Judecata animalelor

(scenetă)

Liniştea pădurii nu era niciodată tulburată de ceva deosebit. Păsările cântau vesele,
animalele porneau şi ziua şi noaptea la vânătoare, copacii înmugureau şi înfrunzeau apoi din
belşug.
Chiar şi vântul îşi schimba arareori drumurile zbenguindu-se încâlcit printre arbori;
chiar şi cărările umbrite erau obişnuite cu paşii mărunţi ai copiilor culegători de ciuperci sau
ai vânătorilor iscusiţi. Dar astăzi liniştea s-a destrămat:
- Măria ta, nu mă trimite la moarte! Se auzea strigătul disperat al unui ţăran care, mai
mult împins decât tras de către un grup de animale, era dus înaintea împăratului.
- Da care-i pricina, măi omule, de te-au adus legat aici? Ai furat? Ai omorât cumva?
- Da! Da, Măria ta! La moarte cu el! strigau vietăţile ce-l ţineau nemişcat pe bietul
ţăran.
- Cum aşa?! Auzi, măi? Ia să auzim de la tine ce-ai făcut, apoi stăm să judecăm.
- Să vezi, Împărate slăvit, zise omul plin de năduf şi speriat de aşa adunare, azi dis-de-
dimineaţă am pornit prin pădure, aşa doar să strâng nişte amărâte de vreascuri, nişte beţigaşe,
ca cele adunate de păsări pentru cuib, să le duc acasă la ai mei.
Am zece copilaşi, Măria ta, zece guri de hrănit şi lemne… nici cât un pai!
- Şi? Şi? Zi-i mai departe, că doar nu te-au adus aici aceşti nemulţumiţi numai pentru
atât.
- Şi cum strângeam eu aşa, o creangă uscată, un vreasc rupt de vânt, ajung într-o poiană
luminoasă şi văd un copac mare, mare, dar tare bolnav.
- Cum de ai ştiut tu, un om nătâng şi vai de capul lui că era bolnav?
- Păi cum să nu ştiu, dacă avea o gaură mare cât capul meu, adică o scorbură adâncă
până în măduva capului… Şi m-am gândit eu, m-am tot gândit să nu-l las să se chinuie şi să
sufere, ci mai bine-i curm zilele.
- Şi? Ce-ai făcut? Ai chemat doctorul?
- Nu, Măria ta! Nu…L-am tăiat şi gata!
- La moarte cu el! La moarte! Strigară şi mai tare animalele dornice de răzbunare.
- Da ce ţipaţi aşa? Ia spune tu, vulpeo!
- Păi, Mărite împărat, jos între rădăcinile cele groase ce ieşeau deasupra pământului, cât
mâna de groase, aveam o vizuină călduroasă şi drăguţă cu doi vulpişori în ea. Dar omul acesta
mi-a distrus casa şi-am rămas cu puii pe drum…
- Iar eu, Măria ta, zise veveriţa cea roşcată şi veselă de obicei, aveam adunate sute de
alune în scorbura cea mare şi locuiam acolo de-o viaţă cu familia mea, iar acum s-a ales praful
de toate.
- Da, zise o pasăre tristă cu lacrimi ca roua în ochişorii ei negri, eu aveam cuibul bine
prins de crengi şi ferit de vânturi şi ploi, iar astăzi cuibul e stricat şi bieţii mei puişori sunt
căzuţi în iarbă cu aripile rupte.
- Măria ta! Măria ta! zise regina albinelor sălbatice, aveam un roi prins de trunchiul cel
gros, iar mierea noastră dulce şi bună ne hrănea şi pe noi, şi pe Moş Martin. Vai şi-amar de
noi acum că ne-am împrăştiat în lume.
- Ei, mai omule, vezi ce-ai făcut? Ai omorât copacul, dar ai lăsat pe drumuri atâtea
vietăţi. Dacă ar face toţi aşa, ce s-ar alege cu aceste biete fiinţe, care nu-şi pot apăra viaţa
decât ascunzându-se în pădure?
- Iartă-mă, Măria ta! Iertaţi-mă toţi! Nu voi mai tăia nici un copac cât voi mai trăi!
- Nu-l ierta, Mărite împărat! Cine greşeşte o dată şi nu-i pedepsit , mai încearcă încă o
dată!
 - Şi ce să facem cu el? Cum să-l pedepsim?
- Păi...să ne facă fiecăruia câte o casă!
- Cum??? Ştiţi că e sărac şi nu poate.
- Ba poate! Ba poate!
- Pentru fiecare dintre noi să sădească un pom, în care să ne facem culcuşuri pentru noi
şi copiii noştri.
- Da! Da! Să ne facă o casă.
- Un copac! O casă! Un copac! O casă!
- Te prinzi, măi omule? Ce zici?
- Ce să mai zic? Aşa o să fac, iar în urma mea va rămâne o frumoasă pădure!