Barocul e un stil în arhitectură, muzică, dans, pictură, sculptură și alte arte care au înflorit în

Europa de la începutul secolului al XVII-lea până în anii 1740, „stingându-se” în deceniul următor.
Pe teritoriile imperiilor spaniol și portughez, inclusiv în Peninsula Iberică, a continuat, împreună
cu noi stiluri, până în primul deceniu al anilor 1800.
A succedat arta renascentistă și manierismul, și a precedat rococoul și neoclasicismul. A fost
susținut de Biserica Catolică, ca un mijloc de a combate simplitatea și austeritatea arhitecturii,
artei și muzicii protestante, chiar dacă arta barocă de tip luteran s-a dezvoltat și în anumite părți
ale Europei.[1]
Stilul baroc folosea contrastul, mișcarea, detaliile exuberante, culoarea profundă, măreția și
surpriza ca să atingă un sentiment de uimire. Stilul a apărut la începutul secolului al XVII-lea,
în Roma, apoi răspândindu-se rapid în Franța, Italia de nord, Spania și Portugalia, iar mai târziu
în Austria, sudul Germaniei și Rusia. Până în anii 1730, evoluase într-un stil și mai flamboiant,
numit rocaille sau rococo, care a apărut în Franța și Europa Centrală până la mijlocul secolului al
XVIII-lea.
În artele decorativă se produce un exces de ornamentație. Îndepărtarea de la clasicismul
renascentist are căi proprii în fiecare țară. Dar o caracteristică generală e aceea că peste tot
punctul de plecare îl constituie elementele ornamentale introduse de Renaștere. Repertoriul
clasic e aglomerat, îndesit, suprapus, încărcat, cu scopul de a stârni efecte de șoc. Motive noi
introduse de baroc sunt: cartușul, trofeele și armele, coșuri cu fructe sau flori, și altele, realizate
în marchetărie, stucaturi, sau sculptate.[2]

Etimologie[modificare | modificare sursă]

Pandantiv în formă de siren, făcut dintr-o perlă

barocă (torsul) cu un set de monturi de aur emailat cu rubine, probabil circa 1860, în Muzeul
Metropolitan de Artă (New York City)
Cuvântul românesc „baroc” provine direct din franceză.[3] Unii cercetători afirmă că termenul
francez provine de la cuvântul portughez „barroco” (în traducere „o perlă defectuoasă”), care e
posibil să derive de la latinescul „verruca”,[4] („verucă”) sau de la un cuvânt cu sufixul „-ǒccu”
(comun în Iberia pre-romană).[5][6][7] Alte surse sugerează un termen latin medieval folosit în
logică, „baroco”, ca fiind cea mai probabilă sursă.[8]
În secolul al XVI-lea, cuvântul latin medieval „baroco” a trecut dincolo de logica scolastică și era
folosit pentru a caracteriza orice care părea absurd de complex. Filozoful francez Michel de
Montaigne (1533-1592) a asociat termenul „baroco” cu „Bizar și inutil de complicat”.[9] Alte surse
timpurii asociază barocul cu magia, complexitatea, confuzia și excesul.
Cuvântul „baroc” a fost asociat și cu perlele neregulate înainte de secolul al XVIII-lea. „Baroque“-
ul francez și „barroco”-ul portughez erau termeni asociați adesea cu bijuteriile. Un exemplu din
1531 folosește termenul ca să descrie perlele într-un inventar al comorilor a lui Carol al V-lea al
Franței.[10] Mai târziu, cuvântul apare într-o ediție din 1694 a Le Dictionnaire de l’Académie
Française, care descrie „broque”-ul ca fiind „folosit doar pentru perlele care sunt imperfect de
rotunde.”[11] Un dicționar portughez din 1728 descrie într-un mod asemănător „barroco”-ul ca
însemnând „o perla inegală și de proastă calitate”.[12]
O derivare alternativă a cuvântului „baroc” sugerează numele pictorului italian Federico
Barocci (1528–1612), ale cărui opere au influențat stilul.[13]
În secolul al XVIII-lea termenul a început să fie folosit ca să descrie muzica, și nu într-un mod
lingușitor. Într-o recenzie satirică anonimă a premierei lui Hippolyte et Aricie, de Jean-Philippe
Rameau, în octombrie 1733, care a fost tipărită în Mercure de France în mai 1734, criticul a scris
că noutatea în această operă este „du barocque”, plângându-se că muzica nu avea o melodie
coerentă, nu se confrunta cu disonanțele, schimbă în mod constant cheia și contorul, și trecea
rapid prin fiecare dispozitiv compozițional.[14]
În 1762, Le Dictionnaire de l'Académie Française a consemnat că termenul poate să descrie
figurat ceva „neregulat, bizar sau inegal”.[15]
Jean-Jacques Rousseau, care erau un muzician și compozitor, precum și filozof, a scris în 1768
în Enciclopédie: „Muzica barocă este aceea în care armonia este confundată și încărcată de
modulări și disonanțe. Cântarea este aspră și nefirească, intonația este dificilă și mișcarea
limitată. Se pare că termenul provine de la cuvântul „baroco” folosit de logicieni.”. [9][16]
În 1788, Quatremère de Quincy a definit termenul în Encyclopédie Méthodique ca „un stil
arhitectural care e foarte împodobit și chinuit”.[17]
Termenii francezi „style baroque” și „musique baroque” au apărut în Le Dictionnaire de
l’Académie Française în 1835.[18] Până la mijlocul secolului al XIX-lea, criticii de artă și istoricii au
adoptat termenul „baroc” ca o modalitate de a ridiculiza arta post-renascentistă. Ăsta a fost
sensul cuvântului folosit în 1855 de istoricul de artă Jacob Burckhardt, care a scris că artiștii
baroci „disprețuiau și abuzau detaliile” pentru că le lipsea „respectul pentru tradiție”. [19]
În 1888, istoricul de artă Heinrich Wölfflin a publicat prima lucrare academică serioasă asupra
stilului, Renaissance und Barock, care a descris diferențele dintre pictura, sculptura și arhitectura
renascentiste și cele baroce.[20]

Arhitectura: origini și caracteristici[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Arhitectura barocă.

Quadratura sau trompe l'œil pe un tavan al bisericii Il

Gesù din Roma, de Giovanni Battista Gaulli, din 1673-1678[21]
Barocul în arhitectură a fost rezultatul doctrinelor adoptate de Biserica Catolică la Conciliul
Tridentin în 1545–1563, ca răspuns la Reforma Protestantă. Prima fază
a Contrareformei impunea un stil academic sever asupra arhitecturii religioase, care apelase la
intelectuali, dar nu la masa credincioșilor. Conciliul Tridentin a decis în schimb să apeleze la un
public mai popular și a declarat că artele ar trebui să comunice teme religioase cu implicare
directă și emoțională. [22][23] Arta barocă luterană s-a dezvoltat ca un semn al identității, ca răspuns
la beeldenstorm al calviniștilor.[24]
Bisericile baroce sunt proiectate cu un spațiu central mare, unde credincioșii ar putea să fie
aproape de altar, cu o cupolă ridicată, permițând luminii să lumineze biserica de dedesubt.
Cupola e una dintre trăsăturile simbolice centrale ale arhitecturii baroce care ilustrează unirea
dintre ceruri și pământ, interiorul cupolei fiind decorat generos cu picturi cu îngeri și sfinți și cu
statuete de stuc cu îngeri, dând impresia celor de mai jos că se uită spre rai.[25] O altă trăsătură a
bisericilor baroce este quadratura; picturi trompe-l'œil pe tavan înconjurate de stucaturi, fie reale,
fie pictate, aglomerate cu picturi cu sfinți și îngeri și conectate prin detalii arhitecturale cu
balustrade și console. Picturile quadratura cu atlanți sub cornișe par să susțină tavanul bisericii.
Spre deosebire de plafoanele pictate ale lui Michelangelo din Capela Sixtină, care au combinat
diferite scene, fiecare cu propria perspectivă, ca să fie privite pe rând, picturile baroce de pe
tavane sunt create cu atenție, astfel încât privitorul de pe podeaua bisericii să vadă întregul tavan
în perspectivă corectă, ca și cum figurile ar fi reale.
Interioarele bisericilor baroce deveneau din ce în ce mai ornamentate în anumite perioade și se
concentrau în jurul altarului, de obicei așezat sub cupolă. Unele dintre cele mai cunoscute opere
decorative baroce sunt Scaunul Sfântului Petru (1647–53) și Baldachinul Sfântului Petru (1623–
34), ambele de Gian Lorenzo Bernini, în Bazilica Sfântul Petru din Roma. Baldachinul Sfântului
Petru este un exemplu al echilibrului contrariilor în arta barocă; proporțiile gigantice ale operei, cu
ușurința aparentă a baldachinului; și contrastul dintre coloanele răsucite solide, bronzul, aurul și
marmura operei cu draperiile curgătoare ale îngerilor de pe baldachin.[26] Frauenkirche din
Dresda servește ca un exemplu important al artei baroce luterane, care a fost finalizată în 1743
după ce a fost comandată de consiliul luteran al orașului Dresda și a fost „comparată de
observatorii din secolul al XVIII-lea cu Sfântul Petru din Roma”. [1]
Coloanele răsucite din interiorul bisericilor sunt una dintre principalele trăsăturile ale barocului.
Oferă atât un sentiment de mișcare, cât și un mod dramatic de a reflecta lumina. Cartușul e un alt
ornament caracteristic ornamentării baroce. Acestea erau plăci mari sculptate din marmură sau
piatră, de obicei ovale și cu o suprafață rotunjită, care conținea imagini sau text cu litere aurite și
erau așezate ca decorațiuni interioare sau deasupra ușilor clădirilor, transmițând mesaje celor de
mai jos. Au avut o mare varietate de versiuni de-a lungul timpului și au fost găsite în toate tipurile
de clădiri, de la catedrale și palate până la capele mici.[27]
Arhitecții baroc foloseau uneori perspectiva forțată ca să creeze iluzii. Pentru Palatul Spada din
Roma, Borromini a folosit coloane cu dimensiuni în scădere, o podea de îngustare și statuie în
miniatură din grădina de dincolo ca să creeze iluzia că un pasaj avea o lungime de 30 de metri,
când avea de fapt doar șapte metri lungime. O statuie de la sfârșitul pasajului pare să aibă
dimensiuni naturale, chiar dacă are doar 60 de centimetri înălțime. Borromini a proiectat iluzia cu
ajutorul unui matematician.