Filosofia şi înţelepciunea vieţii

Fiecare dintre ştiinţele cunoscute s-a născut din necesitatea de a satisface nevoile
omului, de a îmbunătăţi viaţa omului prin diferite mijloace. Filosofia, pare la prima
vedere că nu ajută cu nimic la îmbunătăţirea vieţii omului. Aceasta pare astăzi oamenilor
obişnuiţi lipsită de sens şi de conţinut, „vorbă goală” sau „discuţie fără sens”. Dar
filosofia nu este altceva decât cunoaştere de dragul cunoaşterii, cunoaştere dezinteresată.
Etimologia termenului de filosofie conduce la un posibil răspuns: în greaca veche
„philosophia” însemnă iubire de înţelepciune. Filosofia este calea pe care trebuie să o
urmeze gândirea pentru a ajunge la cunoaştere. Filosofia este pregătirea gândirii pentru
cunoaşterea esenţială, dar mai mult, devine şi un mod de a trăi.

Platon (c. 428 – c. 348) – în gândirea grecească filosofia se naşte din uimirea şi
contemplaţia asupra realităţii. Potrivit lui Platon, prin actul de a filosofa, omul se întoarce
spre sine, spre esenţa sa. Aşadar, filosofia este parte constitutivă a formării vieţii şi
caracterului uman. Sufletul omului, prin filosofie, este eliberat către cunoaştere, deci
filosofia este calea privilegiată a sufletului de a accede la inteligibil.

Mitul peşterii

Platon, compară filosofia cu eliberarea privirii către Soare a unui om ce a stat

numai în întuneric. Astfel el prezintă următoarea situaţie simbolică:
Într-o peşteră, oamenii legaţi privesc, pe un perete, umbrele produse de obiectele
perindate prin faţa unui foc aflat în spatele lor. Umbrele sunt luate astfel de acei oameni
legaţi, de prizonieri, drept singura realitate. Această etapă simbolizează pentru Platon,
lumea simţurilor, în care se confundă falsitatea cu adevărul, umbra cu esenţa.
Unul dintre cei legaţi se eliberează şi reuşeşte să iasă afară unde lumina Soarelui îl
orbeşte. Mai întâi el se va acomoda cu a privi umbrele obiectelor de afară şi a imaginii
sale în luciul apei şi, mai apoi, treptat va reuşi să privească Soarele. Uimit de frumuseţea
acestuia va dori să prezinte „minunea” şi celor aflaţi în peşteră şi va alerga către ceilalţi
prizonieri. Intrând în peşteră, la întuneric, nu va mai vedea nimic, nici măcar umbrele, ba
mai mult, va deveni stângaci şi împiedicat printre cei adaptaţi la semiumbra peşterii.
Astfel, va fi de tot râsul celorlalţi şi va fi luat în batjocoră.
Dezlegarea unui prizonier şi eliberarea lui către cunoaşterea focului care produce
umbrele şi a Soarelui din afara peşterii simbolizează esenţa sufletului: a contempla
inteligibilul (Soarele). Deci filosofia nu este un scop în sine, ci un mijloc, o cale care,
dacă este urmată, conduce către cunoaştere. Filosofia nu este înţelepciune, ci iubire de
înţelepciune. Esenţa sufletului îţi este dată, însă important este cum o dezvălui: prin
filosofie, către lumină, afară din peşteră, sau prin simţuri, către întuneric, în locuinţa-
închisoare.
 Filosofia şi înţelepciunea vieţii

Baruch Spinoza (1632-1677) – după ce Platon găseşte că rostul filosofiei este

acela de a asigura cunoaşterea şi eliberarea sufletului din „lumea umbrelor”, Spinoza
găseşte în cunoaşterea filosofică calea spre libertate şi fericire a omului.
„Dumnezeu este identic cu lumea, adică toate lucrurile sunt în Dumnezeu şi dacă
Dumnezeu este o fiinţă necesară, atunci tot ceea ce există se supune naturii necesare a lui
Dumnezeu”.
Necesitatea înseamnă însă absenţa libertăţii. Doar că, pentru Spinoza, necesitatea
poate fi convertită în libertate prin cunoaştere. În măsura în care suntem conştienţi de
constrângeri, le putem controla şi astfel putem fi liberi.
Astfel, o cunoaştere, o înţelegere adecvată a legilor necesare este o înţelegere a
naturii lui Dumnezeu. De aceea, numai prin filosofie se poate ajunge la contemplarea
naturii lui Dumnezeu, la conştientizarea naturii necesare, deci la libertate. Aşadar,
filosofia este calea omului către libertate.
Mai mult, contemplarea naturii veşnice a lui Dumnezeu presupune o funcţie a
sufletului, care să fie, la rândul ei, caracterizată (ca şi Dumnezeu) de veşnicie. Pentru
Spinoza, aceasta este iubirea intelectuală a sufletului faţă de Dumnezeu, altfel spus,
filosofia.
Filosofia este deci o cercetare a divinităţii prin intermediul esenţei sufletului
omenesc. Accesul la filosofie sau la iubirea intelectuală faţă de Dumnezeu este posedarea,
aici şi acum, a libertăţii şi garanţiei nemuririi sufletului, într-un cuvânt a fericirii.

Lucian Blaga (1895-1961) – pentru Blaga, filosofia constituie un domeniu

autonom faţă de celelalte discipline. Dacă fizica sau astronomia studiază o parte din
realitate, din ceea ce este, filosofia deţine intuiţii asupra a tot ceea ce este. Aceste intuiţii,
numite de Blaga orizonturi, îi asigură filosofiei un raport privilegiat cu lumea faţă de
celelalte ştiinţe.
Singularitatea filosofiei constă în aceea că este urmată întotdeauna de o conştiinţă
filosofică. Pentru a se distinge de celelalte ştiinţe, pentru a-şi cunoaşte propria valoare,
propriile limite, filosofia se întoarce cu un act reflexiv, asupra conţinutului său. Aceasta
este principala calitate a filosofiei în comparaţie cu celelalte ştiinţe.
 Valoarea filosofiei pentru viaţă

Bertrand Russell (1872-1970) – valoarea filosofiei este determinată de tipul de

cunoaştere pe care îl propune: spre deosebire de cunoaşterea ştiinţifică axată pe
descrierea experienţei, pe răspunsuri exacte, prin filosofie se dobândeşte cunoaşterea
critică sau examinarea limitelor cunoaşterii. Astfel, studiul filosofiei are ca efect direct
cercetarea critică a principiilor presupuse de ştiinţă şi în viaţa cotidiană. Însă această
cercetare nu conduce la soluţii exacte, ci la incertitudine.
Incertitudinea are două consecinţe importante pentru determinarea valorii
filosofiei:
- pe de o parte prin atitudinea critică se identifică şi se elimină prejudecăţile
care ne conduc viaţa, are loc o eliberare de atitudinea dogmatică, lărgindu-ne
astfel „orizontul gândirii”;
- pe de altă parte, incertitudinea determină un interes permanent pentru
cunoaştere, ne menţine într-un raport cognitiv permanent faţă de univers, ceea
ce, prin obţinerea de noi informaţii, lărgeşte capacităţile Eului nostru;
 Natura umană

Preocuparea omului pentru cunoaşterea de sine este una permanentă. Disciplinele

precum biologia, istoria, sociologia au ca obiect de cercetare fie corpul uman, fie evoluţia
omului de-a lungul timpului, fie existenţa omului în societate. În toate aceste discipline se
oferă puncte de vedere limitate, întrucât au în vedere trăsături particulare ale omului. De
aceea este necesară o cunoaştere generală a fiinţei umane.
Filosofia va încerca să ofere o perspectivă de ansamblu asupra problematicii
ridicate de existenţa omului. Ce este omul? În ce constă fiinţa umană? Dacă existenţa are
sens? Sunt întrebări la care filosofia încearcă să răspundă. Prima interogaţie – ce este
omul? – este o interogaţie asupra esenţei omului: oare există o trăsătură care este
specifică doar omului? Există o „natură”, o esenţă prin care omul se deosebeşte de regnul
animal sau vegetal?
Interogaţiile despre sensul vieţii sunt legate de cele despre natura umană. Ceea ce
conferă sens existenţei nu este oare acea trăsătură care ne caracterizează în mod propriu?
Problematica naturii umane, adică a diferenţei ce se impune între om şi lucru sau
animal, reprezintă o interogaţie esenţială la care au încercat să răspundă unii filosofi.
Despre natura umană sunt două teorii importante: cea politică şi cea metafizică.

Teoria politică vizează capacitatea omului de a trăi în organizări sociale, de a fi

parte componentă a unui sistem guvernant.

Teoria metafizică tratează gândirea şi capacitatea acesteia de reflectare asupra

lumii ca element distinctiv al naturii umane. Omul nu este, în primul rând, un
animal social, ci o fiinţă meditativă, reflexivă.

Aristotel (384-322 a. Ch.) – teoria lui Aristotel despre natura umană este
influenţată de concepţia sa teleologică, conform căreia natura nu creează nimic fără scop.
Din acest punct de vedere, şi existenţa omului deţine un scop, şi anume de a trăi laolaltă
cu semenii săi în vederea unei vieţi mai bune. Însă o viaţă bună, în care actele morale şi
cele intelectuale sunt posibile, nu se poate obţine, după Aristotel, decât în măsura în care
oamenii sunt parte componentă a unui stat, adică a unei comunităţi de fiinţe cu simţirea
binelui şi a răului, a dreptului şi a nedreptului.
Contrar teoriilor sofiste de până atunci, care considerau statul şi ordinea socială
drept o convenţie, Aristotel tratează statul drept instituţie naturală, rezultată, în mod
indirect, din instinctele de autoconservare şi reproducere ale indivizilor. Cu toate că, din
punctul de vedere al genezei, statul este o consecinţă a trăirii laolaltă a indivizilor, mai
întâi în familie, grup etc., din punct de vedere al funcţiei sale, el este anterior oamenilor
care îl compun, precum corpul precede membrele sale. Cu alte cuvinte, natura umană este
una socială, întrucât în fiecare dintre noi există instinctul pentru formarea comunităţilor şi
pentru că abia în stat existenţa îşi află împlinirea, desăvârşindu-şi astfel posibilităţile
proprii.
 Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) teoriile politice despre natura umană de
până la J.J. Rousseau considerau că omul este o fiinţă socială, care îşi îndeplineşte
atributele sale esenţiale supunându-se unei ordini sociale şi trăind alături de semenii săi.
Sufletul omenesc era modificat, modelat în interiorul societăţii. Rousseau îşi pune însă
întrebarea dacă această modificare cauzează fericirea sau nefericirea omului. Astfel spus,
trecerea de la o stare naturală (în care toţi oamenii sunt egali) la o stare artificială, cea a
societăţii umane (care impune inegalitatea dintre oameni) este una benefică fiinţei
umane?
În primul rând Rousseau identifică modificările naturii umane petrecute prin
existenţa în sfera socială: schimbările constituţiei corpului, cunoştinţele noi şi erorile
multiple, tulburările sufletului provocate de pasiuni. Mai mult, existenţa în starea socială,
supune omul inegalităţii politice, diferenţelor sociale. Pentru Rousseau, toţi aceşti factori
determină nefericirea omului pe măsură ce acesta se îndepărtează de starea naturală,
primitivă. Prin urmare adevărata natură umană nu este cea socială, ci constă în starea
primitivă a omului sălbatic, lipsit de legături cu semenii săi, lipsit de grai şi de cunoştinţe
inutile, supus doar inegalităţii naturale cauzate de vârstă, sănătate şi putere, având în
suflet doar principiul interesului în propria-i conservare şi pe cel al repulsiei faţă de
suferinţă şi moartea semenilor noştri, este modelul naturii umane perfecte. Este natura
umană a unui Robinson Crusoe, primitiv, singur, dar fericit.
Fericitul Augustin (354-430) – concepţia creştină despre natura umană este
aceea că omul este o creaţie divină care se deosebeşte de toate celelalte prin faptul că este
făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Gânditorul creştin, Augustin dezvoltă
această idee. Astfel, omul este o imagine a Trinităţii, adică a lui Dumnezeu Tatăl, Isus şi
Sfântul Duh. Întrebarea este dacă întreaga fiinţă umană, chiar şi partea carnală, reflectă
divinul.
Augustin distinge în acest sens între omul interior şi omul exterior. Prin cel
interior înţelege sufletul şi facultăţile sale orientate către cunoaşterea ideilor eterne; omul
exterior face trimitere la partea carnală a omului, partea perisabilă a acestuia şi
cunoaşterea provenită din simţuri. De aceea, omul interior, adică sufletul şi facultăţile
sale – existenţa, cunoaşterea şi voinţa – reflectă divinitatea. Prin urmare, faptul de a fi un
sine (o imagine a lui Dumnezeu), cunoaşterea acestui sine şi iubirea de sine sunt
atributele esenţiale ale naturii umane.
Blaise Pascal (1632-1662) – definirea naturii umane presupune cunoaşterea
limitelor acesteia, care nu pot fi determinate decât prin raportare la întreaga realitate. Prin
urmare, cunoaşterea omului este un act complex care implică, alături de autoreflexivitate,
şi cercetarea naturii. Limitele omului pot fi stabilite doar prin comparaţia a ceea ce există
în afara sa.
Cercetând realitatea exterioară, omul descoperă două infinituri: pe de o parte,
infinitul mare al lumii, al creaţiilor lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, infinitul mic,
obţinut prin diviziunea continuă a unui obiect. Ambele infinituri nu pot fi cuprinse total
pin raţiune: de aceea, omul este o fiinţă care îşi recunoaşte limitele gândirii sale. Mai
mult, comparându-se cu neantul şi infinitul, omul îşi descoperă fiinţa sa drept cale de
mijloc între aceste două extreme: „nimic în raport cu infinitul, tot prin comparaţie cu
neantul”. Cercetarea limitelor omului ne conduce la ideea că natura umană este o limită
permanentă şi de aici nevoia de a o depăşi prin raţiune.
 Alteritate şi identitate

Emmanuel Levinas (1905-1995): referitor la problema celuilalt, până la Levinas,

a fost specific filosofiei, includerea celuilalt în tema mai largă a subiectului cunoscător.
Natura celuilalt este tratată asemenea naturii unui obiect, care înţeles raţional este
interiorizat de subiectul cunoscător. Astfel, între indivizi şi obiectele lumii înconjurătoare
nu se făcea distincţie.
Pentru Levinas, o astfel de atitudine, însemna ratarea semnificaţiei celuilalt în
caracterul său de diferit. Dimpotrivă gândirea trebuie să sesizeze pe celălalt în calitatea
lui de cu totul altul.
Relaţia cu celălalt este accesibilă în primul rând ca prezentă şi apoi ca limbaj.
Altul, în raport faţă către faţă este o prezenţă dar una diferită de mine. Mai mult, altul se
prezintă ca limbaj, fiind auzit, această vorbire fiind o dovadă a unei alte naturi, liberă,
imprevizibilă, care îmi pune astfel limitele propriei persoane.

John Locke (1632-1704): problema identităţii personale poate fi rezolvată,

conform lui J. Locke, printr-o clarificare a termenilor. Astfel, prin conceptul de identitate
se enunţă principiul individuaţiei conform căruia o fiinţă este identică cu sine dacă există
într-un anumit loc şi într-un anumit timp, ce nu pot fi comune pentru alte fiinţe
asemănătoare. Din acest punct de vedere, se poate considera că plantele şi animalele sunt
identice cu sine în măsura în care sunt aceeaşi alcătuire coerentă de părţi, într-un corp
care participă la aceeaşi viaţă. La fel se poate afirma şi despre om: un om este identic cu
sine dacă are aceeaşi materie, care participă la aceeaşi viaţă.
Un astfel de răspuns este nesatisfăcător pentru Locke. „Identitatea omului”
numeşte doar identitatea de materie, de substanţă; nu este avută în vedere facultatea
raţională a omului sau problema responsabilităţii pentru propria fiinţă. De aceea, Locke
propune conceptul de identitate personală, unde prin persoană se înţelege fiinţa raţională
care gândeşte şi este responsabilă faţă de actele sale. O persoană este o fiinţă capabilă de
conştiinţă (sau memorie), adică de receptare a ideilor despre acţiunile prezente şi repetare
a ideilor despre acţiunile trecute ale fiinţei respective. Prin urmare, o persoană este
identică cu sine dacă prin aceeaşi conştiinţă poate repeta idei despre acţiuni trecute şi idei
despre acţiuni prezente.

Bernard Williams (1929- ): problema identităţii personale ar putea fi

formulată prin întrebarea „Care este criteriul prin care decid că eu din momentul T1 sunt
acelaşi cu eu din momentul T2?”. Altfel spus, există un criteriu al continuităţii identităţii?
Oare noi de acum nu suntem cu totul diferiţi de noi de atunci?
Două tipuri de răspunsuri au fost aduse acestei interogaţii:
- pe de o parte, se consideră continuitatea fizică (acelaşi corp, acelaşi creier)
drept criteriu căutat
- pe de altă parte, se consideră continuitatea psihologică (aceleaşi amintiri,
acelaşi caracter) ca parte decisivă pentru stabilirea identităţii personale
Teza lui Williams este aceea că identitatea corporală este o condiţie necesară
pentru stabilirea identităţii personale; iar modul de demonstraţie constă, în special, în
respingerea tezei identităţii continuităţii psihologice susţinută de J. Locke, conform căreia
memoria este ceea ce face un om să fie el însuşi. Dimpotrivă, pentru Williams, memoria
nu este un criteriu al identităţii pentru că se poate imagina următorul contraargument:
dacă setul de amintiri S al unui individ îi este schimbat cu un set de amintiri complet
diferit S1, atunci, acelei persoane, problema identităţii nu i se impune, întrucât subiectul
nu are cum să sesizeze diferenţa dintre seturile de amintiri. Mai mult, dacă persoana
respectivă, pe lângă setul de amintiri S1, mai deţine o memorie generală E prin care îşi
poate aduce aminte de lucruri pe care nu şi le amintea prin setul de amintiri S1, problema
identităţii sale tot nu apare în mintea lui, întrucât ceea ce i se întâmplă este doar sesizarea
uitării. Iar dacă prin memoria generală E persoana îşi va aduce aminte de lucruri
incompatibile cu S1, atunci el va trata pe E ca pe o iluzie şi va apela la memoria celorlalţi
pentru a stabili dacă setul incompatibil E este adevărat sau nu: ceea ce înseamnă că a fost
schimbat criteriul continuităţii psihologice pentru identitatea personală.

Paul Ricoeur (1913 - ) – o interogaţie asupra existenţei şi sensului ei presupune

un moment reflexive în care omul se întoarce, prin gândire, asupră-şi. Rezultatul acestei
operaţii este judecata „eu sunt, eu gândesc”, - ceea ce pentru unii reprezintă temeiul sau
rezultatul final al filosofiei lor.
Dimpotrivă, Ricoeur consideră acest rezultat un adevăr abstract şi gol. De fapt,
omul nu cunoaşte în mod direct sensul existenţei sale. Omul, ca sine, trebuie să
recupereze sensul existenţei sale interpretând semnele lumii, limbajul, cultura. La sensul
vieţii omul ajunge numai printr-un ocol, prin cultură.
Acest ocol comportă, după Ricoeur, trei planuri:
- planul semantic
- planul reflexiv
- planul existenţial
Planul semantic este cel al interpretării simbolurilor şi expresiilor. Este
exercitarea interpretării la nivelul limbajului prin care se caută dezvăluirea sensului şi a
tuturor planurilor secundare posibile. Practic este o hermeneutică filosofică, prin care se
studiază relaţia dintre om – limbaj – lume, prin analiza naturii sensului, a structurilor şi
semnificaţiei culturii. Cu spune Ricoeur: „planul semantic este strădania unei gândiri ce
încearcă să descifreze sensul ascuns de sensul aparent”.
Planul reflexiv - constă în analiza legăturii dintre înţelegerea semnelor şi
înţelegerea de sine. În cuvintele autorului „planul reflexiv este însuşirea efortului
strădaniei noastre de a exista şi dorinţa noastră de a fi, prin operele ce le confirmă”.
Planul existenţial este cel în care omul descoperă sensul sinelui ca un rezultat al
înţelegerii de sine prin intermediul interpretării semnelor, limbajului, culturii. Cultura,
operele, limbajul sunt o consecinţă imediată a existenţei umane; însă existenţa nu ajunge
la propriu său sens decât revenind reflexiv, interpretând propriile sale produse. Existenţa
este dorinţă şi creaţie, însă sensul se obţine doar ca hermeneutică a culturii.
 Albert Camus (1913 - 1960) – spre deosebire de filosofii care abordează
problematica sensului existenţei analizând raportul om – cultură, individual – general,
Camus consideră că prin filosofie trebuie să se răspundă la întrebarea dacă viaţa merită să
fie trăită sau nu. Interogaţia filosofică se deplasează astfel de la domeniu abstract,
general, la unul concret: este sinuciderea o soluţie pentru problematica angoasantă a
sensului vieţii?
Răspunsul lui Camus are ca punct de plecare recunoaşterea climatului
absurdităţii, în care se desfăşoară existenţa umană: o lume în care cunoaşterea adevărată
este imposibilă, care include oboseala şi spaima în faţa timpului, care devine opacă prin
inumanitatea celorlalţi, se înstrăinează de existenţă, este lipsită de sens. Sentimentul
absurdului este cel care caracterizează raportarea omului la lume. Între o existenţă avidă
de sens şi o lume opacă şi străină se instaurează un conflict. O soluţie aparentă ar fi
sinuciderea, care însă, după Camus, este doar mărturisirea că viaţa te depăşeşte.
Dimpotrivă, subliniază gânditorul francez, nu există soluţii pentru experienţe absurde şi,
de aceea, acest conflict dintre om şi lume trebuie menţinut ca atare, pentru că este un
conflict prin care omul obţine conştiinţa lucidă. Omul absurd este omul liber în faţa lumii
şi pasionat de trăirea experienţei absurde a lumii.
 Sensul existenţei
Orizont: sensul existenţei

Deseori, în anumite situaţii, ne confruntăm cu interogaţii de tipul: „De ce exist?”,

„Care este scopul existenţei mele?”. Sun întrebări despre sensul existenţei, mai precis,
asupra faptului dacă viaţa are sau nu un sens. În primul rând însă, trebuie clarificaţi
termenii interogaţiei, şi anume „existenţă” şi „sens”. În general, prin existenţă desemnăm
felul de a fi al omului spre deosebire de cel al animalelor; despre animale spunem că
trăiesc, despre oameni că există. În ce constă însă deosebirea între om şi animal, dintre
existenţă şi viaţă?
În al doilea rând, prin „sens” desemnăm fie scopul, fie caracterul raţional al unei
situaţii. Însă, prin „sensul existenţei” numim acel fapt care determină împlinirea
posibilităţilor existenţei. Unii filosofi au considerat cultura drept factorul care determină
desăvârşirea existenţei.
Lucian Blaga (1895-1961): teoriile biologice evoluţioniste de la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX au determinat, pe plan filosofic, o nouă
viziunea asupra naturii umane: omul, faţă de animal, este doar o etapă superioară. Între
existenţa umană şi cea animală nu există o deosebire calitativă, de esenţă, ci doar
diferenţele graduale, cum ar fi aceea între inteligenţă şi intelect.
Unei astfel de concepţii, L. Blaga îi opune o teorie despre caracterul distinct şi
privilegiat al existenţei umane. Omul, spre deosebire de animal, este creator de cultură;
dacă animalul este orientat spre imediat şi pentru asigurarea securităţii, omul are o
existenţă orientată către mister şi revelare. Omul depăşeşte condiţiile imediatului şi ale
securităţii prin aceea că este capabil să îşi jertfească propria existenţă pentru crearea de
cultură. Prin urmare, cultura este forma finală, împlinirea sensului existenţei umane.
Constantin Noica (1909-1988): cultura secolului XX poate fi descrisă ca fiind
predominant ştiinţifică. Modelul cunoaşterii ştiinţifice, care constă în formalizare şi
abstractizare, se aplică în judecarea întregii realităţi. Noica vorbeşte de logica lui Hermes,
în care individualul este tratat ca simplă variabilă pentru întreg. Existenţa – individualul
prin excelenţă – este, conform acestei logici, un fapt statistic, o cifră printre altele.
Pentru a recupera semnificaţia individualului, ale existenţei, Noica propune o altă
logică, logica lui Hermes, ce reprezintă o modalitate de gândire prin care individualul
reflectă în sine întregul. Aşadar, întregul se regăseşte în particular; existenţa cuprinde în
sine atributele generalului. Este o logică a înţelegerii, a sesizării întregului în particular.
Se face posibil astfel înţelegerea sensului vieţii desfăşurate în timp, a individualului supus
clipei celei repezi a unui destin.