AL Subiectul operei înglobează întâmplări care au ca punct de plecare evenimente istorice.

Astfel, primul
capitol cu motto-ul „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu” înglobează expoziţiunea, prezentând preluarea puterii de
către Alexandru Lăpuşneanul în ciuda avertismentelor boierilor. Intriga este integrată capitolului al doilea, cu
mottoul „Ai să dai samă, Doamnă!”, capitol care prezintă represaliile împotriva boierilor. Speriată de ameninţarea
unei jupânese, Doamna Ruxanda îşi roagă soţul să înceteze vărsarea de sânge, domnitorul promiţându-i „un leac de
frică”. Desfăşurarea acţiunii este integrată capitolului al treilea, cu mottoul „Capul lui Moţoc vrem!”. „Leacul de
frică” oferit soţiei se concretizează într-o piramidă din capetele celor patruzeci şi şapte de boieri sosiţi la ospăţul de
împăcare, la cererea mulţimii Lăpuşneanul acceptând linşarea lui Moţoc. În al patrulea capitol, cu mottoul „De mă
voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!” se conturează deznodământul nuvelei. Retras în cetatea Hotinului,
bolnav de tifos, Lăpuşneanul va fi călugărit după dorinţa sa. Deoarece îi ameninţă cu moartea pe cei consideraţi de
el vinovaţi pentru aceasta, doamna Ruxanda, sfătuită de Stroici şi Spancioc, care supravieţuiseră masacrului fugind
din ţară şi cu încuviinţarea indirectă a mitropolitului Teofan, îl otrăveşte, scena morţii fiind construită în detalii
naturaliste.

HA Subiectul operei înglobează întâmplări neobişnuite, nesituate în mod real spaţial şi temporal.
Expoziţiunea integrează prezentarea a doi fraţi, Craiul şi Verde-Împărat, care trăiesc la două capete ale lumii.
Intriga este reprezentată de cererea adresată fratelui său de Verde-Împărat, de a-i trimite pe cel mai viteaz din fii
pentru a-i urma la tron. Desfăşurarea acţiunii integrează toate întâmplările generate de acest moment declanșator.
Astfel, Craiul, deghizat în urs, le testează vitejia, doar mezinul reuşind să treacă proba, sfătuit de Sfânta Duminică
să ia calul, hainele şi armele craiului de când era mire. Binecuvântându-l, Craiul îl sfătuieşte a se feri de „omul spân
şi de cel roş”. Ajuns într-o pădure, mezinul, convins de Spân să-l accepte ca slugă, este apoi forţat să accepte
inversarea rolurilor, fiind numit „Harap-Alb”. La palatul Împăratului Verde, Spânul îi cere lui Harap-Alb să aducă
„sălăţile din Grădina Ursului”, pielea cu pietre scumpe a Cerbului „solomonit” şi pe fata Împăratului Roş. Trecând
cu bine primele încercări cu ajutorul Sfintei Duminici şi al calului, pentru a treia, Harap-Alb se întovărăşeşte cu
cinci „monştri simpatici”-G.Călinescu: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Pentru a o putea
lua pe fiica împăratului Roş, trec cu bine de casa de aramă înroşită în foc, ospăţul pantagruelic, paza fetei, separarea
macului de nisip şi recunoaşterea adevăratei fete. Punctul culminant este reprezentat de momentul în care, la
curtea Împăratului Verde, fata, fiind „farmazoană” divulgă adevărul, iar Spânul îl decapitează pe fiul craiului. Calul
năzdrăvan îl ucide pe Spân, iar Harap-Alb este înviat de fata Împăratului Roş. Deznodămîntul integrează nunta
celor doi, lupta încheindu-se astfel cu victoria permanentă a binelui.

OSP Comicul de situaţie rezidă în diegeza dramatică. Expoziţiunea plasează diegeza în „capitala unui judeţ de
munte”, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în campania electorală. Organizaţia locală, l-ar sprijini pe Farfuridi, dar în
niciun caz pe Nae Caţavencu, reprezentant al opoziţiei. Intriga punctează şantajul prin care Nae Caţavencu vrea să
obţină candidatura, el subtilizând de la cetăţeanul turmentat scrisoarea de dragoste a prefectului Ştefan Tipătescu
pentru Zoe care o pierduse. Conflictul dramatic principal constă astfel în confruntarea dintre reprezentanţii
partidului de la putere: prefectul Ştefan Tipătescu, preşedintele partidului, Zaharia Trahanache şi soţia lui, Zoe şi
gruparea independentă a lui Nae Caţavencu, avocat şi proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor”. Desfăşurarea
acţiunii prezintă reacţiile la şantaj şi presiunile făcute de Caţavencu asupra persoanelor pe care publicarea scrisorii
le-ar compromite definitiv. Zoe obţine promisiunea candidaturii lui Nae Caţavencu, dar de la Bucureşti se cere să
fie ales un anume Agamemnon Dandanache. În încăierarea pusă la cale de poliţaiul Pristanda, Caţavencu pierde
pălăria în care avea scrisoarea, tensiunea dramatică generată, circumscriind punctul culminant. Nae Caţavencu,
fără scrisoare, schimbă tactica parvenirii, devenind obsecvios, mai ales după ce scrisoarea este remisă Zoei de
cetăţeanul turmentat, asupra lui planând în continuare contraşantajul pregătit de Zaharia Trahanache ce deţinea o
poliţă falsificată de fostul şantajist. În actul IV este punctat deznodământul. Dandanache sosit de la Bucureşti îşi
dezvăluie strategia politică asemănătoare cu a lui Caţavencu, dar cu mai multă perfidie, el neavând intenţia de a
remite scrisoarea. În final toată lumea se împacă, Dandanache e ales cu unanimitate de voturi, Nae Caţavencu, iertat
de Zoe, ţine un discurs, se îmbrăţişează cu adversarii într-o atmosferă de carnaval, acompaniată de muzica ce este
condusă de Pristanda.
MCN În expoziţiune, naratorul localizează acţiunea în vestul Transilvaniei, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ghiţă, un
cizmar sărac, dar onest, hotărăşte, împotriva sfaturilor soacrei, să ia în arendă cârciuma de la Moara cu Noroc, sperând să
obţină banii necesari pentru propria afacere. Se mută la han împreună cu soţia sa, Ana, cu mama acesteia, şi cu Petrişor,
copilul lor, muncind cinstit şi având profit. Apariţia lui Lică Sămădăul, constituie intriga şi declanşează conflictul
psihologic, acesta descoperindu-i slăbiciunea pentru bani. Desfăşurarea acţiunii ilustrează procesul degradării morale a
lui Ghiţă, el devenind treptat complicele indirect al lui Lică la jafuri şi crime, bucurându-se de bani necinstiţi. Deşi
convins că Lică l-a prădat pe arândaş şi a ucis-o pe femeia în negru şi pe copilul ei, jandarmul Pintea, fost acolit al lui
Lică, nu reuşeşte să-l incrimineze, deoarece la proces Ghiţă comite sperjur. Punctul culminant ilustrează
dezumanizarea lui Ghiţă. De Paşte, după ce bătrâna pleacă la rude cu cei doi nepoţi, Ghiţă îşi lasă la han soţia cu Lică,
pentru a merge la Ineu să-l anunţe pe jandarm că Lică are asupra lui banii furaţi. Neştiind aceasta, Ana i se dăruieşte lui
Lică. La întoarcere, Ghiţă o ucide pe Ana, fiind la rândul lui ucis din ordinul lui Lică de Răuţ. Fiind urmărit, Sămădăul,
se sinucide izbindu-se cu capul de un stejar. Deznodământul este tragic. Un incendiu provocat de oamenii lui Lică
mistuie hanul.. Singurele personaje supravieţuitoare sunt bătrâna şi copiii, nuvela având astfel un final moralizator:
„Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat”, cuvintele rostite de bătrână încadrând diegeza, având rol de
comentariu moral și validând simetria operei.

B Diegeza prezintă cronologic drumul Vitoriei Lipan, în căutarea soţului ei şi apoi a adevărului şi dreptăţii.
Expoziţiunea integrează aspecte din viaţa grea de la munte din satul Tarcău, de la început de secol XX. Familia
Lipan îl include pe soţul acesteia, Nechifor şi copiii lor: Gheorghiţă, un flăcău de saptesprezece ani şi Minodora.
Intriga punctează îngrijorarea Vitoriei din cauza absenţei de şaptezeci şi trei de zile a soţului ei şi a viselor
premonitorii. Vizita la baba Maranda, vrăjitoarea satului nu o edifică, aşa că îl cheamă acasă pe Gheorghiţă, aflat cu
oile în Bălţile Jijiei. Desfăşurarea acţiunii surprinde drumul celor doi până la găsirea lui Nechifor Lipan. Vitoria
se roagă Sfintei Ana şi anunţă autorităţile din Piatra de absenţa soţului. Ajunşi la Borca, dau de un botez, unde
Vitoria oferă lehuzei şi copilului daruri potrivite tradiţiei, iar la Cruci dau de o nuntă, femeia observând ordinea rău
prevestitoare. La Sabasa, află că pe acolo trecuse Nechifor, însoţit de doi ciobani. La Suha, la hanul lui Iorgu
Vasiliu află despre trecerea turmei însoţită doar de doi ciobani, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui din satul Doi Meri.
Reveniţi la Sabasa, îl găsesc într-o gospodărie pe câinele lui Lipan, Lupu şi după plata unei sume, îl iau cu ei. Lupu,
familiar cu locurile, localizează într-o râpă rămăşiţele lui Nechifor. Vitoria îşi înmormântează creştineşte soţul, iar
subprefectul Balmez desfăşoară o anchetă. Punctul culminant este atins la praznicul lui Lipan, unde Vitoria
reconstituie scena crimei, determinându-i pe cei doi să mărturisească. Deoarece încearcă să scape, Gheorghiţă îl
loveşte cu baltagul pe Bogza, iar câinele îl ,,suguşează”, acesta recunoscându-şi crima. Deznodământul o surprinde
pe Vitoria făcându-şi planuri pentru pomenirile tradiţionale. Finalul integrează astfel ideea că, în ciuda unei tragedii
trăite, lumea îşi păstrează coerenţa în condiţiile respectării tradiţiei.

I Expoziţiunea localizează universul romanesc într-o zi de duminică în satul Pripas din Ardeal la începutul
secolului al XX-lea. Deşi o place pe Florica, Ion, din interese materiale dansează cu Ana. Confruntarea cu tatăl ei
bogat, Vasile Baciu, declanşează conflictul dominant, punctându-se intriga, ideea lui Titu Herdelea de a-l sili pe
tatăl Anei să i-o dea de nevastă fiind un alt moment declanşator. Desfăşurarea acţiunii ilustrează întâmplările
generate de această idee. Ion îi cultivă Anei încrederea în iubirea lui, lăsând-o însărcinată. Pretenţia exagerată a lui,
de a primi în schimbul căsătoriei cu Ana toată averea lui Vasile Baciu prelungeşte suferinţa fetei care este bătută
crunt de acesta. Vasile Baciu îi promite lui Ion tot, fără intenţia de a se ţine de cuvânt. După nuntă, Ion descoperă
vicleşugul şi este hotărât să rezolve problema în instanţă, Vasile Baciu cedându-i astfel oficial toată averea. Nici
averea, nici copilul Petrişor născut de Ana nu va schimba însă atitudinea agresivă a lui Ion. Ana conştientizează că
Ion nu a iubit-o niciodată şi, după ce află de la Savista de vizitele făcute de soţul ei Floricăi, acum nevasta lui
George Bulbuc, Ana se spânzură, fapta ei netrezind nicio remuşcare în sufletul soţului ei. Lăsat în grija unor părinţi
iresponsabili, când Ion este la închisoare, îmbolnăvindu-se, Petrişor moare. Ion o convinge pe Florica să-l
primească la ea când George urmează să fie plecat. George se întoarce însă acasă şi aşteaptă calm sosirea lui Ion,
moment validat ca punct culminant al romanului. Auzindu-l în curte, George iese şi îl loveşte cu sapa de trei ori,
acest moment constituind deznodământul acţiunii. Dimineaţa, Ion este găsit mort, iar George este ridicat de
jandarmi. Averea lui Ion intră în custodia bisericii, datorită actului semnat preotului Belciug, acesta reuşind astfel să
construiască o biserică la al cărei hram vor veni cincizeci şi doi de preoţi cu episcopul în frunte. Sfinţirea noii
biserici şi petrecerea sătenilor sunt ultimele evenimente prezentate. Discuţia din drum a preotului cu familia
Herdelea şi noul învăţător Zăgreanu demonstrează faptul că din acest moment, mentalitatea satului este schimbată,
căsătoria nemaifiind văzută ca un contract social.
UNDDINDR Romanul debutează cu un artificiu narativ, acţiunea capitolului „La Piatra Craiului în munte” fiind
ulterioară întâmplărilor relatate în capitolele II, III, IV, V, ale Cărţii I, evidenţiindu-se cele două planuri temporale:
timpul narării - prezentul frontului şi timpul narat - trecutul poveştii de iubire. Astfel, în expoziţiune sunt
prezentate timpul şi spaţiul poveştii-ramă: în primăvara lui 1916, pe Valea Prahovei, Ştefan Gheorghidiu, un tânăr
sublocotenent, asistă în popota ofiţerilor la discuţia despre fidelitate, generată de un fapt divers aflat din presă: un
bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat de tribunal. Această discuţie declanşează memoria afectivă a
protagonistului, trezindu-i amintiri legate de căsnicia cu Ela. Fraza incipit a rememorării: ,,Eram însurat de doi ani
cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală” concentrează intriga şi construieşte al doilea
capitol, ,,Diagonalele unui testament” deschizând drumul retrospectivei poveştii de iubire. Student la Filosofie,
Ştefan se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la Litere. Iubirea bărbatului se naşte iniţial din orgoliul de a fi
preferat, ,,fiind atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente”. În desfăşurarea acţiunii se
precizează că cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Primind o moştenire la moartea unchiului său avar Tache,
cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială evidenţiată cu ocazia excursiei la Odobeşti, când Ela acordă
o atenţie exagerată unui anume G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. Înrolat în
armată, Gheorghidiu cere o permisie, pentru a se întâlni cu Ela în Câmpulung, aceasta solicitându-i insistent această
întâlnire pentru a-i cere bani, aspect care îl dezamăgeşte profund pe erou. Revenit la Dâmbovicioara, vrea să se
reîntoarcă la Câmpulung să verifice fidelitatea soţiei, fapt nerealizat din cauza izbucnirii rãzboiului. A doua
experienţă definitivă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri
absurde, învălmăşeală, dezordine. Capitolul ,,Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu!” ilustrează punctul culminant
al romanului, cât şi absurdul acestei conflagraţii. Gheorghidiu este rănit şi trimis cu trenul la Bucureşti. Ajuns
acasă, obosit să mai caute certitudini, o părăseşte definitiv pe Ela în urma lecturării unei anonime incriminatoare
asupra fidelităţii acesteia, elemente ce compun deznodământul. Finalul este unul deschis, creând impresia
cititorului că personajul este capabil să treacă peste acest naufragiu sufletesc şi să-şi continue viaţa.

JO Diegeza dramatică este o monografie a ideii urmărite de temă, acţiunea fiind plasată în 1914, în Bucureşti,
expoziţiunea debutând cu ştirea pe care ziarul „Dreptatea Socială” o primeşte de la unul din redactorii săi de la
Paris, conform căreia un ziarist francez, a publicat scrisorile de dragoste ale soţiei ministrului de justiţie către
actualul soţ din perioada când erau amanţi, aceasta omorându-l cu şase focuri de pistol. Este prezentat directorul
ziarului, Gelu Ruscanu, care îl ameninţă pe ministrul justiţiei, Şerban Saru Sineşti, cu dezvăluirea unui aspect
zguduitor al vieţii sale, dacă nu demisionează din funcţie, fapt ce constituie intriga. Desfăşurarea acţiunii aduce în
prim plan discuţia dintre Gelu şi Praida, în care cel dintâi povesteşte întâmplarea care l-a determinat să iniţieze
campania împotriva lui Sineşti şi anume moartea suspectă a bătrânei Manitti, urmată de dispariţia bunurilor ei de
valoare, faptele despre soţul ei fiind relatate de Maria Sineşti într-o scrisoare adresată amantului său de atunci,
Gelu Ruscanu. Elena Boruga sosește la redacţie pentru a-i anunţa că refuză să-şi mai viziteze soţul, Petre Boruga,
luptător pentru drepturile proletarilor, la închisoare. Aceştia îl vizitează apoi doar împreună cu fiul lui Petre Boruga,
Mihai. Primul procuror încearcă să-i convingă să disculpe pe şeful de serviciu, Constantinescu, acuzat de fraudă,
dar Gelu refuză, aplicând mereu principiul justiţiei inflexibile. Maria vine şi ea să-l convingă să nu publice
scrisoarea incriminatoare. Sineşti, venit şi el în același stop, încearcă iniţial un santaj sentimental prin intermediul
scrisorii prin care tatăl lui Gelu îi solicita ajutorul, însă Gelu nu abdică de la hotărarea sa. În finalul vizitei, Sineşti
aminteşte că i s-a prezentat cererea de mutare la infirmerie a lui Petre Boruga, cerere semnată favorabil, urmând să-l
propună eventual pentru graţiere, el apelând astfel la şantaj. Aflând de la Sineşti că Nora Ionescu este cauza
sinuciderii tatălui său, Gelu Ruscanu o vizitează. Praida îi comunică lui Gelu că a fost hotărâtă de către Comitet
încetarea campaniei împotriva lui Sineşti în schimbul graţierii lui Petre Boruga, fiind integrat punctul culminant.
Gelu îşi dă seama de incompatibilitatea dintre idealurile sale şi societatea în care trăieşte şi arde scrisoarea,
avertizându-l pe Praida că sunt astfel definitiv complicii lui Sineşti. Văzându-şi înfrânte voinţele, Gelu este total
răsturnat în sine şi îşi dă demisia de la redacţia ziarului. Deznodământul marchează astfel ratarea personajului atât
pe plan profesional, cât şi în planul ideilor, ceea ce îl face să nu-şi mai găsească rostul existenţei şi să se sinucidă cu
pistolul adus de Maria.
EO Diegeza construieşte o monografie a burgheziei bucureştene din prima decadă a secolului al XX-lea. La
începutul lui iulie 1909, Felix Sima, absolvent al Liceului Internat din Iaşi, soseşte în Bucureşti, la Costache
Giurgiuveanu, tutorele său, conturându-se expoziţiunea, intriga fiind dispersată. Aici o cunoaşte pe Otilia şi pe
ceilalţi aflați în jurul unei mese jucând cărţi şi table. Desfăşurarea acţiunii este integrată mai multor planuri
narative. La sugestia Auricăi Tulea, fata bătrână prin vocaţie, Felix îl meditează pe fratele ei, Titi, care la douăzeci
şi doi de ani nu terminase liceul, dar colaborarea este mereu scurtă. Olimpia, fata cea mare a Aglaei, trăieşte în
concubinaj cu Stănică Raţiu, un avocat care nu profesează din comoditate. În alt plan narativ, Leonida Pascalopol,
un moşier bogat, vine zilnic în casa lui Giurgiuveanu pentru a o vedea pe Otilia. Felix se îndrăgosteşte de Otilia, dar
ea îl sfătuieşte să îşi facă întâi o carieră. Felix se înscrie la Facultatea de Medicină, Otilia fiind la Conservator. În
absenţa Otiliei, plecată la Paris cu Pacalopol, Stănică îi face cunoştinţă lui Felix cu Georgeta, o curtezană, cu care
acesta are o relaţie amoroasă, iar în familia Tulea, Simion este definitiv abandonat la un sanatoriu de boli nervoase.
După întoarcerea Otiliei, moş Costache suferă un atac cerebral, momentul putând fi considerat un punct
culminant. Giurgiuveanu îşi revine, urmând o a doua cădere. Determinând-o pe Otilia să plece în oraş, Stănică îl
devalizează pe bătrân, întâmplare fatală pentru acesta, integrând deznodământul. Imediat sosesc Aglae şi ceilalţi,
dar eforturile lor de găsire a banilor eşuează, evident. Stănică o va părăsi pe Olimpia, iar Otilia vrea să-i
demonstreze lui Felix iubirea ei chiar în absenţa unor acte, acesta respectând-o prea mult pentru a face acest lucru.
A doua zi ea pleacă la Paris cu Pascalopol. Finalul romanului consemnează în epilog destinele personajelor: Otilia
se căsătoreşte cu Pascalopol, ulterior fiind soţia unui conte, Felix ajunge profesor universitar şi are o căsătorie
fericită, Stănică Raţiu se însoară cu Georgeta şi devine proprietarul unui bloc. Felix se întâlneşte în tren cu
Pascalopol, acesta arătându-i o fotografie a Otiliei, dar acea femeie frumoasă nu era cea pe care o ştia Felix, epicul
rămânând deschis în privinţa destinului Otiliei. Finalul este simetric: Felix, văzând casa lui moş Costache, acum
abandonată, își amintește vorbele acestuia, ultimul punct în acest plan al romanului balzacian fiind astfel atins.

CMIDP Modul implicat dramatizat, subiectiv, analitic, de evidenţiere a temelor convertite în experienţe definitive
în viaţa eroului se realizează pe parcursul unei diegeze acronice. Expoziţiunea îl prezintă pe Victor Petrini în
recluziune, acuzat de crimă, el rememorându-şi viaţa. Prima parte a retrospectivei, integrând intriga şi
desfăşurarea acţiunii, evocă tinereţea lui Petrini, petrecută înaintea, în vremea, dar şi după cel de-al Doilea Război
Mondial. Crescut în Cluj, în casa unui muncitor de la fabrica de avioane, Petrini devine un adolescent ocolit de
colegi pentru gândirea sa tranşantă. Iniţierea erotică, episodul legăturii cu Nineta Romulus este sfârşită prin
plecarea fetei. Petrini se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie din oraş, fiind un student strălucit. O nouă iubire
pentru frumoasa colegă, Căprioara, se sfârșește tragic, fata murind în timpul unei intervenţii de întrerupere a
sarcinii. După facultate, Petrini predă la o şcoală unde colegul său, Petrică Nicolau, îi devine prieten. Îndrăgostit de
soţia lui Petrică, după divorţul acestora se căsătorește cu Matilda. Deși intelectuală, fiind arhitectă, Matilda nu poate
crea o comunicare spirituală cu soţul ei, devenit asistent universitar. Sunt înregistrate operaţiile de „epurare”
efectuate de regimul comunist postbelic: noul decan al facultăţii este un medic stomatolog devenit peste noapte,
profesor de marxism. Lucian Blaga, este înlocuit cu un ins nepregătit, iar unele discipline sunt scoase din planul de
învăţămant, cel mai puternic om din facultate fiind caloriferistul, devenit secretar de partid. Din ordinul lui Stalin,
începe amenajarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, pe şantiere fiind reprimată intelectualitatea românească.
Arestarea lui Petrini, în seara botezului fiicei sale, punctează intriga retrospectivei. Petrini este acuzat că ar fi făcut
parte din mişcarea antimaghiară „Sumanele negre”, autorităţile descoperind într-o scrisoare primită de acesta,
aserţiunea „aştept ordonanţele dvs”. Înţeleasă tendenţios, este condamnat şi ajunge în minele de plumb din Baia
Sprie pentru trei ani. Petrini îl ucide pe gardianul care îl trimitea în fiecare noapte la carceră numai în cămaşă, în
luna februarie, dorind să-l omoare. După eliberare nu se mai poate integra în învăţământ, intrând în echipa de
deratizare a oraşului, fiind evidenţiat procesul de reprimare a intelectualului în regimul comunist. Matilda, deranjată
de poziţia socială a acestuia, divorţează, căsătorindu-se cu Mircea, activist de partid, superior. Protagonistul devine
strungar, apoi contabil la întreprinderea Oraca. În finalul volumului al doilea, este evocată moartea mamei lui
Petrini. Volumul al treilea prezintă întoarcerea lui Victor Petrini la mitul iubirii. Suzy Culala, noua iubită, îşi
ascunde statutul social, fiind căsătorită cu un inginer dipsoman, Pencea. Aflați la munte, Suzy şi Victor sunt
urmăriţi de Pencea, hotărât să-i ucidă, fapt ce constituie punctul culminant. Pentru a se apăra, Petrini îl împinge în
prăpastie pe dipsoman. Mărturisindu-şi fapta, Victor este închis din nou, timpul detenţiei fiind cel în care îşi scrie
jurnalul. Finalul îl evocă pe acest om, care scapă de iubirea-iluzie prin plecarea din ţară a lui Suzy şi se pregăteşte
să-şi publice cărţile. La numai treizeci şi cinci de ani, personajul înţelege că mitul fericirii prin iubire va dăinui
etern, opera având un final deschis şi memorabil, prin caracterul definitiv atingând astfel monumentalul „dacă
dragoste nu e, nimic nu e”.
M În expozițiune, în prima scenă cheie, cea a cinei de sâmbătă în cadrul familiei Moromete sunt evidențiate
relațiile divergente dintre copiii din prima căsătorie a lui Ilie Moromete cu Rădița: Paraschiv, Nilă şi Achim şi fraţii
lor după tată, din căsătoria actuală cu Catrina: Niculae, Ilinca şi Tita, tatăl străduindu-se să aplaneze interesele
opuse şi să menţină unitatea familiei. Intriga este disipată în cea de-a doua scenă cheie, cea a tăierii salcamului.
Având nenumărate arierate, după ce taie salcâmul din fundul grădinii împreună cu Nilă, Moromete îl vinde
vecinului său, Tudor Bălosu, arborele validându-se ca un „axis mundi”, prăbuşirea lui anticipând prăbuşirea
colectivităţii rurale. Desfășurarea acțiunii adaugă noi elemente de frescă a satului, îmbogățind profilul moral al lui
Moromete. Scena cheie a băutului aldămașului punctează antiteza dintre țăranul bogat și cel sărac, iar dialogul
dintre Moromete și Victor, fiul lui Bălosu, ironia la adresa celor care-și renegă sorgintea. Scena-cheie a adunării
din poiana lui Iocan, demonstrează calitatea de lider al eroului, contemplarea filozofică făcându-şi loc printre
grijile ţăranului, el având capacitatea de a evada din cotidian prin plăcerea vorbei. Cum nici banii luaţi pe salcâm nu
pot acoperi datoriile, Moromete acceptă propunerea meschină a băieților mai mari sfătuiți de Guica, Achim plecând
la București cu oile pentru a face aparent rost de banii necesari. Măiestria lui Moromete în arta disimulării este
evidențiată în scena cheie a „fonciirii”, în care prin atitudinea ironică și batjocoritoare, jucăușă, Moromote vrea să
transmită ideeea că astfel trebuie tratat orice lucru aflat în afara valorilor spirituale. Scena cheie a festivității de
premiere, când Niculae ia intempestiv premiul I, evidențiază inteligența lui Niculae, sensibilitatea, sentimentele
paterne ale lui Moromete și respectul pentru valoarea autentică. Partea a treia a romanului debutează cu o altă
scenă-cheie, şi anume ritualul secerişului, satul devenind acum o entitate, iar raportul dintre ţăran şi pământ încă
sacru. Aşezându-se la masă fără să îi mai aştepte şi pe ceilalţi membri ai familiei, Moromete se frige cu fasolea
fierbinte, însă îşi acceptă pedeapsa dându-şi seama că a încălcat una dintre tradiţiile satului. Îl ironizează totuşi pe
Paraschiv atunci când acesta comite aceeaşi greşeală, încercând să-i dea o lecţie de viaţă. Aflând de la Scămosu
planul fiilor mari, în el se prăbuşeşte cel mai important deziderat, acela al sintalităţii familiei, tăria de caracter fiind
punctată de capacitatea de face haz de necaz „de ce să fugiți, frățioare, încet un puteți să mergeți?”. Punctul
culminant este integrat scenei cheie a meditației de pe „piatra albă de hotar”. Încercând să-și facă „mea culpa”,
Moromete conștientizează că încercările lui de a le inocula copiilor săi respectul pentru tradiţie au eşuat în favoarea
ideilor aduse de lumea meschină. Deznodământul surprinde scena cheie a confruntării lui Moromete cu Paraschiv
și Nilă, aceştia fugind apoi de acasă. Finalul consemnează prin lacună diegetică schimbările aduse de cel de-al
Doilea Război Mondial şi simetria cu incipitul „timpul nu mai avea răbdare”. Al doilea volum conţine un discurs
narativ plin de fragmente retrospective. Dorind să refacă unitatea familiei, Ilie Moromete merge la Bucureşti, însă
nu reuşeşte să-i convingă pe cei trei să se întoarcă. Desfăşurarea acţiunii ilustrează evenimentele produse de
regimul comunist: colectivizarea, ce va distruge entitatea statală în toate aspectele ei, apariţia personajelor derizorii
integrate acestui partid. Niculae Moromete, vrăjit de această ideologie, se afiliază partidului. Punctul culminant îl
reprezintă scena cheie a ploii, moment în care Moromete este văzut ca o forţă a naturii. Deznodământul punctează
episodul morţii lui Ilie Moromete, de întindere redusă tocmai pentru a se crea impresia că se vorbeşte despre un
erou de veritabilă epopee. Niculae revine în sat la înmormântarea tatălui său, naratorul consemnând după lacuna
diegetică extinsă la nivelul romanului „Marele singuratic”, că el a ajuns inginer horticultor, membru în CC al PCR
şi că trăieşte împreună cu Marioara Fântână cu care are un copil.
L Imaginarul poetic este integrat unei structuri de o sobrietate clasică, cele patru tablouri fiind echilibrate de
alternanţa planurilor şi a tonului în 98 de catrene cu măsura de 7,8 silabe, rimă încrucişată şi ritm iambic. În primul
tablou cadrul este teluric și astral, iar tonul solemn. Versurile incipit, tipice basmului, „A fost odată ca-n poveşti,/ A
fost ca niciodată”, plasează totul într-un cadru mirific, timpul fiind anistoric. Portretul fetei de împărat, prin
superlativul absolut „o prea frumoasă fată” evidenţiază o unicitate terestră, anonimatul superior punctând faptul că
este mai presus decât celelalte muritoare, dubla comparaţie „Cum e fecioara între sfinţi/Şi luna între stele”
punctându-i frumuseţea şi puritatea. Fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a castelului şi se
îndrăgosteşte, iar Luceafărul, îndreptat cu faţa spre pământ, se va îndrăgosti şi el. Timpul comunicării este visul
care face posibilă vraja. Luceafărul se apropie de fată în visul ei, prin intermediul oglinzii, atracţia îndrăgostiţilor
fiind sugerată de o chemare cu valoare de incantaţie magică „Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o
rază,/Pătrunde-n casă şi în gând,/Şi viaţa-mi luminează”, dragostea fetei pentru Luceafăr reprezentând aspiraţia spre
absolut, în sensul dorinţei omului comun de a-şi depăşi condiţia limitată. Răspunzând chemării fetei, Luceafărul se
va întrupa de două ori, întruchipările antropomorfe realizându-se din elemente ale cosmosului. Prima întrupare este
angelică și are la bază apa şi cerul, iar a doua, cea daimonică, soarele şi noaptea. De fiecare dată, Luceafărul îi
propune însoţirea cu el şi, evident, nemurirea, care însă, înseamnă moartea fetei, de aici refuzul acesteia. Dacă fata,
ca reprezentantă a condiţiei umane, este incapabilă să-şi depăşească limitele, Luceafărul este dispus să renunţe la
nemurire în schimbul iubirii, hotărârea lui validând diferenţa esenţială între geniul eminescian şi cel
schopenhauerian, primul fiind capabil de afect. În cel de-al doilea tablou cadrul este teluric, tonul ironic, deoarece
persiflează caracterul uşuratic al idilei dintre Cătălin şi Cătălina, aceste două derivate sugerând lipsa de originalitate
a simţului comun. Cătălin, „un viclean copil de casă”, „un băiat din flori şi de pripas” ce are însă „obrăjei ca doi
bujori”, un reprezentant al mediocrităţii cu îndeletniciri din cele mai josnice şi o origine precară, în antiteză cu
Luceafărul, se îndrăgosteşte de Cătălina, dorind „să-şi încerce norocul”, datul său existenţial fiind oportunismul. El
suplineşte condiţia socială ingrată prin curajul de a-şi declara dragostea, prezentându-i fetei ritualul iubirii într-un
registru popular. Cătălina se resemnează în iubirea ei pentru Luceafăr, mulţumindu-se cu o copie total infidelă a
acestuia „Şi guraliv şi de nimic/Te-ai potrivi cu mine”. Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă
la iubirea ideală pentru Luceafăr, ilustrându-se dualitatea fiinţei pământene. Cătălin îi propune să fugă în lume,
promiţându-i că o va face să uite „dorul de părinţi/Şi visul de luceferi”. Condiţia omului de geniu este reprezentată
de puterea de sacrificiu a acestuia în numele împlinirii idealului absolut, fapt evidenţiat în tabloul al treilea,
desfăşurat în plan cosmic şi având un ton solemn. Călătoria întreprinsă de Luceafăr nu se realizează numai în
spaţiu, ci şi în timp, el trebuind să se întoarcă înainte de Geneză -„ziua cea de-ntâi”, pentru a putea vorbi cu
Demiurgul ca entitate, înainte ca acesta să fie disipat în propria-i creaţie. Viteza cu care zboară e cea a gândului
„purtat de dor”, Luceafărul ieşind din temporalitate, în această parte a tabloului, Eminescu anticipând fenomenul de
dilatare a lungimii spaţiului, al relativităţii timpului „căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe”, fenomen analizat
şi teoretizat de Einstein, precum şi fenomenul de colaps gravitaţional „Nu e nimic, şi totuşi e/O sete care-l soarbe”.
În dialogul cu Creatorul, acesta îl numeşte „Părinte” şi „Doamne”, traducând adâncul respect, Luceafărul
dezvăluindu-i cererea sa, geniul eminescian fiind dispus să renunţe la „nemurire” în schimbul unei „ore de iubire”,
ceea ce ar însemna că lumea superioară, poate fi compensată prin patima fierbinte a vieţii pământene. Demiurgul nu
poate interveni însă asupra propriei creaţii, el strigând eroul pe numele său ascuns, „Hyperion”, în scopul de a-l
trezi din iluzia în care a căzut, reamintindu-i obârşia celestă, punctând în discursul său faptul că oamenii sunt nişte
fiinţe neînsemnate, moartea lor neperturbând acea „ordo universalis” şi că idealurile oamenilor sunt efemere,
sfătuindu-l să conștientizeze condiţia ingrată căreia vrea să i se integreze: „Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel
pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă”. În tabloul al IV-lea, tonul este solemn, iar cadrul terestru şi cosmic.
Hyperion acceptă, reîntors „la locul lui menit din cer”, îndurerat, că lumea lui este a singurătăţii şi a răcelii astrale.
Idila Cătălina-Cătălin are loc acum într-un decor romantic, punctându-se elemente tipice romantismului
eminescian: sara, apa, luna, teiul, revenindu-se la cadrul iniţial de basm. Replica lui Cătălin demonstrează că omul
este înnobilat prin sentiment. Cătălina are nostalgia Luceafărului, însă chemarea ei nu mai are valoarea unei
incantaţii, ci reprezintă doar dorinţa superstiţioasă a fiinţei pământene de a-şi asigura fericirea prin protecţia unei
stele cu noroc: „Norocu-mi luminează”. Finalul poemului exaltă valoarea cunoaşterii, pentru eroul rănit de
contingent, Hyperion înţelegând opoziţia ireductibilă dintre cele două lumi, renunţând la iubire şi întorcându-se la
solitara linişte a lumii dintâi, lecţia de cunoaştere oprindu-l de la cădere: „Căci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor
şi rece”, eroul eminescian refăcând în sens invers drumul îngerului căzut care recâştigă cerul. Prin aserţiunea finală,
Hyperion îşi pecetluieşte nemilos însingurarea veşnică, în tragica hotărâre a izolării străbătând indirect protestul
amar al creatorului împotriva lumii în care nu i-a fost dat să se bucure nici de înţelegere, nici de dragoste, pe măsura
capacităţii sale.