POLITICA MONETARĂ A UNIUNII EUROPENE

Scopul prioritar, obiectivul principal al politicii monetare a BCE este menţinerea stabilităţii
preţurilor, aceasta fiind contribuţia cea mai semnificativă pe care o aduce politica monetară la
creşterea economică şi a ocupării.
Politica monetară operează prin pilotarea ratelor dobânzii pe termen scurt, prin aceasta
influenţând dezvoltarea economică, în scopul de a menţine stabilitatea preţurilor pe termen mediu, în
zona euro. BCE a adoptat o strategie specifică pentru a asigura succesul conducerii politicii
monetare, definind stabilitatea preţurilor ca o creştere anuală a unui indice armonizat al preţurilor de
consum (HICP) de 2%, în spaţiul euro, în vederea urmăririi stabilităţii vizând menţinerearatei
inflaţiei sub acest indice de 2%, pe termen mediu.
Deciziile de politică monetară sunt luate de către Consiliul Guvernatorilor al BCE, care se
întâlneşte lunar pentru analiza şi evaluarea dezvoltării economice şi a riscurilor stabilităţii preţurilor,
şi pentru adecide asupra nivelului adecvat al ratelor esenţiale ale dobânzii, bazate pe strategia BCE.
Pentru implementarea deciziilor de politică monetară, Consiliul a adoptat un set de
instrumente şi proceduri de politică monetară,care sunt prevăzute în documentanţia generală
referitoare la instrumentele şi procedurile politicii monetare a Eurosistemului.
Menţinerea stabilităţii preţurilor reprezintă obiectivul primaral Eorosistemului şi singurul de
care este responsabilă politica monetară, fiind fundamentat în Tratatul de Constituire a Comunităţii
Europene. Fără a prejudicia obiectivul stabilitităţii preţurilor, Eurosistemul sprijină, de asemenea,
politicile generale ale Comunităţii cu privire la realizarea obiectivelor acestora, înspecial un nivel
înalt al ocupării şi o creştere sustenabilă şi neinflaţionistă.

Obiectivul stabilităţii preţurilor se referă la nivelul general al preţurilor din economie,

stabilitatea preţurilor favorizând atingerea unui nivel ridicat al activităţii economice, prin:
 îmbunătăţirea transparenţei mecanismului preţurilor;
 reducerea primei de risc inflaţionist;
 evitarea activităţilor neproductive de acoperire (hedge);
 reducerea distorsiunilor inflaţiei şi deflaţiei;
 prevenirea unei redistribuţii arbitrare a bogăţiei şi venitului.

Pentru a ajuta BCE să-şi îndeplinească obligaţia de a garanta stabilitatea preţurilor, i s-a
acordat următoarele prerogative:
 independenţa politică;
 responsabilitatea deciziilor;
 transparenţa activităţii şi deciziilor, care asigură credibilitate, autodisciplină,
orientarea pieţelor.

Strategia politicii monetare oferă un cadru larg în care sunt adoptate deciziile adecvate
referitoare la ratele dobânzii pe termen scurt, bazându-se pe aceleaşi principii care vizeză asigurarea
succesului conducerii politicii monetare.
Institutul Monetar European (IME) a reţinut două strategii posibile pentru Banca Centrală
Europeană:
  un obiectiv monetar ca ţintă intermediară;
 o ţintă directă asupra inflaţiei.

Obiectivul monetar ca ţintă intermediară se bazează pe compararea evoluţiilor prevăzute şi

constatate ale agregatelor monetare ca ţintă. Dacă creşterea înregistrată a unui agregat monetar este
mai rapidă decât creşterea anticipată, politica monetară trebuie să devină mai restrictivă.
Ţintirea directă a inflaţiei se bazează pe compararea între inflaţia prevăzută şi cea realizată.

Pentru a pune în aplicare strategiile de politică monetară, BCE se bazeză pe patru

recomandări ale IME:

 fixarea unui obiectiv cuantificat pentru inflaţie,

 fixarea unui obiectiv cuantificat pentru masa monetară,
 utilizarea unei largi game de indicatori,
 să aibă o deschidere prospectivă.

Strategia de politică monetară cuprinde definiţia cantitativă a stabilităţii preţurilor şi cei doi
piloni ai analizei riscurilor stabilităţii preţurilor.
Orientarea strategică pe termen mediu crează flexibilitatea reclamată de reacţia, într-un mod
adecvat, la diferitele şocuri economice care pot apare, aceasta reflectând faptul că politica monetară
nu poate, şi deci nu trebuie să poată, să influenţeze acordarea (sincronizarea) finăa evoluţiei
preţurilor şi a inflaţiei pe câteva luni sau săptămâni şi, mai mult, face posibil ca politica monetară să
ia în considerare fluctuaţiile producţiei, fără a expune la riscuri stabilitatea preţurilor. Politica
monetară poate afecta evoluţia preţurilor numai cu laguri temporale semnificative, care sunt
variabile şi destul de incerte.

Ratele esenţiale stabilite de către Consiliu Guvernatorilor determină poziţia politicii

monetarea BCE, aceste rate fiind:

 rata dobânzii pentru operaţiunile principale de refinanţare, sub formă fixă sau
variabilă, prin care se furnizeză volumul de lichiditate sistemului bancar;
 rata pentru facilităţi de depozite, pe care băncilele pot utiliza pentru o zi;
 rata pentru facilităţi de împrumuturi marginale, care oferă credit pe o zi băncilor din
Eurosistem.

Analiza economică evaluează determinanţii pe termen scurt ai evoluţiei preţurilor,

focalizându-se pe activitatea reală şi pe condiţiile financiare din economie, cuprinzând totodată o
analiză amănunţită a şocurilor care au afectat economia europeană, efectele lor asupra
comportamentului preţurilor şi costurilor şi perspectivele pe termen scurt ale propagării acestora în
economie.
Analiza monetară se focalizeză pe un orizont pe termen lung, explorând legăturile pe termen
lung dintre monedă şi preţuri, constând într-o analiză detaliată a evoluţiei monedei şi creditului,
referitor la implicaţiile acestora asupra inflaţiei viitoare şi a creşterii economice.
 Mecanismul de transmiterea politicii monetare în spaţiul UEM reprezintă ansamblul de
procese prin care politica monetară afectează economia în general şi nivelul preţurilor în particular,
mecanismul fiind caracterizat prin lungime, variabile şi laguri incerte de timp, fiind dificil de prezis
efecul exact al acţiunilor de politică monetară asupra economiei şi nivelului preţurilor.
BCE poate schimba ratele oficiale ale dobânzii, acestea afectând direct ratele dobânzii de pe
piaţa monetară şi, indirect, ratele creditelor şi depozitelor, care sunt stabilite de către bănci pentru
clienţii lor.
Impactul asupra condiţiilor de finanţare în economie şi asupra aşteptărilor pieţelor, declanşat
de către acţiunile politicii monetare, poate conduce la ajustări ale preţurilor activelor şi cursurilor de
schimb, care la rândul lor pot afecta direct inflaţia, în măsura încare bunurile importate sunt utilizate
direct în consum, aceste schimbări putând acţiona însă şi prin alte canale.
Totodată, schimbările ratelor dobânzii afectează deciziile de economisire şi investiţiiale
gospodăriilor şi firmelor şi, în plus, consumul şi investiţiile sunt afectate de mişcările preţurilor
activelor, prin efectele de bogăţie şi efectele asupra valorii colateralelor. Preţurile activelor poate
avea, de asemenea, impact asupra cererii agregate prin valoarea colateralelor care permit celor
împrumutaţi să obţină împrumuturi mai mari şi/sau să reducă prima de risc cerută de către bănci.
Pentru realizarea scopului prioritar şi obiectivelor politicii monetare, Eurosistemul utilizeză un set
de instrumente şi proceduri, acestea formând cadrul operaţional pentru implementarea acestei
politici.

Cadrul operaţional al Eurosistemului constă în următoarele instrumente:

 operaţiuni pe piaţa deschisă;
 facilităţi permanente (fixe);
 rezervele minime obligatorii pentru instituţiile de credit.

Operaţiunile pe piaţa deschisă joacă un rol important pentru orientarea ratelor dobânzii,
managementului lichidităţii şi semnalării poziţiei politicii monetare, în cadrul Eurosistemului fiind
utilizate cinci tipuri de instrumente pentru operaţiunile pe piaţa deschisă: tranzacţiile inverse,
operaţiuni esenţiale de refinanţare, operaţiuni de refinanţare pe termen lung, operaţiuni de acordare
fină, operaţiuni structurale.
Facilităţile fixe (permanente), vizeză furnizarea şi absorbirea lichidităţii zilnice, semnalând
poziţia politicii monetare generale şi limitând ratele dobânzii pe pieţele pe o zi, în cadrul
Eurosistemului fiind disponibile două facilităţi: facilităţi de împrumuturi marginale şi facilităţi de
depozite.
Rezervele minime reprezintă o parte integrală a cadrului operational al politicii monetare în
spaţiul euro, vizând stabilizarea ratelor dobânzii pe piaţa monetară, creând sau lărgind o penurie de
lichiditate structurală şi posibilitatea controlului expansiunii monetare. În sistemul rezervelor
minime ale Eurosistemului, contra părţile sunt obligate să deţină rezerve la Băncile centrale
naţionale, dincolo de care contrapărţile deţin numai o sumă mică de rezerve în exces la Eurosistem.
Cadrul operaţional se bazeză pe Principiile stabilite de Tratatul UE, care stipulează că, în
urmărirea obiectivelor sale, Eurosistemul va acţiona în concordanţă cu principiul economiei
deschise de piaţă vizând competiţia liberă, favorizarea alocării eficiente a resurselor, în plus, cadrul
operaţional respectând câteva principii orientative, şi anume: eficienţa operaţională, tratamentul egal
al instituţiilor de credit, implementarea descentralizată a politicii monetare, simplitatea şi
transparenţa, continuitatea, siguranţa, eficienţa costurilor.