La geamul odăiței prietenului meu,

de când s-a dus și nu se știe unde,

stau storuri trase-n jos mereu,

și după ele cineva s-ascunde.

Presimt atât că dincolo de storuri

urâtul stă acum stingher prin goluri

și în dulapu-nchis ce-a mai rămas,

tăcerea stă cum ar fi stat un ceas.

În odăița lui de gânditor,

de când s-a dus și nu mai e acasă,

un șoarec rozător

îi roade cărțile pe masă.

Arar și-aduce cineva aminte

că și acolo a trăit un om,

mai înainte. Azi doar un pom,

când este vânt mai bate cu un ram,

așa precum băteau prietenii, în geam.

Și la fereastră ca un ochi bolnav,

de pe-o crenguță mică de copac,

cea de pe urmă frunză-ascultă grav

cum toate lucrurile-n casă tac.

E toamnă. Un păiajen părăsit.

În liniște sunând ca zurgălăii,

văzând pustiul ce l-a împânzit,

s-a spânzurat în mijlocul odăii.