Politica monetară a băncii centrale - strategii,

mecanisme de transmisie şi instrumente

2.1. Politica monetară - componentă

esenţială a politicii economice

Politica monetară reprezintă un

ansamblu de acțiuni prin care banca
centrală influențează cantitatea de monedă
în circulație, nivelul ratelor dobânzii,
cursurile de schimb valutar și alți
indicatori economico-monetari în vederea
realizării obiectivelor generale ale politicii
economice (stimularea activității economice, ocuparea forței de muncă, stabilitatea prețurilor etc.).
Politica monetară reprezintă o componentă de bază a politicii economice, prin intermediul
ei băncile centrale acţionând asupra cererii şi ofertei de monedă din economie. Având în vedere
faptul că banca centrală reprezintă instituția care gestionează moneda unei țări și controlează oferta
de bani - cu alte cuvinte, volumul de bani în circulație, obiectivul său principal este asigurarea și
menținerea stabilității prețurilor. La acest obiectiv fundamental al politicii monetare se adaugă
limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei naţionale. Stabilitatea
preţurilor reprezintă, în acelaşi timp, un obiectiv central al politicii economice alături de: creşterea
economică, ocuparea forţei de muncă, asigurarea echilibrării balanţei de plăţi etc.
Dacă stabilitatea preţurilor este un obiectiv fundamental,
dar şi comun băncii centrale şi guvernului, putem vorbi
şi de anumite obiective specifice politicii monetare şi
anume:
 creşterea masei monetare până la un nivel optim, în
strânsă conexiune cu creşterea PIB;
 menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător;
 practicarea unui nivel optim al cursului de schimb;
 alocarea raţională a resurselor de creditare în cadrul
economiei.

Strategia de politică monetară este ţintirea directă a inflaţiei. Inclusiv BNR aplică
o strategie de țintire a inflației (larg utilizată de băncile centrale după anul 1990):
• țintă exprimată prin rata inflaţiei preţurilor de consum (IPC);
1
• țintă stabilită ca punct central încadrat de un interval de
variaţie (±1%);
• ținte anuale pentru un orizont mai lung (2 ani);
• interpretare flexibilă a ţintirii inflaţiei (în special
coexistenţa cu regimul de flotare controlată a cursului de
schimb);
• definirea ex ante a unui set restrâns de circumstanţe,
independente de influenţa politicii monetare, care
condiţionează responsabilitatea BNR pentru atingerea
ţintei;
• utilizarea unui model de prognoză a inflaţiei pe termen mediu.
Strategia de politică monetară actuală a BNR a fost adoptată în august 2005, după
finalizarea unui proces de pregătire, a cărei ultimă etapă a constituit-o crearea şi testarea
funcţionării cadrului de analiză economică şi de decizie a politicii monetare specific ţintirii directe
a inflaţiei. Concomitent au fost satisfăcute şi celelalte cerinţe şi criterii care condiţionează
eficacitatea acestei strategii:
• coborârea ratei anuale a inflaţiei sub nivelul de 10%;
• acumularea unui câştig de credibilitate de către banca
centrală şi consolidarea acestuia;
• întărirea independenţei de jure (prin intrarea în vigoare la 30
iulie 2004 a noului Statut al BNR) şi de facto a BNR;
• restrângerea dominanţei fiscale, derularea procesului de
consolidare fiscală şi ameliorarea coordonării dintre politica
fiscală şi cea monetară;
• relativa flexibilizare a cursului de schimb al leului şi
reducerea gradului de vulnerabilitate a economiei la fluctuaţiile
acestei variabile;

Ţinta de inflaţie *
Începând cu 2013 2,5% ±1%
2012 3,0% ±1%
2011 3,0% ±1%
2010 3,5% ±1%
2009 3,5% ±1%
2008 3,8% ±1%
2007 4,0% ±1%
2006 5,0% ±1%
2005 7,5% ±1%
* variaţia anuală a indicelui preţurilor de consum
Sursa: BNR, https://www.bnr.ro/Tintele-de-inflatie-3325.aspx

2
• însănătoşirea şi întărirea sistemului bancar şi relativa creştere a intermedierii bancare;
• sporirea transparenţei şi a responsabilităţii băncii centrale, precum şi a ariei şi intensităţii
comunicării BNR cu publicul şi pieţele financiare, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele legate
de noua strategie de politică monetară şi de pregătirea adoptării ei;
• conturarea mai clară a comportamentelor macroeconomice şi a mecanismelor de funcţionare a
economiei necesară identificării şi creşterii eficacităţii canalelor de transmisie monetară.

Mecanismul de transmisie a politicii

monetare. Pe termen scurt evoluţia preţurilor
este sup usă unor influenţe multiple, generate de
factori provenind din economia naţională şi din
mediul extern, care acţionează asupra cererii şi
ofertei agregate. Pe termen mediu şi lung, însă, un
rol fundamental în asigurarea stabilităţii preţurilor
îi revine conduitei politicii monetare. Mecanismul de transmisie a politicii monetare reprezintă
totalitatea canalelor prin care banca centrală, utilizând un set variat de instrumente de politică
monetară poate influenţa dinamica cererii agregate şi a preţurilor din economie.
Dintre canalele/mecanismele specifice de transmisie a politicii monetare identificate de
literatura de specialitate, practica economică a relevat cu precădere următoarele canale:
 ratele dobânzilor practicate de instituţiile financiare;
 creditul;
 cursul de schimb;
 efectele de avuţie şi bilanţ;
 anticipaţiile agenţilor economici privind inflaţia.

Sursa: BNR, https://www.bnr.ro/Mecanismul-de-transmisie-a-politicii-monetare--712.aspx

3
 O descriere simplificată a acestor canale de
transmisie şi a interacţiunii dintre acestea,
adaptată particularităţilor economiei româneşti,
stă la baza construcţiei modelului de analiză şi
prognoză pe termen mediu al BNR.
În general, semnalele transmise prin deciziile
de politică monetară îşi produc efectele asupra
economiei în mod indirect, propagându-se prin
intermediul verigii intermediare reprezentate de sistemul financiar-bancar. Relaţia dintre banca
centrală şi băncile comerciale se stabileşte în cadrul pieţelor financiare (monetară, valutară), banca
centrală având capacitatea de a controla relativ eficient ratele dobânzilor pe termen scurt prin
gestionarea lichidităţii pe piaţa monetară interbancară. De regulă, în cadrul sectorului financiar-
bancar transmisia impulsurilor de politică monetară se realizează relativ rapid. La nivelul relaţiei
dintre băncile comerciale şi economia reală, impulsurile de politică monetară ale băncii centrale
se transmit mai degrabă imperfect şi după o perioadă de timp care depinde de particularităţile
structurale ale economiei n aţionale.
Deşi banca centrală poate controla ratele dobânzilor pe termen scurt,
economia reală este influenţată cu precădere de ratele dobânzilor pe
termen mediu şi lung practicate de băncile comerciale pentru
depozitele atrase sau pentru creditele acordate clienţilor acestora.
Nivelul acestora din urmă depinde de cel al ratei dobânzii de politică
monetară, dar şi de un număr de alţi determinanţi (aşteptările privind
inflaţia, perspectivele privind creşterea economică etc.), şi este
hotărâtor pentru deciziile de investiţii, consum sau economisire. În
general, dobânzi mai reduse stimulează investiţiile şi consumul în
defavoarea economisirii, în timp ce dobânzi mai ridicate stimulează
economisirea, inhibând pe termen scurt consumul şi investiţiile.
Astfel este influenţată cererea agregată din economie. În acelaşi
timp, magnitudinea cererii partenerilor comerciali externi pentru produsele de export (cererea
externă) poate constitui un aport semnificativ la adresa activităţii economice interne. Oferta
agregată are o capacitate de ajustare la nivelul cererii agregate limitată la un orizont scurt de timp.
Pe termen lung, oferta depinde în principal de dinamica factorilor fundamentali precum
capacităţile de producţie, forţa de muncă şi gradul de înzestrare tehnologică şi prin urmare se
ajustează mai lent şi pe termen mai îndelungat, neputând fi influenţată prin intermediul politicii
monetare. În aceste condiţii, pe termen scurt și mediu, politica monetară poate afecta numai
decalajul dintre nivelul efectiv al producției şi cel sustenabil pe termen lung (deviaţia PIB real de
la nivelul său potenţial).
Având un control relativ eficace asupra ratelor dobânzilor pe termen scurt, banca centrală
poate influenţa inclusiv motivaţia agenţilor economici de a deţine monedă națională comparativ
cu aceea de a deţine monedă străină şi, prin aceasta, cursul de schimb. Cu toate acestea, evoluţia
cursului de schimb este rezultatul acţiunii unui număr mult mai mare de factori (de exemplu,
aversiunea la risc a investitorilor străini, dezechilibrele macroeconomice interne şi externe
(diferențialul ratelor dobânzilor), factori politici etc.). Asupra unora dintre aceşti factori politica

4
monetară nu poate acţiona, iar asupra altora are o influenţă
limitată şi condiţionată strict de coerenţa celorlalte politici
macroeconomice (fiscală, de venituri, a reformelor
structurale).
Cursul de schimb influenţează preţul relativ al
bunurilor interne faţă de cel al bunurilor tranzacţionate pe
pieţele externe. Un exportator va câştiga mai mult dacă
preţul obţinut în valută din vânzarea bunurilor sale pe
pieţele externe este transformat în lei la un curs de schimb
mai ridicat (moneda naţională este mai depreciată). Pe de
altă parte, un importator va câştiga mai mult dacă bunurile vândute pe piaţa internă sunt
achiziţionate în valută la un cost mai mic exprimat în lei, echivalent al unei monede naţionale mai
apreciate. Cursul de schimb transmite astfel (prin intermediul canalului exporturilor nete, sau
canalului indirect al cursului de schimb) cu un anumit decalaj în timp, impulsurile iniţiale ale ratei
dobânzii de politică monetară asupra activităţii economice (sintetizată prin deviaţia PIB real).
Un alt mecanism important prin care cursul de schimb şi ratele dobânzilor acţionează
asupra activităţii economice este efectul de avuţie şi bilanţ. O depreciere a cursului de schimb al
monedei naţionale generează o diminuare a apetitului pentru contractarea de credite în valută. În
acelaşi timp, deprecierea leului va reduce venitul disponibil al celor care au deja contractate astfel
de credite. Acest efect decurge din faptul că agenţii economici care obţin venituri în monedă
naţională vor fi nevoiţi, în situaţia unei deprecieri, să plătească mai mulţi lei pentru serviciul
datoriei contractate în valută. Aprecierea cursului de schimb va avea efecte de sens invers: va spori
motivaţia sectorului privat de a se împrumuta în valută mai degrabă decât în monedă naţională, în
principal datorită costurilor comparativ mai scăzute în lei asociate serviciului datoriei.
Unul din cele mai simple şi mai rapide mecanisme
prin care care sunt transmise modificările cursului
de schimb este cel al preţului bunurilor de import
(canalul direct al cursului de schimb). Preţul la
care un agent economic va comercializa pe piaţa
internă bunuri achiziţionate din import, este
format din preţul în valută (de pe piaţa externă) al
bunului respectiv transformat în lei la cursul de
schimb relevant. În general, preţul în monedă
naţională se ajustează incomplet la variaţiile cursului de schimb. Aceasta se poate datora unui
cumul de factori, cum ar fi: stabilirea de către producători a preţurilor de vânzare ale produselor
acestora în moneda ţării în care urmează a fi vândute (eng. local currency pricing), conţinutul
variabil de bunuri de tip ne-tranzacţionabil (eng. non-tradables) utilizate în procesul de producţie
al bunurilor tranzacţionabile (eng. tradables), costurile ridicate pe care le-ar genera pentru
importatori modificarea preţurilor practicate pe piaţa internă cu aceeaşi frecvenţă (ridicată) pe care
o manifestă fluctuaţiile cursului de schimb. Alături de preţurile bunurilor din import, o serie
întreagă de alte preţuri răspund mai mult sau mai puţin la modificările cursului de schimb, precum
preţurile combustibililor, unele preţuri administrate (pentru medicamente, telefonie fixă etc.),
preţurile bunurilor complementare sau substituibile celor importate.

5
 Percepţia agenţilor economici cu privire la
consecvenţa cu care banca centrală urmăreşte
îndeplinirea obiectivelor sale fundamentale
afectează semnificativ aşteptările cu privire la
inflaţie. În condiţiile creşterii transparenţei şi
credibilităţii demersurilor băncii centrale,
ancorarea aşteptărilor inflaţioniste la o traiectorie
compatibilă cu obiectivele acesteia privind inflaţia
devine unul dintre cele mai puternice şi mai
eficiente canale de transmisie a politicii monetare.
Dincolo de influenţa politicii monetare, dinamica cererii agregate şi a preţurilor este
determinată şi de conduita altor componente ale setului de politici macroeconomice, cum ar fi
politica fiscală şi politica veniturilor. Politica fiscală are un efect direct asupra economiei
influenţând cererea agregată prin intermediul impulsului fiscal. O politică fiscală optimală are rolul
de a atenua şi stabiliza fluctuaţiile ciclului economic şi, prin urmare, dinamica deviaţiei PIB real
de la nivelul său potenţial. Stabilirea conduitei fiscale în ceea ce privește cuantumul unor impozite
precum TVA sau nivelul accizelor la diferite produse are impact direct asupra nivelului preţurilor
în economie. Pe de altă parte, o politică echilibrată a veniturilor trebuie să fie ghidată de asigurarea
corelaţiei dintre câştigurile salariale reale din domeniul public cu cele din domeniul privat şi cu
dinamica productivităţii muncii.

2.2. Instrumentele politicii monetare

Pentru îndeplinirea obiectivelor de politică

monetară pot fi utilizate instrumente directe şi
indirecte: cele directe constituie măsuri ale a
utorităţilor monetare, iar instrumentele indirecte
corespund acţiunilor asupra pieţei. Prin fiecare tip de
instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel
încât aceste instrumente pot fi grupate în:
 instrumente prin care banca centrală furnizează şi retrage monedă;
 instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor;
 instrumente care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea.

A. Operaţiunile de piaţă monetară – numite și operaţiuni de open market, reprezintă

cel mai important instrument de politică monetară; acestea se realizează la iniţiativa băncii
centrale, având următoarele funcţii: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condiţiilor lichidităţii
de pe piaţa monetară şi semnalizarea orientării politicii monetare; principalele categorii sunt:
• Operațiuni repo
• tranzacţii reversibile;
• destinate injectării de lichiditate;

6
 • banca centrală cumpără de la instituţiile de credit active eligibile1;
• angajamentul instituţiilor de credit de a răscumpăra activele la o dată ulterioară şi
la un preţ stabilit la data tranzacţiei.
• Operațiuni reverse repo
• tranzacţii reversibile;
• destinate absorbţiei de lichiditate;
• banca centrală vinde instituţiilor de credit active eligibile;
• angamentul băncii centrale de a răscumpăra activele la o dată ulterioară şi la un preţ
stabilit la data tranzacţiei.
• Atragere de depozite
• tranzacţii cu scadenţa prestabilită;
• destinate absorbţiei de lichiditate;
• banca centrală atrage depozite de la
instituţiile de credit.
• Emitere de certificate de depozit
• destinate absorbţiei de lichiditate;
• banca centrală vinde instituţiilor de credit certificate de depozit.
• Acordare de credite
• tranzacţii reversibile;
• destinate injectării de lichiditate;
• banca centrală acordă credite instituţiilor de credit;
• colateralizate cu active eligibile pentru garantare.
• Vânzări/cumpărări de active eligibile
• tranzacţii destinate absorbţiei/injectării de lichiditate;
• banca centrală vinde/cumpără active eligibile;
• transferul proprietăţii - mecanismul ”livrare
contra plată”.
• Swap valutar
• constă în două tranzacţii simultane, încheiate
cu aceeaşi contrapartidă;
• banca centrală injectează lichiditate
cumpărând la vedere valută convertibilă

1
Active eligibile: TS – titluri de stat în lei / valută emise de România pe piaţa internă; IFI – obligaţiuni în lei emise de
instituţii financiare internaţionale; EUROBOND - obligaţiuni în valută, emise de România pe piaţa externă; CD –
certificate de depozit; OS – obligaţiuni de stat; CT – certificate de trezorerie; MNCP – obligaţiuni municipale.

7
 contra lei şi vânzând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra
lei;
• banca centrală absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei
şi cumpărând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei.
Operaţiunilor de piaţă monetară le este ataşată rata dobânzii de politică monetară. În ţările
dezvoltate, operaţiunile de open-market au devenit principalul instrument de control monetar și se
caracterizează prin precizie (fiind numite şi „operaţiuni de reglaj fin”) şi flexibilitatea (pot fi
efectuate zilnic de către banca centrală, ceea ce îi oferă posibilitatea de a reorienta rapid politica
monetară).
Conducerea operaţiunilor de „open-market” se realizează în modalităţi diferite, în funcţie
de condiţiile pieţei, de structura şi rolul sistemului bancar, gradul de dezvoltare şi reglementare al
sistemului financiar, precum şi de disponibilităţile de titluri guvernamentale sau de instrumente
ale pieţei monetare. Politica de open-market poate fi transmisă în două moduri:
 la modul activ, prin ţintirea cantităţii de monedă;
 la modul pasiv, prin ţintirea ratei de dobândă pe piaţa monetară sau prin măsurarea lichidităţii
sistemului bancar.

B. Facilităţi permanente acordate instituțiilor de credit - au drept scop absorbirea,

respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi), semnalizarea orientării generale a
politicii monetare, stabilizarea ratelor dobânzilor pe
termen scurt de pe piaţa monetară interbancară (prin
coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două
instrumente); cele două facilităţi permanente oferite de
BNR sunt:
• Facilitatea de creditare - vizează satisfacerea
nevoilor temporare de lichiditate ale băncilor
comerciale:
• presupune obţinerea unui credit cu scadenţa de o zi (overnight) de la banca centrală,
fiind însă posibilă şi acordarea lor pe termene mai lungi;
• acest tip de împrumut este colateralizat (garantat), putând fi derulat doar pe baza
unor active eligibile desemnate de banca centrală;
• dobânda care se plăteşte este prestabilită de către banca centrală;
• rată dobânzii predeterminată constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii
overnight a pieţei monetare, fiind limita superioară a
dobânzilor overnight de pe piaţa interbancară.
• Facilitatea de depozit – oferă băncilor comerciale
posibilitatea de a plasa peste noapte (overnight) depozitele
la banca central:
• presupune plasarea unui depozit cu scadenţa de o zi
la banca centrală;

8
 • remunerarea depozitelor se face la o rată a dobânzii prestabilită de banca centrală;
• rata dobânzii reprezintă, în mod normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieţei
monetare, adică limita minimă a dobânzilor overnight pe piaţa monetară.
Facilităţi permanente sunt instrumente oferite de băncile centrale pentru obţinerea de
fonduri şi se caracterizează prin faptul că sunt utilizate din iniţiativa băncilor comerciale și se
realizează la rate predeterminate ale dobânzii. Ratele dobânzilor la facilităţile permanente descriu
un coridor simetric în jurul ratei dobânzii de politică monetară.

C. Rezervele minime obligatorii (RMO) - sunt

reprezentate de disponibilităţi băneşti ale instituțiilor de
credit în lei şi în valută păstrate în conturi deschise la
banca centrală.
RMO au fost instituite în vederea asigurării unei
lichidităţi minime în sistemul bancar, constituirea lor
având un dublu scop: unul monetar şi altul prudenţial.
Scopul monetar constă în limitarea potenţialului de
multiplicare a creditului, iar cel prudenţial se manifestă
prin siguranţa pe care o conferă publicului faptul că
băncile dispun oricând de lichidităţi suficiente pentru a face faţă solicitărilor de retragere a
depunerilor.
Funcţiile principale ale mecanismului RMO în România:
• RMO în lei - control monetar, stabilizarea ratei dobânzii pe piaţa monetară
interbancară;
• RMO în valută - tempera expansiunea creditului în valută.
Principalele caracteristici ale acestui instrument în România sunt:
 baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de observare) al
soldurilor elementelor de pasiv în lei şi în valută din bilanţurile băncilor (cu excepţia
pasivelor interbancare, a obligaţiilor către BNR şi a capitalurilor proprii);
 perioada de observare şi cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima dintre ele
reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a lunii
curente);
 ratele RMO pot fi diferenţiate atât în funcţie de moneda de constituire, cât şi în funcţie de
scadenţa reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau mai mare de 2 ani);
 RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităţilor menţinute pe parcursul perioadei
de aplicare în conturile deschise la BNR;
 deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se
sancţionează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operaţiunilor instituţiei de credit.
În funcţie de situaţia conjuncturală a economiei, autoritatea monetară poate decide
creşterea sau diminuarea ofertei de monedă prin utilizarea instrumentelor de politică monetară,
utilizându-se două tipuri de măsuri reunite în:

9
 • politica monetară expansionistă (lejeră sau uşoară);
• politica monetară restrictivă sau restrânsă.

Ratele rezervelor minime obligatorii (RMO) în România

Rata RMO (%)
Elemente ale bazei de calcul în vigoare în vigoare începând
lei valută
începând cu: cu:
Pasive cu scadenţă reziduală < 2 ani de la
8 24 mai 2015 5 24 nov. 2020
finele perioadei de observare
cu clauză de
rambursare,
Pasive cu scadenţă 8 24 mai 2015 5 24 nov. 2020
transferare, retragere
reziduală
anticipată
> 2 ani de la finele
fără clauză de
perioadei de
rambursare,
observare 0 24 aug. 2002 0 24 mai 2009
transferare, retragere
anticipată
Împrumuturi nerambursabile 0 24 aug. 2002 0 24 aug. 2002
Sursa: BNR, https://www.bnr.ro/Rezervele-minime-obligatorii--3330.aspx

2.3. Stabilirea şi conducerea politicii monetare unice a

SEBC şi BCE

Sistemul European al Băncilor Centrale

(SEBC) include Banca Centrală Europeană (BCE) și băncile
centrale naționale (BCN) ale tuturor statelor membre ale
Uniunii Europene, indiferent dacă acestea au adoptat sau nu
euro. Eurosistemul este alcătuit din BCE și BCN ale statelor
care au adoptat euro. Eurosistemul și SEBC vor coexista atât timp cât vor exista state membre ale
UE în afara zonei euro. Misiunile SEBC și ale Eurosistemului sunt prevăzute în Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene și precizate în Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale
și al Băncii Centrale Europene. Statutul este un protocol atașat la Tratat. Primul pas în direcția
înființării BCE a fost decizia, adoptată în anul 1988, de a crea o Uniune Economică și Monetară,
o autoritate monetară comună și o politică monetară unică pentru toate țările din zona euro. BCE
este banca centrală responsabilă de euro (moneda a 19 țări europene) înființată în anul 1998, este
o instituție oficială a Uniunii Europene și își are sediul la Frankfurt pe Main, în Germania.
De la data de 1 ianuarie 1999, Banca Centrală Europeană este responsabilă de conducerea
politicii monetare în zona euro - cea mai mare economie a lumii după Statele Unite ale Americii.
Atribuțiile și responsabilitățile BCE sunt prevăzute în Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene. Ca instituție supranațională, BCE acționează în interesul întregii Europe. Ca bancă
centrală, este independentă de orice influență politică sau comercială. BCE este o instituție oficială

10
 a UE, constituind nucleul Eurosistemului și al
Mecanismului unic de supraveghere (MUS). Deciziile
de politică monetară sunt adoptate prin vot majoritar
în cadrul Consiliului guvernatorilor (principalul organ
de decizie al BCE) format din cei șase membri ai
Comitetului executiv al BCE și cei 19 guvernatori ai
băncilor centrale naționale (dintre care doar 15 au
drept de vot, prin rotație2). Principalul obiectiv al BCE
este menținerea stabilității prețurilor în țările care
utilizează euro ca monedă oficială. BCE își urmărește
obiectivul prin elaborarea și aplicarea politicii monetare în cadrul Eurosistemului, constituit din
BCE și băncile centrale naționale ale celor 19 țări din zona euro.
Menținerea stabilității prețurilor vizează menținerea ratei de creștere a prețurilor (rata
inflației) la un nivel inferior, dar apropiat de 2% pe termen mediu. Acesta este considerat un nivel
acceptabil de inflație spre care trebuie să țintească o bancă centrală având în vedere faptul că
stabilitatea prețurilor permite populației și companiilor să se simtă în siguranță atunci când fac
planuri de investiții pentru viitor. BCE influențează în mod normal prețurile prin stabilirea ratei
dobânzii pe termen scurt la care acordă împrumuturi băncilor comerciale, similar altor bănci
centrale. Prin modificarea acesteia, BCE încearcă să influențeze valoarea și costul creditului care
este direcționat, prin intermediul băncilor către economie în ansamblu. Atunci când activitatea
economică se restrânge și inflația înregistrează un nivel inferior obiectivului BCE, o rată scăzută
a dobânzii („politică monetară laxă”) încurajează fluxul de credite, micșorând costul acestora,
ceea ce stimulează cererea în întreaga economie și, în timp, readuce inflația la nivelul urmărit de
BCE. Atunci când economia se supraîncălzește și inflația este superioară obiectivului, o rată
ridicată a dobânzii („politică monetară restrictivă”) are efectul invers: împrumuturile devin mai
costisitoare, reducând activitatea economică și rata de creștere a prețurilor.
În perioada crizei financiare, BCE și alte bănci centrale din întreaga lume au recurs și la
alte măsuri de politică monetară, denumite de economiști „atipice” sau „neconvenționale”. Un
exemplu în acest sens este programul de achiziționare de active. Atunci când ratele dobânzilor pe
termen scurt sunt deja foarte scăzute sau negative, o bancă centrală poate încerca să relaxeze în
continuare politica monetară reducând ratele dobânzilor pe termen mai lung prin achiziționări de
active, precum obligațiunile guvernamentale. Reducerea ratelor dobânzilor pe termen mai lung
exercită o presiune în sensul scăderii asupra costului creditului pentru populație și companii.
Totodată, banca centrală creează monedă pentru achiziționarea de obligațiuni, acești bani fiind
utilizați de instituțiile care vând obligațiunile
pentru achiziționarea de alte active. Această
măsură majorează prețurile activelor respective,
sporind avuția investitorilor care le dețin și
încurajându-i și mai mult să cheltuiască. Acest
lucru poate, la rândul său, să readucă economia pe
o traiectorie de creștere sustenabilă și la o rată a
inflației conformă cu obiectivul BCE.

2
Aderarea Lituaniei la zona euro la data de 1 ianuarie 2015 a condus la implementarea unui sistem conform căruia
guvernatorii băncilor centrale naționale dispun pe rând de drepturi de vot în cadrul Consiliului guvernatorilor.

11