NUME ȘI PRENUME: MILOȘ IOANA

APLICAȚIA 1 – M2
Reflectați la propria activitate de predare la clasă!
Care considerați că sunt factorii care influențează predarea și învățarea de calitate la clasă:
1. Factori externi – numiți cel puțin 3 factori
2. Factori interni – numiți cel puțin 3 factori
Care sunt condițiile/caracteristicile unui management educațional al clase de elevi
eficient și de calitate?

Învăţarea şcolară este o activitate cu valoare psihologică şi pedagogică, desfăşurată în cadru

instituţionalizat, condusă şi evaluată în mod direct sau indirect de educator. Este un proces
coordonat din exterior, conștient, cu obiective clare pe termen scurt și pe termen lung. Învățarea
școlară are caracter formativ şi informativ, depinde de motivaţie, are resurse, conţinut, modalităţi
de organizare specifice, necesită timp, respectă norme psihopedagogice, utilizează criterii de
evaluare şi posibilităţi de feedback .
Învăţarea presupune însușirea cunoștinţelor declarative (a ști că) și a cunoștinţelor procedurale (a
ști cum, a ști să facă). Metacunoștintele reprezintă cunoștinţele despre cunoștinte, gestiunea
cunoștintelor.
Factorii de care depinde învăţarea pot fi împărţiţi în două categorii: factori interni și factori externi.
Condiţiile sau factorii interni sunt:
• factori biologici: vârsta, sexul, starea de sănătate, dezvoltarea mecanismelor neuro dinamice ale
învăţării, somnul şi bioritmul intelectual etc.
• factori psihologici: procesele cognitive, afective, volitive, caracteristicile dezvoltării atenţiei şi
capacităţii de comunicare, motivaţia şi gradul ei de intensitate, prezenţa sau absenţa unor
aptitudini, voinţa, stilul de învăţare, interesele de cunoaştere şi cele profesionale, nivelul de cultură
generală şi de specialitate etc (1).
Condiţiile sau factorii externi sunt:
- factori pedagogici, socio-organizaţionali: structurarea sistemului de cerinţe şi organizarea ofertei
de informaţie, aspecte ale proceselor de comunicare-codificare a mesajului didactic, caracteristici
ale clasei, calitatea instruirii anterioare şi gradul de posesie a cunoştinţelor prevăzute de programă,
la nivelul clasei cu care se lucrează sau la care ne raportăm, competenţa reală a profesorului,
factorii săi de personalitate, angajarea sa în activitatea cu elevii, aspecte legate de logica didactică,
care trebuie să fie cât mai apropiată de logica ştiinţei, factori la care putem adăuga pe aceia ce ţin
de igiena clasei şi a şcolii, de atmosfera din şcoală, de colaborarea dintre profesorii clasei,
elemente de ergonomie şcolară şi de timp
- factorii sociali, culturali, cu referire la factorii familiali, la mediul cultural din care provin părinţii,
aspecte definitorii ale comunităţii locale, cartierul din care provin elevii, regimul alimentar, viaţa
culturală a familiei (1).
Motivaţia învăţării şcolare este considerată de cei mai mulţi specialişti drept unul dintre cei mai
importanţi factori noncognitivi ai învăţării. Motivaţia învăţării poate fi definită ca ansamblul
mobilurilor care provoacă, întreţin şi orientează, susţin energetic şi declanşează activitatea de
învăţare (1).
Între variabile interne şi cele externe există o permanentă interacţiune.
Şcoala trebuie să-i pregătească pe elevi să fie capabili să facă faţă solicitărilor pieţei muncii. În
acest sens elevii ar trebui să posede anumite abilităţi, precum: flexibilitate, generarea de soluţii
dinamice şi alternative pentru diverse probleme de actualitate, gândire concretă şi munca în
echipă. Astfel devine din ce în ce mai importantă adaptarea obiectivelor educaţionale şi a
strategiilor de învăţare în funcţie de aceste solicitări. Se impune tot mai mult dezvoltarea unei
învăţări autoreglate, care motivează elevul în pregătirea temeinică pe domeniul de interes.
Învăţarea autoreglată este un proces activ şi constructiv de monitorizare, reglare şi control a
activităţii cognitive, a resurselor motivaţionale/emoţionale şi a comportamentului în funcţie de
scopurile formulate. O astfel de generare a activităţii cognitive este planifiată şi adaptată în mod
sistematic nevoilor ce determină învăţarea şi motivaţia unei persoane (3).
Dacă profesorul adaptează conţinutul la noile descoperiri şi utilizează tehnici moderne de predare,
alternative celor tradiţionale, iar accentul este pus pe dezvoltarea competenţelor elevului şi a
abilităţilor de comunicare a acestuia prin învăţare personalizată, atunci putem spune că se asigură
un context de învăţare de calitate, ancorat în realitate (3).
Strategiile de instruire şi autoinstruire reprezintă sisteme de metode, procedee, mijloace şi forme
de organizare a activităţii de instruire/autoinstruire, integrate în viziune sistemică în structuri
operaţionale unitare şi coerente, care vizează construirea experienţelor de învăţare/autoînvăţare,
formarea de abilităţi, capacităţi şi competenţe şi raţionalizarea procesului de instruire/autoinstruire
(4).
Profesorii ar trebui să utilizeze metode/strategii de învăţare care să pregătească elevii pentru a
deveni (din novici) experţi într-un domeniu de activitate. Pentru a realiza acest obiectiv, profesorii
ar putea utiliza strategii particulare (specifice unei discipline de studiu sau situaţii specifice)
centrate pe elev, acţionale, interne, creative, ipotetico-rezolutive, euristice problematizante şi
bazate pe cercetarea în echipă, mixte din punctul de vedere al organizării activităţii elevilor (în grup
sau microgrup, în perechi duale, individuale). Ca metode de predare-învăţare profesorii pot utiliza:
experimentul, problematizarea, învăţarea prin cooperare.
1. Experimentul ca metodă de instruire şi autoinstruire „implică activităţi de provocare, reconstituire
şi modificare a unor fenomene şi procese, în scopul studierii lor” (4).
2. Problematizarea „dezvoltă schemele operatorii ale gândirii divergente, antrenează aptitudinile
creatoare şi asigură motivarea intrinsecă a învăţării” (4).
3. Învăţarea prin cooperare vizează „dezvoltarea deprinderilor de comunicare interpersonală, a
interacţiunilor, competenţelor şi comportamentelor sociale ale elevilor” (4).
Aş dori să subliniez faptul că şi orele de consiliere şi orientare includ utilizarea de metode/strategii
de învăţare care ar putea facilita compatibilizarea activităţilor şcolare cu solicitările actuale ale
pieţei muncii. „Educaţia pentru carieră vizează dezvoltarea personală şi înzestrarea elevilor cu
cunoştinţele şi abilităţile necesare pentru managementul propriului traseu educaţional şi
profesional. Prin programele de educaţie pentru carieră elevii îşi formează competenţe în
următoarele domenii: autocunoaştere şi dezvoltare personală, comunicare şi relaţionare
interpersonală, managementul informaţiei şi al învăţării, planificarea carierei, educaţie
antreprenorială, managementul stilului de viaţă” (5). Metode care ar putea fi utilizate la orele de
educaţie pentru carieră ar fi:
1. realizarea de postere, dicţionare, afişe - presupune utilizarea mijloacelor artistice pentru
transmiterea unei idei la care aderă tot grupul. Se pot realiza astfel postere cu efectele consumului
de tutun, explorarea ocupaţiilor etc.
2. portofoliul - cuprinde cele mai relevante produse ale activităţii elevilor în raport cu un scop.
Exemple de portofolii: dezvoltarea interesului pentru un domeniu (activităţi realizate, cărţi citite,
cursuri alese, certificate obţinute) sau dezvoltarea de competenţe (sarcini realizate, cursuri
frecventate, tipuri de exerciţii)
3. participare la târgurile de locuri de muncă unde elevii au posibilitatea să observe care este
tendinţa pieţei muncii (meserii solicitate) şi care sunt cerinţele angajatorilor (pregătire profesională,
calificare, specializare, experienţă profesională; elevii pot să participe şi la seminarii educative în
acest scop (5).
Aceste metode conduc la învăţarea autoreglată care este o condiţie în dezvoltarea identităţii
vocaţionale şi pregătirea tinerilor pentru carieră.
Elementele comune ale intervenţiilor educaţionale de orientare în carieră ar fi: expunerea la
informaţii ocupaţionale, clarificarea aspiraţiilor vocaţionale, achiziţionarea de structuri cognitive
integrative pentru informaţiile despre sine, ocupaţii şi relaţiile complexe între acestea, suport social
în explorarea propriei persoane şi a diverselor trasee educaţionale şi profesionale (5).
Pe parcursul diferitelor niveluri de educaţie, toate disciplinele contribuie la dezvoltarea în plan
personal, social şi profesional a elevilor şi la dobândirea abilităţilor necesare succesului şi reuşitei.
Conştientizarea transferului de abilităţi şi de cunoştinte în activitatea şcolară şi în viaţa reală
sporeşte motivaţia şi interesul elevilor pentru învăţare.