Rolul familiei în educația copilului

Profesor, Roman Cristina-Oana

Şcoala Profesională Ruscova

Maramureş

,,Familia este prima unitate cu care copii au contact continuu și primul context în care se
dezvoltă pattern-urile socializării. Ea este o lume cu care nimic nu se poate compara și, astfel,
cel mai important agent al socializării.’’(Elkin, Handel în cartea „Copilul și Societatea”)

De-a lungul existenței umane, familia a fost una dintre cele mai vechi şi mai stabile
forme de comunitate și cea care asigură evoluția și continuitatea vieții sociale. Caracteristicile
specifice ale familiei derivă din multitudinea de funcții ale acesteia: fiziologică, psihologică,
morală, educațională, economică și emoțională. Dacă rolul moral este bine definit în familie
(dragoste, afecțiune, înțelegere și respect reciproc), atunci vorbim de o familie puternică și
integră. Această familie va genera întotdeauna un climat favorabil în care copiii vor crește
armonios și vor fi educați ca la carte.
Familia îndeplinește cele mai importante funcții în societate:
 îngrijiri fizice și emoționale;
 realizarea scopurilor comune;
 controlul social asupra comportamentului membrilor familiei (în special, asupra copiilor);
 instruirea pedagogică și morală a copiilor;
 continuitatea culturală prin transmiterea moștenirii culturale;
 educația financiară.
La nivel social, structura familiei tradiționale în care părinții și bunicii noștri aveau locuri
bine definite, a intrat în criza. Structura familiei se baza mai mult pe rolul afectiv al mamei. Însă,
o dată cu emanciparea femeilor, a integrării lor în câmpul muncii, s-au produs multe schimbări
 sociale în cadrul familiei, cum ar fi, planificarea familială și posibilitatea femeii de a avea și alte
activități în afara maternității. În consecință, tații au început să-și integreze și ei componența
afectivă în rolul lor familial, ceea ce n-a fost întotdeauna ușor pentru aceștia.
În prezent, relațiile cuplului trec prin transformări care le influențează echilibrul. Astfel, fiecare
are un rol dublu: acela de a fi simultan suport afectiv și economic al familiei. Cu alte cuvinte,
nu doar bărbatul este obligat să muncească și să fie un sprijin pentru familie, dar și femeia. În
epoca modernă nu mai putem vorbi de fuziunea a doi indivizi, ci de unirea conștientă a două
persoane independente, care decid sa aibă o relație bazată pe cooperare și înțelegere.
Încă din antichitate, a fost recunoscută ideea că părinţii sunt primii educatori din viaţa
copilului. Educaţia primită până la vârsta de şase ani, în primul rând de la mama, este decisivă
pentru dezvoltarea intelectuală și fizică a copilului. În cadrul familiei, copilul are nevoie și de o
„hrană” pentru sănătatea emoțională, care se numește iubire, grijă, afecțiune, mângâiere și
îngrijire fizică.
Fundamentul iubirii aşezat în primii ani de viaţă afectează capacitatea copilului de a
învăţa şi determină în mare parte momentul în care va fi capabil să sesizeze şi un alt tip de
informaţii. Copilul trebuie să atingă, la un moment dat, un nivel emoţional necesar de maturitate.
Dacă va primi în familie educația și grija care i se cuvine, copilul va prospera și va bucura lumea
cu prezența sa.
Oricare ar fi organizarea sa etnică, religioasă ori politică, familia prezintă o unitate
dinamică, capabilă de a se transforma și de a se adapta tuturor circumstanțelor, lucru care ii
permite sa evolueze. Din acest motiv, familia este considerată prima și cea mai importantă „nișă”
pentru dezvoltarea și evoluția copilului, datorită coabitării permanente și dinamicii inter-
relaționale a membrilor săi.
Bibliografie
1. Giovanni Gentile, The Reform of Education, Forgotten Books , London, July 21, 2012;
2. John Locke, Some Thoughts Concerning Education and of the Conduct of the Understanding, ,
October 1, 1996;
3. Jean Piaget, Science of Education and the Psychology of the Child, Viking Press, June 1970;
4. Jean Jacques Rousseau, Emile: His Educational Theories Selected from Emile. Julie and Other
Writings, Barron’s Educational Series, December 1, 1964;