IULIUS CESAR

Iliada și Odiseea[modificare | modificare sursă]

În războiul troian, Odiseu are un rol important. Vestit pentru mintea sa isteață și pentru prudența
și vorbele frumoase pe care știa să le rostească, el este trimis adeseori în solii sau i se dau
diverse însărcinări. De pildă, este trimis la regele Lycomedes să-l aducă pe Ahile, îl însoțește
pe Menelau atunci când acesta se duce să o ceară pe Elena de la troieni, mijlocește împăcarea
lui Agamemnon cu Ahile, o aduce pe Ifigenia la Aulis, e trimis să-l caute pe Filoctet împreună cu
armele lui Hercule, pătrunde ca iscoadă în Troia și se înțelege pe ascuns cu Elena să-i trădeze
pe troieni etc.

Tot lui Odiseu, care pe câmpul de luptă a dat dovadă de mult curaj și vitejie făcând numeroase
victime, îi aparține și ideea calului de lemn în pântecele căruia s-a ascuns împreună cu alți cinci
sute de soldați greci și a pătruns în cetatea Troiei, reușind să-i deschidă astfel porțile în fața
grecilor. După terminarea războiului, Odiseu o pornește și el, ca și ceilalți, spre casă. Calea de
întoarcere îi va fi însă lungă și presărată cu multe peripeții. O primă furtună pe mare îi abate pe
țărmurile Traciei; se oprește apoi pe meleagurile lotofagilor și zăbovește mai mult în țara ciclopilor
de unde scapă cu viață, din nou, numai datorită agerimii minții sale. Reușește să fugă de acolo
orbindu-l pe Polifem și-și atrage în felul acesta mânia lui Poseidon, care era tatăl ciclopului.

Ajuns în insula lui Aeolus, Odiseu capătă în dar de la acesta un burduf în care sunt închise
vânturile. Crezând că înăuntru se afla vin, însoțitorii lui Odiseu deschid burduful și dezlănțuie în
felul acesta o groaznică furtună pe mare. Purtate de valuri, vasele rătăcesc la întâmplare și ajung
pe meleagurile lestrigonilor, neam de antropofagi, care-i ucid pe greci și le distrug corăbiile.
Singur Odiseu reușește să-și desprindă corabia de țărm și să scape cu fuga. În insula Aeaea, la
magiciana Circe - cu care are și un fiu - pe Telegonus - eroul zăbovește un an încheiat, după
care o pornește din nou la drum, nu înainte de a fi stat de vorbă cu umbra lui Tiresias, care-i
dezvăluie viitorul. Izbutește să treacă teafăr de insula sirenelor, apoi printre Scila și Caribda, dar
încep să-i lipsească merindele și tovarășii săi de drum se plâng de foame.

Încălcându-i porunca, ei înjunghie câteva animale din cirezile zeului Apollo, ca să aibă cu ce se
ospăta. Mânia zeilor le este acum fatală. Uraganul dezlănțuit cu acest prilej îneacă corăbii și
oameni. Singur Odiseu e cruțat. Agățat de un catarg, el e purtat pe ape, la voia întâmplării și dus
în insula lui Calypso. Aici eroul va zăbovi șapte (într-o altă versiune zece) ani încheiați, înlănțuit
de dragostea frumoasei nimfe, pe care numai porunca lui Zeus o va determina să-l lase să plece
mai departe.

O nouă furtună pe mare, de data aceasta iscată de Poseidon, îl aruncă pe Odiseu, din nou
naufragiat, pe țărmul insulei feacilor (insula Corfu). Găsit de Nausicaa, fiica regelui Alcinous, este
călăuzit de către aceasta la palatul tatălui ei. Mișcat de istorisirea tuturor întâmplărilor nefericite
care s-au abătut asupră-i, regele feacilor îi dăruiește eroului o corabie, cu ajutorul căreia
izbutește să ajungă, în sfârșit, în patrie. În Itaca pe Odiseu îl așteaptă însă noi încercări. În timpul
îndelungii lui absențe, cu toată dragostea și credința nestrămutată pe care o nutrește față de el
soția sa, Penelopa, pețitorii acesteia au pus stăpânire pe avutul și pe palatul lui. Ei petrec aici, ca
la ei acasă, în nesfârșite ospețe. După douăzeci de ani, nimeni nu-și mai aduce aminte de
Odiseu, așa încât eroul, sosit în mijlocul lor, trece neobservat cu atât mai mult cu cât s-a deghizat
în cerșetor. Își dezvăluie adevărata identitate numai bătrânului porcar Eumaeus și propriului
fiu, Telemah, cu ajutorul cărora îi încercuiește și-i ucide pe toți pețitorii. Între timp el este
recunoscut și de Penelopa, alături de care va domni de acum înainte, din nou, în Itaca.