Probleme bioetice în Clinica de Psihiatrie

Caz 1:
Pacientul S.M., în vârstă de 32 de ani, se internează în clinica de psihiatrie cu diagnosticul de
schizofrenie paranoidă. În timpul spitalizării, pacientul refuză în mod repetat administrarea
tratamentului antipsihotic, invocând diverse motive, inclusiv teama de efectele secundare și
neîncrederea față de personalul medical. Echipa medicală a observat că, în absența tratamentului,
starea mentală a pacientului se deteriorează, iar simptomele sale devin mai severe.
Refuzul pacientului S.M. de a primi tratamentul ridică întrebări legate de capacitatea sa de a lua
decizii informate. Este necesară o evaluare atentă a capacității sale de a înțelege informațiile
despre tratament, riscuri și beneficii, în ciuda simptomelor sale psihiatrice.
Principiul autonomiei subliniază dreptul pacientului de a-și exprima voința și de a refuza
tratamentul. Cu toate acestea, în cazul pacientului S.M., consecințele refuzului tratamentului sunt
severe și pot pune în pericol sănătatea sa și siguranța celor din jur. Este necesară o abordare
echilibrată între respectarea autonomiei și intervenția medicală pentru a preveni deteriorarea
stării sale de sănătate.
De asemenea, deteriorarea stării de sănătate a pacientului și riscul crescut de auto-vătămare sau
vătămare a altora pot necesita intervenții urgente și chiar măsuri coercitive, cum ar fi
administrarea tratamentului forțat sau izolarea pacientului. Aceste acțiuni ridică întrebări privind
etica intervenției coercitive și necesitatea protejării vieții și siguranței pacientului și a celor din
jur.

Caz 2:
Pacientă în vârstă de 24 de ani, M.G., cu tulburare de personalitate borderline și comportamente
auto-vătămătoare, se internează în clinică de urgență pentru o tentativă de suicid. Echipa
medicală se confruntă cu o situație de urgență și risc major.
În astfel de cazuri, intervențiile coercitive, cum ar fi restricționarea temporară a libertății de
mișcare sau administrarea tratamentului forțat, pot fi considerate pentru a preveni rănirea
pacientului sau sinuciderea. Totuși, aceste intervenții trebuie efectuate cu precauție și în
conformitate cu legile și politicile instituționale, asigurându-se că sunt utilizate doar ca o măsură
de ultimă instanță și cu scopul de a proteja pacientul și a-i salva viața.
În paralel, este important să se ofere pacientului un suport terapeutic adecvat, inclusiv terapie
individuală și de grup, pentru a aborda cauzele profunde ale comportamentului auto-vătămător și
pentru a dezvolta strategii alternative de gestionare a emoțiilor și situațiilor dificile.

1
Caz 3:
Pacientul N.C., 40 ani se internează în clinică cu diagnosticul de întârziere medie în dezvoltarea
mintală. Această situație a ridicat unele dileme bioetice.
Un aspect important este respectarea autonomiei și drepturilor pacientului cu nevoi speciale,
asigurându-se că deciziile luate sunt în interesul său și îi aduc beneficii.
De asemenea, se pune problema consimțământului informat în cazul pacienților cu retard mintal,
deoarece aceștia pot avea dificultăți în înțelegerea și exprimarea opțiunilor lor de tratament.
Astfel, este necesară adaptarea metodelor de informare și consimțământ la nivelul său de
înțelegere. Se poate recurge la imagini, materiale audiovizuale sau alte metode non-verbale
pentru a asigura o comunicare eficientă și înțelegerea informațiilor legate de tratament. Este
necesară implicarea familiei și a reprezentanților legali pentru a asigura luarea deciziilor în
beneficiul pacientului.
Totodată, se ridică întrebări legate de utilizarea măsurilor coercitive în tratarea pacientului, cum
ar fi restricționarea libertății de mișcare sau administrarea de medicamente forțate, iar aceste
măsuri trebuie justificate prin protejarea vieții și siguranței pacientului sau a altora. Pe măsură ce
starea pacientului evoluează, tratamentul și intervențiile trebuie monitorizate și revizuite periodic
pentru a se asigura eficacitatea și eticitatea acestora. Comunicarea deschisă între echipa
medicală, pacient și familia sa este esențială în acest proces.

Prin adoptarea unei abordări etice și personalizate, echipa medicală poate rezolva problemele
bioetice asociate internării pacienților în clinica de psihiatrie, asigurând astfel o îngrijire adecvată
și respectuoasă.