunea Prezidiului ca pentru cazurile cînd în biserică nu se poate face
catehizarea, aceasta să se poate face şi în alte edificii, eventual pe calea înlocuirii,
conform celor de mai sus a pastorilor.”30

27
Arhivele Subsecretariatului de Stat pentru Culte (în continuare ASSC), fond Direcţia de Studii, dosar
51bis./1955, f. 4.
28
Ibidem. Episcopul Arday a lămurit şi alte lucruri: „Acolo unde pastorul, din cauza anumitor
obligaţiuni, s-ar putea să ţină în zilele de duminecă sau sărbători orele de catehizare, s-ar putea să fie
întrebuinţaţi oameni, care au pe cît posibil, pregătirea de preoţi, sau în lipsă de aceştia, chiar şi alţii,
însă numele acestora trebuie anunţat Ministerului, pentru exercitarea drepturilor de control şi pentru
posibilitatea eventuală de a fi trasă la răspundere. Întrucît educaţia religioasă este complet
independentă de educaţia şcolară, tot astfel este complet independentă şi de anul şcolar şi prin urmare
poate fi continuată în tot cursul anului.”.
29
Ibidem, f. 5.
30
Ibidem.

477
 Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe referitor la catehizare va deveni
un reper de bază în reglementarea ulterioră a catehizării. Se pune un accent deosebit
pe propagandă, pe difuzarea în scară largă a celor hotărâte. Referatul din 28 mai 1951
a inspectorului Szőcs Endre către Ministerul Cultelor ne informează în acest sens:
„va apare conferinţa protopopului reformat Orosz Arcadiu (Árpád – n.n.)
despre catehizare ţinută la cursuri de îndrumare în revista „Református Szemle” Nr. 5,
care a prelucrat ca catehizarea să se facă în biserică şi în zilele de sărbători. În acelaşi
timp va apare în revista „Református Szemle” Nr. 5 o recenzie asupra Îndrumătorului
Pastoral al Bisericii Ortodoxe Române pe anul 1951, scotînd în evidenţă rezolvarea
problemei catehizării în sânul Bisericii Ortodoxe şi se referă şi la hotărîrea Scaunului
Episcopesc al Eparhiei Reformate din Oradea scris de consilierul episcopesc Buthi
Alexandru.”31
Punctele respective sunt adoptate ca hotărâri, însă executarea lor stârneşte atât
probleme de ordin administrativ - punerea în aplicare este întârziate de primnotarul
ecleziastic eparhial -32, dar şi de ordin personal, circulara trimisă către protopopi, nu
este executată de preoţii în subordine. Referatul inspectorului Szőcs din 29 octombrie
1951 ne oferă amănunte despre rezistenţa preoţilor reformaţi cu privire la încercarea
de reglementare a catehizării. Astfel:
„Conform sarcinilor primite, am luat legătura cu superintendentul (episcopul)
reformat Arday Aladár din Oradea în problema catehezei, care mi-a declarat
următoarele: Dânsul a reglementat catehizarea în întreaga sa eparhie, ca catehizarea
să se facă benevol, în zilele de sărbători şi în biserică. A şi dat o circulară către
protopopii în acest sens, căreia copie am depus la Minister, şi protopopii vor fi
răspunzători de executarea ei. Are cunoştinţă că unii preoţi (în Timişoara, Satu-Mare,
etc.) pun rezistenţă şi au cerut reglementarea nouă sau amânarea reglementării pînă
cînd şi eparhia Clujului va lua măsuri în privinţa catehezei. El însă le a declarat, că
circulara este dată pentru toţi preoţi şi trebuie să intre în vigoare. Totuşi a exprimat
dorinţa, că ar fi bine, dacă şi ceilalţi şefi de culte, în frunte cu episcopul Vásárhelyi
Ioan, ar reglementa cât mai curând cateheza, pentru că unii preoţi din cele 2 eparhii se
întîlnesc foarte des şi nereglementarea Clujului are o influenţă nesănătoasă asupra
eparhiei Orăzii. Această influenţă nesănătoasă o are şi preotul evanghelic Deák
Edmund din Oradea asupra preoţilor reformaţi din Oradea. [...]
În legătură cu această problemă ţin să menţionez, că o bună parte a preoţilor
(50-60%) reformaţi a executat reglementarea, o parte deocamdată nu face catehizarea
deloc, iar o altă parte - mai ales preoţii zeloşi -, îmbină pregătirea confirmanzilor cu
catehizarea copiilor spunând că pregătirea confirmanzilor o fac – care nu este
reglementată – şi încep să facă pregătirea confirmanzilor cu copiii de la 7 ani în sus în
case parohiale şi în zilele de lucru. (Altfel, pregătirea confirmanzilor se făcea cu
tineretul între 14-16 de ani.) În afară de această mai fac catehizări şi în biserică şi în

31
Ibidem, f. 9.
32
Potrivit referatului întocmit la 28 mai 1951 de inspectorul Szőcs Endre „cu referire la problema
catehizării am constatat, că în Eparhia reformată din Oradea hotărîrea scaunului episcopesc din 16
aprilie 1951 nu a fost executată, ca catehizarea să se facă benevol, în biserică şi în zilele de sărbători
din cauza că primnotarul ecleziastic eparhial, preotul Debreczeny Ştefan din Timişoara, nu înaintase
procesul verbal al Scaunului episcopesc Episcopiei din Oradea, ceea ce se va face pînă la data de 31
mai şi atuncia episcopia va lua măsuri în această privinţă.”. (Ibidem.)

478
zilele de sărbători, conform circularei Epsicopiei. (De ex. Preotul Paksy Kiss
Alexandru din Sântion, raionul Oradea) Deci există o tendinţă, ca denumirea
„catehizarea” să fie înlocuită cu „pregătirea confirmanzilor” şi în felul acesta vor să
ţină în vigoare situaţia veche. Mai există şi o altă tendinţă: de ex. Preotul Sass
Coloman din Valea lui Mihail, raionul Săcueni, neputând încălzi biserica, a făcut casă
separată în curtea bisericii şi acolo face catehizarea.”33
Paralel cu demersurile efectuate la Episcopia de Oradea, se recurge la
presiuni asupra episcopului Vásárhelyi János, din Eparhia Reformată Cluj, în sensul
de a-l convinge pe episcop de necesitatea reglementării catehizării. Inspectorul însă se
loveşte de refuzul episcopului. Referatul inspectorului Szőcs, pe tema problemei
catehizării în Eparhia reformată Cluj, datată tot la 29 octombrie 1951, ne relatează
spusele episcopului Vásárhelyi:
„Numai e cazul să reglementeze această problemă, întrucât el a luat măsuri
încă mai demult, ca preoţii să facă orele de religie în cadrul posibilităţilor locale, aşa
după cum se poate şi unde nu se poate să nu o facă deloc. Nu are cunoştinţă, ca preoţii
să aibă greutăţi pe teren căci organele locale nu le pun piedici nicăieri. Dacă totuşi
organele locale ar reclama vreun preot care va face abuzuri cu catehizarea, sau
activitatea acestui preot este considerată o piedică de acestea, ne roagă să-i
comunicăm şi va lua măsuri în toate cazurile concrete ce se vor ivi. Dacă totuşi se
impune neapărat această reglementare, ar fi bine ca Ministerul să dea în scris şi o va
face imediat. În cazul, că Ministerul nu va da recomandări scrise, el crede necesar, să
se organizeze o şedinţă comună a tuturor şefilor de culte din ţară, cari să reglementeze
în mod uniform această problemă.”34
Cu toate că inspectorul Szőcs, alături de secundul său, împuternicitul Eugen
Giurgiu au încercat să combată argumentele episcopului, episcopul Vásárhelyi nu s-a
lăsat convins şi a comunicat reprezentanţilor Departamentului Cultelor „că el va
merge la Bucureşti pe la jumătatea lunii Noemvrie, unde va sfătui cu toţi şefii
cultelor, (şi - n.n.) într-o şedinţă comună să stabilească modul cum se va face
cateheza, sau Ministerul Cultelor împreună cu Ministerul Învăţământului să
stabilească o zi pe săptămână, când copiii vor fi liberi şi când preoţii vor putea face
cateheza”.35
Raportul întocmit de inspector ne oferă şi motivele reale al refuzului
episcopului Vásárhelyi. Astfel:
„1. Episcopul se teme, că fixând o zi din săptămână pentru cateheză, oricare
va fi aceea zi, şcolile ar putea să cheme chiar în aceea zi copiii pentru diferite
programe şi astfel catehizarea va fi indirect oprită. Acest lucru ni l-a mărturisit în mod
deschis.
2. Episcopul se teme de rezistenţa preoţilor mai zeloşi, cari ar putea să ducă o
acţiune eventuală chiar împotriva lui pe această temă. El cunoaşte unele cazuri din
eparhia Oradiei, în cari preoţii au opus rezistenţă reglementării.
3. El ar dori, ca reglementarea să o facă ca o consecinţă a greutăţilor pe care
le întâmpină pe teren preoţii şi în acest (caz – n.n.) numai atunci dacă aceste cazuri
33
Ibidem, f. 15.
34
Ibidem, f. 22.
35
Ibidem.

479
vor fi numeroase. Aceasta pentru că el să poată motiva faţă de preoţi măsura luată,
aruncând în acest caz vina asupra autorităţilor. Tot din acest din urmă motiv el
stăruie, ca Ministerul să ceară în scris reglementarea, sau măcar să înleşnească
întrunirea şefiilor de culte pentru a lua hotărâre în această problemă.”36
Inspectorul Szőcs la sfârşitul referatului propune o întrevedere între
reprezentanţii bisericii reformate şi a celui ortodox pentru a înleşni soluţionarea
problemei:
„Să se înleşnească episcopului Vasarhelyi o întrevedere cu Patriarhul
Iustinian, pentru ca cel puţin în aceste două biserici să se ia o măsură uniformă cu
privire la cateheză, care să servească şi pentru celelalte culte ca exemplu. La această
consfătuire ar putea fi chemat şi superintendentul (episcopul) reformat din Oradea,
care a şi dat dispoziţii de reglementare în problema catehezei. Nu propunem să fie
convocaţi şi ceilalţi conducători ai cultelor protestante, întrucât deocamdată ar putea
să aibă o atitudine de rezistenţă.”37
Rezistenţa preoţilor faţă de încercarea de reglementare a catehizării este
evidentă atât în eparhia de Oradea cât şi în cel de Cluj. Dintr-un raport al
împuterniciţilor din ianuarie 1952 reiese, că deşi Episcopia reformată Oradea „a dat o
circulară pentru reglementarea catehizării numai duminică, preoţii mai fac catehizare
şi în celelalte zile ale săptămânii”,38 iar într-o sinteză a împuterniciţilor pe februarie-
martie 1952 găsim şi un exemplu concret: „preotul reformat Szekely Francisc din
Dămăcuşeni, raionul Tîrgu-Lăpuş, regiunea Baia-Mare, aşteaptă copiii la ieşirea din
şcoală şi îi cheamă la catehizare”.39 În cazul eparhiei de Cluj, trebuie să amintim
raportul inspectorului Szőcs Endre, care relatează detaliat la data de 4 martie 1952,
situaţia catehizării în comuna Voivodeni, protopopiatul reformat Reghin (Raionul
Reghin – Regiunea Mureş), prezentând programul catehezei pe clase în zilele
săptămânale, amintindu-şi în acelaşi timp şi ţinerea şcolii duminicale „în fiecare
duminică, între orele 9-10.”40
Prin adresa din 9 martie 1952, episcopul Vásárhelyi János – referindu-se la o
convorbire telefonică din ziua respectivă – i-a mulţumit ministrului Cultelor, Vasile
Pogăceanu, faptul că va fi primit la audienţă, atât de ministrul Cultelor, cât şi de
însuşi primul ministru. Episcopul reformat a rugat să fie primit în ziua de 17 martie
1952, pentru a le prezenta proiectul reglementării catehizării:
„După cum v-am raportat telefonic: episcopii bisericilor protestante deja s-au
întrunit pentru discutarea problemei catehizării. Am făcut cunoscut proiectul comun
al eparhiilor reformate din Cluj şi Oradea. Un exemplar al acestui proiect Vă înaintez

36
Ibidem, f. 23.
37
Ibidem.
38
Ibidem, f. 13.
39
Ibidem, f. 8.
40
Din raportul inspectorului Szőcs: „În comuna Voivodeni la venirea mea catehizarea a fost făcută
conform programului anexat şi anume: pentru cl. I., Luni, orele 9-10; pentru cl. II., Marţi, orele 9-10;
pentru cl. III., Miercuri, orele 9-10; pentru cl. IV., Vineri, orele 9-10; pentru cl. V., Joi, orele 3-4;
pentru cl. VI-VII., Vineri; orele 3-4.” Sugestiv pentru întâmplările de atunci ni se pare următorul citat
din raport: „Mai menţionez că biserica a avut un cor bisericesc compus din 60 de membri, iar căminul
cultural n-a avut cor deloc. În prezent biserica nu are cor şi (iar – n.n.) Căminul cultural are un cor bun
compus din 60 de membri.”. (Ibidem, f. 14.)

480
anexat. Această propunere arată punctul nostru de vedere, izvorit din tradiţiile
Bisericii Reformate, ţinînd seama şi de reglementarea chestiunei în Biserica Ortodoxă
Română. Cred că Episcopul unitarian V-a comunicat cererea episcopilor participanţi
la consfătuire, că după părerea lor ar fi de dorit să se dea prilej pentru discutarea
problemei într-o consfătuire comună a episcopilor sub conducerea directă a Domnului
Ministru.”41

Proiectul de reglementare a catehizării a fost compus din 14 articole. Potrivit

primului articol - bazându-se pe libertatea religioasă asigurată în art. 6 şi 7 ale
Decretului Nr. 177/1948 – „Biserica Reformată din R.P.R., îşi organizează şi
îndeplineşte activitatea sa catihetică în temeiul cărţilor sale fundamentale, amintite în
Statutul de organizare (art. 1), şi anume: Sfânta Scriptură completă, a II-a Confesie
Helvetică, Catehismul de la Heidelberg.”.42 Articolul 2 a dezbătut sarcina bisericii
reformate în privinţa instruirii tineretului pe baza Confesiunii Helvetice, explicându-şi
că catehizarea este de fapt „introducerea în adevărurile credinţei, excluzînd orice alte
preocupări”.43
În articolul 4 este evidenţiat faptul că potrivit Statutului de bază (paragrafele
22, 25) „în Biserica Reformată niciun membru nu poate să aibă drepturi depline şi nu
poate participa la împărtăşanie, decât după ce va fi confirmat” şi astfel „scopul
catehizării este pregătirea la confirmaţie, respectiv la calitatea de membru cu drepturi
depline.”.44
Articolele 5 precizează: „Catehizarea este pe deoparte sarcina părinţilor şi
naşilor, iar pe de altă parte a slujitorilor oficiali ai bisericii.”, iar articolele 6 şi 7
explică detaliat sarcinile acestora.45

41
Ibidem, f. 16. Prin întâlnirea cu reprezentanţii Ministerului Cultelor urma să fie dezbătute şi alte
probleme: „În afară de problema catehizării, mai avem şi alte chestiuni de caracter administrativ şi
economic, de exemplu asigurarea hârtiei necesare pentru editarea cărţii mele de predici, însă despre
acestea Vă înaintez adrese separate.”.
42
Ibidem, f. 17. Potrivit textului Decretului Nr. 177: „cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot
funcţiona liber, dacă practicile şi ritualul lor nu sunt contrare Constituţiei, securităţii sau ordinei
publice şi bunelor moravuri. Cultele religioase se vor organiza după norme proprii, conform
învăţăturilor, canoanelor şi tradiţiilor lor, putând organiza aşezăminte.”.
43
După a II-a Confesiune Helvetică (Cap. XXV.): „Domnul a recomandat poporului său din Vechiul
Testament, ca tineretul să se instruiească deja din copilărie cu cea mai mare grijă, şi a poruncit
categoric, să fie învăţat în legea Sa şi să-i explice tainele sacramentelor. Fiind evident din scriptele
evangelice şi apostolice că Dumnezeu nu poartă o grijă mai mică nici faţă de poporul său din Noul
Testament, întrucît mărturiseşte în mod vădit Zicând astfel: „Lăsaţi pe copii să vie la mine, că a lor este
împărăţia lui Dumnezeu”, - prin urmare procedează foarte bine păstorii bisericilor, cari catehizează
tineretul la timp şi cu sârguinţă, depunând primele baze ale credinţei şi învăţând conştincios elementele
religiei noastre, explicând cele zece porunci ale lui Dumnezeu, Simbolul Apostolic, Rugăciunea
Domnului, înţelesul sacramentelor, precum şi celelalte învăţături de bază şi importantele articole de
credinţă ale religiei noastre. Iar biserica e datoare să-şi arate credinţa şi evlavia prin introducerea
copiilor în catehism, străduindu-se cu bucurie ca copii ei să primească o pregătire potrivită”. (Ibidem,
ff. 17-18.)
44
Ibidem.
45
Astfel, potrivit art. 6: „Cartea de Liturgie aprobată, prevede ca părinţii şi naşii cu făgăduinţă promit, că
pe copilul botezat îl educă şi fac să fie educat aşa, că mai târziu cu ocazia confirmaţiei el însuşi să-şi
poată mărturisi credinţa în Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt (parag. 66). Activitatea catehetică a părinţilor şi
naşilor se desfăşoară în cadrul familiei. Preotul acordă sprijin părinţilor şi naşilor în strădaniile lor
evlavioase (p. b. parag. 34 din Statut).”, iar art. 7 susţine: „Serviciul propriu-zis al deservenţilor oficiali

481
 Observăm separarea a două categorii de vârste în cadrul proiectului. Pe de o
parte a copiilor cuprinse între 6-11 ani, care sunt introduşi în bazele credinţei în
cadrul catehizărilor duminicale;46 iar pe de altă parte a celor între 12-15 ani, care sunt
pregătiţi în trei etape pentru confirmare, cu materia de învăţământ bine stabilit.47
Solicitarea organizării catehizării într-una din zilele lucrătoare va naşte multe
divergenţe între reprezentanţii bisericii reformate şi cei ai Ministerului Cultelor, deşi
articolul 12 oarecum diplomatic afirmă: „Pregătirea confirmanzilor se face
întotdeauna în timpul, când nu tulbură ordinea de învăţământ a tinerilor şi tinerelor.”48
Pregătirea „în cele 6 săptămâni premergătoare confirmaţiei solemne”,
coroborată cu solicitarea unui program mai extins în cadrul căreia „confirmanzii vor
fi pregătiţi în trei ore pe săptămână la ceremonia confirmaţiei”, se alăturează
descrierii actului confirmării propriu-zise în cadrul articolului 11 al proiectului de
reglementare.49
În cadrul articolului 13 este stabilită ordinea ierarhică în supravegherea
catehizării. Astfel supravegherea este exercitată în primul rând de presbiteriul
parohial, în al doilea rând de protopop şi de referentul de catehizare a protopopiatului,
ca for superior fiind amintit episcopul şi referentul de catehizare al eparhiei, dar
rămânând în vigoare şi „dreptul de ultim control al Statului”.50
Articolul final, oarecum plauzibil, prin sintetizarea măsurilor luate până
atunci confirmă starea de fapt: implicarea în cea mai mare măsură a organelor de stat
în chestiunile de ordin intern al Bisericii Reformate. Astfel articolul 14 precizeză:
„Prezentul regulament eparhial elaborat, având în vedere considerentele speciale ale

ai bisericii constă în aceea, că între copii organizează, controlează şi conduc catehizarea biblică de
duminică. În mijlocul tineretului pregătesc regulat în fiecare an pe confirmanzi: în general se îngrijesc
de îndrumarea educaţiei religioase a tineretului (p. b. prag. 34 din Statut). Prin urmare catehizarea
propriu-zisă a copiilor de religie reformată începe la etatea de 6 ani, terminându-se la etatea de 16
ani.”. (Ibidem, ff. 18-19.)
46
Potrivit art. 8: „De la 6 pînă la 11 ani, copii cari se prezintă voluntar, vor primi catehizarea bisericii în
catehizarea biblică de duminică. Participanţii vor învăţa rugăciuni, cântece şi învăţăturile elementare
ale credinţei reformate, cu deosebit aspect la materia confirmaţiei.”, iar art. 9 aduce completări asupra
timpului, locului şi personalului programului: „Catehizarea biblică de duminică o face în fiecare
duminică preotul, sau un alt deservent bisericesc (preot, catichet, capelan, cântăreţ, diacon), însărcinat
cu îndeplinirea catehizării. Locul catehizării este biserica parohiei, sau o altă încăpere potrivită a
parohiei comunicată autorităţilor locale.”. (Ibidem.)
47
Potrivit art. 11: „De la etatea de 12 ani tinerii şi tinerele de religie reformată participă (în trei grupe) la
pregătirea propriu-zisă a confirmanzilor. În grupa întâia (12 ani), participanţii învaţă Vechiul
Testament al Sfântei Scripturi, cântecele bisericeşti, organizaţia bisericii, liturghia şi rugăciunile. Drept
manual servesc Sfânta Scriptură şi Cartea de Cântece, iar drept cărţi auxiliare pot fi folosite
confesiunile de credinţă, Statutul şi Cartea de Liturgie. Catehizarea se ţine într-una din zilele lucrătoare
şi durează o oră. Locul catehizării este biserica, sau o altă încăpere potrivită a parohiei, adusă la
cunoştiinţa autorităţilor locale. O conduce preotul. În comunităţile mai mari, tinerii şi tinerele vor fi
pregătite separat. În grupa a doua (13 ani) catehizarea se face în acelaşi fel, cu deosebirea, că va fi
învăţat Noul Testament al Sfântei Scripturi. În grupa a treia (14-15 ani) participanţii îşi însuşesc
cunoştiinţele confesiunei de credinţă. Materia minimă sunt Catehismul de la Heidelberg şi întrebările
de confirmaţie.”. (Ibidem.)
48
Ibidem, f. 20
49
Potrivit articolului 11 în intervalul de 6 săptămâni, confirmanzii participă, potrivit uzului local „atât la
serviciile divine duminicale, cât şi la cele din zilele lucrătoare.”, iar „Tinerele şi tinerii aşa pregătiţi,
vor fi confirmaţi conform prevederilor Cărţii de Liturgie, iau parte la împărtăşanie şi devin membri
majori ai bisericii.”. (Ibidem, f.)
50
Ibidem.

482
bisericilor protestante şi cu respectarea dispoziţiunilor Legii Cultelor, şi ale cărui
principii de bază sunt aprobate de consiliul episcopal cu participarea tuturor
protopopilor, va fi executat de eparhiile competente după aprobarea Ministerului
Cultelor.”51
Proiectul reglementării catehizării fiind prezentat Ministerului Cultelor,
necesita şi acordul adunării generale eparhiale. Astfel, Ministerul Cultelor în cazul
eparhiei de Cluj a dat acordul de a ţine adunarea generală eparhială la Cluj, la data de
7 iunie 1952, care avea pe ordinea de zi: dezbaterea reglementării catehizării. Potrivit
adresei Ministerului Cultelor cu nr. 7018/1952, ca urmare la adresa nr. 201/1952 al
episcopului Vásárhelyi: „Regulamentele menţionate de ordinea de zi vor putea fi puse
în aplicare numai după recunoaşterea prealabilă a acestora de către Minister. Totodată
vă înştiinţăm că suntem de acord că în cuprinsul acelei eparhii catehizarea să se
efectueze numai în zilele de sărbătoare, cu prilejul serviciilor religioase, până la ora
14 cel mai târziu.”52
Asistăm la o colaborare docilă, la o subordonare în relaţia Biserica Reformată
- Ministerul Cultelor, în favoarea ultimului, în ceea ce priveşte problema catehizării.
Rapoartele, circulara episcopului întocmite despre problema catehetică şi aplicarea
regulamentului de catehizare, au fost raportate în timp Ministerului Cultelor cu scopul
de a informa sau a obţine aprobarea măsurii ce urma să fie luată de forurile
bisericeşti. „Situaţia recapitulativă” întocmită despre activitatea catehetică a
parohiilor reformate din eparhia Clujului - trimisă de episcopul Vásárhelyi şi
consilierul Tőkés, în numele Consiliului Dirigent al Eparhiei Reformate Cluj,
forurilor susamintite - la data de 2 septembrie 1952, confirmă cele afirmate.53
Potrivit „Situaţiei recapitulative despre activitatea catehetică în Eparhia
Refomată Cluj”,54 situaţia se prezintă în felul următor la 2 septembrie 1952:
În câte comunităţi Unde?
(inclusiv şi Biserică Parohie Biserică şi Casă privată etc.
filialele) s-a ţinut parohie
catehiză?
452 212 175 54 11
De câte ori pe În câte grupe? Cine a ţinut catehiza?
săptămână?
1 2 3 4 1 2 3 4 preotul cantorul persoane
fizice
157 224 21 50 166 175 48 63 435 8 9

La fel, conţinutul circularei în legătură cu munca catehetică pe anul şcolar

1952/1953, adresată oficiilor protopopeşti la data de 11 septembrie 1952, a fost
discutată în prealabil şi trimisă Ministerului Cultelor spre aprobare.55

51
Ibidem.
52
Ibidem, f. 21.
53
Ibidem, f. 24.
54
Ibidem, f. 25.
55
Potrivit adresei episcopului Vásárhelyi cu nr. 3397/1952 către ministrul Cultelor din data de 11
septembrie 1952: „Referindu-mă la propunerea mea ce v-am înaintat personal la 4 septembrie a.c., cu
onoare vă trimit - anexat - instrucţiunile noastre privitoare la munca catehetică pe anul viitor. Am

483
 Circulara Consiliului Dirigent al Eparhiei Reformate Cluj trimisă oficiilor
protopopeşti la data de 11 septembrie 1952, dispune noile reglementări în legătură cu
munca catehetică. Astfel bazându-se pe hotărârea adunării generale eparhiale din 6
iunie 1952 şi pe aprobarea principială a Ministerului Cultelor, în legătură cu munca
catehetică în anul 1952, circulara a dispus următoarele:
„1. Cateheza va avea loc în toate comunităţile eparhiei noastre în biserică. În
cadrul acestei norme generale se va putea face excepţie numai în timpul frigului de
iarnă şi anume în comunităţile unde marea clădire a bisericii nu poate fi încălzită. În
aceste comunităţi parohia se poate îngriji - de comun acord cu Sfatul Popular comunal
- de o încăpere încălzită, potrivită scopului catehezei.
2. Pentru copii preconfirmanzi cateheza să ţină în toate comunităţile noastre
în zilele de duminică înainte de serviciul divin central. Până ce se va elabora metoda
şi materialul unitar al acestei cateheze, drept programă generală se foloseşte Micul
Catehism Reformat.
3. După serviciul divin se ţine cateheza pentru tinerii confirmanzi tot în ziua
de duminică şi în clădirea bisericii. Ei pot rămâne în biserică pentru a fi pregătiţi la
confirmaţie. Drept programă se foloseşte Catehismul Heidelbergian.”56
Problema catehizării deşi a fost reglementată, aplicarea lui la nivelul
parohiilor s-a confruntat cu o serie de probleme, mai ales în ceea ce priveşte timpul
ţinerii catehezei. Dezbaterea acestei probleme devine una auxiliară a celei legată de
programul slujbelor de duminică. Reprezentanţii Ministerului Cultelor au somat
Biserica Reformată, să-şi modifice programul slujbelor duminicale de după masă în
aşa fel încât să nu ciocnească cu programele culturale organizate de partid.
Reglementarea ca duminică până la ora 14 după masă să se termină catehizarea şi
orice altă ceremonie religioasă – după şedinţa Consiliului Dirigent al Eparhiei din
Cluj, ţinută la data de 19 noiembrie 195457 - a fost dezbătută în faţa reprezentantului
Ministerului Cultelor. Consiliul Dirigent Eparhial în schimbul reglementării slujbelor
duminicale în sensul a de a fi susţinute de fiecare comunitate parohială până la ora 15
după masă - ca să nu blocheze programele culturale -, insistă atât pentru
reglementarea catehizării copiilor şi în ziua de sâmbătă după amiază, cât şi pentru a
nu fi blocată prezenţa acestora la orele de religie.58
Problema ţinerii slujbelor duminicale în paralel cu catehizarea a reapărut la
şedinţa Consiliului Eparhial din Cluj la data de 28 ianuarie 1955. În urma unor
dezbateri îndelungate cu delegatul Ministerului Cultelor, Rodeanu Ioan, în ianuarie
1955 forurile bisericeşti au ajuns la un consens. Potrivit acestuia, serviciile divine de
după masă la oraşe nu constituie obiectul anchetei, deoarece participarea la slujbe nu
influenţează nici în cea mai mică măsură succesul întrunirilor culturale, în cazul
parohiilor, filiilor fără paroh se poate ţine oricând servicii divine, în ceea ce priveşte
însă celelalte comunităţi la sate, presbiteriile acestora trebuie somate, în sensul că
luând în seamă interesul public apreciată dealtfel şi de eparhie, slujbele duminicale să

onoare a vă ruga să binevoiţi a aproba circulara noastră ca preoţii să poată primi instrucţiunile noastre
înainte de începerea anului şcolar.”. (Ibidem, f. 26.)
56
Ibidem, f. 27.
57
AERA, fond Consiliul Dirigent al Eparhiei Reformate Ardelene, procesul-verbal al Consiliului
Dirigent nr. 21 din 19 septembrie 1954, f. 23.
58
Ibidem, ff. 21-29.

484
se termine până la ora 16 după-masă. Deşi la un moment a fost adus în discuţie şi
blocarea serviciilor divine pe zilele de lucru, această problemă s-a stins în mers, iar
Consiliul Dirigent Eparhial cu bucurie a aflat de la reprezentantul Ministerului
Cultelor că catehizarea copiilor este aprobată şi în ziua de sâmbătă după masă.59
*
Catehizarea la începutul anului 1955, părea soluţionată cu locul, timpul şi
personalul deservent bine definit, cu materia de învăţământ clarificată. Totuşi la
nivelul aplicării practice, apar disensiuni pe de o parte din partea preotului paroh care
de obicei nu ţine cont de orarul impus în regulament, pe de altă parte de împuterniciţii
prea zeloşi, care sesizează şi informează Ministerul Cultelor despre orice abatere.
Deşi părea reglementată problema catehizării, ne este binecunoscut unele
încercări de a se bloca această activitate pe plan local. Astfel în cadrul şedinţei din 18
august 1955 al Consiliului Dirigent al Eparhiei Reformate Cluj a fost relatată
plângerea comunităţii reformate din Aiud, formulată la 14 aprilie 1955, împotriva
directorului liceului mixt din localitate, care a blocat prezenţa la timp a trei tineri de la
ceremonia de confirmare, iar pentru alta a cauzat absenţa totală. Episcopul a
redirecţionat plângerea către consiliul protopopial, care a propus Consiliului Dirigent
ca insulta să fie raportată Ministerului Cultelor de unde să-şi ceară măsuri care să
mulţumească comunitatea parohială, măsuri care vor prezenta în viitor o garanţie că
asemenea cazuri nu se vor mai întâmpla.60
Trebuie să amintim cazul preotului reformat Dohy Lajos, din comuna
Galoşpetreu, raionul Săcueni, regiunea Oradea, care făcea catehizarea copiilor
„sîmbăta după masă, joia după masă şi duminecă”, cu acordul directorului şcolii,
„care îi dă concursul la catehizarea copiilor, şi anume cercetează dacă copii joia şi
sîmbăta au la ei cărţile de rugăciuni sau biblie, iar după terminarea programului şcolar
obliga copii ca în loc să meargă acasă, să meargă la locuinţa preotului pentru
catehizarea, (şi - n.n.) ca să fie mai bine documentat că copii se prezintă regulat la
catehizare, îi adună în grupe şi îi trece la locuinţa preotului prin poarta din dos.”61
Potrivit notei furnizate de împuternicitul raional Maghiar Petru, la data de 9 martie
1955, informaţiile le-a primit de la preşedintele Sfatului Popular şi de la secretarul
comunei, iar printre măsurile efectuate îşi aminteşte pe de o parte faptul că a luat
legătura cu Secţia Învăţământ pentru a arăta activitatea directorului şcolii, pe de altă
parte l-a informat pe protopopul reformat, Szablyár Kornél, ca să-şi atragă atenţia
preotului Dohy asupra reglementărilor în privinţa catehizării.
Cazul preotului Dohy Lajos a fost luat în serios şi de către Ministerul
Cultelor. Acesta prin adresa nr. 6892/1955 din 28 martie 1955, către Direcţia
Împuterniciţilor, cere a pune în vedere împuternicitului Maghiar Petre „să informeze
Ministerul asupra rezultatelor intervenţiilor sale la Secţia de Învăţământ a Sfatului
Popular şi la protopopul reformat respectiv, în legătură cu felul în care preotul
reformat Vass Ludovic (Dohy Lajos – n.n.) din com. Galoşpetreu face catehizarea
copiilor.”62

59
Idem., nr. 27/1955, f. 25.
60
Idem., nr. 82/1955, f. 63.
61
ASSC, fond Direcţia de Studii, dos. 68/1955, f. 3.
62
Ibidem, f. 2.

485
 Împuternicitul raionului Săcueni, la data de 26 aprilie 1955, a furnizat
răspunsul despre măsurile luate în privinţa preotului Dohy şi în cazul învăţătorului-
director Török Ferenc:
„Preotul a fost chemat la oficiul protopopesc reformat din comuna Săcueni,
unde protopopul i-a atras atenţia asupra celor de mai sus interzicându-i concret să
numai facă asemenea lucruri. De atunci (preotul Dohy – n.n.) respectă reglementarea
catehizării. Secţia Învăţământ a cercetat activitatea învăţătorului-director şi după
cercetările făcute a reieşit că este vinovat şi pe baza acestuia a fost sancţionat de către
Secţia Învăţământ. De atunci nu se mai amestecă în acest lucru. Luând legătura cu
tov. Kertesz Vasile şeful Secţiei Învăţământ ne-a promis că o să fie schimbat şi
transferat în altă comună la sfârşitului anului de învăţământ.”63
Tot în raionul Săcueni, în satul Adoni, comuna Tarcea, preotul reformat
Laczák Dezső a trecut la catehizarea copiilor în zilele de marţi şi vinerea,
nerespectând reglementarea în acest sens. Împuternicitul raional Maghiar Petru, fiind
sesizat de către directorul şcolii, s-a dus la faţa locului şi stând de vorbă cu preotul,
acesta „a recunoscut spunînd că el a crezut de cuviinţă să facă acest lucru, fiindcă azi-
mâine se termină şcoala şi pe urmă nu vor veni copiii la catehizare şi că sunt rămaşi în
urmă cu catehizarea.”.64 Împuternicitul raional a şi trecut la soluţionarea problemei:
„Subsemnatul i-am arătat care este realitatea şi bazându-mă pe cele ce a
prelucrat protopopul Szablyár Kornél în legătură cu reglementarea catehizării,
spunînd: catehizarea se face sîmbăta după masă şi duminecă după oficierea slujbei
religioase, adică înainte de masă. Susnumitul preot a luat angajamentul că în viitor n-
o să mai facă numai conform reglementării. Acest lucru l-am arătat şi protopopului
reformat pentru a dispune.”65
O imagine mai clară despre problema catehizării obţinem după parcurgerea
raportului întocmit cu ocazia adunării generale a protopopiatului Hunedoara, aprobată
de Ministerul Cultelor pentru ziua de 12 decembrie 1955 în oraşul Deva.66 Grija cu
care a fost pregătită adunarea generală - care pe lângă problema catehizării în
protopopiat va încerca să aleagă sub masca legalităţii şi noul protopop67 – reiese din

63
Ibidem, f. 1.
64
Ibidem, f. 7.
65
Ibidem.
66
Consiliul Dirigent al Eparhiei Reformate Cluj încă la data de 5 noiembrie 1955, prin adresa nr.
5649/1955, a solicitat de la Ministerul Cultelor aprobarea de a se ţine adunarea generală a
protopopiatului Hunedoara. Ordinea de zi a adunării a fost stabilită în prealabil şi la fel a fost înaintată
Ministerului spre aprobare. (Idem., dos. 57/1956, f. 7.)
67
Alegerea noului protopop, s-a decurs conform cerinţelor vremii, contracarată uşor de conflictul de
interese a unor preoţi: „Protopopul László Zoltán propune, să se facă noua alegere de protopop prin vot
deschis: în acest timp preotul Szentgyörgyi Mihály din Peştişul Mare (raionul Hunedoara) a propus să
se facă prin vot secret. Întrucît la votul secret s-au afiliat 11 preoţi, acest lucru a fost legal şi acceptat.
Încă înainte de alegeri noi (împuterniciţii – n.n.) am luat legătura cu protopopul László Zoltán, căruia i-
am dat sugestia ca noul protopop să fie Graff Iosif din Lupeni (raionul Petroşani), care în timpul lui
Antonescu a fost persecutat şi bătut pînă la sînge din cauză că susţinea interesele minerilor din Lupeni;
pe de altă parte pr. Graff este elementul cel mai loial şi cel mai corespunzător dintre preoţii reformaţi
din regiune, care sprijină din toate punctele de vedere acţiunile sfatului popular şi sînt luni în care timp
de 15-20 zile lucrează în cadrul sfatului popular. Această sugestie a fost însoţită atît de protopopul
László Zoltán, cît şi de alţi preoţi ca Csulak Francisc din Haţeg, Finta Ioan din Băcia, Jenei Alexandru
din Răcăştia, Tarr Mihai din Teiuş şi alţii. Pe de altă parte s-a manevrat în mod ascuns de către preotul
Makkai Andrei din Petroşani care era împotriva lui Graff Iosif şi susţinea pe Spörl Rudolf din oraşul

486
nota Direcţiei de Studii, care în nota din 19 noiembrie 1955 a ordonat Direcţiei
Împuterniciţilor din Hunedoara să-şi dea dispoziţii împuternicitului raional „să
verifice din timp candidaţii ce urmează a fi aleşi, să cunoască lucrările ce se vor
prezenta în acea adunare, să observe desfăşurarea ei şi să raporteze Ministerului.”.68
Raportul întocmit la 21 decembrie 1955 despre decursul adunării
protopopiale de către împuternicitul Francisc Suluţiu şi ajutorul lui C. Oprişan, între
altele a prezentat detaliat şi problema catehizării în protopopiatul Hunedoara,
prezentând separat constatările preoţilor reformaţi:
„Preotul Bedő Béla din Orăştie a arătat în raportul său activitatea pe linia
catehizării şi a confirmării, unde copii de vîrsta de 14 ani ar trebui să facă
confirmarea, dar ei nu se prezintă, iar dintre cei care se prezintă nu cunosc biblia: a
propus ca în concluzie să se accepte o soluţie prin care să uşureze învăţătura
catehetică după metoda de Heidelberg, întrucît unii copii se prezintă şi nu ştiu nici
Tatăl Nostru.
Pr.[eotul] Csulak Francisc din Haţeg arată că la confirmarea copiilor ei nu pot
să accepte ca la confirmare copii să nu înveţe după metoda de Heidelberg, întrucît
este singurul material în problema confirmării.
Pr. Jenei Alexandru din Răcăştia (Raionul Hunedoara) arată că pentru
pregătirea copiilor necesită ca ei să fie chemaţi la ore de catehizare, ca atunci cînd
ajung la etatea de 14 ani să poată învăţa şi după metoda de Heidelberg. Pentru aceasta
propune ca preoţimea împreună cu soţiile lor să facă vizite la credincioşi lămurindu-i
să trimită copii la catehizare. Pr. Jenei a expus metoda folosită de el pentru a avea
rezultate la catehizare: în momentul de faţă la Răcăştia toţi copii umblă la catehizare,
iar la sfîrşitul anului se face un examen în biserică în faţa tuturor credincioşilor, ceea
ce impulsionează pe părinţi, ca ei să trimită copii în mod regulat la catehizare, spre a
nu apărea în faţa satului ca oameni ai căror copii nu fac parte din şcoala de catehizare.
Pr. Gyenge Sámuel din Simeria a propus că la finele anului cînd se ţine în
biserică examenele de catehizare să mai fie invitat şi un alt preot din altă localitate, ca
prin aceasta să întărească participarea atît a credincioşilor la examen cît şi influenţa
asupra copiilor la catehizare.”69
Pe lângă faptul că au prezentat propunerile – acceptate de altfel atât de
membrii clericali cât şi de mirenii din protopopiat -, împuterniciţii au şi făcut unele
constatări exacte completate cu propuneri menite să contracareze efortul preoţimii şi
de a ţine întreaga problemă a catehizării sub control:

Hunedoara. La alegerea secretă a ieşit cu 27 voturi pentru Spörl Rudolf, 12 voturi pentru Graff Iosif, 3
voturi pentru Bedő Béla şi un vot pentru Csulak Francisc. Deci cu majoritate de voturi a fost ales ca
protopop Spörl Rudolf din oraşul Hunedoara. Protopopul László Zoltán după comunicarea rezultatului
a arătat că aceasta el va înainta episcopiei Clujului, iar episcopul la rîndul lui va înainta Ministerului
Cultelor, iar după recunoaşterea Ministerului (Spörl – n.n.) va intra în funcţiune, pînă atunci
conducerea protopopiatului rămîne sub conducerea tot a lui László. […] Faţă de cele de mai sus arătate
propunem Ministerului de a nu da aviz favorabil la recunoaşterea noului protopop Spörl Rudolf,
întrucît nu este un element corespunzător pentru această funcţiune pe motivul că are manifestări ostile
faţă de regim, poartă zvonuri şi nu prezintă încredere politică: preotul Spörl Rudolf nu este văzut bine
nici de organele M.A.I., nici de cele politice. Deci propunem a nu i se recunoaşte şi a fixa o altă alegere
în vederea numirii unui nou protopop.”. (Ibidem, f. 9.) Propunerea împuterniciţilor a fost ascultată:
noul protopop va deveni Bedő Béla din Orăştie.
68
Ibidem, f. 6.
69
Ibidem, f. 8.

487
 „În ceea ce priveşte problema catehizării, se observă că preoţimea reformată
va căuta să intre în acţiune pentru a îndemna copiii la catehizare, pe motivul că într-
un număr foarte mic au participat pînă în prezent copii la catehizare, Astfel: la parohia
Deleni unde sunt 280 copii de şcoală iau parte la catehizare 82 copii. La parohia din
Alba Iulia din 48 copii de şcoală, merg la catehizare 8, în comuna Oiejdea (raionul
Alba) din 32 copii, merg 12 la catehizare. Deci în problema catehizării s-a pus un
accent deosebit, iar preoţimea reformată va căuta prin toate mijloacele să atragă copii
spre catehizare. În problema catehizării preoţimea reformată va trebui să înainteze
protopopiatului reformat lunar rapoarte de activitate, arătînd cîţi dintre copii de vîrstă
şcolară participă la catehizare. [...] am luat legătura cu Regiunea P.M.R., cît şi cu
Secţiunea Învăţămînt a Sfatului Popular al Regiunii Hunedoara, deasemenea, am dat
instrucţiuni împuterniciţilor raionali ca ei să cunoască catehizarea la cultul reformat în
mod deosebit şi să ia pe plan local, prin secţiunile de învăţămînt măsuri de limitarea
ei. Deosebit de acestea, cerem Ministerului, dacă e posibil ca şi prin episcopia
Clujului să fie dezbătută problema catehizării şi să se limiteze programul la ei [pe]
zilele de duminică înainte de masă în biserică. Numărul exact al copiilor care sunt de
vîrsta şcolară, ca şi numărul acelora dintre ei care fac catehizare, vom căuta să-l
cunoaştem şi să raportăm Ministerului o situaţie exactă pe localităţi.”70
Noului protopop reformat al protopopiatului Hunedoara – conform notei
Direcţiei de Studii către Direcţia Împuterniciţilor din 9 ianuarie 1956 - i se pune în
vedere „să ia măsuri ca în cuprinsul protopopiatului său să fie respectate de către
deservenţi dispoziţiile date de episcopia reformată Cluj în legătură cu catehizarea.”71
Cerinţă, ce dealtfel a şi fost ascultată. Nota din 9 mai 1956, adresată Ministerului
Cultelor de către împuterniciţii Suluţiu şi Oprescu, ne oferă informaţii în acest sens:
„vă raportăm că în urma alegerilor am luat legătura cu noul protopop reformat Bedő
Béla din Orăştie, cu care am discutat problema reglementării catehizării. În momentul
de faţă nu ni s-au semnalat de nicăieri cazuri de nerespectare a catehizării.”72
Încălcarea timpului şi locului stabilit în regulamentul de catehizare a sesizat şi
împutenicitul raionului Huedin, Florin Moldovan, în cazul preotului reformat Tőkés
Elek, din comuna Cuzăplac, regiunea Cluj, care potrivit notei informative cu nr.
22/1956 adresată Ministerului Cultelor la data de 29 ianuarie 1956 a raportat
următoarele:

70
Ibidem, ff. 8-10. În completarea datelor de mai sus cităm informarea despre confirmările în cultul
reformat al împuternicitului raioanelor Hunedoara, Haţeg şi Petroşani, C. Oprescu, din data de 25
octombrie 1960: „1. La parohia reformată din Vulcan, raionul Petroşani, s-au făcut în ultimii ani
următoarele confirmări: 1952: -, 1953: 2, 1954: 4, 1955: 3, 1956: 8, 1957: 12, 1958: 6, 1959: 12, 1960:
11. Parohia are circa 200 familii cu 900 credincioşi şi este condusă de preotul Nagy Iosif. 2. La parohia
reformată din Hunedoara, cu circa 350 familii şi 785 credincioşi (permanenţi, înregistraţi la parohie),
condusă de preotul Spörl Rudolf s-a făcut în ultimii (ani – n.n.) confirmarea următorului număr de
tineri: 1952: 8, 1953: 3, 1954: 9, 1955: 7, 1956: 11, 1957: 17, 1958: 18, 1959: 18, 1960: 19. 3. Parohia
reformată Peştişul Mare, raionul Hunedoara, cu 101 familii şi 327 credincioşi, condusă de preotul ... a
avut următoarele confirmări: 1952: 9, 1953: 11, 1954: -, 1955: 11, 1956: -, 1957: 5, 1958: -, 1959: 12,
1960: -. Toţi preoţii de mai sus au arătat că la pregătirile de confirmare, care durează un an şi se
intensifică în ultimele luni înainte de confirmarea propriu-zisă, au fost cuprinşi aproape 100% din
tinerii între 13-14 ani, cu care s-a făcut acest ritual.” (Idem., dos. 50/1960, f. 15.)
71
Idem., dos. 57/1956, f. 5.
72
Ibidem, f. 4.

488
 „... am constatat că deserventul reformat, anume Tőkés Alexa din parohia
reformată Cuzăplac, face catehizarea copiilor de 3 ori pe săptămână în zilele de miercuri
de la orele 15-16.30, la fel şi vinerea cînd se prezintă un număr de 20-30 copii de şcoală
de 7-11 ani, iar în ziua de duminecă prezenţa este de circa pînă la 40 persoane, tineret.
Catehizarea se face în biroul parohial.”73
Interesul Ministerul Cultelor cu care a urmărit problema catehizării şi în cazul lui
Tőkés Elek, reiese din adresa nr. 816 din 29 februarie 1956, către Direcţia
Împuterniciţilor, prin care împuternicitul Florin Moldovan este rugat „să observe
activitatea preotului Tőkés Alexa de la parohia Cuzăplac în ceea ce priveşte catehizarea
copiilor – şi să raporteze Ministerului.”74
Nota informativă din 17 februarie 1957 a împuternicitului Grofu Petru din raionul
Şimleul Silvaniei, regiunea Baia Mare, ne sesizează ca şi omologul său din raionul
Huedin despre nerespectarea locului şi timpului în privinţa catehizării în satul Arduzel:
„În satul Arduzel catehizarea elevilor se face nu dumineca şi în biserică, se face
marţea şi vinerea în sala grădiniţei de copii, iar la cursuri participă elevii şi tineretul de
ambele sexe pînă la vîrsta de 15 ani. Luînd legătura cu deserventul am observat că avea
mai multe broşuri cu scene din viaţa lui Isus, tipărite de episcopia reformată Cluj, iar pe
copertă era loc [...] liniat pentru a se scrie numele şi clasa elevului căruia îi va fi predat şi
în mare parte erau şi complectate cu numele elevilor.”75
Nota împuternicitului Marcuş Ioan din 28 iulie 1958, către împuternicitul
Departamentului Cultelor a Regiunii Cluj, ne oferă informaţii despre examenul de
confirmare şi felul în care acest fenomen se derulează în cadrul Bisericii Reformate şi nu
numai:
„Cu ocazia deplasărilor efectuate pe teren în lunile iunie şi iulie a.c. luînd contact
cu diferiţi preoţi reformaţi şi unitarieni, am constatat că la aceste culte în general toţi
preoţii au organizat încheierea anului de catehizarea copiilor sub formă de examene, dînd
o amploare de sărbătoare acestei zile, cu care ocazie, copii au fost examinaţi de către
preoţii parohi, în faţa părinţilor şi a credincioşilor prezenţi în biserică, de felul cum şi-au
însuşit întreg materialul catihetic predat în cursul anului, făcînd evidenţieri în măsură în
care au răspuns copii, iar ca încheierea acestei zile de sărbătoare, s-a ţinut programe cu
poezii şi cîntece spirituale. La fel din discuţiile purtate cu preoţii cultelor protestante
reiese că examinarea copiilor de felul cum au însuşit materialul catehetic în cursul anului,
se face şi de către protopopiate, cu ocazia vizitelor canonice anuale.”76
Trebuie să remarcăm însă consideraţiile şi propunerile originale ale
împuternicitului Marcuş:
„Consider că procedura examinării copiilor de felul cum au însuşit materialul
catehetic predat în cursul anului, constituie o presiune asupra copiilor, pentru însuşirea a
unui material spiritual, fapt ce contravine legii cultelor, capitolul I, art. 4. În baza celor de

73
Nota conţine şi măsura luată de împuternicitul raionului Huedin: „Deserventul Tőkés Alexa cu ocazia
deplasării în ziua de 25 ianuarie nu se găsea acasă şi nu s-a putut îndruma direct de a respecta
dispoziţiile superiorilor bisericeşti în această privinţă, însă s-a luat legătura cu intermediarul reformat şi
am cerut îndrumarea numitului de a respecta cele legate în această privinţă.”. (Ibidem, f. 3.)
74
Ibidem, f. 1.
75
Idem., dos. 51/1957, f. 1.
76
Idem., dos. 45/1958, f. 2.

489
mai sus, propun Regiunii să trateze problema examinării copiilor cu privire la însuşirea
materialului catehetic, sub formă de examen şcolar.”77
Cazul de catehizare în comuna Bârghiş, raionul Agnita, întruneşte toate
elementele caracteristice problemei. Poziţia anticlericală a organelor locale, a membriilor
Sfatului Popular Comunal şi al directorului şcolii de şapte clase, a condus la denunţul
ultimului78 la data de 16 noiembrie 1959, în care a sesizat organele locale despre
modalitatea prin care preotul reformat, Bíró Albert din localitate a înţeles să-şi ţină orele
de catehizare. În urma denunţului furnizat de către directorul şcolii locale, preotul Bíró a
fost chemat la Sfatul Popular unde organele locale au trecut la măsuri de întimidare
verbale cu scopul de a bloca activitatea catehetică din comună. Această situaţie a condus
pe de o parte la declaraţia întocmită în acest sens Sfatului Popular de preotul Bíró,79 pe de
altă parte preotul a sesizat conducerea protopopiatului de Sibiu despre cele întâmplate,
care la rândul lui a trimis o notă informativă către Inspectoratul Departamentului Cultelor
din Făgăraş la data de 2 decembrie 1959, în care a sesizat organele competente despre
măsurile excesive luate de către Sfatul Popular din comuna Bârghiş, cerându-şi
clarificarea chestiunii.80
Inspectoratul Departamentului Cultelor a trecut la soluţionarea problemei prin
împuternicitul de raioane, Motreanu Ştefan, care la data de 16-18 decembrie 1959 a fost la
Agnita şi a intrat în acţiune. Măsurile luate însă decurg într-o singură direcţie, iar asistenţa
împuternicitului Motreanu nu este unul care să conducă la o înţelegere reciprocă şi la
remedierea conflictului pe plan local, ci mai degrabă încearcă umilirea reprezentanţilor
Bisericii Reformate. În informarea întocmită la data de 31 decembrie 1959, pe tema
„catehieza la parohia reformată din Bîrghiş, raionul Agnita”, împuternicitul notează
următoarele:

77
Ibidem.
78
Potrivit declaraţiei directorului şcolii, Bărbat Jula [?] din data de 16 noiembrie 1959: „În ziua de 15
nov. 1959 fiind plecat din Bîrghiş cu întreg corpul didactic la Agnita – pentru pregătirea ideologică –
elevii şcolii noastre nu au fost ocupaţi cu programele stabilite în zilele de duminică (pentru că nu era
niciun cadru didactic în comună). Subsemnatul venind de la Agnita cu o maşină de ocazie am ajuns
mai repede decît cursa care face drumul Agnita-Mediaş. Trecînd prin curtea fostei şcoli maghiare am
surprins un nr. de 14 copii în vîrstă preşcolară şi şcolară prin curte unde se află şi parohia preotului
maghiar. Am întrebat pe elevi ce fac ora aceasta (orele 16) la şcoală. În cele din urmă i-am surprins că
au fost la preot şi aveau şi carnete. Procedînd cu elevii în mod pedagogic au spus că în anul şcolar
1959/60 au fost primadată cînd i-am surprins, iar semnele de pe carnete au fost puse anul trecut. Noi,
şcoala după planul de activităţi şcolare – în zilele de duminică am şcolarii şi pionerii (sînt antrenaţi) la
şcoală unde se pregătesc cîntece, jocuri, prezentare de diafilme etc. Carnetele în nr. de 15 le-am predat
tov. Nagy Iosif inspector raional P.M.R. Menţionez că au fost elevi de naţionalitate maghiară.”. (Idem.,
dos. 50/1960, f. 9.)
79
Ibidem, f. 10. Potrivit declaraţiei preotului reformat din 16 noiembrie 1956, întocmit la cererea Sfatului
Popular din Bârghiş, el a recunoscut faptul că la data de 15 noiembrie 1959, pe baza paragrafului 34/b
din Statutul de bază al Bisericii Reformate, a ţinut cateheză duminicală copiilor, în cadrul căreia a
învăţat acestora cântece şi jocuri.
80
Potrivit adresei protopopului de Sibiu, Nagy Gyula: „Parohul de la parohia Bîrghiş raportează că
directorul şcolii cu un activist au oprit copiii în ziua de 15 noembrie a.c. ieşind din catehizare [...]. A
doua zi parohul a fost chemat la Sfatul Popular şi între altele i s-a spus: „Cum mai îndrăzniţi educarea
copiilor la credinţa în Dumnezeu, cînd legea interzice aceasta?”. Parohul a arătat Statutul aprobat de
Preşedinţia Marei Adunări Naţionale şi la aceasta li s-a spus „veche, nu-i bun”. Au mai ameninţat pe
paroh cu darea la judecată... Vă rugăm să binevoiţi a clarifica şi chestiunea aceasta: dacă directorul
şcolii sau Sfatul are vreo dispoziţie care interzice catechizarea copiilor să ne comunice în scris şi noi ne
vom conforma.”. (Ibidem, f. 13.)

490
 „Între 16-18 decembrie a.c. am fost la Agnita. Trecînd pe la organele locale am
fost informat că pr. ref. Biro Adalbert face catehieză cu copii. Am mers la raionul de
partid unde am luat legătura cu tov. secretar Cotoi care mă pune în curent cu acţiunea de
catehizare a pr.ref. Biro Adalbert, dîndu-mi o declaraţie a dir. de şcoală şi una a preotului.
Preotul a dat această declaraţie (16 nov.) la sfatul popular al comunei unde a fost chemat.
Odată cu aceste declaraţii mi s-a dat un număr de 15 cartonaşe pe care le anexez. În
discuţia pe care am avut-o cu tov. Cotoi şi tov. Hess, preşedintele raionului, am explicat
că pr. are dreptul să ţină catehieză, dar este adevărat că preotul a ţinut catehieza peste
orele 14 şi a făcut carnete de evidenţă, contrar dispoziţiunilor ce avem. Am fost rugat să
analizez şi să propun Departamentului măsurile pe care cred eu corespunzătoare. [...]
După aceasta am chemat la mine pe preot şi pe locţiitorul de protopop, Kovacs
Ştefan din Făgăraş şi le-am atras atenţia în mod serios asupra abaterii făcute, încălcîndu-
se dispoziţia cultului şi legalitatea privind normele învăţămîntului. Preotul a recunoscut că
a ţinut ore de catehieză între orele 16-17. A recunoscut că a făcut cartonaşele anexate
pentru evidenţa prezenţei. La acuzarea ce i-am făcut că pe pioneri i-a însemnat cu o cruce
roşie ca să-şi îndrepte atenţia asupra lor tendenţios, preotul s-a apărat cu argumentul că i-a
însemnat pentru că au răspuns cel mai bine şi ca să-i aibă în vedere la împărţirea darurilor
de la pomul de Crăciun pentru a le da suplimente.
Din cele discutate şi mai ales după angajamentele pe care şi le-a luat şi el şi pr.
Kovacs Ştefan din Făgăraş locţiitor de protopop, consider că pr. a rămas convins de
greşeala făcută şi că în viitor nu va mai ţine de loc catehieză. În legătură cu cele raportate
protopopului său, l-am pus pe pr. Biro în situaţia să recunoască că l-a informat eronat, în
urma cărui fapt protopopul mi-a trimis o adresă, pe care o anexez, în termeni nu tocmai
reverenţioşi. În legătură cu aceasta i-am cerut preotului să raporteze protopopului că el
este vinovat. Am cerut deasemeni locţitorului de protopop să-i comunice protopopului că
adresa lui este neîntemeiată şi pe viitor să cerceteze cele ce i se comunică şi după aceea să
se adreseze organelor de stat. Privind adresa protopopului, propun să i se atragă atenţia, că
în viitor să fie mai clar îndrumărilor pe care le dă preoţilor şi să nu fie echivoc, cum se
pare. [...] Cum preotul n-a ţinut decît trei şedinţe şi cum s-a angajat că pe viitor să fie loial
şi să nu mai facă catehieză, consider suficient cele ce i-am spus eu.”81
Nu putem să trecem cu vederea peste amănuntul că potrivit declaraţiei preotului
reformat Bíró Albert din 27 decembrie 1959 la Făgăraş, el a ţinut ora de cateheză între
orele 15-16 în locul slujbei duminicale de după amiază,82 lucru ceea ce reiese chiar din
denunţul directorului de 7 clase din comună. Modificarea timpului în ceea ce priveşte
ţinerea orei de cateheză între orele 16-17 – cum reiese din raportul împuternicitul raional
– a privat definitiv de la dreptul de a se apăra cu decizia din ianuarie 1955, conform căruia
serviciile divine se ţin până la ora 16 după masă, şi teoretic el s-ar fi încadrat în timp
regulamentar cu ţinerea orei de cateheză.
Cazul din Bârghiş, nu s-a oprit la acest nivel. Împuternicitul Regiunii Stalin a
raportat incidentul la data de 14 ianuarie 1960 Departamentului Cultelor, Direcţiei
Împuterniciţilor din Bucureşti, în completarea cazului din 24 ianuarie 1960, considerându-
şi cazul rezolvat: „am luat legătura cu protopopul şi avem convingerea că lucrurile se vor
îndrepta fără a se lua măsuri mai tari”.83 Răspunsul Direcţiei de Studii al Departamentului

81
Ibidem,f. 8.
82
Ibidem, f. 11.
83
Ibidem, f. 7.

491
Cultelor din 3 februarie 1960,84 este mai prudent în a formula o părere finală despre cele
întâmplate, a şi făcut câteva propuneri concrete care confirmă această observaţie:
„1. Să se ceară prin Direcţia Împuterniciţilor a se observa dacă pr. ref. Biro
Adalbert continuă catehizarea copiilor prin procedee neconforme cu prevederile
conducerii cultului, în caz de abatere să se ia măsuri disciplinare.
2. Prin împuternicitul reg. Stalin să se ceară protopopiatului Agnita să
supravegheze mai temeinic modul cum preoţii respectă prevederile circularei date de
conducerea cultului reformat, privitoare la reglementarea catehizării copiilor.
3. Să se ceară prin Direcţia Împuterniciţilor ca organele sale de teren să
urmărească dacă astfel de manifestări există şi în alte regiuni şi să raporteze
Departamentului Cultelor.”85
Referatul din 17 martie 1960 al împuternicitului Motreanu Ştefan, furnizat ca
răspuns la solicitarea Direcţiei de Studii, ne oferă informaţii despre starea de fapt în
comuna Bârghiş, care atestă victoria organelor locale şi de stat:
„Din cercetările făcute de mine, rezultă că pr. Biro Adalbert din Bîrghiş, raionul
Agnita, a renunţat să mai facă catehizare. Din discuţiile cu el am dedus că e bucuros că nu
s-au luat măsuri disciplinare împotriva lui şi că nu se gîndeşte să mai facă catehizare.
Organele locale şi de partid confirmă că în Bârghiş nu se mai face catehizarea copiilor la
nici un cult. Pînă în prezent nu am depistat cazuri similare celui de la Bîrghiş. Personal
am stat de vorbă cu protopopul şi ajutorul protopopului cărora le-am cerut luarea de
măsuri pentru a nu se mai repeta asemenea abateri de la dispoziţia cultului. Mi s-au dat
asigurări că nu se va mai întâmpla un al doilea caz. Voi continua să supraveghez şi pe mai
departe şi voi raporta la timp cele ce voi constata.”86

*
Materialele de arhive ne relevă încercarea Statului – în urmărirea principiului
cine controlează tineretul, controlează viitorul - de a limita influenţa Bisericii Reformate
asupra tineretului credincios, prin reglementarea strictă, minuţioasă a pregătirii catehetice
în rândul acestora, cu scopul de a atrofia suplimentul uman şi astfel de a submina
existenţa bisericii pe termen lung.
În încercarea de a controla pregătirea catehetică exponentul Partidului Comunist,
Ministerul – Departamentul Cultelor a găsit aliaţi în conducătorii autorităţilor şi
instituţilor de învăţământ locali, care s-au conformat nemijlocit liniei ateiste a vremii, prin
denunţurile permanente - câteodată cu tente naţionaliste -, asupra activităţii preotului local
urmărind hârţuirea şi descurajarea personalului deservent în acţiunile considerate
suplimentare, individuale.
Biserica Reformată la rândul ei a încercat în mers salvarea catehizării, a acestui
ultim aspect al învăţământului religios în cadrul tineretului, fiind nevoită să-şi adopte o
poziţie elastică în chestiunile ivite. Cu toate că învăţământul religios a fost expulzat în
afara şcolii, şi a ajuns astfel într-o situaţie nemaiîntâlnită până atunci, contrar aşteptărilor
Partidului Comunist a rezistat şi în împrejurările drastice ale acelor vremuri, reuşind
totodată să-şi menţină şi să impună pregătirea catehetică în educarea tineretului, conform
tradiţiei seculare.

84
Propunerile din 3 februarie 1960 al Direcţiei de Studii, sunt repetate sub forma de „dispoziţii” în nota
adresată Direcţiei Împuterniciţilor din data de 10 februarie 1960. (Ibidem, f. 3.)
85
Ibidem, f. 5.
86
Ibidem, f. 2.

492