1

După melci
Ion Barbu

Planul de discuţie

I. Personalitatea autorului
1. etapele creaţiei a. Parnasiană
b. baladescă şi orientală
c. ermetică
2. romantismul
a. Barbu se încadrează în aria poeţilor romatici (în sensul originar al naturilor geniale), alături
de Edgar Poe, Novalis, Gérard de Nerval, Eminescu, Coleridge, Keats etc.
b. Barbu cultivă un „romantism nu de ordin moral, ci de domeniul problemei cunoaşterii”
(Pompiliu Constantinescu).
c. Se apropie mai mult de romantismul fantastic german (care cultivă un fantastic macabru)
Mörke, La Fouque, Tieck, Hoffman sau Novalis. Barbu însă cultivă magia folclorică prin
prisma bufă a romantismului.
d. Simbolurile devin o metodă poetică pentru a sugera ordinea transcendentă a lumii, dar
întrebuinţarea lor e drapată întotdeauna în alegorie.
e. Barbu cultivă cu precădere un romantism impur, eclectic în baladele „baroce” După melci
şi Riga Cripto şi lapona Enigel. În baladă se include un fir epic sau măcar alegoric.
Baladescul la Barbu se liricizează intens prin substratul gnomic.

II. Date preliminarii

1. Poezia apare prima dată în revista „Viaţa românească” în mai 1921.
2. În acelaşi an apare o plachetă ilustrată ca o carte pentru copii.
3. Este retipărită în 1967 într-o nouă plachetă la Editura Tineretului.
4. Această poezie reprezintă primul mare succes al autorului într-o vreme când filonul folcloric nu
pătrunsese încă definitiv în literatura română.

III. Surse.
1. Romantismul german, în special baladele fantastice germane l-au influenţat. Dar ele configurează
un spaţiu tenebros, cu plăsmuiri stihiale specifice folclorului Walharei. Barbu descoperă şi el un
spaţiu „nordic”, dar nu demonologic, ci subordonat unei „situări ontologice”.
2. „După melci este şi un poem folcloric numai cât e necesar să se simtă delimitarea de pastişul
folcloric, pe care Barbu îl repudia vehement” (Dinu Flămând).
3. De folclor ţine corespondenţa intimă a fiinţei umane cu natura dată de:
- descântec;
- bocet;
- denumirile populare: Făurar, Păresimi, Moş Iene, Baba Dochia, Căpcăunii etc.
4. Pornin de la „influenţe folclorice neaşteptate (descântecul şi bocetul) se organizează într-o
neaşteptată aventură a cunoaşterii şi într-o dramatică încercare a comunicării între regnuri” (Ghe.
Crăciun).

IV Titlul
1. la nivel de construcţie, conform lui G.Genette, e o sintagmă exterioară, ce are un comportament de
oglindă pentru economia discursului poetic;

1
2

2. tipologic, este un titlul simbolic ce trimite la ideea de totem (animal sau plantă considerată de
unele triburi primitive ca strămoş şi protector al populaţiei respective şi venerat ca atare);
3. la nivel obviu, prepoziţia după circumscrie un traseu cognoscibil, posibil prin imitaţie;
4. la nivel obtuz, titlul oglindeşte tema, impune motivul literar central şi orientează dezvoltarea
mesajului în planul simbolic.

V. Tema
- fundamentală ar fi cuvântul şi capacitatea magică a acestuia de a schimba faţa realităţii şi
de a influenţa devenirea copilului;
- în structura de suprafaţă, e o poezie pentru copii pentru că un copil trăieşte o experienţă ce-i
modelează sensibilitatea, îl face să întrevadă o lume ascunsă ochiului obişnuit care-i tulbură
liniştea sufletească şi optimismul specific vârstei;
- în structura de adâncime, este o poezie de cunoaştere, o dramă a descoperirii treptate şi
dureroase a puterii nebănuite a cuvântului, a stihiilor unei naturi imprevizibile şi ostile
oricărei încercări de răsturnbare a ordinii prestabilite.

VI. Structura
Poemul este structurat în trei capitole, marcate cu cifre romane, dar coerenţa interioară a textului
ne îndreptăţeşte să identificăm patru părţi, simetric armonizate, în ritm alert, trohaic, cu lungimi şi
scurtimi ce sugerează măsura versului popular, parcă trascriind emoţia febrilă a copilului ce e cu gândul
afară. Persoana I este cea mai potrivită alegere pentru exprimarea tulburătoarelor revelări şi uimiri ale
conştiinţei copilului, care se exteriorizează prin exclamaţii şi interogaţii, prin folosirea cu rol stilistic a
semnelor de punctuaţie, îndeosebi a punctelor de suspensie.

VII Compoziţia
- Lirica modernă, apelând la izvoare folclorice, încearcă o întoarcere la izvoare.
- Barbu încearcă o cunoaştere de adâncime a lumii prin căutarea şi regăsirea unor valenţe pierdute ale
limbajului poetic.
- Tema abstractă a increatului apare tratată recurgând la jocurile de copii şi la descântec.
- Individul, aflat în stadiul infantil, este deţinătorul unor practici magice, astfel că toate regnurile au
pentru el o animade care trebuie să ţină cont.
- Situarea magică este fundamentală în folclorul românesc, fără să capete valori demonologice.
- Barbu foloseşte pretextul unui mister păgân pentru a sugera imposibilitattea revelării increatului:
„Această poemă are un fond profund tragic, deviat dintr-o experienţă de cunoaştere gratuită” (Marin
Mincu).
- După melci este o parabolă a cunoaşterii şi creaţiei în acelaşi timp. Plecând de la ritul de „descântec”
a melcului, poetul extrage semnificaţia tragică a actului de revelare. Aparent, ca şi Ucenicul creator al
lui Goethe, copilul declanşează forţele magicului fără a cunoaşte consecinţele nocive ale actului său:
el încalcă inconştient restricţia ontologică, tulburând legităţile firii.
- Fabula este simplă; subiecul evoluează pe momentele clasice, într-un crescendo al răirii şi al
percepţiei adevărului ce ne dezvăluie ingenuitatea şi curiozitatea copilului. Forţând natura să se
manifeste, lucrurile iau un deznodământ tragic: copilul crede că a venit primăvara şi descântă melcul,
iar acesta, lipsit de capacitatea diferenţierii, iese din „găoace” şi este surprins de ger.
- În această primă parte „se petrece luarea în stăpânire a cadrului” (M.Mincu): descoperirea universului
prin fulguranţa latentă a inocenţei infantile – copilul „rosteşte” lumea şi, pe măsură ce avansează în
actul său de „rostire”, o şi cunoaşte.
- Sunt introduse elemente de folclor neprelucrat – ingenuitatea infantilă e un har invocat printr-o serie
de repetiţii, paralelisme şi aliteraţii vocalice ce anticipează hybrisul ce va urma. Predomină monorima
–caracteristică folclorică, iar muzicalitatea atonă (fără tonuri diferenţiate) este un instrument orfic.
2
3

- Ritualul descoperirii lumii se bazează pe imitaţie şi pe invocaţia totemică. Copilul –pur şi cu apanajul
naturii ingenue – simte când natura e pregătită să descopere şi să re-descopere.
- Melcul e descris ca simbol al increatului, cochilia îl protejează împotriva realului, mirarea infantilă
încearcă o comunicare cu esenţa (melcul e simbol a ceva ce există în sine).
- Jocul este modalitatea de manifestare a nunţii – o manifestare a increatului, adică transformă în act
starea de virtualitate. Totul e posibil prin magia orfică a descântecului. Odată declanşat acest
moment, moartea devine inevitabilă.
- „Melc, melc, cotobelc” este aproape „o formulă hermeneutică cu rostul de a liriciza poema care se
desfăşoară totuşi epic” (M Mincu). Repetarea ei muzicalizează întregul. Aici incantaţia are un rol
primordial, substituind (distrugând) schema moţională a lumii şi restituind-o „fonic”. Melcul
reprezintă doar tentaţia realului, deşi posedă ca virtualitate latenţa unei pancreaţii cosmice.
- Cadul favorabil magiei este cel nocturn.
- Aşezat în genunchi, copilul aşteaptă ivirea melcului, însă se porneşte vântul, joimăriţele sunt prezente,
nălucirile se înghesuie şi „o guşată” fioroasă se apropie speriindu-l pe copil.
- În partea a doua se dezlănţuie noaptea cu spectrele ei. E o lume a miturilor cosmice, nedescifrate încă,
la fel ca în cazul Dochiei cu multele ei cojoace. Cuvintele vrăjesc, amăgesc, aparenţele sunt
înşelătoare, astfel încât mintea crudă a copilului inventează fiinţe ciudate, ireale, terifiante, care îi
copleşesc imaginaţia şi-l înspăimântă. Metamorfozarea regnurilor e tipic germană.
- Demoniacul e perceput aici ca cealaltă faţetă a sacrului care în anumite condiţii se revelă ca teroar –
kratofanie.
- În partea a treia, copilul se reîntoarce să vadă ce s-a întâmplat cu melcul, iar ceea ce fusese invocaţie,
acum e bocet, imn al morţii.
- Traseul dintre cele două forme de manifestare a spiritului, descântecul şi bocetul, este unul al
suferinţei, al descoperirii morţii al maturizării treptate.
- Toată ceremonia de păstrare a rămăşiţelor melcului este un ctharsis, o uşurare de gravitatea hybrisului
desăvârşit.
- Copilul a parcurs involuntar un ciclu de cunoaştere, al acelei cunoaşteri incantatorii, cunoaşterea
poetică unde nuntirea senzorială cu intelectul e posibilă.

VIII Limbajul
- Barbu reface magia originară a limbajului.
- Cuvântul e incantabil, continuu.
- O valorificare tragică a Logosului ca o privire înapoi după Euridike.
- Al Piru vorbeşte despre „alchimia limbii” şi „arta combinatorie ezoterică”.